Sunteți pe pagina 1din 12

TEMA 1

Introducere. Standarde generale.


Reprezentarea obiectelor în desenul tehnic.

BIBLIOGRAFIE:
- Ileana Vraca – „Desen tehnic”, EDP, Bucureşti 1979 (52423);
- Elena şi Radu Boicecofschi – „Complemente de desen tehnic”, vol. 1, Editura
ATM, 1980 (52866);
- Elisabeta Vasilescu, Dumitru Marin ş.a. – „Desen tehnic industrial. Elemente de
proiectare”, Editura Tehnică, 1995 (67250);
- C. Popa ş.a. – „Desen tehnic”, Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1996;
- Ioan Purcaru, Octavian Bâscă – „Desen tehnic industrial”, Editura Economică,
Bucureşti;
- Lia Dolga, Marian Dănăiaţă, Mihai Revencu – „Desen tehnic pentru
electrotehnică”, Editura Politehnică, Timişoara, 2002;
- *** - Colecţia de Standarde actuale.

1.1. Introducere
Desenul tehnic este reprezentarea grafică plană cu ajutorul unor reguli
convenţionale stabilite în scopul determinării şi reprezentării unor obiecte, suprafeţe etc.,
a exprimării şi transmiterii concepţiilor tehnice privind structura, funcţionarea, estetica şi
realizarea acestora.
(Dezvoltarea industriei, a tehnicii a condus la formarea unui limbaj unic de
exprimare la nivel internaţional, care să realizeze legătura între concepţie şi execuţie –
proiecte comune interţări – Şoimul IAR93).
(În forma sa clasică, tradiţională, desenul tehnic este un limbaj grafic de
comunicare, care înglobează un ansamblu de metode pentru reprezentarea grafică plană a
obiectelor, şi care se bazează pe reguli şi convenţii standardizate, fiind utilizat în inginerie
pentru exprimarea şi transmiterea concepţiilor tehnice, cu scopul materializării lor.)
Pe lângă informaţiile de natură grafică, referitoare la forma şi dimensiunile
obiectelor, desenul tehnic pune la dispoziţie date sintetice privind calitatea suprafeţelor,
precizia execuţiei, tratamentele termice necesare obiectelor, componenţa ansamblurilor,
raportul dintre componente, modul de marcare şi ambalare.
Dezvoltarea explozivă a tehnicilor asistate de calculator a determinat schimbări
radicale şi în domeniul limbajelor grafice de comunicare. Desenul tehnic tradiţional a
fost perfecţionat prin tehnici de modelare spaţială şi de generare a documentaţiei grafice
de execuţie cu ajutorului calculatorului.

1
1.2. Standarde generale
Standardizarea desenului tehnic reprezintă o reglementare prin norme şi convenţii
a condiţiilor necesare de calitate, a modului de elaborare a produselor şi implicit a
documentaţiei tehnice.
Pentru a fi eficient, desenul tehnic trebuie să se bazeze pe norme şi prescripţii
unitare în reprezentarea şi interpretarea concepţiilor inginereşti. Sistematizarea şi
unificarea convenţiilor şi regulilor de reprezentare este realizată prin standarde şi norme
cu caracter naţional şi internaţional. Acestea sunt documente emise de organizaţii
naţionale specializate. În România, elaborarea şi difuzarea standardelor revine
Institutului Naţional de Standardizare (INS), iar pe plan internaţional, activitatea este
coordonată de Organizaţia Mondială pentru Standardizare (ISO), cu sediul la Paris.
Standardele (normele) naţionale ale fiecărei ţări includ în denumirea lor un
indicativ de recunoaştere: “BS” pentru cele din Marea Britanie, “NF” în cazul
standardelor din Franţa, “ANSI” pentru cele din SUA, “DIN” pentru cele din Germania,
“JIS” pentru standardele japoneze, etc. Normele internaţionale elaborate de organizaţia
menţionată sunt identificate prin prefixul “ISO”.
Standardele româneşti au indicativul SR, iar cele identice cu normele ISO, au
indicativul “SR-ISO”. Standardele mai vechi, nerevăzute după 1989, sunt caracterizate
prin indicativul “STAS”.
Actuala legislaţie românească stabileşte obligativitatea respectării şi aplicării
standardelor privind calitatea mediului şi calitatea vieţii. Ca urmare, standardele
specifice desenului tehnic nu sunt neapărat obligatorii. Realizarea documentaţiei
produselor în conformitate cu standardele din domeniu conduce însă la eficienţă în
activitatea de proiectare, însemnând economie de timp, de muncă, de bani. Respectarea
standardelor de desen tehnic permite utilizarea documentaţiei tehnice de către diferiţi
specialişti, din diferite colective de lucru, în momente de timp diferite.
Standarde de referinţă: - STAS 103-84: Linii
- STAS ISO 3098: Scris
- STAS 1-85: Formate
- SR ISO 7200-1994: Indicatoare
- SR 74-1994: Plierea desenelor
- STAS 2-82: Scări
1.3. Clasificarea desenelor tehnice
În concordanţă cu varietatea activităţilor inginereşti, desenele tehnice cunosc o
diversitate de forme, în funcţie de domeniul tehnic în care sunt utilizate, de conţinutul şi
destinaţia lor, de forma de prezentare.
A. După domeniul de utilizare
- desenul industrial = se referă la reprezentarea obiectelor şi concepţiilor

2
tehnice privind structura, construcţia, funcţionarea şi realizarea obiectelor din domeniul
construcţiilor de maşini, construcţii navale, aerospaţiale, din domeniul electric,
electrotehnic, energetic, informatic etc.
- desenul de construcţii = se referă la reprezentarea construcţiilor de clădiri,
de lucrări de artă (poduri, viaducte, tuneluri), a căilor de comunicaţie, a construcţiilor
hidrotehnice (baraje, bazine, rezervoare) etc.
- desenul de arhitectură = se referă la concepţia fundamentală şi estetică a
construcţiilor, la evidenţierea elementelor decorative şi de finisare etc.
- desenul de instalaţii = se referă la reprezentarea ansamblurilor sau
elementelor de instalaţii aferente unităţilor industriale, agregatelor, construcţiilor,
centrelor populate etc.
- desenul cartografic (sau topografic, geodezic) = se referă la reprezentarea
regiunilor geografice sau a suprafeţelor de teren cu forme de relief, elementele fizice
naturale, construcţiile şi amenajările existente etc.
- desenul de sistematizare (urbanistic) = se referă la reprezentarea
concepţiilor de ansamblu şi de detaliu în vederea amenajării teritoriilor, centrelor
populate, unităţilor industriale şi agricole etc.
B. După modul de prezentare
- desenul de proiecţie ortogonală = în care elementele şi dimensiunile
obiectului rezultă din una sau mai multe reprezentări, obţinute prin proiecţii
perpendiculare pe planele de proiecţie;
- desenul de perspectivă = în care elementele şi dimensiunile obiectului rezultă
dintr-o singură reprezentare, obţinută prin proiecţia ortogonală pe un plan orizontal,
completată cu valorile numerice ale cotelor faţă de acest plan.
C. După modul de întocmire
- schiţa = desen întocmit în general cu mâna liberă, respectând proporţiile
obiectului reprezentat (în limitele aproximaţiei vizuale), dar redând numai informaţiile
esenţiale despre acesta. Schiţa serveşte de regulă la întocmirea desenelor la scară, dar
poate servi şi direct ca desen definitiv, dacă cuprinde toate datele necesare scopului
urmărit.
- desenul la scară = se întocmeşte cu maximă precizie folosind instrumente
de desen, redând complet toate detaliile de formă şi dimensionale, precum şi proporţiile
exacte ale obiectului.
D. După gradul de detaliere a reprezentării
- desenul de ansamblu = are ca scop reprezentarea formei, structurii precum
şi dimensiunile unui grup de obiecte cu rol funcţional comun;
- desenul de piesă sau element = are ca scop reprezentarea formei şi
dimensiunile unui reper, a unei piese, a unei componente dintr-un ansamblu sau
subansamblu;
3
- desenul de detaliu = are ca scop reprezentarea la o scară mai mare a unui
element sau a unei părţi dintr-un element în vederea precizării unor date suplimentare ce
nu au putut fi cuprinse în desenul obiectului.
E. După destinaţie
- desenul de studiu = este întocmit de regulă la scară, care serveşte ca bază
pentru elaborarea desenului definitiv;
- desenul de execuţie = este un desen definitiv, cuprinde toate datele de formă
şi dimensionale, precum şi indicaţii necesare la execuţia obiectului reprezentat;
- desenul de montaj = precizează modul de asamblare sau amplasare a
componentelor unui ansamblu;
- desenul de prospect sau de catalog = prezintă produsul în publicaţii, cu rol
informativ, publicitar, comercial.

1.4. Reprezentarea obiectelor în desenul tehnic


Reprezentarea în proiecţii ortogonale
Reprezentarea în proiecţii ortogonale este încă cea mai folosită metodă de redare a
formei şi dimensiunilor obiectelor în domeniul tehnic (Figura 1.1). Metoda are la bază
principiile geometriei descriptive, şi utilizează mai multe imagini ale obiectului
considerat, obţinute ca proiecţii ortogonale pe mai multe plane de proiecţie. În desenul
tehnic clasic, reprezentarea în proiecţii ortogonale poate reda complet forma şi
dimensiunile oricăror obiecte, oricât de complicate.
Observatorul unui desen în proiecţii ortogonale trebuie să combine imaginile
plane în mintea sa, pentru a înţelege corect forma obiectului reprezentat. Desenele în
proiecţii ortogonale au un grad ridicat de abstractizare şi multe convenţii de reprezentare,
pe care observatorul trebuie să le cunoască şi să ştie să le aplice.

Fig. 1 – Exemplu de reprezentare în proiecţii ortogonale

Reprezentarea în perspectivă

4
Reprezentarea în perspectivă simulează în planul desenului imaginea spaţială a
obiectului. Reprezentarea nu este una realmente spaţială, deoarece elementele ei se
găsesc toate în acelaşi plan. Prin alegerea potrivită a axelor de coordonate, se pot crea în
plan desene care să reprezinte nu numai o faţă a obiectului, ci şi dimensiunea
perpendiculară pe aceasta.

Fig. 2 – Perspectiva izometrică a obiectului din figura anterioară

În inginerie, cea mai folosită reprezentare în perspectivă este cea izometrică, în


care axelor rectangulare de coordonate din lumea reală le corespund 3 axe dispuse ca în
Figura 1.2. Dimensiunile măsurate în lungul axelor rectangulare se transpun
nemodificate pe axele izometrice.

Modelarea spaţială
Reprezentarea în trei dimensiuni a obiectelor este realizabilă numai cu ajutorul
calculatorului. Rezultatul reprezentării este un model virtual al obiectului real, creat într-
un spaţiu virtual, el însuşi tridimensional. Acestui model spaţial i se pot ataşa
caracteristicile geometrice ale obiectului real, precum şi caracteristici fizice: volum,
densitate, masă, momente de inerţie, centru de masă, etc.
Un model spaţial poate reda cu multă fidelitate obiectul real. Modelul poate fi
privit din diferite puncte ale spaţiului virtual, în mai multe imagini simultan (Figura 1.3),
poate fi colorat, umbrit, iluminat, suprafeţele pot primi texturi specifice unor materiale
reale (metale, lemn, marmură etc.). Prin combinarea şi modificarea obiectelor
tridimensionale virtuale, se pot crea forme complexe.

Fig. 3 – Prezentare spaţială şi ortogonală în vederi simultane


pentru un obiect modelat în 3D

5
Fiecare mod de reprezentare utilizat în desenul tehnic are propriile avantaje şi
dezavantaje. Proiectantul optează pentru acea formă de reprezentare care exprimă cel
mai bine ideea tehnică, care poate fi repede înţeleasă de producătorul produsului, care
este eficientă pe tot parcursul procesului de concepţie – fabricaţie – control şi utilizare.

1.5. Linii utilizate în desenul tehnic industrial (STAS 103-84)


În reprezentările inginereşti plane, liniile sunt elemente de bază în realizarea
comunicării. Standardele de resort stabilesc convenţiile de utilizare a liniilor, corelând
aspectul lor cu semnificaţia în desen. Reprezentările spaţiale nu sunt afectate decât în
mică măsură de tipologia liniilor.
Liniile se diferenţiază prin “grosime”, continuitate şi uneori culoare.
Tipuri de linii: - continuă; - întreruptă;
- linie-punct; - linie două-puncte.
Grosimi de linii: - groasă
- subţire
- mixtă.
Grosimea liniei continue groase, notată cu b, s-a definit ca grosimea de bază a
liniilor utilizate în desen. În funcţie de natura, mărimea şi complexitatea desenului,
standardul permite utilizarea unei grosimi de linie aleasă din şirul de valori (în mm): 2;
1,4; 1; 0,7; 0,5; 0,35; 0,25; 0,18.
Liniile subţiri se trasează cu grosimea de aproximativ b/3.
Tabel 1
Simbol Denumire Aspect Utilizare
- chenarul desenelor;
A Linie continuă groasă
- contururile şi muchiile reale vizibile;
- muchii fictive;
- linii de cotă, ajutătoare, de indicaţie;
B Linie continuă subţire - haşuri;
- linie de fund la filetele vizibile;
- linie de axe scurte (*)
Linie continuă subţire - linii de ruptură în orice material mai
C
ondulată puţin lemnul
Linie continuă subţire
D - linii de ruptură în piesele de lemn
în zig-zag

E Linie întreruptă groasă - contururi şi linii acoperite (**)

F Linie întreruptă subţire - contururi şi linii acoperite (**)

G Linie punct subţire - linie axă


- trasee plane de simetrie
6
- traiectorii
- suprafeţe de rostogolire

H Linie punct mixtă - traseul urmei planului de secţionare

- indicarea suprafeţelor cu prescripţii


J Linie punct groasă
speciale (tratamente termice)
- conturul pieselor învecinate
- poziţii intermediare şi extreme ale
Linie două puncte
K pieselor mobile
subţire
- conturul pieselor înainte de fasonare
- liniile centrului de greutate
* - ex.: liniile de centru pentru cercuri cu diametrul mai mic de 10 mm;
** - într-un desen se poate utiliza un singur tip de linie întreruptă (E sau F).

La suprapunerea mai multor linii de diferite tipuri, liniile continue au prioritate


faţă de oricare alt tip de linii.

Fig. 4 – Exemplu de utilizare a tipurilor de linii


Observaţii:
• Distanţa minimă între două linii paralele (în cazul haşurării) va fi minim
dublul grosimii liniei mai groase; valoarea minimă: 0,7 mm.
• Intersecţia a două linii punct sau a două linii întrerupte se va face
întotdeauna pe elementele lungi (pe linii, nu în dreptul spaţiilor dintre acestea)

1.6. Scrisul în desenul tehnic industrial (STAS ISO 3098: 1993)


= se poate executa cu mâna liberă sau cu şablonul;
- în funcţie de spaţiul afectat scrierii, se utilizează fie scrierea îngustă (tip A), fie
7
scrierea normală (tip B);
- tipuri de caractere: drepte (perpendiculare pe linia de bază a rândului) sau
înclinate (spre dreapta, sub un unghi de 75o faţă de linia de bază a rândului);
- dimensiunea nominală h a scrierii este înălţimea literelor majuscule şi a cifrelor
(h = 2,5; 3,5; 5; 7; 10; 14; 20 mm);
- indicii, exponenţii şi toleranţele se înscriu pe desen având înălţimea jumătate din
h, dar nu mai mică de 2,5 mm;
- distanţele între litere, între cuvinte, între rânduri, precum şi grosimea liniei de
scriere au valori unice, stabilite de STAS în funcţie de înălţimea h (pentru scrierea de
mână există şabloane).

1.7. Formate în desenul tehnic industrial (SR ISO 5457: 1994)


Formatele stabilesc dimensiunile colilor de hârtie pe care se realizează desenul.
Formatele standardizate se clasifică în:
- formate de bază, seria A (au dimensiunile laturilor în raport constant 1: 2 )

Fig. 5 – Formate standardizate din seria A

- formate derivate = se obţin din formatele normale (exceptând formatele A4 şi


A5) prin mărirea uneia dintre dimensiuni cu un multiplu întreg al dimensiunii
corespunzătoare a modulului (A4 este considerat modul); formatul A5 se utilizează doar
în mod excepţional.
Se recomandă ca pe desen să fie marcat formatul de reprezentare, în rubrica
destinată acestei informaţii din indicator. Marcarea se face ţinând cont de tipul lor:
- format normal: A3 (297x420);

8
- format derivat: 1,5A2 sau 0,75 A1.
Pe formatele A4, A3, A2, la minim 10 mm, de margine, de jur-împrejur, se trasează
un chenar cu linie groasă. Pe formatele A1 şi A0, distanţa la care se trasează chenarul
este de minim 20 mm faţă de marginea hârtiei.
Pentru îndosariere, la toate formatele se prevede pe latura din stânga indicatorului
fâşia de îndosariere, trasată cu linie continuă subţire, având dimensiunile 20 x 297 mm.
Alegerea formatului potrivit pentru un desen are în vedere:
- existenţa spaţiului suficient pentru reprezentarea şi cotarea tuturor proiecţiilor
necesare;
- plasarea indicatorului şi, în cazul desenelor de ansamblu, a tabelului de
componenţă, a extrasului de materiale;
- existenţa unui spaţiu pentru adnotări, în afara conturului exterior al proiecţiilor;
- păstrarea unei distanţe de 20-25 mm faţă de muchia din stânga a
chenarului, pentru îndosarierea desenului.
Formatele de desenare A3, A2, A1, A0 se pot utiliza cu baza pe latura mare, sau
cu baza pe latura mică.

Fig. 6 – Dispunerea orizontală / verticală a formatelor standardizate

Fiecare format trebuie să conţină în mod obligatoriu un indicator, dispus în colţul


din dreapta-jos, constituit din mai multe dreptunghiuri alăturate. Acesta serveşte la
identificarea şi explicitarea sumară a desenului. Indicatorul trebuie să conţină o zonă de
identificare şi una sau mai multe zone de informaţii adiţionale.
Zona de identificare include 3 rubrici:
a). numărul de înregistrare sau de identificare al desenului;
b). denumirea desenului;
c). numele proprietarului legal al desenului.
Este recomandat ca zona de identificare să fie delimitată prin linie groasă, fiind
plasată în colţul din dreapta-jos al indicatorului. Lungimea sa maximă este de 170 mm.

9
Fig. 7 – Modele de indicator

Zona de informaţii suplimentare poate cuprinde:


- informaţii indicative: metoda de proiectare, scara principală a desenului etc.
- informaţii tehnice: metoda de indicare a stării suprafeţei, valori ale
toleranţei generale;
- informaţii administrative: formatul planşei de desen, data primei ediţii a
desenului, indicele aferent unei revizii, data şi descrierea succintă a
revizuirii, semnături autorizate etc.
Agenţii economici, companiile de proiectare etc. pot utiliza indicatoare proprii, de
firmă, pe baza unor principii generale convenite internaţional.

1.8. Împăturirea desenelor (SR 74-1994)


Împăturirea sau plierea modulară este utilă în cazul păstrării copiilor în mape sau
plicuri şi constă în divizarea formatului A0, A1, A2, A3 în module A4, dispuse orizontal
sau vertical.
Împăturirea destinată aplicării unei benzi perforate la marginea stângă a
formatului, pentru îndosariere, conduce la o formă finală de format A4 cu dispunere
verticală.
Formatele A3 pot fi pliate şi pentru perforare directă, fără fâşie de îndosariere
adiţională, iar formatele A4 pot fi perforate direct, fără o pliere prealabilă.

Fig. 8 – Plierea unui format A0 „portrait”(cu latura mare pe verticală)


10
Plierea desenelor se realizează în prima etapă după linii perpendiculare pe baza
formatului şi apoi, dacă este necesar, după linii paralele cu baza. Zona de identificare a
indicatorului trebuie să rămână complet vizibilă în urma împăturirii.

Fig. 9 – Plierea unui format A0 „landscape”(cu latura mare pe orizontală)

Observaţie:
- perforarea trebuie să se facă doar în zona specifică, prin urmare înainte de
îndosariere, banda din stânga se pliază pe înălţime.

1.9. Scara desenelor (STAS 2-82)


Scara unui desen este raportul dintre dimensiunea lineară măsurată pe desen şi
dimensiunea reală a obiectului reprezentat.
Nu toate obiectele reprezentate în desenele tehnice pot fi redate la scara 1:1, adică
în mărime naturală. Dimensiunile extrem de variate ale obiectelor din lumea reală au
impus utilizarea unor scări de reprezentare, pentru mărirea sau micşorarea reprezentărilor
grafice spre a fi optime în citire şi interpretare.
Tabel 2
Scara reală Scară de mărire Scară de micşorare
1:2; 1:5; 1:10; 1:20; 1:50;
1:1 2:1; 5:1; 10:1; 20:1; 50:1
1:100; 1:200; 1:500; 1:1000

Alegerea scării de reprezentare are în vedere redarea completă, clară şi explicită a


tuturor detaliilor de formă, precum şi posibilitatea de a înscrie toate dimensiunile
necesare (exemplu de obiect la diverse scări – de mărire şi de micşorare).
Este obligatorie notarea pe desen a scării la care este reprezentat desenul, sub
forma unui raport D:R (valoare pe desen: valoare în realitate).
Pe un format de desen, se foloseşte aceeaşi scară de reprezentare pentru toate
proiecţiile. Dacă anumite detalii locale de formă, puţine la număr, nu sunt vizibile la o
anumită scară, se poate realiza detaliul respectiv, separat, la o altă scară, pe aceeaşi
planşă, sau, la nevoie, pe o altă planşă. Lângă desenul detaliului, se menţionează scara la
care a fost reprezentat.

11
Fig. 10 – Exemplu de reprezentare în detaliu a unei părţi din obiect

12