Corelații psihanalitice.

Citate din scrieri și seminarii

lacaniene

2023.01.06. Cele 5 funcții ale subiectului: Nevoie, Cerere,

Dorință, Pulsiune și Iubire

1
„Funcție a subiectului în altul pe calea semnificantului:
1.Oral – Sân – Nevoie în altul – Mamelă
2.Anal – Scibal – Cerere în altul - Scibal
3.Falic – minus phi – Juisare în altul – Angoasă de castrare
4.Scopic, fantasmă scoptofilă, ochi – Putere în altul – ...
5.Auditiv, auricular, vocal – Dorință în altul – Simbolic”
„Obscurantismul propriu vorbirii se dublează din credința în
Revelația care impută lui Dumnezeu „că să fie lumina”. Atunci
când asta se triplează din filantropie, și se cvadruplează din
progresism, aceasta este noaptea neagră. Atunci când stelele se
sting, asta dă asta: „Dorința oamenilor este de a se ajuta unii pe
alții pentru a fi mai bine.”
„Psihanaliza – iertați-mă – v-ar permite să sperați în mod sigur să
trageți în clar inconștientul din care dumneavoastră sunteți
subiect. Însă fiecare știe că eu nu încurajez acolo pe nimeni, pe
nimeni a cărui dorință nu este decisă.”
„Dacă ar exista marele Altul al marelui Altul ar exista o garanție,
ar exista o garanție că ceea ce am spune asta ar fi întotdeauna
adevărul, pentru că marele Altul al marelui Altul ar reacționa. Ei
bine, el nu reacționează... La nivelul marelui Altul, ceea ce
spunem trece întotdeauna drept adevărul, însă aceasta nu este
sigur, iată dificultatea.
Așadar universalul a ceea ce ele doresc...
este tocmai asta ceea ce vreau să spun atunci când eu spun că ele
nu întâlnesc bărbatul decât în psihoză
...universalul a ceea ce ele doresc aceasta este pur și simplu al
nebuniei, și este tocmai de aceea că „toate femeile sunt nebune”
cum se spune.”
„Ceea despre ce este vorba de a pune în formă, aceasta este tocmai
legătura acestei fixații a dorinței la mecanismele inconștientului.”
2
„Părea să fi vorbit despre iubire, s-a propagat vestea și mi-a
revenit de la cineva care credea asta deși știe bine ce spun despre
iubire, că e sigur că nu putem vorbi despre ea... Am vorbit despre
scrisoarea de iubire, despre declarația de iubire, ceea ce nu e
același lucru ca și cuvântul de iubire...
Cred că e clar, chiar dacă nu am formulat-o, că am vorbit despre
prostie...”
„Juisarea de Altul, de marele Altul, de corpul Altuia care Îl
simbolizează, nu este semnul iubirii... dar asta nu e sfârșitul, căci
chiar dacă nu este semnul iubirii, e totuși singurul răspuns...
complicat este că răspunsul era deja dat la nivelul iubirii, iar
juisarea de acest fapt rămâne o întrebare, în sensul că răspunsul pe
care îl poate constitui nu e necesar și nu e nici suficient, nu e ca și
iubirea... Iubirea, cert, face semn, și e întotdeauna reciprocă...
sentimentele sunt întotdeauna reciproce... de aceea a fost inventat
inconștientul, pentru a vedea ca dorința omului e dorința Altuia,
iar iubirea ignoranța acestei dorințe... iubirea cere iubire, nu
încetează s-o ceară... Încă...
Încă-Encore-Încorp este numele faliei de unde în Altul pleacă
cererea de iubire... dar de unde pleacă ceea ce în mod nenecesar și
insuficient răspunde prin juisarea corpului Celuilalt?... aceasta nu
e iubirea, e ceea ce apare în semne bizare pe corp, aceste caractere
sexuale secundare ce vin de dincolo... din sămânță, care nu e viața,
căci poartă și moartea – moartea corpului, repetarea lui... de acolo
vine în-corpul, nu există o separare între corp și sămânță, căci
purtând sămânța, corpul îi poartă urmele, există urme pe această
non-iubire... ființa corpului e sexuată desigur, dar secundar, și, așa
cum demonstrează experiența, nu de aceste urme depinde juisarea
corpului în măsura în care îl simbolizează pe Altul...
Dar despre ce e vorba în iubire?... este iubirea să faci unul?... este
Eros, tensiunea spre Unul?... acolo, există Unul... dar dorința
conduce doar până la falia unde se demonstrează că Unul ține de
3
esența semnificantului... există un abis de la acest Unul până la
ceva ce ține de ființă, iar în spatele ființei, la juisare... juisarea de
un corp fără haine lasă intactă întrebarea ce anume face pe Unul,
adică identificarea... este la fel cu tot ceea ce este despre iubire...
haina iubește călugărul căci prin asta sunt unul... ceea ce este sub
haină și ceea ce numim corp, poate că nu este decât acest rest pe
care îl numesc obiectul a... ceea ce ține imaginea e un rest...”
„Nu există dorința de a ști... Omul știe deja tot ce îi trebuie să știe,
știința sa e limitată la această juisare insuficientă pe care o
constituie faptul că vorbește...”
„Așadar, ce am inventat ? aș răspunde, obiectul mic a, dar e
evident că nu-l pot adăuga, căci el e solidar cel puțin la început
grafului, voi poate știți ce este, eu nici nu sunt sigur… așadar, e o
determinare în punctul în care întrebarea se pune, ce e dorința dacă
dorința e dorința Altuia?”
„Nu există nici măcar umbra dorinței de știință, nu există nici cea
mai mică dorință de știință, nu există nici cea mai mică dorință de
a inventa știința, în sfârșit, există o dorință de știință atribuită
marelui Altul, asta, asta se vede...”
„În cele din urmă, limbajul rămâne ambiguu... suplinește absența
raportului sexual și așa maschează moartea, deși e capabil s-o
exprime ca un fel de dorință profundă... Totuși rămâne faptul că
nu avem dovezi la animal, în analoagele limbajului, despre o
conștiință a morții...
Nu gândesc că ar fi mai multă la om, datorită limbajului, faptul că
limbajul vorbește despre moarte, nu dovedește că ar fi acolo vreo
cunoaștere...
Este limita foarte amânată la care el nu accede decât prin realul
sexului... moartea, e o trezire care participă încă la vis pentru atât
cât visul e legat de limbaj... că anumite dorințe sunt dintre cele ce
trezesc, indică faptul că sunt de pus în raport cu sexul mai mult

4
decât cu moartea... Visele, la ființa care vorbește, privesc acest ab-
sens, acest non-sens al realului constituit de non-raportul sexual,
care stimulează și mai mult dorința, tocmai, spre a cunoaște acest
non-raport...
Dacă dorința e de ordinul lipsei, fără să poți spune că i-ar fi cauza,
limbajul e cel la nivelul căruia se risipesc tentativele pentru a
stabili acest raport, propria sa risipire semn că acest raport, nu va
ajunge nicicând acolo... Limbajul poate fi conceput ca ceea ce
proliferează la nivelul acestui non-raport, fără să poată spună că
acest raport există în afara limbajului...”

5
 2023.02.03. Cele 5 câmpuri ale subiectului: Eul, altul, marele
Altul, Subiectul și Unul
„Însă rămâne faptul că eu mă situez, eu cred, mai bine decât Freud,
în Realul interesat cu privire la ceea ce este din inconștient. Căci
juisarea corpului face punct la întâlnirea inconștientului. De unde
și matemele mele, care procedă din faptul că simbolicul urmează
locul marelui Altul, însă nu există mare Altul al marelui Altul.”
„Pacea sexuală vrea să spună că știm ce să facem din corpul
marelui Altul. Însă cine știe ce să facă dintr-un corp de vorbiință,
în afară să-l strângă mai mult sau mai puțin aproape? Ce anume
marele Altul găsește să spună, și încă atunci când el binevoiește?
El spune: „Strânge-mă tare”.”
„Marele Altul lipsește. Asta mi se pare nostim și mie. Eu țin
lovitura totuși, ceea ce vă uimește, însă eu nu o fac pentru aceasta.
Într-o zi, de altfel la care aspir, neînțelesul mă va uimi într-atât din
a veni de la voi încât eu voi fi patetic până la punctul de a nu mai
ține acolo. Dacă se întâmplă să mă duc, spuneți-vă voi că este
6
pentru a fi marele Altul în sfârșit. Putem să ne mulțumim să fim
marele Altul ca și toată lumea, după o viață petrecută vrând s-o fi
în ciuda Legii.”
„Este „piciorul nasului” să răspunzi despre non-raportul la marele
Altul atunci când te mulțumești să îl iei la „piciorul literei”.
Aceasta este o „etică de celibatar” pentru a spune totul, cea pe care
un Motherlant mai aproape de noi a încarnat-o. Și pe care prietenul
meu Claude Levi-Strauss o structurează dacă asta îi cântă
discursul său de primire la Academie, întru-cât – după toate –
academicianul nu are decât să gâdile adevărul.”
„Așadar să punem mai întâi această axiomă, nu că bărbatul nu
există...
asta este cazul Femeii
...ci că o femeie nu poate decât să și-l interzică...
eu vorbesc despre bărbat
...și asta nu din faptul că asta ar fi marele Altul...
pentru că marele Altul, obiceiurile lui, noi nu știm nimic despre
asta
...ci din faptul că „nu există marele Altul al marelui Altul”.
Asta este ceea ce eu spun. Dacă ar exista marele Altul al marelui
Altul ar exista o garanție, ar exista o garanție că ceea ce am spune
asta ar fi întotdeauna adevărul, pentru că marele Altul al marelui
Altul ar reacționa. Ei bine, el nu reacționează... La nivelul marelui
Altul, ceea ce spunem trece întotdeauna drept adevărul, însă
aceasta nu este sigur, iată dificultatea.
Așadar universalul a ceea ce ele doresc...
este tocmai asta ceea ce vreau să spun atunci când eu spun că ele
nu întâlnesc bărbatul decât în psihoză

7
...universalul a ceea ce ele doresc, acesta este pur și simplu al
nebuniei, și este tocmai de aceea că „toate femeile sunt nebune”
cum se spune.”
„Nu există altă existență a lui Unul decât existența matematică...
Nu există decât un singur lucru care reiese când se articulează: că
nu există doi, este o spunere, adevărul nu se poate decât juma-
spune, Există unul sau nu există doi, ceea ce se interpretează
imediat pentru noi: nu există raport sexual...
Există Unul (« Yad’lun »), asta nu vrea să spună că există
individul, ci că nu există altă existență a lui „1” decât existența
matematică...
Întreaga istorie a matematicilor a demonstrat că nu există loc în
care să fie mai demonstrabil, mai adevărat că „imposibilul este
realul”...”

8
 2023.03.03. Cele 5 funcții ale obiectului: Oral, Anal, Falic,
Scopic și Vocal
„Cele 5 etaje ale obiectului:
1.Oral
2.Anal
3.Falic
J.Genital! (olfactiv)
4.Scopic, ochi
5.Auricular! auditiv, voce.”

9
„Rezum aici punerea la punct necesară punerii în mers. Căci
trebuie ca eu să termin cu privire la neînțelesul femeilor pe care
eu le-am spus la ultimul meu seminar a nu fi private de juisarea
falică. Mi se impută a gândi că sunt bărbați. E vă cer puțin...
Juisarea falică nu le apropie de bărbați, le depărtează mai degrabă,
întru-cât această juisare este obstacol la ceea ce le împerechează
la sexuatul celeilalte specii.
Eu previn de această dată neînțelesul, subliniind că asta nu vrea să
spună că ele nu ar putea să aibă, cu un singur, ales de ele,
satisfacția veritabilă – falică. Satisfacție care se situează din burta
lor.
Însă ca și răspunzând la vorbirea bărbatului. Trebuie pentru asta
ca ea să le cadă bine. Ca ea să cadă pe bărbatul care îi vorbește
după fantasma sa fundamentală, a ei.
Ea trage efecte de iubire uneori, de dorință întotdeauna. Asta nu
se întâmplă chiar așa de des. Și când asta de întâmplă, asta nu face
raport pentru atât, scris, adică înregistrat în real.
Despre ceea ce eu am numit non-raportul, Freud avea ideea, în
ciuda reducției sale a genitalului la faptul reproducerii. Nu este
oare, într-adevăr, ceea ce el articulează din diferența
-pulsiunii, pe care el o spune falică,
-la cea pe care el o pretinde a subzista din genital?
Să fi perceput el dualismul, fără experiența, acolo unde el era, a
psihanalizei? Juisarea falică este cea, întocmai, care consumă
analizantul. Iată.”
„Eu sunt în locul din care se vociferează (pulsiune invocantă) că:
„Universul este un defect în puritatea Non-Ființei” (Paul Valery).
Și aceasta nu fără motiv, căci la a se păstra, acest loc face să se
treacă Ființa însăși. Ea se numește Juisarea, și este tocmai ea cea
a cărei lipse ar face van universul. (universul nu este consistent
decât excluzând limita sa (ex-sistență), dar el necesită o formă de
10
juisare limitată (juisare falică), fără de care viața umană ar fi
vană)”
„Pasajul lui (-ϕ) (mic phi) al imaginii falice de la o partea la alta a
ecuației de la imaginar la simbolic, îl pozitivizează în orice caz
(de la -ϕ la +Φ), chiar dacă el vine să umple o lipsă. (circuitul
imaginar: i(a) → d → S/ ◊ a → m, corespunde la -ϕ, +Φ-ul se
găsește la etajul superior ca și S(A/) în circuitul simbolic: S(A/)
→ S/ ◊ D → d…) Orice suport care ar fi din -1, el devine acolo Φ
care explică
-și particularitățile abordării sexualității de către femeie (♀ : S(A/)
→ Φ→ „să dai ceea ce nu ai”),
-și ceea ce face din sexul masculin sexul slab cu privire la
perversiune.
Nu vom aborda aici perversiunea pentru atât cât ea accentuează
abia funcția dorinței la bărbat, în calitatea în care ea instituie
dominanța – la locul privilegiat al juisării – a obiectului(a) al
fantasmei pe care ea îl substituie lui A/. (♂ : (S/◊a) la locul lui
S(A/) : → a → - ϕ : retur la dualismul imaginar și la obiectul de
completitudine al marelui Altul)”
„Pentru a reveni la fantasmă, să spunem că perversul se
imaginează a fi marele Altul pentru a-și asigura juisarea sa, și că
aceasta este tocmai ceea ce revelă nevrozatul imaginându-se a fi
un pervers, el pentru a se asigura din marele Altul. Ceea ce dă
sensul pretinsei „perversiuni” pusă la începutul nevrozei. Ea este
în inconștientul nevrozatului în calitate de fantasmă a marelui
Altul. Însă aceasta nu vrea să spună că la pervers inconștientul ar
fi sub cerul deschis. El se apără de asemenea în modul său în
dorința sa. Căci dorința este o apărare, apărare de a depăși o limită
în juisare. Fantasma, în structura sa (S/◊a) de noi definită, conține
-ϕ-ul, funcție imaginară a castrării, sub o formă ascunsă și
reversibilă de la unul din termenii săi la celălalt (de la S/ la a).
Adică faptul că în modul unui număr complex (a+ib, cu i la
11
puterea 2 = -1),el imaginează – dacă ne permitem acest termen –
în mod alternativ unul dintre acești termeni prin raport la celălalt.
(S/◊a: atunci când a conține –ϕ-ul sub forma imaginii falice
prezente în i(a) dar care dispare din i’(a) (imagine speculară),
aceasta este polul pervers al fantasmei. Atunci când este de partea
lui S/ că se „imaginează” –ϕ-ul castrării aceasta este polul
nevrotic al fantasmei)”

12
„Așa se face că din discursul psihanalitic, un organ se face
semnificantul (ɸ falusul). Cel despre care putem spune că se
izolează, în realitatea corporală, ca momeală, din a funcționa în el
(funcția fiindu-i delegată dintr-un discurs):
a)ca phaner (derivat protector al epidermei - păr, unghie, pană,
copită) în favoarea aspectului său de placaj mobil care se
accentuează din erectilitatea sa,
b)pentru a fi prins, acolo unde acest ultim accent contribuie, în
diversele pescuiri (păcate) (a) care fac discurs (a oral ca adevăr -
H, a anal ca produs - M, a scopic ca Altul - U, a vocal ca seamăn
- A) din voracități (pulsiuni parțiale) prin care se tamponează (cf.
chimie) inexistența raportului sexual.
Recunoaștem - chiar și din acest mod de evacuare (prin funcția
falică) - bineînțeles organul care din a fi, să zicem, „la activul”
masculului, îl face pe acesta, în spusul copulației (a oral, a anal, a
scopic, a vocal: →copulă-acțiune), să discearnă activul verbului.”

13
 2023.04.07. Cele 5 câmpuri ale obiectului: Juisare, Simptom,
Fantasmă, „Sinthome” și „Lalangue”
„Am anunțat pe afiș: Sfântomul („LE SINTHOME”). Este un mod
vechi de a scrie ceea ce a fost ulterior scris Simptom
(„SYMPTÔME”).”
„Eu am încercat să spun de acolo puțin mai lung despre simptom.
Eu chiar l-am scris din ortografia sa veche. De ce anume eu l-am
ales? S-f-â-n-t-o-m („S-i-n-t-h-o-m-e”), aceasta ar fi în mod
14
evident puțin mai lung să vă explic. Eu am ales acest mod de a
scrie pentru a suporta numele simptom, care se pronunță
actualmente, nu știm prea mult de ce „simptom”, adică ceva ce
evocă căderea a ceva, „ptoma” vrând să spună cădere.
Ceea ce cade împreună este ceva ce nu are nimic de-a face cu
împreună-ul („ensemble” – mulțimea). Un sfântom nu este o
cădere chiar dacă asta are de acolo aerul. Aceasta este până la
punctul în care eu consider că voi acolo toți în calitatea în care
sunteți, voi aveți ca sfântom fiecare pe fiecare a sa. Există un
sfântom el și un sfântom ea. Raportul sexual este un raport inter-
sfântomatic. Este prea bine pentru asta că semnificantul, care este
de asemenea din ordinul sfântomului, este prea bine pentru asta că
semnificantul operează. Este prea bine pentru asta că noi avem
bănuiala modului în care el poate opera: aceasta este prin
intermediul sfântomului.
Cum anume așadar să comunici virusul acestui sfântom sub forma
semnificantului? Aceasta este ceea ce eu m-am încercat să explic
de-a lungul tuturor acestor seminarii. Eu cred că nu pot azi să spun
despre asta mai mult.”
„Însă eu mi-am dat seama după toate că a consista asta voia să
spună ceva, este adică faptul că trebuia vorbit despre corp, că
există:
-un corp al Imaginarului,
-un corp al Simbolicului, este lalimba,
-și un corp al Realului despre care nu știm cum anume el iese.”
„Dacă eu am spus că nu există metalimbaj, aceasta este pentru a
spune că limbajul, asta nu există. Nu există decât suporturi
multiple ale limbajului care se numesc „lalimbă”, și ceea ce ar
trebui prea bine, este ca analiza să ajungă - printr-o supoziție – să
ajungă să desfacă prin vorbire ceea ce s-a făcut prin vorbire.”

15
„Nu există cu partenerul – partenerul sexual – nici un raport altul
decât prin intermediarul a ceea ce face sens în lalimbă...”
„Inconștientul, asta nu are nimic de-a face cu inconștiența. Așadar
de ce să nu traduci total liniștit prin „l’une-bévue” (o greșeală a
lui). Cu atât mai mult cu cât asta are imediat avantajul de a pune
în evidență anumite lucruri: de ce este oare că ne obligăm în
analiza viselor, care constituie o greșeală ca și nu contează care
alta, ca și un act ratat, cu excepția că există acolo ceva în care ne
recunoaștem. Ne recunoaștem în trăsătura de spirit, pentru că
trăsătura de spirit ține la ceea ce am numit lalimbă, ne
recunoaștem în trăsătura de spirit, alunecăm acolo... și tocmai
acolo deasupra Freud a făcut câteva considerații care nu sunt
neglijabile. Vreau să spun că interesul trăsăturii de spirit pentru
inconștient este totuși legat la acest lucru specific pe care-l
comportă achiziția lalimbii.”
„Fiecare să facă referință la viața lui, printre cei ce mă ascultă.
Există, sau nu, sentimentul că există ceva care se repetă în viața
lui, mereu același, și că e asta ceea ce este cel mai mult el. Ce este
acest ceva care se repetă? Un anumit mod de a Juisa. Juisarea
ființei vorbitoare care sunteți toți, cei care mă ascultați, se
articulează, tocmai de aceea ajunge la stereotip, dar un stereotip
care este tocmai un stereotip al fiecăruia. E ceva ce mărturisește
despre o lipsă într-adevăr esențială. Chiar și filosofii, este adevărat
că ceva mai târziu cu Spinoza, au ajuns la asta, că esența omului
este dorința. Este adevărat că nu măsurau bine la ce lipsă dorința
răspunde. La ceva, trebuie neapărat spus, nebun. La care, multă
vreme am substituit perfecțiunea atribuită Ființei Supreme. Acest
accent pe Ființă, e ceea ce e nebun acolo înăuntru; Ființa se
măsoară lipsei proprie normei. Există norme sociale din lipsa
oricărei norme sexuale, iată ceea ce spune Freud.”

16
 2023.05.05. Cele 5 funcții ale adevărului: Religie, Știință,
Magie, Artă și Psihanaliză
„Ar trebui să existe un act care să nu fie „debil mental”. Acest act,
eu încerc să-l produc prin învățământul meu. Însă este totuși din
bâlbâială. Noi atingem aici limitele magiei. Analiza este o magie
care nu are din suport decât faptul că, cert, nu există raport sexual,
dar că gândurile se orientează, se cristalizează pe ceea ce Freud în
mod imprudent a numit complexul lui Oedip.”

17
„În „ordinul visului” care își dă câmpul din a uza din limbaj, există
o pată, care este faptul că Freud numește ceea ce este în joc,
„Wunsch” (dorința) – aceasta este un cuvânt, așa cum o știm,
german - și „Wunsch” despre care este vorba are ca proprietate că
nu știm dacă aceasta este o aspirație („souhait”), care oricum este
în aer, o aspirație adresată la cine? Din momentul în care vrem s-
o spunem, suntem forțați să presupunem că există un interlocutor,
și pornind din acest moment-acolo, suntem în magie. Suntem
forțați să știm ceea ce cerem.
Dar întocmai, ceea ce definește cererea, aceasta este că nu cerem
niciodată decât prin ceea ce dorim…
eu vreau să spun: trecând prin ceea ce dorim
…și ceea ce dorim, aceasta n-o știm. Este tocmai pentru asta că eu
am pus accentul pe „dorința analistului”.”
„Este psihanaliza o știință? În mod cert e o religie, încă vie, foarte
vie... Mi se va spune că e o căutare, dar nu am încredere în acest
termen, cum spunea Picasso, nu caut, găsesc...”
„Corpul științei e în relația subiectivă echivalentul micului obiect
a, iar ambiguitatea a ceea ce în analiză e reductibil sau nu la știință
se explică văzând ceea ce ea implică dintr-un dincolo de știință...
Pe aici analiza ar putea cădea sub o clasificare ce ar situa-o la
rangul a ceva ale cărui forme și istorie îi evocă atât de des
analogia, o Biserică și deci o Religie...
Singurul mod de abordare a acestei probleme e plecând de la
faptul că religia, printre modurile omului de a-și pune chestiunea
existenței în lume, iar dincolo, religia ca mod de subzistență al
subiectului care se interoghează, se distinge printr-o dimensiune
care îi este proprie și care e lovită de o uitare...
În orice religie ce merită această calificare există o dimensiune
esențială rezervată la ceva operatoriu, numit sacrament...

18
Dacă e un sacrament, dacă asta operează, operează pe ceva, e un
pact? e altceva? ce trece prin această dimensiune? în toate
răspunsurile care ne vor fi date vom distinge mereu această marcă,
evocând un dincolo al religiei, operator și magic, în interiorul
religiei, ceva marcat de uitare, din motive perfect definite,
separare, impotență a rațiunii și finitudinii noastre...
De aceea analiza, în raport cu fondarea statutului său, e lovită de
o uitare asemănătoare, se regăsește marcată în ceremonie de
aceeași față vidă...
Dar analiza nu e o religie, procedă din același statut ca și știința,
se angajează în lipsa centrală unde subiectul se experimentează ca
dorință, un statut medial, de aventură, în abisul deschis în centrul
dialecticii subiectului și Celuilalt. Nu are nimic de uitat, nu
implică nici o recunoaștere a nici unei substanțe pe care ar pretinde
să opereze, nici măcar cea a sexualității.”
„Niciunde ca în creștinism, opera de artă ca atare nu se dovedește
în mod mai evident ca ceea ce ea este dintotdeauna și pretutindeni:
obscenitate (obscenus – de rău augur). Dimensiunea (dit-mension,
locuința spusului) obscenității, iată prin ce creștinismul vivifică
religia oamenilor. Nu vă voi da o definiție a religiei pentru că, nu
există mai multă istorie a religiilor decât istorie a artei. Religiile
sunt ca și artele, este un coș de gunoi, asta nu are nici cea mai mică
omogenitate...”
„Pentru a sfârși cu această poveste a religiei adevărate, punctez,
cât e încă timp, că Dumnezeu nu se manifestă decât din scrierile
care sunt spuse sfinte, sfinte în ce?, în faptul că nu încetează să
repete eșecul – citiți Solomon... maestrul maeștrilor, senti-
maestrul, un tip de genul meu – eșecul tentativelor unei
înțelepciuni căreia ființa i-ar fi mărturia...”
„Dacă vreodată – nu se știe, vi se poate întâmpla – veți ajunge să
înțelegeți acel ceva ce am pregătit, căci am pregătit ceva pentru
voi; se așteptau să vorbesc; nu am vrut să anunț, dar am pregătit
19
ceva; am pregătit chiar cu multă grijă, trebuie să spun, într-adevăr;
dacă vreodată deci veți ajunge, veți înțelege ceva ce se raportează
la raporturile psihanalizei cu religia. Nu sunt foarte amicale. În
mare e sau unul sau altul. Dacă religia triumfă, cum e cel mai
probabil – vorbesc de adevărata religie, nu există decât una
adevărată – dacă religia triumfă, va fi semnul că psihanaliza a
eșuat. E tot ce e mai normal să eșueze, căci la ce se dedică, e ceva
foarte dificil. Dar în sfârșit, cum nu aveam intenția să fac o
conferință acum, nu pot spune decât asta, că psihanaliza, e ceva
foarte dificil.”
„Numesc simptom tot ceea ce vine din real. Iar realul, tot ceea ce
nu merge, ce nu funcționează, ce se opune vieții omului și
confruntării personalității sale. Realul revine întotdeauna la
același loc. Îl veți regăsi mereu acolo, cu aceiași semeni
(semblants) ai săi. Oamenii de știință găsesc frumos să spună că
nimic nu este imposibil în real. Trebuie un sacru tupeu pentru a
afirma lucruri de acest gen, sau mai degrabă, așa cum o bănuiesc,
o totală ignoranță cu privire la ceea ce faci și spui.
Realul și imposibilul sunt antitetice, ele nu pot merge împreună.
Analiza împinge subiectul spre imposibil, ea îi sugerează să
considere lumea așa cum este ea cu adevărat, adică imaginară, fără
semnificație. În timp ce realul, ca o pasăre vorace, nu face altceva
decât să se hrănească din lucrurile cu sens, din acțiunile care au
un sens.
Auzim repetându-se că trebuie să dai un sens la asta sau aia, la
propriile gânduri, la propriile aspirații, dorințelor, sexului, vieții.
Dar despre viață noi nu știm nimic de nimic. Savanții își dau suflul
să ne-o explice.
Teama mea este că din vina lor, realul, acest lucru monstruos care
nu există, va sfârși prin a prinde, prin a o lua. Știința se substituie
religiei, iar este de altfel mult mai despotică, mai obtuză și

20
obscurantistă. Există un zeu-atom, un zeu-spațiu, etc. Dacă știința
câștigă sau religia, psihanaliza este terminată.”
„Nu este adevărat. Nu mă încadrez nici printre alarmiști, nici
printre angoasați. Nefericire psihanalistului care nu-și va fi depășit
stadiul de angoasă. Este adevărat, există în jurul nostru lucruri
oripilante și devorante, ca și televiziunea prin care o mare parte
dintre noi este în mod regulat fagocitată. Dar asta nu este decât
pentru că există oameni care se lasă fagocitați, care-și inventează
chiar un interes pentru ceea ce văd.
Iar apoi există alte trucuri monstruoase în alt mod devorante:
rachetele care merg pe lună, cercetările în adâncul oceanelor, etc.
Toate, lucruri care devoră. Dar nu există nimic aici din care să faci
o dramă. Sunt sigur că atunci când vom avea destul din rachete,
din televiziune și din toate blestematele lor cercetări în gol, vom
găsi altceva de care să ne ocupăm. Este o reviviscență a religiei,
nu-i așa? Și alt mai bun monstru devorant decât religia? Este o
sărbătoare continuă, din care să te distrezi secole așa cum aceasta
a fost deja demonstrat,
Răspunsul meu la toate acestea, este că omul a știut întotdeauna
să se adapteze la rău. Singurul real care se poate concepe, la care
noi avem acces este chiar acesta, va trebui prea bine să ne facem
despre el o rațiune: să dăm un sens lucrurilor, cum se spune. Altfel,
omul n-ar avea angoasă, Freud n-ar fi devenit celebru, iar eu aș fi
un profesor de liceu.”
„Demonstrând în act că nu e din faptul lor că Școala mea ar fi
Instituție, efect de grup consolidat, pe cheltuiala efectului de
discurs așteptat de la experiență, atunci când ea este freudiană.
Știm ceea ce l-a costat de acolo, faptul că Freud a permis ca grupul
psihanalitic să ia cu el discursul, să devine Biserică.
„Internaționala...”, întru-cât acesta este numele său, se reduce la
simptomul care ea este la ceea ce Freud aștepta de acolo. Dar nu
este ea cea care face greutate.
21
Aceasta este Biserica, adevărata, care susține marxismul din ceea
el îi redă sânge nou... al unui sens reînnoit. De ce nu psihanaliza,
când ea virează la sens? Eu nu spun asta pentru un van persiflaj.
Stabilitatea religiei vine din faptul că sensul este întotdeauna
religios. De unde încăpățânarea mea în calea mea de mateme, care
nu împiedică nimic, dar mărturisește despre ceea ce ar trebui
pentru – analist – a-l pune la pasul funcției sale.”

22
 2023.06.02. Cele 5 câmpuri ale adevărului: Maternitate,
Matematică, Mistică, Mitologie și Mister
„Trebuie întotdeauna să introduci simbolurile, matematice sau
altele, cu ajutorul limbajului comun, trebuie să explici ceea ce vei
face.”
„Cu adevărat, un lucru este încă și mai surprinzător, faptul că
fundamentele teoretice ale opticii stau în întregime pe o teorie
matematică, fără de care este absolut imposibil să structurezi
optica.”
„Prin chiar premisele situației analitice, funcția absolut matematic
declanșată, aproape automat declanșată, prinde relația analizat-
analist chiar înainte ca ea să fi început, din și prin prezența și
funcția analistului.”
„Progresul despre care este vorba este un progres al ordinului
simbolic. Să observăm istoria unei științe ca și cea a matematici:
ne dăm seama imediat că am stagnat vreme de secole în jurul unor
probleme care sunt acum clare unor copii de zece ani... Progresul
matematic nu este un progres al puterii de gândire al ființei umane:

23
doar începând cu momentul în care cineva a inventat un semn,
face ceva bun. Matematica este tocmai asta!”
„Nu avem nevoie decât pur și simplu să constatăm că prin
intermediul lui 0 și 1, adică a conotației prezență-absență, noi
generăm, suntem capabili să reprezentăm tot ceea ce se prezintă,
tot ceea ce a fost dezvoltat într-un proces istoric determinat, tot
ceea ce a fost dezvoltat în matematică.”
„Nu suntem aici pentru a dezvolta toate fețele acestei funcții a
tatălui. Eu vă fac să remarcași una, și una dintre cele mai frapante,
care este în mod net introducere unui ordin, și anume a unui ordin
matematic care este, prin raport la ordinul natural, o noutate, o
structură diferită. Tocmai despre aceasta este vorba.”
„Din momentul în care există o grafie, există o ortografie.”
„Nu există mai multă „asociere liberă” decât cea în care am putea
spune că este liberă o variabilă legată într-o funcție matematică...”
„Fiind limbajul cel mai propice discursului științific, matematica
e „știința fără conștiință” pe care o promite bunul nostru Rabelais,
cea căreia un filozof, nu-i poate rămâne decât cu gura căscată:
„știința veselă” se bucura din a presupune de acolo ruina sufletului
(știința veselă ruinează sufletul – obiect subiacent discursului
filosofic – dezvăluind obiectul a adevăr al discursului H).
Bineînțeles, nevroza supraviețuiește acolo.(această dezvăluire nu
e suficientă pentru a rezolva nevroza)
Aceasta remarcată, spunerea se demonstrează, și din a scăpa
spusului. (se de-monstrează: sens anti-orar al trecerii de la locul
Altuia la locul Seamănului)
Din acel moment acel privilegiu, ea nu i-l asigură decât din a se
formula în „spunere că nu”, dacă - mergând la sens:
-este conținerea (M) cea pe care o sesizăm acolo, nu contradicția
(H),
-răspunsul (U), nu reluarea în negare,
24
-respingerea (A), nu corecția.
Să răspunzi astfel suspendă ceea ce spusul are din veritabil.”
„Nu există raport sexual, cert, decât între fantasme. Și fantasma
este de notat cu accentul pe care eu i-l dădeam atunci când
remarcam că geometria – (Lacan scrie la tablă) „l’âge et haut-
maître hie” („vârsta și înalt-maestru tasează”) – că geometria este
țesută din fantasme, și din aceeași lovitură întreaga știință. Eu
citeam, recent o chestie care se numește – aceasta este în patru
volume – „The world of mathematics”. Așa cum o vedeți, aceasta
este în engleză.
Nu există nici cea mai mică „lume a matematicilor”. Este suficient
să agăți articolele în chestiune. Asta nu este suficient să faci ceea
ce numim o lume, eu vreau să spun o lume care se ține. Misterul
acestei lumi rămâne în mod absolut întreg.”

25
 2023.07.07. Funcții și câmpuri ale celor 5 discursuri: al
Maestrului, Universitar, Isteric, Capitalist și Analitic
„Deci dacă spun că analistul nu se autorizează decât din el însuși,
desigur nu poate fi numit la psihanaliză, dar asta nu înseamnă că
oricine poate intra acolo înăuntru, adică ar trebui să se înscrie
foarte bine, ceea ce eu aștept să se înscrie, pentru că nu e ca atunci
când eu inventez ceea ce prezidează alegerea ființei sexuate, aici,
nu pot inventa pentru rațiunea că un grup este real, și chiar un Real
pe care nu îl pot inventa din faptul că e un Real nou apărut, căci
cât nu exista acest discurs analitic, nu exista psihanaliză… De
aceea am spus că există psihanalist, fapt de care, de exemplu eu,
eram mărturia, dar asta nu vrea să spună că pentru asta există un
psihanalist… e o vizare propriu isterică să spui că există măcar

26
unul, eu nu sunt deloc pe această pantă, nefiind din natură în
poziția istericului, nu sunt Socrate, de exemplu…”
„Și despre discursul analitic, m-am gândit că totuși, nu ar fi rău să
punctez câte ceva înainte de a vă părăsi, care să vă dea ideea că
tocmai, nu numai că nu este ontologic, nu este nici filosofic, ci
este doar necesitat de o anumită poziție.”
„Nu spun că vorbirea există pentru că nu există raport sexual, ar fi
complet absurd, nu spun nici că nu există raport sexual pentru că
vorbirea este acolo, dar cu siguranță nu există raport sexual pentru
că vorbirea funcționează la acel nivel descoperit de discursul
analitic ca specificând ființa vorbitoare, adică importanța,
preeminența în tot ceea ce va face – la nivelul său - din sex
seamăn...”
„Nu există un singur discurs în care seamănul să nu conducă jocul.
Nu vedem de ce ultimul venit, discursul analitic, ar scăpa acolo.
Nu e totuși un motiv pentru ca în acel discurs, sub pretextul că e
ultimul venit, să vă simțiți atât jenați încât să faceți, după uzajul
din care se jenează colegii voștri din Internațională, un seamăn
mai seamăn decât natura, afișat; vă amintiți totuși că seamănul a
ceea ce vorbește ca specie, e întotdeauna acolo în orice specie de
discurs care îl ocupă; e totuși o a doua natură. Așadar, fiți mai
destinși, mai naturali, când primiți pe cineva care vine să vă ceară
o analiză. Nu vă simțiți atât de obligați să vă împingeți din gât.
Chiar ca și bufoni, sunteți justificați să fiți. Nu aveți decât să priviți
„Televiziunea” mea. Sunt un clovn. Luați exemplu acolo
deasupra, și nu mă imitați! Seriosul care mă animă, este seria pe
care o constituiți. Nu puteți totodată să fiți de acolo și s-o fiți.
Simbolicul, imaginarul și realul, este enunțatul a ceea ce operează
efectiv în vorbirea voastră când vă situați din discursul analitic,
când analist o sunteți. Nu apar, acei termeni, cu adevărat, decât
pentru și prin acel discurs. Nu am avut de pus acolo intenție, nu

27
am avut decât de urmat, și eu. Asta nu vrea să spună că nu clarifică
celelalte discursuri, dar nici nu le invalidează.”
„Să spui că semnificantul e arbitrar nu are aceeași portanță cu să
spui simplu că nu are raport cu efectul său de semnificat, e o
alunecare în altă referință, referință care se situează din ceea ce
constituie ca legătură discursul...
Semnificantul ca atare nu se referă la nimic dacă nu la un discurs,
adică la un mod de funcționare, o utilizare a limbajului ca
legătură...
Trebuie precizat ce e legătură, e o legătură între cei ce vorbesc, nu
oricine, ființe, pe care suntem obișnuiți să le numim vii, și poate
că e foarte dificil să excluzi din cei ce vorbesc dimensiunea vieții,
dar vedem imediat că o face să intre în același timp pe cea a morții,
și că rezultă o radicală ambiguitate semnificantă...
Singura funcție din care viața se poate defini, reproducerea
corpului, nu se poate intitula ea însăși nici din viață, nici din
moarte, căci, ca atare, în măsura în care e sexuată, comportă
ambele, viață și moarte...
Deja, doar avansând în curentul discursului analitic, am și făcut
acel salt numit concepția lumii, și care trebuie totuși să fie pentru
noi ceea ce este cel mai comic, acest termen presupune un cu totul
alt discurs decât al nostru, cel al filosofului...
Nimic nu e mai puțin asigurat, dacă o scoatem din discursul
filosofic, decât existența unei lumi... Nu e decât ocazia surâsului
când auzi avansând din discursul analitic că ar comporta ceva de
ordinul unei astfel de concepții...”

28