1

MOUSTAPHA SAFOUAN, 17 mai 1921 – 7 noiembrie 2020

Despre formarea analistului

„Viitorul psihanalizei nu ține decât de capacitatea sa de a contribui la
inteligența epocii noastre, și la metamorfozele lui Eros, altfel decât scoțând
strigăte de alarmă. Încă mai trebuie să-și ofere mijloacele. Căci analistul nu
se autorizează decât de la el însuși... până chiar și în propria formare.”

Moustapha Safouan - 2013. Psihanaliza, știință, terapie – și cauză

Despre instituționalizarea psihanalizei

„...o idee fundamental antinomică, a cărei aplicare antrenează o consecință ce
contrazice, reversează psihanaliza în contrariul ei, o abandonează,... o idee
absolut aberantă,... o idee falsă și chiar periculoasă... Eu nici nu văd de altfel
de ce inconștientul ar conține în germene ceva care ar fi de ordinul unei
profesii.”

Moustapha Safouan - 2020. Inconștientul în jumătăți de cuvinte

2
 Sinteza seminariilor 1-27 ale lui Jacques Lacan. Citate din Lacaniana
Vol. 1 și 2

1.Scrierile tehnice ale lui Freud (1953-1954)

„Analiza consistă într-o construcție istorică, este o rescriere a ceea ce a fost,
nici reamintire, nici rememorare, centrul de gravitate al subiectului este
această sinteză prezentă a trecutului pe care o numim istorie.”
„Analiza ca transformare a unui raport fantasmatic la lume (la analist) într-
unul așa zis real, analiza ca tehnică de modificare a relației analist-analizat,
acestea sunt consecințele acordării celei mai mari importanțe eului (dintre cele
trei instanțe introduse de Freud: eu, asta și supraeu).”
„Eul este structurat ca un simptom, însă nu este instanța căreia îi revine
înțelegerea sensului cuvintelor, nu este funcția prin care subiectul învață
sensul cuvintelor, subiectul este prins, depășit, atât de sensul cuvintelor cât și
de limbaj, al cărui rol este fundamental în istoria lui.”
„Domeniul cercetării analitice este cel al adevărului subiectului, un adevăr al
vorbirii și nu un adevăr al propoziției, o adecvare, nu la un real, ceea ce ar
reduce cercetarea adevărului subiectului la cercetarea obiectivantă a metodei
științifice comune, ci la o lipsă de a fi.”
„În psihanaliză, în această rescriere a istoriei, este vorba despre realizarea
adevărului subiectului, o dimensiune proprie, originală și detașată de însăși
noțiunea de realitate, cea la care se referă adevărul propoziției. Fără această
distincție, opoziția între fantasmă și real este cel puțin prea simplistă, dacă nu
greșită.”
„Fenomenul rezistenței se situează în interiorul acestei realizări a adevărului
subiectului, rezistența se încarnează în sistemul egoului și alter egoului, însă
pornește din impotența subiectului de a reuși în realizarea adevărului său, o
impotență de structură căci ea se înrădăcinează în diviziunea subiectului.”
„Oprirea vorbirii, atunci când ceva o face fundamental imposibilă, acesta este
punctul pivot în analiză în care vorbirea basculează în întregime pe prima sa
față și se reduce la funcția de raport la altul, ea funcționează atunci ca mediere
pentru că nu se poate împlini ca revelație.”
„Acest fapt al întreruperii vorbirii și al realizării prezenței celuilalt va permite
răspunsul la întrebarea „cine vorbește?”, dar numai degajându-ne în prealabil
de ideea că rezistența este coerentă cu această construcție conform căreia

3
inconștientul este, într-un subiect dat, la un moment dat, conținut și, cum se
spune, refulat.”
„De aici critica repetată neobosit a „neghiobiei” care prescrie că una dintre
condițiile prealabile ale tratamentului psihanalitic este ca subiectul să aibă o
anumită realizare a celuilalt ca atare (problema fiind de a ști la ce nivel acest
celălalt este realizat), precum și a noțiunii piagetiene de discurs egocentric la
copil (ca și cum adulții pe acest subiect ar trebui s-o reproșeze copiilor).”
„Tot de aici, încă și mai important, întrebarea care se pune, adică „cum să
operezi în această interpsihologie, ego și alter ego, la care ne reduce
degradarea însăși a procesului vorbirii?” sau „cum să acționezi prin
interpretare asupra transferului, atunci când tu vorbești din chiar locul în care
te pune transferul?”, primește șansa unui răspuns posibil prin faptul că ea
poate fi atunci formulată: „care este așadar cel care, dincolo de eu, caută să se
facă recunoscut?”
„Sensul nu îi vine subiectului prin intermediul eului, egoul nu este stăpânul a
ceea ce prind cuvintele, sistemul limbajului în care se deplasează discursul
nostru depășește orice intenție pe care noi o putem pune acolo și care este doar
momentană, iar fără a înțelege bine autonomia funcției simbolice în realizarea
umană este imposibil să apreciezi faptele fără a comite cele mai grave erori
de înțelegere.”
„Diferitele niveluri ale acestei realizări sunt arătate prin abordarea textului lui
Freud despre „Verneinung” (negație). Condiția pentru ca un lucru să existe
pentru un subiect este existența unei afirmații a acestui lucru, o afirmație
primă, care nu este negația unei negații. În negație ceea ce subiectul neagă se
afirmă lăsându-se afectat de simbolul negației. În forcluziune lipsește această
afirmație primă, ca și cum lucrul nu exista pentru subiect ceea ce îl face să
revină în mod imaginar, în real, ca și văzut. În denegație relația la eul ideal
este inversată pentru a reuși integrarea eului.”
„Toate aceste conduc la respingerea opoziției clasice între analiză a
materialului și analiză a rezistențelor, pentru a-i substitui opoziția între analiză
a discursului și analiză a eului, căci întotdeauna în analiză avem de-a face cu
eul subiectului, întreaga problemă fiind de a ști care este funcția pe care el o
joacă în această operație.”
„În ceea ce privește funcția eului: puțin dezvoltat, el stopează orice dezvoltare,
însă dezvoltându-se, el se deschide lumii realității umane, de unde întrebarea:
„cum se face că această realitate este deschisă de o dezvoltare a egoului?”,

4
problema fiind cea a joncțiunii simbolicului și imaginarului în constituirea
realității umane.”
„Acolo unde de obicei opunem imaginarul și realul, experiența buchetului
inversat (sau a vasului inversat) arată că nu există real care să nu se formeze
în imaginar, așa cum nu există imaginar care să nu se situeze în referință la
realul pe care-l include sau înconjoară, însă că pentru a se constitui, în fața
ochiului care privește, această lume în care imaginarul și realul își dau astfel
mâna, trebuie ca ochiul să fie într-o poziție care reprezintă situația subiectului
caracterizat de locul său în lumea simbolică.”
„Narcisismul este dublu, există două narcisisme: cel al eului și cel al eului
ideal. Idealul de eu se situează în registrul simbolic, este altul în calitatea în
care el vorbește. Eul ideal aparține registrului imaginar, se definește prin
imaginea seamănului, cea care, la 18 luni, prinde releul imaginii corpului
propriu ca și matriță în care se organizează unitatea subiectului. Pasiunea
amoroasă exprimă confuzia lor. Cele două locuri confundate în transfer ca și
în starea amoroasă.”
„Eul ideal însă polarizează nu doar o pasiune amoroasă, ci și o agresivitate, și
nici o coexistență nu ar fi posibilă dacă ordinul simbolic nu ar permite dorinței
să revină pe căile verbului și nu ar face subiectul să-și îmbogățească idealul
de eu. Simbolicul condiționează până și inter-subiectivitatea imaginară,
inerentă perversiunii și care ignoră teoria iubirii primare.”
„Ceea ce se găurește în experiența vorbirii în analiză este ceea ce numim ființa
subiectului, pe care vorbirea o poate spune până la un anumit punct, însă
niciodată total, însă acest dincolo de vorbire este tot în dimensiunea vorbirii,
dându-se în distincția între ceea ce se articulează în vorbire și ceea ce, oricât
de inarticulabil ar fi, se semnifică totuși acolo, sau, pentru a spune totul, între
proces de enunțat și proces de enunțare.”
„Astfel, chiar dacă transferul comportă incidențe, proiecții de articulări
imaginare, el se situează în întregime în simbolic, dorința fiind dorință de
recunoaștere, iar prin construcția sa simbolică este deja o analiză a
transferului”

Analiza este numirea și crearea dorinței ca apărare.

Analiza este realizarea ordinului simbolic, a recunoașterii simbolice.
Analiza este demascarea instinctului morții.
5
 Analiza este a marelui Altul, cel capabil să te facă să crezi și să mintă.
Analiza este a Oedipului, ordinul simbolic, semnificantul primitiv și
castrarea.
Analiza este a falusului, semnificantul dorinței, definiția și suportul lipsei de
ființă.
Analiza este a limbajului, ca neînțelegere și necunoaștere în mod
fundamental.
Analiza este a dorinței, nici interpretare, nici dezvăluire, ci „aceea”.
Analiza este o poveste care este ea însăși locul întâlnirii din poveste.
Analiza este a obiectului „a”, a ceea ce subiectul nu este, a formei non-
ființei sale.
Analiza este interpretarea dorinței ca dorință de a arunca masca.
Analiza este a Lucrului și a Legii.
Analiza nu este o etică a obiceiurilor.
Analiza este a legii interdicției incestului, a raportului inconștient cu Lucrul.
Analiza este a legii morale ca formă, ca obiect și ca durere.
Analiza este o etică dincolo de bine, o etică a dorinței, o analiză a
frumosului.
Analiza este o etică a urmării dorinței.
Analiza este o etică fără obligație.
Analiza nu răspunde cererii.
Analiza este a dorinței ca dorință a marelui Altul.
Analiza este doar a unui subiect, cel care vorbește.
Analiza nu este inter-subiectivă, ci intra-subiectivă.
Analiza este o atingere a ființei marelui Altul pe calea dorinței.
Analiza nu este o teologie a perfecțiunii.
Analiza este a identificării ca lipsă, a trăsăturii unare, a numirii și a
numărării.
Analiza este a angoasei de castrare, nu a lipsei, ci a lipsei lipsei.
Analiza este a inconștientului, a repetiției, transferului și pulsiunii, a
alienării și separării.

6
 Analiza este a lipsei subiectului în semnificant și în semnificat, în știință și
în sexualitate.
Analiza este a subiectului presupus a ști.
Analiza este o traversare a planului identificării, a fantasmei.
Analiza este superpoziția strictă cu dorința marelui Altul, dorința analistului
care devine a analizantului.
Analiza este a subiectului științei și a adevărului științei ca excluziuni
fondatoare.
Analiza este a diviziunii subiectului între ființa de adevăr și ființa de știință.
Psihanalistul este unul dintre numele subiectului științei.
Psihanaliza este fiica științei răsturnând raportul acesteia dintre ființa de
știință și ființa de adevăr.
Analiza este a unei logici a lipsei, a semnificantului, a funcției obiectului
„a”.
„Adevărul nu se fondează decât din ceea ce el vorbește și nici nu are alt
mijloc de a o face.”
„Nici un limbaj nu poate spune adevărul despre adevăr.”
„În matematică nu se spune despre ce se vorbește, în psihanaliză nu se poate
spune despre ce se vorbește.”
Analiza nu este o juisare de adevăr, ci de adevărul valorii de adevăr, obiectul
„a”, valoarea absolută în dimensiunea dorinței.
Adevărul ca și cauză este în știință formală, în religie finală, în magie
eficientă, iar în psihanaliză materială.
Analiza este a castrării, a diviziunii subiectului de obiectele dorinței, privire
și voce, o castrare înscrisă în însăși inima dorinței.
Analiza este a alienării forțate, a falsei certitudini a ființei pe care subiectul o
trage din „gândirea sa”.
Analiza este a dificultății inerente a actului sexual.
„Marele secret al psihanalizei este că nu există act sexual.”
Analiza este a semnificantului care nu se poate semnifica pe el însuși.
Analiza este a proceselor care se gândesc pe ele însele.
Analiza este a actului, nici motricitate, nici traducere, nici revelație.

7
 Analiza este a adevărului, eliminarea subiectului presupus a ști.
Analiza este renunțarea la puterea redutabilă a juisării.
Analiza este realizarea operației alienării - dorința, a (separării) adevărului –
castrarea, și a transferului - căderea subiectului presupus a ști.
Analiza este a destituției și a des-ființei.
Analiza este a inegalității subiectului cu orice subiectivare posibilă a
realității sale sexuale.
Analiza este a raportului științei cu adevărul, purtând asupra sexualului și
lovind inexistența marelui Altul, locul conjuncției lor.
Analiza este un discurs fără cuvinte.
Analiza este a raportului științei cu juisarea, ca dispariție și topologie a
subiectului.
Analiza este a Lucrului ca loc al juisării și a marelui Altul ca loc al dorinței.
Analiza este a celor patru ștergeri ale urmei subiectului, nici o urmă
neputând fonda semnificantul raportului sexual.
Analiza este a unei științe în neștiutul subiectului, a dorinței de știință.
Analiza este a discursului, o reluare a proiectului freudian invers.
Inversul psihanalizei este discursul maestrului.
Analiza este a lui Unu în Real și a lui „lalangue”.
Analiza este a neînțelegerii.
Analiza este a adevărului din știința inconștientului.
Analiza este a lipsei numitului (numele tatălui) și a numirii (tatăl numelui).
Analiza este a chiasmei: literă, semnificant, voce.
Analiza este a sfântomului ca numire în răspuns la lipsa unui mare Altul
creator al numelui.
Inițierea grație căreia integrăm falusul este o forțare și psihanaliza este o
anti-inițiere.”