Poate constitui principiul holografic punctul de pornire către

un demers transdisciplinar ?

Introducere

La prima vedere şi ţinând seama de faptul că „holografic” are deja în limbajul comun o aură
de „global”, „universal”, „atotcuprinzător”, răspunsul ar trebui să fie un „da” lipsit de orice
îndoială. Totuşi, dacă privim la originea cuvântului şi la istoria modului în care el şi-a
dobândit această aură, suntm tentaţi să-l considerăm un termen specializat, foarte tehnic şi
greu de digerat de către aceia care au altă specialitate decât disciplina care l-a consacrat.
Pentru a justifica această aură va trebui să întreprindem un demers care nu se poate să nu
treacă prin filosofie şi prin ceea ce Mihai Drăgănescu a numit ortofizica.

Prezentul text este pregătirea şi fundamentarea unui proiect al Centrului pentru Studii
Complexe din Bucureşti, numit „Ortosensul ca holograma a sensurilor”, condus de autor.
Se va face apel la concepţia lui Mihai Drăgănescu [1] despre sens, ortosens, structural şi
fenomenologic şi la concepţia lui Basarab Nicolescu [2] despre niveluriule de realitate. Textul
reia şi idei din lucrarea „Rezonanţe” [5] a autorului şi le dezvoltă raportându-se la concepţiile
tocmai menţionate. Elementele de pornire sunt noţiunile de niveluri de abstracţiune şi de
clase de echivalenţă, din acestea vom extrage semnificaţiile profunde care ne vor duce încetul
cu încetul la tema dorită.

Holografia este în primul rând o realizare inginerească, iar teoria procesului implicat aparţine
opticii şi este un domeniu deja bine lămurit de câţiva zeci de ani. Esenţa ideii este că pe o
suprafaţă , deci într-un spaţiu bidimensional sunt stocate informaţii despe un obiect
manifestat într-un spaţiu cu trei dimensiuni. Adică informaţia este o categorie cel puţin
filosofică în stare de reprezentări atât de condensate, încât spaţiul acestor reprezentări nu
necesită tot atâta „desfăşurare” cât spaţiul reprezentat. Această idee se regăseşte şi in
cosmologia modernă şi a pornit de la anumite aspecte ridicate de teoria găurilor negre. Este
vorba de consideraţii strict fizice şi matematice, de o tehnicitate foarte elaborată şi, în plus,
despre nişte presupuneri care au fost făcute în cadrul formalismului matematic asociat teoriei
găurilor negre, dar care au ca obiect nu formalismul în sine, ci chiar realitatea fizică care ar
trebui să fie reprezentată.
Autorul consideră că nu este suficient ca nişte presupuneri făcute într-un cadru atât de
restrâns să aibă un efect atât de extins asupra cadrului celui mai general al gândirii.
De aceea un principiu atât de generos ca principiul holografic merită să fie abordat la
profunzimea filosofică de la care îşi trag seva cencepţiile holistice cele mai cuprinzătoare.
Considerăm că această profunzime este aceea dată de ortofizica lui Mihai Drăgănescu [1,6],
de concepţia despre informaţie a lui David Bohm [3,6], de sinergetica lui Paul Constantinescu
[6] şi nu în ultimul rând de viziunea asupra realităţii a lui Basarab Nicolescu [2,6].
Dar să analizăm şi nişte noţiuni mai puţin spectaculoase în căutarea relaţiei între informaţie şi
dimensiunea spaţiului conceptual pe care îl reprezintă. Vom urmări ce înseamnă creşterea în
„dimensiune” a unui spaţiu de abstracţuni în paralel cu descreşterea „dimensiunii” unui
spaţiu al reprezentărilor, al realizărilor din ce în ce mai concrete, pe măsură ce acesta
acumulează proprietăţi. Şi înainte de a începe aceste consideraţii să facem o mică observaţie,
aproape că am putea-o numi anecdotică, pentru a ilustra raportul între condensarea
informaţiei şi reprezentarea ei extinsă : o fotografie de înaltă rezoluţie a unei grămezi de
gunoaie va ocupa adesea mai multă memorie decât o bază de date relaţională complex
structurată. Concluzia non-anecdotică este aceea că sensul lucrurilor, ascuns în spatele
acestora, acela nespus şi de nespus, inexprimabil şi inexplicabil „conţine” incomparabil mai
multă informaţie decât descrierea explicită a lucrurilor, fără o atenţie deosebită acordată
relaţiilor existente între ele.

Saltul în limită – naşterea unei noi dimensiuni

Expunerea în cuvinte a unei stări interioare duce întotdeauna la lipsa de completitudine.

Acea fază din protoistoria apariţiei omului când acesta a renunţat la încercarea de a-şi
exprima direct stările, trecând la geneza cuvintelor prin utilizarea memoriei 1 implică
admiterea incompletitudinii, acceptarea căutării „soluţiei” prin apropierea indefinită de ea,
prin paşi mici, acceptarea transcendenţei în condiţia umilă de a se afla „dincoace” şi de a
năzui doar către un „dincolo”.
Această năzuinţă insă implică atât conştienţa existenţei unui „dincolo”, cât şi strădania de a se
îndrepta către el prin efort continuu, indiferent cât ar fi de grea, de copleşitoare, de lipsită de
speranţă această cale.
Este paradoxală şi în acelaşi timp sisifică această atitudine : să speri într-o soluţie mergând pe
o cale lipsită de speranţă. Dar prin această constatare nu am descoperit nimic nou, este vorba
despre o înţelepciune din timpuri imemoriale : „nu trebuie să urmezi ţelul, ci ţelul este însăşi
calea”.
Asemănarea acestei situaţii cu ceea ce se întâmplă în cazul unui şir de numere raţionale cu
limită iraţională este izbitoare : judecând ca şi cum nu am cunoaşte decât mulţimea numerelor
raţionale, acest tip de şir nu are limită. Din însăşi construcţia mulţimii numerelor reale rezultă
că limita este insuşi şirul, într-o exprimare simplistă. (De fapt limita este o clasă de
echivalenţă de şiruri dată de relaţia că două şiruri sunt echivalente dacă diferenţa termenilor
lor tinde către zero).
„Limita este însuşi şirul” înseamnă că „ţelul este însăşi calea”.
Ce s-a întâmplat ?
Această afirmaţie care la prima impresie pare o prostie pur şi simplu, ascunde taina ridicării
„la o nouă dimensiune”, de fapt taina accesului într-un „spaţiu” care presupune un grad de
abstractizare mai ridicat. Adică urcarea cu un nivel în ierarhia abstractizării 2.
Modalitatea prin care se face acest salt este echivalarea şi poate fi considerată un principiu la
fel de important ca acela al tăieturii 3. Aceste două principii formează un tandem de
1)vezi Rezonanţe („Resonances”), Anexa la capitolul IV - Despre memorie [5]

2) Ierarhia abstractizării introduce în algebra libera A(A), sau mai bine zis în teoria Th (Rezonanţe capitolul X)
pe lângă relaţiile de ordine date de ierarhie, concatenare şi implicaţie logică, încă o relaţie nouă de ordine, aceea
de nivel de abstractizare [5]

3 Tot Rezonanţe, capitolul IX. [5]

„procedee” complementare prin care spiritul uman explorează şi clasifică. Tăietura despică,
desparte, diferenţiază, este analitică, este expresia raţionalităţii, cu toate că rădăcinile ei
aparţin intuiţiei, pe când echivalarea uneşte, aseamănă, sintetizează, aparţinând intuiţiei cu
atât mai mult.
Dat fiind faptul că tăietura poate fi şi ea, la rândul ei, de tip decupare sau de tip secţionare
rezultă chiar mai mult decât un tandem, ci o asociere din trei elemente, o triadă.

Despre nivelurile de abstracţiune

Mai sus am introdus noţiunea de nivel de abstracţiune. În viziunea mea, aceste niveluri sunt
ataşate fiecărui obiect.
Acestea sunt diferite de nivelurile de realitate ale lui Basarab Nicolescu.
Exemplul cel mai la îndemână este cel al numerelor, reale în particular. Pentru a le defini
avem nevoie de urmatorul şir de noţiuni, fiecare bazându-se în definirea lui, pe cel anterior :
mulţime, funcţie + relaţie, relaţie de echivalenţă, echipotenţă, clase de echivalenţă de mulţimi
echipotente, număr natural, număr raţional ca pereche de numere naturale, şir, convergenţă,
clase de echivalenţă de şiruri convergente de numere raţionale, număr real.
Pe de altă parte numerele au fost intuite din cele mai vechi timpuri şi sunt nişte abstracţiuni
obiective care pot fi constatate peste tot în natură.
Nivelurile de realitate ale lui Basarab Nicolescu sunt nivelul subcuantic, nivelul cuantic,
nivelul percepţiei noastre uzuale, cel al grupurilor sociale, al naţiunilor, al umanităţii, sau pe
altă ramură, cel al geofizicii, al astrofizicii, al cosmologiei şi cosmogoniei, etc.
Nu există niciun motiv să considerăm numărul de niveluri de realitate sau numărul
nivelurilor de abstracţiune ca fiind limitate.
Nivelurile de abstracţiune, sau mai bine zis, abstracţiunile nu sunt apanajul mintii raţionale,
mintea profundă, aceea transraţională operează cu abstracţiuni la fel de bine ca şi aceea care
se exprimă în mod logic, discursiv, chiar într-o măsură mai mare.
Specificul minţii transraţionale este gândirea asociativă, prin simboluri, mitică.
Gândirea raţională si aceea transraţională opereaza complementar, în tandem.
O tendinţă adânc înrădăcinată a ambelor tipuri de gândire este aceea de a “sintetiza”, de a
integra, atunci când avem de a face cu mulţimi infinite de elemente ce pot fi socotite
echivalente dintr-un anumit punct de vedere, de a integra deci toate elementele acelei
mulţimi într-un singur element care va fi reprezentantul întregii mulţimi.
Am spus “adânc înrădăcinată ambelor tipuri de gândire”, dar de fapt această tendinţă este
specifică gândirii transraţionale, ea doar se manifestă vizibil şi deci mai uşor observabil prin
intermediul produselor gândirii raţionale. Cel mai bun exemplu este cel pomenit mai sus, al
generării numerelor reale iraţionale.
Citându-l din memorie pe Imre Toth 4, vreau să remarc faptul că până la introducerea
numerelor reale concepute ca limite de şiruri de numere raţionale, conceptul de număr
iraţional sau de număr real nu exista, cu alte cuvinte numerele iraţionale nu existau. Ele au
început să existe deîndată ce au fost gândite. Acest act de creaţie prin gândire este unul al
gândirii transraţionale, este o acţiune a spiritului pur.
Acest act constă în a atribui statut de număr unei clase de echivalenţă de şiruri de numere

4 Ahile : Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului [4]

raţionale, care şi ele, la rândul lor sunt clase de echivalenţă de perechi de clase de echivalenţă
de mulţimi echipotente.
Astfel gândirea transraţională are obiceiul de a înlocui pentru simplitatea operării, sau pentru
confortul interior, sau pentru alte motive legate de “economia” conceptelor, o mulţime
infinită cu un reprezentant al acesteia.
Exact la fel procedeaza şi în cazul simbolurilor. Un simbol pare un obiect concret dar este în
fond o abstracţiune, pentru că valoarea obiectului constă în puterea lui de sugestie şi nu în
aceea de utilizare. Iar puterea de sugestie este legată de emoţia pe care o implică, de trăirea
în profunzime a acelei emoţii şi de legăturile profunde cu restul universului care este o
relaţie atotcuprinzătoare de tip “fiecare cu fiecare”, holografică, să zicem.
De aceea gândirea prin simboluri este qualia sau este fenomenologică în sens Drăgănescu.
Dar constituie şi legătura între ştiinţa structurală şi abordarea problemei conştiinţă/materie
pentru că este integrativă şi într-un sens şi mai extins decât cel prezentat până acum :
Am spus la început că “Nu există niciun motiv să consideram …...numărul nivelurilor de
abstracţiune ca fiind limitat”, iar intuiţia fenomenologică poate să perceapă în sensul acesta
profund de trăire emoţională, mai multe niveluri de abstractizare simultan corespunzătoare
unui obiect concret. În caz extrem, intuiţia fenomenlogică poate avea percepţia globală a
ansamblului tuturor nivelurilor de abstracţiune.

Despre importanţa conştienţei în abordarea claselor de echivalenţă

Atunci când operăm cu clase de echivalenţă gata constituite abordarea nu mai are nimic
fenomenologic, este pur structurală.
Constituirea claselor de echivalenţă însă nu are nimic de a face cu gândirea formală şi este
pur fenomenologică. Dar ceea ce este un fenomen observabil şi reproductibil este faptul că
mintea operează în acest mod : crează nişte echivalenţe ( nu ştim cum, de cele mai multe ori
pe baze arhetipale, acestea nefiind nici ele formalizabile şi definibile în limbaj discursiv. De
cele mai multe ori se circumscriu), apoi înlocuieşte o clasă cu unul din obiectele ei, pe care
astfel îl desemnează reprezentant al clasei.
De cele mai multe ori această înlocuire reprezintă un câştig de nivel de abstractizare dacă
este conştientă şi o pierdere de nivel de abstractizare (o acumulare de concreteţe, o pierdere
de semnificaţie, o îngreunare, îngroşare, abrutizare) dacă este inconştientă.
Mă întorc la exemplul dat atât de des al numerelor : dacă, atunci când operez cu un număr
iraţional sunt conştient de faptul că operez cu o clasă de echivalenţă de şiruri care la rândul
lor sunt perechi de clase de echivalenţă de mulţimi echipotente, atunci am „câştigat o
dimensiune superioară în lumea abstracţiunilor”. Dacă însă operez cu π, e, Φ sau φ ca şi cum
ar fi nişte numere oarecari, mă cobor la concreteţea vieţii de zi cu zi unde, de exemplu π este
egal cu 3,14, adică o fracţie oarecare, având aceeaşi însemnătate ca, de exemplu 2,54 care este
factorul de transformare intre centimetru şi inch şi care realizează o echivalare a mărimilor
folosite zilnic în producţie şi comerţ între Anglia şi restul Europei.

Mă întorc la bazele arhetipale, la faptul că noţiunea de arhetip este un cuvânt pus să

desemneze o serie de manifestări fenomenologice de o complexitate imposibil de reprezentat.
De aceea modul în care un arhetip declanşează o serie simbolică de reprezentări ale sale se
amestecă în mod incontrolabil raţional cu diverse serii simbolice ale altor arhetipuri, înseşi
arhetipurile se pot amesteca între ele, producând confuzii şi mai mari.
De aceea impresia că operând cu clase de echivalenţă suntem privaţi de contactul
fenomenologic cu acea parte a realităţii pe care o explorăm este bazată doar de o aparenţă.
Ceea ce contează în această operaţie deosebit de importantă pe care o face mintea este nu
împărţirea netă a lucrurilor în clase de echivalenţă, prin care un obiect aparţine doar unei
singure clase, ci dimpotrivă este vorba despre o logică vagă, obiectele aparţin într-o oarecare
măsură unor clase de echivalenţă şi nu intr-un mod unic, respectiv nu unei singure clase.
Această logică vagă înseamnă că mintea ia în considerare simultan mai multe relaţii de
echivalenţă şi că nu putem să definim o măsură care să reprezinte gradul de apartenenţă a
unui obiect la o anumită clasă definită de o anumită relaţie.
Să revenim la ceea ce contează : contează procesul de abstractizare, adică înlocuirea
conştientă a unei clase cu un obiect al acesteia. Atâta timp cât suntem conştienţi de această
înlocuire avem acces la mai multe niveluri de abstracţiune simultan, iar inconştienţa în
această privinţă este echivalentă cu „turtirea” lumii frumos ierarhizate, la nivelul concreteţei
ei.

Despre îngemănarea structural-fenomenologică şi arhetipurile psihologice

Structuralul şi fenomenologicul sunt legate într-un tandem care nu poate fi explorat sau
contemplat separat, de aceea categoria de structural-fenomenologic este singura stare demnă
de a fi luată în seamă atunci când facem vreo afirmaţie despre cuplajul minte-materie.
Desigur, putem vorbi despre aspectele structurale sau fenomenologice atunci când privim
rezultatele unei explorări sau când suntem pe cale de a constata existenţa unei explorări în
curs.
Acest tandem, privit în lumina concepţiei lui David Bohm despre ceea ce el numeşte
minte-materie sau ceea ce, după părerea mea, Drăgănescu numeşte informaterie este bazat
pe următorul principiu : orice structură conţine şi este reprezentată de informaţie care are ca
purtător elemente care la rândul lor sunt şi ele structuri, care le rândul lor conţin informaţii
care au ca purtător alte structuri, etc. Acest lanţ nu are capăt. Astfel că lumatia lui Mihai
Drăgănescu, acel „ultim” şi cel mai profund purtător al informaţiei este îngemănată cu
informaţia atât de evident inseparabil, încât ea nu poate exista decât ca „termen-limită” a
acestui şir infinit de îngemănări, ca atare ea este o abstracţiune în sensul în care am vorbit
până acum despre nivelurile de abstracţiuni.
Adică există numai in măsura în care suntem conştienţi că limita şirului este de fapt întregul
şir şi mai mult decât atât, o întreagă clasă de şiruri, declarate toate ca fiind echivalente. Şi
conştienţa acestui fapt ne asigură câştigarea unui grad de abstracţiune suplimentar, accesul la
un nivel de abstracţiune superior. Acelaşi lucru putem să-l afirmăm şi despre informaterie.
Dar mai există şi un mod mai „terestru” de a discuta despre structural şi fenomenologic, în
afara filosofiei, în afara ortofizicii, în zona a ceea se înţelege în mod normal prin structural şi
fenomenologic, iar apoi să ne întoarcem şi să vedem cum putem integra şi aceste aspecte.
Sensul comun de structură nu diferă de acela folosit în ortofizică, în schimb fenomenologicul
în sens comun este folosit cu un înţeles destul de diferit. El nu se referă la fenomenele subtile
petrecute în timp ce mintea percepe în mod direct un aspect al realităţii, ci se referă la un
proces obiectiv observabil şi reproductibil de transformare, de trecere de la o stare a unui
sistem la altă stare a aceluiaşi sistem sau de la un sistem la alt sistem, sau de la un ansamblu
de structuri la altul.
Dacă s-a putut constata că această transformare este reproductibilă, atunci ea poate fi descrisă
în limbajul logicii discursive cel mai adecvat pentru pentru această relatare 5.
Pe scurt, structurile se bazează pe fenomene, iar fenomenele se bazează pe structuri. Nu este
un cerc vicios, ci sunt o infinitate de niveluri intrepatrunse (îngemănate) si suprapuse. În
detaliu însă, atunci când urmărim intervenţiile minţii,, lucrurile se petrec astfel :
Într-un proces de un tip complet nou, în jurul căruia încă nu există încă „ţesută” o teorie, deci
nu avem o explicitare discursivă ce poate fi dusă până la o reprezentare sub formă de graf şi
legitatea după care decurge acest proces nu a fost încă descoperită, ea poate doar să fie intuită
de o minte atentă, în contact direct, intuitiv (de tip qualia) cu realitatea în cadrul căreia are loc
acel proces. În această situaţie avem de a face cu o abordare fenomenologică în sens
Drăgănescu.
Să urmărim cum se succed etapele explorării unei porţiuni a realităţii :
 Mai intâi are loc acest proces de tip qualia.
 Apoi mintea reuşeşte să „extragă” „partea lui finită”, decupând un sistem suficient de
încăpător încât să cuprindă acele aspecte care au fost „considerate” hotărâtoare în
desfăşurarea procesului. Ghilimelele reprezintă faptul că această a doua fază este un
transfer, o traducere, o proiecţie a explorării fenomenologice într-o fază premergătoare,
pregătitoare descrierii discursive. „Extragerea” şi „considerarea” sunt deja nişte
elemente de judecată raţională amestecate în procesul de observare atentă, conştientă,
prin contact nemijlocit.
 Urmează studiul bazat şi condus de mintea raţională. Dacă extragerea a fost o tăietură
de tip decupare, acest studiu este alcătuit din tăieturi de tip secţionare. Adică se vine
cu aparatele de măsură concretizate ca nişte expresii ale mărimilor fizice care la rândul
lor sunt nişte expresii ale unor moduri de a privi lucrurile.
 Urmează descrierea sistemului obţinut şi înregistrarea/catalogarea lui în baza de date
a lucrurilor cunoscute.
 Urmează integrarea informaţiei din baza de date, astfel încât noul sistem să primească
propriul cadru teoretic, după care va trebui cuplată descrierea teoretică la teoriile
existente, respectiv lărgirea cadrului teoretic.

Să recapitulăm. Ce am făcut ? Ne-am trezit în mijocul unei realităţi necunoscute, am luat

contact în mod nemijlocit cu un fenomen, cu un proces, am început să-l explorăm şi am
construit un sistem care să-l înglobeze. Apoi am descris sistemul şi structura lui.
Ce se întâmplă însă cu interacţiunile pe care acest nou sistem ar putea să le aibă cu alte
sisteme ? Aceste interacţiuni not pot fi decât procese, fenomene. Cum le putem studia ? În
acelaşi mod în care am procedat pentru a ajunge aici : parcurgem cele patru etape de mai sus.
Am obţinut iarăşi un lanţ recursiv care în principiu este tot fără capăt, însă în realitate, ţinând
seama de faptul că aici descriem în mod strict modul în care operează mintea umană, lanţul
are tot felul de limitări posibile, cum ar fi durata vieţii umane, durata civilizaţiei actuale,
durata civilizaţiei umane, durata planetei, etc.

5) În principiu orice trecere de la un sistem la alt sistem prin restructurare este descriptibil prin grafuri, fie ele şi
cele mai misterioase transformări din timpul proceselor de împrăştiere din acceleratoarele de particule. Este
vorba de diagramele Feynman asociate coeficientilor matricii S care studiază ciocnirile între particule
Componentele acestui lanţ sunt alternativ : fenomenologice, structural-fenomenologice,
structurale, din nou structural-fenomenologice, din nou fenomenologice, etc.
Ce are în comun acest lanţ cu lanţul informaţie-purtător al informaţiei, informaţie, etc.
promovat de concepţia lui David Bohm ?
Aspectele comune constau în faptul că purtătorii informaţiei sunt structuri, iar informaţia este
fenomenologică. Această abordare nu ţine însă seama de mintea umană în curs de
explorare, ci postulează o Conştiinţă Universală care este „expresia-limită” sau „termenul-
limită” al acestui lanţ nesfârşit de îngemănări şi care are ca primă concluzie a lui Bohm faptul
că este total lipsit de relevanţă daca numim această expresie materie, minte, minte-materie
sau materie-minte.
Dar noi am pornit la o explorare a modului de explorare a minţii, de aceea vom amâna cât se
poate de mult „trecerea la limită” încercând să „descoperim în mod fenomenologic” ceea ce
se petrece „aici şi acum”, iar ceea ce ne interesează acum în primul rând este să descoperim
mai multe „spirale de îngemănare” care apar pe parcursul explorării. Aceste spirale reale, nu
obţinute prin „trecere la limită” conţin toate salturi între structural şi fenomenologic şi invers.
Ca să folosim o comparaţie simplistă, dar sugestivă, este la fel ca în cazul exploratorilor din
perioada marilor descoperiri geografice. Plecau la drum cu o harta albă sau cu mari pete albe,
pătrundeau într-o zonă „albă”, unde aveau tot felul de „aventuri fenomenologice”, se
întorceau, povesteau ce au păţit şi cartografiau zonele explorate. Apoi plecau din nou în
expediţie, având hărţi noi, însă ştiau la ce să se aştepte trecând din nou prin zona
cartografiată, cu toate că noua trecere le va fi produs cu siguranţă alte „aventuri
fenomenologice” decât prima dată sau decât le-a produs primei echipe de exploratori-
aventurieri ai fenomenologiei lumii geografice concrete.
Trecerile de pe teren pe hartă şi înapoi pe teren reprezintă tot atâtea salturi între
fenomenologic şi structural şi invers. Trecerile acestea sunt etape de integrare a informaţiei,
totuşi saltul „dus” şi saltul „invers” diferă destul de mult înte ele pentru că integrarea
informaţiei se face în mod diferit.
Întocându-ne la cele patru etape de mai sus, observăm :
Etapa a doua, de „extragere a părţii finite” este cea mai „misterioasă” etapă de integrare a
informaţiei, este pur fenomenologică, comparabilă cu arhetipul „descoperirii comorii”. Aici
intuiţia de tip qualia reuşeşte, fără niciun ajutor din afară, fără vreo întâmplare mistică, să
găsească „harta comorii”, s-o prepare din nimic, ca într-un experiment de tip hocus-pocus.
Urmează aducerea ei la lumină, etc.
Etapa de trecere inversă, de la datele pur structurale la o nouă concepţie, o nouă teorie este o
integrarea informaţiei de tip „iniţiatic”. Ea implică operaţii mentale de grupare şi echivalare a
informaţiei brute ca date de tip structural în sens Drăgănescu şi accederea la un nivel de
abstractzare superior . Dacă în primul caz de operare integrativă a minţii, aceasta a „plonjat în
marea inconştientului scoţând la suprafaţă comoara”, în acest al doilea caz, mintea se „înalţă
în tărâmul aerian al spiritului” întorcându-se şi aducându-ne în lumea noastră limitată
imaginea de ansamblu ce nu poate fi văzută decât din zona rarefiată a abstracţiunilor. Aceasta
este o acţiune a conştienţei. Căci mintea trează este conştientă de diferenţa între
reprezentarea finită şi realitatea care ascunde în mod implicit un şir infinit de niveluri de
abstracţiune.
Bibliografie :
[1] M. Drăgănescu: Inelul lumii materiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucharest 1989.
[2] B. Nicolescu, Ce este realitatea?, Junimea, Iaşi, 2009.
[3] P. Pylkkänen (ed.): The Search for Meaning: The New Spirit in Science and Philosophy,
Crucible, The Aquarian Press, 1989
[4] I. Toth, Ahile : paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, Editura Ştiinţifică, 1969
[5] C. Andreescu : Resonances, Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2013
[6] C. Andreescu : The hidden significance in the works of some Romanian Philosophers,
European Journal for Science and Theology, February 2013, Vol. 9, No. 1, 3-17