RIZE A  
NICOL ET A  R

GEOMETRIE  
DESCRIPTIV A  
SI  
DESEN  T
TEHNIC  

2005  
 

PREFATA

Prezenta lucrare se adreseaza studentilor facultatii de

INGINERIE DE PETROL SI GAZE , forma de studiu –
frecventa redusa.
Materialul cuprinde noua module de pregatire aferente
semestrului I, an I, disciplina GEOMETRIE DESCRIPTIVA SI
DESEN TEHNIC. Cele noua module corespund programei
analitice si sunt identice, din punct de vedere al continutului,
cursurilor predate studentilor inscrisi la cursuri de zi. De
asemenea fiecarui modul ii sunt atasate lucrarile de laborator
aferente, ca aplicatie directa a notiunilor teoretice. Astfel sunt
 prezentate si cele 13 aplicatii – lucrari de laborator propuse spre
efectuare.
Autoarea preda cursul incepand cu anul 1999 la cursurile
de zi, si din anul 2001 la forma de studiu cu frecventa redusa.
Autoarea multumeste referentilor pentru indrumarea
specializata acordata la intocmirea prezentului material.
 

CUPRINS
PREFAŢĂ 
I. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE REPREZENTĂRII ÎN
DESENUL INDUSTRIAL. STANDARDE GENERALE  …..... 

I.1 DEFINIŢII …..........................................................
I.2 CLASIFICAREA DESENELOR TEHNICE……..
I.3 GENERALITĂŢI DESPRE
STANDARDIZARE………………..…………….
I.4 LINII UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC…….
I.5 FORMATELE DE DESEN……………………….
I.6 SCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC
INDUSTRIAL…………………………………….
I.7 PLIEREA FORMATELOR DE DESEN…………
I.8 SCARA DE REPREZENTARE ÎN DESEN……...
I.9  NOŢIUNI FUNDAMENTALE DIN
GEOMETRIA DESCRIPTIVĂ REFERITOARE
LA REPREZENTAREA DIN S 3  ÎN
S 2 …………...
CONSTRUCŢIA EPUREI PUNCTULUI ………...
II. ELEMENTELE REPREZENTĂRII ŞI COTĂRII ÎN
PROIECŢIE ORTOGONALĂ  
ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL ……………………….. 

II.1 DISPUNEREA NORMALĂ A PROIECŢIILOR

ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL………….
II.2 REPREZENTAREA ÎN VEDERE
ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL …………
II.3 REPREZENTAREA ÎN SECŢIUNE
ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL………….
II.4 REPREZENTAREA ÎN RUPTURĂ
ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL………….

III. COTAREA ÎN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI ……………

IV. REPREZENTAREA ŞI COTAREA FILETELO R……….

 

V. REALIZAREA DESENELOR TEHNICE ………………….

V.1 EXECUŢIA SCHIŢEI DUPĂ RELEVEU………..  

V.2 APLICAŢII………………………………………..
V.3 EXECUTAREA DESENULUI LA SCARĂ……..
V.4 APLICAŢIILE PENTRU ORELE  
DE LABORATOR………………………………..

VI. REPREZENTAREA ŞI COTAREA FLANŞELOR ……...

VI.1 REGULI GENERALE DE REPREZENTARE

ŞI COTARE A FLANŞELOR …………………….
VI.2 APLICAŢII………………………………………..

VII. REPREZENTAREA ŞI COTAREA PRISMELOR

HEXAGONALE, CU APLICAŢIE LA CONSTRUCŢIA
GRAFICĂ A CAPETELOR HEXAGONALE ALE
ŞURUBURILOR ŞI ALE PIULIŢELOR ……………………...

VII.1 APLICAŢIE……………………………………….

VIII. REPREZENTAREA AXONOMETRICĂ ……………… 

VIII.1 ELEMENTE DE AXONOMETRIE……………...

VIII.2 REPREZENTAREA AXONOMETRICĂ  
A FIGURILOR GEOMETRICE………………….
VIII.3 APLICAŢII………………………………………..

IX. REPREZENTAREA ŞI COTAREA ARBORILOR,

ROŢILOR DINŢATE ŞI RULMENŢILOR ………………….. 

IX.1 REPREZENTAREA ŞI
COTAREA ARBORILOR………………………..
IX.2 REPREZENTAREA ŞI COTAREA
ROŢILOR DINŢATE ……………………………..
IX.3 REPREZENTAREA ŞI  
COTAREA RULMENŢILOR …………………….
 

X. ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC A NOŢIUNILOR

DE PRECIZIE PENTRU SUPRAFEŢELE PRELUCRATE ...

X.1 ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC

A RUGOZITĂŢII SUPRAFEŢELOR ……………
X.2 ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC
A TOLERANŢELOR DIMENSIONALE ………...
X.3 ÎNSCRIEREA ÎN DESEN A
TOLERANŢELOR GEOMETRICE ……………...

XI. REPREZENTAREA ŞI COTAREA PRINCIPALELOR

TIPURI DE ASAMBLĂRI ……………………………………...

XI.1 ASAMBLĂRI SUDATE ………………………….

XI.2 ASAMBLĂRI FILETATE ………………………..
XI.3 ASAMBLĂRI PRIN PENE ……………………….

XII. DESENUL DE ANSAMBLU ………………………………

XII.1 NORME DE REPREZENTARE………………….

XII.2 COTAREA DESENULUI DE ANSAMBLU…….
XII.3 TABELUL DE COMPONENŢĂ…………………
XII.4 APLICAŢII……………………………………...... 
 

- Modulul I -

ELEMENTELE DE BAZĂ ALE

REPREZENTĂRII ÎN DESENUL
INDUSTRIAL. STANDARDE GENERALE

I.1. DEFINIŢII 
DESENUL TEHNIC este limbajul tehnic ce permite exprimarea tuturor
ideilor tehnice şi transmiterea datelor necesare realizării produsului tehnic.
Desenul tehnic asigură astfel posibilitatea studierii, reprezentării şi
construirii tuturor produselor tehnicii; pe scurt obiectul tehnicii este obiectul de
desenat.
Astfel desenul tehnic este disciplina fundamentală a tehnicii, limbajul
grafic fundamental în comunicarea tehnică.  
Desenul tehnic se bazează pe totalitatea cunoştinţelor şi raţionamentelor
de geometrie descriptivă precum şi pe totalitatea regulilor şi convenţiilor
stabilite prin standardele de stat, toate acestea referindu-se la reprezentarea
grafică în plan (spaţiul bidimensional  – S 2   – al formatului de desen), a
obiectelor tehnicii situate în spaţiul tridimensional, S 3 .
Astfel, desenul tehnic este o reprezentare grafică a obiectelor tehnicii,
realizată pe suportul material – format de desen.
Prin prisma geometriei descriptive, desenul tehnic este limbajul grafic
fundamental al tehnicii, iar geometria descriptivă este „gramatica” acestui
limbaj. De aceea, cunoaşterea desenului tehnic se realizează numai după
însuşirea noţiunilor din geometria descriptivă. Această disciplină se ocupă cu
studiul elementelor geometrice simple (punct, dreaptă, plan), figurilor plane,
corpurilor geometrice, intersecţiilor de corpuri, etc. referitor la reprezentarea
acestora din S 3 în S 2 .

  9
 

I.2. CLASIFICAREA DESENELOR TEHNICE

Pentru înţelegerea mai bună a locului desenului tehnic în formarea

 pregătirii tehnice, o clasificare a desenului tehnic creează o perspectivă mai
amplă. 
a. Desenele tehnice constituie documentele tehnice de concepţie, de
definiţie,  de execuţie, de exploatare şi de certificare a produsului tehnic. Din
acest punct de vedere, al destinaţiei desenului tehnic, există subclasificarea: 
a 1 . desenele de studiu, de concepţie ale proiectelor tehnice deci
desenele de proiect, realizate în faza de proiectare-documentare:
  schiţe; 
  scheme;
  desene de proiect.
a 2 . desenele tehnice de bază, constructive, ale produsului finit,
realizate în faza proiectelor de execuţie pentru realizarea produsului tehnic
 finit:
  desene de reper;
  desene de montaj;
  desene de amplasare;
  desene de execuţie;  
  desene de faze tehnice.
a 3 . desenele tehnice de exploatare a produsului finit executat,
respectiv:
  cartea tehnică; 
  livretul de servicii.
a 4 . desenele tehnice de prezentare şi certificare a produsului finit: 
  desene de catalog;
  desene de prospect.
 b. După domeniul în care sunt folosite:
  industrial;
  de construcţii; 
  de instalaţii; 
  de arhitectură; 
  catografic;

  10
 

  de sistematizare;
  etc.
c. După modul de reprezentare, funcţie de sistemul de proiecţie: 
c 1 . în sistem Monge, adică în proiecţie ortogonală;  
c 2 . în axonometrie, adică în proiecţie oblică sau în perspectivă.  
d. După modul de întocmire: 
  schiţa, executată cu mâna liberă 
  desenul la scara, executat cu instrumente de desen, cu
dimensiunile respectând scara fixă, STAS.  
  desenul executat cu ajutorul programelor de desenare
automata, scos la imprimanta sau ploter.
e. După gradul de detaliu al conţinutului său: 
e 1 . desenul de ansamblu, ce cuprinde reprezentarea unui ansamblu
 funcţional de piese, redându- se poziţia relativă a acestora; 
e 2 . desen de piesă sau de reper;  
e 3 . desen de detaliu, reprezentând o porţiune dintr -unul din desenele
mai sus prezentate, de obicei mărite, în scopul prezentării formelor
constructive ascunse, asamblării, etc. 
f. După conţinutul reprezentării din desen:
  desen de operaţii tehnologice; 
  desen releveu;
  desen de gabarit;
  desen de transportare-ancorare;
  epura: specifică geometriei descriptive, mecanicii,
rezistenţei materialelor, etc.; 
  graficele, digramele, nomogramele.
g. După modul de prezentare:
  în creion;
  în tuş, pe calc; 
  în culori.
h. După valoare:
  desen original;
  desen duplicat;
  desen copie (heliografică, xerocopie, fotocopie).  

  11
 

Observaţie: Desenele de releveu ce vor fi întocmite la orele de laborator vor fi

introduse într-un dosar cu şină inscripţionat ca în figura I.1.

  12
 

I.3. GENERALITĂŢI DESPRE

STANDARDIZARE

Totalitatea regulilor şi convenţiilor ce trebuie respectate în toate

domeniile economice ale unui stat sunt reunite în formatul STANDARDULUI
DE STAT.
Desenul tehnic, fiind un mod esenţial şi u niversal de exprimare a
gândirii tehnice este un limbaj grafic convenţional suspus multor reguli şi
convenţii, toate reunite sub siglele standardelor. 
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) elaborează standarde
internaţionale. 
Comitetul European de Normalizare, elaborează norme europene.  
Institutul Român de Standardizare coordonează standardizarea română.  
Standardele române sunt fie identice cu standardele internaţionale (sigla
IDT), fie elaborate pe baza unor standarde internaţionale (echivalente EQV sau
neechivalente NEQ).
Pentru indicativele stamdardelor române se fac următoarele precizări:  
- standardele române aprobate înainte de 28 august 1992 au sigla STAS,
anul ediţiei fiind înscris prin ultimele 2 cifre; 
- standardele române aprobate după  28 august 1992 au sigla SR, anul
ediţiei fiind înscris integral; 
- standardele cu sigla STAS se menţin până la revizuirea sau anularea
lor;
- standardele române identice cu standardele internaţionale au sigla SR
ISO (STAS ISO), iar cele identice cu cele europene au sigla SR EN (STAS
EN). Numărul standardului român este acelaşi cu cel al standardului
internaţional, respectiv european adoptat. 

  13
 

  14
 

Identificarea unui standard român se face conform prin:

  editarea sa se regăseşte pe un format A4 (21 0 x 297);
  căutarea siglei din stânga sus ISR  – STANDARD ROMÂN;
  căutarea siglei din dreapta sus  – cu numărul stasului, data
 publicării şi indicele de clasificare alfa numerică a domeniului
de aplicare (Pentru desenul tehnic U10);
  domeniul de aplicaţie cu titlul de conţinut al standardului; 
  simbolul de echivalenţă ISO sau EN;  
   partea de conţinut propriu -zis, cu zone traduse în limba engleză
şi franceză (zonele de aprobare şi corespondenţă).  
În figura I.2 este redată prima pagină a unui standard.  

I.4. LINII UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC

Un desen tehnic este realizat dintr-un ansamblu de linii, de diferite

tipuri şi dimensiuni, fiecare posedând o anumită semnificaţie convenţională. 
De corectitudinea utilizării acestor tipuri de linii depinde claritatea şi
corectitudinea desenului propriu-zis.
Convenţiile reprezentării liniilor sunt cuprinse în STAS 103 -84. Sunt 2
tipuri de lăţime de linie: groasă şi subţire. Standardul stabileşte cu notaţia b,
 grosimea de bază a liniei continue groase, reglementând-o pe cea sub ţire la
minim jumătate din prima (≥ b/2).
Grosimea de bază şi grosimea liniei subţiri trebuie să fie respectiv
aceeaşi pentru toată reprezentarea dintr -un format de desen.
Grosimea liniilor este una din valorile şirurilor: 2; 1; 0,5; 0,25 
1,4; 0,7; 0,35, 0,18.
Tipurile de linie, denumirea, aspectul, simbolizarea şi utilizarea lor se
regăsesc în tabelul I.1.  

  15
 

Tabelul I.1

Acesta face referire la fig. I.3, fig. I.4 şi fig. I.5 şi fig. I.6. 
Se menţionează că reprezentarea din figurile anterioare este realizată cu
titlu exemplificativ, ea nefiind o soluţie tehnică realizabilă – utilă. 

I.5. FORMATELE DE DESEN

Desenul trebuie executat pe un suport de hârtie, având cel mai mic
format care permite claritatea şi precizia dorită. 
Standardul SR ISO 5457 : 1994 reglementează formatele planşelor de
desen, precum şi prezentarea elementelor grafice asociate acestora (indicatorul,
chenarul, fâşia de îndosariere, reperele de centrare şi orientare, gradaţia metrică
de referinţă, sistemul de coordonate , unghiul de decupare).
 Formatele principale preferenţiale, formate seria A, sunt prima opţiune
la alegerea planşei de desen:  
A0 841 x 1189 (suprafaţa 1 m2)
A1 594 x 841
A2 420 x 594 se obţin prin înjumătăţirea laturii
A3 297 x 420 mari a formatului anterior
A4 210 x 297

  16
 

  17
 

Formatele alungite speciale, se obţin prin modificarea dimensiunii mici

a unui format din seria A, şi au lungimea egală cu un multiplu al dimensiunii
mici a formatului de bază ales. Acestea o reprezintă   a doua opţiune la alegerea
formatului de desen.
A3 x 3 420 x 891
A3 x 4 420 x 1189
A4 x 3 297 x 630
A4 x 4 297 x 841
A4 x 5 297 x 1051
 Formatele alungite excepţionale  sunt a treia opţiune de alegere şi au
dimensiunea mică a formatului seriei A,  multiplicată astfel: 
A0 x 2, A0 x 3
A1 x 3, A1 x 4
A2 x 3, A2 x 4, A2 x 5
A3 x 5, A3 x 6, A3 x 7
A4 x 6, A4 x 7, A4 x 8, A4 x 9
Elementele grafice specifice planşelor de desen: 
a.  indicatorul, inscripţionat ca în figura I.7. Este reprezentat colţul di n
dreapta jos al unui format de desen.

  18
 

Poziţia sa depinde de utilizarea formatului de desen, tip X în lungime

sau tip Y în lăţime; totdeauna în colţul din dreapta jos în câmpul desenului,
vezi figura I.8.
 b. chenarul,
  la 10 mm pentru A2, A3 şi A4 
  la 20 mm pentru A0 şi A1.  
Se trasează cu lunie continuă groasă, tip A, vezi figura I.8.  
c.  fâşia de îndosariere,  plasată doar pe latura stângă a formatului, lată
de 20 mm, trasată cu linie continuă subţire, tip B, vezi fig. I.8.  
d. reperele de centrare, fig. I.9;
e. reperele de orientare, fig. I.9;
f. gradaţie metrică de referinţă, fig. I.10;
g. sistemul de coordonate, fig. I.11;
h. unghiul de decupare, fig. I.12.

  19
 

  20
 

  21
 

I.6. SCRIEREA ÎN DESENUL

TEHNIC INDUSTRIAL

Confor m STAS ISO 3098/1 : 1993, următoarele specificaţii sunt date

 pentru dimensiunile literelor şi cifrelor, vezi fig. I.13: 
  înălţimea h  a majusculelor este considerată ca dimensiune
nominală; 
  şirul înălţimilor standard este următorul: 
2,5; 5; 10; 20 [mm] 
3,5; 7; 14 [mm] 

  raportul dintre grosimea liniei de scriere b şi înălţimea scrierii h

este una din valorile 1/10 sau 1/14;
  geosimea liniei de scriere este aceeaşi atât pentru literele mici
cât şi pentru majuscule; 
  scrierea poate fi:
-  înclinată, cu 150 spre dreapta;
-  dreaptă, perpendiculară pe linia de bază a scrierii. 

I.7. PLIEREA FORMATELOR DE DESEN

Conform SR 74 : 1994 „Desene tehnice. Împăturire” desenele tehnice

urmează a fi păstrate în mape, plicuri, dosare de aceea se reglementează
operaţia de împăturire- pliere, funcţie de metoda de păstrare a desenului. 
Metodele sunt:
- împăturirea modulară,  pentru desene de păstrat în mape şi plicuri
unde fâşia de îndosariere se poate ignora;  
- împăturirea specifică desenelor de păstrat îndosariate, deci cu fâşie 
de îndosariere destinată perforării. Fâşia de îndosariere poate fi păstrată din
formatul de desen, sau aplicată sun forma unei benzi adezive perforate.  
În ambele cazuri, desenele se pliază astfel încât, colţul din dreapta jos
având inscripţionat indicatorul, să fie totdeauna la suprafaţă. 
Se execută întâi plierea verticală şi apoi orizontală. 
Pentru perforarea de îndosariere, fâşia de îndosariere se păstrează liberă
 pe toată verticala stângă a formatului. 

  22
 

Se va consulta bibliografia.

I.8. SCARA DE REPREZENTARE ÎN DESEN

Scara  este raportul între dimensiunea liniară a reprezentării unui

segment al unui obiect pe un desen şi dimensiunea liniară reală a segmentului
corespunzător obiectului însuşi. 
Se exprimă sub forma: 
1 : 1 în cazul reprezentării în mărime naturală; 
X : 1 în cazul reprezentării mărite, scara de mărire; 
1 : X în cazul reprezentării micşorate, scara de micşorare. 
În cazul desenului tehnic industrial X poate fi una din valorile şirului: 2;
5; 10; 20; 50; 100, etc.
Scări cu destinaţie specială mai pot fi: 1 : 2,5; 1 : 15; 1 : 25, etc. 
Scara reprezentării în desen tehnic trebuie aleasă suficient de mare
 pentru o înţelegere corectă şi completă a obiectului desenat. În funcţie de scara
reprezentării se alege dimensiunea formatului de des en.
Scara reprezentării pe planşa de desen se înscrie în indicator în locul
 precizat, fără a mai menţiona cuvântul „SCARA”. Pentru menţionarea scării
detaliilor dintr-un desen, se alege locul de deasupra reprezentării detaliului, cu
înscrierea explicită a cuvântului „SCARĂ”. 

I.9. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DIN

GEOMETRIA DESCRIPTIVĂ REFERITOARE
LA REPREZENTAREA DIN S3  ÎN S2

Baza teoretică a cunoştinţelor necesare reprezentării grafice inginereşti

 – desen tehnic – o constituie geometria descriptivă. Ea este   gramatica
limbajului grafic numit desen tehnic.
Geometria descriptivă studiază metodele de reprezentare ale formelor
spaţiale din S 3 , respectând corespondenţa biunivocă S 3  – S 2  (spaţiu plan). 
Metodele de reprezentare sunt metode ale proiecţiilor:  

  23
 

9.a. Metoda proiecţiei centrale sau conice, fig. I.14.

Alegem un punct S – centru de proiecţie şi un plan [P]  - plan de

 proiecţie, S ∉ [P], proiecţia a, a = SA ∩  [P].
Dreapta SA se numeşte proiectantă. 
Pentru curba (G), se obţine (g) proiecţia sa pe [P].
Totalitatea proiectantelor concurente cu curba (G), formează suprafaţa
 proiectantă [Σ]. Ea este o  suprafaţă conică şi dă denumirea metodei de
 proiecţie.

9.b. Metoda proiecţiei paralele sau cilindrice, fig. I.15.

Fie (D) o direcţie de proiecţie. Astfe l centrul S → ∞.

Fie [P] un plan de proiecţie.  
Dacă (D) este oblică faţă de [P]  atunci se realizează proiecţie paralelă
(cilindrică) ortogonală.
În cazul prezentat suprafaţa proiectată este o  suprafaţă cilindrică. 

9.c. Metoda dublei proiecţii ortogonale

Pentru reprezentarea figurilor geometrice şi a corpurilor geometrice

aflate în S 3 , geometria descriptivă foloseşte metoda dublei proiecţii ortogonale,
fig. I.16.
Pentru aceasta se aleg 2 plane de proiecţie perpendiculare între ele şi
anume:
- planul orizontal de proiecţie [H];
- planul vertical de proiecţie [V].
Dreapta de intersecţie a celor două plane se numeşte linie de pământ
sau axa absciselor şi este notată Ox.
Ansamblul acestor plane, axa Ox, precum şi o unitate de măsură (în
mm), constituie reperul geometriei descriptive.
Astfel, proiecţiile ortogonale ale unui punct A pe planele de proiecţie
[H] şi [V] sunt:

  24
 

a – proiecţie orizontală; 
a’ – proiecţie verticală. 

  25
 

Deoarece proiectantele (Aa) ⊥ [H] şi [Aa’] ⊥ [V], iar [H] ⊥ [V], metoda

se numeşte metoda dublei proiecţii ortogonale.  
Reperul complet al geometriei descriptive conţine şi un al treilea plan
de proiecţie, planul lateral [L], proiecţia punctului A fiind a’’, proiecţie
laterală, fig. I.17. 
Acestui reper complet de plane i se asociază reperul cartezian de axe
Oxyz (cel al geometriei analitice) în geometria descriptivă numindu-le:
  Ox – axa absciselor;
  Oy – axa depărtărilor; 
  Oz – axa cotelor.
Reperul geometriei descriptive se mai numeşte reperul MONGE.

CONSTRUCŢIA EPUREI PUNCTULUI

Trecerea din S 3  în S 2  se face prin rotirea cu 900  a planelor de proiecţie
[H]  şi [L]  în jurul axelor Ox şi respectiv Oz şi aşternerea lor alături de planul
[V]; toate planele fac parte acum dintr-un singur plan, cel al epurei, fig. I.18.
Epura este astfel reprezentarea grafică plană construită prin rabaterea
 planelor de proiecţie (ce conţin proiecţiile elementelor geometrice), pentru
trecerea din S 3  în S 2 .
Planele sunt „rabătute” cu tot ceea ce conţin ele, respectiv proiecţiile
 punctului A: a, a’, a’’.
(a’ax a) ⊥ O x 
(a’a z a’’) ⊥ O z 
(aa y a yr a’’) ⊥ O y şi se numesc linii de ordine ale punctului A. Un punct
se află în S 3   numai dacă există în epura cu cele trei linii de ordine cu
 proprietatea mai sus prezentată. 
 Epura  este reprezentarea grafică specifică geometriei descriptive şi
fundamentul reprezentării în desenul tehnic. Se va demonstra aceasta şi în
capitolele următoare. 

  26
 

  27
 

- Modulul II -

ELEMENTELE REPREZENTĂRII ŞI
COTĂRII ÎN PROIECŢIE ORTOGONALĂ 
ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL

II.1. DISPUNEREA NORMALĂ A

PROIECŢIILOR ÎN DESENUL
TEHNIC INDUSTRIAL

În cele ce urmează se va face o paralelă între geometria descriptivă şi

desenul tehnic, pentru toate aspectele ce intervin.
Se menţionează din start că metoda dublei proiecţii ortogonale este cea
care, folosită în geometria descriptivă, se utilizează şi în desenul tehnic
industrial. Pe scurt, elementele geometrice sunt proiectate ortogonal pe plane
de proiecţie ortogonale între ele.  
În geometria descriptivă sunt studiate ca elemente geometrice: punctul,
dreapta, planul, intersecţiile dreaptă  – dreaptă  – plan, corpurile geometrice
(cilindro-conice, poliedre, sfera, torul, hiperboloidul, paraboloidul, etc.),
intersecţiile acestora cu dreapta şi planul precum şi intersecţiile acestora între
ele.
În desenul tehnic elementele geometrice, denumite obiectele tehnicii,
sunt constituite din succesiuni de diverse corpuri geometrice cu dif erite poziţii
relative unele faţă de altele. Iată de ce noţiunile de desen sunt fundamentale pe
cele de geometrie descriptivă. 
În geometria descriptivă, planele de proiecţie ortogonale între ele sunt
cele ale reperului Monge: [V], [H], [L].
În desenul tehnic industrial, planele de proiecţie sunt şi cele din
geometria descriptivă dar completate cu încă trei plane după cum urmează:  
[V] → [V spate ] 

[H] → [H inferior ] 

[L] → [L dreapta ] 

[V faţă ], [H superior ], [L stânga ] 

  28
 

Astfel, se poate spune că planele de proiecţie sunt feţele interioare ale

unui cub, denumite şi cub de proiecţie, fig. II.1.
Obiectul tehnicii este în interiorul cubului de proiecţie, fix şi aşezat într -
o poziţie convenabilă faţă de planele de proiecţie (cele mai multe dintre
suprafeţele obiectului tehnicii să fie orientate paralel respectiv perpendicular pe
feţele interioare ale cubului). 
Poziţia de aşezare a obiectului tehnicii în cub de proiecţie este aleasă, în
general, una dintre poziţiile de funcţionare, de prelucrare mecanică sau de
asamblare a obiectului tehnic.
Cele 6 proiecţii, pe cele 6 feţe interioare ale cubului de proiecţie, se
realizează din 6 direcţii ortogonale pe acestea marcate în figura II.1 cu săgeţi:  
I – din faţă; 
II – de sus;
III – din stânga;
IV – din dreapta;
V – de jos;
VI – din spate.
Geometria descriptivă foloseşte metoda rabaterii planelor de proiecţie
 pentru trecerea din S 3  în S 2 .
La fel şi în desenul tehnic rabaterea planelor de proiecţie este practic,
realizată prin desfăşurarea feţelor cubului. 
Astfel, toate planele se aduc în acelaşi plan cu faţa din spatele cubului,
numită [V spate], fig. II.2.
Proiecţiile se numesc, conform STAS 614 -76:
   Proiecţia din faţă, pentru proiecţia pe planul [V spate ];

   Proiecţia de sus, pentru proiecţia pe planul [H inf ];

  Proiec ţia din stânga, pentru proiecţia pe planul [L dr ];

   Proiecţia din dreapta, pentru proiecţia pe planul [L stg ];

   Proiecţia de jos, pentru proiecţia pe planul [H sup ];

   Proiecţia din spate, pentru proiecţia pe planul [V faţă ].

Proiecţia din faţă se numeşte  proiecţie principală. În figura II.2 se vede
şi poziţia relativă a proiecţie faţă de proiecţia principală. 

  29
 

  30
 

În figura II.4 este prezentată reprezentarea pe format A 3   a reperului din fig. II.3. Între cele 6 proiecţii sunt stabilite corespondenţele,
respectiv sunt trasate liniile de corespondenţă. Acestea sunt liniile de ordine din geometria descriptivă.  

  31
 

Se fac următoarele precizări: 

- reperul se orientează convenabil faţă de planul de proiecţie; 
- reperul rămâne fix în cubul de proiecţie; 
- reperului i se pot stabili trei cote de gabarit: lungime  L, înălţime  H,
lăţime l;
- între proiecţiile situate pe orizontală, se păstrează corespondenţa la
înălţime; 
- între proiecţiile situate pe verticală şi proiecţiile din spate se păstrează
corespondenţa la lungime; 
- între proiecţiile laterale şi orizontale se păstrează corespondenţa la
lăţime. 
Planşa figurii II.3 este ilustrată în acest sens.  
În desenul tehnic nu se mai reprezintă urmele planelor de proiecţie şi
nici liniile de corespondenţă dintre proiecţii. De asemenea proiecţiile nu se
notează. 
Astfel în planşa figurii II.6 sunt reprezentate cele 6 proiecţii ale
reperului din figura II.3 respectându-se menţionările precedente. 
Etapele preliminare de lucru sunt în planşa figurii II. 5.
Pentru o încadrare riguroasă în formatul de desen, s -au trasat cu linie
continuă subţire dreptunghiurile de încadrare, ale celor 6 proiecţii: se pot
calcula spaţiile libere, notate x şi z dintre proiecţii:  
- pe orizoantală: 420 – 20 – 10 = 2L + 2l + 5x = x;
- pe verticală: 297 – 10 – 10 = 2l +H + 4z = z.
Se face observaţia că numărul de proiecţii folosit pentru reprezentarea
unui reper, corect, clar şi complet, se limitează la minimum necesar. Se
recomandă să se folosească proiecţiile principale (prim ele trei), cele din
geometria descriptivă, neexistând desen fără proiecţia principală. 

  32
 

  33
 

  34
 

APLICAŢII PROPUSE SPRE REZOLVARE 

1. Lucrarea de laborator L1
În figura L1 se propune rezolvarea un ei aplicaţii asemănătoare cele
anterior expuse. Rezolvarea realizată prin paşii reprezentărilor din figurile II.4,
II.5 şi II.6 este obligatorie însuşirii corecte scopului propus (reprezentarea
completă, în şase proiecţii a obiectelor tehnicii). 
Suportul de hârtie este formatul A 3  şi scara reprezentării este 1 : 1.  

2. Lucrarea de laborator L2
În figura L2 se propune pasul următor în reprezentările complete a şase
 proiecţii, atât a corpurilor poliedrale (vezi fig. II.3 şi L1) cât şi a corpurilor
cilindro-conice. Iată un corp geometric suplimentar introdus faţă de lucrarea
L1.
Etapele de lucru sunt identice lucrărilor anterioare, iar suportul de hârtie
este A 3 , scara de reprezentare 1 : 1.

  35
 

II.2. REPREZENTAREA ÎN VEDERE

ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL

Reprezentarea în proiecţie ortogonală se face în VEDERE şi/sau în

SECŢIUNE. 
VEDEREA este reprezentarea ortogonală, pe un plan, a obiectului
nesecţionat, aşa cum arată el la exterior, cu forma şi dimensiunile lui.  
În vedere se reprezintă: 
- generatoarele de contur aparent ale corpurilor cilindro-conice;
- muchiile corpurilor poliedrale;
- conturul aparent al corpurilor: sferă, tor, paraboloid, elipsoid,
hiperboloid;
- bazele geometrice ale corpurilor geometrice;
- liniile şi curbele de intersecţie dintre corpurile geometrice intersectate.
Intersecţiile reale, vizibile dintre corpuri se reprezintă cu linie continuă
groasă, iar intersecţiile imaginare dintre suprafeţele racordate se reprezintă cu
linie continuă subţire (numită şi „muchie fictivă”); vezi fig. II.7 a, b.

  36
 

Clasificarea VEDERILOR, se realizează conform STAS 105-87.

a. În funcţie de direcţia de proiecţie: 
a 1 . vederea obişnuită  – dacă este obţinută după una din direcţiile de
 proiecţie conform STAS 614-76 şi dispusă conform aceluiaşi st andard, fig. II.8.
a 2 . vederea particulară  – decă este obţinută după alte direcţii de
 proiecţie decât cele ale STAS 614-76 sau dacă este obţinută după direcţii ale
STAS 614-76, dar poziţionată în alt loc faţă de proiecţia principală. În această
situaţie se va nota cu o literă atât direcţia de proiecţie cât şi vederea acolo unde
este poziţionată, fig. II.8. Scrierea se face cu înălţime de două ori înălţimea
nominală a scrierii. 
 b. După proporţia în care se face reprezentarea obiectului: 
b 1 . vedere completă  – dacă în proiecţia respectivă obiectul este
reprezentat în întregime în vedere.
b 2 . vedere parţială  – dacă în proiecţia respectivă este reprezentată în
vedere, doar o parte a obiectului, limitată cu linie de ruptură, fig. II.8. 
b 3 . vedere locală  – dacă în proiecţia respectivă numai un element
simetric al obiectului este reprezentat în vedere, fără linii de ruptură, fig. II.8. 
Exemplul din fig. II.8 este reprezentativ pentru clasificarea vederilor. În
figură este reprezentat un corp de lagăr, sub fo rma unui desen de studiu.

  37
 

II.3. REPREZENTAREA ÎN SECŢIUNE

ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL

Conform STAS 105-87,  secţiunea  este reprezentarea în proiecţie

ortogonală, pe un plan de proiecţie, a obiectului, după intersectarea
convenţională imaginară a  acestuia cu o suprafaţă de secţionare fictivă şi
îndepărtarea imaginară a părţii de obiect situată între ochiul observatorului şi
suprafaţa de secţionare. Secţiunea se justifică pentru piesele cu suprafeţe
interioare prelucrate.
Ilustrativă este fig. II.9, a, b, c.
Suprafaţa fictivă de secţionare este planul [O 1 O 2 O 3 O 4 ].
Urma acestui plan de secţiune pe planul de proiecţie lateral se numeşte
TRASEU DE SECŢIONARE.  
Regula de reprezentare a traseului de secţionare este utilizarea liniei
 punct mixte, în car e segmentele îngroşate nu trebuie să atingă liniile de contur
ale proiecţiei. Pe aceste segmente îngroşate, la jumătatea lor, se sprijină vârful
unei săgeţi. Săgeata este orientată către proiecţia secţiune şi are înscrisă
deasupra sau lateral, o literă, majusculă, scrisă de 1,5 ÷  2 ori mai înaltă decât

  38
 

înălţimea nominală a scrierii (h), de pe desen, vezi fig. II.10. Scrierea se face
 paralel cu baza formatului de desen.
În secţiune se reprezintă: 
  conturul exterior al obiectului;
  conturul interior al obiectului;
  liniile şi curbele de intersecţie dintre corpurile de la interior; 
  ceea ce se află în spatele secţiunii, adus prin proiecţie înapoi în
aceasta;
  intersecţia dintre suprafaţa de secţionare şi obiectul secţionat se
haşurează convenţional;  
  litera pe care o poartă traseul de secţionare se va găsi înscrisă,
ca un titlu, deasupra reprezentării secţiune; literele se scriu tot
 paralel cu baza formatului de desen.

  39
 

  40
 

Referitor la haşurare, standardul STAS 104-80 reglementează

reprezentările grafice  ale secţiunilor prin piese realizate din diferite materiale.
Tabelul II.1 este ilustrativ în acest sens.

  41
 

Tabelul II.1

Referitor la haşurarea pieselor metalice, acesta se realizează cu linii

continue subţiri, paralele, echidistante, înclinate la 45 0 faţă de conturul
reprezentării, aceleaşi pentru toate secţiunile care se referă la aceeaşi piesă, fig.
II.11. distanţa dintre linii poate fi 0,5 ÷ 6 mm, în funcţie de mărimea suprafeţei
de haşurat. 
Evidenţierea pieselor alăturate se face prin orientarea şi distanţa diferită
a haşurilor pieselor, fig. II.12. 
Haşurile se pot trasa la 30 0 respectiv 600  dacă porţiuni importante din
conturul piesei se află la 45 0, fig. II.13.

  42
 

  43
 

CLASIFICAREA SECŢIUNILOR  

Complexitatea modalităţilor de a realiza o secţ iune în desenul tehnic,

impune o clasificare diversă. 
a. După modul de reprezentare:
a 1 . secţiunea propriu- zisă  – atunci când se reprezintă doar figura
rezultată prin intersectarea piesei cu suprafaţa de secţionare, fig. II.14, a 1 ;
a 2 . secţiunea cu vede re – atunci când se reprezintă atât secţiunea
 propriu-zisă cât şi, în vedere, partea piesei aflată în spatele planului de
secţionare, fig. II.14, a 2 .
Prelucrările interioare în piese se determină cu a 2 .
După poziţia lor pe desen, faţă de proiecţia obiectului a cărui secţiune o
reprezintă, secţiunile propriu-zise a 1  se clasifică în: 
a 11 .  secţiune obişnuită  – atunci când se reprezintă în afara conturului
 proiecţiei respective, fig. II.15, a 11 ;
a 12 .  secţiune suprapusă  – atunci când secţiunea se reprezintă,  cu linie
continuă subţire, suprapusă pe vederea piesei, fig. II.15, a 12 ;
a 13 . secţiune deplasată – atunci când se reprezintă deplasată de -a lungul
traseului de secţionare, în afara conturului piesei, şi privită din stânga, fig.
II.15, a 13 ;
a 14   secţiune intercalată  – atunci când se reprezintă în intervalul de
ruptură al aceleiaşi vederi a piesei, fig. II.15, a 14 .

  44
 

Secţiunea cu vedere a2  se clasifică după două criterii:  

- după forma suprafeţei de secţionare: 
a 21 .  secţiune plană  – atunci când suprafaţa de secţionare este un plan,
fig. II.16, a 21 ;
a 22 .  secţiune frântă  – atunci când suprafaţa de secţionare este formată
din două sau mai multe plane consecutiv concurente sub un unghi diferit de
900, fig. II.16, a 22 .
Astfel, porţiunea secţionată se reprezintă rabătută pe un plan paralel cu
 planul de proiecţie. 
a 23 .  secţiune în trepte – înţelegând prin acesta o suprafaţă de secţionare
formată din două sau mai multe plane între ele. Astfel, suprafeţele treptelor
vecine vor avea haşurile decalate între ele, fig. II.16, a 23 ;
a 24 .  secţiune cilindrică  – atunci când asuprafaţa de secţionare este
cilindrică, iar secţiunea este desfăşurată pe unul din planele de proiecţie, fig.
II.16, a 24 . se foloseşte simbolul (rotit) O sau O →  (desfăşurat), scris cât
înălţimea nominală a scrierii. 
- după  proporţia în care se face secţionarea obiectului, secţiunea cu
vedere poate fi:
a’ 21 .  secţiune completă  – atunci când piesa este în întregime secţionată,
fig. II.17, a’ 21 ;

  45
 

  46
 

a’ 22 . secţiune parţială  – atunci când piesa este doar o parte reprezentată

în secţiune, separată de restul obiectului astfel :
   printr-o linie de ruptură, fig. II.17, a’ 22  – a;
   printr-o axă de simetrie la reprezentări jumătate vedere,
 jumătate secţiune, fig. II.17, a’ 22  – b.
 b. După poziţia suprafeţei de secţionare faţă de axa piesei: 

  47
 

 b 1 .  secţiune longitudinală  – când suprafaţa de secţionare conţine sau

este paralelă cu axa principală a obiectului; 
 b 2 .  secţiune transversală  – când aceasta este perpendiculară pe axa
 principală a piesei. 
c. După  poziţia suprafeţei de secţionare (plane sau în trepte) faţă de
 planele de proiecţie ale cubului de proiecţie: 
c 1 . secţiune orizontală; 
c 2 . secţiune verticală; 
c 3 . secţiune particulară. 

  48
 

II.4. REPREZENTAREA ÎN RUPTURĂ

ÎN DESENUL TEHNIC INDUSTRIAL

 Ruptura este reprezentarea în proiecţie ortogonală a obiectului după

îndepărtarea unei părţi din acesta, separată de restul obiectului printr -o
suprafaţă de ruptură. 
În proiecţie, suprafaţa de ruptură se realizează cu o linie de ruptură care
este o linie subţire continuă ondulată sau în zig -zag. Ea nu trebuie să coincidă
cu o linie de contur sau cu o muchie.
Ruptura se foloseşte pentru reprezentarea unor detalii interioare care
sunt acoperite în reprezentarea de vedere.
În fig. II.18 sunt reprezentate rupt uri pentru determinarea unei găuri de
centrare de cap de arbore şi a unei prelucrări de canal de pană. Se menţionează
că reprezentarea în vedere este obligatorie pentru piesele pline (arbori, osii,
nituri, şuruburi, tije, pene, mânere, etc.). 
Astfel şi în fig. II.19 sunt reprezentate rupturile pentru prelucrarea unei
găuri înfundate filetate şi a unei găuri cu degajare ale unei tije ascendente ale
unui robinet.

APLICAŢIE PROPUSĂ SPRE REZOLVARE 

1. Lucrarea de laborator L3
În figura L3 este propusă realiz area unui desen de releveu pentru TIJA
ASCENDENTĂ a unui robinet cu ventil.  
Reprezentarea se realizează în VEDERE în proiecţia principală, cu
două rupturi pentru prezentarea interioarelor prelucrate, mai sus menţionate şi
explicate în fig. II.19 şi paragr aful II.4.
De asemenea aplicaţia pentru secţiunea decalată este realizată cu
 prezentarea prismei de secţiune pătrată. 
Se face menţiunea că desenul conţine COTE, respectiv valori în mm ale
elementelor dimensionale. Imediat, în modulul III sunt prezentate toate
noţiunile referitoare la COTARE, de aceea este obligatorie studierea modulului
III în faza de înscriere a cotelor.

  49
 

  50
 

- Modulul III -

COTAREA ÎN CONSTRUCŢIA DE MAŞINI 

Orice schiţă sau desen la scară (releveu sau proiect) conţine pe lângă
 proiecţiile minime sub formă de vederi şi secţiuni, şi valorile numerice ale
dimensiunilor piesei.
Aceste dimensiuni se obţin prin măsurarea directă a modelului pentru
schiţa sau desenul de releveu, sau rezultă din calcule, în cazul desenului de
 proiect.
Măsurarea dimensiunilor piesei model se face cu ajutorul unor
instrumente de măsurare, clasice sau speciale. 
Se poate spune că prin cotare  se înţelege operaţia de înscriere pe desen
a valorilor numerice ale dimensiunilor unei piese reprezentată în proiecţie
ortogonală. Dimensiunile formei principale şi ale elementelor geometrice
simple, ce alcătuiesc forma constructivă şi tehnologică a pi esei, se numesc
cote.
Operaţia de cotare a pieselor este reglementată prin
 prescripţiile SR ISO 129: 1994. 
•  Elementele cotării. În conformitate cu prescripţiile SR ISO 129 :
1994, elementele cotării, exemplificate prin figura III.1,  sunt:
- linia de cotă, deasupra căreia se înscrie cota respectivă; 
- liniile ajutătoare, care indică punctele sau planele între care se înscrie
cota: ele servesc şi la determinarea punctelor necesare construirii formei
geometrice ale unei piese;
- liniile de indicaţie, care servesc la precizarea pe un desen a
elementului la care se referă o prescripţie tehnică, o observaţie, o notare
convenţională sau o cotă, care din lipsă de spaţiu nu poate fi scrisă deasupra
liniei de cotă. 
- cota, reprezintă valoarea numerică a elementului cotat.  

  51
 

Fig. III.1 

•  Execuţia grafică şi reprezentarea în desen a elementelor cotării.

Liniile utilizate pentru execuţia grafică a cotării trebuie să corespundă
 prescripţiilor din STAS. 
a. Liniile de cotă (v. fig. III.1) se trasează cu o linie continuă subţire (tip
B) şi se delimitează prin săgeţi amplasate la ambele extremităţi sau numai la
una sau, în anumite situaţii, prin anumite combinaţii de săgeţi sau puncte.  
Liniile de cotă sunt drepte (în anumite cazuri frânte sau sub fo rma unor
arce de cerc). Distanţa între două linii de cotă paralele, precum şi distanţa
dintre linia de cotă şi linia de contur, paralelă cu aceasta, trebuie să fie de
minimum 7 mm.
Săgeţile (v. fig. III.1, c) se trasează cu lungimea de 5…8 ori grosimea
liniei groase (de contur) utilizate pe desenul respectiv, dar nu mai mică de 2
mm şi având unghiul de la vârf de aproximativ 150. Săgeţile se spijină pe
liniile ajutătoare, de contur sau de axă.
În cazul unor spaţii insuficiente pentru scrierea cotelor, săgeţile se
desenează în afara liniilor ajutătoare (fig. III.1, III.2). Nu este admis ca săgeţile
să fie intersectate de linii (v. fig. III.5), cu excepţia liniilor de haşurare a
secţiunilor (v. fig. III.7). 

  52
 

Fig. III.2 Fig. III.3

Liniile de cotă se termină cu săgeată la unul din capete în următoarele

cazuri:
- la cotarea razelor de curbură (fig. III.4); 
- la cotarea diametrului, când circumferinţa nu este reprezentată
complet de proiecţia respectivă; 
- la cotarea elementelor simetrice pentru care se reprezintă numai o
 parte a elementului (în cazul secţiunilor parţiale) (fig. III.6). 

Fig. III.4 

Se va evita încrucişarea liniilor între ele sau cu linii ajutătoare. De

asemenea, se recomandă aşezarea liniilor de cotă în ordinea crescândă a cotelor
şi, pe cât posibil, în afara conturului piesei (fig. III.5 şi III.7). 
În cazul reprezentării pieselor simetrice prin jumătăţi de proiecţii sau
vederi şi secţiuni combinate, elementele de cotat necesare se cotează pe linii de
cotă întrerupte, depăşind cu 5…1 0 mm axa de simetrie (v. fig. III.6).

  53
 

Fig. III.5 

Fig. III.6  

Fig. III.7  

  54
 

Linia de cotă poate avea, dacă este necesar, un braţ de indicaţie pentru
înscrierea cotelor sau pentru notarea unor prescripţii (v. fig. III.1 a).
 b.  Liniile ajutătoare  se trasează cu linie continuă subţire prin
extremităţile elementului ce se cotează. Ele trebuie să fie în general
 perpendiculare pe liniile de cotă şi, în cazurile în care nu se confundă cu liniile
de contur, vor depăşi liniile de cotă cu 2…3 mm.  
c.  Liniile de indicaţie  se trasează cu linie continuă subţire şi, dacă este
necesar, pot avea un braţ de indicaţie. În funcţie de elementul la care se referă
 pe desen, linia de indicaţie se sprijină pe o suprafaţă printr -un punct îngroşat. 
d.  Cotele  se înscriu cu cifre arabe (conform SR ISO 129:1994) cu
dimensiunea normativă a scrierii de minimum 3.5 mm. Pe acelaşi desen toate
cotele, inclusiv simbolurile şi prescurtările aferente se scriu cu o singură
dimensiune nominală. 
Toate dimensiunile liniare înscrise pe de sene de piese se exprimă în
milimetrii, fără a se scrie simbolul mm după numărul de cotă respectiv.  
Cotele pentru dimensiuni unghiulare, precum şi dimensiunile liniare
care sunt exprimate în mod excepţional în alte unităţi de măsură decât
milimetrul, se scriu urmate de simbolul unităţii de măsură folosite (de exemplu
 pentru unghuri, grade, radiani, etc.: 0, '; "; rad; etc. ) (v. fig. III.7).
•  Cotarea formei geometrice. Cotele se înscriu deasupra liniilor de
cotă, la 1..2 mm distanţă de acestea, de preferinţă spre mijlocul lor (fig. III.5) şi
decalate alternativ una faţă de cealaltă (în cazul diametrelor) (v. fig. III.7).

Fig. III.8  

În cazul în care spaţiul pentru dispunerea cotelor este insufucient,

acestea se înscriu fie în afata liniilor ajutătoare, de preferinţă în dreapta (fig.
III.2), fie în dreptul unor linii de indicaţie (fig. III.3). 

  55
 

Dacă mai multe linii de cotă paralele sunt tăiate de o axă în mijlocul lor,
cotele se scriu alternativ, de o parte şi de alta a axei (fig. III.5 şi III.7).  
În anumite cazuri cotele se scriu însoţite de simboluri care uşurează
citirea şi înţelegerea desenelor. Aceste simboluri se folosesc astfel:  
- simbolul Ø înaintea cotelor pentru diametre, cu excepţia cotelor
 pentru filete, (fig. III.5).
- simbolul R, înaintea cotei, în toate cazurile când se dă cota unei
raze de curbură. Înălţimea literei simbolului corespunde cu înălţimea cifrei
de cotă (fig. III.4, a, b, c).
- simbolul ∩   trasat deasupra cotei, în toate cazurile când se dă c ota
lungimii unui arc de cerc.
- simbolul , înaintea cotei, în toate cazurile în care se indică latura
unui pătrat, (fig. III.5). 
- simbolul sau amplasat înaintea valorii unei conicităţi, vârful
simbolului respectiv trebuind să fie orientat spre  vârful unghiului conului
conform STAS ISO 3461-97 (v. fig. III.12).
- simbolul sau , înaintea valorii unei înclinări, vârful simbolului
respectiv este orientat spre vârful unghiului formei constructive STAS ISO
3461-97 (v. fig. III.11).
- simbolul =, deasupra a două linii de cotă în continuare şi care indică
egalitatea informativă a două cote, fără a scrie valorile numerice respective
(fig. III.11).
La cotarea formelor sferice, înaintea cotei care indică raza sau
diametrul acestora, se scrie cuvântul  sferă (v. fig. III.8, a, b).
Simbolurile se trasează cu aceeaşi grosime cu care au fost trasate cifrele
de cotă.
•  Teşituri. Teşiturile unor suprafeţe perpendiculare între ele, cu
semiunghiul la vârf diferit de 450 se cotează în mod obişnuit ca în  figura III.9 a 
şi b. Pentru teşiturile la 450, cotarea acestora se face prin produsul dintre
înălţimea (adâncimea) porţiunii teşite şi valoarea în grade a semiunghiului la
vârf. Cota sub forma acestui produs se scrie fie pe o linie de indicaţie (v. fig.
III.10, a, b) fie pe o linie de cotă (v. fig. III.10, c şi d ).

  56
 

a
b

Fig. III.9 

c d
a
b

Fig. III.10 

• Înclinări. Poziţia relativă a două feţe (înclinarea a două feţe plane) se

exprimă prin raportul: 1:i = (a-b)/2l; în cazul când feţele sunt ale unui trunchi
de piramidă dreaptă, iar a, b  şi l  au semnificaţia din figura III.11. În cazul unei
forme constructive cu una din feţe perpendiculară pe cele două baze (trapez
dreptunghic), înclinarea se stabileşte cu raportul 1: i = (a-b)/2l. Notarea pe
desen se face astfel: "Înclinare" 1:i sau prin simbolul >  sau <  aşezat
înaintea raportului 1: i, cu vârful spre baza mică (v. fig. III.11, a şi b)

Fig. III.11

  57
 

Fig. III.12 

•  Conicităţi. Prin conicitate se înţelege rapor tul 1:k = (a-b)/l în care a 

este diametrul bazei mari, iar b este diametrul bazei mici. Înaintea raportului 1:
k se scrie cuvântul "Conicitate" sau se notează simbolul  sau  , aşezat în faţa
cifrelor de raport, cu vârful spre baza mică (fig. III.12).  
Inscripţia se notează de-a lungul axei de simetrie sau la capătul unei
linii de indicaţie. 
• Principii, reguli şi metode de cotare SR ISO 129 -94.

 a) Principii de cotare

La cotarea desenului unei piese trebuie să se ţină seama de rezultatele
analizei formei şi studiului funcţional şi tehnologic. 

 b) Stabilirea bazei de cotare

Ca baze de cotare se aleg suprafeţele plane, prelucrate, perpendiculare
 pe planul proiecţiei care se cotează, accesibile pentru măsurare. Se preferă
suprafeţele plane care limitează piesa desenată. Tot ca baze de cotare se pot
alege şi planele de simetrie reprezentate în desen prin axe de simetrie.  

  58
 

 c) Clasificarea cotelor

Un alt criteriu de clasificare al cotelor îl reprezintă criteriul geometric şi
constructiv, după care se deosebesc: cote de formă, cote se poziţie şi cote de
gabarit.
Cotele de formă se înscriu pe desen ţinând seama de prescripţiile de mai
sus.
Cotele de poziţie, (fig. III.12) indică valorile dimensiunilor necesare
 pentru determinarea poziţiilor reciproce ale formelor geometrice care compun
configuraţia piesei. 
Cotele de gabarit , se referă la dimensiunile maxime ale piesei desenate,
şi reprezintă dimensiunile paralelipipedului în care se înscrie piesa (fig. III.12). 
 Metoda de cotare  tehnologică constă în folosirea aceleiaşi baze
de cotare (fig. III.7) ţinând seama de considerente de ordin tehnologic. Cotarea
tehnologică este recomandată în cazul pieselor care necesită prelucrări
mecanice, deoarece nu este nevoie de a se face calcule pentru stabilirea cotelor
necesare ordinii de prelucrare. Aceste cote se vor citi direct din desen.
O piesă este definită dimensional printr -un ansamblu de cote care
formează ceea ce se numesc lanţuri de dimensiuni. Elementele unui lanţ de
dimensiuni se împart în dimensiuni componente sau  primare (care în procesul
de prelucrare trebuie respectate la valorile prescrise) şi elemente de închidere
(care nu se înscriu pe desen sau sunt informative, auxiliare).
Lanţurile de dimensiuni se realizează  de regulă în sistemul
coordonatelor rectangulare (x, y, z) dar se pot realiza şi în sistemul
coordonatelor polare (r, θ).
Lanţurile de dimensiuni se formează pornind de la baze de referinţă
numite şi baze de cotare, raţional alese după criteriul funcţional şi mai ales cel
tehnologic.
De aceea se numeşte metoda de cotare tehnologică.
Ca baze de cotare se pot alege:
- acele suprafeţe care sunt plane, prelucrate, perpendiculare pe planul de
 proiecţie, de regulă extreme şi care îndeplinesc şi rol funcţional; 
- urmele planelor de simetrie ale piesei;
- linii de axă ale piesei sau ale formelor geometrice din care este
alcătuită piesa. 

  59
 

  60
 

În cele urmează sunt prezentate sisteme de dispunere a cotelor deci de

alcătuire a lanţurilor de dimensiuni.
Acestea sunt denumite SISTEME DE COTARE.
a. Cotarea în serie
La cotarea în serie, fig III.13, se observă că pentru fiecare cotă se preia
altă bază de referinţă. acest sistem de cotare se foloseşte numai în cazul în care
cumularea toleranţelor de execuţie a fiecărei dimensiuni, nu influenţează
calitatea funcţională a piesei cotate. 
 b. Cotarea faţă de un element comun 
Elementul comun nu este altul decât baza de referinţă.  
Cotarea se poate efectua în paralel, fig. III.14, III.15 sau suprapusă
(denumită şi cotare în paralel simplificată, fig. III.16). 
În cazul cotării simplificate, săgeţile se orientează corespunzător faţă de
 punctul de origine notat cu cifra zero 0.
Cotarea suprapusă se poate realiza şi pe două direcţii, ca în fig. III.17.  
Referitor la cotarea în paralel, se j ustifică reprezentarea fiecărei linii de
cotă prin prezentarea filmului tehnologic de realizare a pieselor.
Ea se foloseşte pentru  piese executate în trepte, atât la interior cât şi la
exterior.
b 1 . Cotarea în paralel, în trepte, pentru piese prelucrate la exterior
Semifabricatul de pornire este un cilindru de lungime L1 şi diametru
φ1. Treptele se execută în ordine crescătoare indicelui şi se cotează conform
fig. III.18.

  61
 

  62
 

Astfel, cotele de lungime sunt înscrise paralel. U ltima cotă de lungime

 prelucrata, L4, este prima înscrisă faţă de conturul reprezentării. 
b 2 . Cotarea în paralel, în trepte, pentru piese prelucrate la interior
Filmul tehnologic din figura III.19 reprezintă prelucrarea tehnologică a
unei piese cilindrice în trepte, la interior, cu semifabricat de pornire, φ1, L1.
Aceeaşi concluzie, se poate remarca: ultima prelucrare, de lungime L4
este înscrisă cu linia sa de cotă, prima faţă de conturul reprezentării.  
b 3 . Cotarea în paralel, cu element de închidere pentru piesă prelucrată
la exterior
În figura III.20 este realizată cotarea finală pentru o piesă prelucrată în
trepte de la stânga şi de la dreapta. Astfel se asigură treapta centrală ca element
de închidere a lanţului de dimensiuni de lungime la exterior. Această lungime
nu se cotează şi se rămâne din prelucrările de la stânga şi de la dreapta
efectuate din lungimea iniţială L. 
b 4 . Cotarea în paralel, cu elemente de închidere, pentru piesă
 prelucrată la interior  
În fig. III.21 elementul de închidere este treapta de diametru cel mai
mic φ 1   realizat primul ca prelucrare interioară. Lungimea sa nu se cotează, ea
rezultând din corectitudinea prelucrărilor în trepte de la stânga sa şi de la
dreapta sa.
c. Cotarea în coordonate  
Este realizat ca sistem de cotare în cazul când elementul cotat pr ezintă
un număr mare de găuri dificil de definit, fig. III.22. Găurile se numerotează şi
într-un tabel, se înscriu cu număr de poziţie, dimensiuni proprii   şi coordonate
de poziţionare. 
d. Cotarea tabelară 
Se utilizează în cazul pieselor similare ca formă, dar executate în mai
multe variante dimensionale. Se execută un singur desen de execuţie. Valorile
numerice corespunzătoare diferitelor variante dimensionale se înscriu într -un
tabel, în câmpul desenului, fig. III.23.

  63
 

  64
 

  65
 

•  Reprezentarea şi cotarea găurilor. Reprezentarea în desen a

găurilor cilindrice, conice sau cu o altă suprafaţă de rotaţie, se face în două
feluri: obişnuit sau simplificat. 
Reprezentarea obişnuită a găurilor de trecere (pătrunse) se face prin
secţiuni longitudinale (fig. III.12). Cotarea se face în mod obişnuit indicându -
se diametrele şi adâncimea găurilor. Găurile înfundate se reprezintă şi se
notează ca în figura III.24. 

Fig. III.24

•  Cotarea pieselor curbate. Unele piese tehnice prezintă pentru un

anumit scop funcţional unele curburi sau îndoituri. Aceste piese se pot obţine
 prin presare sau forjare. Pentru a se evita risipa de material este necesară
cunoaşterea dimensiunilor de gabarit pentru aceste piese.  
Calcularea lungimilor sau lăţimilor pieselor curbate sau în doite se face
după fibra medie a barei A -A (fig. III.25).

Fig. III.25 

  66
 

- Modulul IV -

REPREZENTAREA ŞI
COTAREA FILETELOR

Filetul este definit prin SR ISO 6410 : 1995 ca un canal de profil

constant, prelucrat elicoidal pe suprafeţe cilindrice sau conice, exterioare  (în
cazul pieselor tip şurub  – fig. IV. 1, a) sau interioare (în cazul pieselor tip
 piuliţă, fig. IV.1, b). 

d
b

Fig. IV.1 

•  Elementele geometrice ale filetului. Asamblarea dintre şurub şi

 piuliţă se realizează prin întrepătrunderea spirelor de pe suprafeţele (exterioară
şi interioară) a celor două pie se. Aceste elemente sunt definite prin:
-  profilul filetului şurubului sau al piuliţei rezultă din intersecţia unui
 plan axial cu suprafaţa filetată. Profilurile des întâlnite în construcţia de maşini
sunt: profilul triunghiular (fig. IV.1 şi IV.2) pătrat, trapezoidal, ferăstrău şi
rotund, fig. IV.2.

  67
 

- pasul p al filetului este pasul elicei directoare, corespunzând vârfului

sau bazei filetului. Elicea generatoare reprezintă traiectoria unui punct
aparţinând profilului generator. 
- unghiul filetului unghiul flancurilor filetate.
- diametrul exterior d al filetului şurubului adică diametrul cilindrului
tangent la vârfurile filetului şurubului. 
- diametrul interior d 1   al filetului şurubului adică diametrul cilindrului
tangent la baza filetului şurubului.
- diametrul mediu d 2   al filetului şurubului este diametrul cilindrului
care trece prin mijlocul înălţimii profilului şi al laturilor care alcătuiesc
flancurile şurubului: d = (d + d 1 )/2.
- diametrul exterior D al filetului piuliţei este diametrul cilindrului
tangent la baza filetului piuliţei sau găurii filetate. 
- diametrul interior D 1   al filetului piuliţei este diametrul cilindrului
tangent la vârfurile piuliţei sau al găurii filetate. 
- diametrul mediu D 2   al filetului piuliţei sau al găurii filetate este
diametrul cilindrului care trece prin mijlocul înălţimii profilului şi al laturilor

  68
 

ce alcătuiesc flancurile filetului piuliţei sau al găurii filetate:  D =

(D+D 1 )/2.
• Reprezentarea filetelor. Filetele se reprezintă în desen (fig. IV.6)  în
mod convenţional conform unor reguli stabilite prin STAS, astfel: 
- în proiecţie pe un plan paralel cu axa filetului  (în vedere şi în
secţiune) generatoarele de contur aparent ale cilindrului sau conului vârfurilor
filetului (exterior şi interior) se reprezintă cu linie continuă groasă (tip  A), iar
cele ale cilindrului sau conului bazei filetului cu linie continuă subţire (tip  B).
Generatoarele de la bază se trasează la distanţa de [1,5 ÷ 2] mm faţă de
generatoarele conturului aparent (fig. IV.3, IV.4).

Fig. IV.3 Fig. IV.4

- în proiecţie laterală (vedere şi secţiune), vârful filetului - se reprezintă

 printr-un cerc cu linie continuă groasă, iar baza filetului printr -un arc de cerc
trasat cu linie continuă subţire, de circa 3 /4 din circumferinţă. 
-  filetele conice exterioare şi interioare, se reprezintă ca în figura IV.5,
a şi b.

Fig. IV.5 

  69
 

- filetele reprezentate în secţiune  se haşurează totdeauna până la vârful

filetului reprezentat cu linie groasă. 
•  Cotarea filetelor. Filetele cu prof il triunghiular, pătrat, trapezoidal,
ferăstrău şi rotund sunt filete standardizate. Cotarea acestor filete este
reglementată prin normele în vigoare SR ISO 6410/3 - 95.
 Elementele profilului filetului se indică pe desenele de execuţie în felul
următor: 
- la filetele cilindrice standardizate se cotează diametrul cel mai mare al
filetului precedat de simbolul care indică profilul filetului (fig. IV.7). 
- la filetele conice standardizate se cotează în proiecţia pe planul paralel
cu axa filetului, diametrul exterior la aproximativ jumătatea lungimii; dacă este
necesară precizarea poziţiei planului de măsurare, acesta se indică prin linie
continuă subţire şi se cotează distanţa axială până la acest plan (fig. IV.9, a şi
b); cota diametrului exterior este precedată de simbolul corespunzător
 profilului.

Fig. IV.6

 Lungimea filetului reprezintă lungimea utilă de înşurubare şi se cotează

astfel:
- la filetele cu ieşire se cotează lungimea (fig. IV.7 a şi IV.8, a).
- la filetele cu degajare se cotează lungimea utilă a filetului inclusiv
degajarea (fig. IV.7, b şi IV.8 b).

  70
 

b
a

Fig. IV.7  

În cele ce urmează se va face o clasificare a tipurilor de suprafeţe

 filetate, urmând ca în fig. IV.8 şi IV.9 să se reprezinte în 2 proiecţii şi să se
coteze piese cu suprafeţe filetate conform clasificării: 

  71
 

  72
 

A. Filete prelucrate pe suprafeţe cilindrice  

a. exterioare:
-  cu ieşire; 
-  cu degajare.
 b. interioare:
-  cu ieşire; 
-  cu degajare.
B. Filete prelucrate pe suprafeţe conice  
a. exterioare
 b. interioare.

  73
 

OBSERVAŢII FOARTE IMPORTANTE

REFERITOARE LA REPREZENTAREA
ŞI COTAREA FILETELOR  

  în proiecţia laterală, vederea diametrului reprezentat cu linie

subţire se face doar pe 3/4 din cerc, decalat;  
  în proiecţia laterală, nu se mai reprezintă cercul teşiturii ca re se
suprapune diametrului reprezentat cu linie subţire; 
  în proiecţia laterală se cotează maximum 3 diametre după direcţie
radială, dintre care  cel mai mic şi cel mai mare dintre diametrele 
reprezentate;
  în proiecţia laterală se cotează şi M (dn x p) sau M (D n   x p), după
direcţia radială, cu condiţia să nu fie cotat şi în proiecţia principală,
după direcţia generatoarelor; 
  regula cotării diametrului nominal sau al asamblărilor filetate,
impune cotarea pe linie subţire, singura excepţie referitoare la
cotar ea suprafeţelor reprezentate cu linie subţire (invizibile sau
convenţionale); 
  înălţimea profilului filetului, adică diferenţa dintre diametrele
filetului, se reprezintă convenţional de [1,5 ÷  2] mm, valorile atât
ale diametrelor cât şi ale înălţimii filetului luându-se din tabele de
filete ale standardului; consultarea STAS este obligatorie;
  diametrul degajării filetului nu se cotează decât în situaţii speciale;
el este şi reprezentat şi executat în scopul ieşirii în gol a sculei de
 prelucrare;
   pentru filetele conice se foloseşte cotarea diametrului situat la
 jumătatea lungimii conului filetat; 
  în reprezentări se poate renunţa la una din proiecţiile laterale,
vedere.
• Notarea filetelor. Potrivit prescripţiilor cuprinse în standarde, filetele
se notează prin  indicarea elementelor lor caracteristice, cu simboluri literale
sau numerice, în ordinea şi în modul stabilit prin standarde. Pentru notarea
tipurilor uzuale de filete, s-a întocmit tabelul IV.1

  74
 

Tabelul IV.1
Dimensiunile formatelor normale
Nr. Tipul filetului Simbol Elemente cotate Exemplu Unităţi
crt. notare măsură 
1. Metric normal M Diametrul exterior M 20 mm
2. Metric fin M Diametrul exterior x pas M 28x1,5 mm
3. Metric conic KM Diametrul exterior x pas KM 22x1 mm
4. Metric special SpM Diametrul exterior x pas SpM mm
12x1,5
5. With word W Diametrul exterior W1¾“ inci
6. Gaz pentru ţevi  G Diametrul nominal G1¼“ inci
7. Conic gaz KG Diametrul nominal KG 2 ½ “ inci
 pentru ţevi 
8. Trapezoidal Tr Diametrul exterior x pas Tr 60 x 7 mm
normal
9. Ferăstrău S Diametrul exterior x pas S 30 x 4 mm
normal
10. Pătrat  Pt Diametrul exterior x pas Pt 60 x 8 mm
11. Rotund normal Rd Diametrul exterior x pas Rd 30 x 4 mm
Rd 40x ¼ “ inci
12. Filet Edison E Diametrul nominal E 50 mm

În tabelul IV.2 sunt date, parţial valorile dimensiunilor filetului metric

ISO de uz general, cu pas normal, STAS 981-74.
Tabelul IV.2
Filete metrice ISO de uz general
Diametrele filetului Pasul Diametrele filetului Pasul
Diametrul Diametrul filetului Diametrul Diametrul filetului
exterior d = D interior d 1  = D 1 exterior d = D interior d 1  = D 1
4 3,242 0,70 20 17,294 2,5
5 4,134 0,80 24 20,752 3
6 4,917 1,00 30 26,211 3,5
8 6,647 1,25 36 31,670 4
10 8,376 1,5 42 37,129 4,5
12 10,106 1,75 48 42,587 5
16 13,835 2 56 50,046 5,5

În tabelul IV.3 sunt date, parţial, valorile dimensiunilor filetelor pentru

ţevi (gaz). 

  75
 

Tabelul IV.3
Filete pentru ţevi  
Simbolul Diametrele Diametrele filetului în planul Pasul Raza de
filetului nominale ale de măsurare  filetului p racordare
ţevilor fitingurilor  Exterior d = D Interior d 1  =
D1
G¼ 8 13,157 11,445 1,337 0,18
G 3/8 10 16,662 14,950 1,337 0,18
G½ 15 20,955 18,631 1,814 0,25
G¾ 20 26,441 24,117 1,814 0,25
G1 25 33,249 30,291 2,309 0,32
G1¼ 32 41,910 38,952 2,309 0,32
G1½ 40 47,803 44,845 2,309 0,32
G2 50 59,614 56,656 2,309 0,32
G2½ 65 75,184 72,226 2,309 0,32
G3 80 87,884 81,926 2,309 0,32

  76
 

- Modulul V -

REALIZAREA DESENELOR TEHNICE

Realizarea unui desen de proiect (întocmit de proiectant) sau releveu

(desen după o piesă existentă) se poate executa cu mâna liberă şi poartă
denumirea de schiţă, sau cu ajutorul instrumentului de desen, rea lizând astfel
un desen la scară.  

1. EXECUŢIA SCHIŢEI DUPĂ RELEVEU 

Schiţa este un desen executat cu mâna liberă la dimensiuni reduse sau

mărite, într -o aproximaţie vizuală, cu păstrarea proporţiei dintre elementele
geometrice care compun configuraţia piesei. Aceasta se întocmeşte cu
respectarea regulilor de proiecţie şi conţine toate dimensiunile şi indicaţiile
necesare execuţiei piesei.  
• Studiul preliminar al piesei
Constă în respectarea fazelor premergătoare elaborării schiţei: 
∗ identificarea piesei: rolul funcţional în ansamblul din care face parte,
denumirea ei, poziţia de funcţionare, etc.;  
∗  analiza tehnologică: materialul din care este confecţionată piesa,
 procedee şi prelucrări tehnologice utilizate în fabricarea ei (turnare, prelucrări
 prin aşchiere, etc.);
∗  analiza configuraţiei piesei prin: stabilirea formelor geometrice
simple din care aceasta este formată, determinând: forma principală, forma
constructiv tehnologică şi cea funcţională.
Toate acestea conduc la stabilirea poziţiei de reprezentare (funcţională
sau cea de prelucrare principală). Se recomandă ca în proiecţia principală să
apară cât mai multe elemente de formă şi dimensionale. 
∗  stabilirea numărului necesar minim de proiecţii, vederi şi secţiuni, în
scopul determinării complete a configuraţiei şi dimensiunilor piesei. 

  77
 

• Etapele de realizare a schiţei  

- După alegerea formatului şi realizarea chenarului şi indicatorului, se
trasează dreptunghiurile de încadrare a proiecţiilor, care ţin seama de
dimensiunile de gabarit ale piesei rea le; proporţia dintre aceste dimensiuni (ale
 piesei), va fi aceeaşi cu cele ale dreptunghiurilor de încadrare.  
Se menţionează că toate etapele sunt realizate cu linii subţiri cu
excepţia uneia, dintre cele finale.  
- Trasarea axelor de simetrie ale formelor geometrice componente ale
 piesei;
- Trasarea conturului exterior al piesei corelat, în toate proiecţiile; 
- Stabilirea şi realizarea traseelor de secţionare şi trasarea conturului
interior: filete, racordări, muchii reale şi fictive, etc.; 
- Ştergerea liniilor (neutilizate) ale dreptunghiurilor de încadrare;
- Cotarea schiţei: înscrierea liniilor de cotă, măsurarea pe piesa reală a
dimensiunilor (cu ajutorul instrumentelor de măsurat) şi înscrierea pe desen a
valorii cotelor şi simbolurilor (referitoare la cilindru, pătrat, filet, etc.); 
- Îngroşarea liniilor de contur exterior cât şi interior, cu linie
continuă groasă tip  A  şi haşurarea suprafeţelor secţionate, cu linie subţire
continuă tip B.
- Completarea indicatorului şi verificarea schiţei. 
Ca aplicaţie, se vor parcurge etapele menţionate, pentru piesa din
figura V.1.

2. APLICAŢII 

Pentru a înţelege cum se procedează la parcurgerea etapelor inserate la

subcapitolul 1 se reprezintă schiţa pentru piesa din figura V.1. Aceasta
reprezintă corpul unui robinet distribuitor de abur, reprezentat axonometric în
 poziţie de funcţionare. 
După identificarea piesei, analiza formei şi stabilirea poziţiei de
reprezentare (cea din figura V.1) se stabileşte numărul minim de trei proiecţii,
în care piesa va fi complet determinată ca formă şi dimensiuni. 

  78
 

Fig. V.1 

În cadrul etapelor de execuţie grafică, pe un format corespunzător (A3,

de exemplu), se realizează: 
- trasarea chenarului şi a indicatorului;
- trasarea dreptunghiurilor de încadrare  (gabarit) pentru cele trei
 proiecţii: în plan vertical, orizontal şi lateral (fig. V.2, a) la distanţe
aproximativ egale, pentru claritatea desenului. Se observă că în proiecţia
orizontală, (piesa fiind simetrică faţă de axa longitudinală), se poate reprezenta
numai pe jumătate. 

Fig. V.2 a 

  79
 

Fig. V.2 b, c

- trasarea axelor de simetrie ale formelor geometrice ce compun piesa

(cu linie subţire cu punct), în toate proiecţiile, ca în figura V.2, a.

  80
 

- trasarea conturului exterior , corelat în toate proiecţiile, menţinând

aceeaşi proporţie între dimensiunile piesei desenate şi a celei reale (fig.
V.2, b).
-  stabilirea şi realizarea traseelor de secţionare   şi apoi trasarea
conturului interior ca în figura V.2, c.
În proiecţia laterală s-a realizat secţiune parţială (jumătate vedere şi
 jumătate secţiune, ambele dispuse faţă de axa de simetrie verticală). Se observă
că în partea secţionată conturul flanşei pătrate (care datorită secţionării, nu se
vede), s-a reprezentat cu linie aparentă. 
- ştergerea liniilor neutilizate, rămase din dreptunghiurile de încadrare;  
- cotarea schiţei (conform subcap. 1): mai întâi s -au realizat liniile de
cotă, după metoda cotării tehnologice, apoi s -au măsurat dimensiunile şi s-au
înscris valorile acestora, deasupra liniilor de cot ă (ca în figura V.3), însoţite
(unde este cazul) de simbolurile de formă: ∅, , M, etc.
- îngoşarea liniilor de contur exterior şi interior; de asemenea s-au
haşurat suprafeţele secţionate; 
- completarea indicatorului şi verificarea schiţei au fost ultimel e faze în
derularea etapelor pentru executarea schiţei din figura 5.3.  

  81
 

   3
 .
   V
 .
  g
   i
   F

3. EXECUTAREA DESENULUI LA SCARĂ 

Desenul la scară este un desen definit care se execută fie după model
schiţat anterior, fie după o temă dată. În primul caz aceasta poartă numele de
desen de releveu , iar în cel de-al doilea caz, desen de proiect (de concepţie).
Desenele de studiu, de semifabricat sau de operaţii sunt executate, de
asemenea, la scară.  
Desenele la scară, ce reprezintă piese ce urmează a fi executate în
atelier, se numesc desen de execuţie. 

  82
 

Desenele de execuţie, se execută cu ajutorul instrumentelor de desen, pe

hârtie albă sau pe hârtie de calc, la o anumită scară. Astfel, piesele de
dimensiuni mari sunt reprezentate în desen, reduse la scară, iar piesele mic i
sunt reprezentate fie în mărime naturală, fie majorate la scară.  
•  Scări adoptate. Prin scara unui desen se înţelege raportul dintre
dimensiunile lineare a unui element măsurat pe desen şi dimensiunea reală a
elementului reprezentat.
Scările numerice utilizate la alcătuirea desenelor la scară sunt: 
∗  pentru reducere: 1:2; (1:2,5); 1,5; 1:10; 1:20; 1:25; 1:50; 1:10; 1
n
(1:10 )…etc., în care n este un număr întreg şi pozitiv. Scara 1:2,5 este admisă
dar nerecomandabilă; 
∗ pentru mărime naturală: 1:1; 
∗ pentru majorare: 2:1; 10; 1; 20:1; 10 n:1, în care n este un număr întreg
şi pozitiv. 
Scara unui desen se alege în aşa fel încât să asigure o reprezentare cât
mai clară a obiectelor, pe un format corespunzător. 
Proiecţiile unei piese se vor executa pe formatul r espectiv, toate la
aceeaşi scară. În cazul pieselor unde este necesar a se reprezenta mai clar
anumite detalii cu cotele lor, aceste detalii se încercuiesc şi se desenează
separat pe aceeaşi coală la o scară majorată.  
• Realizarea desenului la scară

Desenul la scară se alcătuieşte pe etape, ca şi schiţa, după cum urmează:  

 Alegerea scării desenului. Această etapă constă în alegerea celei mai
 potrivite scări, după care desenul să aibă o reprezentare clară a proiecţiilor. De
exemplu, ca în cazul corpului robinetului distribuitor reprezentat axonometric
în figura V.1 şi sub formă de schiţă completă în figura 5V3, cea mai potrivită
scară este cea de mărime naturală (scara 1:1).  
 Alegerea formatului. Mărimea formatului este determinată de scara
desenului şi de numărul minim de proiecţii folosite pentru determinarea corectă
şi completă a unei piese. 
Astfel, piesa din figura V.4 necesitând două proiecţii minime, poate fi
reprezentată pe un format A4, la scară 1:1.  

  83
 

Piesa din figura V.3, cu trei proiecţii minime şi, executată la aceeaşi
scaă, se reprezintă pe un format A3.  
 Alegerea dreptunghiurilor de încadrare. Această etapă serveşte la
aşezarea nominală a proiecţiilor. Această aşezare trebuie realizată în aşa fel
încât intervalele libere m şi n între dreptunghiurile minime de încadrare, trasate
cu linie D, să fie egale (fig. V.2, a).
 Executarea propriu- zisă a desenului. Aceasta se realizează în aceeaşi
succesiune de operaţii ca şi schiţa. Se trasează mai întâi axele de simetrie
 principale, apoi contururile exterioar e şi interioare ale proiecţiilor. Axele se
trasează cu linie- punct, iar contururile proiecţiilor cu linie subţire. Urmează
apoi trasarea liniilor de cotă şi înscrierea cotelor. 

Fig. V.4 

Operaţiile finale sunt: îngroşarea contururilor, haşurarea secţ iunilor (cu

indicarea traseelor de secţionare respective), verificarea desenului,
comparându-se cu schiţa modelului sau cu desenul de studiu şi completarea
indicatorului.

  84
 

Dacă desenul la scară se execută în creion îngroşarea liniilor trebuie

făcută în aşa fel încât să se asigure în mod riguros o grosime uniformă a liniilor
de contur, obţinute prin racordări de drepte cu arc de cerc, sau de cercuri cu arc
de cerc, acestea având prioritate la îngroşare. 
Trasarea desenului la scară în tuş pe hârtie de calc se face fie
reglându-se trăgătoarele la grosimea necesară pentru trasare, fie utilizându -se
 peniţele Graphos, Rotring sau Rapidograph, de grosimi corespunzătoare.  

4. APLICAŢIILE PENTRU
ORELE DE LABORATOR

În cadrul orelor de laborator aferente lu crărilor L4 şi L5 se vor realiza

desene la scară pentru repere din laboratorul de desen tehnic.  
Deoarece orele aferente realizării releveelor schiţă sunt limitate, se
 poate executa de la început un releveu hibrid schiţă  – desen la scară. 
Lucrarea L4  propune realizarea unui releveu după o piesă cilindrică,
simetrică. 
Reprezentarea urmează paşii menţionaţi în modulul actual, făcând apel  
la toate noţiunile modulelor precedente I ÷ IV. Pentru o exemplificare folosim
figura L4.
Reprezentarea corectă şi completă se realizează în 2 proiecţii, în care
 proiecţia laterală este o vedere. 
Deoarece piesa prezintă simetrie, reprezentarea proiecţiei principale
este realizată jumătate vedere  –  jumătate secţiune. Proiecţia laterală este o
vedere.
În modelul L4 – figura anexată, se propune o piesă compusă din:  
- la exterior – 1 cilindru şi 2 trunchiuri dde con ale teşiturilor;  
- la interior – o succesiune de cilindri netezi şi coaxiali, dintre care unul
este filetat, cu filet cu degajare.
Cotarea piesei se realizează în sistem de cotare paralel, cu element de
închidere atât la exterior cât şi la interior.  
În figura V.5 sunt prezentate etapele de lucru.

  85
 

  86
 

  87
 

Lucrarea L5  propune realizarea unui releveu după o piesă cilindrică,

nesimetrică. 

  88
 

Figura L5 este reprezentarea în două proiecţii, a unei piese din

laboratorul de desen tehnic.
Faţă de L4, lucrarea L5 stabileşte o diferenţă în abordarea reprezentării
din proiecţie principală. Aceasta se execută secţiune completă, datorită lips ei
de simetrie faţă de axa principală longitudinală. 
Cotarea este cea în trepte pentru interior, iar pentru exterior se
urmăreşte cu atenţie poziţionarea găurii filetate şi dimensiunea sa proprie.  
Etapele de lucru se parcurg ca la L4.

  89
 

  90
 

- Modulul VI -

REPREZENTAREA ŞI
COTAREA FLANŞELOR  

 Flanşele sunt piese sau porţiuni din piese sub formă de plăci, folosite în
general, pentru asamblarea conductelor, tuburilor, ţevilor   sau altor piese din
componenţa instalaţiilor prin care circulă flui de.
Flanşele sunt prevăzute constructiv cu o gaură centrală comună cu cea a
 piesei din care face parte, precum şi cu găuri de prindere pentru şuruburi sau
 prezoane. Aceste găuri pot fi: netede sau filetate, respectiv străpunse sau
înfundate.
Flanşele sunt piese care se asamblează pereche, iar în scopul asigurării
etanşeităţii asamblărilor lor, între cele 2, (perechea), se montează o garnitură de
etanşare. 
În funcţie de presiunea fluidului, temperatura fluidului şi diametrul
conductei prin care circulă fluidul, se realizează un calcul de strângere a
 perechii de flanşe, în scopul asigurării etanşeităţii asamblării. 
Astfel, forţa de strângere a perechii de flanşe este asigurată cu organe
de asamblare tip şurub sau prezoane, asigurate cu şaibe şi piuliţe.  
Din distribuirea uniformă a forţei de strângere faţă de axa centrală
comună a conductelor şi flanşelor rezultă:  
1. un număr de şuruburi sau prezoane care asigură strângerea, d eci
implicit pentru flanşe, un număr de găuri de trecere a acestora;  
2. diametrul şuruburilor sau prezoanelor şi implicit pentru flanşă,
diametrul găurilor de trecere a acestora; 
3. un diametru purtător al centrelor acestor găuri de trecere, deoarece
acest diametru purtător este locul geometric egal depărtat de centrul comun al
flanşei, asigurând o strângere uniformă. 
Clasificarea flanşelor: 
a. după modul de execuţie: 
   flanşe care fac corp comun cu piesa, fig. VI.1, a;

  91
 

   flanşe individuale, care se asamblează fie prin filet (fig.

VI.1, b) fie prin sudură (fig. VI.1, c). 

 b. după f orma suprafeţei de etanşare: 

  netede, fig. VI.2, a;
  cu pană şi canal de pană, fig. VI.2, b;
  cu prag şi adâncitură, fig. VI.2, c.

  92
 

c. după forma geometrică:
  cilindrice sau rotunde, fig. VI.3, a;
   pătrate, fig. VI.3, b;
  triunghiulare, fig. VI.3, c;
  dreptunghiulare, fig. VI.3, d;
  romboidale, fig. VI.3, e;
  oarecare.

  93
 

  94
 

 f

Fig. VI. 3 

REGULI GENERALE DE REPREZENTARE

ŞI COTARE A FLANŞELOR  

1. În general, pentru reprezentarea flanşelor în desen se folosesc două

 proiecţii: 

  95
 

- o secţiune longitudinală, în care apare grosimea plăcii flanşei, natura

găurilor de trecere a şuruburilor sau prezoanelor (netede, filetate, străpunse sau
înfundate), modul de îmbinare al flanşei cu piesa;  
- o vedere frontală (de obicei proiecţia laterală), din care rezultă forma
geometrică a flanşei, numărul şi dispunerea găurilor de trecere. 
2. La flanşele cilindrice, pătrate, triunghiulare, centrele găurilor de
trecere sunt situate pe cercul purtător al centrelor lor, de centru geometric chiar
centrul geometric al flanşei. Acest cerc se trasează convenţional cu linie punct -
subţire. 
Construcţia grafică a flanşelor începe cu trasarea acestui cerc purtător.
Apoi se trasează diametrele găurilor de trecere, poziţionându -le funcţie
de numărul găurilor, la anumite grade pe cercul purtător. 
3. Raza de rotunjire a colţurilor flanşelor pătrate, triunghiulare,
romboidale, dreptunghiulare, se ia minim egală cu diametrul găurii de trecere a
şuruburilor. Centrul de racordare al razei de rotunjire este comun cu centrul
găurii de trecere.
4. Indiferent de forma flanşei, pentru asigurarea condiţiilor de
rezistenţă, grosimea de material cuprinsă între gaură şi marginea flanşei,
trebuie să fie cel puţin egală cu raza găurii de trecere. Aceasta de jur -împrejurul
găurii şi pentru a se realiza suprafaţa de aşezare a piuliţei sau capului şurubului.  
5. Cotele care se înscriu pe desenul unei flanşe:  
  diametrul cercului purtător al centrelor găurilor de trecere se
înscriu pe proiecţie laterală (vedere); 
  diametrul găurilor de trecere; 
  diametrul exterior al flanşei; 
  diametrul golului central (diametrul nominal al conductei);
  grosimea flanşei; 
  raza de rotunjire a colţurilor flanşei. 
Astfel, în fig. VI.3 s- au realizat următoarele reprezentări: 
•  Flanşa cilindrică  (circulară) cu şase găuri de trecere, din figura VI.3,
a reprezentată în dublă proiecţie ortogonală. Două din cele şase găuri se găsesc
 pe axa verticală de simetrie. 
•  Flanşa pătrată se reprezintă ca în figura VI.3, b; în cazul când găurile
sunt dispuse la 45 0  faţă de planul de secţiune. În această situaţie se rabate pe

  96
 

 planul de secţionare una din găuri şi colţul racordat corespunzător al flanşei.

Atât gaura rabătută cât şi colţul racordat se trasează în secţiunea verticală ca în
figura VI.3, b cu linie- punct subţire. 
•  Flanşa triunghiulară se reprezintă, de asemenea, în dublă proiecţie
ortogonală. În figura VI.3, c  planul de secţionare trece prin una din găurile de
fixare.
•  Flanşa dreptunghiulară din figura VI.3, d se deosebeşte în privinţa
cotării faţă de flanşa pătrată prin faptul că în locul cercului centrelor găurilor,
distanţa dintre acestea se determină prin două cote de poziţie. De asemenea, un
colţ racordat şi o gaură de fixare se reprezintă, rabătute în planul secţiunii.  
•  Flanşa ovală se construieşte în două variante: (fig. VI.3, e , f). Prima
variantă are conturul din drepte şi arce de cerc, iar cea de -a doua are conturul
numai din arce de cerc.

APLICAŢII 

Lucrările de laborator L6, L7, L8  

1. Lucrarea de laborator L6 – este aplicaţia din fig. L6 pentru un corp
cu flanşă pătrată aflat în dotarea laboratorului de desen tehnic.
Reprezentarea ţine cont de regulile stabilite în modulul VI de
construcţie a flanşelor pătrate. 
Aplicaţia se realizează cu o secţiune totală în proiecţia principală,
secţiune realizată cu un plan frânt la 45 0  pentru a se reprezenta corect şi
complet şi gaura de trecere situată la colţul flanşei.  
Reprezentarea din proiecţia laterală este o vedere.  
Cotele care se înscriu sunt conform modulului III de cotare; pentru
lungimi se folosesc sistemele de cotare cu element de închidere, de lungime
atât la interior cât şi la exterior. 

  97
 

  98
 

2.  Lucrarea de laborator L7 – este aplicaţia din fig. L7 pentru un corp

de dispozitiv aflat în dotarea laboratorului de desen tehnic.
Deoarece este prima lucrare de laborator cu reprezentare în trei
 proiecţii, se va recurge la explicaţii pe larg. Este tot o aplicaţie la construcţii de
flanşe, dar într -un cadru mai dezvoltat.
Este menţionat timpul aferent execuţiei lucrării, respectiv o şedinţă ş i
 jumătate conform complexităţii desenului. 
În cele ce urmează voi face referire la  planşa anexată L7. 
Lucrarea de laborator propune studiul reperelor constituite din
succesiuni de corpuri geometrice cu diverse poziţi relatate.  
Lucrarea succede altor laboratoare din cadrul disciplinei GEOMETRIE
DESCRIPTIVĂ ŞI DESEN TEHNIC la Facultatea FORAJ-TRANSPORT,
semestrul I; în cadrul acestora s-au studiat repere constituite din corpuri
geometrice coaxiale (succesiuni de cilindri, trunchiuri de con, prisme
hexagonale, pătrate, etc.). 
Etapele de studiu sunt: 
1. Analiza formei prismei
a. Se descompune piesa în corpuri geometrice simple:
   prisma pătrată (flanşa pătrată) ca bază de susţinere a celorlalte
corpuri;
   prisma dreaptă de bază un poligon neregulat poziţionată late ral
stânga (umăr lateral); 
  cilindrul central racordat cu un paralelipiped dreptunghic până
la umărul lateral; 
  urechile superioare, semicilindrice, racordate cu un
 paralelipiped dreptunghic până la umărul lateral; 
  cilindrii interiori de diametre diferite, centraţi cu flanşa pătrată
şi cilindrul central . 
 b. Se completează corpurile geometrice simple cu formele auxiliare ca: 
  suprafeţe de întărire; 
  suprafeţe de etanşare;  
  găuri filetate străpunse. 
În urma studiului formei piesei se stabileşte legătura cu rolul contructiv
 – funcţional al reperului. 

  99
 

2. Analiza tehnologică 
Este stabilit procedeul de obţinere a semifabricatului şi anume turnarea.
Planul de separaţie al formei de turnare este vizualizat, el sugerându -se
efectuarea reprezentării secţiunii şi bineînţeles stabilirea poziţiei de
reprezentare. Prelucrările mecanice ulterioare: strunjire, găurire, filetare,
frezare ne sugerează rugozităţile suprafeţelor, razele de racordare, etc.  
3. Stabilirea numărului minim de proiecţii şi a poziţiei de reprezentare  
Poziţia de reprezentare ne-a fost sugerată de planul de separaţie al
formei de turnare. Astfel, secţiunea A-A va fi proiecţia principală, de aici
decurgând şi proiecţia laterală şi cea orizontală.  
Un număr de 3 proiecţii ortogonale este suficient pentru reprezen tarea
corectă şi completă a reperului studiat şi datorită necesităţii de înscriere atât a
cotelor proprii cât şi a cotelor de poziţie relativă (pe cele trei direcţii ale
spaţiului tridimensional). 
4. Alegerea formatului de hârtie
Este un reper ale cărui cote de gabarit îl recomandă pentru
reprezentarea în mărime naturală, pe format de desen A 3 .
Etapele de lucru sunt:
1. Trasarea chenarului, fişei de îndosariere, indicatorului;  
2. Trasarea dreptunghiurilor de încadrare după calculul spaţiilor libere
situate pe orizontala şi verticala formatului; 
3. Trasarea axelor de simetrie ale corpurilor geometrice ce prezintă
simetrie axială; 
4. Trasarea contururilor exterioare;
Se recomandă începerea lucrului cu corpul geometric principal, în cazul
nostru fiind prisma-flanşă pătrată. Pentru aceasta se cunosc etapele proprii de
lucru şi anume: 
•  lucrul începe în proiecţia vedere a formei flanşei deci în cazul
nostru în proiecţie orizontală; 
•  se trasează φ centre găuri; 
•  se trasează direcţiile la 450;
•  în centrele astfel obţinute se construiesc colţurile racordate cu
R;

  100
 

•  se trasează tangentele exterioare la cele 4 colţuri racordate; 

•  se centrează şi găurile filetate racordate cu condiţia ca să se
 păstreze material suficient de jur -împrejurul găurilor pentru a se
asigura rezistenţa flanşei, astfel R ≥  φ găuri. 
Se continuă lucrul cu trasarea contururilor corpurilor geometrice
adiacente flanşei pătrate. 
Astfel, se trasează lăţimea prismei (umăr lateral) şi lungimea acesteia.  
Se trasează conturul exterior al semicilindrului racordat. 
Se trasează suprafeţele de întărire ale flanşei. 
Lucrul poate continua în celelalte două proiecţii (laterală şi principală).  
5. Trasarea contururilor interioare, în proiecţia secţiune 
Succesiunea cilindrilor interiori prezintă aspectul degajărilor lucrate
anterior, la celelalte laboratoare.
6. Trasarea corpurilor geometrice auxiliare ca cilindri filetaţi, urechile
de prindere, etc.
7. Cotarea
a. se cotează ţinându -se cont de bazele de cotare tehnologică cotele
 proprii fiecărui corp geometric; 
 b. se trasează cotele de poziţie relativă specifice orientării corpului
 piesei în spaţiul tridimensional. 
8. Haşurarea reprezentării secţiune, înscrierea traseelor de secţionare şi
notarea secţiunii A-A.
9. Îngroşarea contururilor şi muchiilor reale, vizibile. 
10. Inscri pţionarea condiţiilor tehnice şi a indicatorului cu menţionarea
numelui studentului în dreptul cuvântului „Desenat” şi înscrierea sa cu
cerneală. 
11. Plierea formatului şi introducerea în dosar. 

  101
 

  102
 

3. Lucrarea de laborator L8
Corpul de dispozitiv din figura L8 este o aplicaţie la construcţia
flanşelor, fiind pasul următor în dobândirea cunoştinţelor referitoare la
reprezentările a două secţiuni perpendiculare în acelaşi reper.  
Astfel secţiunea din proiecţia principală relevează tot interiorul pe
direcţia stânga-dreapta a corpului de dispozitiv. Secţiunea pe jumătate din
 proiecţia laterală relevează a doua direcţie, perpendiculară pe prima, după care
sunt construite corpuri geometrice interioare. Reprezentarea jumătate vedere
este obligatorie cotării corpurilor geometrice exterioare.
Etapele de lucru se pot parcurge ca la L7.

  103
 

  104
 

- Modulul VII -

REPREZENTAREA ŞI COTAREA
PRISMELOR HEXAGONALE, CU
APLICAŢIE LA CONSTRUCŢIA GRAFICĂ
A CAPETELOR HEXAGONALE ALE
ŞURUBURILOR ŞI ALE PIULIŢELOR

Lucrarea subscrie cazului general din geometria descriptivă, cel al

intersecţiei dintre o suprafaţă cilindrică şi un poliedru. 
Rezolvarea problemei, deci determinarea curbei de intersecţie con -
 prismă hexagonală, se va demonstra grafic. 
Se consideră o prismă hexagonală dreaptă, intersectată cu un con
circular drept, fig. VII.1. Cele două suprafeţe au aceeaşi axă longitudinală
(SA).
Se va demonstra că feţele prismei hexagonale intersectează suprafaţa
conului după o succesiune de arce de conice, mai precis şase arce de hiperbolă.  
Se face menţiunea că este vorba de o intersecţie prin pătrundere.  
Rezolvare
a. În fig. VII.1 secţionând cele două suprafeţe cu plane de nivel notate
 N’ î   şi N’ c   se obţin cele două cercuri: înscris c î   şi circumscris c c  hexagomului
de bază al prismei.  
Aşadar intersecţia celor două suprafeţe se poate studia de acum încolo,
luând  plane de nivel auxiliare situate între cele două limite N’ î   şi N’ c . Fie
acestea N’ 1   şi N’ 2 . Aceste plane surprind zona comună a celor două corpuri
geometrice, adică intersecţia lor. În plan orizontal se obţin cercurile aferente c 1  
şi c 2 . Aceste cercuri rez ultate în proiecţia orizontală, întâlnesc laturile
hexagonului într-o serie de puncte, 19 la număr, care aparţin chiar proiecţiei
orizontale a curbei de intersecţie. Astfel, în plan orizontal, curba de intersecţie
este formată din unirea celor 19 puncte deci se confundă cu conturul hexagonal
al bazei prismei ce participă la intersecţie. 
Ridicându-se linii de ordine, menţionate cu săgeţi din plan orizontal
 până la intersecţia cu urmele planelor de nivel, se obţin punctele proiecţiei

  105
 

verticale ale curbei de intersecţie. Se obţin 3 porţiuni de hiperbolă (doar trei

feţe din şase se văd), dintre care cea de la mijloc este în adevărată mărime.  
 b. Demonstraţia afirmaţiei că porţiunile curbei de intersecţie sunt arce
de hiperbolă 
În figura VII.2, a este prezentat cazul α   >  β   din Teorema lui Dandelin,
ˆ  
  ˆ  

care spune: „Un con e secţionat de un plan oarecare [P], după o elipsă, o
 parabolă sau o hiperbolă, după cum planul [Q] dus prin vârful conului, paralel
cu planul secant [P], nu intersectează conul, est e tangent la con respectiv îl
secţionează după două generatoare”.  
Se mai poate spune că dacă planul secant [P] formează cu planul curbei
directoare a conului unghiul:
- pentru α   <  β    ( β    este unghiul format de generatoarea conului cu
ˆ  
  ˆ   ˆ  

 planul curbei directoare), secţiunea este elipsă; 

ˆ   =   β 
- pentru α  ˆ  , secţiunea este o parabolă;  

- pentru α   >  β  , secţiunea este o hiperbolă.  

ˆ  
  ˆ  

Acest ultim caz este reprezentat grafic în figura VII.2.

S-au construit generatoarele MS şi NS după care planul [Q]  ||  [P] 
secţionează conul. Planul [Q]  trece prin vârful conului S. Sunt construite
asimptotele hiperbolei (213), direcţiile date de generatoarele în proiecţie
orizontală m s  şi n s .
0
c. În fig. VII.2, b se trec e la cazul particular al demonstraţiei, α 
ˆ   = 90 ,

respectiv feţele laterale ale prismei hexagonale drepte, sunt evident

 perpendiculare pe baza prismei şi implicit a conului. 
Astfel faţa frontală a prismei  – planul [DEO]  secţionează conul după
arcul de hiperbolă PBQ, arc care se proiectează în adevărată mărime pe planul
vertical de proiecţie. 
Faţa frontală laterală a prismei-planul [D 1 E 1 O]  secţionează conul după
arcul de hiperbolă MAP, care se proiectează deformat pe planul vertical de
 proiecţie.
Analog faţa frontală laterală din dreapta prismei. 

  106
 

  107
 

În plan orizontal, atât PBQ cât şi MAP etc. sunt chiar laturile
hexagonului.
d. În fig. VII.3 este reprezentată o aplicaţie a problemelor demonstrate
anterior.
În fig. VII.3 este reprezentat un cap de şurub şi o porţiune din tija sa
filetată, desen tehnic în trei proiecţii. 
Convenţional şi standardizat se face menţiunea că cele 6 arce de
hiperbolă se vor reprezenta ca arce de cerc în scopul elaborării mai uşoare a
desenelor tehnice.
Valorile razelor acestor arce de cerc sunt menţionate dimensiunile
înscrise în cercuri: 3/4D, D/2, r, iar în desenele tehnice nu se vor nota
niciodată. De aceea liniile lor de cotă sunt, în fig. VII.3, reprezentate cu linie
întreruptă şi prezentate doar în scop didactic.

  108
 

Observaţie: 
Problematica abordată a graficii demonstrate anetrior este foarte utilă
asimilării cunoştinţelor de desen tehnic, fundamentat pe gramatica sa:
geometria descriptivă. 

APLICAŢIE 

Lucrarea de laborator 9 
Conform observaţiei făcute în modulul VII este propusă o aplicaţie
 pentru o piuliţă olandeză. 
1. Descrierea corpurilor geometrice:
1.1. exterioare  
•   prisma hexagonală, cu baza hexagon regulat (înscris în
cerc);
•  trunchiul de con al teşiturii de la stânga şi de la dreapta
 piuliţei (generatoarea trunchiului de con face 30 grade cu
 baza mică a acestuia); 
•  intersecţia celor două corpuri mai sus prezentate este
formată din 6 arce de hiperbolă, care convenţional se
reprezintă ca 6 arce de cerc. 
1.2. interioare
•  cilindrul interior filetat (filet cu degajare);
•  cilindrul de trecere.

  109
 

  110
 

2. Descrierea succesiunii etapelor de lucru

 Planşa nr. 1: Construcţia prismei hexagonale 
Se realizează o poziţionare obligatorie a prismei hexagonale astfel
încât, în proiecţia principală să se vadă 3 feţe ale acesteia. Astfel, în proiecţia
laterală hexagonul va avea vârfurile sus - jos, iar în proiecţia orizontală se vor
vedea două feţe ale sale.  
În planşa 1 se stabilesc corespondenţele dintre proiecţii cu linii
întrerupte, subţiri. Lucrul începe în proiecţia  laterală, cu înscrierea hexagonului
în cercul său circumscris. 
 Planşa nr. 2: Construcţia trunchurilor de con ale celor două teşituri 

  111
 

  112
 

Tot în proiecţia laterală se construieşte cercul înscris în hexagon, care

este chiar baza mică a trunchiului de con al teşiturii.  
În corespondenţă, în proiecţia principală, se realizează proiecţia acestei
 baze. Urmează a se realiza şi generatoarea înclinată la 30 de grade. Operaţia
este valabilă pentru ambele feţe laterale ale prismei hexagonale.
 Planşa nr. 3: Construcţia intersecţiei corpurilor anterior construite (cele
6 hiperbole asimilate cercuri)
Razele cercurilor se măsoară chiar din desen, luându -le în deschiderea
compasului din proiecţia laterală. Valorile lor nu interesează şi nu se însc riu în
desen. În planşă sunt notate cu: 3D/4, D/2, r.  
 Planşa nr. 4:   Definitivarea desenului prin: reprezentarea traseului de
secţionare, înscrierea secţiunii şi cotarea finală. 

  113
 

Lucrarea de laborator 10 

Este o aplicaţie imediată a celor studiate anterior. Reperul este o piuliţă
din componenţa unui robinet cu ventil.  

  114
 

  115
 

- Modulul VIII -

REPREZENTAREA AXONOMETRICĂ 

1. ELEMENTE DE AXONOMETRIE

 Proiecţia axonometrică este o metodă de reprezentare intuitivă, folosită

curent în proiectare. Reprezentarea intuitivă a unui obiect completează
reprezentarea lui ortogonală, mai ales în cazul formelor constructive complexe.
Faptul că reprezentarea axonometrică uşurează citirea şi înţelegerea
unui obiect reprezentat ortogonal, face ca toate prospectele, ofertele sau
reclamele pentru produse industri ale să fie însoţite de aceste  reprezentări. Un
alt avantaj pe care îl oferă reprezentarea axonometrică este că printr -o singură
 proiecţie se poate identifica obiectul respectiv.
Reprezentarea axonometrică constă în proiectarea pe un singur plan a
unui punct, a unei figuri plane sau al un ui obiect, împreună cu axele de
coordonate ortogonale respective. Planul pe care se obţine imaginea (proiecţia)
axonometrică se numeşte  plan axonometric.
Dacă proiectantele punctelor proiectate pe planul axonometric sunt
 perpendiculare pe acesta, sistemul de reprezentare se numeşte  axonometrie
ortogonală.
Se consideră planul oarecare P  (figura VIII.1) drept un plan
axonometric. Acest plan intersectează triedrul planelor de coordonate după
urmele  xy, yz şi  zx. Triunghiul  xyz se numeşte triunghiul urmelor sau triunghi
axonometric. Dacă din centrul O  al axelor triedrului se duce o perpendiculară
OO 1  pe planul P reprezentat prin triunghiul urmelor, punctul O 1   se va găsi la
intersecţia înălţimilor acestuia. Deci proiecţia originilor axelor pe planul
axonometric coincide cu ortocentrul triunghiului urmelor. Prin ortocentrul
triunghiului urmelor trec cele trei axe axonometrice, determinate de cele trei
înălţimi. Din figura VIII.1 se observă că: 

OxO1 = α  ; OyO1 =  β  ; OzO1 = γ   

  116
 

Unghiurile α  ,  β   şi γ   sunt unghiurile dintre axele de coordonate şi axele
axonometrice corespunzătoare. 

O1 x O1 y O1 z

= cos α  ; = cos β  ; = cos γ   
Ox Oy Oz

Aceste rapoarte reprezintă coeficienţii de deformare, notaţi cu u, v, w.

Deci, u = cosα  , v = cos β  , w = cosγ .
Dacă unghiurile dintre axe sunt egale între ele ( α   =  β   = γ ), în
consecinţă şi coeficienţii de deformare sunt egali ( u = v = w ), triunghiul
urmelor este echilateral. În această situaţie, reprezentarea pe planul
axonometric se numeşte reprezentare izometrică.
Dacă unghiurile dintre axe sunt diferite (α   ≠    β   ≠   γ )  şi respectiv
coeficienţii de deformare (u ≠   v ≠   w), triunghiul urmelor este scalen, iar
reprezentarea se numeşte reprezentare anizometrică.
În figura VIII.1 se observă că pentru segmentul OO 1   prelungit până în
 punctul  M , cosinusurile unghiurilor α 1 ,  β 1 , γ 1 , complementare unghiurilor α  ,
 β  , γ  ¸sunt cosinusurile directoare, iar suma pătratelor cosinusurilor acestor
unghiuri este egală cu unitatea:

2 2 2
cos α 1  + cos  β 1  + cos γ 1  = 1

În reprezentarea axonometrică ortogonală relaţiile dintre coeficienţii de

deformare sunt stabilite prin relaţia fundamentală a axonometriei: 

2 2 2
cos α  + cos  β  + cos γ  = 2

sau:
2 2 2
u + v + w  = 2

 Pentru reprezentarea izometrică  valoarea coeficienţilor de deformare

(egali între ei) se deduce din relaţia anterioară:

2 
  2
3u =

2
u =   ≈ 0 ,82  
3

  117
 

Rezultă din cele arătate că, în reprezentarea izometrică, orice segment

de dreaptă, situat pe una din axele izometrice sau paralel cu una din ele, suferă
o deformare (reducere) cu aproximativ 0,82 ori faţă de lungimea lui reală din
spaţiu. Pentru simplificarea construcţiilor se utilizează, în practică, coeficientul
u = 1, adică se ia segmentul din proiecţia ortogonală şi se aşează pe axa  
izometrică respectivă. Rezultă, în acest caz, o majorare uşoară a imaginii,
acceptabilă, în asemenea reprezentare. Unghiurile dintre axele axonometrice
sunt:  XO1 Z  YO1 Z   XO
=   1Y  2δ  120 0  ca în figura VIII.2.
=  = =

Fig. VIII.1 Fig. VIII.2

 Pentru reprezentarea dimetrică , valoarea coeficienţilor de deformare

(unde doi dintre coeficienţi sunt egali între ei), se deduce după relaţiile
următoare: 
1
u  = w ; v = u 
2
Rezultă: 
1
2u 2 + u2 = 2 
4
de unde:
8 
u
2
=  
9
şi deci:
8  2 2
u = =
  ≈ 0 ,94  
9 3

Din aceste relaţii rezultă că, reprezentarea dimetrică, orice segment de

dreaptă situat pe axa O 1 x sau O 1 z sau paralel cu una din aceste axe, suferă o

  118
 

deformare (reducere) cu aproximativ 0,94 ori faţă de lungimea segmentului din

spaţiu. 
Orice segment, situat pe axa O 1 y sau paralel cu aceasta, datorită
coeficientului v = ½ u, suferă o deformare (reducere) de aproximativ 0,47 ori
u
faţă de lungimea lui din spaţiu. În practică, se ia u = w = 1 şi v = = 0,5 .
2

Unghiurile dintre axele axonometrice în proiecţie dimetrică sunt redate

în figurile VIII.3 şi VIII.4 a. Pentru a realiza mai uşor construcţia axelor, se ia:
O1 1 = 1  2 = ... = 7 8 , ca în figura VIII.4 b.

Fig. VIII.3

Fig. VIII.4 a, b

2. REPREZENTAREA AXONOMETRICĂ 
A FIGURILOR GEOMETRICE

În figurile VIII.5 ÷ VIII.11 sunt reprezentate în axonometrie izometrică 

câteva dintre formele geometrice clasice. În stânga figurilor (notate cu a)

  119
 

elementele geometrice sunt date în epură (dublă proiecţie ortogonală) , iar în

dreapta (notate cu b) – proiecţia axonometrică izometrică. 
Excepţie face figura VIII.8 în care este reprezentat cercul, numai în
 proiecţie axonometrică. 

Fig. VIII.5

Fig. VIII.6

Fig. VIII.7

  120
 

Fig. VIII.8

Fig. VIII.9

Fig. VIII.10

  121
 

Fig. VIII.11

APLICAŢII 
Lucrarea de laborator 11:

AXONOMETRIA UNOR FORME CONSTRUCTIVE

În figura L11 sunt reprezentate în axonometrie câteva forme

constructive respectiv un corp cilindric cu o flanşă la bază; elementele
dimensionale sunt conform reprezentării ortogonale. 

  122
 

  123
 

- Modulul IX -

REPREZENTAREA ŞI COTAREA
ARBORILOR, ROŢILOR DINŢATE
ŞI RULMENŢILOR  

1. REPREZENTAREA ŞI
COTAREA ARBORILOR

 Definiţie:  Arborii sunt organe de maşini susţinute şi ghidate de lagăre,

care transmit mişcarea de rotaţie (deci puterea şi turaţia). 
Calculul de rezistenţă al arborilor se face la moment de torsiune şi
moment încovoietor.
În urma calculeoor pot rezulta arbori:
  de secţiune constantă; 
  în trepte.
Cei mai des utilizaţi sunt arborii în trepte. Aceştia, din punct de vedere
constructiv, sunt succesiuni de corpuri geometrice cilindrice, conice, prismatice
şi chiar sferice. Din punct de vedere economic şi ţinând cont de calculele de
rezistenţă, arborii în trepte realizează solidul de egală rezistenţă.  
Reprezentarea arborilor se realizează de obicei într-o proiecţie
VEDERE, proiecţia principală. Deoarece s-au menţionat la modulul II
modalităţi speciale de reprezentare a pieselor cilindrice pline, amintim că
 proiecţia principală va fi afectată de rupturi pentru prezentarea diferitelor
 prelucr ări interioare (găuri de centrare, canale de pană, racordări de trepte). De
asemenea se vor reprezenta secţiuni decalate (totale sau parţiale) pentru treptele
cu canale de pană.  
În cele ce urmează, fig. IX.1, vom studia în principiu, un arbore drept,
în tr epte, neted şi orizontal. 
În figura IX.1 sunt menţionate următoarele părţi constructive: 
  fusurile de capăt, res pectiv zonele sau treptele care susţin şi
ghidează prin lagăre, arborele; 
  zonele de calare, respectiv treptele prevăzute cu canale de pană;  

  124
 

  zonele de corp, respectiv zonele libere ce fac legătura dintre

treptele anterior menţionate. 
Treptele de fus de arbore sunt prelucrate foarte precis atât dimensional
cât şi din punct de vedere al rugozităţii suprafeţei deoarece pe aceste trepte sunt
montaţi RULMENŢII (lagăre de rostogolire). 
Zonele de calare au prelucrate diferite tipuri de canale de pană necesare
montării penei. Pana este organul de maşină ce preia mişcarea de la arbore şi o
transmite la o roată (dinţată, de curea etc.) sau în sens invers, tran smite
mişcarea de la o roată la arborele condus. Diferite tipuri de canale de pană şi
cotarea acestora sunt prezentate în reprezentările din figura IX.2. 
Racordarea treptelor de arbore, atunci când umerii acestor trepte
servesc pentru sprijinirea pieselor (rulmenţi, roţi, bucşe) sunt prezentate în
figura IX.3.
În figura IX.4 sunt prezentate diverse capete de arbori, respectiv
cilindric sau conic.
Prelucrarea mecanică a arborilor se realizează între vârfuri de sprijin ce
materializează axa tangenţială a arbo relui. Vârfurile de centrare se vor
introduce în găuri de centrare prevăzute la ambele capete ale arborelui, fig.
IX.5. În figura IX.5 sunt prezentate diferite forme constructive pentru gaurile
de centrare, conform STAS 1361-73. In tabelul IX.1 sunt prezentate elemente
dimensionale pentru gaurile de centrare.
Tabelul IX.1
Mărimea găurii de centrare funcţie de diametrul
exterior al piesei prelucrate (orientativ)

Mărimea găurii de centrare  Diametrul piesei prelucrate (D 0 )

0,5; 0,63; 0,8 2...6
1,0; 1,25 peste 2...16
1,6; 2,0 peste 16...32
2,5; 3,15 peste 32...56
4,0; 5,0 peste 56...80
6,3; 8,0 peste 80...120
10 peste 120

  125
 

  126
 

  127
 

  128
 

APLICAŢIE 
Lucrarea de laborator nr. 12  prezintă releveul unui arbore în trepte
aflat în scop didactic la laboratorul de desen tehnic.
Desenul respectă toate regulile amintite în acest modul, precum şi
regulile stabilite la reprezentarea în vedere şi secţiune precum şi la cotare
(modulele II şi III). 
Referitor la cotare se face menţiunea că se execută o cotare cu element
de închidere a lanţului de dimensiuni, la exterior. 
În lucrarea L12  prezentată ca model de reprezentare, este realizată
înscrierea toleranţelor dimensionale care va fi asimilată în modulele următoare.
Esenţa acestor toleranţe dimensionale este uşor   de acceptat, deoarece orice
dimensiune (cotă) trebuie să se realizeze în limitele (superioară şi inferioară)
ale unei dimensiuni calculate prin calcule de proiectare. Astfel rezultă o
dimensiune efectivă care obligatoriu se va afla între cele două limite.  Cele două
limite nu reprezintă altceva decât toleranţa de execuţie a dimensiunii teoretice,
de calcul.

  129
 

  130
 

2. REPREZENTAREA ŞI COTAREA
ROŢILOR DINŢATE 

 Definiţie: Roţile dinţate sunt organe de maşini constituite din corpuri de

rotaţie (cilindru, con, hiperboloid), prevăzute cu dantură exterioară sau
interioară. 
Roţile dinţate transmit mişcarea de rotaţie şi momentul de torsiune prin
contactul direct al dinţilor aflaţi în angrenare. Sunt montate pe arbo rii
conducători şi respectiv condus, de obicei prin intermediul organelor de maşină
intermediare – penele. 
Astfel deosebim din punct de vedere constructiv:
   partea danturată numită coroană; 
   partea fixată pe arbore numită butuc; 
   partea dintre coroană şi butuc este numită disc sau dacă este
expandată poate avea forma de spiţe.  
Clasificarea roţilor dinţate: 
a. după forma suprafeţei de rostogolire pe care se află dantura: 
•  roţi dinţate cilindrice; 
•  roţi dinţate conice; 
•  roţi dinţate hipoide; 
•  roţi dinţate melcate. 
 b. după forma şi direcţia flandcului dinţilor: 
•  cu dinţi drepţi; 
•  cu dinţi înclinaţi; 
•  cu dinţi curbi; 
•  cu dinţi în V; 
•  cu dinţi în Z; 
•  cu dinţi în W. 
c. după profilul dintelui:
•  roţi dinţate cu dantură evolventică; 
•  roţi dinţate cu dantură în cicloidă; 
•  roţi dinţate cu dantură sferică; 
•  etc.

  131
 

Elementele geometrice ale danturii sunt, conform figurii IX.6:

   profilul dintelui este linia de intersecţie a unui dinte cu o suprafaţă
frontală; 
  cercul de vârf cu diametrul d a  sau diametrul de cap de dinte;
  cercul de divizare cu diametrul d este folosit ca bază pentru
măsurarea parametrilor geometrici; 
  cercul de fund cu diametrul d f sau diametrul de picior de dinte;
  înălţimea capului dintelui h a   este cuprinsă între diametrul de
divizare şi cercul de vârf de dinte;  
  înălţimea piciorului dintelui h f   este cuprinsă între diametrul de
divizare şi cercul de fund de dinte;  
  înălţimea dintelui h, este distanţa măsurată pe direcţia razei
cuprinsă între cercul de vârf şi cel de fund de dinte;  
  grosimea dintelui S   este lungimea arcului măsurat pe cercul de
divizare;
  mărimea golului t   este arcul dintre dinţi, măsurat pe cercul de
divizare;
   flancul dintelui este porţiunea de-a lungul unui dinte, cuprinsă
între suprafaţa de vârf şi cea de fund;  
   pasul circular p, este lungimea arcului de pe cercul de divizare
măsurată între două flancuri consecutive; 
  modulul m, este porţiunea din diametrul de divizare care revine
unui dinte;
   z numărul de dinţi. 
Conform STAS 822-82 gama de moduli m este în mm, următoarea:
m = 1; 1,25; 1,5; 1,75; 2; 2,25; 2,5; 2,75; 3; 3,5; 4; 4,5; 5; 5,5; 6; 7; 8; 9; 10;
12; 16; 20....

Relaţiile de calcul pentru elementele geometrice sunt:

d=m·z
h a  = m
h f  = 1,25 m

  132
 

h = h a + h   f  = 2,25 m
d = d + 2 h a = m(z + 2)
a

d   f  = d – 2 h f   = m(z – 2,5)

 p = s + t
s = p/2
t = p/2
 p = π ⋅ m = π ⋅ d/z

REPREZENTAREA ROŢILOR DINŢATE 

Se ţine cont de STAS 734-82.

Regulile de bază sunt aplicate în fig. L13. 
   proiecţia principală este o reprezentare secţiune longitudinală;
această secţiune se realizează convenţional prin golul dintre doi
dinţi, diametral opuşi, indiferent dacă dantura este înclinată sau
numărul de dinţi este impar; 
   proiecţia laterală este o reprezentare vedere, iar dantura nu se
reprezintă explicit; ea se defineşte printr -o referire la standardul
corespunzător sau dacă este strict necesar, printr -o reprezentare de
detaliu, separată; 
  întotdeauna trebuie avut în vedere că în afara celor două proiecţii
mai sus menţionate, formatul de desen trebuie să mai aibă în colţul
din dreapta sus, un tabel cu elementele necesare pentru prelucrarea
danturii. Tabelul are dimensiunile conform fig. IX.7 şi se
menţionează folosirea lui şi pentru reprezentarea arborilor pinior. 

  133
 

Intrând în detaliile reprezentării roţilor dinţate, convenţiile de

reprezentare în proiecţiile mai sus amintite sunt: 
  suprafaţa de cap de dinte se reprezintă cu linie continuă groasă (în
 proiecţia principală este o generatoare, iar în proiecţie laterală este
cercul exterior);
  suprafaţa de rostogolire se reprezintă cu linie punct -subţire (în
 proiecţia principală este o generatoare iar în proiecţia laterală este
cercul al doilea);
  suprafaţa de picior de dinte se reprezintă numai în proiecţie
 principală, ca o generatoare, cu linie continuă groasă;  
  orientarea danturii pentru roţile dinţate cu dinţi înclinaţi se
menţionează în tabel sau dacă este necesar, proiecţia principală se
va reprezenta jumătate vedere, jumătate secţiune, iar pe jumătatea
de vedere va fi menţionată aceasta. 

  134
 

COTAREA ROŢILOR DINŢATE 

Conform STAS 5013/1-82, trebuie cotate toate cotele necesare

 prelucrării danturii şi definirii elementelor sale constructive. 
Astfel, pe reprezentare vor mai fi înscrise:
  diametrul exterior de cap al danturii şi toleranţele sale
dimensionale (d a );
  diametrul butucului şi toleranţele sale;  
  lăţimea danturii; 
  raza sau teşitura muchiilor suprafeţelor de cap de dinte ;
  elementele necesare cotării canalului de pană (înălţime, lăţime)
tolerate dimensional;
  toleranţe de bătaie radială şi frontală (vor fi studiate în modulul
X);
  rugozităţile suprafeţelor prelucrate (vor fi studiate în modulul X). 
Restul elementelor necesare pentru prelucrarea danturii se înscriu în
tabelul prezentat deja în fig. IX.7.

APLICAŢII 

Lucrarea de laborator nr. 13

În figura L13 este reprezentată o roată dinţată cilindrică cu dinţi drepţi,
aflată în laboratorul de desen tehnic ca model de reprezen tare.

  135
 

  136
 

3. REPREZENTAREA ŞI 
COTAREA RULMENŢILOR  

Lagărele de rostogolire au ca organ principal RULMENTUL. 

Clasificarea rulmenţilor: 
1. după direcţia sarcinii principale: 
a. radială: - rulmenţi radiali; 
- r ulmenţi radiali-axiali.
 b. axială: - rulmenţi axiali; 
- rulmenţi radiali-axiali.
2. după forma corpurilor de rulare:
a. bile
 b. role cilindrice: - scurte;
- lungi;
- ace.
c. role conice 
d. role butoi: - simetrice;
- asimetrice.

3. după prelucrarea înclinărilor axului: 

a. fix;
 b. oscilant.
4. după numărul rândurilor corpurilor de rulare: 1, 2, 3, 4.

Tabelul IX.2
Tipul rulmentului Simbolul Tipul rulmentului Simbolul
Radial oscilant cu bile pe două 1 Radial cu bile pe un 6
rânduri rând
Radial oscilant cu role butoi pe 2 Radial-axial cu bile 7
două rânduri 
Radial-axial cu role conice 3 Axial cu role 8
cinlindrice
Radial cu bile pe două rânduri   4 Radial cu role cilindrice N
Axial cu bile 5 Radial cu ace NA
Radial-axial cu bile cu Q
contact în patru puncte

  137
 

Se folosesc lagărele de rostogolire preponderent lagărelor se alunecare,

deoarece au un gabarit mai redus, o mai mare siguranţă în exploatare şi o
durabilitate mai mare, iar lubrifiantul consumat este mai redus.
Rulmentul este alcătuit în principal din două inele, interior şi exterior,
un număr de corpuri de rostogolire şi o colivie pentru acestea.  
Colivia, în mod convenţional, nu este obligatoriu de reprezentat în
desenul rulmentului.
Dimensiunile principale necesare la montajul rulmentului pe dreapta de
fus de arbore sunt: diametrul interior d , egal cu cel al treptei de fus de arbore,
diametrul exterior D, lăţimea B sau T.  
Se folosesc simboluri pentru tipurile de rulmenţi prezenţi în clasificarea
de mai sus şi tabelul IX.2.  
Reprezentarea în desen a rulmenţilor se face conform STAS 8953 -85,
dimensionând formele constructive în funcţie de dimensiunile principale şi
indicând valori informative pentru reprezentare.
Regula de reprezentare este ca planul de secţiune să treacă prin axele
corpurilor de rulare chiar dacă acestea sunt în număr impar, iar corpurile de
rulare să fie reprezentate în vedere. Colivia nu este obligatoriu de reprezentat,
iar inelele rulmenţilor se haşurează diferit. 
În fig. IX.9 este reprezentat un rulment radial axial cu role conice
 pentru care sunt necesare în reprezentare proporţiile referitoare la dimensiunea
A, B şi E. 

Pentru restul tipurilor de rulment se consultă bibliografia. 

  138
 

- Modulul X -

ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC A

NOŢIUNILOR DE PRECIZIE PENTRU
SUPRAFEŢELE PRELUCRATE 

Desenul de execuţie trebuie să cuprindă, pe lângă detaliile de formă şi

dimensionale şi date referitoare la:  
- starea suprafeţelor (rugozitatea); 
- toler anţele dimensionale; 
- toleranţele geometrice. 

1. ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC

A RUGOZITĂŢII SUPRAFEŢELOR  
Suprafaţa obţinută prin diferite procedee tehnologice, suprafaţă reală,
 prezintă microneregularităţi (asperităţi) faţă de o suprafaţă ideală. 
Astfel, conform SR ISO 4287-1 : 1993 rugozitatea este definită ca
ansamblul neregularităţilor suprafeţei reale, rezultate din procedeul de
fabricaţie utilizat şi care nu sunt abateri de la forma geometrică.  
 Neregularităţile por fi de forma: striaţii, rizuri, smulgeri de material,
urme de scule, goluri, pori etc.
Rugozitatea suprafeţei se determină cu unul sau mai mulţi parametri.
Aceştia sunt: 
- R a , abaterea medie aritmetică  a profilului, fig. X.1 definită ca media
aritmetică a valorilor absolute ale abaterilor profilului în limitele lungimii de
 bază: 

n
1 l 1
 Ra =
l
∫
0  
 y( x ) dx = ∑  y
n i =1
i  

  139
 

în care:
l – lungimea de bază aleasă convenţional; 
y i  – ordonatele profilului real al suprafeţei; 
n – neregularităţile din lungimea l. 
- R z , înălţimea neregularităţilor   profilului  în zece puncte, fig. X.2,
definită ca media valorilor absolute ale înălţimilor celor mai de sus cinci
 proeminenţe şi ale adâncimilor celor mai de jos cinci goluri, în limitele
lungimii de bază. 

5 5
∑  y pi +∑ y vi
i =1 i =1
 R z =  
5

în care:
y p  – înălţimea proeminenţei;
y v  – adâncimea golului.

- R y , înălţimea maximă a profilului, fig. X.3, definită ca fiind distanţa

dintre linia proeminenţelor şi linia golurilor. 
R y = y p max + y v max

  140
 

- S m , pasul mediu al neregularităţilor profilului; 

- S, pasul mediu al proeminenţelor locale ale profilului. 
Valorile numerice preferenţiale ale acestor parametrii sunt stabilite
conform SR ISO 4287- 1 : 1993 şi prezentate în tabelul X.1.  

O altă modalitate de prezentare a valorilor parametrilor R a   este prin

 precizarea simbolurilor claselor de rugozitate notate N 1 , N 2 ...N 12   , conform
tabelului X.2.

În funcţie de procedeul tehnologic de prelucrare mecanică şi de tipul

operaţiei propriu-zise, corelaţia cu R a  [µm] este prezentată în tabelul X.3. 

  141
 

Tabelul X.3

Operaţia Degroşare  Semifinisare Finisare Superfinisare

Clasa de precizie N1 N2 N3 N4 N5 N6 N7 N8 N9 N10 N11 N12
Valoarea R a   µm  50 25 12,5 6,3 3,2 1,6 0,8 0,4 0,2 0,1 0,05 0,025
Nr. Procedeu de
crt. prelucrare
1. Turnare în nisip •  • 
2. Turnare în formă •  • 
metalică 
3. Turnare în •  • 
cochilă 
4. Turnare de •  •  •  • 
 precizie
5. Laminare la cald •  •  • 
6. Laminare la rece •  •  • 
7. Extrudare •  •  • 
8. Forjare •  •  • 
9. Rabotare •  •  •  • 
10. Mortezare •  •  •  • 

  142
 

Tabelul X.3 (continuare)

Operaţia Degroşare  Semifinisare Finisare Superfinisare
Clasa de precizie N1 N2 N3 N4 N5 N6 N7 N8 N9 N10 N11 N12
Valoarea R a   µm  50 25 12,5 6,3 3,2 1,6 0,8 0,4 0,2 0,1 0,05 0,025
Nr. Procedeu de
crt. prelucrare
11. Găurire •  •  • 
12. Frezare •  •  •  • 
13. Strunjire •  •  •  •  • 
14. Alezare •  •  •  • 
15. Broşare •  •  • 
16. Rectificare •  •  •  •  • 
17. Rodare •  •  •  •  • 
18. Honuire •  •  •  • 
19. Răzuire •  •  • 
20. Electroeroziune •  •  • 
21. Lustruire •  •  • 

  143
 

ÎNSCRIEREA RUGOZITĂŢII ÎN
DESENUL TEHNIC - SIMBOLURI

- Reprezentarea grafică a simbolului de bază este conform SR ISO

4287-1 : 1993 şi anume: 
  forma simbolului este dată în figura X.4; 
  dimensiunile sunt date în tabelul X.4;
  grosimea linie simbolului, precum şi a cifrelor şi literelor este
aceeaşi cu grosimea liniei de scriere (linie groasă); 
  înălţimea literelor este aceeaşi cu înălţimea scrierii din desen. 

Se face menţiunea că valoarea numerică a parametrului de rugozitate se

înscrie deasupra simbolului prezentat în figura X.4, având valoarea maximă
admisibilă pentru suprafaţa respectivă. Exemplu în figura X.5.  

-  Reprezentarea grafică a simbolurilor derivate şi anume:

  În fig. X.6 pentru suprafeţe care trebuie prelucrate cu
îndepărtare de material; 

  144
 

  În fig. X.7 pentru suprafeţe a căror îndepărtare de material este

interzisă, menţinerea rugozităţii păstrându-se de la prelucrarea
anterioară. 

-  Reprezentarea grafică a simbolului complet, prezentat atunci când

sunt necesare a fi înscrise în desen şi alte condiţii suplimentare
 privind starea suprafeţelor, fig. X.8. 

Simbolurile au următoarea relevanţă: 

a – valoarea numerică a parametrului R a   sau numărul clasei de
rugozitate;
b – procedeul tehnologic sau indicaţii de tratament termic; 
c – valoarea numerică a lungimii de bază;  
d – simbolul orientării neregularităţilor; 
e –  valoarea numerică a adaosului de prelucrare;  
 f – valoarea numerică a altor parametri de profil. 

  145
 

REGULI DE INDICARE
ÎN DESEN A RUGOZITĂŢII 

- Simbolul prezentat în cele anterioare va avea vârful orientat spre

suprafaţa la care se referă, fig. X.9; 
- Simbolul poate fi amplasat pe o linie de indicaţie ca în fig. X.9, a, b;
- Notarea rugozităţii se face o singură dată pentru o suprafaţă, dacă este
 posibil acolo unde este şi cota suprafeţei; 
- Simbolul este dispus pe desen a stfel încât simbolurile şi indicaţiile să
fie citite de jos în sus şi de la stânga la dreapta, ca în fig. X.10;

- Dacă toate suprafeţele piesei reprezentate în desen au aceeaşi stare,

notarea rugozităţii se face doar deasupra indicatorului, ca în fig. X.11;

  146
 

- Dacă majoritatea suprafeţelor au aceeaşi rugozitate, fie aceasta se

notează deasupra indicatorului, urmată de scrierea cuvintelor „cu excepţia
celorlalte indicaţii”, fie de reprezentarea unui simbol de rugozitate între două
 paranteze, f ie de precizarea între paranteze a rugozităţilor explicite, diferite de
cea majoritară, fig. X.12, a, b, c.

- Dacă aceeaşi suprafaţă are rugozităţi diferite, ele se notează separat,

limita trasându-se cu linie continuă subţire şi cotându -se această lungime, fig.
X.13.

  147
 

- Rugozitatea profilului filetului se indică pe diametrul pe care se

cotează, fig. X.14.

- Rugozitatea suprafeţelor canelate se înscrie ca în fig. X.15. 

  148
 

- Rugozitatea suprafeţelor flancurilor danturii roţilor dinţate se îns crie

 pe linia ce reprezintă suprafaţa de rostogolire, fig. X.16. 

2. ÎNSCRIEREA ÎN DESENUL TEHNIC

A TOLERANŢELOR DIMENSIONALE 

Dimensiunea înscrisă în desen este COTA. Ea este valoarea numerică a

unei mărimi liniare sau unghiulare, exprimată în [mm], respectiv [′ ° ″].
O cotă dată pe un desen este practic imposibil de realizat cu exactitate,
datorită condiţiilor concrete de fabricaţie. 
Conform STAS 8100/1-88 sunt definite, în fig. X.17:
  dimensiunea nominală N, este dimensiunea rezultată din
calculele de proiectare;
  dimensiunea efectivă E, este dimensiunea reală a piesei,
obţinută după prelucrare, dimensiune ce se poate măsura
efectiv;
  dimensiunile limită D max   şi D min   sunt dimensiunile limită între
care trebuie să se afle E;  
  abaterea efectivă A reprezintă diferenţa dintre dimensiunea
efectivă şi cea nominală. Abaterea efectivă poate varia între o
valoare superioară şi una inferioară:  
A s  = D max  – N
A i  = D min  - N
  toleranţa T este diferenţa dintre dimensiunea maximă şi minimă: 
T = D max  - D min 

  149
 

sau
T = D max  - D min  = A s  + N – (Ai + N) = A s  - A i
Se mai numeşte şi câmp de toleranţă zona cuprinsă între D max  şi D min .

a. Înscrierea în desen a toleranţelor dimensionale ce realizează

ajustaje
Denumirea arbore se foloseşte şi în mod convenţional pentru a defin i o
 suprafaţă cuprinsă, respectiv dimensiunea exterioară a unei piese. Se
exemplifică printr -un diametru al unei trepte de arbore ca în fig. X.18, a sau
 prin lăţimea unei pene. 
Denumirea de alezaj se foloseşte şi în mod convenţional pentru a defini
o supra faţă cuprinzătoare, respectiv dimensiunea interioară a unei piese. Se
exemplifică printr -un diametru de butuc de roată dinţată, ca în fig. X.18, b sau
 prin lăţimea canalului de pană atât în arbore cât şi în butucul roţii. 
Relaţia în care se află, la montaj, dimensiunile exterioară şi interioară
ale piesei tip arbore şi tip alezaj, se numeşte AJUSTAJ. Condiţia este ca
dimensiunile să aibă aceeaşi dimensiune nominală N, fig. X.18, c.

Există o convenţie pentru notaţii: 

-  arborii se notează cu litere mici: d, a s , a ,i T d ;
-  alezajele se notează cu litere mari: D, A s , A i , T D .

  150
 

De asemenea poziţia câmpului de toleranţă faţă de linia zero este

simbolizată: 
-   pentru arbori cu literele mici: a, b, c....z s ;
-   pentru alezaje cu literele mari: A, B, C....Z .
Clasificarea ajustajelor:
Pentru ajustarea interschimbabilităţii pieselor s-au stabilit norme şi
reguli standardizate, prin prescrierea unor toleranţe pentru fiecare piesă. Astfel,
o piesă poate fi înlocuită cu alta la montaj, fără selecţie, fără alte prelucrări
suplimentare (ajustări sau potriviri), asigurându-se totodată o bună funcţionare
a ansamblului.
Scopul funcţional al ansamblului reclamă prescrierea unor toleranţe
care să realizeze: 
   ajustaje cu joc: la care câmpul de toleranţă al alezajului este în
întregime deasupra câmpului de toleranţă al arborelui fig. X.19,
a;
   ajustaje cu strângere: la care câmpul de toleranţă al alezajului
este în întregime sub câmpul de toleranţă al arborelui, fig. X.19,
b;
   ajustaje intermediare: la care câmpurile de toleranţă sunt
suprapuse  parţial sau complet, putând rezulta la montaj, atât
asamblări cu joc cât şi cu strângere, fig. X.19, c.

  151
 

Sisteme de ajustaje ISO

În funcţie de poziţia câmpurilor de toleranţă pentru alezaj şi pentru
arbore, la montaj se pot obţine o infinitate de ajustaje.
 Necesitatea asigurării interschimbabilităţii pieselor şi limitarea
variantelor de montaj, au dus la standardizarea a două sisteme de bază:  
   sistem alezaj unitar: sistem preferat, în care diametrul minim al
alezajului este egal cu diametrul nominal, deci abaterea
inferioară este zero, fig. X.20; 

   sistem arbore unitar: sistem în care diametrul maxim al

arborelui coincide cu dimensiunea nominală, adică abaterea
superioară este zero, fig. X.21;  

  152
 

Aşadar sunt limitate poziţiile câmpurilor de toleranţă fie pentru alezaj,

fie pentru arbore, la o singură denumire, respectiv la simbolurile  H sau h, fig.
X.22.

Fig. X.22

Aşadar simbolizarea câmpurilor de toleranţă reprezintă poziţia

câmpului de toleranţă faţă de linia zero a dimensiunii nominale. Aşa cum s -a
mai precizat se utilizează literele mici pentru poziţia câmpului de toleranţă la
arbori şi literele mari respectiv pentru poziţia câmpului de toleranţă la alezaje.  
Pe lângă această simbolizare mai trebuie precizată şi clasa de precizie
 pentru execuţia dimensiunilor. Astfel mărimea concretă a toleranţei
dimensionale este funcţie de dimensiunea nominală şi treapta de precizie de
execuţie. Aceasta poate fi una din valorile standardizate numer otate cu 0,1; 0;
1; 2...16, în o rdinea descrescătoare a preciziei.
Există tabele special întocmite care prezintă toate valorile exp licite ale
abaterilor limită dimensionale, funcţie, evident de:

  153
 

-  dimensiunea nominală; 
-  simbolul câmpului de toleranţă; 
-  mărimea treptei de precizie. 

ÎNSCRIEREA CONCRETĂ ÎN DESENUL

TEHNIC A TOLERANŢELOR LA DIMENSIUNILE
CE REALIZEAZĂ AJUSTAJE 

În conformitate cu ISO 406 : 91, toleranţele dimensionale se înscriu

imediat după cotele la care se referă. Simbolul câmpului de toleranţă şi clasa de
 precizie se înscriu în rând cu cota şi cu aceea şi dimensiune nominală de scriere
ca a cotei.
Modalitatea concretă este prezentată în fig. X.23.  

În fig. X.23 se precizează implicit toleranţa dimensională, iar în fig.

X.23, b se precizează explicit această valoare prin înscrierea directă a ab aterilor
limită, cu aceeaşi dimensiune nominală a scrierii, dar decalat sus, jos, faţă de
scrierea dimensiunii nominale φ20. Se face observaţia că toate abaterile sunt
exprimate în [mm].
În fig. X.23, c este prezentată scrierea completă, cu precizarea explicită
a abaterilor limită, în paranteza rotundă. 
În fig. X.24, a şi b sunt prezentate toleranţele dimensionale ale
elementelor componente ale unui ajustaj, reprezentate fiind asamblat. Astfel în
fig. X.24 a scrierea simbolizată a câmpurilor de toleranţă se face cu o linie
înclinată de fracţie, iar înălţimea de scriere este aceeaşi cu cea a scrierii. În fig.

  154
 

X.24 b linia de fracţie este orizontală, iar simbolurile sunt scrise cu dimensiuni
mai mici decât înălţimea nominală a scrierii. 

Atunci când se doreşte o prezentare explicită a abaterilor limită se

 procedează ca în fig. X.25 a sau b.

b. Înscrierea în desen a toleranţelor dimensionale liniare  

Dimensiunile obţinute prin aşchierea fără indicaţii de toleranţă, intră în
categoria dimensiunilor „fără indicaţii tehnologice”  prin care sunt înţelese
acele dimensiuni pentru care este satisfăcătoare precizia corespunzătoare
condiţiilor speciale. 
Pentru dimensiuni fără indicaţii de toleranţă sunt prevăzute doare trei
clase de precizie:
-  clasa fină; 
-  clasa mijlocie;
-  clasa grosolană. 
În aceste dimensiuni fără indicaţii de toleranţă intră dimensiunile
liniare, dar şi cele unghiulare şi abaterile geometrice de formă şi poziţie
(acestea vor fi studiate la paragraful 3).

  155
 

Înscrierea în desen a toleranţelor la   dimensiuni liniare se face fie

 precizând deasupra tabelului INDICATOR, clasa de execuţie (fină, mijlocie,
grosolană) şi standardul în vigoare STAS 2300 -86, fie precizând fiecărei
dimensiuni liniare valoarea abaterilor limită conform tabelului X.5.

Deoarece abaterile sunt egale în valoare absolută, pot fi prescrise

împreună, alături de cotă şi precedate de semnele suprapuse ± ca în tabelul X.5.

c. Înscrierea în desen a toleranţelor unghiulare  

Sunt prescrise abateri conform STAS 2300- 86, funcţie de  lungimea
laturii celei mai scurte a unghiului considerat, exprimate fie în grade
sexagesimale şi minute, fie echivalentul lor în procente. Exemplu fig. X.26 şi
valorile sunt conform tabelului X.6

  156
 

3. ÎNSCRIEREA ÎN DESEN A
TOLERANŢELOR GEOMETRICE

a. Abateri de la forma geometrică 

- Piesele în configuraţia lor sunt determinate de suprafeţe cu forme
geometrice simple; altele constau din combinarea acestor forme geometrice.
- Formele geometrice frecvent întâlnite în construcţia pieselor din ICM
sunt plane, cilindrice, conice, etc.
- Abaterile de la forma geometrică se clasifică astfel (tab. X.7).  

Tabelul X.7
Nr. Abaterea Simbol
1. Abateri de la rectilinitate
2. Abateri de la planeitate
3. Abateri de la circularitate
4. Abateri de la cilindricitate
5. Abateri de la profil ∩ 
6. Abateri de la suprafaţa
 profilată 

Exemple de înscriere conform SR-ISO 7083-96, ISO 1101-83 în desen

sunt date în fig. X.27 - X.31.

Fig. X.27 Fig. X.28

  157
 

Fig. X.29 Fig. X.30

Fig. X.31 Fig. X.32

În tabelul X.8 sunt date valorile standardizate (în microni) ale

toleranţelor pe tipuri de abateri de la forma geometrică.  

  158
 

Tabelul X.8

b. Precizia poziţiei reciproce a suprafeţelor

Tipuri de abateri
Suprafeţele ce determină configuraţia pieselor, au diferite poziţii
relative (una faţă de cealaltă), adică pot fi: paralele, perpendiculare, coaxiale,
etc.

  159
 

Asemănător preciziei dimensionale, precizia de formă şi precizia

 poziţiei reciproce poate fi realizată în urma prelucrărilor mecanice cu anumite
abateri; acestea ca şi cele mai sus menţionate sunt standardizate conform ISO,
funcţie de scopul funcţional. 
Astfel, abaterile de la poziţia reciprocă a suprafeţelor se pot clasifica
conform tabelului X.9 dat mai jos.

Tabelul X.9

Abaterea Simbol

a) Abateri de la paralelism

 b) Abateri de la perpendicularitate

c) Abateri de la coaxialitate

d) Abateri de la înclinare

e) Abateri de la bătaia radială sau frontalã  

f) Abateri de la bătaia frontală şi radială (totală)  

g) Abateri de la simetrie

h) Abateri de la intersecţie 

i) Abateri de la poziţia normală  

Exemple de înscriere în desen sunt date în fig. X.32 – X.42.

  160
 

Fig. X.33

Fig. X.34 Fig. X.35

Fig. X.36 Fig. X.37

  161
 

Fig. X.38 Fig. X.39

Fig. X.40 Fig. X.41

  162
 

   2
   4
 .
   X
 .
  g
   i
   F

În tabelul X.10 sunt date valorile standardizate ale toleranţelor (în µm)
 pe tipuri de abateri de la poziţia reciprocă a suprafeţelor. 

  163
 

Tabelul X.10

  164
 

Tabelul X.10 (continuare)

  165
 

- Modulul XI -

REPREZENTAREA ŞI COTAREA
PRINCIPALELOR TIPURI DE ASAMBLĂRI 

1. ASAMBLĂRI SUDATE 

Îmbinările sudate sunt executate prin operaţia tehnologică numită

sudare, care constă din asamblarea nedemontabilă a două piese din materiale
de aceeaşi compoziţie sau apropiată, ale căror suprafeţe, pe porţiunea pe care se
sudează, au fost aduse în stare plastică sau aproape lichidă, cu sau fără adaos de
material de compoziţie corespunzător.
Legătura făcută prin sudare se numeşte sudură. Sudarea executată
(continuă sau discontinuă) pe o linie se numeşte cusătură .
Materialul de adaos depus pe cusătură constituie cordonul de sudură.
Deoarece asamblările sudate asigură rezistenţa şi o substanţială
economie de metal, în construcţia de maşini şi în construcţii m etalice, ele tind
să înlocuiască din ce în ce asamblările nituite.  
Prin STAS 735/1-87, se stabilesc regulile de reprezentare şi de notare a
îmbinărilor sudate sau lipite cu aliaje pentru lipire, figurile XI.1 ÷ XI.3.
În desenul tehnic îmbinările sudate sau  lipite pot fi reprezentate detaliat
sau simplificat; în acest context fiecare agent economic are cataloage proprii.
Reprezentarea şi notarea detaliată se foloseşte decât în cazurile în care
reprezentarea şi notarea simplificată nu determină complet forma şi
dimensiunile sudurii.
 Reprezentare simplificată 
Cusătura se reprezintă simplificat pe desene printr -o linie continuă
groasă. Sudura în puncte, în găuri rotunde şi alungite, se reprezintă prin axele
găurilor sau punctelor, iar îmbinarea în linie şi pri n suprapunere, prin axa
cusăturii, aşa cum este exemplificată în figurile XI.4  XI.5.
÷

  166
 

Fig. XI.1 Fig. XI.2

Fig. XI.3 Fig. XI.4

Fig. XI.5 Fig. XI.6

 Exemplu: o îmbinare în Y , realizată prin sudare cu arc electric cu

electrod învelit de tipul E 51.1 conform STAS 1125/2- 81, în clasa de execuţie
III, conform STAS 9398-83, poziţia de sudare orizontală  A1   se notează ca în
fig. XI.6, tabelul XI.1.
Îmbinările, având toate elementele cusăturii identice, inclusiv lungimea,
se notează pe reprezentare o singură dată, aşa c um este exemplificat în figura
XI.7, n fiind numărul cusăturilor identice. 

  167
 

Fig. XI.7

 Reprezentare detaliată 

În reprezentarea detaliată, în vedere, marginile cusăturii sau găurilor, în

cazul îmbinării în găuri, se  trasează cu linie continuă groasă. Cusătura se
evidenţiază prin trasarea cu linie continuă subţire (cu mâna liberă) a liniilor
curbe. În secţiune, sudura se reprezintă înnegrit cu excepţia desenelor care
evidenţiază descrierea rosturilor. 
Dacă pe desen sunt figurate găuri de trecere pentru organe de
asamblare, pentru a nu se confunda cu acestea, se admite ca reprezentarea în
vedere a îmbinărilor în puncte să se facă înnegrit.
Exemple de reprezentare detaliată sunt cuprinse în figurile XI.8, XI.9.

 Notarea detaliată 

 Notarea detaliată  se face respectând prevederile STAS 188- 76 şi a

standardelor în vigoare referitoare la forma şi dimensiunile rosturilor. 
Desenele de execuţie pentru îmbinări sudate sau lipite se întocmesc în
conformitate cu condiţiile generale pentru desenele de execuţie din domeniul
construcţiilor  de maşini, conform STAS 6857/1-85.

  168
 

Tabelul XI.1

  169
 

Tabelul XI.1 (continuare)

Cusăturile nu se reprezintă în desenele de ansamblu care nu au ca scop

specificarea formei şi dimensiunile îmbinării. În acest desen, ansamblurile
sudate sau lipite se reprezintă evidenţiind elementele componente şi se
 poziţionează ca o singură piesă.  

  170
 

Se recomandă ca evidenţierea elementelor componente să se facă prin

reprezentarea conturilor acestora cu linii vizibile (fig. XI.8, XI.9).

Fig. XI.8

  171
 

Fig. XI.9

2. ASAMBLĂRI FILETATE 

Asamblările filetate fac parte din grupa asamblărilor demontabile şi

sunt des utilizate în construcţia de maşini, construcţii metalice etc.  

  172
 

O asamblare filetată se realizează cu ajutorul a două piese: o piesă

filetată exterior numită  şurub şi o piesă filetată interior numită  piuliţă. Piesa
intermediară, numită şaibă, realizează o suprafaţă de sprijin mai mare între
 piesa asamblată şi piuliţă, iar pentru evitarea autodeşurubării se folosesc (şaibe
de siguranţă, şplinturi etc.). În figura XI.10 sunt reprezentate elementele de
îmbinare: şurubul 1, şaiba 2, piuliţa 3 şi şplintul 4.  

Fig. XI.10

Şurubul  este o tijă filetată prevăzută într -o parte cu o porţiune îngroşată

(de obicei prismatică), numită cap. Porţiunea filetată a şurubului se termină
 printr-o zonă de formă tronconică numită vârf, al cărui diametru terminal
trebuie să fie mai  mic decât diametrul  piuliţei, pentru a se putea face uşor
înşurubarea (f igura XI.14).
 Piuliţa  este piesa care se înşurubează împreună cu şurubul în vederea
asamblării pieselor; forma exterioară a piuliţei trebuie astfel realizată încât să
 permită strângerea cu ajutorul unei chei. 

  173
 

 Reprezentarea, cotarea şi notarea şuruburil  or

Şuruburile se clasifică după forma capului, după tipul filetului, după

 precizia de execuţie etc. 
Clasificarea şuruburilor este cuprinsă în STAS 1450/1 -89.
După precizia de execuţie şuruburile cu cap hexagonal se clasifică în
următoarele grupe: 
- şuruburi grosolane cu dimensiuni cuprinse în STAS 920- 91 prevăzute
cu abateri mari de formă a suprafeţei, având prelucrat numai filetul; 
-  şuruburi precise  cu dimensiuni cuprinse în STAS 4272-89, executate
din bare cu profil hexagonale şi prelucrate prin aşchier e.
În figura XI.11, este reprezentat şi cotat un şurub c u cap hexagonal, iar
în figura XI.12 sunt indicate dimensiunile respective, (STAS 4272-89).

Fig. XI.11

  174
 

Fig. XI.12

În figura XI.12 dimensiunile  R 1 , r, R 2   sunt date exclusiv pentru

construcţia grafică în desen a capătului şurubului sau piuliţei. Acestea nu se
evidenţiază în desenele de execuţie.  
Dimensiunile principale ce caracterizează şuruburile (fig. XI.11) sunt:
d  – diametrul tijei în partea filetată (diametrul maxim al filetului); 
d 1  – diametrul tijei în partea nefiletată; 
b – lungimea filetată; 
k  – înălţimea capului; 
 D – diametrul cercului circumscris conturului poligonal al capului;
S – deschiderea de chei;
d a  – diametrul cercului de trecere între racordarea dintre tijă şi cap, şi
suprafaţa de aşezare a capului (fig. XI.11);
l – lungimea totală a tijei. 
Exemplu de notare a unui tip de şurub cu cap hexagonal ca cel din
figura XI.12, cu filet M 10 şi cu lungimea l = 50 mm.

  175
 

 Şurub M10 x 50 STAS 4272-89

În figura XI.12, este reprezent ată o construcţie generală a capului

hexagonului cu trei proiecţii obişnuite, arcele de hiperbolă în această
constr ucţie se pot aproxima şi înlocui prin arce de cerc (pentru construcţia
grafică în desen). 
Elementele dimensionale necesare construcţiei sunt calculate în funcţie
de diametrul d  al tijei şurubului şi sunt înscrise sub formă de cote literale. 
În detaliile A şi B, desenate la scară mărită, este indicat modul corect de
trasare a colţurilor capului hexagonal atât pentru cazul reprezentării pe trei feţe
(detaliul A) cât şi pentru cazul reprezentării pe două feţe (detaliul  B).
Cota care caracterizează orice cap hexagonal este deschiderea cheii
notată cu S , a cărei valoare este 1,7 d şi măsoară distanţa dintre feţele opuse ale
 prismei hexagonale.
Această cotă măsoară distanţa dintre feţele opuse ale prismei
hexagonale.
Figura XI.13 reprezintă un cap hexagonal, la care teşitura muchiilor
feţei superioare este mai pronunţată; construcţia capului hexagonal pentru acest
caz este arătată în figură.

Fig. XI.13

  176
 

 Reprezentarea, cotarea şi notarea piuliţei  

Exemplu de notare a unei piuliţe hexagonale, cu filet M12, execuţie
semiprecisă: Piuliţă M12 – sp – STAS 4071-89
 Exemplu de notare a unei piuliţe hexagonale cu filet M12, execuţie
 precisă: Piuliţă M12 – p – STAS 4071-89
Ca şi capul şurubului, piuliţa are forma unei prisme hexagonale cu
muchiile feţei superioare sau ambelor feţe teşite, ca în figura XI.15.
Construcţia piuliţei se poate face ca şi construcţia capului şurubului, aşa
cum s-a arătat în figura XI.11.
Prin STAS 1450/4-89 se stabileşte terminologia şi se clasifică piuliţele,
după aceleaşi criterii ca şi şuruburile. 

Fig. XI.14

Forma şi dimensiunile piuliţelor hexagonale sunt reglementate prin

STAS 922-76 pentru piuliţe grosolane cu filet metric şi prin STAS 4071 -89
 pentru piuliţe precise şi semiprecise cu filet metric. 
În figura XI.15, este reprezentată o piuliţă hexagonală de forma  A care
 poate fi o piuliţă de execuţie precisă, semiprecisă sau grosolană şi de forma  B,
care este o piuliţă de execuţie grosolană, dimensiunile respective fiind cuprinse
în STAS 922-76.
De remarcat că această construcţie se face în funcţie de deschiderea S  a
cheii.
Desenul de execuţie a unei piuliţe este reprezentat în figura XI.15.

  177
 

 Reprezentarea, cotarea şi notarea şaibelor şi a organelor de siguranţă

contra autodeşurubării  
Şaibele  sunt piese metalice, care se montează între piuliţă şi piesa de
strâns.
Scopul şaibelor în asamblările cu şurub şi piuliţă este de a realiza o
suprafaţă mai mare de repartizare a presiunilor pe piesa strânsă.  
În figura XI.16, este reprezentat un tip de şaibă des utilizat, şaiba plată.
În STAS 5200-91 sunt cuprinse dimensiunile pentru seria fină ( A) şi seria
mijlocie ( B).

Fig. XI.15 Fig. XI.16

Exemplu de notare a unei şaibe din seria fină, pentru şurubul cu cap
hexagonal, (cu deschidere de cheie normală), M10:  
 Şaibă A 10 STAS 5200-91
Un alt tip de şaibă este şaiba Grower, reprezentată în cele două variante
R şi respectiv N , arătate în figura XI.17.
În STAS 7666-82 sun t date dimensiunile pentru şaiba Grower. 
Şplintul  (cuiul spintecat) se execută din sârmă semirotundă din oţel şi
se foloseşte la asigurarea asamblării. Şplintul se reprezintă şi se cotează ca în
figura XI.18, dimensiunile respective fiind cuprinse în STAS 1991-89. Pe
desenele de ansamblu, cuiul spintecat nu se desenează, dar se prevede în
tabelul de componenţă. 

  178
 

Fig. XI.17

Fig. XI.18

Exemplu de notare a unui şplint cu diametrul nominal 10 şi

lungimea 80 mm.
  Şplint 10 x 80 STAS 1991-89

 Reprezentarea şi cotarea prezoanelor  

Prezoanele  sunt şuruburi fără cap formate din tije filetate la ambele
capete. Unul din capete este înşurubat într -una din piesele de asamblat, care
este prevăzută cu un alezaj filetat, iar la celălalt capăt se înşurubează o piuliţă.
Reprezentarea şi cotarea unui prezon se face ca în fig. XI.19, dimensiunile
fiind cuprinse în STAS 4551-80.

  179
 

Fig. XI.19

Exemplu de notare a unui prezon pentru înşurubat din oţel de tip  B, ca
cele din figura XI.19, cu filet metric normal dreapta, având diametrul d   = 10
mm şi lungimea l = 60 mm: Prezon B – M 10 x 60 STAS 4551-80 

 Reprezentarea şi cotarea ştifturilor filetate  

Ştifturile filetate  sunt tije filetate de obicei şi sunt prevăzute cu o

crestătură sau cu un locaş hexagonal. În f igura XI.20, este reprezentat un ştift
filetat cu crestătură, iar dimensiunile acestuia sunt conform STAS 4770 -90.
Scopul ştiftului este de a împiedica deplasarea reciprocă a pieselor în care se
montează. 

Fig. XI.20 Fig. XI.21

Exemplu de notare a unui ştift filetat cu crestătură, cu vârf   teşit, ca cele

din figura XI.20 cu filet M 10 şi lungimea de 25 mm. 
 Ştift filetat – M 10 x 25 STAS 4770-90
  

  180
 

 Reprezentarea asamblărilor filetate  

Reprezentarea asamblărilor filetate este stabilită prin STAS 700-8.

În secţiunea, şurubul se reprezintă complet pe porţiunea înşurubată, iar
filetul piuliţei se reprezintă pe porţiunea rămasă neînşurubată. 
În figura XI.21 sunt reprezentate două piese filetate înainte de
înşurubare: piesa 1, care are rolul de şurub ş i piesa 2, care are rolul de piuliţă,
iar în figura XI.22, a, b, cele două piese înşurubate parţial şi total.

Fig. XI.22

 Reprezentarea asamblărilor prin şurub şi piuliţă  

Prin STAS 187-80 se stabilesc regulile de reprezentare a asamblărilor

cu şurub, piuliţă şi şaibă, respectând următoarele: 
-- şurubul, piuliţa, contrapiuliţa şi şaiba se desenează în vedere,
nesecţionate; 
-- piesele asamblate se desenează secţionate şi haşurate în sensuri opuse
conform STAS 104-80.
În figura XI.23, este reprezent ată în triplă proiecţie ortogonală o
asamblare prin şurub cu cap hexagonal, piuliţă hexagonală şi şaibă prelucrată.

  181
 

Fig. XI.23

- tija filetată a şurubului trebuie să depăşească piuliţa (strânsă) cu

aproximativ 0,2 d ;
- diametrul alezajului de trecere d 1  este cu aproximativ 0,15 d  mai mare
decât diametrul şurubului respectiv.
În STAS 3336-81 sunt reprezentate dimensiunile găurilor de trecere
 pentru organe de asamblare filetate.

 Reprezentarea asamblărilor prin şurub

Asamblarea din figura XI.24 se realizează asamblând şurubul în partea

filetată a uneia din pi esele date. Cealaltă piesă este prevăzută cu alezaj de
trecere cu diametrul d 1 .

  182
 

Fig. XI.24

3. ASAMBLĂRI PRIN PENE

Penele sunt organe de asamblare cu secţiune constantă (pană paralelă),  

sau cu una din feţe înclinate (pana înclinată). Pana este elementul de asamblare,
iar arborele, roţile, manivelele sunt elementele care se asamblează.
După poziţia axei geometrice longitudinale a penei faţă de axa
longitudinală comună a pieselor care se asamblează, se deosebesc două mari
categorii:
a) Pene longitudinale, cu sau fără înclinare, care se montează paralel
cu axa geometrică a pieselor de asamblat (arbore - butuc) şi transmit momente
de torsiune (figurile XI.25, XI.26, XI.27).

  183
 

Fig. XI.25

Fig. XI.26

  184
 

Fig. XI.27

 b) Pene transversale,  care se montează perpendicular pe axa pieselor,

respectiv pe direcţia sarcinii; ele sunt prevăzute totdeauna cu înclinare (fig.
XI.28).

Fig. XI.28

  185
 

c)  Penele îngropate  (STAS 1007-84) sunt de forma  A  cu capete

rotunde (fig. XI.29), de forma  B, cu ambele capete drepte (fig. XI.30, a), de
forma C , cu capăt rotund şi unul drept (fig.  XI.30, b) şi cu nas sau călcâi (fig.
XI.31), conform STAS 1007-84.

Fig. XI.29

Fig. XI.30

Pentru uşurinţa montării, penele înclinate au muchiile teşite la 45o.

Exemplu de notare a unei pene înclinate de forma  A  cu lăţimea b = 25,
înălţimea h = 14 şi lungimea l = 100 mm.

  186
 

 Pană înclinată A 25 x 14 x 100 STAS 1007 -84



Fig. XI.31

  187
 

- Modulul XII -

DESENUL DE ANSAMBLU

Prin desen de ansamblu se înţelege reprezentarea grafică a unei maşini,

unui dispozitiv, unei instalaţii, etc. Aceste elemente sau piese ce alcătuiesc
ansamblul reprezentat sunt aşezate într -un anumit fel, după rolul lor funcţional. 
Desenul de ansamblu ara ca scop reprezentarea ansamblului
elementelor componente în aşa fel, încât să rezulte poziţiile reciproce ale
tuturor pieselor ansamblului şi modul de funcţionare al acestuia. 
Desenul de ansamblu poate avea utiliz ări multiple. Astfel, acelaşi desen
de ansamblu poate servi ca mijloc de documentare în cazul montării pieselor
unei maşini noi, ca desen explicativ în funcţionarea maşinii sau ca element
informativ în prospecte tehnice. Desenul de ansamblu executat după m odel se
numeşte releveu. Desenul realizat după o concepţie de proiectare se numeşte
desen de proiect.

1. NORME DE REPREZENTARE

Reprezentarea ortogonală a ansamblurilor de piese ce compun

mecanisme, dispozitive sau maşini se realizează astfel:  
 Desenele de ansamblu  trebuie să cuprindă numărul minim de proiecţii
(vederi şi secţiuni) necesare pentru înţelegerea funcţionării ansamblului
reprezentat, pentru definirea clară a poziţiei relative a tuturor pieselor
componente, pentru deducerea succesiunii de monta j a acestora şi pentru
identificarea lor.
Poziţia de reprezentare a ansamblului se alege în aşa fel încât proiecţia
 principală, care, de obicei, este secţiunea verticală să corespundă cu poziţia de
funcţionare. 
Un exemplu de reprezentare este robinetul cu ac din figura XII.1, la
care elementul de închidere este realizat în poziţia "închis" conform
normativelor; regulile generale de întocmire a desenului de ansamblu se vor
urmări pe această figură. 

  188
 

Fig. XII.1 

∗  În cazul asamblării, în secţiune, a d ouă piese alăturate, suprafeţele

secţionate se vor haşura în sensuri diferite pentru a se evita confuziile şi pentru
uşurinţa identificării.
Haşurarea se face cu aceeaşi echidistanţă; în cazul apariţiei în secţiune a
mai multor piese în contact şi în care haşurarea în acelaşi sens a două piese
alăturate nu poate fi evitată, se foloseşte haşurarea cu distanţe diferite.  

  189
 

Dacă două piese reprezentate în secţiune se asamblează cu o altă piesă

 plină, aceasta va apărea în ansamblu în vedere, aşa cum se observă în figură
(tija poz. 2).
∗   Între două piese asamblate există un joc rezultat din dimensiuni
diferite, se trasează separat contururile celor două piese (tija poz. 2 cu bucşa
 poz.7).
∗   Pentru două piese ce se asamblează cu joc rezultat din abateri de la
aceleaşi dimensiuni nominale, linia de contact se reprezintă printr -o singură
linie de contur, comună celor două piese. 
∗   Dacă este necesară reprezentarea mai clară a unor elemente acoperite
dintr-un ansamblu, de exemplu, proiecţia orizontală a unui robinet cu ven til, se
admite ca, în proiecţia respectivă, unele piese să fie considerate în mod
convenţional demontate şi îndepărtate. 
În exemplul din figura XII.1 s- a făcut menţiunea respectivă pentru roata
considerată demontabilă şi îndepărtată. 
- Elementele de fixare (şuruburi, piuliţe, şaibe) se reprezintă în desenul
de ansamblu numai în vedere. Excepţie fac şaibele (rondelele) cu alezaj
 prismatic, care, în desenul de ansamblu, se reprezintă în secţiune. 
- În cazul unor elemente ce se deplasează în timpul funcţionări i este
necesar ca acestea să se reprezinte în două poziţii extreme şi anume: în poziţia
iniţială contur trasat cu linie tip  A şi poziţia extremă cu linie aparentă tip K .
•  Poziţionarea pieselor componente. Identificarea pieselor
componente ale unui ansamblu sau a subansamblurilor dintr-un ansamblu
complex se face prin notarea pe desen a acestora prin numere de poziţie,
corespunzătoare numerelor din tabelul de componenţă al desenului. 
Poziţionarea elementelor dintr -un desen de ansamblu se face potrivit unor
reguli astfel:
- numerele de poziţie  se înscriu pe desene conform STAS ISO
3098/1:1998, cu înălţimea (h) mai mare decât cea a cotelor din desenul
respectiv. Aceste numere se înscriu de obicei în afara conturului proiecţiei şi au
înălţimea H  = (1,5 ÷ 2) h.
- liniile de indicaţie  se trasează înclinat, în aşa fel încât să nu se
confunde cu liniile de contur, axe de simetrie, etc. Nu se admite trasarea liniilor

  190
 

de indicaţie sistematic, paralele sau concurente. Se admite că liniile de

intersecţie să fie frânte o singură dată, dacă acest lucru contribuie la claritatea
desenului.
-  pentru a se uşura identificarea pieselor sau subansamblurilor, se
recomandă ca poziţionarea acestora să se facă în poziţia în care apar mai clar.
- piesele componente ale unui ans amblu se poziţionează pe desen într -o
anumită ordine. Astfel, numerele de poziţie se aşează pe desenul de ansamblu,
cu respectarea celor trei posibilităţi:  
  în ordinea aproximativă a montării; 
  în ordinea succesiunii pieselor poziţionate şi anume, în ordine
crescândă;  
  în ordinea înscrierii pieselor în tabelul de componenţă al
desenului de ansamblu.
- numerele de poziţie  se aşează în şiruri paralele cu laturile formatului
desenului de ansamblu.

2. COTAREA DESENULUI DE ANSAMBLU

Conform prescripţiilor, în desenele de ansamblu se cotează:  

∗  dimensiunile de gabarit   ce reprezintă dimensiunile paralelipipedului
care cuprinde ansamblul reprezentat. Dimensiunile (cotele) de gabarit
reprezintă deci dimensiunile maxime ale ansamblului res pectiv. Dimensiunile
de gabarit rezultate din însumarea dimensiunilor unor piese asamblate sunt
aproximative şi se pot indica în paranteze (v. fig. XII.1).
∗  dimensiunile de legătură ale pieselor din ansamblu cu piesele sau
subansamblurile învecinate, se exemplu: dimensiunile G 3/4 din figura XII.1.
∗  dimensiunile  care se realizează la montare (anumite operaţii ce se
realizează în timpul montajului - găurire, filetare, alezare, etc.). 
∗  dimensiunile poziţiilor  extreme ale unor elemente ce se deplas ează în
timpul funcţionării ansamblului. Cotarea poziţiilor extreme se realizează: fie
reprezentând elementul în cele două poziţii: poziţia iniţială cu linie continuă
groasă iar poziţia deplasată cu linie- punct subţire şi cotând separa t fiecare din
 poziţii (v. fig. XII.1).

  191
 

3. TABELUL DE COMPONENŢĂ 

Tabelul de componenţă se aplică pe toate desenele de ansamblu şi are

ca scop identificarea pieselor componente.
Forma şi dimensiunile tabelului de componenţă sunt prezentate în
figura XII.2. Cadrul tabelului şi liniile verticale se trasează cu linii (tip  A), iar
liniile de separaţie se trasează cu linii (tip  B).
Tabelul de componenţă se aşează deasupra indicatorului, cu latura de
 jos pe latura superioară a indicatorului şi latura din dreapta pe latura din
dreapta a chenarului (fig. XII.2, XII.3, a).

180

Fig. XII.2 

În situaţii speciale, când tabelul de componenţă trebuie întrerupt, fie din

cauza reprezentării obiectului în desen, fie din alte cauze (notaţii, menţionări,
etc.) acestea pot fi continuate deasupra reprezentării sau textului scris, fără a se
repeta titlurile respective (fig. XII.3, b).
Tabelul de componenţă se completează astfel:  
∗  în spaţiul 1, se înscrie numărul de poziţie al piesei sau
subansamblului, în ordine numerică crescândă de jos în sus. Numărul înscris în
spaţiul 1 trebuie să corespundă numărului de poziţie al piesei în desenul de
subansamblu.
∗  în spaţiul 2, se înscrie denumirea pieselor şi subansamblelor
componente. Se recomandă ca denumirea să fie cât mai scurtă,
subliniindu-se caracteristica constructivă a obiectului respectiv. 
Dacă obiectul poziţionat este standardizat sau normalizat se vor înscrie
denumirea şi caracteristicile dimensionale ale acestuia în conformitate cu

  192
 

notarea prescrisă, prin standard. Se va scrie, de exemplu:   piuliţa  M   10 sau

şurubul hexagonal M 10 x 60.

Fig. XII.3 

∗  în spaţiul 3, se înscrie numărul desenului piesei componente, când

aceasta este reprezentată în desen de execuţie. Dacă piesa este standardizată
sau normalizată şi nu se întocmeşte un desen   pentru ea, în spaţiul 3 se înscrie
numărul standardului respectiv; 
∗  în spaţiul 4, se înscrie numărul de bucăţi identice cu piesa
componentă poziţionată; 
∗ în spaţiul 5, se înscrie simbolul materialului din care se execută piesa
componentă, împreună cu numărul standardului referitor la materialul utilizat;  
∗  spaţiul 6   este rezervat înscrierii unor date suplimentare considerate
necesar a fi indicate pe desenul de ansamblu;
∗ în spaţiul 7 , se înscrie masa (greutatea) netă a piesei componente.

  193
 

APLICAŢII

 LUCRĂRILE DE LABORATOR L14, L15-16, L17, L18

Ca aplicaţie pentru realizarea unui desen de ansamblu, s -a ales

ROBINETUL CU VENTIL, cu număr de desen I.D.D.-R-00.
Indicativul desenului spune totul despre desenul de ansamblu. Se referă
la: I.D.D. – învăţământ de durată la distanţă.
R – robinet
00 – Indicativul final obligatoriu unui desen de ansamblu.
Desenul de ansamblu se realizează după un model, deci este un releveu.  
Etapele obligatoriu de parcurs sunt următoarele: 
-  Se identifică ansamblul respectiv constând într- un studiu amănunţit
al modelului, pentru a se înţelege cât mai bine funcţionarea lui, rolul
 precis de funcţionare a fiecărei prese, precum şi stabilirea
legăturilor reciproce între piesele componente. Acest lucru se
realizează prin demontarea ansamblului model şi reasamblarea lui.  
-  Etapa următoare constă în executarea desenelor pieselor principale
ale ansamblului după cum urmează:  
L14: IDD-R-01 Corp robinet
L15: IDD-R-06 Tijă filetată 
L16: IDD-R-08 Ghidaj filetat
L17: IDD-R-10 Piuliţă M16. 
-  Se stabileşte poziţia de reprezentare a ansamblului astfel încât
 proiecţia principală a acestuia să corespundă cu poziţia reală de
funcţionare. 
-  În elaborarea desenului de ansamblu trebuie să se cunoască mai
întâi numărul minim de proiecţii necesare înţelegerii ansamblului.
-  Proiecţia principală este realizată de obicei ca o secţiune.
-  Se execută Desenul de ansamblu L18: IDD -R-00 Robinet cu ventil
 pe baza desenelor anterioare.

  194
 

  195
 

  196
 

  197
 

  198
 

BIBLIOGRAFIE

1.  M. Mănescu, N. Rizea, A. Creiţaru,  Desen tehnic industrial, Editura

Economică, Bucureşti, 1996  
2.  E. Vasilescu, ş.a.,  Desen tehnic industrial-elemente de proiectare,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1994  
3.  M. Stănescu, E. Boicoecofschi,  Îndrumar de desen pentru
electrotehnică, Editura Institutului Politehnic Bucureşti, 1980  

4.  Şt. Dârvăreanu,  Desen tehnic industrial, Editura Universităţii

Petrol- Gaze, Ploieşti, 1996  
5.  *** Institutul Român de Standardizare, Colecţie de Standarde de
Desen Tehnic, Editura Teh nică, Bucureşti, 1996 

  132