Capitolul I

FORMATE DE DESEN. SCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC

Elemente de standardizare

Colaborarea tehnică între diferite state ale lumii nu este posibilă fără
ajutorul desenului tehnic, care a devenit astfel un mijloc absolut necesar, de
legătura, între gândirea şi realizarea tehnică pe plan internaţional.
Dacă ne referim la importanţa pe care a dobândit-o desenul tehnic în
etapa actuală de timp, se poate aprecia că el a devenit un adevărat limbaj
internaţional.
Pentru a îndeplini această funcţie, desenul tehnic trebuie însă alcătuit
după metode şi principii care să permită realizarea clară, exactă şi completă
a unui obiect, excluzând ambiguitâţi, confuzii sau diverse interpretări.
Aceste condiţii fundamentale care se pun la alcătuirea desenelor
tehnice se realizează prin combinarea şi folosirea raţională a desenului
geometric, a geometriei descriptive şi a standardelor (norme, prescripţii,
reguli etc.)
Dacă desenul geometric şi geometria descriptivă sunt unice,
standardele, care au în general un specific naţional, trebuie să nu difere prea
mult sau chiar să fie identice cu cele adoptate în alte tări.
Activitatea de normare pe plan mondial revine ORGANIZAŢIEI
INTERNATIONALE DE STANDARDIZARE (I.S.O.), cu sediul la Zurich,
şi care are sarcina de a îmbunătăţi şi lărgi aplicarea standardelor în toate
tarile afiliate ei.

Standardizarea în România

Elaborarea standardelor pentru diverse domenii a fost coordonată de

Institutul Român de Standardizare (IRS). Până în anul 1990, aceste
standarde erau notate astfel : STAS 1457-83 (standard cu număr 1457
elaborat în 1983).
După anul 1990, apropierea standardelor româneşti de cele ale altor ţări a
determinat apariţia unor standarde noi, cum ar fi :
• SR 202 :1994 (standard românesc cu numărul 202, eaborat în anul
1994)

1
 • SR ISO 1829:197 (standard românesc adaptat cerinţelor I.S.O., având
numărul 1829, eaborat în anul 1997)
• SR EN 22553:1995 (standard românesc adaptat cerinţelor europene,
având numărul 22553, elaborate în anul 1995)
• SR EN ISO 5455:1997 (standard românesc adaptat European şi ISO,
cu numărul 5455, elaborat în anul 1997).
În afara apariţiei de standarde noi, activitate care continuă, sunt utilizate încă
şi standarde notate cu indicativul ‘STAS’.
Această menţiune se poate raporta cu exactitate şi la standardele
destinate desenului tehnic.
În anul 2000, Asociaţia de Standardizare din România (ASRO)a editat
Catalogul standardelor române. Toate capitolele din manual au precizat
standardul (nou sau nemodificat) care reglementează soluţionarea
problemelor din capitolul respectiv.

Clasificarea desenelor tehnice

STAS 415-80 clasifică desenele tehnice după mai multe criterii, şi

anume :
1. După domeniul în care sunt folosite :
• desen industrial este desenul pentru piese, dispozitive, ansamble
maşini etc. din domeniul industrial ;
• desen de construcţii este reprezentarea grafică plană a
construcţiilor de clădiri, a lucrărilor de artă (poduri şi tunele),
căi de comunicaţii, construcţii hidrotehnice etc. ;
• desen de arhitectură se referă la concepţia funcţională şi estetică
a construcţiilor, la evidenţierea elementelor decorative ;
• desen de instalaţii este desenul utilizat pentru reprezentarea
diverselor categorii de instalaţii aferente construcţiilor,
unităţilor industriale ;
• desen cartografic (topografic) se referă la reprezentarea
suprafeţelor de teren cu formele de relief, a construcţiilor şi
amenajărilor existente ;
• desen de sistematizare (urbanistic) este folosit pentru
amenajarea centrelor populate, teritoriilor, unităţilor productive
etc.
2. După modul de întocmire :

2
 • Schiţa este un desen întocmit cu mâna liberă, păstrând
proporţiile între dimensiunile obiectului, în limitele
aproximaţiei vizuale ;
• Desen la scară este desenul întocmit cu ajutorul instrumentelor
de desen, la scară standardizată.
3. După gradul de detaliere :
• Desen de ansamblu, care este folosit pentru reprezentarea
formei, structurii şi funcţionalităţii unui ansamblu ;
• Desen de piesă, care are ca scop reprezentarea şi determinarea
formei şi mărimii unei piese ;
• Desen de detaliu, care constă în reprezentarea la o scară de
mărime a unui element, a unei părţi dintr-un element, în scopul
precizării unor date suplimentare.
4. După destinaţie :
• Desenul de studiu este desenul de regulă întocmit la scară, care
este folosit pentru executarea desenului definitiv ;
• Desenul de execuţie este un desen definitiv întocmit la scară,
cuprinzând toate datele necesare execuţiei obiectului
reprezentat ;
• Desenul de montaj este desenul întocmit în scopul precizării
modului de asamblare a părţilor componente ale obiectului
reprezentat ;
• Desenul de amplasare ;
• Desenul de reparaţie ;
• Desenul de prospect sau catalog este desenul întocmit în scopul
prezentării şi identificării obiectului reprezentat.

5. După conţinut :
• Epura este un desen care conţine rezolvarea grafică a unei
probleme ;
• Schema este un desen simplificat prin care obiectul este
reprezentat cu ajutorul unor simboluri şi semne convenţionale,
specific domeniului din care face parte obiectul ;
• Graficul (nomograma, diagrama, cartograma etc.) este un desen
care conţine reprezentarea variaţiei unei mărimi în funcţie de
alte mărimi ;
• Desenul de operaţie este desenul care conţine datele necesare
executării unei singure operaţii ;

3
 • Desenul de gabarit este desenul care contine numai cotele
corespunzătoare dimensiunilor maxime de contur ale obiectului
reprezentat ;
• Desenul de control ;
• Desenul de releveu este desenul întocmit după un obiect
existent.
6. După valoarea ca document :
• Desenul original este desenul considerat act legal de bază în
care sunt înscrise în original semnăturile legale şi data
întocmirii. Este folosit pentru multiplicare.
• Desenul duplicate înlocuieşte desenul original, poartă un
indicator de duplicate şi o semnătură de autentificare;
• Copia este desen identic cu originalul sau duplicatul, întocmit
în scopul folosirii curente, în locul acestora.
În continuare sunt prezentate standardizarea liniilor utilizate în desenul
tehnic, a formatelor pentru desen tehnic, a scrierii tehnice, a indicatorului
formatului de desen tehnic.

Formate de desen tehnic

Dimensiunile şi caracteristicile formatelor de desen tehnic sunt
reglementate prin SR ISO 5457:1994.
Caracteristicile formatelor pentru desen tehnic sunt :
• Toate formatele sunt prevăzute cu chenar trasat cu linie continuă
groasă, la anumite distanţe de marginile hârtiei formatului de desen;
• Toate formatele au în partea de jos (dreapta jos) un tabel denumit
‘‘indicator’’.
Se folosesc următoarele grupe de formate de desen tehnic :
a) Formate preferenţiale : A4, A3, A2, A1, A0 ;
b) Formate alungite special;
c) Formate alungite excepţional.
Dimensiunile formatelor preferenţiale sunt redate în tabelul de
mai jos:
Formate preferenţiale
Simbol
A4 210 x 297
A3 420 x 297
A2 420 x 594
A1 841 x 594
A0 1189 x 841

4
 Formatele alungite special şi respectiv alungite excepţional se obţin
din formatele preferenţiale prin multiplicarea laturii mici de un număr de ori.
Exemple :
• A3 x 4 (format alungit special) având dimensiunile 420 x 1189
• A3 x 5 (format alungit excepţional) având dimensiunile 420 x 1486.

Elemente grafice ale formatului de desen tehnic

În figura 3 sunt prezentate elementele care asigură pregătirea pentru

utilizarea unui format, şi anume :
1 = chenarul cu linie continuă groasă, trasat la 10 mm distanţă de marginile
hârtiei (la formatele A4, A3, A2) şi la 20 mm (la formatele A1, A0) ;
2 = indicatorul ;
3 = fâşia de îndosariere 20 x 297 delimitată cu linie continuă subţire.

Fig.3. Pregătirea formatului pentru desen

5
 Scrierea în desenul tehnic
Un desen tehnic, pe lângă desenul propriu-zis, mai conţine şi indicaţii
scrise, cum sunt : datele din indicator, denumirele figurilor, materiale
utilizate, dimensiuni (cote) etc.
Calitatea unui desen tehnic depinde destul de mult şi de scrierea
elementelor de mai sus, de alegerea unor caractere simple şi estetice.
În desenul tehnic se utilizează scrierea standardizată conform SR ISO
3098/1-4-93 care stabileşte modul de scriere cu mâna liberă sau cu şablonul
a literelor latine şi greceşti, a cifrelor arabe şi romane şi a semnelor de largă
utilizare.
Pe baza acestui standard se utilizează, la alegere, scrierea înclinată, cu
caractere înclinate la 75° spre dreapta faţă de linia de bază a rândului (fig. 4
si 5) sau scrierea dreaptă, cu caractere perpendiculare faţă de linia de bază a
rândului (fig. 6 si 7).
Pe un desen sau un ansamblu de desene al unei lucrări se va utiliza
numai unul din cele două moduri de scriere.
Dimensiunea nominală a înscrierii este înălţimea h a literelor mari,
exprimată în milimetri.
Dimensiunile nominale standardizate sunt :
2,5 ; 3,5 ; 5 ; 7 ; 10 ; 14 ; 20, precum si cele care rezultă prin înmulţirea
acestora cu 10.

6
 Linia de scriere are grosimea egală cu distanţa dintre liniile reţelei, cu
ajutorul căreia se determină forma şi dimensiunile caracterelor, precum şi
distanţele dintre ele.
În afara scrierii normale utilizate în mod curent în desenul tehnic,
pentru economie de spaţiu se utilizează şi scrierea îngustată a cărei linie de
scriere are grosimea 1/14h.
Tabelul 2 cuprinde valorile pentru grosimea liniei de scriere.
Tabelul 2
Dimensiunea nominală a 2,5 3,5 5 7 10 14 20
scrierii (mm)
Grosimea A1/14h 0,18 0,25 0,35 0,5 0,7 1,0 1,4
liniei de (îngustă)
scriere (mm) B1/10h 0,25 0,35 0,5 0,7 1,0 1,4 2,0
(normală)

7
 Elementele caracteristice pentru scrierea normală (tip B) si scrierea
îngustă (tip A) sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3
Elemente caracteriszice Scriere tip B Scriere tip A
(normală) (îngustă)
Grosimea liniilor de scriere 1/10h 1/14h
Înălţimea literelor mari şi cifrelor 10/10h 14/14h
Înălţimea literelor mici 7/10h 10/14h
Distanţa între două litere alăturate ale unui 2/10h 2/14h
cuvânt, între două cifre ale unui număr sau
între o cifră şi o literă alăturate ale unui
simbol
Distanţa între două cuvinte sau numere 6/10h 6/14h
alăturate
Distanţa minimă între două rânduri (între 14/10h 20/14h
liniile de bază)
Distanţa între linia de bază pentru indici 2/10h 3/14h
faţă de linia de bază a rândului
Distanţa între linia de bază pentru 6/10h 8/14h
exponenţi faţă de linia de bază a rândului

În desenul tehnic se utilizează grosimea liniei de scriere egală

aproximativ cu 1/10h pentru scrierea normală (înclinată sau dreaptă).

8
 Capitolul II

LINIILE FOLOSITE ÎN DESENUL TEHNIC,

INDICATOARE

Prin STAS 103-84 se stabilesc tipuriile de linie şi domeniile în care

acestea se folosesc. Detaliat, aceste linii, cu precizarea simbolului prin care
se marchează şi a aspectului desenat, sunt prezentate în tabelul următor.

Tabelul 1

Grosimea liniilor se alege în funcţie de grosimea liniilor de contur,

care este cea a liniei continue groase (A) şi care va fi notată cu b, fiind aleasă
drept linie de bază.
În funcţie de mărimea, complexitatea şi natura desenului, grosimea
liniilor de bază (b) se alege din şirul de valori recomandat (STAS 103-84), şi
anume :

9
 b=2 ; 1,4 ; 0,7 ; 0,5 ; 0,35 ; 0,25 ; 0,18 mm.
Nu se recomandă utilizarea valorii de 0,18 mm.
Pentru linia subţire notată cu b1, trebuie respectată relaţia :
b/3 < b1 < b/2
În cadrul aceluiaşi desen, respectarea grosimii liniei de bază este
obligatorie.
Pentru linia întreruptă (linie-punct, linie-două puncte), segmentele de
linie şi intervalele dintre ele trebuie să fie de aceeaşi mărime pe lungimea
liniei respective.
De asemenea, linia-punct şi linia-două puncte încep şi se termină
numai cu segmente ; intersecţia dintre două linii de acest tip se face prin
segmente.
Pentru desene de scheme, se permite şi utilizarea altor tipuri de linii,
cu precizarea ca acestea sa aibă o semnificaţie standardizată sau folosirea lor
într-un desen să fie prezentată printr-o legendă în cuprinsul acestuia.
În figura 1 este reprezentată o piesă în două proiecţii, pentru care s-au
folosit categoriile de linii care au simbolurile : A, B2, B3, B5, C, F, G, H.

Fig.1.

În figura 2 este desenată o piesă cu filete exterioare la capete şi care

are o porţiune sub forma unui hexagon pentru acţionare. Desenul este
realizat jumătate secţiune (jumătatea piesei de deasupra axei de simetrie) şi
jumătate în vedere.
Au fost folosite liniile care au simbolurile : A, B1, B2, B3, B4, B5, B8,
E, G.

10
 Fig.2

Indicatorul

Este un tabel situat în partea de jos a formatului A4 sau în dreapta jos

la formatele de desen mai mari.
Indicatorul constituie un element obligatoriu la fiecare desen, având
ca utilitate prezentarea datelor necesare identificării desenului.
Standardul românesc care reglementează alcătuirea indicatorului este
SR ISO 7200 :1994, standard care este identic cu standardul internaţional
ISO 7200 :1984.
Noul standard românesc îlocuieşte parţial prevederile STAS 282-86
(‘Indicatorul şi tabelul de componenţă în desenul industrial’’) şi stabileste
urmatoarele :
• Indicatorul este format din mai multe dreptunghiuri alăturate
care pot fi împărţite în rubrici ;
• Un dreptunghi este destinat ‘zonei de identificare’, care
constituie elementul de bază al indicatorului ;
• Alte dreptunghiuri dispuse în stânga sau deasupra zonei de
identificare sunt folosite pentru înscrierea de informaţii
suplimentare ;
• Lungimea dreptunghiului pentru zona de identificare este de
maxim 170 mm şi este trasată cu o linie continuă groasă, ca şi
chenarul formatului de desen, pentru a fi pus în evidenţă. În
cuprinsul zonei de identificare se înscriu :
• Numărul de înregistrare sau de identificare al desenului ;
• Denumirea desenului ;
• Numele proprietarului legal al desenului.

11
Zonele de informaţii suplimentare cuprind elemente de specific indicativ,
tehnic sau administrativ.
Informaţiile indicative sunt necesare pentru evitarea erorilor de
interpretare a metodei de reprezentare folosite în desen, şi anume :
• Simbolul, care indică metoda de proiectare ;
• Scara principală a desenului ;
• Unitatea pentru exprimarea dimensiunilor liniare, dacă este o altă
unitate decât milimetru.
Informaţiile tehnice se referă la :
• Metoda de indicare a stării suprafeţelor
• Metoda de indicare a toleranţelor geometrice etc.
Informaţiile de ordin administrativ se pot referi la :
• Formatul de desen folosit
• Data primei ediţii a desenului etc.
Spre deosebire de standardul românesc anterior (STAS 282-86), care
stabilea un indicator unic, prezentul standard permite construirea de
indicatoare proprii, de firmă, pe baza respectarii unor principii generale
convenite internaţional.
În figura 8 este desenat un indicator care respectă cerinţele lui SR ISO
7200 :1994, semnificaţia cifrelor înscrise în dreptunghiurile indicatorului
fiind următoarea :
1- numărul de înregistrare sau de identificare al desenului ;
2- denumirea desenului ;
3- proprietarul desenului ;
4- metode de proiecţie (reprezentare) : E sau A (europeană sau
americană) ;
5- scara principală a desenului ;
6- unitatea de exprimare a desenelor liniare, alta decat ‘mm ‘, dacă este
cazul ;
7- 00 – Prima ediţie a desenului/data elaborării ;
- 01 – Indicele aferent modificării/data şi fişa de modificare ;
8- Colectivul tehnic de elaborare a desenului ;

12
 Fig.8. Indicator conform SR ISO 7200 :1994

9- Material (marca)/standard în vigoare

10- Masa netă (kg);
11- Simboluri de notare a rugozităţii;
12-Se specifică, dacă este cazul ‘muchiile ascuţite necotate 0,5
13- Se specifică, dacă este cazul, ‘Toleranţe generale conform SR EN
22768 :1995’
14- Starea suprafeţelor – care se notează conform SR ISO 1302.

Se observă că zona de identificare este compusă din zonele notate cu

1, 2 şi 3, informaţiile indicative sunt cuprinse în zonele 4, 5 şi 6, informaţiile
tehnice în zonele 11, 12, 13, 14, informaţiile de ordin adminstrativ în zonele
7, 8, 9 şi 10.

13
 Capitolul III

DESENUL LA SCARĂ

Generalităţi

Utilizarea schiţei pentru desenarea pieselor se face doar în cazuri

excepţionale. Pentru fabricarea pieselor se folosesc desene de execuţie
întocmite în original la scară.
Desenul la scară este folosit şi pentru desene de studiu, de
semifabricat, de operaţie etc.
Prin definiţie, desenul la scară este un desen definitiv realizat prin
intermediul instrumentelor de desen sau la calculator, după o schiţă
întocmită anterior şi ţinând cont de o anumită scară de reprezentare
standardizată.
Desenul la scară mai este denumit şi desen în original (poarta
semnăturile persoanelor care au concurat la elaborarea lui în original) şi
constituie actul de bază după care se realizează copiile necesare executării
pieselor în atelierele special destinate.
Scara de reprezentare reprezintă un raport dintre dimensiunile liniare,
circulare sau unghiulare pe desen şi cele reale ale obiectului reprezentat.
Scara se exprimă sub norma n :1 în cazul scărilor de (pentru) mărire,
1 :1 în cazul scării de mărime naturală şi 1 :n în cazul scărilor de (pentru)
micşorare.

Fazele alcătuirii desenului la scară

Desenul la scară se întocmeşte, ca şi schiţă, într-o anumită ordine, şi

anume :
- Alegerea scării desenului ;
- Stabilirea formatului de desen ;
- Executarea grafică propriu-zisă a desenului la scară ;

Alegerea scării desenului

Scara de reprezentare se alege având în vedere :

- Prevederile STAS 2-82 (SR EN ISO 5455 :1997) ;
- Desenul care se va realiza să fie cât mai clar ;

14
 - Reprezentarea grafică să poată fi efectuată într-un timp minim şi cu
economie maximă de materiale de desen.

Stabilirea formatului de desen

Formatul de desen este determinat de :

- Scara aleasă pentru reprezentare ;
- Numărul de proiecţii ;
- Dimensiunile maxime (de gabarit) ale piesei ;
- Spaţiile ocupate de cote ;
- Spaţiile libere ;.
Dimensiunile formatului necesar se stabilesc pornind de la dimensiunile
dreptunghiurilor minime de încadrare, dimensiuni care se determină pe
cotele înscrise pe schiţa piesei.
De asemenea, se au în vedere spaţiul necesar pentru cotare între
dreptunghiurile minime de încadrare şi un spaţiu liber destinat încadrării
raţionale a desenului în câmpul formatului de desen.

15
 Capitolul IV
SISTEME DE PROIECŢIE

Sisteme de proiecţie

A proiecta un obiect (piesa) oarecare înseamnă a duce prin diferite

puncte ale lui drepte care, la intersecţia acestora cu planul pe care se face
proiecţia, vor determina proiecţiile acestor puncte. Unind aceste proiecţii în
ordinea lor firească, ce reiese din definiţia obiectului (piesei), se obţine
imaginea sau proiecţia obiectului (piesei) pe acel plan.
Planul pe care se face proiecţia este denumit ‘plan de proiecţie’, iar
dreptele care trec prin fiecare punct al obiectului (piesei) sunt denumite
drepte proiectante (raze proiectante). Prin urmare, structura unui sistem
(metoda) de proiecţie cuprinde următoarele elemente :
- Centrul de proiecţie (observator), care este punctul de unde pleacă
dreptele proiectante ;
- Dreptele proiectante, care trec fiecare printr-un punct al obiectului
(piesei) care se proiectează şi determină o multitudine de puncte în
planul de proiecţie care alcătuiesc imaginea (proiecţia obiectului) ;
- Planul de proiecţie.
Sunt cunoscute două sisteme de proiecţie, şi anume :
- Sistemul de proiecţie central (conic)
- Sistemul de proiecţie paralel (cilindric).
În figura 1 este desenat sistemul de proiecţie central. Se observă că din
centrul de proiecţie (punctul 0) pleacă o infinitate de drepte proiectante
D1…..Dn, sub forma unui fascicul care încadrează obiectul (piesa) de
proiectat (P) şi determină în planul de proiecţie (H) imaginea (proiecţia) l a
obiectului (piesei).

16
 Fig.1. Sistemul de proiecţie central (conic)

Imaginea obţinută este unică pentru o anumită pozitie a centrului de

proiecţie şi a planului de proiecţie. Dreptele proiectante formează o suprafaţă
conică, ceea ce determină şi denumirea de sistem de proiecţie conic.

Fig.2. Sistemul de proiecţie paralel (cilindric)

În imaginea 2 este desenat sistemul de proiecţie paralel. Centrul de

proiecţie, în acest caz, este deplasat la infinit, iar dreptele proiectante se
transformă în drepte paralele între ele (D1 ll D2….llDn). Celelalte elemente
din structura sistemului au aceeaşi notaţie. Dreptele proiectante formează o
suprafaţă cvasicilindrică, de unde şi denumirea de sistem de proiecţie
cilindric.

17
 În cadrul acestui sistem (metoda) de proiecţie se poate realiza o imagine
(proiecţie) oblică (fig. 4 si 5) sau o imagine (proiecţie) dreapta sau
ortogonală.
În figura 3 se reprezintă proiecţia centrală (conică) a unei figuri plane.
Dreptele proiectante SA, SB, SC, SD formează, în planul de proiecţie V,
imaginea (proiecţia) abcd.

Fig.3. Realizarea proiecţiei centrale (conice) a unei figure plane

În figura 4 se reprezintă proiecţia paralelă (cilindrică) a aceleiaşi figuri

plane. Dreptele proiectante vin de la infinit şi sunt paralele între ele. Se
observă că imaginea (proiecţia) abcd realizată astfel este apropiată ca formă
şi dimensiuni de figura ABCD din realitate.
Dreptele proiectante formând un unghi diferit de 90° cu planul de
proiecţie V, proiecţia abcd este o proiecţie paralelă oblică.

Fig.4. Realizarea proiecţiei paralele (cilindrice) a unei figuri plane

În figura 5 este reprezentată proiecţia paralelă oblică pentru

paralelipipedul ABCDEFGH.
Se observă că fiecare punct determinat de dreptele proiectante în planul
V este, de fapt, proiecţia a două puncte notate pe proiectanta respectivă.

18
 Fig.5. Realizarea proiecţiei paralele oblice pentru un paralelipiped

În figura 6 este desenat sistemul de obţinere a proiecţiei paralele

ortogonale (proiecţia ortogonală), dreapta proiectantă D fiind perpendiculară
pe planul V (piesa este notată cu P).

Fig.6. Realizarea proiecţiei paralele ortogonale

Din desenele prezentate se observă ca proiecţia paralelă, faţa de

proiecţia conică, menţine raporturile dintre dimensiunile elementelor din
spaţiu şi cele din proiecţia care se realizează în planul de proiecţie.
Proiecţiile ortogonale permit respectarea integrală a dimensiunilor piesei
din spaţiu.
Sistemul de proiecţie ortogonal stă la bază întregului sistem de
reprezentare utilizat azi în tehnică şi el a fost prelucrat şi sistemetizat de
matemeticianul francez Gaspard Monge (1795).

Reprezentarea în dublă şi triplă proiecţie ortogonală a corpurilor

geometrice
Reprezentarea punctului în dubla proiecţie ortogonală

În figura 7 este prezentată intersecţia dintre un plan vertical şi unul

orizontal, precum şi unghiurile diedre care se formează.
Notăţiile utilizate au următoarea semnificaţie :
• Vi – planul vertical inferior ;
• Vs – planul vertical superior ;
• Ha – planul orizontal anterior ;
• Hp – planul orizontal superior.
Intersecţia dintre cele două plane este dată de dreapta OX.

19
 Fig.7. Intersecţia dintre planul vertical şi planul orizontal

În figura 8, în diedrul l, punctul M este proiectat ortogonal pe cele

două plane, proiecţiile obţinute fiind m’ (planul Vs) şi m (planul Ha).

Fig.8. Proiecţiile ortogonale ale punctului M

Pentru aducerea celor două proiecţii (m’ şi m) în acelaşi plan, se

roteşte planul orizontal conform săgeţilor şi se suprapune peste planul
vertical (considerat fix).
Se obtine figura 9, în care proiecţiile ortogonale ale punctului M sunt
aduse în acelaşi plan.

Fig.9.

Plecând de la figura 9, fără a mai preciza planele, se obţine figura 10,

care este denumită epura punctului M în diedrul I.

20
 Fig.10. Epura punctului

Reprezentarea punctului în triplă proiecţie ortogonală

În figura 11 este reprezentat triedrul I de proiecţie (diedrul I a fost

completat cu planul lateral dreapta W), în care punctul M a fost proiectat
ortogonal pe cele trei plane, proiecţiile obţinute fiind m’(V), m(H) şi
m’’(W).

Fig.11. Proiecţiile ortogonale ale punctului M în triedrul I de proiecţie

Pentru aducerea proiecţiilor punctului M în acelaşi plan se consideră

planul V fix, iar planele H şi W se rotesc (rabat) conform săgeţilor (fig.12).

Fig.12. Rotirea (rabaterea) planelor H şi W peste planul V

21
 Figura 13, în care nu sunt precizate planele de proiecţie, reprezintă
epura punctului M în triedrul I de proiecţie. În figură se observă legăturile
geometrice între cele trei proiecţii. Analizând epura punctului M, se constată
că este posibilă determinarea unei proiecţii a punctului M cunoscând două
proiecţii.

Fig.13. Epura punctului M

În figură mai sunt precizate :

• Depărtarea, care este distanţa dintre punct (obiect) faţă de
planul vertical (segmentele Mm’, m’’mz şi mmx din figura 11);
• Cota, care este distanţa dintre punct (obiect) şi planul orizontal
(segmentele Mm, m’mx, m’’my din figura 11);
• Abscisa, care este distanţa dintre punct (obiect) şi planul lateral
dreapta (segmentele Mm’’, mmy, m’mz din figura 11).
În concluzie, în cadranul XOZ (fostul plan vertical al triedrului I) se
efectuează proiecţia în planul vertical (m’), în cadranul XOY (fostul plan
orizontal al triedrului I) se efectuează proiecţia pe planul orizontal (m), iar în
cadranul Y1OZ (fostul plan lateral dreaptă al triedrului I) se efectuează
proiecţia pe planul lateral dreapta (m’’).
Această aşezare a proiecţiilor descrisă mai sus constituie aşezarea
normală a proiecţiilor. Completată cu precizarea locului pentru alte trei
proiecţii ale aceleiaşi piese, ea constituie metoda de proiecţie europeană care
este descrisă ulterior.

Determinarea celei de-a treia proiecţii

Din punct de vedere practic, cunoscând două proiecţii ale obiectului

(piesei), se obţine a treia proiecţie, folosind proprietăţile geometrice
evidenţiate în figura 13.
În figura 14 sunt prezentate posibilităţile de determinare a proiecţiei
necunoscute, cand se cunosc celelalte două, şi anume :

22
 • În figura 14a, se cunosc proiecţiile 1 si 2 ;
• În figura 14b, se cunosc proiecţiile 1 si 3 ;
• În figura 14c, se cunosc proiecţiile 2 si 3 ;

Fig.14. Determinarea celei de-a treia proiecţii

Reprezentarea în epură

Pentru corpuri geometrice de formă cilindrică, având diverse decupări,

este prezentată în continuare definitivarea epurelor acestora prin
determinarea proiecţiei în plan lateral. Sunt ataşate desenele pieselor la care
se desenează epura ; piesele respective sunt reprezentate ortogonal, situaţiile
în care s-a trasat linia de cotă pentru diametru şi simbolul Φ

Fig.15 Fig.16

23
 Fig.17 Fig.18

Reprezentarea în epură a unor corpuri geometrice simple

Sunt prezentate câteva epure de corpuri geometrice simple; în stânga

epurei este desenul geometric respective realizat în perspective
(axonometric).

Fig.19. Epura unui cilindru Fig.20. Epura unei sfere

Fig.21. Epura unei piramide triunghiulare Fig.22. Epura unei piramide cu

baza pătrat

24
Fig.23. Epura unei piramide cu baza hexagon Fig.24. Epura unui con

25
 Capitolul V
Întocmirea unei schiţe

Executarea schiţei după model

Desenele tehnice pot fi executate :

• După un obiect existent (piesa-model), fiind denumite în
această situaţie desene de releveu;
• După un obiect conceput de proiectant, putând fi astfel
denumite desene de studiu, desene de execuţie sau desene de
proiect.
Partea grafică a desenelor tehnice, indiferent de specificul lor, poate fi
executată cu mâna liberă, sub formă de schiţă, sau cu instrumentele de
trasare, sub formă de desen la scară.
Schiţa este desenul executat cu mâna liberă, în limitele aproximaţiei
vizuale, păstrând proporţia între elementele geometrice, şi care este întocmit
pe baza unor reguli de reprezentare grafică.

Fazele premergătoare executării schiţei

Acestea cuprind, de fapt, studiul preliminar al piesei necesar

reprezentării şi execuţiei grafice propriu-zise.
Detaliat, aceste faze sunt următoarele :
1. identificarea piesei, prin care se stabilesc : denumirea piesei,
rolul ei funcţional în ansamblul din care face parte, poziţia de
funcţionare, modul de asamblare ;
2. studiul tehnologic, prin care se precizează materialul din care
se execută piesa, procedeele tehnologice folosite pentru
obţinerea ei, calitatea suprafeţelor;
3. analiza formelor geometrice ale piesei, faza în care se
determină forma geometrică principală a piesei, formele
auxiliare etc.;
4. stabilirea poziţiei de reprezentare (în poziţie de funcţionare
sau în poziţia principală de prelucrare), în scopul relevării a
cât mai multor detalii de formă şi dimensionale;
5. stabilirea numărului necesar de proiecţii şi a naturii lor
(vedere, secţiune), în funcţie de complexitatea piesei.

26
 Etapele de executare a schiţei (execuţia grafică)

În ordine logică, precum şi în funcţie de necesitatea respectării unor

reguli de execuţie grafică, aceste etape sunt :
1. Alegerea formatului, trasarea indicatorului şi a dreptunghiurilor
minime de încadrare a reprezentărilor (proiecţiilor) cu linie continuă
subţire ;
2. trasarea axelor de simetrie ale formelor geometrice ce compun piesa
cu linie subţire-punct, în toate reprezentările depăşind cu 2-3 mm
conturul dreptunghiului de încadrare ;
3. trasarea conturului exterior simultan în toate reprezentările, respectând
corespondentele dintre acestea.
4. trasarea conturului interior (dacă este cazul); trasarea de trasee de
secţionare (linie mixtă), de racordări, muchii fictive etc., ştergerea
porţiunilor din dreptunghiurile de încadrare rămase nefolosite ;
5. cotarea schiţei, care constă în :
• măsurarea dimensiunilor pe piesă;
• înscrierea pe desen a cotelor, simbolurilor.
6. haşurarea suprafeţelor rezultate după secţionare;
7. îngroşarea liniilor de contur;
8. înscrierea stării suprafeţelor, a condiţiilor tehnice;
9. completarea indicatorului şi verificarea schiţei.
În continuare sunt prezentate pentru două piese (model), etapele de
elaborare a schiţei.
Astfel, pentru desenul de “distanţator”reprezentat axometric în figura 1,
etapele de execuţie a schiţei sunt conţinute în figurile următoare, astfel:
• în figura 2 sunt trasate dreptunghiurile de încadrare pentru cele trei
proiecţii (din faţă, de sus şi din stânga);
• în figura 3 sunt trasate cu linie continuă subţire contururile celor
trei proiecţii ;
• în figura 4 sunt trasate liniile de cotă şi înscrise cotele pentru cele
trei proieţii ;
• în figura 5 s-au îngroşat liniile de contur şi s-a completat
indicatorul.
Pentru desenul de «ghidaj » reprezentat axonometric în figura 6,
etapele de execuţie a schiţei sunt conţinute în figurile :
• în figura 7 sunt trasate dreptunghiurile de încadrare pentru cele
trei proiecţii (din faţă, de sus şi din stânga) ;

27
 • în figura 8 sunt trasate cu linie continuă subţire contururile celor
trei proiecţii ; cu linie întreruptă subţire s-au precizat elementele
care nu se văd în reprezentare ;
• în figura 9 sunt trasate liniile de cotă şi înscrise cotele pentru
cele trei proiecţii ;
• în figura 10 s-au îngroşat liniile de contur şi s-a completat
indicatorul.

APLICAŢII – execuţii grafice

Fig.1. Distantor (proiecţia din faţă este realizată din direcţia săgeţii)

Fig.2. Trasarea dreptunghiurilor Fig.3. Desenarea contururilor pentru

cele trei proiecţii de încadrare

28
Fig.4. Trasarea liniilor de cotă Fig.5. Îngroşarea liniilor de contur şi
şi înscrierea cotelor completarea indicatorului

Fig.6. Ghidaj

29
Fig.7. Trasarea dreptunghiurilor Fig.8. Trasarea contururilor pentru
de încadrare cele trei proiecţii

Fig.9. Trasarea liniilor de cotă Fig.10. Îngroşarea liniilor de contur,

şi înscrierea cotelor completarea indicatorului

30
 Capitolul VI

Cotarea. Reguli de cotare

Prin cotarea unei piese, se înţelege operaţia de înscriere pe un desen a

dimensiunilor formelor geometrice simple din care este alcătuită piesa,
precum şi a celor care stabilesc poziţia reciprocă a acestora.
Dimensiunile înscrise pe desen (cotele) pot rezulta astfel :
ƒ prin măsurarea obiectului (piesei) existent (activitatea de relevare) ;
ƒ prin calcule (activitatea de proiectare a obiectului).
Cota reprezintă valoarea numerică a dimensiunii cotat, înscrisă direct
pe desen sau printr-un simbol literal, în cazul desenelor care cuprind tabel de
dimensiuni.
Cotele care se referă la dimensiuni liniare sunt date în milimetri, iar
simbolul mm nu se înscrie după cotă.
Cotele pentru unghiuri sunt urmate de simbolul respectiv :
(grade), ‘(minute), ‘’(secunde), rad (radiani).
În cazurile când se utilizează pentru cotele dimensiunilor liniare alte
unităţi de măsură decât milimetrul, acestea se înscriu în indicator, în rubrica
special destinată (6 –fig.8, indicator).

Elementele cotării

Operaţia de cotare se efectuează folosind următoarele elemente : linia

de cotă, extremităţile liniei de cotă şi punctul de origine, liniile de indicaţie,
liniile ajutătoare, cota.

Execuţia grafică şi dispunerea elementelor cotării

a. Linia de cotă
Linia de cotă este linia deasupra căreia se înscrie cota şi care
determină limitele de măsurare pentru elementul cotat.
Se trasează cu linie continuă subţire, paralel cu elementul cotat, la o
distanţă de minimum 7mm. Distanţa dintre două linii de cotă paralele este de
asemenea, de minimum 7mm.
Linia de cotă poate fi trasată cu linie continuă subţire şi sub formă de
arc de cerc, concentric cu arcul cotat.
De asemenea, poate fi linie continuă subţire frântă, adică formată din
linie de cotă obişnuită cu braţ de indicaţie pentru înscrierea cotelor şi a altor
date suplimentare.

31
 În continuare sunt prezentate exemple de utilizare a liniei de cotă.
ƒ Linii de cotă paralele cu elementul cotat
În figurile 1, 2 şi 3 sunt trasate câteva linii de cotă paralele cu porţiunea
cotată. Pentru evidenţierea clară a acesteia, în desenul figurilor 1 şi 2,
dimensiunile cotate sunt trasate cu linie continuă groasă pronunţată, pentru a
fi deosebite de dimensiunile necotate.

Fig.1 Fig.2 Fig.3

În figura 4 sunt trasate două linii de cotă paralele între ele, pentru a
preciza mărimea diametrelor celor două cercuri.

Fig.4 Fig. 5 Fig. 6

ƒ Linii de cotă sub formă de arce de cerc

În figura 5 sunt cotate două arce de cerc prin linii de cotă trasate sub
formă de arce de cerc.
ƒ Linii de cotă trasate cu linie continuă subţire frântă

b. Extremităţile liniei de cotă

Linia de cotă este delimitată de săgeţi (care pot fi dispuse din interior
spre exterior, din exterior către interior) sau acestea se înlocuiesc în cazul
lipsei de spaţiu cu bare oblice sau puncte.
În figura 7 a, b, c sunt cotate dimensiuni liniare şi unghiulare mici cu
linii de cotă cu săgeţi din exterior către interior.
În figura 7d sunt folosite bare oblice ca extremităţi ale liniei de cotă,
iar în figura 7 e, ca extremităţi sunt folosite puncte.
În figura 7 e sunt precizate elementele geometrice pentru construcţia
săgeţilor liniilor de cotă. Din cele patru variante de săgeţi prezentate se
recomandă utilizarea săgeţii cu unghiul la vârf de 150 şi înnegrită.

32
 Pe acelaşi desen se utilizează un singur tip de săgeată. Nu se admite ca
săgeţile să fie intersectate de linii decât în cazul liniilor de haşură (secţiuni).
Săgeţile se pot sprijini pe liniile ajutătoare, pe linii de contur sau pe
porţiunile de linie din axele de simetrie.
Linia de cotă poate fi delimitată de o singură săgeată în următoarele
cazuri:
-La cotarea razelor de racordare (figura 8);
-La cotarea diametrelor cercurilor a căror circumferinţă nu este
desenată complet (figuta 9);

Fig. 9

În figura 9 s-a folosit linia de cotă delimitată de o singură săgeată

pentru cotarea diametrelor cercurilor de 30 şi, respectiv, de 25 mm.
- La cotarea unor piese simetrice (figura 10 şi 11).

33
 Fig. 10. Reprezentarea în vedere Fig. 11. Cotarea diametrelor
şi secţiune a unei piese simetrice interioare la o piesă simetrică
în care la unele linii de cotă
s-a folosit o săgeată

c. Punctul de origine
Punctul de origine (fig. 12) este punctul de la care se pot preciza într-
un desen tehnic anumite dimensiuni :
ƒ pentru dimensiunile liniare se foloseşte punctul de origine liniar într-
un sens (fig. 13) sau în ambele sensuri (fig. 14) ;
ƒ pentru dimensiunile unghiulare se utilizează punctul de origine
unghiular (fig. 15).

Fig. 12. Marcarea în desen Fig. 13. Cotarea folosind

a punctului de origine punctual de origine liniar
într-un sens

Fig. 14. Cotarea folosind punctual de Fig. 15. Cotarea folosind

origine în ambele sensuri punctul de origine unghiular

d. Liniile ajutătoare
Sunt linii continue subţiri trasate în prelungirea segmentului cotat şi
care delimitează linia de cotă pe care o depăşesc cu 2-3mm. Obijnuit liniile
ajutătoare sunt perpendiculare pe linia de cotă.
Ca linii ajutătoare pot fi folosite liniile de contur, porţiunile de linie
din axele de simetrie.

34
 e. Linia de indicaţii
Se trasează linie continuă subţire şi serveşte pentru precizarea unei
prevederi termice a unei nitări convenţionale sau a unei cute care, din lipsă
de spaţiu nu poate fi înscrisă deasupra unei linii de cotă.
Când este necesar, linia de indicaţie poate avea un braţ ( devine
frântă).
În fig. 16, linia de indicaţie este utilizată pentru notarea unui profil
laminat ( cornier cu aripi egale).
În fig. 17, linia de indicaţie este utilizată pentru precizarea
tratamentului termochimic efectuat pe lungimea de 15mm.
Deasupra liniei de indicaţie sunt înscrise adâncimea pe care se
efectuează tratamentul termochimic ( h=1) şi numărul de unităţi de duritate
Rockwell care trebuie realizat prin acest tratament.

Fig. 16

f. Cota
Cota se înscrie deasupra liniei de cotă cu 1-2mm, de obicei la
mijlocul acesteia. Pentru înscrierea cotelor se folosesc cifre arabe cu
înălţimea minimă de 3,5mm. Pe liniile de cotă verticale cotele se înscriu
astfel încât să poată fi citite cu uşurinţă din colţul dreapta jos a desenului.
Într-un desen toate cotele se înscriu cu aceeaşi înălţime.
În figura 18 sunt prezentate modalităţile de înscriere a dimensiunilor
liniare şi unghiulare. Zona haşurată de 30o ar trebui evitată pentru cotare.

Fig. 18. Înscrierea dimensiunilor Fig. 19

liniare şi unghiulare în planul desenului

35
 Simboluri folosite la cotare

În afara elementelor cotării, pentru cotare se folosesc şi simboluri

înscrise înaintea cotelor respective şi anume:
– se înscrie înaintea cotelor ( cifrelor) care indică dimensiunea unui
diametru cu excepţia cotării filtrelor
R – se înscrie înaintea cotelor care definesc o rază de curbură;
S - , SR – se înscriu înaintea cotei care indică diametrul unei sfere
respectiv raza unui sector;
– se trasează deasupra cotei care indică lungimea unui arc de cerc ;
– se înscriu în faţa valorii unei conicităţi, respectiv a unei
înclinări;
- se înscrie înaintea cotei când aceasta indică latura unui patrat;
= - se înscrie deasupra liniei de cotă când este necesar să se indice egalitatea
informativă a două cote alăturate.
Simbolurile şi R au fost utilizate în desenele din figurile
4,6,8,9,10 şi 11.
În fig. 19 este folosit simbolul “ ” pentru a preciza o gaură pătrată cu
latura de 15mm, iar pentru conturul exterior al piesei, simbolul “S 40”,
adică sfera cu diametrul de 40mm.
În fig.20 este folosit simbolul “ S R “.
În fig.21 este desenată o parte ( ruptură) dintr-o piesă care conţine o
suprafaţă de formă pătrată în partea de sus cu latura de 24mm şi o suprafaţă
cilindrică cu diametrul de 32mm.

Fig. 20 Fig. 21

Cele două diagonale trasate cu linie continuă subţire arată că

suprafaţa respectivă este plană. Aceleaşi diagonale sunt trasate şi în fig.19.
Pentru a înţelege folosirea simbolurilor , conicitate şi înclinare
în figurile 22 şi 24 acestea sunt definite matematic. Se observă că atât

36
conicitatea cât şi înclinarea reprezintă tangentele unor unghiuri. Aceste
unghiuri sunt necesare pentru realizarea practică a suprafeţei conice sau
înclinate.
Înscrierea conicităţii în desen se realizează în general deasupra unei
linii de indicaţie.
În fig.23, pentru una din suprafeţele conice sau înscris simboluri şi
valoarea conicităţii (1:10).

Fig. 22. Definirea matematică Fig. 23 Fig. 24. Definirea

a conicităţii matematică a înclinării

În fig. 25 este înscrisă înclinarea pentru o piesă de formă plană.

În afara conicităţilor şi înclinărilor un element foarte întâlnit în desen
tehnic este “ teşitura”. O teşitură se obţine prin înlăturarea marginilor drepte
( la 90o ) ale unei piese (plane sau cu suprafeţe de rotaţie).
Elementele geometrice care trebuie cotate la o teşitură sunt înclinarea
şi mărimea (lăţimea) teşiturii. La teşiturile cu înclinare de 45o cele două
elemente geometrice se cotează împreună (pe linie de indicaţie sau pe linie
de cotă) (fig. 25ª).
La teşiturile cu alte înclinări, acestea se cotează separat (fig.25b).
Teşiturile cu lăţimea de 0,5 mm nu se cotează.

Fig. 25 Fig. 25ª Fig. 25b

Reguli de cotare

37
 La înscrierea cotelor pe desen se impune respectarea unor reguli, şi
anume:
ƒ cotele se înscriu, pe cât este posibil, pe proiecţia în care elementul
cotat prezintă cele mai multe detalii de formă şi poziţie;
ƒ la executarea operaţiei de cotare trebuie să se urmărească definirea ca
dimensiuni a fiecărei forme geometrice din care este alcătuită piesa,
precum şi poziţia lor reciprocă;
ƒ cotele se înscriu din interior spre exterior, pentru a evita intersecţia
liniilor de cotă şi a liniilor ajutătoare;
ƒ nu se recomandă cotarea elementelor pe proiecţia în care acestea sunt
reprezentate cu linie întreruptă;
ƒ direcţile liniilor de cotă nu trebuie să coincidă cu cele ale liniilor de
haşură sau ale liniilor de contur;
ƒ cotele elementelor cu rol funcţional trebuie înscrise în mod
obligatoriu.

Exemple de cotări greşite

În figura 26 liniile de contur sunt folosite ca linii de cotă şi liniile de

cotă ca linii ajutătoare, etc.
Greşelile de cotare din figura 23 sunt :
ƒ linii de contur folosite ca linii de cotă
ƒ intersecţii de linii de cotă
ƒ linie de cotă suprapusă axului de simetrie

Fig. 26 Fig. 27

În figura 28, liniile de cotă sunt suprapuse axelor de simetrie.

În figura 29 cotarea unor dimensiuni s-a efectuat folosind liniile
întrerupte.

38
 Fig. 28 Fig. 2

Reprezentarea şi cotarea găurilor netede

Găurile cilindrice, conice şi profilate se reprezintă în desen în două

moduri:
ƒ obişnuit,
ƒ simplificat.
În figura 30 sunt reprezentate obişnuit găurile pătrunse cilindrice,
conice şi profilate.

Pentru cotarea acestora se precizează diametrele şi adâncimile

respective.
În figura 31 sunt reprezentate şi cotate găurile înfundate.
În figura 32 sunt reprezentate şi cotate găurile de centrare.

39
 Reprezentarea şi cotarea obişnuită a găurilor sunt prezentate în figura
33a, iar reprezentarea şi cotarea simplificată sunt reprezentată în figura 33b.

În figura 34 sunt notate şi reprezentate simplificat mai multe găuri de

acelaşi diametru dispuse pe un cerc.
Găurile aşezate la distanţe egale, pe aceeaşi axă se reprezintă şi se
notează ca în figura 35.

Fig. 34

40
Desene cotate pentru piese diverse

41
42
 Piesele reprezentate în trei proiecţii din figurile 1,2,5 sunt alcătuite din
suprafeţe plane.Piesa din figura 3 reprezentată în jumătate vedere şi jumătate
secţiune are suprafeţe cilindrice exterioare ( interioară). Piesele din fig.
6,7,9,10 şi 11 sunt plane, cu găuri şi decupări.Piesele din fig. 8 şi 12 conţin
suprafeţe plane şi găuri.

43
 Reprezentarea şi cotarea filetelor
Generalităţi

Filetul este o nervură elicoidală pe o suprafaţă cilindrică sau conică,

exterioară sau interioară. Este utilizat pentru asamblarea demontabilă a două
sau mai multe piese.

Clasificarea filetelor

1. După forma suprafeţei filetate: filet cilindric, filet conic.

2. După forma profilului: filet triunchiular, filet pătrat, filet
trapezoidal, filet ferăstrău, filet rotund.
3. După modul de trecere a filetului la partea nefiletată( terminarea
porţiunii filetate) : filet cu ieşire, filet cu degajare.
4. După sistemul de măsurare: filet mestric( dimensiunile în mm),
filet în ţol( inci); 1 ţol=25,4mm.
5. după mărimea pasului : filet cu pas normal, filet cu pas mare, filet
cu pas mic.
În fig.36, sunt desenate câteva profile de filete, şi anume :
a-profil triunghiular ( se notează cu litera “M “) ;
b-profil pătrat ( se notează cu literele “ Pt”);
c-profil trapezoidal (se notează cu literele “Tr”);
d-profil rotund ( se notează cu literele “ Rd”).

Fig. 36

Reprezentarea filetelor.

În desen, reprezentarea filetelor se face pe baza regulilor stabilite de

STAS 700-81.
În vedere sau secţiune longitudinală cilindrul (conul pentru filete
conice) vârfurilor filetului se reprezintă cu linie continuă groasă, iar cilindrul

44
(conul) fundurilor filetului cu linie continuă subţire. Prin urmare, zona din
piesă unde există filet are în desen două linii continue paralele (groasă şi
subţire), distanţa dintre ele fiind înălţimea filetului.

Desene de filete
a. Filete cilindrice

În figura 37 este desenat cu filet cilindric exterior cu ieşire (filet

incomplet) cu diametrul de 22 mm, lungimea porţiunii filetate fiind de 40
mm. Acelaşi filet văzut din stânga (reprezentat în planul lateral dreapta) se
reprezintă prin cele două cercuri care au semnificaţia prezentată mai sus.

Fig. 37. Filet cilindric exterior cu ieşire

În figura 38 este desenat un filet cilindric exterior cu degajare cu

diametrul de 26 mm (profil triunghiular). Acelaşi filet este reprezentat şi în
planul lateral dreapta.

Fig. 38. filet cilindric exterior cu degajare

Un filet cilindric interior cu ieşire este reprezentat în două proiecţii în

figura 39. Filetul cu profil triunghiular (M) are diametrul de 18 mm şi
lungimea de 26 mm.

Fig. 39. Filet cilindric interior cu ieşire

45
 În figura 40 sunt desenate un filet cilindric interior cu ieşire şi un filet
cilindric interior care se termină cu degajare. Ambele filete au profil
triungiular.

Fig. 40

În figura 41 este reprezentat un filet cilindric interior cu profil pătrat

având diametrul de 50mm şi pasul de 8 mm.

Fig. 41. Filet cilindric interior cu profil pătrat

b. Filete conice
În figura 42 este desenat un filet conic exterior cu profil triunghiular
(KM) având diametrul de 28 mm şi pasul de 2 mm. Se observă că, pentru
precizarea diametrului acestui filet, s-a înscris şi cota de 15 mm faţă de
capătul din stânga al piesei. De asemenea, în planul lateral dreapta, cercurile
care reprezintă filetul au diametrele corespunzătoare bazei mici a trunchiului
de con.

Fig. 42. Filet conic exterior

Întrebări:
1) Cum se clasifică filetele după profil?
2) Ce linii sunt folosite pentru reprezentarea unui filet ? Explicaţi
semnificaţiile lor !
3) Ce reprezintă notaţia « M18 » din fig. 39 ?
4) Cum se poate termina un filet (o zonă filetată) ?

46
 5) Cum se precizează diametrul la un filet conic?

Desene de piese cu filet

În continuare, sunt prezentate diverse piese cunoscute care au filet. La

fiecare desen se va urmări cu precădere zona filetului precizată de liniile
continue groasă şi subţire paralele între ele, precum şi de cele două cercuri
specifice reprezentării filetului în plan lateral.
Se va observa, de asemenea, că în secţiune, liniile de haşură pătrund
între liniile continue groasă şi subţire (porţiunea unde este filet).

Fig. 43. Şurub cu cap hexagonal Fig. 44. Prezon

Fig. 45. Ştifturi filetate (a, b, c, d)

Fig. 46. Fig. 47. Fig. 48 Fig. 49. Fig. 50. Piuliţe speciale
Piuliţe Piuliţe cu Piuliţa Piuliţă (în două proiecţii)
hexagonale găuri pentru hexagonală fluture
acţionare cu guler

Desene de asamblări simple prin filet

În figura 51, piesa 2 este prevăzută cu filet interior, iar piesa 1 (ştift
filetat) are filet exterior.

47
 Fig. 51

Cele două piese care compun asamblarea având acelaşi filet, se

observă în zona de asamblare continuitatea liniei vârfurilor filetului de la o
piesă, cu linia fundurilor filetului de la cealaltă piesă.

În figurile 52 şi 53 sunt reprezentate jumătate vedere şi jumătate

secţiune două asamblări prin filet de tip racord.

Înscrierea pe desen a datelor privind starea suprefeţelor

Desenele de execuţie ale pieselor trebuie să cuprindă, pe lângă detalii

de formă şi dimensiuni, şi date referitoare la starea (rugozitatea) suprafeţelor
care compun o piesă.
Suprafaţa obţinută prin diferite procedee tehnologice prezintă diferite
microneregularităţi (asperităţi) comparativ cu o suprafaţă ideală
(geometrică), în multe cazuri acestea neputând fi observate cu ochiul liber.
Standardul care defineşte rugozitatea este SR ISO 4287-1:1993. În
acest standard, rugozitatea care caracterizează suprafeţele unei piese este
definită ca ansamblul la neregularităţilor unei suprafeţe rezultate din
procedeul de fabricaţie utilizat.
Ca unitate de măsură pentru rugozitate se utilizează micronul ( 1
micron =10-6 m =10-3mm).
Starea suprafeţei precizată în desen este considerată ca stare finită a
suprafeţelor respective(inclusiv tratamente etc.).

48
 Simbolurile pentru notarea stării ( rugozităţii) suprafeţelor sunt
precizate prin SR ISO 1302:1995 şi sunt următoarele:
ƒ simbolul de bază ( fig.54);
ƒ simbolul pentru îndepărtare de materiale ( aşchiere obligatorie) (
fig.55);
ƒ simbolul pentru interzicerea îndepărtării de material ( interzicere a
aşchierii) ( fig.56);
ƒ simbolul pentru înscrierea unor condiţii suplimentare ( fig.57).
Ultimele 3 simboluri sunt considerate simboluri derivate din simbolul
de bază ( fig.54).
Partea haşurată din cele 4 simboluri reprezintă suprafaţa pe care este
aşezat simbolul respectiv.

Fig. 54. Fig. 55. Fig. 56 Fig. 57.

Simbolul Simbolul pentru Simbolul pentru Simbolul pentru
de bază pentru îndepărtare de interzicerea înscrierea unor
rugozitate material îndepărtării de condiţii
material suplimentare

Simbolul de rugozitate propriu -zis este constituit din elementele

geometrice de deasupra suprafeţei haşurate.
Pentru a exemplifica completarea simbolurilor de rugozitate se
precizează principalele valori ale rugozităţii regăsite constant în tehnică,
denumite valori numerice preferenţiale şi anume: 0,012; 0,025; 0,050; 0,100;
0,20; 0,40; 0,80; 1,60; 3,2; 1,6; 3,2; 6,3; 12,5; 25; 50; 100.
În fig.58 sunt prezentate modalităţile de completare a simbolurilor
pentru notarea rugozităţii.

Fig. 58. Exemple de completare a simbolurilor pentru notarea rugozităţii

suprafeţelor

49
 Posibilităţi de aşezare a simbolurilor pentru notarea
rugozităţii în desen

Simbolurile pentru notarea stării suprafeţelor se înscriu:

ƒ pe suprafeţele unei piese;
ƒ pe linia ajutătoare sau de indicaţie;
ƒ pe linii de cotă.
În fig.59 sunt prezentate posibilităţi de amplasare a acestor simboluri
direct pe suprafeţele unei piese plane. Sunt utilizate, de asemenea, şi linii de
indicaţie pe care se pot amplasa simbolurile respective.

Fig. 59.

Folosind liniile de cotă, în fig.60 se precizează rugozitatea găurii cu

diametru de 8 mm şi rugozitatea pentru zona curbă cu raza de racordare de 8
mm. Rugozitatea teşiturii (2 x 45o) este înscrisă folosind linia de indicaţie.
Toate simbolurile pentru rugozitate folosite în desen se trec
obligatoriu pe indicator. În acest fel, citind indicatorul unui desen, putem
identifica procedeele de prelucrare necesare, pentru a obţine suprafeţele cu
rugozitate înscrise pe indicator (în dreapta).
Când toate suprafeţele unei piese prezintă aceeaşi rugozitate, simbolul
acesteia se înscrie numai pe indicator.
Dacă în desen există o rugozitate predominantă, simbolul acesteia se
înscrie primul pe indicator, urmat de celelalte simboluri de rugozitate
întâlnite pe desen.

Fig. 60 Fig. 61. Amplasarea

simbolurilor de rugozitate pe
indicator

50
 În fig. 61 se precizează poziţia simbolurilor de rugozitate pe
indicatorul unui format A4. Aceeaşi poziţie (pe indicator în dreapta) o au
simbolurile de rugozitate şi la alte formate de desen.

51
 CAPITOLUL VII

Reprezentarea în vedere şi secţiune

Reprezentarea în vedere

Vederea este reprezentată în proiecţie octogonală pe un plan a unui

obiect (piesă) nesecţionat.
Ea conţine conturul aparent al obiectului (piesei) reprezentat, conturul
fiecărei forme geometrice simple care intră în componenţa obiectului
(piesei), precum şi muchiile şi liniile de intersecţie vizibile din direcţia de
proiecţie.
Regulile de reprezentare şi notare în desenul tehnic a vederilor,
secţiunilor şi rupturilor sunt precizate de STAS 105-87.

Clasificarea vederilor STAS (614-76)

În funcţie de direcţia de proiecţie, vederile se clasifică în:

ƒ vedere obişnuită, dacă vederea respectivă este obişnuită după una
dintre direcţiile normale de proiecţie comform STAS 614-76;
ƒ vedere înclinată, dacă aceasta este realizată după alte direcţii de
proiecţie drcât conform STAS 614-76;
ƒ vedere parţială prin care se pune în evidenţă numai un element sau o
parte a piesei reprezentate.

Reguli de reprezentare a vederilor (STAS 106-87)

a) Conturul aparent al proiecţiei în vedere şi muchiile văzute se

trasează cu linie continuă groasă.
Muchia este linia care separă formele geometrice simple ce intră în
componenţa unei piese.
b) Dacă anumite muchii acoperite ( care nu se văd din direcţia de
reprezentare) trebuie arătate pe desen, pentru o mai bună claritate a
reprezentării, acestea se vor indica cu linie subţire întreruptă.
c) În cazul reprezentării în vedere a pieselor obţinute prin tehnologii
de turnare, forjare, matriţare etc, ale căror forme pline sunt alcătuite din
succesiuni sau intersecţii de forme geometrice simple se folosesc pentru
trasarea liniilor de intersecţie muchiile fictive .
Muchia fictivă reprezintă intersecţia imaginară dintre două

52
suprafeţe racordate prin rotunjire. Trasarea în desen a muchiilor fictive se
face cu linii continue subţiri.

Dispunerea normală a vederilor

Piesele (corpurile) întâlnite practic au de multe ori forme constructive

de mare complexitate, a căror determinare nu poate fi realizată complet în 2
sau 3 proiecţii ortogonale.
În asemenea situaţii pentru obţinerea mai multor proiecţii ( vederi), se
consideră piesa plasată în interiorul unui cub şi aceasta se proiectează
ortogonal pe fiecare faţă interioară a cubului. Se obţin astfel 6 proiecţii (
vederi).
Dacă se rabate fiecare faţă a cubului după ce pe acestea s-a proiectat
piesa, şi fiecare faţă a cubului este adusă în planul vertical considerat fix se
obţine aşezarea ( dispunerea) proiecţiilor ( vederilor) într-un singur plan.
Rabaterea planelor ( feţelor) unui cub este prezentată în fig.1.
Reprezentarea ortogonală pe feţele interioare ale unui cub a unei piese
precum şi rabaterea feţelor 2,3,4,5,6 în acelaşi plan cu faţa 1 este cunoscută
sub denumirea de “metoda cubului de proiecţie”.
Pentru a preciza denumirile proiecţiilor ( vederilor) ortogonale pe
feţele unui cub în fig.2, este proiectat un zar pe feţele acestuia.

Fig. 1. Rabaterea feţelor unui cub Fig. 2. Realizarea

proiecţiilor ale unui zar pe
feţele interioare ale unui cub

Direcţiile de proiecţie ortogonală ale zarului din figură sunt O1, O2,
O3,O4,O5,O6. Este precizat şi planul principal faţă de care se face rabaterea
celorlalte plane ( feţe).
După rabatere se obţine fig.3, în care sunt prezentate cele 6 proiecţii (
vederi) şi locul acestora una faţă de alta în formatul de desen.
Vederile din fig. 3 sunt definite astfel:

53
 1- vederea din faţă este proiecţia obţinută pe planul principal
de proiecţie ( vertical) din direcţia O1
2- vederea de sus este proiecţia obţinută pe planul orizonatal de
jos din direcţia O2
3- vederea din stânga este proiecţia obţinută pe planul lateral
din dreapta, direcţia de proiecţie fiind O3
4- vederea din dreapta este proiecţia obţinută pe planul lateral
din stânga, direcţia de proiecţie fiind O4
5- vederea de jos este proiecţia obţinută pe planul orizontal de
sus, direcţia de proiecţie fiind O5
6- vederea din spate este proiecţia obţinută pe planul vertical
paralele cu palnul principal de proiecţie, direcţia de proiecţie
fiind O6

Fig. 3. Dispunerea proiecţiilor (vederilor) în formatul de desen

Această metodă de aşezare a proiecţiilor pe desen în raport cu

proiecţia principală este cunoscută ca metoda europeană ( simbol E ) sau
metota primului triedru.
Vederea din spate (6) poate fi amplasată şi în faţa vederii din dreapta
(4).
Vederea din faţă (1) se mai numeşte şi proiecţie principală frontală
sau elevaţie şi ea se alege astfel încât să reprezinte cât mai multe detalii de
formă şi dimensionale.
O altă metodă de aşezare a proiecţiilor faţă de proiecţia principală este
metoda americană (simbol A) sau metoda celei de-al cincilea triedru.
Faţă de metoda europeană, metoda americană are următoarele
modificări:
ƒ vederile 3 şi 4 îşi schimbă locul între ele faţă de proiecţia principală
(vederea 1);
ƒ vederile 2 şi 5 îşi schimbă locul între ele faţă de proiecţia principală.

54
 Pentru fiecare dintre cele două metode de reprezentare există
simboluri grafice care precizează metoda (fig. 4- Simbolul grafic pentru
metoda europeană şi fig. 5- Simbolul grafic pentru metoda americană).

Fig. 4. Simbolul grafic pentru Fig. 5. Simbolul grafic pentru

metoda europeană metoda americană

Cele două simboluri E sau A se înscriu aşa cum s-a precizat în

indicator (colţul stânga sus) şi dacă este absolut necesar în formatul de desen
se înscrie şi simbolul grafic aferent metodei respective.

Fig. 6. Piesă reprezentată prin metoda europeană (fig. 7) şi americană (fig. 8)

Dispunerea vederilor pentru o piesă (fig. 6), folosind metoda

europeană şi, respectiv americană, este prezentată în figurile 7 şi 8. Direcţia
de reprezentare pentru proiecţia principală este notată cu litera A. În figurile
7 şi 8, prin cifre de la 1 la 6 sunt notate cele şase vederi a căror semnificaţie
este dată în figura 3.
În manual, toate desenele (explicaţiile) sunt realizate după metoda de
reprezentare europeană (E).
Profesorul poate, de asemenea, să folosească ca exerciţii de realizare a
proiecţilor ortogonale şi metoda americană (A).

Fig. 7. Dispunerea vederilor folosind Fig. 8. Dispunerea vederilor folosind

metoda europeană (E) metoda americană (A)

55
 Abateri de la dispoziţia normală a proiecţiilor

În practică există piese care, în condiţiile aşezării lor normale în cubul

de proiecţii pentru a fi desemnate, prezintă unele feţe înclinate faţă de feţele
cubului.
Pentru desenarea unor astfel de piese se pot folosi plane auxiliare, şi
anume plane paralele cu feţele înclinate, plane care apoi se rabat pe planul
de proiecţie respectiv.
În asemenea cazuri, direcţia de proiectare va fi indicată printr-o
săgeată deasupra căreia se va înscrie o literă majusculă a alfabetului latin,
literă cu care se va marca şi proiecţia rezultată ( această literă se va pune
deasupra proiecţiei respective).
Această proiecţie auxiliară se poate aşeza oriunde pe formatul de
desen, în funcţie de spaţiul disponibil, indicându-se obligatoriu direcţia de
proiectare şi marcându-se proiecţia rezultată cu aceeaşi literă.
În figura 9 sunt indicate prin săgeţile A şi B direcţiile de proiecţie, iar
proiecţiile rezultate sunt marcate cu literele A şi B.

Fig. 9. Abateri de la dispoziţia normală a proiecţiilor

În figura 10 este reprezentată în două proiecţii o piesă. Vederea din A

respectă precizările de mai sus. O situaţie similară este prezentată şi în figura
11.

Fig. 10 Fig. 11

56
 Reprezentarea în secţiune

Secţiunea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a

piesei după tăierea (secţionarea) acesteia cu o suprafaţă (plan) fictivă şi
îndepărtarea imaginară a părţii piesei situate între observator (desenator) şi
suprafaţa (planul) de secţionare.
Rezultă că pentru desenarea unei secţiuni printr-o piesă, se consideră
îndepărtată partea din piesă dintre desenator şi planul de secţionare şi
se reprezintă ortogonal ce a rămas din piesă.
Desenarea în secţiune a pieselor este reglementată de STAS 105-87.
Urma suprefeţei (planului) de secţionare pe un plan perpendicular pe planul
pe care se face reprezentarea secţiunii se numeşte traseu de secţionare.
Acesta se trasează cu linie mixtă conform STAS 103-84.
Porţiunile din material prin care trece suprafaţa de secţionare (planul
de secţionare) se desenează cu linii de haşură precizate ca formă şi dispunere
prin STAS 104-80.
Golurile (găurile) din piese nu se haşurează.
Piesele metalice se haşurează în secţiune cu linii continue subţiri
paralele între ele, echidistante şi înclinate la 45o faţă de un reper (axe de
simetrie, porţiuni din conturul pieselor etc.).
Distanţa dintre două linii de haşură vecine la desenarea unei secţiuni
printr-o piesă metalică poate fi de la 2 la 8 mm, în funcţie de mărimea
suprafeţei care trebuie haşurată.
Piesele având grosimi sub 2 mm nu se haşurează, se înnegresc.
În conformitate cu prevederile STAS 104-80, sunt prezentate în
tabelul următor haşuri pentru diverse materiale.

57
 Haşuri pentru diverse materiale

Pentru ilustrarea reprezentării în secţiune a unei piese, în figura 1 sunt

desenate etapele de realizare a secţiunii respectând modul de definire a
secţiunii.
Suprafaţa de secţionare S realizează îndepărtarea porţiunii din piesă
dintre O1 (observator) şi ea. După secţionare piesa arată ca în figura 1c.
Reprezentând ortogonal partea rămasă din piesă (fig.1c), pe planul
vertical F se obţine imaginea (proiecţia) din figura 2 b.

Fig. 1. Realizarea unei secţiuni într-o piesă

În figura 2, în afara proiecţiei secţiunii rezultate (b), mai sunt

reprezentate vederea frontală a piesei (a) şi vederea de sus a acesteia (c), în
care este trasat traseul secţiunii (planului) de secţionare notat cu A-A.

58
Fig. 2. reprezentarea ortogonală a secţiunii pe un plan vertical de proiecţie F
(b)
Clasificarea secţiunilor

Există mai multe posibilităţi de clasificare a secţiunilor.

1) După poziţia planului (suprafeţei) de secţionare:
ƒ secţiune orizontală – planul de secţionare este orizontal;
ƒ secţiune verticală – planul de secţionare este un plan vertical;
ƒ secţiune înclinată – planul de secţionare are o poziţie oarecare faţă de
planele de proiecţie.
2) După poziţia planului de secţionare faţă de axa piesei:
ƒ secţiune longitudinală – când suprafaţa de secţionare conţine sau este
paralelă cu axa principală a piesei;
ƒ secţiune transversală – când suprafaţa de secţionare este
perpendiculară pe axa principală a piesei.
3) După poziţia desenului în formatul de desen:
ƒ secţiune obişnuită (normală) – se reprezintă în afara conturului
proiecţiei respective, în sensul arătat de săgeţile aferente traseului de
secţionare;
ƒ secţiune deplasată – se reprezintă în afara conturului proiecţiei
respective fără a respecta sensul săgeţilor care delimitează traseul
planului de secţionare;
ƒ secţiune suprapusă - se reprezintă peste vederea respectivă, având
conturul trasat cu linie continuă subţire;
ƒ secţiune intercalată - se reprezintă în intervalul de ruptură dintre cele
două părţi ale aceleiaşi vederi.
4) După forma suprafeţei de secţionare:
ƒ secţiune plană – când suprafaţa de secţionare este un plan;
ƒ secţiune frântă – când suprafaţa de secţionare este formată din două
sau mai multe plane consecutive concurente sub un unghi diferit de

59
 90o. Porţiunea secţionată se reprezintă rabătută pe un plan paralel cu
planul de proiecţie;
ƒ secţiune în trepte - când suprafaţa de secţionare este formată din două
sau mai multe plane paralele.

Întrebări :
1) Care sunt secţiunile obţinute în funcţie de planul de secţionare folosit?
2) Ce este o secţiune verticală normală?
3) Cum se obţine o secţiune longitudinală normală?
4) Unde se reprezintă o secţiune suprapusă?; dar o secţiune intercalată?
5) Ce este o secţiune frântă?

Exemple de tipuri de secţiuni

1. Secţiune longitudinală

În figurile 3 şi 4 sunt reprezentate două secţiuni longitudinale, iar

după locul în desen sunt secţiuni normale.

Fig. 3 Fig. 4

2. Secţiune transversală

În figura 5 sunt desenate secţiunile A-A, B-B şi C-C executate prin

porţiunile de arbore prevăzute cu canale de pană (a se observa traseele de
secţionare precizate în desen). Secţiunile A-A, B-B şi C-C sunt secţiuni
transversale, iar după locul în formatul de desen sunt secţiuni deplasate.

Fig.5

60
 3. Secţiune longitudinală şi secţiune transversală

În figura 6 sunt desenate o secţiune transversală (A-A) şi o secţiune

longitudinală (B-B), realizate prin aceeaşi piesă.
Cele două secţiuni din figură sunt secţiuni obişnuite (normale).

Fig. 6. Secţiune transversală (A-A) şi longitudinală (B-B) printr-o piesă

4. Secţiune frântă

În figura 7 este reprezentată o secţiune frântă.

Fig. 7. Secţiune frântă

5. Secţiuni suprapuse

În figurile 8 şi 9 sunt desenate două secţiuni suprapuse transversale,

printr-un profil laminat hexagon şi respectiv “I “. Se observă că marginile
celor două secţiuni suprapuse (A-A şi B-B) sunt trasate cu linie continuă
subţire.

Fig. 8 Fig. 9

În figura 10 este prezentat modul de efectuare a unei secţiuni în trepte

(a), printr-o piesă, în conformitate cu definirea secţiunii în trepte, precum şi

61
reprezentarea ortogonală a acestei secţiuni şi marcarea traseului de
secţionare (b). Locul în care se schimbă direcţia de secţionare este marcat în
desenul secţiunii A-A. Fşi F1 sunt cele două plane paralele de secţionare, iar
prin litera “O” este precizată poziţia desenatorului.

Fig. 10. Realizarea secţiunii în trepte (a) şi reprezentarea ortogonală a

secţiunii în trepte (b)

6. Secţiune parţială printr-o piesă.

În figura 11 este desenat un fragment dintr-o piesă plină care la un

capăt este prevăzută cu o gaură conică şi una cilindrică. Pentru evidenţierea
acestor găuri, în zona respectivă, s-a efecuat o secţiune parţială delimitată de
linie de ruptură.

Fig. 11
7. Secţiune cu vedere

În figura 12 este reprezentată o secţiune cu vedere printr-o piesă.

Partea de deasupra axei de simetrie este reprezentată în secţiune, jumătatea
inferioară fiind reprezentată în vedere. Elementele din piesă care nu se văd
în reprezentare sunt indicate prin linie întreruptă subţire.

62
 Fig. 12. Secţiune cu vedere

Desene de piese reprezentate în secţiune

În figura 13 este reprezentată o secţiune verticală obişnuită. Piesa

secţionată este prevăzută cu două canale diametral opuse de pană.
În figura 14 este reprezentată o secţiune printr-o piesă de formă
sferică prevăzută cu un canal radial.
În figura 15 este desenată o secţiune parţială printr-o piesă tubulară
care are o decupare circulară la capătul din dreapta.

Fig. 14 Fig. 15

O secţiune verticală, totală, obişnuită printr-o piesă este reprezentată

în figura 16.

În figura 17 este reprezentată o secţiune printr-o roată dinţată. În

partea centrală a roţii (butucul roţii) este un canal de pană pentru fixarea pe
arbore. Dreptunghiurile nehaşurate diametral opuse (marginale) reprezintă
zonele dintre doi dinţi, pe unde a trecut planul de secţionare.

63
 În figura 18 sunt reprezentate două secţiuni orizontale, totale,
obişnuite prin aceeaşi piesă. Secţiunile sunt obţinute cu traseele de
secţionare A-A şi B-B.

Fig. 18
Întrebări:
1) Care este elementul de noutate care apare în desenul unei secţiuni?
2) Cum se precizează un traseu de secţionare?
3) Care este partea din piesă care se desenează în secţiune?

Reprezentarea rupturilor

Ruptura este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a

obiectului (piesei), după îndepărtarea unei părţi din acesta separată de restul
piesei (obiectului) printr-o suprafaţă de ruptură.
Linia de ruptură se execută cu linie continuă subţire ondulată
(desenator) sau cu linie continuă subţire zigzag (desene pe calculator)
(STAS 103-84).
Ruptura se face în scopul reducerii spaţiului ocupat de reprezentarea
obiectului (piesei), acoperite în vederea respectivă.

64
 Linia de ruptură nu trebuie să coincidă cu o muchie sau cu o linie de
contur a obiectului (piesei) sau să fie trasată în continuarea acestora (fig. 1).
Dacă ruptura se face de-a lungul axei obiectului (piesei), cum este
cazul reprezentărilor în secţiune parţială (jumătate vedere – jumătate
secţiune), linia de ruptură nu se trasează, ea fiind reprezentată prin linia de
anexă respectivă (a se vedea figurile 4 şi 12 de la “reprezentarea în
secţiune”).
În fig. 1 este reprezentată prin ruptură o gaură înfundată dintr-o piesă
plină (fig. 1a - desen corect, fig. 1b – desen incorect). De asemenea, în
aceeaşi figură, piesa în care este executată gaura înfundată este delimitată de
o linie de ruptură.

Fig. 1

La elementele cu secţiune circulară (bare metalice rotunde, ţevi, lemn

rotund, etc.), ruptura se reprezintă şi sub formă de buclă (fig. 2).

Fig. 2 Ruptura la elementele rotunde

În fig. 3 este reprezentată ruptura la două elemente suprapuse din

acelaşi material (lemn).

Fig. 3

Rupturile de lungime mică se reprezintă, în general, cu o linie

ondulată. În fig. 4, elementele notate cu cifra 1 (profile laminate de tip
“cornier”) sunt delimitate la un capăt de linii de ruptură. De asemenea, în
aceeaşi figură, reperul notat cu cifra 2 este delimitat la ambele capete de linii
de ruptură.

65
 Fig. 4. Reprezentarea rupturilor de lungime mică

În fig. 5 este desenată şi cotată (prevăzută cu dimensiuni) o piesă

cilindrică. Deoarece are acelaşi diametru pe toată lungimea, piesa este
desenată din motive de reducere a spaţiului ocupat, cu o lungime mai mică
(capetele piesei sunt delimitate de linii de ruptură). Precizăm că în desenul
astfel realizat este înscrisă lungimea reală a piesei (200 mm).

Fig. 5. Folosirea rupturilor pentru micşorarea lungimii piesei desenate

Indicarea liniilor de ruptură nu este necesară la câmpurile haşurate sau

cu reprezentări convenţionale de materiale în secţiune (desenul de
construcţii). Situaţiile menţionate se observă în fig. 6.

Fig. 6

Dacă ruptura trece prin suprafeţe mari, conturul acesteia se reprezintă

cu o linie continuă întreruptă din loc în loc de zigzaguri mici (fig. 7), situaţie
întâlnită în desenul de construcţii.

Fig. 7

66
 CAPITOLUL VIII

MATERIALE ŞI INSTRUMENTE DE DESEN

Istoric

Reprezentarea obiectelor înconjurătoare a constituit o preocupare a

omului din cele mai vechi timpuri.
Astfel, în Babilon, pe pietrele de hotar erau săpate forme reprezentând
corpuri cereşti sau zeităţi, iar în Egipt se foloseau planuri de clădiri executate
rudimentar, dar folosind principiul proiecţiei ortogonale.
Se menţionează tratatul “De arhitectura” al constructorului roman
Vitruvius Pollio ca fiind cea mai cunoscută lucrare cu specific de desen
tehnic a antichităţii.
Leonardo da Vinci (1452-1519), care pune bazele perspectivei şi
Michelangelo Buonarroti (1475-1564), realizatorul cupolei Basilicii San
Pietro din Roma, sunt doi mari artişti şi ingineri ai Renaşterii.
Crearea de către Gaspard Monge a Geometriei descriptive (1795) a
făcut posibilă reprezentarea în proiecţie ortogonală a obiectelor din spaţiu
după reguli precise, care stabilesc corespondenţa dintre punctele din spaţiu şi
reprezentarea lor în plan.
În România, în anul 1836, s-a tipărit lucrarea “Elemente de deseniu şi
arhitectură“, având ca autor pe Carol Valstein, profesor la Colegiul “Sf.
Sava”, lucrare care marchează începutul răspândirii desenului tehnic la noi.
În anul 1888, în « Buletinul Societăţii Politehnice din România » se
publică proiectul podului de peste Dunăre de la Cernavodă, lucrarea fiind
terminată în anul 1895 de un colectiv de ingineri conduşi de profesorul
inginer Anghel Saligny.
În anii 1917 şi 1918, în şcolile de ingineri de la Iaşi şi Bucureşti, s-a
introdus ca disciplină de învăţământ geometria descriptivă, pentru a facilita
înţelegerea şi aplicarea desenului tehnic.

Materiale şi instrumente de desen

Hârtia. Calitatea hârtiei folosite în desen se alege după destinaţia

desenului ( schiţă, desen original) şi după modul de lucru pe aceasta (în
creion, în tuş etc.).
Principalele categorii de hârtie utilizate în desenul tehnic sunt :

67
 ƒ hârtia albă opacă, care trebuie să fie uniformă şi să aibă o grosime
suficientă, pentru a nu se subţia prea mult la ştergere cu guma sau la
radere cu lama.
Dacă hârtia este folosită pentru desene în tuş, ea nu trebuie să
absoarbă tuşul depus pe o porţiune pe care s-au ras cu lama linii trasate mai
înainte.
Pentru executarea schiţelor se poate folosi şi o hârtie de o calitate mai
slabă, având însă o grosime suficientă, pentru a rezista la mai multe ştergeri
cu guma.
ƒ hârtia de calc este subţire şi transparentă. Această hârtie se foloseşte
pentru executarea desenelor originale, după desenele executate pe
hârtie albă opacă, precum şi la executarea directă a desenelorcare
rămân desenate în creion.
Creioanele utilizate în desenul tehnic au mina de culoare neagră, de
următoarele tării:
ƒ 2B – foarte moale, rar utilizat;
ƒ B – moale, se foloseşte uneori la întărirea contururilor desenelor pe
calc;
ƒ HB, F – tărie mijlocie, se folosesc la realizarea schiţelor şi la
îngroşarea contururilor desenelor;
ƒ H – tare, se utilizează la executarea pe hârtie albă a desenelor care
urmează a fi îngroşate;
ƒ 2H, 3H – foarte tare, se utilizează la executarea desenelor pe calc, care
necesită trasări mai precise şi ale căror linii sunt apoi îngroşate.
Tuşul este o cerneală specială, care se usucă repede, nu se şterge cu
guma şi este rezistentă la umezeală. Tuşul se utilizează în special la trasarea
desenelor originale. Un tuş de calitate bună poate fi ras uşor cu lama.
Rigla sau linealul se confecţionează obişnuit din lemn, dar şi din
metal sau material plastic şi este folosită la trasarea liniilor drepte.
Echerele executate din lemn, metal sau material plastic au formă de
triunghi dreptunghic. În general se folosesc echere la 45o.
Trusa de compas (cutia de compasuri) cuprinde o serie de
instrumente necesare desenatorului:
ƒ compasul;
ƒ prelungitorul de compas;
ƒ distanţierul;
ƒ balustrul (pentru cercuri cu raze mici).
Florarul este o placă subţire din lemn sau material plastic, prevăzută
cu diferite curburi şi care este folosită la trasarea liniilor curbe.

68
 Planşeta mecanică cu aparat de desen conţine o planşetă obişnuită
din material moale pe care este fixat aparatul de desen compus din două rigle
gradate, aşezate perpendicular şi fixate la capătul unui sistem de bare
articulate, care permit deplasarea paralelă a riglelor pe toată suprafaţa
planşetei.
Trusa de stilouri pentru trasarea desenelor în tuş cuprinde mai multe
stilouri de fabricaţie diversă (STAEDTLER, ROTRING etc.), care permit
obţinerea liniilor (drepte sau curbe) de grosimi diferite.
Firmele au volum mare de activităţi de proiectare dispus de truse
complexe de desen, care facilitează execuţia desenelor şi reduc substanţial
timpul destinat desenului efectiv.
Datorită extinderii extraordinare a folosirii calculatoarelor, utilizând
diverse programe, desenele tehnice sunt realizate tot mai mult cu ajutorul
calculatoarelor, ceea ce permite şi obţinerea unor facilităţi suplimentare.

69
 CAPITOLUL IX

SCĂRI DE REPREZENTARE UTILIZATE ÎN

DESENUL TEHNIC

Pentru înţelegerea corectă a unui obiect prin desenul tehnic, acesta

trebuie să fie reprezentat în adevărata lui mărime. Datorită dimensiunilor
prea mari sau prea mici, obiectul nu poate fi întotdeauna desenat în
adevărata lui mărime. În asemenea cazuri, se micşorează sau se măresc
proporţional toate dimensiunile obiectului, astfel ca reprezentarea pe desen
să fie o imagine reală. Acest raport de mărire sau de micşorare reprezintă
scara de reprezentare.
Scara de reprezentare este raportul dintre dimensiunea liniară a
reprezentării unui segment al unui obiect pe un desen original şi
dimensiunea liniară reală a segmentului corespunzător obiectului însuşi.
Scara = Dimensiunea desenată / Dimensiunea reală

Mărimea scărilor de reprezentare, stabilite prin SR EN ISO

5455:1997, utilizate în desenul tehnic sunt date în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.
Denumirea scării Notarea scării Utilizare
Scara de mărire 2:1 Desen de execuţie
5:1 Desen de detaliu
10:1 Desen de detaliu
Scară “la mărime naturală” 1:1 Desen de execuţie
Scară de reducere 1:2 Desen de execuţie
1:5 Desen de ansamblu
1:10 Desen de ansamblu
1:20 Desen de ansamblu

Scara se înscrie în rubrica corespunzătoare din indicator.

Când sunt utilizate mai multe scări de reprezentare, scara proiecţiei
principale trebuie să fie înscrisă în indicator, celelalte scări diferite de
aceasta sunt înscrise lângă sau sub notarea proiecţiilor cărora le corespund.

70
 Indiferent de scara de reprezentare, valoarea cotei înscrisă pe desen
este aceeaşi.
Exemplul de calcul al dimensiunii desenate în funcţie de scara de
reprezentare pentru o anumită cotă este dat în tabelul 7.2.
Dimensiunea desenată = Dimensiunea reală (cota dată) x Scara

Tabelul 7.2.
Cota dată Scara Calcul Dimensiunea Cota înscrisă
(mm) desenată (mm) (mm)
60 1:1 60 60
1:2 60 x 1/2 30
2:1 60 x 2/1 120
5:1 60 x 5/1 300

În cazul cotelor referitoare la părţile care în mod excepţional nu sunt

desenate la scară, cota trebuie să fie subliniată cu o linie groasă (fig. 7.1).
Nu se reprezintă la scară vederile întrerupte (fig. 7.2). Dimensiunile
15, 10 şi 20 se desenează la scară, iar dimensiunea de 90 nu se desenează la
scară. Dimensiunea desenată corespunzătoare cotei de 90 se alege de către
desenator.

Fig. 7.1 Fig. 7.2

71
 CAPITOLUL X

REPREZENTAREA FILETELOR, A NITURILOR ŞI

PRINCIPALELOR PIESE SIMPLE
Găurile netede pot avea suprafeţele cilindrice, conice sau profilate şi
pot fi străpunse sau înfundate.
În funcţie de tipul găurii, în tabelul 5.2. este prezentat modul de
reprezentare şi cotare a găurilor.

72
 Reprezentarea şi cotarea filetelor

Filetul este definit prin STAS 3872-83 ca una sau mai multe spire
elicoidale dispuse uniform pe o suprafaţă cilindrică (filet cilindric) sau

73
conică (filet conic). Filetul cilindric având o utilizare mult mai mare decât
filetul conic, vom prezenta numai filetul cilindric.
Filetul poate fi exterior (tip şurub) sau interior (tip piuliţă).
Elementele filetului (fig. 5.47) sunt definite prin STAS 3872-83 şi
STAS 6371-73, şi anume:
ƒ Profilul, care poate fi: triunghiular, pătrat, trapezoidal, rotund.
ƒ Diametrul exterior (identic cu diametrul nominal al filetului):
• d pentru filetul exterior,
• D pentru filet interior.
ƒ Diametrul interior .
ƒ Diametrul mediu este diametrul cilindrului imaginar, coaxial cu filetul
cilindric ale cărui generatoare intersectează profilul filetului, astfel
încât lungimea segmentelor obţinute prin intersecţia cu golurile să fie
egală cu jumătatea pasului nominal.
ƒ Pasul (P) este distanţa pe o dreaptă paralelă cu axa filetului dintre
punctele medii ale două flancuri omoloage succesive, situate în acelaşi
plan axial şi de aceeaşi parte a axei filetului.
ƒ Unghiul dintre flancuri (α).
ƒ Sensul de înfăşurare (înşurubare).
ƒ Numărul de începuturi.

Fig.5.47

Reprezentarea convenţională a filetului

Filetul se reprezintă în desen în mod convenţional, conform regulilor

stabilite prin SR ISO 6410-1:1995. Regulile de reprezentare sunt aceleaşi,
atât pentru filetul exterior (fig. 5.48), cât şi pentru filetul interior (fig. 5.49).
Filetul poate fi fără degajare (fig. 5.48a şi b, fig. 5.49a şi b) sau cu
degajare (fig. 5.48c, fig. 5.49c).
În proiecţie pe un plan paralel cu axa filetului, cilindrul vârfului
filetului se reprezintă cu linie continuă groasă, iar cilindrul fundului se
reprezintă cu linie continuă subţire. Distanţa dintre liniile care reprezintă

74
vârful şi fundul filetului trebuie să fie egală cu înălţimea filetului, dar în
orice caz nu trebuie să fie mai mică decât de două ori grosimea liniei groase
sau 0,7 mm.

Ieşirea filetului la filetul fără degajare (fig. 5.48a) se execută cu linie

continuă subţire înclinată, dacă este necesară funcţional. Totuşi, este admis
să nu se reprezinte ieşirea filetului ori de câte ori este posibil (fig. 5.48b).
Limita (lungimea) filetului se reprezintă cu linie continuă groasă.
Reţine – La reprezentarea în secţiune a filetului exterior, limita
filetului poate fi executată cu linie întreruptă subţire. Haşura trece
întotdeauna peste linia ce reprezintă fundul filetului.
În proiecţie pe un plan perpendicular cu axa filetului (fig. 5.48d şi fig.
5.49d), cilindrul vârfului filetului se reprezintă printr-un cerc trasat cu linie
continuă groasă, iar cilindrul fundului filetului se reprezintă printr-un arc de
cerc trasat cu linie continuă subţire având lungimea de aproximativ trei
pătrimi din circunferinţă şi de preferinţă deschis în cadrul superior din
dreapta. Linia groasă circulară reprezentând teşitura este, de regulă, omisă în
vederea laterală.

Cotarea filetului
La un filet se cotează:
¾ Tipul de filet şi caracteristicile lui, conform unei notări speciale care
se înscrie în locul notării diametrului nominal.

75
 ¾ Lungimea filetului se consideră lungimea de înşurubare. În
consecinţă, lungimea filetelor cu ieşire şi cu degajare se cotează în
felul următor:
• la filetele cu degajare se cotează lungimea inclusiv degajarea
filetului ;
• la filetele cu ieşire se cotează lungimea fără a include ieşirea
filetului.
Adâncimea găurii înfundate poate fi omisă.
Exemple de cotare a filetelor sunt date în tabelul 5.3.

Notarea filetului
Tipul filetului şi dimensiunile sale trebuie indicate cu ajutorul notării
specificate în standardele referitoare la filetele respective.
Notarea filetelor conform SR ISO 6410-1:1995 cuprinde
¾ prescurtarea tipului filetului (simbol standardizat, de exemplu M, W,
G, Tr etc.), conform tabelului 5.3;
¾ diametrul nominal sau mărimea (de exemplu 20; 1; 4,5 etc) şi dacă
este necesar;
¾ pasul elicei (L), în milimetri, pentru filetele cu mai multe începuturi;
¾ pasul filetului (P) în milimetri, pentru filetele metrice cu pas fin;
¾ sensul elicei (LH pentru filetele stânga şi RH pentru filetele dreapta)
precum şi indicaţii suplimentare, ca de exemplu:
¾ clasa de toleranţă conform standardului internaţional corespunzător;
¾ lungimea de înşurubare ; (S = scurtă, L = lungă; N = normală);
¾ numărul de începuturi.
Un exemplu de notare este indicat alături.

M20 x 2 – 6 h - LH

Reţine – Toate notările de mai sus se scriu în locul diametrului nominal.

Notarea profilului şi a diametrului nominnal este obligatorie.
În general, nu se specifică filet dreapta. Filetele dreapta şi stânga ale
aceleiaşi piese trebuie specificate în toate cazurile pe desene.

76
 Filetele stânga trebuie specificate prin adăugarea abrevierii “LH” la
notarea filetului.
Diametrul nominal “d” şi “D” se referă la vârful filetului exterior şi la
fundul filetului interior.
Denumirea şi simbolizarea filetelor se face în funcţie de profilul spirei
elicoidale. Cele mai utilizate tipuri sunt date în tebelul 5.3.
Reţine – Indiferent de tipul filetului, reprezentarea este aceeaşi.
Simbolul filetului se înscrie înaintea cotei ce reprezintă diametrul
nominal al filetului.
În tabelul 5.3, filetele notate au un singur început, câmpul de toleranţă
corespunde clasei de precizie mijlocie şi sensul filetului este dreapta.

77
În fig.5.50 sunt reprezentate axonometric şi ortogonal cele mai uzuale piese
cu filet: şurubul şi piuliţa.

Reprezentarea şi cotarea şurubului

78
 Şuruburile se utilizează, în primul rând, ca elemente de fixare a două
sau mai multe piese, dar şi pentru transmiterea mişcării rectilinii sau ca
elemente de reglare, măsurare etc.
Şurubul este un organ de maşină compus din capul şurubului şi tija
filetată, care se termină cu vârful şurubului. Şuruburile se deosebesc în
funcţie de forma capului (fig. 5.51), forma vârfului (fig.5.52) şi tipul
filetului. Clasificarea şuruburilor este dată în STAS 1450/1-89.
În fig. 5.53 este reprezentat şi cotat un şurub cu cap hexagonal parţial
filetat (fig. 5.53a) şi complet filetat (fig. 5.53b).

Principalele dimensiuni ale şurubului cu cap hexagonal sunt date în

tabelul 5.6.
Cotele înscrise cu roşu se folosesc pentru cobstrucţia grafică a capului
hexagonal care asigură o execuţie rapidă. În standardele dimensionale, nu
există corespondenţa dată în fig. 5.53.
Reţine – cota care caracterizează orice cap hexagonal este
deschiderea cheii notată cu S.

79
 Exemplu de notare a unui şurub cu cap hexagonal parţial filetat ISO
4014 cu diametrul nominal al filetului d = M 12, cu lungimea nominală l =
80 mm şi din clasa de calitate 8.8.
Şurub cu cap hexagonal parţial filetat ISO 4014-M 12 x 80-8.8
Reprezentarea simplificată a şuruburilor este reglementată prin SR
ISO 6410-3:1995 şi se aplică în cazurile în care nu este necesar indicarea
formei exacte a elementelor şi detaliilor, de exemplu, în desenele de
ansamblare.

Reprezentarea şi cotarea liniuţelor

STAS 1450/4-89 stabileşte terminologia şi clasifică piuliţele după
aceleaşi criterii ca şi şuruburile. Principalele tipuri de piiliţe sunt prezentate
în tabelul 5.7. Dimensiunile piuliţei hexagonale sunt date în tabelul 5.8.

80
 Exemplu de notare a unei piuliţe hexagonale cu filet metric M 12, cu
caracteristici mecanice conform clasei 9:
Piuliţa hexagonală SR EN 24033:1997.

Tabelul 5.8 (extras din SR EN 24033:1997)

Filet Pas m e s
max. min.
M5 0,8 5,1 4,8 8,75 8
M6 1 5,7 5,4 11,05 10
M8 1,25 7,5 7,14 14,38 13
M10 1,5 9,3 8,94 17,77 16
M12 1,75 12 11,57 20,03 18
M16 2 16,4 15,7 26,75 24
M20 2,5 20,3 19 32,95 30
M24 3 23,9 22,6 39,55 36
M30 3,5 28,6 27,3 50,85 46

81
82