De ce are Moise coarne ?

de Cristian Andreescu

Nu sunt nici expert în Vechiul Testament, nici în astrologie, nici în istoria artei. Totuşi am
să-mi expun părerea despre această întrebare pe care şi-au pus-o mulţi experţi fără să se fi
ajuns la o concluzie definitiv acceptată : „De ce are Moise coarne ?”
Cred că prima dată această mirare a apărut în lumea modernă odată cu dezvelirea statuii
lui Moise făcute de Michelangelo şi putem constata că mirarea persistă şi în zilele noastre.
Cum poate fi comentat un subiect de către cineva care nu este specialist în problema pe
care o comentează, fără a debita platitudini sau, şi mai rău, fără a face afirmaţii fanteziste
ori eronate ?
Punând întrebări. Şi încercând obţinerea de conexiuni între întrebări, aşa încât complexul
de răspunsuri care ar trebui să rezulte, să-i îmbie pe experţi.

Mai întâi să vedem ce putem afla de la sursele care stau la îndemâna oricui : internetul.
Aflăm de pe Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Moses_(Michelangelo) ) că ar
putea fi vorba despre o traducere greşită din ebraica veche : în biblia de la Douay-Reims,
capitolul Exodus scrie că Moise, atunci când a coborât de pe Munte cu tablele legilor pe
care i le-a dat Dumnezeu, faţa lui avea „coarne de lumină”. Această traducere a fost
îmbunătăţită în versiunile mai noi ale Vechiului Testament prin „faţa lui radia lumină”.
Greşeala iniţială ar proveni din faptul că în ebraica veche cuvântul „karan” care are
rădăcina „keren” are atât semnificaţie de coarne, cât şi de raze, datortă faptului că razele
care pornesc dintr-un obiect luminos, privite într-un anume fel, ar putea fi asemănate cu
nişte coarne.
Dacă ar fi aşa, am putea să considerăm dilema depăşită şi răspunsul la întrebare dat. Gata !

Totuşi ar trebui să luăm în considerare şi părerile astrologilor. Precesia echinocţiilor, fapt

constatat de astronomi, nu de astrologi, şi calculată cu precizie la 25920 ani are ca urmare
în astrologie împărţirea perioadei de precesie tot in 12, corespunzător celor 12 zodii, la fel
ca împărţirea anului. Rezultatul acestei a doua împărţiri sunt erele astrologice, impregnate
şi ele de caracteristicile zodiacale. Ordinea parcurgerii lor este însă inversă ordinii trecerii
de la o zodie la alta de-a lungul unui an. Deci era Taurului este înaintea erei Berbecului,
după care urmeaza era Peştilor şi apoi aceea a Vărsătorului ş.a.m.d.
Specialiştii în datarea evenimentelor biblice îl plasează pe Moise în era Berbecului, iar pe
Iisus la începutul erei Peştilor.
Conform concepţiei celei mai răspândite printre astrologi, acest fapt permite o analogie
între raportul care există între Vechiul şi Noul Testament şi raportul între era Berbecului şi
era Peştilor.
Să încercăm să le amănunţim :
Ce se spune despre Berbec ? Că este impulsiv, că se aruncă cu capul înainte, că atacă
problemele frontal, fără ocolişuri sau tertipuri, că vrea să fie mereu primul, şi pe lângă
aceasta, fiind prima zodie din zodiac este asociat cu începuturile. Ca zodie de foc este
înzestrat cu o mare energie. Una peste alta, pare o caracterizare făcută omului primitiv ; să
nu se înţeleagă că astrologii i-ar considera primitivi pe toţi oamenii născuţi in zodia
Berbecului, bineînţeles că gândirea astrologică, la fel ca oricare gândire bazată pe asocieri
simbolice, cere adaptare la condiţiile specifice la care se face referire şi mai cere o citire a
afirmaţiilor în acea cheie în care acestea au un înţeles.
Să revenim deci la Berbec şi la omul primitiv, de asemenea să avem în vedere ce fel de
oameni erau evreii în vremea lui Moise, în vremea acelei mari descoperiri, a marelui
eveniment din istoria omenirii pe care îl reprezintă apariţia în spiritul uman a ideii legităţii
universale. Şi când spunem „ce fel de oameni erau…” ne gândim la caracteristicile
oamenilor celor mai evoluaţi ai acelor vremi pentru că atunci când „timpul este copt”
pentru o anumită idee, oamenii cei mai evoluaţi din punct de vedere spiritual sunt capabili
să „perceapă” şi să exprime ideile ce „s-au copt”. Bineînţeles că mai există un alt timp care
„s-a copt” pentru ca o idee să fie răspândită în mase, sunt timpi şi „coaceri” diferite, va
trebui să le diferenţiem şi să le luăm pe rând, pe măsură ce le vine timpul.
Dar dacă tot am deschis subiectul timpilor diferiţi în acelaşi timp, să mai observăm că se
poate constata existenţa în acelaşi timp istoric a mai multor tipuri istorice de om, ceea ce
ne uşurează mult punerea în operă a intenţiei de a „contempla” omul primitiv. Cred că nu
există nimeni care să spună că nu ştie cum arată şi se comportă omul primitiv. Ne
confruntăm zilnic cu el, ba chiar mai mult, cine nu se teme de propria umbră sau cine a
„dat deja prima luptă cu propria umbră” îl poate studia pe acest om primitiv în propriul
suflet, cu suişurile şi coborâşurile lui, cu nobleţea şi mizeria acestuia coexistând.
Aşa că putem să scăpăm de grija că prin coarnele lui Moise abordăm o temă pentru care
există specialişti care ar trebui să se pronunţe.
Deci cum era omul primitiv ?
De la istorici ştim că a fost mai întâi politeist pentru că sufletul lui nu se putea ridica la
nivelul de abstracţiune necesar pentru a recunoaşte unitatea armonioasă a universului.
Dar cum spuneam că sufletele cele mai evoluate reuşesc să „vadă” ideile cărora le-a venit
timpul, primitivul Avraam sau Abraham l-a descoperit pe Dumnezeul Unic, care datorită
filtrului percepţiei primitive prin care fusese văzut, era mânios, gelos, răzbunător, aşa cum
îi stătea bine omului primitiv. Şi mai ales pretindea să fie venerat, ascultat şi temut. Căci
teama este legea de baza a omului primitiv, ea reglează schimburile de informaţii cu
mediul pentru că instinctul de conservare a propriei persoane şi a speciei reprezintă
rădăcina bine înfiptă în regnul animalic, din care omul începe să se desprindă. Iar nevoia
de afirmare şi de perpetuare sunt dintre cele mai puternice imbolduri care îi direcţionează
şi ordonează viaţa, cu bune şi rele. Teama, cu bune şi rele ia parte la această direcţionare şi
ordonare.
Desigur între Avraam şi Moise, oamenii au învăţat multe. Au învăţat şi cu mintea şi cu
sufletul şi cu durerea propriului trup, au îndurat multe şi s-au plămădit ca oameni tot
primitivi, dar ceva mai evoluaţi, pregătiţi să primească noua invăţătură.
Aceasta nu alungă teama, ci o întăreşte, îi dă cadru legal şi universal : dacă înainte de
tablele legilor teama era locală, având specificitatea fiecărui eveniment în parte,
neconexată la ansamblul tuturor evenimentelor şi evoluase de la teama de mediu, la teama
de un principiu incognoscibil şi ameninţător, după „instituirea” legilor teama se
obiectivează pentru că se va raporta la un cadru de principii, nu de fapte individuale.
Dar să nu ne pierdem în consideraţii prea generale despre omul primitiv, privit din turnul
de fildeş al conceptelor abstracte ; să ne apropiem de el aşa cum îl putem cunoaşte în zilele
noastre.
Cine este el ? Mahalagiul ? Mitocanul ? Mafiotul ? Omul amărât care nu ştie ce i se
întâmplă ? Astea sunt personaje colective, am putea spune, reprezentative şi complet
diferite de săteanul care „respira” în trecutul atemporal universalitatea simbiozei sale cu
natura. Ele sunt doar o copie abrutizată a acestuia din urmă. Ne înşelăm dacă restrângem
conceptul de om primitiv la acela de mafiot sau mitocan ? Cât de mult pierdem prin
această restrângere ? Ne poate da imaginea mafiotului loial „familiei” sale un crâmpei de
înţelegere a personalităţii lui Ştefan cel Mare, cel „degrabă vărsătoriu de sânge
nevinovat” ? Este structura socială de clan aceea care a dat naştere structurii feudale ? Cât
de departe de tipul şefului de clan este ctitorul de biserici care îi mulţumeşte lui
Dumnezeu că l-a ajutat să îşi omoare duşmanii ? Cum poţi fi sincer convins că prin fapte
care încalcă poruncile lui Dumnezeu, aduci la împlinire aceste porunci ? Pe ce fel de
rudiment de gândire se bazează acestă atitudine, astfel încât contradicţia evidentă de mai
sus să nu fie percepută ca o contradicţie ?

Vom încerca să îmbogăţim, să detaliem şi să structurăm mulţimea acestor întrebări pentru

a adânci punerea problemei date de întrebarea din titlul acestei lucrări.
Considerăm că şi primitivul abrutizat al zilelor noastre care nu-şi gaseşte loc nici măcar la
periferia societăţii moderne, are ceva in comun cu toţi primitivii din toate timpurile :
instinctul de supravieţuire şi instinctul sexual. Primitivul din vremurile străvechi mai avea
şi instinctul, i-am putea spune, dar mai curând este un imbold, la fel de puternic ca
instinctele, de căutare a lumii spirituale.
Acest lucru ne reîntoarce la tema teamăi, a fricii. Teama este un regulator universal în
lumea instinctelor. Iar deschiderea spirituală constituie un remediu, o ieşire din
platitudinea lumii concrete cea fără de soluţii reale la dileme.
Între aceşti poli se desfăşoară drama evoluţiei omului de la primitiv la acela cu acces la
Cunoaştere. Şi tot în acest cadru are loc şi dramatica întâlnire Om-Lege-Dumnezeu.

Avem pe o primă treaptă omul brută mânat de instincte şi de dorinţa de dominaţie.

Macbeth ar fi un exemplu ilustrativ. Şi mai ilustrativă pentru noi, oamenii modernităţii,
este adaptarea cinematografică a lui Willian Reilly „Men of respect” cu Johnny Turturro,
în care totul este identic Macbeth, dar pesonajele sunt mafioţi ai zilelor noastre. Uluitoare
potrivire !
Dorinţa de dominaţie este primul pas al omului primitiv de a ieşi din turmă, de a se
individualiza pe seama clanului în care trăieşte. Iar dacă nu are şi o dimensiune spirituală,
adică dacă este brută-brută, nu vede consecinţele faptelor sale şi intră în ciclul fără de
sfârşit al răzbunărilor şi al faptelor odioase, din care, odată intrat, nu există ieşire. Legea
asupra acestui cerc vicios atrage atenţia şi bineînţeles că atrage atenţia aceluia care are un
dram de deschidere spre mai sus.
Legea devine expresie a teamăi obiectivate şi ridicate la rang de principiu universal. Ea
permite începerea procesului de individualizare şi de delimitare între „aici jos” şi „acolo
sus”. Cu toate că dualismul ajunge la apogeu în era Peştilor, el începe în era Berbecului
prin această delimitare şi recunoaştere atât a principiului spiritual obiectiv de către
individ, cât şi a individului de către ceea ce, din punct de vedere universal înseamnă Lege.
Este ca o despărţire a apelor, simbol care apare nu întâmplator în aceeaşi carte a Bibliei.
Cu toate că Dumnezeul Unic s-a lăsat decoperit cu mult timp în urmă de către Avraam
căruia i-a şi făcut şi un legământ, ideea de loialitate nu este pe deplin dezvoltată în această
etapă istorică a spiritului uman. Avraam şi seminţia lui sunt supuşi orbeşte acestui
Principiu Atotcuprinzător şi se lasă conduşi de impulsurile iraţionale transmise de Acesta.
Ei nu îl ascultă pe Dumenzeu din loialitate, ci pentru că nu au încotro : ori se supun, ori li
se va întâmpla ceva groaznic. Îl ştiu de frică pe Dumnezeu pentru se aşteaptă de le El la
orice grozăvie, la orice atrocitate. În plus, neputând şti ce gândeşte Dumnezeu despre ei,
au în permanenţă sentimentul că Dumnezeu ar putea considera că au greşit cu ceva faţă de
El şi de aceea se simt în permanenţă vinovaţi faţă de El. Mai mult chiar, din prima carte a
Vechiului Testament ştim că oamenii sunt oricum vonovaţi faţă de Dumenzeu prin
păcatul originar care a avut ca efect izgonirea din Rai, deci nu este vorba numai de un
sentiment difuz, ci de o adevărată conştiinţă a vinovăţiei.
Iar Moise îi aduce „poporului ales” odată cu poruncile consolarea că Dumnezeu nu este
chiar atât de imprevizibil, crud şi răzbunător cum Îl cred ei, ci este raţional, adică dacă
reuşeşti să înglobezi în viaţa ta regulile pe care ţi le-a dat Dumnezeu, nu mai trebuie să-ţi
fie frică, pentru că Dumnezeu începe să devină previzibil : Se va răzbuna crunt numai
dacă încalci acele reguli, ceea ce înseamnă că se induce un comportament bazat pe un
raţionament, pe o implicare logică. Lumea începe să funcţioneze după principiile logicii.
Şi odată cu această logică percepută „cu burta şi cu şira spinării”, adică în mod visceral,
încep să fie valorizate cuvintele (Cuvântul va fi valorizat abia mai târziu, când va fi ridicat
la rang de Logos ! ). Iar pedeapsa pentru păcatul originar face parte din altă categorie de
relaţii, este vorba despre ceva fundamental, nu despre fapte izolate, analizabile punctual.
Abia în această etapă cuvântul dat şi loialitatea capătă importanţă de prim rang. Iar
reversul medaliei continuă să fie teama de pedeapsă şi sentimentul de vinovăţie. Şi cu asta
am ajuns la valorile supreme care permit funcţionarea structurii de clan : promisiunea de
supunere faţa de şeful clanului, loialitate până la moarte deci, şi în acelaşi timp loialitate
faţă de principiul superior al cărui reprezentant este acelaşi şef de clan.
Prin unirea mai multor clanuri sau triburi şi apariţia baronilor sau voevozilor, cnezilor sau
cum vor fi numiţi în diferite locuri de pe pământ, chiar şi prin apariţia regilor nu se
schimbă nimic esenţial în acest comportament.
Acestea sunt societăţi în care „a ucide” coexistă fără nicio problemă, fără un sentiment de
contradicţie, cu porunca „Să nu ucizi !”. Sunt societăţi în care apare noţiunea de dreptate
bazată pe răzbunare. Dacă ucid pentru a face dreptate, am făcut voia lui Dumnezeu, l-am
pedepsit pe acela care a încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu ucide. Nimeni nu percepe
bucla logică, pentru că nu „are organ s-o perceapă”. Logica viscerală este încă un rudiment
şi-atât. Iar când îmi fac singur dreptate, înseamnă că îl am pe Dumnezeu de partea mea,
iar răzbunarea mea este pe placul lui Dumnezeu şi este voia lui Dumnezeu.
Răzbunându-mă, eu sunt înfăptuitorul dreptăţii lui Dumnezeu.
Am folosit de două ori cuvântul „dreptate” fără a acorda suficientă atenţie apariţiei lui.
Dreptatea apare odată cu Legea, care împarte faptele in drepte şi strâmbe, în funcţie de
modul în care acestea sunt în concordanţă cu poruncile sau le încalcă. În faza aceasta a
omului şi a societăţii oamenilor primitivi dreptatea şi frica nu sunt despărţite, iar
răzbunarea este o formă concretă, funcţională a dreptăţii care nu poate încă accede la
valenţele ei de principiu. Ea este în sine un principiu, dar societatea primitivă nu o poate
percepe ca atare din cauza acelui „organ lipsă” tocmai pomenit. Iar principiul nu poate fi
perceput decât cel mult prin prisma expresiei : „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte !”.
Expresia nu spune nimic despre cine intervine pentru a lua ochiul celui care a luat un ochi
sau dintele celui care a luat un dinte ; este irelevant ! Fie că este Dumnezeu, clanul din care
fac parte sau sunt eu însumi, n-are importanţă : tot ce contează este să se înfăptuiască, să
se instituie în concret pentru a fi percepută.
Mai târziu a apărut o rafinare a acestei atitudini şi în vremea creştinismului aceasta s-a
accentuat. Eu nu pot încălca porunca lui Dumnezeu de a nu ucide, dar Dumnezeu, pentru
că este Dumnezeu, are voie şi poate, deci îmi doresc ca Dumnezeu să-l omoare pe acela pe
care eu l-aş vrea mort : dorinţa de răzbunare se ascunde acum în spatele lui Dumnezeu.
Omul care se credea îndreptăţit să se răzbune simţea o putere de la Dumnezeu care îi
îndreptăţea răzbunarea, însă această putere provenea de fapt din primitivismul lui, din
nesepararea între marea lui forţă vitală şi puterea lumii spirituale de care avea numai o
prea vagă percepţie. Pe măsură ce se desfăşoară procesul de individualizare şi acea
percepţie începe să prindă contur, puterea primtivismului se diminuează, în acelaşi timp
lumea spirituală pare să se distanţeze şi să se diferenţieze. Puterea se retrage spre
Dumnezeu, iar eu pot fi scutit de răspunderea încălcării poruncii lui Dumnezeu prin actul
răzbunării. Acum Dumnezeu mă răzbună, eu mă simt răzbunat, setea mea de a face rău
celui care mi-a făcut mie rău este potolită şi am scăpat şi de vinovăţia încălcării poruncii
lui Dumnezeu. Pot să cred că i-am păcălit pe toţi, dar m-am păcălit în primul rând pe
mine !
Pe parcursul deosebit de anevoios al procesului de individualizare, în acest loc apare o
bifurcaţie foarte periculoasă : pe măsură ce puterea se retrage spre Dumnezeu, fascinaţia
puterii Lui nu dispare, nici măcar nu slăbeşte, iar sentimentului inconştient de distanţare
de Dumnezeu lasă în suflet un gol. Fascinaţia, faţă în faţă cu acest gol, trebuie să pună în
locul lui ceva : ori se naşte un sentiment nou, de creştere spirituală, de accedere la un plan
spiritual superior prin „percepţia” lui Dumnezeu la un nivel mai profund, ori se
înlocuieşte acel gol cu o iluzie. Cu iluzia lumii plate, strict concrete, a unei realităţi
unidimensionale, în care completitudinea sentimentului de unitate cu Universul este
înlocuită de nevoia imperativă de a concretiza împlinirea oricărei nevoi, năzuinţe, dorinţe,
pofte, ambiţii.
Iar puterea lui Dumnezeu pe care omul primitiv o simţea în sufletul său, acum devine o
putere secretă, în exteriorul lui, dar aici pe pământ, sau o tot aici, o putere absolută bine
vizibilă, chiar atotprezentă. Nici nu mai trebuie amintit că aceste două tipuri de putere
merg de cele mai multe ori împreună şi se sprijină una pe alta.
De aceea mitocanul sau intelectualul care se rezumă să trăiască strict la nivelul intelectului
sunt puşi în faţa riscului de a fi atraşi de puterile secrete. Nevoia de Dumnezeu, nevoia de
a crede în ceva, prezentă la nivelul inconştientului colectiv chiar şi la cel mai convins ateu,
produce la personalităţile mai labile o atracţie pentru puterea secretă.
Aparent am sărit cam brusc de la omul primitiv din vremea Vechiului Testament la
despotul din zilele noastre şi la agenţiile secrete fără de care nu poate exista. Reamintesc că
am delimitat conceptele de timp istoric şi de timp ca etapă a evoluţiei spirituale, de
asemena am folosit exprimarea „ ..observăm că se poate constata existenţa în acelaşi timp
istoric a mai multor tipuri istorice de om..”. De aceea, a vorbi despre omul primitiv din
ziua de azi simultan cu omul primitiv din vremea lui Moise nu reprezintă nicio deformare
de perspectivă. Iar pericolul bifurcaţiei menţionate mai sus, al confuziei între existenţa
unui plan spiritual superior şi concreteţea manifestărilor şi a faptelor consumate aici, pe
pământ a existat şi în vremea lui Moise, prin prea bine ştiutul viţel de aur.
Cum a rezolvat Moise problema viţelului de aur ? Tot prin forţă, provocând frică ! De ce ?
Pentru că nu sosise încă timpul pentru altă soluţie. Pentru că omul nu putea înţelege în
acea etapă de dezvoltare spirituală alt tip de mesaj. Era suficient să primească dovada că
Dumnezeul căruia trebuia să se închine este mai puternic decât orice alt zeu. Totul se
învârte în jurul noţiunii de putere, iar această noţiune nu este mentalizată, nu este un
fenomen petrecut la nivelul limbajului discursiv, al exprimării verbale, al memoriei
cerebrale, ci este trăită până în cele mai ascunse fibre ale firii umane şi este însoţită de
sentimentul de vinovăţie.
Dacă iarăşi ne învârtim în jurul noţiunilor de vinovăţie şi de frică, neputând să le depăşim,
ce a adus nou în lume Legea lui Moise ?
Pentru a răspunde, să recapitulăm câte ceva din cele spuse către începutul acestui text :
Omul care era dominat de instinctele primare nu putea vedea nicio noimă în acţiunile lui
Dumnezeu care îl implicau şi pe el. Acest om era copleşit de gelozia şi furia unui
Dumnezeu complet iraţional, între acţiunile omului şi intervenţiile lui Dumnezeu
neexistând nicio legătură. Odată cu apariţia Legii, apar şi asemenea legături, care mai
înainte erau oculte. Dumnezeu intervine pentru a pedepsi încălcarea poruncilor. De fapt
aşa zisa Lege, adică tablele legilor conţinând cele zece porunci, sunt un instrument
preventiv : ele previn prin instituirea fricii acţiunea implacabilă a legii cauzalităţii, îl ajută
pe om să interpună între impulsul dat de instinct, un moment de răgaz dat de frică,
moment care ar putea întrerupe fluxul continuu şi de nezăgăzuit al pulsiunilor
instinctuale, un prim moment care în germană se numeşte „Besinnung” şi care ar putea fi
tradus prin „reflecţie”, însă aceasta nu este o traducere fidelă, este mai aproape de ceea ce
se numeşte „stare de qualia” în acelaşi timp cu starea de „a cădea pe gânduri” şi cu aceea
de „a-ţi veni în fire”.
Acest moment este hotărâtor pentru a deveni conştient de acţiunea legii cauzalităţii, de
fapt Legea lui Moise conţine în mod total implicit legea cauzalităţii prin aceea că îi crează
omului frică de ea, fără ca ea să fie explicitată cumva, aşa cum se întâmplă cu legea karmei
în culturile indiene. De altfel, cred că legile lui Moise şi ideea existenţei legii karmei au
apărut în aceeaşi eră a evoluţiei spirituale a omului, iar această conexiune reprezintă un
arc de contemporaneitate în sens larg peste două spaţii culturale destul de îndepărtate.
Totuşi nu susţinem că legea karmei la indieni şi legea lui Moise reprezintă domenii
spirituale echivalente : dacă la Moise legitatea există prin aceea că omului trebuie să-i fie
frică de acţiunea ei şi se protejează prin adoptarea planului de prevenţie pe care i l-a dat
Dumnezeu, la indieni totul este foarte elaborat şi explicitat în detaliu, împreună cu o
întreagă filosofie legată de atitudini, tehnici de meditaţie, elevaţie spirituală şi detaşare de
planul material.

Revenind la acel moment important de răgaz, să numim totuşi de acum înainte reflecţie
acea stare, îmbogăţind noţiunea cu explcaţiile date mai sus.
Acel moment de reflecţie este deosebit de important în evoluţia spirituală a omului şi mai
ales apariţia lui pe scară largă, ca fenomen de masă. Este germenele deschiderii unei noi
dimensiuni spirituale, al unei noi atitudini faţă de viaţă şi mai ales faţă de sensurile ei cu
profunzimi multiple.
Un exemplu grăitor a modului în care acţionează acest tip de reflecţie găsim într-una din
cărţile lui Serghei Nikolaevici Lazarev, unde autorul povesteşte cum fiica lui la vârsta de
cca. 10 ani i-a cerut să-i cumpere o prăjitură de care o apucase o poftă grozavă. După ce au
ajuns acasă cu prăjitura şi fetiţa era din ce în ce mai nerăbdătoare să o mănânce, tatăl a
rugat-o să aştepte puţin şi înainte de a o mânca, să spună o rugăciune. Fetiţa aşa a şi făcut,
iar după încheierea rugăciunii, i-a spus tatălui : „Nu-mi mai e poftă de prăjitură !”.
Reflecţia, meditaţia, rugăciunea au rolul de a întrerupe continuitatea fluxului imboldurilor
instinctuale care altminteri nu ne dau pace până când nu sunt împlinite. Acesta este modul
lor de a funcţiona, iar importanţa şi rostul reflecţiei în trezirea spiritului este
fundamentală.
Dar de aici şi până la Legea Iubirii este încă o cale lungă.
De la a înţelege că există legi până la a putea percepe o armonie a îmbinării legilor, a
corelării acestora, evoluţia omului va mai avea încă multe etape de parcurs. De aceea
aceste două atitudini faţă de Univers atât de diferite una de alta sunt despărţite de eoni, de
ere istorice şi astrologice.
O primă etapă din acest parcurs începe cu separarea între „aici jos” şi „acolo sus” pe care
am schiţat-o mai sus, cu individualizarea care prinde contur, cu aparţia primelor
raţionamente, cu instituirea acestora în cotidian. Simultan cu această etapă este însă şi
procesul accentuare a bifurcaţiei, a posibilităţii confuziei, acela de apariţie a opţiunilor, a
libertăţii de alegere.
Confuzia se instaurează şi se simte la ea acasă acolo unde nu există momentul de reflecţie,
momentul de pauză, de răgaz dinaintea unei acţiuni, indiferent că este manifestată
concret sau are o existenţă interioară, sub formă de concluzie sau decizie. Şi oare poate
exista o confuzie mai mare decât aceea de a nu putea deosebi individualitatea bine
structurată, de individul trăind în izolare ?
Probabil că nu, însă pentru a pricepe şi percepe diferenţa, omenirea a trebuit, trebuie şi va
trebui să le experimenteze pe amândouă, dar începe cu aceea mai simplă, cu izolarea.
Dar mai întâi, să ne întrebăm ce legătură are Legea Iubirii, a Armoniei Universale, cu
individualitatea. Iar raspunsul, cu toate că realizarea lui este incredibil de greu de atins,
este deosebit de simplu din punct de vedere logic : nu poate exista o legatură armonioasă
între două structuri atâta timp cât cele două structuri implicate nu sunt bine conturate,
instaurate în realitate, cât timp nu sunt operative, funcţionale, nu şi-au atins pe deplin
forma pe care deţin ca potenţial.

Iar pentru a urma calea acelei realizări, individualitatea pe cale să se contureze trece prin
etapa singurătăţii. Aceasta se manifestă sub două specte : acela de separare, de delimitare
de ceilalţi şi acela de luare a deciziei, de opţiune, de alegere.
Separarea ar putea avea aspectul de părăsire, de abandonare de către toţi, de pierdere a
contactului cu înaltul, cu universalul (apariţia acelui gol de care vorbeam mai devreme),
iar la alte tipuri de oameni poate aduce cu sine îndârjirea în singurătate, sentimentul de
„eu îmi sunt suficient mie însumi”, „n-am nevoie de nimeni”, „răzbesc orice ar fi”, „voi
învinge obstacolele, nu mă doborâţi voi pe mine !”. Încetul cu încetul ambele atitudini duc
la ostilitate faţă de tot ce este non-eu, apariţia ostilităţii ducând la ruptură : „nu există
nimic în afară de ceea ce văd şi simt eu”, „totul în jur este împotriva mea”, etc. Ostilitatea
duce la o atitudine bazată pe conflict, indiferent dacă poziţia este aceea a învinsului sau a
învingătorului.
Aceste atitudini pot fi îmblânzite prin încrederea în ceva exterior care oferă protecţie (acea
umplere cu ceva a golului menţionat mai sus), cum ar fi în zilele noastre încrederea în
raţiune, în ştiinţă, în autoritatea statului, în medic, ceea ce în vremurile străvechi putea
însemna încrederea în stăpân, în vraci, în magician, aceştia fiind toţi văzuţi ca nişte
reprezentanţi ai mediului concret, de nepus la îndoială de niciun fel de subtilitate
interpusă.
În vremurile străvechi asemenea devieri duceau la păgânism sau la idolatrie, la magie
neagră sau la supunere oarbă în faţa unui stăpân, ba chiar şi în faţa unui duşman puternic.
În zilele noastre ele se manifestă pe scară largă prin ateism, materialism, pozitivism,
negarea vehementă a oricărei alte existenţe în afara aceleia concrete, palpabile şi
măsurabile. Pe lângă toate acestea, la nivel de mase apare idolatria manifestată faţă de
vedete sau dictatori.
Dacă admitem aceste consideraţii din urmă, putem să constatăm că bifurcaţia nu are
pondere egală pe ambele alternative, ci este predominant materială, concretă, imediată,
consumatoare, instinctuală, dominatoare, stăpânitoare, exploatatoare şi devoratoare.
Aceasta este problema în prima fază de evoluţie, dar din păcate este şi problema
dominantă a omenirii în prezent, cu toate că era Berbecului a trecut de mult, ba chiar s-a
încheiat şi era Peştilor pentru care bifuraţia, dualitatea este caracteristica definitorie. De
ce ?
Voi lua un prim răspuns din simbolistica astrologică : pentru că peştii care reprezintă
grafic acest semn zodiacal sunt îndreptaţi în sensuri opuse; cum s-ar zice în limbaj
popular, unul înoată împotriva cursului apei, celălalt se lasă dus de curs, sau în limbaj
ştiinţific, unul se comportă entropic, iar celălalt neg-entropic.
Tradus în limbajul eticii sau în acela al religiei acest dualism se manifestă în contradicţia
între bine şi rău, între păcat şi virtute, între Iisus Christos şi Satana, între Christ şi
Antichrist. Aceasta este era Peştilor, aici se instituie pe deplin şi ajunge la apogeu lupta
contrariilor.
Iar datorită faptului, subliniat deja, că în acelaşi timp istoric se pot manifesta diferite tipuri
istorice de om, asistăm în continuare la lupta contrariilor, cu toate că spiritele mai înalte au
intuit şi proclamă deja intrarea în era Vărsătorului care va fi marcată de armonie,
echilibru, integralitate, toate în cadrul unei vieţi spirituale de o deschidere fără precedent.
Se aşteaptă de la această eră modificări fundamentale la nivel de mase în comportamentul
uman. Înţelegerea profundă a semnificaţiei iertării va anula sentimentul de vinovăţie care,
în cerc vicios, este generat de frică şi generează frică şi fundamentează atitudinea bazată
pe conflict. Anularea acestei atitudini prin iertare va duce la relaţii bazate pe comunicare
reală, armonie şi iubire. Se face trecerea de la o viziune locală, de la punerea şi rezolvarea
punctuală a problemelor (acest eveniment este efectul acelei cauze) la o viziune
integratoare, globală, holistică tinzînd către Armonia Universală.
Acestea sunt aşteptările de la era Vărsătorului şi sunt multe spirite care afirmă că dacă nu
vom fi capabili să producem această schimbare de atitudine ne vom autodistruge ca
specie.
Dar de la coarnele lui Moise şi până aici este o distanţă atât de mare, încât aceste ultime
caracteristici nu pot fi întrevăzute din perspectiva omului primitiv.
Ce ar putea totuşi să producă o răsturnare atât de profundă în mentalitatea majorităţii
acelora care încă mai trăiesc în epoca lui Moise ?