ÎN CĂUTAREA

ARHETIPULUI

Georgeta Corniță
Corni
Searching for the
Archetype
″We thus finish the story because
the Law has been brought to
completion. We now open the circle
of a new beginning, because
nothing ends, just ceases for a
moment, and then the Search
begins anew. In the end, the
universe is unfathomable and the
Searchers, the Observers and the
Insightful are a part of it.″ The
Author

Auf der Suche nach dem

Archetyp
„Wir schließen die Geschichte ab,
weil das Gesetz sich vollzogen hat.
Wir eröffnen den Kreis eines neuen
Anfangs, weil nichts zu Ende
geht: es hört nur zeitweilig auf,
dann beginnt die Suche erneut.
Letztendlich, ist das Universum
endlos und die Sucher, Beobachter
und Kenner sind Teil davon." Die
Autorin
 Georgeta Corniță

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

1
2
 Georgeta Corniţă

ÎN CĂUTAREA
ARHETIPULUI
POVESTE

Pentru Măriuţa și Teodora,

când vor începe Căutarea!

Editura EUROTIP

Baia Mare 2018

3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CORNIȚĂ, GEORGETA
În căutarea arhetipului/Georgeta Corniță – , Baia Mare, Editura Eurotip,
2018
ISBN 978-606-617-338-4

821.135.1

Coperta: Foto Constantin Brâncuși, Sărutul, 1907-1908, Sculptură în pia-

tră de Marna, Muzeul de Artă din Craiova

Georgeta Corniță, ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

© Georgeta Corniță

4
 O INTRODUCERE NECESARĂ

MOTTO
„Iubirea este armonie și Iubirea dintre bărbat și femeie este,
mai presus de toate, ARMONIE!” Anonim

Conștiinţa ca dimensiune universală se apleacă cu

generozitate asupra firului de nisip și-i dă puterea să se
înalţe până la porţile nevăzute ale forţei creatoare, cu con-
diţia să-i respecte legile...
Unul e începutul, Totalitatea, Întregul... El este toto-
dată sfârșitul și locul de întoarcere... Unul creat devine doi
și dualitatea ajunge condiţie pentru trinitate... Și ciclul se
reia...
Omul nu face excepţie! În aproape toate miturile
sau religiile, forţa creatoare pornește de la Unul, dar își re-
pară instantaneu greșeala și-l împarte în două, prefigurând
apariţia fiului, pentru continuarea ciclurilor...
Desigur că această scurtă introducere poate să pară
foarte schematică și așa și este, dar noi nu ne-am propus să
dezbatem teorii, ci să imaginăm o poveste de dragoste...

5
O poveste foarte serioasă, cu un EL și o EA care respectă,
mai mult sau mai puţin, legile despre care aminteam...
Seriozitatea nu se leagă însă numai de lumea aceas-
ta, ci și de multele lumi posibile, pe care le străbatem în
drumul nostru spre refacerea Unului...
Cât despre dragoste, ar trebui să scriem pagini în-
tregi, interesante pentru mulţi, plictisitoare pentru unii şi
amuzante pentru alţii. Vom spune doar, pe scurt, că, în po-
vestea noastră, dragostea sau iubirea este sentimentul To-
talităţii și că atingerea perfecţiunii lui presupune respecta-
rea concomitentă a cel puţin trei Legi: Legea Firii, Legea
Completării și Legea Continuităţii.
Cel mai simplu de îndeplinit și de înţeles este Legea
Firii. Aici funcţionează foarte bine atracţia dintre trupuri și
explicaţia pune la treabă o mulţime de formule chimice,
puţină energie, câteva instincte, și, dacă se poate, ceva sen-
timent...
Legea Completării pare și ea, la prima vedere, foarte
ușor de înţeles... Nu toată lumea vorbește de jumătatea
căutată, jumătatea dispărută și, mai rar, de jumătatea găsi-
tă?
Pe de altă parte, în ultimul timp, Androginul mitic
este prezent pe toate canalele și este luat ca bază de discu-
ţie pentru cele mai năstrușnice conversaţii știinţifice sau
nu. Nici noi nu vom face excepţie, pentru că, vorbind de
Legea Completării, nu putem să nu ajungem la Unul iniţial,
care, bineînţeles, este, arhetipal vorbind, Androginul...

6
 Dacă Legea Firii se aplică la toate fiinţele vii, găsirea
celui care reprezintă partea lipsă din celălalt, prin conștien-
tizarea necesităţii descoperirii jumătăţii perfecte, este spe-
cifică doar omului...
Ce îl face pe om atât de special în faţa creatorului
său? S-ar putea crede că sufletul, fiindcă trupurile sunt obi-
ecte fizice prezente peste tot în lumea vie... Dar, cu toate că
ideea este destul de controversată, suflet au și animalele și,
dacă ești generos, accepţi că și plantele ar putea avea. Nu
după același tipar, bineînţeles, dar cum poţi vorbi de afec-
ţiunea plină de credinţă pe care rareori o găsești chiar la
om, dar pe care o manifestă un câine? Și multe alte exem-
ple... Nu intrăm în controverse, fiindcă părerea noastră ori-
cum este formată. Nu numai omul are suflet!
Atunci, încă o dată, ce-l face pe om atât de special?
Dacă ar fi doar mintea, iarăși ar fi voci care ar spune că,
uneori, creierele unor animale funcţionează destul de bine
și, în unele circumstanţe, chiar mai bine decât ale multor
oameni...
Înseamnă că mai e ceva și acest ceva îl face pe om să
fie nu numai special, ci și nemuritor!
Credem că este vorba de duh sau spirit, acea parte
superioară a sufletului și minţii laolaltă, care se conectează
cu spiritul nemuritor al universului, prin supramental1.
Este fluxul energetic purtător de informaţii, care, dirijat

1Unul din cele cinci corpuri recunoscute de medicina orientală. Materia,

energiile vitale, înțelesul mental și arhetipurile supramentale sunt toate
posibilităţi cuantice ale conștiinţei. (Amit Goswami)

7
spre univers, colapsează2, dând naștere realităţii apropiate
sau îndepărtate, adăugând permanent informaţii noi, care
derivă din experienţa de viaţă a individului...
Concomitent, aceste fluxuri se întretaie cu altele în
sens invers, care vin dinspre baza de date a universului.
Stabilitatea lor poate să depindă de conexiunile pe care
aceste fluxuri le realizează și, atunci, omul se află pe calea
întregirii sale, fiindcă o potrivire perfectă a punctelor de
colapsare a fluxurilor emise de un bărbat și o femeie, care
se caută prin univers, poate să-i așeze deodată faţă în faţă!
Că-i așază sau nu, asta e o altă problemă și nu e una
ușoară, fiindcă întâlnirea trebuie să îndeplinească o mulţi-
me de condiţii pe care, probabil, doar fizicienii sau filozofii
le-ar putea scoate la iveală...
Noi nu putem s-o facem și nici nu încercăm! Vrem
doar să spunem că această căutare a jumătăţii nu se poate
face punând la treabă doar trupul și sufletul, și nici chiar
mintea... Toate laolaltă, ghidate de spirit, ar putea să obţină
darul întregirii, dar și aici există un dacă... Dacă și numai
dacă omul are capacitatea de a acorda suficientă atenţie
sinelui și, cunoscându-se bine, să aibă încrederea și puterea
de a se ridica deasupra trupului, cercetând cu spiritul in-
formaţia ce-i stă la dispoziţie în universul apropiat sau mai
îndepărtat și determinând cu trupul, mintea și sufletul

2 Termen folosit în fizica cuantică cu sensul de transformare instantanee,

printr-un salt cuantic, a unei unde de posibilitate în particulă, a undei pro-

pagate în particulă localizată, ca eveniment în spațiu-timp.

8
momentul și persoana care-i asigură armonia, puterea,
întregirea și continuitatea...
În marea majoritate a cazurilor, omul nu se cunoaș-
te suficient și nu are nici răbdare... Urmează Legea Firii și
simte toată viaţa că a rămas incomplet... Instinctele i-au fost
îndeplinite, chiar sufletul a răspuns impulsurilor, doar min-
tea a început s-o ia razna, punându-și întrebări...
Ce lipsea?... Lipsea cunoașterea de sine și lipsea
răbdarea, lipsea spiritul care asigură stabilitatea și nemuri-
rea și, mai ales, lipsea Cunoașterea legilor... Ce are a face
cunoașterea cu iubirea poate fi o întrebare normală. Are!
Lipsa de cunoaștere, un trup, un suflet și o minte nepregăti-
te sunt adevăratele cauze ale promovării unui surogat de
iubire care, de cele mai multe ori, nu rezistă sau, mai rău,
devine o a doua natură în varianta ei falsă și incompletă...
Nemulţumirea, dezacordul, indiferenţa, obișnuinţa
cu răul, cu sordidul, cu banalul, chiar și mila, în acest caz,
omoară divinul din om și-i răpesc dreptul la adevărata feri-
cire...

După părerea noastră, de cele mai multe ori, drumul

spre celălalt se întinde pe mai multe vieţi sau se petrece
ubicui, în mai multe dimensiuni... Armonia universală ges-
tionează cercurile vieţii fiecărui om și-i oferă posibilitatea
de a se desăvârși în spiritul acestei armonii.
Unul este punctul de plecare și ajungere... Dualitatea
umple cercul Căutării și-l desăvârșește prin Recunoaștere,

9
permițând triunghiului să deschidă cercul următor, în care
fiul devine el însuși Căutător...
De aici încep problemele... Fiecare tânăr, când pără-
sește cercul părintesc și trece în cercul său, își începe cău-
tarea pentru a se desăvârși. Cum se petrec lucrurile poate fi
destul de ușor de observat, dacă privim în jur...
Varianta cea mai des întâlnită este când el habar n-
are că este de capul lui și că a pornit căutarea... Ba mai mult,
el habar n-are de amândouă și, complet nepregătit, forţea-
ză ieșirea din cercul părintesc... A doua variantă este când
știe că e de capul lui, dar nu știe că trebuie să caute. Stă și
așteaptă, până e prea târziu... A treia variantă este când
tânărul știe că e de capul lui, știe că trebuie să caute și chiar
o face, dar nu cunoaște nici tehnica, nici mijloacele... Mai
este și varianta în care el cunoaște și tehnica și știe și care
sunt mijloacele, dar habar n-are ce să facă cu ceea ce găseș-
te sau, mai rău, nu știe să păstreze ceea ce găsește...
Cam așa stau lucrurile cu majoritatea celor care
pornesc în căutarea jumătăţii...
Asta nu înseamnă că universul se oprește. Nu! Face
și el ce poate și reglează lucrurile din mers... În oricare va-
riantă s-ar găsi, tânărul va căpăta experienţă...
Dacă va avea o minimă cunoaștere și va înţelege că
totul depinde doar de el pentru a o desăvârși, va reuși să
găsească răbdarea până la Recunoașterea celui/celei care îi
este sortit/ă și va aștepta cercul care îi va permite împlini-
rea deplină a Legii...

10
 Cunoscător fiind, va accesa cerc după cerc, însoţit de
Armonia Iubirii și de cel/cea care reprezintă pentru el ju-
mătatea perfectă, și se va întoarce la punctul de început,
binecuvântat și în armonie cu Universul... Aceasta poate fi
excepţia!
Celelalte situaţii sunt, din păcate, cele mai multe și
banal de plictisitoare, prin repetabilitate...
Intrat în cercul său nepregătit și fără să fie preocu-
pat de cunoașterea legilor Universului, cauzele fiind foarte
diverse, tânărul va experimenta pe propria piele și cele
câteva succese, dar și numeroasele eșecuri, de cele mai
multe ori încălcând Legea și ieșind din cerc în aceeași cali-
tate de Căutător...
Și dacă experienţa trăită nu l-a atenţionat în niciun
fel, o ia de la capăt, și tot așa, până când Universul găsește
un zid pe care să i-l așeze în faţă, ca să dea cu capul și să se
trezească!...

De fapt, discuţia de față pornește de la ideea că, în

cazul în care Căutătorii ar găsi calea spre Recunoaștere și
Cunoaștere deplină, fără să fie nevoie de pietre sau ziduri,
lumea întreagă ar deveni mai bună, pentru că ar fi sub
semnul Armoniei...
Cum se poate accesa această cale am mai spus-o, dar
nu strică să repetăm... Atenţi la noi înșine, avem posibilita-
tea să știm cu precizie cine suntem și de ce avem nevoie.
Fiind atenţi la noi înșine, vom descoperi un simţ de care nu
are aproape nimeni grijă... Este intuiţia! Pare să fie simţul

11
care ne conectează la energia universală, permiţându-ne să
înţelegem și lucrurile de neînţeles. Și, ca orice simţ, și intui-
ţia poate fi ascuţită până ajunge ca bisturiul celui mai pri-
ceput chirurg... Cu ea putem pătrunde în tainele Universu-
lui și putem ajunge astfel mai ușor la descoperirea puncte-
lor de colapsare a undelor venite dinspre cel care ne este
hărăzit...
Pe de altă parte, exersarea pozitivă a fluxurilor sim-
ţurilor și minţii spre fiinţa ta spirituală te poate pregăti
pentru a primi Iubirea ca esenţă a Armoniei Universale... Și
nu uita! Jumătatea perfectă are nevoie de Iubire și, deci, de
Armonie!
Toate acestea au fost prezentate ca posibilităţi... Că
ar fi și realizabile, asta nu mai putem garanta, fiindcă de-
pinde în totalitate de cel care caută...

Aminteam că, de cele mai multe ori, Căutătorii nu au

răbdare și încălcarea Legii Completării devine cea mai des
întâlnită greșeală în drumul spre Împlinire...
Ideea noastră generoasă este că, uneori, totuși, se
produce Recunoașterea jumătăţii, chiar dacă Legea Com-
pletării este deja încălcată. Ea nu mai poate acţiona în viaţa
curentă, dar cel care recunoaște este categoric câștigat,
fiindcă experienţa trăită îl poate ajuta într-o altă existenţă
să împlinească Legea... L-am numit Observator!
De ce Observatorul și nimeni altcineva? Pentru că
numai legătura cu acesta este de o asemenea constanţă,
cuprindere și putere, încât undele de energie să se adune în

12
mănunchiul indestructibil al nemuririi și continuităţii...
Celelalte legături, deși afectiv existente, nu acoperă decât o
parte din fluxul energiei interioare și se rup cu ușurinţă,
transformând trecerea într-un alt cerc nu într-o reînviere,
ci într-o risipire...
Dacă Recunoașterea este reciprocă, deși târzie, fi-
indcă amândoi au încălcat Legea sau numai unul dintre ei,
atunci cei doi Observatori sunt norocoșii, fiindcă au toate
șansele ca, într-una dintre existenţe, să se îndrepte fără
reţineri unul către celălalt, spiritul lor nemuritor fiind ghi-
dul spre fericirea deplină... Și cine știe?! Înţelepţi și com-
pleţi se vor întoarce acolo unde a început totul...
Atenţie însă! Despre Observator nu-i poţi vorbi de-
cât Observatorului, fiindcă oricărui neiniţiat i se va părea că
lumea s-a întors cu susul în jos...
Poţi vorbi însă tuturor despre Iubire...
Cât despre Iubire, atunci ea trebuie să fie ceva com-
plet, la care să participi cu toată fiinţa ta! Iubirea dintre
bărbat și femeie cere, cu atât mai mult, această participare,
iar fiinţa fiecăruia nu poate fi decât o fiinţă cu spirit...
Dragostea spre care s-au îndreptat cele două jumă-
tăţi ghidate de fluxurile magice ale spiritului va aduce, în
primul rând, o profundă și nemaiîntâlnită Armonie... Am
putea spune, cu alte cuvinte, că cei doi trăiesc aceeași mu-
zică, dar Armonia reprezintă pentru ei nu numai o stare, ci
reprezintă un fel de a fi, creativ și complementar...
Toate celelalte trăiri derivă de aici... Toate faptele
lor vor fi în armonie cu fiinţa lor și cu universul, instinctele

13
îi vor purta spre zonele superioare ale sinelui și sentimen-
tele se vor îmbogăţi, sufletul se va înălţa și va oferi minţii
informaţii noi, care vor fi purtate de spirit spre lumea lor și
spre alte lumi... Înţelepţi și buni prin Armonie, vor deveni
nemuritori...

În drumul ei, Devenirea se va supune în mod natu-

ral și necesar Legii Continuităţii... Triunghiul în cerc și cer-
cul în triunghi sunt modele ale armoniei universale. Uni-
versul este armonios, dar nu este static! Fiul care se va naș-
te va închide triunghiul și va deschide un nou cerc, asigu-
rând Universului dinamismul și continuitatea...
De cele mai multe ori, fiul născut în Armonie este
dintru început un iniţiat și modelul din cercul părintesc va
fi preluat și experienţiat3 în propriul cerc... Dacă este sufici-
ent de atent și va contracara distorsiunile inevitabile călăto-
riilor prin cercuri, el va corela în același mod armonios rolul
său de Căutător cu cel de Observator și va deveni un Cunos-
cător...

Recunoaștem, despre Cunoscători vom vorbi mai

mult din imaginaţie, fiindcă până acum n-am prea întâlnit...
Totuși, chiar dacă noi n-am întâlnit, suntem convinși că ei
există, altfel, povestea noastră n-ar avea sens... Pentru că
vocea unui Cunoscător a picurat, unul după altul, motto-
urile și el știa ce spune…

3 Cu sensul de pus în aplicare ca experiență de viață.

14
 Așa că, ascultându-le și folosindu-ne imaginaţia, cu
precizarea că toate potrivirile cu realitatea sunt absolut
întâmplătoare, vă propunem o poveste, în esenţa sa, ficţiu-
ne, dar asta doar până la un punct…

Cărbunar, 9 iunie 2018

15
16
 I.

CĂUTĂTORII

„Căutătorii sunt deschizătorii drumului spre Împlinirea

Legii... Numai de ei depinde dacă ajung la capăt sau se rătă-
cesc... ” Anonim

17
18
 1.

MOTTO

„Încălcarea Legii este o greșeală pe care, dacă ai

făcut-o, asumă-ţi-o și n-o lăsa să te doboare! Aruncă frustra-
rea și încearcă să faci din greșeala ta o treaptă spre cunoaș-
tere și desăvârșire!” Anonim

Povestea
Terminase de câteva luni școala și se reîntorsese
plină de bucurie acasă, unde se simțea cu adevărat iubită și
ocrotită... Avea o viață interioară bogată, încât nu se plicti-
sea niciodată iar fratele ei urma să vină și el, așa că totul se
întrezărea a fi ca în atâtea alte dăți, când ei doi trăiseră va-
canțe minunate în casa părintească...
În momentul în care mama ei o anunţă că urmează
să-i viziteze un tânăr cu părinţii lui, i se păru că cineva îi
face praf toate planurile, dar nu comentă...
Avea nouăsprezece ani și până acum nu se gândise
deloc la căsătorie... Pe de o parte, fiindcă fusese plecată la

19
școală și, acolo, micile căutări nu contaseră prea mult, iar
pe de alta, fiindcă nu simţise încă fiorul despre care citise
atâtea în romanele adolescenţei...
Faţa ei era cu adevărat frumoasă, ochii luminoși fi-
ind completaţi de obrajii îmbujorați, de buzele fin arcuite și
ovalul de madonă... Singurul lucru care o dezavantaja era
trupul foarte subţire, prea slab pentru vârsta ei și, mai ales,
prea slab, după canoanele vremii...
Părinţii ei crezuseră că e bolnavă de ceva ascuns,
dar nu era așa! Toţi medicii pe la care fuseseră îi liniștiseră
că nu are nimic... Așa era constituţia ei!
Pe ea, vizitele la medici nu o ajutaseră deloc! Deve-
nise nesigură și suspicioasă privind propria persoană...
Acesta ar fi fost, de altfel, al treilea motiv și cel mai serios
pentru care nu se gândise până acum că ar trebui să se mă-
rite...
Și, dintr-odată, se anunţa un pretendent! Nu se ară-
tă curioasă, dar se gândi imediat că nu știa mai nimic des-
pre căsătorie și, dintr-un impuls, se îndreptă spre mama
ei... Erau bune prietene și putea s-o întrebe orice, totuși
ceva o făcu să se oprească... Se gândi că e prea devreme să-
și pună asemenea întrebări, fiindcă nici nu știa dacă pre-
tendentul o va și cere de nevastă... Se întoarse cu o mică
îndoială în suflet și începu să facă pregătirile pentru primi-
re...
La ora stabilită, intrară în curte, într-o șaretă trasă
de un cal vânăt cu pete, un bărbat mai în vârstă, cu părul
alb ca neaua, deși nu foarte bătrân și, alături, un tânăr care,

20
când se apropiară, văzu că nu mai era chiar așa de tânăr...
Era însă foarte frumos! Înalt, cu faţa rotundă, luminată de
ochii căprui, avea un fel foarte bărbătesc în ţinută și o bună
dispoziţie care te fermeca...
Toate acestea fuseseră observate în timp ce îi privea
din balconul casei, unde, împreună cu mama ei, îi aștepta...
Îl plăcu, dar inima ei nu făcu niciun salt spectaculos înainte,
dar nici înapoi... Stătea serioasă și curioasă, puţin intimida-
tă de rolul pe care trebuia să-l îndeplinească.
Însoţiţi de tatăl ei, cei doi înaintară veseli spre ele...
El se uită direct în ochii ei și ce văzu se pare că îi plăcu, fi-
indcă veselia lui crescu, însoţită și de o imperceptibilă tan-
dreţe, pe care ea o sesiză și atunci se hotărî! Dacă o cere, va
spune da!
Bătrânul se arătă și el fermecat de frumuseţea ei, în-
să, om practic, îi măsura și trupul și ce vedea nu-l prea li-
niștea... El voia pentru fiul lui o femeie care să fie, într-
adevăr, frumoasă, dar să fie și puternică, să ţină gospodă-
ria, să facă copii sănătoși și să suplinească partea lui de
muncă, fiindcă el avea slujbă și aceasta îl ţinea aproape
toată ziua departe de casă...
După ce discutară despre una și alta, despre ce se
mai întâmpla în lume, îi invitară la masă și, acolo, mama ei
profită de ocazie să o laude, deoarece, cu adevărat, toate
erau foarte gustoase și aspectuoase, și fuseseră făcute de
mâna ei...
Tatăl lui o rugă de câteva ori să-i aducă ba un pahar
cu apă, ba încă puţină pâine... Ea simţi că îi măsoară capaci-

21
tatea de mișcare, ca la cumpărarea unui cal de curse, și se
înfurie! Roși toată și ochii începură să-i fulgere... Fiul lui
însă îi aruncă o privire plină de admiraţie și, în același timp,
împăciuitoare, iar ea se liniști și continuă să servească și să
răspundă amabil la întrebări...
Așa decursese prima întâlnire... După cum se des-
părţiră, fără niciun cuvânt despre căsătorie, ea se gândi că
trecuse și peste asta, și curând nu se mai gândi deloc la
bărbatul cu ochi atât de veseli... Din nefericire, nu se mai
gândi nici la întrebările pe care voise să i le pună mamei
privind căsătoria...
Trecură mai multe luni și, într-o zi, mama ei o anun-
ţă că exact bărbatul cu ochii veseli se hotărâse totuși și ve-
nea să o ceară de nevastă... Nu găsise ce căuta și se întorse-
se la ea, se gândi, dar o întrebă pe mama ei dacă ea crede că
îi este potrivit... Aceasta o privi cu dragoste și i se strânse
inima, fiindcă înţelese că întrebarea arăta că fiinţa ei nu
tresărise...
O spaimă profundă îi trecu mamei prin suflet, dar
făcu un efort să nu arate ce simţea și îi răspunse tot printr-o
întrebare. Dar ea, ce credea? Roși, însă nu pentru că s-ar fi
rușinat de mama ei, ci pentru că își dădu și ea seama că
probabil lipsea ceva, dacă adresase o asemenea întrebare...
Îi răspunse însă că ei îi plăcuse și, pe de altă parte, alţi pre-
tendenţi nu mai erau, iar ea trebuia să se mărite. Nu? Și
plecă liniștită la ale ei, lăsând-o pe mamă să se zbată între
dorinţa de a o vedea căsătorită și durerea că ceea ce simţea

22
fata lor nu era nici pe departe ceea ce fusese între ea și tatăl
ei...
Ar fi vrut s-o cheme și să discute deschis, așa cum
făceau ele amândouă în legătură cu tot felul de lucruri, dar
ezită și amână discuţia salvatoare, care nici nu mai avu loc,
fiindcă lucrurile se precipitară și căsătoria se făcu destul de
repede...

Viaţa celor doi proaspăt căsătoriţi se desfășură în

primii ani într-o aparentă armonie, în sensul în care el se
arăta foarte atent, ea era mulţumită și parcă înflorea... Se
vedea totodată că, deși era slabă la trup, era totuși foarte
deșteaptă și puternică sufletește.
Ceea ce trăi și experimentă ca tânără căsătorită fu
descoperit în sincopele împlinirilor și neîmplinirilor, sim-
ţind mereu că ar mai fi trebuit să știe ceva... Recunoștea că
trupurile lor se potriviseră și, într-un fel, se căutau, dar lip-
sea magia întâlnirilor care să facă din trăirile lor ceva du-
rabil... Sufletul rămânea nepăsător și asta o înfricoșa... Aco-
lo căuta ea încă poarta de intrare...
Și, probabil, și el o căuta, deși felul lui mai superfici-
al de a privi lucrurile nu arăta că s-ar fi gândit la așa ceva...
Pe de altă parte, nici faptul că pleca dimineaţa de acasă și
venea abia seara, obosit și preocupat să rezolve problemele
slujbei sale, nu-i ajuta să găsească timp pentru a discuta ce-
i trecea ei prin cap...
Încet-încet, se îndepărtară unul de altul, iar bruma
de înţelegere menţinută de trupuri începu să se topească...

23
 Nu foarte surprinsă, dar îndurerată, află de escapa-
dele lui, care, însă, se va convinge târziu, mult prea târziu,
nu fuseseră decât niște intenţii, probabil ca o încercare de a
descoperi ce lipsea în relaţia lor...
Cenzura morală funcţionase și ea nu realiza dacă fu-
sese bine sau nu... Probabil că, dacă ar fi înșelat-o cu adevă-
rat, n-ar fi așa de tristă acum, când se convinsese că nu fă-
cuse nimic deplorabil, dar plecase în alt cerc fără să știe...
Nici ea nu știa cum ar fi fost, dar, având capacitatea
de a extrapola, reușise să analizeze relaţia lor după alte
modele, cel al părinţilor ei fiind cel mai aproape, și-și dădu-
se seama că ceea ce trăiseră ei fusese incomplet...
În afară de copii, nimic nu-i unise cu adevărat... Erau
rare momentele în care el îi dezvăluia câte ceva din ceea ce
făcea și gândea, preferând să-i spună că nu vrea să-i mai
încarce mintea cu problemele lui... Pe de altă parte, ea nu
se arătase niciodată interesată cu adevărat de ce făcea el,
așa că fiecare își văzuse de ale lui, frustrat și tăcut...
Se gândea uneori la el ca la omul vesel, căruia îi
plăcuse mult să cânte, având cu adevărat o foarte frumoa-
să voce de tenor... Din nefericire, firea ei prea serioasă
judecase veselia lui ca exagerată și-i stopase de fiecare
dată încercările de a mai detensiona atmosfera. Copiii
începuseră și ei să ocolească momentele... Încet-încet, el
renunţase să mai cânte și chiar să mai râdă... Ce păcat!
Fiindcă fusese un om fundamental bun...
Pe ea o respectase tot timpul, dar întrebarea dacă o
iubise vreodată se năștea tot mai des în mintea ei... Și tot-

24
odată, undeva, adânc, o voce mică și necăjită se auzea în-
trebând-o: dar ea, îl iubise?...
Răspunsul venise cu toată durerea recunoașterii...
Se plăcuseră, dar nu se iubiseră! Știuseră prea puţine unul
despre celălalt ca să ajungă la iubire iar, într-un alt sens,
nu se întâmplase deloc miracolul recunoașterii...
Nimic nu tresărise în fiinţa lor atunci când se văzu-
seră prima dată. Se priviseră și le plăcuse ce avuseseră în
faţa ochilor, fără să se întrebe dacă era suficient... Mai târ-
ziu, nu avuseseră nici măcar înţelepciunea să se accepte
așa cum erau și să încerce să netezească nepotrivirile din-
tre ei...
Ea, mai ales, simţind mai puternic frustrarea, dar
fiind și mai intransigentă, îi accentuase defectele, iar aces-
tea deveneau tot mai vizibile sub lupa pe care ea o aplica
cu orice prilej... Mai rău era că el nu se apăra sau nu știa
cum, iar ea credea că nu vrea... Și așa îmbătrâniseră: nefe-
riciţi și incompleţi...

Fuseseră amândoi frumoși și tineri, dar nu știuseră

mai nimic sau aproape nimic despre regulile pe care Le-
gea Completării le cerea respectate... Nu știuseră nici să
privească în jur și nici să întrebe...
El părăsise primul cercul... În curând, va pleca și ea
tot în ipostaza de Căutător și cine știe dacă se vor mai în-
tâlni vreodată...
O strângere de inimă îi arătă că anii trăiţi împreu-
nă nu fuseseră totuși în zadar, fiindcă nu putea să nu re-

25
cunoască faptul că, în felul său tăcut, o ajutase să descope-
re greșelile pe care le făcuseră...
Și dacă și el învăţase tot atât cât ea din aceste gre-
şeli, atunci Forţa universală va găsi ea calea pentru a le
opri căutarea, așezându-l pe fiecare faţă în faţă cu jumăta-
tea perfectă...

26
 2.

MOTTO

„Exerciţiul căutării este diferit de la Căutător la Căutător,

dar, în esenţa lui, până se petrece Recunoașterea, este doar
un exerciţiu...” Anonim

Povestea
Sala mare în care avea loc întâlnirea era plină. Parti-
cipanţii se loveau unii de alţii, încercând, fie să găsească un
loc mai puţin aglomerat, fie să-și descopere colegii...
Un bărbat între două vârste, cu părul alb pe la tâm-
ple, înalt și bine făcut, cu faţa zâmbitoare și plăcută, saluta
în dreapta și în stânga, răspunsurile prietenoase arătând că
era destul de cunoscut în acel mediu.
Fiindcă venise singură la întâlnire și nu apucase să
refacă legăturile mai vechi, ea stătea liniştită într-o margine
și se uita zâmbind spre grupurile care discutau cu voce tare
despre cele mai diverse și, uneori, neașteptate lucruri...

27
 Văzându-i zâmbetul și abia apoi constatând că stă
singură, bărbatul se îndreptă hotărât spre ea și, cum nu
privea spre el, îi flutură prin faţa ochilor o mână, ca într-un
salut. Tresărind, se întoarse, cu o privire întrebătoare... Nu
era șocată sau deranjată... Era doar nedumerită, fiindcă nu-l
cunoștea.
El se prezentă și trebui să facă și ea la fel... Amândoi
constatară că nu erau cu totul necunoscuţi, fiindcă își cu-
noșteau cel puţin lucrările.
Ceva din strângerea lui de mână îi atrase atenţia și
atunci se uită mirată la el... Îi observă privirea veselă și pă-
trunzătoare, faţa armonios bărbătească și părul alb de la
tâmple... Se întrebă câţi ani o fi având... Ca un răspuns la
întrebarea ei nerostită, el glumi, spunând că nu e așa bă-
trân precum pare, dar că grijile vieţii îi albiseră părul... Mai
în glumă, mai în serios, ea parase, recunoscând că uneori
vopseaua putea face minuni...
Așa începuse legătura dintre ei, care durase cinci zi-
le și, exact după un an, reîntâlnindu-se, avuseseră parte de
tot atâtea zile în care crezuseră că ei sunt aleșii...
Erau deja doi oameni maturi și nu se grăbiseră să
experimenteze ceva, dar premisele se creaseră...
O așteptase zilnic și fuseseră nedespărţiţi la toate
evenimentele organizate de gazde. Era atent, privind-o
mereu cu admiraţie și cu o așteptare pe care i-o detecta cu
ușurință în ochii îndreptaţi asupra ei... Începuse și ea să-i
simtă chemarea și, când se uita spre el, fiorii trupului o
atenţionau că se apropia de o zonă care, într-un fel, îi era

28
interzisă... Dar, se gândea imediat, era femeie în toată firea
și se putea controla!
Așa se și întâmplase, până când, singuri în camera
de hotel, el o convinsese să rămână împreună... Nu mai știa
cum reușise, dar când rememora întreaga lor întâlnire, își
dădea seama că rezistenţa ei se evaporase și asta, datorită
singurătăţii, iar el știuse să exploateze momentul...
Totul fusese perfect până în clipa în care,
așteptându-l, își dăduse seama că trupul ei se revolta, odată
cu mintea, împotriva unei asemenea aventuri... Nu pentru
că nu-l plăcea, ci pentru că intuia că se întâmplase ceva
care nu trebuia să-i placă... Îi veni în minte că, în timp ce o
curtase, toate gesturile lui fuseseră posesive și destul de
îndrăzneţe... Dar nu era asta! Imediat, ca într-un coșmar, îi
apărură în faţă privirile unor colege care urmăriseră ironi-
ce și acuzatoare comportamentul lui... Nu, nu era vorba că îl
învinovăţeau că-și înșeală soţia! De altfel, nici nu credea că
are o soţie... Îl învinovăţeau că le înșeală pe ele!
Sări din pat ca un arc și, sub privirile lui uluite, înce-
pu să se îmbrace... De teamă că ar putea s-o oprească cu
forţa, ea bâlbâi o scuză cu un telefon urgent, își luă poșeta și
îl lăsă să se descurce singur cu plecarea...
Mergând la întâmplare pe strada abia luminată de
câteva becuri, observă la una dintre porţi o bancă și se așe-
ză pe ea, încercând să se liniștească...
Nu-și aducea aminte cât stătuse acolo, dar auzi deo-
dată o voce blândă care o întreba dacă se simte bine... Ridi-

29
că privirea și văzu alături de ea o femeie cu ochi pătrunză-
tori pe o faţă fără vârstă.
Deși nu mai era pe banca de la poartă, ci pe terasa
unei cabane, și deși ar fi trebuit să se sperie, ceea ce trăia
era atât de liniștitor și plăcut, și, într-un fel, atât de familiar,
încât, ca și când ar fi fost de la sine înțeles, la gestul ei încu-
rajator, începu să-i povestească ce se întâmplase...
Încercând să se disculpe, recunoscu faptul că era
singură, e adevărat, dar totodată întări cu toată puterea că
nu se simţea în stare să treacă dintr-o experienţă în alta,
doar, doar va găsi ce căuta... Prefera să afle în alt fel ce i se
potrivea...
Această stăpânire de sine, continuă ea, era și un atu,
dar era și un mare handicap, fiindcă toate căutările de până
atunci fuseseră gestionate de mintea ei intransigentă, care
stopase toate impulsurile trupului... Fusese desigur o pro-
stie, fiindcă până la urmă se căsătorise după aceleași prin-
cipii și eșuase lamentabil!
Acum, crezuse că, în sfârşit, găsise ce căuta, fiindcă îi
plăcuse mult de bărbatul de care fugise. Dar ceva nu mer-
sese cum trebuie... El era un Căutător care încă exersa, or,
ea obosise căutând! Ea avea nevoie să atingă un capăt...
Mâna femeii îi mângâie ușor degetele chircite de
emoţia mărturisirii și ea se destinse imediat, ca sub baghe-
ta unui magician...
Închise ochii și vocea blândă se auzi spunându-i că
tot ce se întâmplase nu fusese fără sens... Trăise și învăţase
ceva! Căutarea ei pornise greșit, fiindcă alesese o cale pe

30
care, în loc să pună în armonie trupul, sufletul și mintea, le
despărțise, și spiritul se ascunsese...
Și acum, așa cum recunoscuse, îi plăcuse de bărba-
tul de care fugise, dar se întrebase vreun moment ce și cum
îi plăcuse? Trecuse, practic, în cealaltă extremă, lăsând
mintea să doarmă și sufletul să aștepte...
Cu aceeași voce mângâietoare, femeia continuă, de-
pănând o poveste, care, îi spuse, era sau va fi și povestea
ei...

Odată, demult, m-am îndrăgostit de un băiat care

răspundea celor mai ascunse dorințe ale mele... Dar, mai
întâi de toate, ar trebui să încerc să-ți explic ce înțelegeam eu
prin a te îndrăgosti! păru ea că zâmbește...
În prima clipă în care l-am văzut, m-a impresionat
frumusețea lui sau ceea ce am perceput eu că este frumusețe,
fiindcă nu toată lumea credea așa... Apoi, s-a uitat la mine și
mi-a plăcut privirea caldă și curată a ochilor lui... Dar cel
mai mult mi-a plăcut cum gândea și cum expunea aceste
gânduri, în discuțiile noastre nesfârșite...
Desigur că a durat un timp până am înregistrat toate
aceste lucruri și am declarat că m-am îndrăgostit. Mai ne-
stăpânit, el decretase aproape dintru început că mă iubește
și că eu sunt aleasa lui...
Toate bune până aici! Dar, în prezența lui, trupul a
început să o ia înaintea minții și a sufletului, și Firea și-a ce-
rut drepturile...

31
 Deși mintea mea era destul de ascuțită sau așa cre-
deam eu, sufletul era amorțit și ceva nu mă lăsa să văd nici
înainte, nici înapoi! Lucrul acesta este periculos din start,
fiindcă o breșă apare cu ușurință și alunecarea este oricând
posibilă...
Așa s-a și întâmplat... Neatentă la suflet și foarte în-
crezătoare în minte, am lăsat trupul să-și facă de cap... N-ar
fi fost o tragedie dacă măcar băiatul de care mă îndrăgosti-
sem ar fi știut mai multe despre legătura dintre trup, suflet și
minte, dar era doar un bun vorbitor, în timp ce lucrurile
practice nu prea contau pentru el...
Și problema despre care vorbesc este una practică, în
ciuda aspectului ei teoretic... Sufletul, mintea și spiritul sunt
imateriale până la colapsare, dar colapsate, ele își manifestă
puterea în trupul omului, prin simțuri, sentimente și gânduri.
Experiența trupurilor, fără suportul sentimentului de
iubire, nu poate conduce la armonie, ci doar la satisfacerea
unei necesități dictate de Legea Firii și la senzația că, în sfâr-
șit, ești și tu în rândul lumii... Asta este adevărat!, glumi ea,
fiindcă toți vrem să fim în rândul lumii...
Deci, mă declarasem îndrăgostită, făcusem dragoste,
dar nu eram nici pe departe în al nouălea cer... Și eu credeam
că trebuie neapărat să ajung acolo! Bineînțeles că, la un
moment dat, am început să mă întreb ce era cu dragostea
mea și a lui...
Și am descoperit unde era problema! Fiecare experi-
ență a trupurilor se desfășura, în sine, minunat, dar nu lăsa
în urmă nicio emoție, nicio bucurie sau așteptare... M-am

32
supărat puțin pe suflet care refuza orice participare, dar
curând am înțeles amândoi că nu vom putea fi cele două
jumătăți perfecte, cum crezuserăm...
Ne-am despărțit și fiecare a luat cu sine învățătura
pe care ne-a oferit-o scurta perioadă cât am stat împreună...
Fusese într-un fel, timp pierdut, dar, pe de altă parte, cel pu-
țin pe mine, m-a ajutat să descopăr cu adevărat jumătatea...

Ascultase povestea femeii, ținând în continuare

ochii închiși... Nu-i deschise sau nu încercă să-i deschidă
nici când ea păru să-și termine povestea, dar o strânse ușu-
rel de mână...
O simți zâmbind și răspunsul ei urmă după o scurtă
pauză:

Desigur că vrei să auzi cum am găsit-o, dar e o poves-

te cam lungă, pe care o s-o afli cândva în întregime... Acum îți
voi spune doar o parte, ca să înțelegi mai bine că ceea ce ți
s-a întâmplat este nesemnificativ față de experiențele pe
care ți le oferă viața și nu trebuie nici să te superi, și nici să te
temi! Trebuie să înveți!
Ce învățasem eu fusese că trebuie să fiu mai atentă la
suflet, dar și să nu scot din ecuație pe celelalte două... Toto-
dată intuisem că întâlnirea cu cel hărăzit aduce la fața locu-
lui pe cel mai important actor al acestei foarte serioase și
vitale piese de teatru: spiritul! El asigură uniunea indestruc-
tibilă a tuturor componentelor ființei umane și, lucru foarte

33
important, are acces la căutare în sferele cele mai înalte ale
ființării și dincolo de ea...
Așa că am fost atentă la toate acestea și, când l-am
întâlnit, am știut din prima clipă, nu că m-am îndrăgostit, ci
că l-am găsit și el m-a găsit pe mine... A fost un noroc, fiindcă
se petrec rar aceste minuni într-un cerc... De cele mai multe
ori, recunoașterea este unilaterală și trebuie să alergi prin
multe cercuri ca să se petreacă concomitent...
O privire și o atingere a mâinilor au fost suficiente...
Am simțit trupul fremătând, sufletul înălțându-se și mintea
explodând în mii de gânduri care-l cuprindeau doar pe el...
Răspunsul a fost instantaneu, fiindcă întreaga lui ființă îmi
dezvăluia același lucru!
A fost momentul magic pe care l-am descoperit
atunci, dar împlinirea nu a venit decât într-un alt cerc, când
ne-am recunoscut ca Observatori și nu încălcaserăm Legea...
Fiica născută din această reîntâlnire își urmează acum cău-
tarea ei...
Și tu ești o fiică, dar neinițiată, și trebuie să înveți din
tot ce îți oferă viața pe care o trăiești! Iar ce ai trăit este folo-
sitor, fiindcă deja ți-a atras atenția asupra greșelilor făcute...
Poate că și ceea ce ți-am povestit eu te va ajuta, așa că, fii
încrezătoare și generoasă!

Înțelese cumva că femeia își încheiase povestea, dar

nu deschise ochii decât după mai mult timp, căutând parcă
să fixeze tot ce îi spusese ea...

34
 Când deschise ochii, stătea singură pe banca lumi-
nată de un bec chior... Era derutată, fiindcă femeia cu po-
vestea ei i se păruse foarte reală, dar locul în care o văzuse,
deși părea cunoscut, nu aparținea acestei lumi... Se gândi
că, probabil, fusese îngerul ei păzitor și râse recunoscătoa-
re...
Simți o senzaţie neașteptată de bună dispoziţie și
înţelegere pentru sine și pentru bărbatul de care fugise...
Părea că toate îndoielile dispăruseră! Și, acceptând că nimic
din ceea ce trăieşti nu se pierde, se hotărî să adune aceste
firimituri şi să se pregătească de drum în continuare...

Se întoarse în această stare de bună dispoziţie la ho-

tel și îl găsi pe bărbatul de care fugise, în hol, singur, fu-
mând gânditor în faţa unei cafele. Sări imediat din fotoliu și
o privi întrebător... Ea nu spuse nimic... Îl sărută ușor pe
obraz și îl așeză la loc în fotoliu. În faţa lui, pe un alt fotoliu,
începu să-şi depene povestea...
El o ascultă în tăcere, iar când se opri și îl privi, nici
nu confirmă, nici nu infirmă ce îi spusese ea că intuise, se
aplecă doar, îi luă mâna și i-o sărută cu respect, dar și cu o
imensă părere de rău... Poate că nu erau predestinaţi, dar
ce frumos ar fi fost să fie!...
Se despărţiră prieteni și ea simţi că se îmbogăţise cu
o experienţă interesantă și pilduitoare... Împlinirea Legii
cerea, într-adevăr, întâlnirea plină de armonie a trupurilor,
dar fără participarea sufletului, fără protecţia plină de grijă
a spiritului și fără stabilitatea cunoașterii, cele două jumă-

35
tăţi prezumtive nu puteau forma niciodată Unul, ci doar
surogate sau potriviri întâmplătoare...

36
 3.

MOTTO

„Drumul tău de Căutător nu este întotdeauna singuratic!

Experiențe vechi trec dintr-un cerc în altul și-ți oferă clipa de
lumină de care tocmai ai nevoie...” Anonim

Povestea
„Fii atent la ce te înconjoară și privește în tine însuţi!
Ce vezi? Dacă pacea te cuprinde, ești pe drumul cel bun, fi-
indcă vei avea răbdare... Dacă neliniștea este stăpâna inimii
tale, te vei rătăci, dar vei găsi drumul... Dacă furia și ura sunt
cele care acoperă fiinţa ta divină, atunci ești pierdut, copile,
așa cum și eu m-am pierdut! Salvează-te și aruncă neliniștea,
furia și ura, atâta timp cât mai poţi! Eu n-am vrut și n-am
putut, și tot ce rămâne după mine sunt aceste rânduri... Iar
pe ea n-o voi mai găsi niciodată...”

37
 Pierdut în gânduri, bărbatul privea rândurile scrise
cu pana sau cu penița pe o foaie îngălbenită, încercând să
înțeleagă...
Găsise jurnalul în timp ce se apucase să recupereze
ce se mai putea din cărțile mucegăite și pline de praf, aflate
într-un dulap pe care îl descoperise într-una din camerele
nelocuite ale vechiului conac.
Se vedea după scris și cerneală că jurnalul aparținu-
se cuiva care trăise cel puțin în veacul de dinainte, dar ce îl
tulbura în mod deosebit era semnătura neterminată din
josul paginii... O singură literă, un J, urmată de ceva ca o
încercare de a continua părea să dezvăluie că pana sau to-
cul alunecase din mâna celui care scrisese.
Nu era numai asta, fiindcă văzuse multe foi și jurna-
le vechi pe care le descoperise în cercetările lui, cu urme
mai mult sau mai puțin vizibile ale unor frământări sau
tragedii trăite în alte timpuri... Ceea ce încerca să înțeleagă
era însă senzația nedeslușită că acela care scrisese cele
câteva rânduri era legat de el însuși iar mesajul îi era, într-
un fel, adresat lui...

Lăsă caietul pe masă și ieși pe terasa largă a conacu-

lui pe care tocmai îl cumpăraseră... Locul era minunat și, de
unde se afla acum, priveliștea era impresionantă prin vari-
etate și frumuseţe.
Își aduse aminte că, atunci când văzuse prima dată
casa, îl atrăsese, fiindcă era așezată pe vârful dealului, de
unde domina o imensă suprafaţă de pășuni, cu mici pâlcuri

38
împădurite și cu un lac nu prea mare în mijloc. Când te
apropiai, îţi dădeai totuși seama că locuința nu era deloc
mare și că impresia se datora mai degrabă celor doi stejari
falnici, care se ridicau de o parte și de alta, ca niște turnuri
proteguitoare.
Casa era construită în stilul de conac de ţară, cu
pridvor și cu beci sub casă, cu două acareturi laterale, în
care fuseseră grajdurile și magaziile, și cu un zid de piatră
împrejmuitor, nu prea înalt și destul de lat, uneori susţi-
nând practic dealul, așa că se vedea doar din exterior, iar la
suprafaţa lui se formase o potecă lată, de plimbare.
Pentru el, fusese un adevărat noroc să-l găsească și,
mai ales, să-l poată cumpăra, fiindcă nu era chiar atât de
bogat pe cât ar fi presupus cumpărarea unui asemenea
loc...
Și felul în care se desfășurase tranzacția nu fusese
tocmai obișnuit... Reprezentanții vânzătorilor, deși anterior
negociaseră cu numeroși doritori la sume mult mai mari,
cu el încheiaseră înțelegerea în două zile, exact la suma pe
care el putea să o ofere... Se arătase mirat, dar răspunsul
venise liniștitor... Vânzătorii nu erau interesați în primul
rând de bani, ci de calitatea celui care prelua conacul... Se
mirase într-adevăr, dar după aceea se gândise că există o
mulțime de ciudățenii pe acest pământ, iar întâmplarea lui
putea intra nestingherită printre ele...
Harnic și priceput, începu imediat să repare, să cu-
rețe și să reînnoiască, astfel încât, nu după mult timp, ve-
chea clădire era gata să-și primească locatarii...

39
 De aici începea însă partea care-l întrista...
Era căsătorit de mulți ani și aveau o fată frumoasă și
deșteaptă, care acum era studentă. Deși hotărâseră împre-
ună să cumpere casa, după ce o văzură și o analizară pe
toate părțile, nu le plăcu nimic și, furioase, mai ales soția
lui, plecară, decretând că numai el putea să facă o aseme-
nea prostie: să dea atâția bani pe o casă atât de veche...
Nu priviseră deloc la frumusețea locului și nici la
detaliile care făceau din clădire ceva foarte puternic, dar
cald și primitor, în același timp...
Tristețea îi acoperi pentru o clipă fața plăcută, dar,
imediat, ochii lui negri sclipiră în spatele ochelarilor și se
înveseliră când se uită din nou în jur și-l văzu, apropiindu-
se în salturi, pe bătrânul câine pe care îl găsise acolo și cu
care legase o prietenie pe viață...
Îl chemă și se așeză pe trepte, cu gândul la textul pe
care îl citise, dar și la viața lui... Evident că și dacă nu ar fi
vrut, tot trebuia să admită că ceea ce transmitea acesta era
parcă pentru el...
Zâmbi și, după ce mângâie încă o dată câinele, se în-
toarse în camera în care lăsase jurnalul... Reciti textul și
încercă să vadă dacă semnificația lui acoperea ceea ce trăia
el...
Ar fi vrut să simtă pacea despre care vorbea vocea
din trecut, dar nu mai era cazul de mult timp... Nu simțea
însă nici furie și nici ură, dar neliniște da, fiindcă se gândea
că fiica lor ar fi trebuit să învețe din greșelile părinților și
nu să le copieze întocmai...

40
 Cât despre cea pe care o pierduse autorul mesajului,
pentru el era destul de limpede că nu era cazul său...
Cu soția lui se cunoscuseră în studenție și, fără să fie
prea atent la răceala din privire, i se păruse frumoasă, deș-
teaptă și foarte îndrăzneață... Mai ales îndrăzneala ei, la
care se adăuga și o foarte mare doză de aroganță, în loc să-l
facă să fugă, îl cucerise, fiindcă lui îi lipsea cu totul aroganța
și îndrăzneală avea doar atâta cât trebuia...
Răceala ei era însă foarte adâncă și el o descoperi
când fu prea târziu... Se căsătoriseră și el încercă să topeas-
că gheața, dar, din nefericire pentru amândoi, încăpățâna-
rea ei, orgoliul și supraaprecierea se constituiră în bariere
de netrecut...
În fața acestei opoziții constante, participarea fi-
rească a trupurilor la împlinirea Legii deveni o așa proble-
mă, încât la tot ce purta negativ în sufletul ei se adăugă și
frustrarea...
Aceeași frustrare o avea și el, dar măcar se străduia
să repare lucrurile cu bunătatea și înțelegerea pe care le
manifesta mereu față de ea, în ciuda purtării ei reci și dis-
prețuitoare...

Se uită din nou la jurnalul din fața lui și durerea pe

care o simțea că emană din ultimele rânduri ale textului îl
făcu să se întrebe despre cine ar fi putut fi vorba... Nu găsi-
se prea multe fotografii și existau doar două portrete în
casă...

41
 Se ridică cu un salt și se îndreptă spre holul unde,
într-adevăr, erau două tablouri care reprezentau, unul un
bărbat între două vârste, cu perciuni și cu o privire veselă
și inteligentă, iar celălalt, o femeie micuță și plină de gingă-
șie, cu un frumos zâmbet amuzat pe buze...
Anul în care fuseseră pictate era trecut pe ambele
tablouri și era același, cu două veacuri în urmă, dar el tot
nu putea stabili dacă era vreo legătură directă între cele
două sau făceau parte, separat, din panoplia portretelor
unor strămoși ai vechilor proprietari.
Privi mult timp fețele celor două personaje și avu
ciudata senzație că el se identifică cu bărbatul, mai ales că
observă o lumină veselă în ochii negri, foarte asemănătoare
cu ceea ce vedea el uneori când se privea în oglindă, atunci
când încerca să-și aranjeze cravata... Nu reușea niciodată să
facă nodul ca lumea și, în loc să-l înfurie, faptul îl distra...
Era și asta o ciudățenie a lui!
Femeia îi plăcea, dar nu putea să și-o apropie... Cu
cât o privea mai mult, cu atât părea că se îndepărtează...
„Iar pe ea n-o voi mai găsi niciodată...” își aduse el aminte și
se întristă... Deci, n-o mai găsise...
Se întoarse în camera cu jurnalul și începu să-i răs-
foiască paginile goale, parcă în căutarea unei lămuriri. Pe la
mijloc, dădu, neașteptat, de un desen făcut cu un creion
foarte fin. Se uită mai bine și-și dădu seama că era chipul
femeii din tablou, dar foarte minuțios lucrat și, foarte im-
portant pentru el, fără să prezinte nicio patină a vremii.

42
 Probabil, din cauză că jurnalul nu mai fusese răsfoit,
desenul se păstrase intact pe foaia protejată de celelalte...

Cuprins parcă de febră, se întoarse la text și-l reciti

de mai multe ori, până simți că amețește...
*
Deschise ochii fericit și privi curtea conacului... Era
plină de oaspeți și, printre ei, privirea lui descoperi cu bu-
curie silueta micuță și vioaie a unei fete abia ieșite din ado-
lescență. În timp ce se uita spre ea, o văzu că întoarce capul
și îl privește la fel de vesel, cu o căldură și o așteptare care
îl făcură să sară din fotoliul în care se odihnea...
Se duse spre ea, fără să țină seama de strigătele câ-
torva prieteni care îl chemau... Ea îl văzuse și se desprinse-
se din grupul în care se afla, ieșindu-i în întâmpinare.
La mulți ani! îi ură ea și roși imediat... El o prinse de
mână și-i mulțumi, dar simți imediat că trebuie să-i mai
spună ceva... Tu ești?... murmură el parcă fără să vrea... Eu
sunt!... îi răspunse ea cu o bucurie nemăsurată în privirea
fixată pe chipul lui...
*
Era în casă și, alături de el, pe fotoliu, o așezase pe
ea... Amândoi discutau veseli despre lucruri fără importan-
ță și pe fețele amândurora se vedea că erau unul al celuilalt
pentru vecie... O mângâie ușor pe rochia care se rotunjea și
care îi ascundea sarcina destul de înaintată... Ea zâmbi și-i
reținu mâna, privindu-l cu atâta iubire, încât el tresări și o
trase spre el, până ce ea îi spuse râzând că există un opo-

43
nent... Ținându-se de mână, plecară spre sufragerie, de un-
de se auzeau glasurile vesele ale comesenilor...
*
În curtea conacului era din nou multă lume și el se
plimba de la un oaspete la celălalt, până când apărură în
ușa casei cei doi sărbătoriți...
Mireasa se îndreptă fericită spre el și-l cuprinse în
brațe, mulțumindu-i, în timp ce în spatele ei, timid, dar în-
cercând din răsputeri să pară sigur pe el, mirele o mângâia
ușor pe braț... Îi privi cu atenție și văzu pe fețele și în jurul
lor aura de iubire pe care o aștepta. Răsuflă parcă ușurat și
îi sărută pe cei doi, după care se îndreptă spre casă...
Deodată, parcă un fier roșu îl atinse și se uită în
dreapta lui... Pe o bancă, mână în mână, mica lui soție și un
vechi prieten păreau că-și dezvăluie lucruri foarte intime,
fiindcă o văzu cum îi mângâie ușor fața și el îi ia palmele, și-
și îngroapă fața în ele... Înainte de a ajunge el la ei, ea se
desprinse, îl mângâie încă o dată pe capul plecat și se în-
dreptă spre casă... O lăsă să intre și numai după aceea, lu-
ând un aer nepăsător, se duse după ea...
Fusese întotdeauna un om vesel și liniștit, răbdător
chiar, deși în familia lui nu trebuise niciodată să facă apel la
răbdare, fiindcă toți erau oameni rezonabili... Acum însă se
petrecu parcă o transformare a întregii lui ființe și demonul
furiei îi acoperi sufletul și mintea, în timp ce se îndrepta
spre camera în care o văzuse intrând...
Când se deschise ușa, ea se întoarse spre el cu toată
dragostea pe care i-o arătase în toți acei ani și, la început,

44
nu sesiză schimbarea din privirea lui... Abia când ajunse
lângă ea și-i strânse ca într-o menghină mâna întinsă, se
uită mai atentă și se înspăimântă...
N-o lăsă să spună niciun cuvânt, ordonându-i ca,
imediat ce se încheie nunta și cei doi copii pleacă, să plece
și ea unde va dori! Vru să spună ceva, dar îl privi fix cu ochii
ei pătrunzători și se opri... Se desprinse ușor din strânsoa-
rea mâinii lui, îl mai privi o dată și se îndepărtă...
*
Stătea pe terasa conacului, singur și ochii-i înotau în
lacrimile neputinței și nefericirii... Ea plecase demult și cu
toate că încercase tot ce fusese posibil s-o găsească, nu reu-
șise...
A doua zi după ce copiii plecaseră în luna de miere,
fără să bănuiască ceva, dimineața devreme, ea părăsise
casa și pe el, pentru totdeauna...
Aflase de la vechiul lui prieten ce discutaseră și, deși
atunci furia nu-l lăsase să accepte, acum știa că nu fusese
decât compătimirea ei pentru durerea pe care o trăise
acesta la moartea mamei lui...
Uneori se gândise că fusese dreptul lui să se înfurie,
văzând-o așa de apropiată de un bărbat pe care îl cunoștea
bine și știa că era un bun prieten, dar era și un mare fus-
tangiu, însă imediat realiza cât de profund o jignise pe ea
care știuse tot timpul că ei doi sunt unul și nimeni altcineva
nu conta...

45
 Mai avea puțin și pleca din acest cerc iar pe ea n-o
găsise... Inima i se strângea de durere, gândindu-se că poa-
te nici n-o va mai găsi vreodată...
Apucă pana și începu să scrie... Încercă să semneze,
dar mâna căzu, în timp ce pe foaia de hârtie se prelingea un
fir de cerneală, după prima literă a numelui său, un J...

Își reveni și se scutură puțin buimăcit... Amețeala

începu să se risipească și el se îndreptă în scaun, păstrând
în suflet toată durerea bărbatului care i se arătase în starea
sa de inconștiență...
Privi din nou spre jurnal și-l deschise la pagina cu
desenul... Femeia nu era o frumusețe, dar emana o bunăta-
te și o bună-dispoziție care te fermeca, iar ochii, care fuse-
seră foarte expresiv redați, dezvăluiau o mare înțelegere
pentru lumea din jur, dar și un respect de sine pe care îl și
demonstrase cu prisosință...
Se gândi la sine și compară cele două situații... Unul
închisese ochii la ieșire și el îi închisese la intrare... Era si-
gur că bărbatul din jurnal trăise Iubirea... O pierduse, e
adevărat, dintr-o prostie, dar știa măcar ce trebuie să caute
în continuare... El eșuase de la început, fiindcă, pe lângă că
nu știuse cum să caute, nici nu știuse ce să caute și, ca să
pună capac la toate, nici acum nu știa...
Imediat zâmbi și-și spuse că, de fapt, știa!... Amețea-
la lui îl ajutase, fiindcă era sigur că retrăise o experiență
care îi arătase calea...

46
 Desigur că, în acest cerc, putea să spere doar să o
recunoască pe ea, cea care îi era hărăzită cu adevărat... Pe
de altă parte însă, un lucru pe care trebuia cu adevărat să-l
facă era să adune ceea ce risipiseră el și soția lui și să încer-
ce să o facă să înțeleagă, cu răbdare și tact, că are și ea pro-
priul drum, care, chiar dacă nu e împreună cu el, este sau
poate fi un drum spre împlinire și armonie...

Închise jurnalul și îl așeză cu grijă în sertar, apoi ieși

pe terasă și, plin de speranță, întinse brațele parcă pentru a
cuprinde universul, în timp ce bătrânul câine îl privea cu
înțelepciune...

47
 4.

MOTTO

„Căutarea în sine poate să nu însemne mare lucru, atâta

timp cât Căutătorul nu învaţă nimic din experienţa pe care
i-o oferă cercul pe care l-a accesat... Greșelile nu înseamnă
altceva decât cercuri risipite...” Anonim

Povestea
Ceva nu era în regulă cu bărbatul din faţa ei... Înalt,
suplu, cu trăsături regulate și cu o privire vie, putea fi con-
siderat un cuceritor, fiindcă și gesturile lui erau deosebit de
armonioase și atractive...
Partea aceasta, să zicem, ar fi fost în regulă! Ceea ce
o deranja, însă, era insistenţa lui de a-i demonstra cât o
apreciază, ba chiar că o place...
Și nici asta nu ar fi fost ceva nemaipomenit, fiindcă
știa că era o femeie, dacă nu frumoasă, sigur drăguţă, dar se
gândea că este căsătorit și lucrul acesta se întâmplase nu
demult... Soţia lui era undeva, în grupul care se distra, la

48
capătul sălii. Nu suspecta nimic sau nu-i păsa, constatase
ea, nedumerită...
Nu era ipocrită... Îi plăcea când bărbaţii îi omagiau
frumuseţea sau, mai des, inteligenţa, dar adevărul era că
nu-l plăcea pe cuceritor! Ceva din fiinţa ei se răzvrătea doar
la gândul că ar putea s-o atingă... Și se mira că el nu sesizea-
ză nimic din ceea ce simţea ea în legătură cu el...
Începu dansul și el o invită, dar, fără să-i aștepte
răspunsul, o luă de mână și o trase spre mijlocul sălii atât
de repede, încât ea nu mai avu timp să se opună, iar când
ajunse în mijlocul dansatorilor, i se păru nepoliticos să-l
refuze. Îi spuse totuși că ea crede că acesta trebuia să fie
dansul soţiei lui... El zâmbi puţin ironic și-i răspunse că ne-
vasta lui nu știa să danseze... Desigur că nu era adevărat,
fiindcă, în chiar clipa aceea, o văzu în braţele unui coleg,
învârtindu-se în ritmul dansului, la fel de zâmbitoare și
nepăsătoare...
Pe nesimțite, începu să o tragă tot mai aproape, în-
cât, la un moment dat, ea fu nevoită să se oprească și să
simuleze că nu se simte bine, rugându-l să o ducă undeva la
aer... Îndatoritor, o luă de braţ și o conduse pe terasa largă
a casei, unde câteva fotolii erau așezate pentru cei care nu
dansau.
Se așezară unul în faţa celuilalt și el, la fel de atent,
se oferi să-i aducă ceva de băut... Îl refuză, dar deodată,
mintea ei iscoditoare începu să caute explicaţii... Dorea să
știe ce gândea și simţea acest bărbat care o preferase pe ea
soţiei cu care abia se căsătorise...

49
 Se așeză mai bine în fotoliu și îl rugă să-i povesteas-
că câteva lucruri despre el... Nu păru deranjat de provocare,
ba era chiar încântat când începu să-i spună că nevasta lui
de acum era a treia și că nu se va lăsa până nu va avea cele
șapte neveste, ca Barbă Albastră, fără să le omoare, bineîn-
ţeles...
Ea râse, crezând că glumește, dar văzu în ochii lui
un fel de încrâncenare care o atenţionă că fusese sincer...
Îl ascultă cum relata cu dezinvoltură experienţa
primei lui căsătorii, în care, bineînţeles, el fusese cocoșul,
iar biata femeie nu rezistase asalturilor sale repetate, așa
că plecase de acasă și îl anunţase că este undeva, peste
ocean... El o învinovăţea pe ea, dar recunoștea că se despăr-
ţiseră amiabil și rămăseseră în relaţii prietenești...
Se îndoia, desigur, de realitatea acestei prietenii, dar
atâta timp cât el era convins de asta, nu avea ce comenta...
Îl întrebă dacă avea copii și, pentru o clipă, putu să-i
privească adânc în suflet... Îi răspunse negativ, după o scur-
tă pauză, în timp ce ochii i se întunecară și un rictus de tris-
teţe îi marcă faţa frumoasă. Nu-și putu da seama, totuși,
care era cauza adevărată a acestei tristeţi, fiindcă el adăugă
imediat, ca și când ar fi vrut să contracareze suspiciunea în
legătură cu potenţa sa, că nici el și nici una dintre neveste
nu doriseră copii...
Ea încercă să schimbe vorba, dar el părea dintr-
odată că găsise ascultătorul ideal, fiindcă începu să-i vor-
bească de cea de-a doua soţie... Fusese foarte frumoasă, dar
nu prea avusese ce să împartă cu ea în ceea ce privește

50
preocupările lui, iar în ceea ce privește potrivirea lor fizică,
deși era perfectă, el se săturase la un moment dat de mono-
tonia potrivirii lor... Dorea și altceva, așa că, într-o zi, pleca-
se el de acasă și o anunţase că înaintase divorţul...
Îl întrebă cum se comportase ea și el recunoscu că
nu fusese atât de ușor ca și cu prima soție... Susţinea că îl
iubește și că despărţirea îi va distruge viaţa... Până la urmă,
o convinsese și-i lăsase apartamentul și toate bijuteriile
care erau destul de valoroase, după părerea lui...
Simţi în acel moment o milă profundă pentru bărba-
tul din faţa ei... Se gândi că el caută ceva, dar probabil că
nimeni nu-i spusese ce și cum să caute... Nevestele din viaţa
lui erau ca niște cobai ai unui experiment pe care el nu reu-
șea să-l ducă la bun sfârșit.
Îl privi cu o curiozitate nedisimulată... El sesiză inte-
resul ei și continuă cinic să recunoască faptul că greșise și
când o alesese pe fata care devenise ultima lui nevastă, cea
care stătea destul de liniștită, fără să arate vreun interes
pentru ce face soţul ei... Îl întrebă de ce crede că greșise...
Nu-l iubește? Parcă cu ciudă îi mărturisi că, uneori, el se
gândește că nici ea nu știe ce simte cu adevărat, dacă simte
ceva... Dar, continuă, se potrivesc fizic și asta contează!
Ea tresări și realiză că obsesia lui era legată, în pri-
mul rând, de potrivirea fizică și până atunci înţelesese că
una fugise speriată, alta fusese părăsită, fiindcă nu avea
imaginaţie, iar a treia părea să se potrivească, dar... exista
un dar: nu era suficientă potrivirea...

51
 Brusc, el se întoarse spre ea și îi spuse că nu vede
nici de data asta că vor sta prea mult împreună, fiindcă no-
ua lui nevastă îl plictisește de moarte... O privi lung și dintr-
odată îl auzi cum îi face o adevărată declaraţie de dragoste,
recunoscând că o femeie precum e ea i-ar trebui lui: fru-
moasă, deșteaptă, cu experienţă…
Fiindcă nu se mai mira de nimic, îl întrebă calmă
dacă se gândise să-și achiziţioneze a patra nevastă... Fără să
ia în seamă ironia ei, el îi răspunse că, dacă nu vor să se
căsătorească, pot să stea doar împreună, până își va da
seama și ea că ei doi sunt tocmai ce trebuie să fie...
Dacă nu ar fi sesizat modul serios în care îi făcuse
propunerea, ar fi râs în hohote... Își dădu seama însă că era
un om total debusolat... Nu mai era un adolescent, dar se
purta întocmai... Nu știa nimic despre firea femeii, dar nu se
cunoștea nici pe sine, fiindcă, dacă s-ar fi cunoscut, nu ar fi
făcut, cu seriozitatea care părea să-l caracterizeze, atâtea
greșeli.
Îl întrebă dacă e sigur că pe ea o cunoaște suficient
ca să formuleze o asemenea propunere... Simţind parcă o
capcană în întrebarea ei, așa cum și era de fapt, nu se grăbi
să dea un răspuns... O privi mult timp și ceva pe faţa lui se
schimbă... Părea că încearcă să înţeleagă ce era cu acea cap-
cană, dar și de ce femeia din faţa lui îl ascultase atât de cal-
mă și de atentă, dacă nu o interesase persoana lui...
Și atunci ea atacă, întrebându-l direct ce așteaptă
când pune ochii pe o femeie sau când o curtează... Surprins
de întrebare, răspunse spontan, dezvăluind ce gândea cu

52
adevărat: ca orice bărbat, să fie bună la pat! Și să aibă ima-
ginaţie, adăugase...
Păi atunci, îl întrebă ea, de ce nu rămăsese cu una
dintre cele trei neveste, fiindcă nu se plânsese decât de
rezistenţă sau de lipsă de imaginaţie, dar nu de nepotrivi-
re... Putea să le ajute să-i răspundă cum trebuie...
Era prea complicat..., spuse el, și tăcu.
Tăcu multă vreme, în timp ce ea îl studia și vedea
cum pe faţa lui se reflecta un fel de luptă interioară, în care
ceva încerca să iasă la suprafaţă, în timp ce o altă parte din
el se opunea...
Se întoarse spre ea și recunoscu pe neașteptate, cu
un zâmbet care se dorea ironic, dar care era numai trist, că,
probabil, nu-și găsise jumătatea, dar, sublinie el, nu se va
lăsa până n-o va găsi! Ai putea fi tu, încercă el marea cu
degetul...
Cu toate că i-ar fi fost ușor să-l pună la punct, îi răs-
punse doar că ea își găsise jumătatea și nu era el... Și
grăbindu-se să contracareze eventualele lui replici, adăugă
că acest lucru nu fusese deloc o treabă ușoară, dar amândoi
avuseseră răbdare și încercaseră mai întâi să se cunoască
bine pe ei înșiși și fiecare pe celălalt...
El râse și constată doar că asta cere timp și lui nu-i
prea place să piardă timpul...
Atunci realiză ea că, greșind, se erijase în Cunoscă-
tor, învățându-l pe el ce să facă... Era și ea un Căutător în
acest cerc, doar că își folosise timpul pentru cunoaștere și îl

53
descoperise pe Observator, în timp ce el nu avea răbdare
de niciun fel...
Totuși, înainte de a se ridica, îl privi în ochi și-i spu-
se să nu mai caute decât atunci când va ști ce vrea să gă-
sească și, când va găsi, să păstreze ce a găsit... Altfel, timpul
este cu adevărat pierdut și mai multe vieţi sunt risipite...
Cu un oftat, se ridică de pe fotoliu, zâmbi și se înde-
părtă ușor...

El rămăsese nemișcat acolo unde îl lăsase și, dacă

s-ar fi întors, ar fi văzut că pe faţa lui se luptau demonii cu
îngerii... Era și furie și durere și ură și tristeţe, dar se insi-
nua tot mai mult înţelegerea, într-o geană de lumină...

54
 5.

MOTTO
„Jumătăţile se ating, dar o distorsiune energetică, pe
care o întâlnesc sau o trăiesc, rupe fluxurile și Cunoscătorii
devin din nou Căutători...” Anonim

Povestea
Orășelul de la poalele munţilor se desfășura puţin în
pantă și ea putu observa de la fereastra trenului cât de pi-
toresc era. Se bucură, pentru că iubea cu adevărat munţii și
gândul că se vor stabili într-un loc legat atât de profund de
munte îi mai atenua emoţiile provocate de statusul ei de
tânără căsătorită.
Se uită spre bărbatul de alături, de care se simţea
legată până la identificare... El îi simţi privirea și se întoarse
spre ea cu tot corpul, ca și când ar fi vrut să-i transmită încă
o dată siguranţa pe care o dorea.
Erau tineri și încrezători în viața pe care și-o înce-
puseră... El era înalt și sportiv în ţinută. Ea era micuţă, dar
cu un trup armonios și foarte expresiv... Oricine i-ar fi privit

55
cu atenţie își dădea seama că era o potrivire între ei care
venea de dincolo de trupuri...
Și era adevărat, fiindcă se recunoscuseră cu ușurin-
ţă în marea de studenţi și se îndreptaseră unul spre celălalt
fără nicio reţinere...
Timp de cinci ani verificaseră tot ce știau de la Cu-
noscători că trebuie să îndeplinească, cu excepţia potrivirii
trupurilor, și asta nu pentru că ar fi fost conservatori, ci
pentru că li se părea că dacă celelalte sunt în ordine, trupu-
rile vor intra nestingherite în armonia vieţii lor... Se căsăto-
riră și trupurile le dădură dreptate... Totul era perfect! Îm-
pliniseră Legea și se simţeau puternici, buni și în armonie
cu lumea în care trăiau...

Trenul se opri în gara cochetă și, de la fereastră, el

făcu un semn bucuros către două siluete care așteptau pe
peron... De lângă el, privi și ea, și își dădu seama că erau
părinţii lui, care-i așteptau. Gestul era foarte frumos, dar ea
tot avea în piept un nod care ţinea laolaltă și bucuria, dar și
puţină teamă... Făcuseră o nuntă studenţească, așa că nu-i
cunoscuse și acum se întreba ce părere vor avea de soția
fiului lor...
Când coborâră, privirea ei se fixă pe mama lui și faţa
i se lumină! Femeia se uita la ea cu atâta bunătate și bucu-
rie, încât știu imediat că totul va fi bine în viaţa ei, fiindcă
fiul îi semăna întocmai...
Se salutară cu căldură și plecară pe jos spre casa ca-
re nu era departe de gară. Urma ca pentru puţin timp să

56
stea cu părinții lui, până găseau o locuință convenabilă...
Deși la început ea se opusese, acum, după ce îi cunoscuse,
se declară întrutotul de acord...
Amândoi fuseseră angajaţi de una dintre cele mai
noi firme de aparatură medicală, care își avea sediul în oră-
șelul lui și sperau să găsească destul de repede, cu ajutorul
firmei, o casă care să le placă...
Fetiţa se născu după ce se mutară în noua locuință...
Mama lui se dovedi încă o dată de folos și, până la cei trei
ani ai fetiţei, fu nelipsită de la ritualurile de îngrijire ale
acesteia, așa că ea nu simţi deloc apăsarea familiei sau a
slujbei...

În anii aceia trei, uneori cu fetița, alteori singuri, bă-

tură toate potecile munților din jur... Peste tot, frumusețea
locurilor le bucura sufletul și viața lor părea că se adapă din
ceea ce li se dezvăluia...
În aceste peregrinări, descoperiră un platou pe care
fusese adusă la păscut o întreagă herghelie de cai. Și lui și ei
le plăceau caii și, când îi văzură, se îndreptară nerăbdători
spre bărbatul care părea să-i păzească... Îl întrebară dacă
au și cai de călărie și atunci când acesta confirmă, îl rugară
să le dea voie să călărească puțin...
Omul nu avu nimic împotrivă și le arătă un grup de
vreo șase cai care pășteau undeva, mai la margine... Îi duse
la adăpost și le dădu harnașamentele, apoi îi sfătui să alea-
gă o iapă sură și un cal roib, amândoi nu prea tineri, dar

57
învățați cu călăria și destul de liniștiți... Îl ascultară pe paz-
nic și curând zburau pe cei doi cai spre un platou alăturat.
Fusese prima lor experiență, dar, după aceea, reve-
niră aproape săptămânal, închiriind fără probleme aceeași
doi cai. Iapa sură și roibul deveniră în curând adevărați
tovarăși de plimbare pe drumuri tot mai îndepărtate și mai
puțin cunoscute...
Se opreau uneori lângă izvoare care păreau să țâș-
nească din fundul pământului, alteori se așezau pe iarba
mătăsoasă a unor poienițe ascunse și, acolo, iubirea lor se
împlinea, în susurul apelor sau în ciripitul păsărelelor...
Cei doi cai le păzeau clipele lor de fericire și felul în
care îi priveau sau dădeau din cap la plecare îi făcea să râdă
fericiți și să-i sărute pe botul umed și rece, până aceștia
începeau să fornăie și să lovească pământul cu copita...
Așa se derulară două veri în care ei și caii acoperiră
nu numai spațiile pe care le străbătuseră, dar și locuri mai
îndepărtate și mai greu de atins pe jos...
În a treia vară, după ce încălecară, el îi propuse să
meargă spre un munte la care nu ajunseseră până atunci...
Ea se uită încă o dată spre locul pe care i-l arătase el și ceva
o făcu să tresară... Fusese parcă un glas care îi spunea să nu
meargă...
Îi dezvălui ce i se păruse, dar el râse și porni pe roi-
bul lui în galop. Cu inima îndoită, își îndemnă și ea calul și
curând îl ajunse din urmă... Drumul nu era greu de străbă-
tut, astfel că atinseră curând poala muntelui.

58
 Nu era nimic deosebit în înfățișarea lui și, ca înălți-
me, nu era prea mare, ca de altfel toți munții bătrâni din
jur. Totuși, pe la mijlocul versantului, se vedea intrarea
într-o peșteră a cărei deschizătură se întrezărea printre
brazii din fața lor...
El îi propuse să meargă până acolo, dar, când încă-
lecă și încercă să pornească, iapa începu să bată cu copitele
din față în pământ și nu vru să înainteze... Oricum o îndem-
nă ea să o facă să pornească, nu reuși, dar nici calul lui nu
părea dornic să-l ducă mai departe... Era ca și când li se
așezase în față un fel de barieră nevăzută, de care nu pu-
teau sau nu voiau să treacă...
El se supără și, când văzu că nu reușește să-i con-
vingă în niciun fel, îi spuse că vor merge pe jos... Degeaba se
strădui ea să-i demonstreze că mai bine s-ar întoarce, fiind-
că observă în privirea lui o hotărâre și o încăpățânare pe
care nu le mai văzuse, așa că, legară caii care fornăiau în
continuare, ca și când i-ar fi atenționat, și îl urmă pe poteca
șerpuitoare care ducea la grotă...
Nu era o potecă umblată de oameni și ea se miră, fi-
indcă orice peșteră reprezenta o atracție pentru cei care
cutreierau munții, or, aici părea că nu fusese nimeni de
mult timp sau niciodată... Pe potecă se vedeau doar urme
de animale și se gândi să nu fie ceva periculos, așa că îl stri-
gă și-i spuse de ce se temea.
El dădu din mână și grăbi pasul...
Fiindcă rămăsese mult în urmă, când ajunse la gura
peșterii, el nu mai era acolo și ea se sperie... Începu să-l

59
strige, dar nu primi niciun răspuns... Aproape plângând, îl
strigă în continuare, până când îl văzu că apare din întune-
ric...
Bucuria că nu-l pierduse se stinse însă când îi privi
fața... Era el și parcă nu era... Trăsăturile erau aceleași;
ochii, obrajii, buzele erau aceleași, dar lumina care apărea
întotdeauna când o privea nu mai era! I se părea cumva că
îmbătrânise brusc...
O spaimă venită din străfundurile ființei îi opri stri-
gătul... Se apropie de el și-i prinse mâna... Era rece și aproa-
pe inertă... Atunci îl scutură și îl întrebă ce se întâmplase cu
el... Văzuse ceva? Auzise ceva? Ce era cu privirea lui întune-
cată?
Nu-i răspunse, dar o împinse spre ieșire și n-o lăsă
să înainteze spre întunericul care se întindea în spatele
lor... Abia la lumina soarelui observă ea mai bine privirea
lui stranie... Îl luă de mână și îl trase de acolo aproape fu-
gind... El nu se opuse și o urmă fără să spună nimic.
Când ajunseră la locul în care legaseră caii, încetini
și se opriră... Amândoi caii fornăiau speriați și se trăgeau
din calea lor... Văzându-le reacția, ea se înspăimântă și mai
mult, dar se gândi că orice ar fi fost, el era ea și puterea ei
era și a lui, așa că trebuia să-l facă să-și revină și să-i spună
ce se întâmplase...
Găsi un loc la umbra unui copac și se lăsă jos,
rugându-l și pe el să se așeze alături. Făcu ce-i spuse ea, ca
în transă, fără să i se schimbe privirea stranie și întuneca-
tă... Ea îl luă în brațe ca pe un copil și începu să-i murmure

60
toate cuvintele de iubire pe care ei doi le știau... Îi mângâia
fruntea, capul plecat în poala ei, ochii închiși și-i murmura
cuvintele, rugându-se...
Încet-încet, simți că se destinde și, într-adevăr, după
un timp văzu că îi strânge mâna ca o recunoaștere... Ea nu
încetă să se roage și, în același timp, să-i transmită toată
puterea ei, și, în curând, reuși să-l facă să o privească din
nou cu ochii limpezi, în care se oglindea de data aceasta
înțelegerea...
Se uită fix la ea și-i șopti că fusese cât pe-aci să se
piardă...Scăpase însă, datorită strigătelor și plânsului ei... O
luă el de data aceasta în brațe și o strânse, ca și când ar fi
vrut să se convingă că revenise cu adevărat... Dar, cu toate
întrebările ei, nu reuși să afle ce se întâmplase, fiindcă el
dădea invariabil răspunsul că fusese cât pe-aci să se piardă
și ea îl salvase...
Când se întoarseră la cai, aceștia stăteau liniștiți și îi
lăsară fără probleme să încalece... În sufletul ei, spaima nu
dispăruse însă, fiindcă nu putea să înțeleagă ce se petrecu-
se acolo și ce era cu peștera aceea...
Lăsară caii la paznic, dar, înainte de a pleca, în timp
ce el era ceva mai departe, îl întrebă pe acesta ce știa de
peștera de pe muntele la care ajunseseră și i-l arătă... Băr-
batul se uită îngrozit la ea și o întrebă dacă intraseră în peș-
teră. Îi spuse că ea nu intrase, dar soțul ei, da...
Paznicul se întoarse, la fel de speriat, spre acesta și-l
măsură atent cu privirea. Îi văzu fața schimbată, dar obser-
vă că ochii îl priveau liniștiți, deși întrebători... În șoaptă îi

61
spuse ei că peștera era blestemată, fiindcă niciun om care
intrase acolo nu ieșise întreg la minte... Probabil că el nu
stătuse mult, fiindcă nu părea că-l afectase atât cât pe alții...
La întrebarea ei mută, paznicul își recunoscu nești-
ința, dar îi spuse că niște cercetători depistaseră ceva ca un
fel de loc rău care, cică, ar crea încurcături de energie...
Ea încercă să traducă în mintea ei și se gândi că,
probabil, era vorba de un punct energetic negativ...
Își luă rămas bun de la paznicul care îi recomandă
să nu-l lase singur nicio clipă, îl chemă și porniră amândoi
spre casă... Pe drum, ea mai încercă să scoată ceva de la el,
dar, fără să refuze direct, îi dădea de înțeles că ar fi mai
bine dacă l-ar lăsa în pace... Și pentru prima dată de când
erau împreună, tăcură amândoi aproape tot drumul de
întoarcere...

Un an întreg căută ea să afle ce era cu peștera bles-

temată și i se clarifica tot mai mult că era vorba de o acu-
mulare de energii negative, despre care însă nu reuși să
afle în niciun fel cum se manifestau, fiindcă nici unul dintre
cei care fuseseră afectați nu putea sau nu voia să vorbească
despre asta...
Problema era că nici de la soțul ei nu mai reuși să
scoată niciun fel de informație, deși, încet-încet, își revenise
și se purta aproape ca înainte... Aproape, pentru că dispă-
ruse lumina spontană de pe chip, dar și ceea ce fusese lu-
minos în toată ființa lui... El, bărbatul mereu vesel și tandru,
era acum de multe ori rece și întunecat. Cu fetița se mai

62
juca, dar o părăsea de multe ori în mijlocul jocului, ca și
când și-ar fi adus aminte de ceva și pleca...

Nu mai fuseseră în drumeții și nici pe la cai nu mai

trecuseră... Ea încerca să fie foarte atentă cu el și se strădu-
ia să-i arate aceeași iubire care-i umplea sufletul, dar i se
părea că intenția ei se lovea acum de un fel de zid...
Stătea zile întregi și se întreba ce ar trebui să facă...
Își dădea seama că nu era o boală fizică și nici psihică nu o
putea numi. Era o boală a ființei întregi, care părea să-i fi
afectat legătura cu sine însuși, cu ea, dar și cu întreaga lu-
me... Și pentru asta doar Forța Universală putea hotărî lea-
cul!
Într-o zi, în timp ce stăteau și citeau liniștiți la um-
bra bătrânului tei din curte, se auzi la poartă un fornăit
puternic... Se deschise poarta și paznicul intră, ducând de
căpăstru pe cei doi cai...
La întrebarea din ochii lor, le spuse că n-avusese în-
cotro și trebuise să-i aducă, fiindcă plecaseră singuri, pro-
babil hotărâți să vină la ei... Nu știa ce aveau în cap, dar își
spusese că n-are ce să strice... Și adăugând asta, el se uita
mai ales la ea...
Caii îi priveau și dădeau din cap, și, din când în când,
din copită. Păreau să-i cheme să încalece și să plece...
Ea nu prea avea chef de plimbare, dar se uită la el și,
când îi văzu interesul pentru o asemenea încercare, se ho-
tărî, și îi spuse paznicului că vor duce ei caii pe urmă la
grajduri...

63
 O lăsară pe fetiță cu bunicul care venise pe la ei și
plecară... Călăriră unul lângă celălalt și ea se bucură când
văzu bucuria lui... Curând. însă, el începu să-și îndemne
calul și se îndepărtă în galop, iar ea nu-l mai putu ajunge...
Degeaba privi în direcțiile în care l-ar fi putut ve-
dea... Nu era nimeni! La început se supără, dar, imediat, o
gheară începu să-i strângă inima... Undeva, în față, era o
carieră de piatră și de multe ori el râsese, spunând că-l trec
fiorii când o vede... Nu știa de ce tocmai acest lucru îi venise
în minte, dar, abia stăpânindu-și spaima, se îndreptă spre
ea.
Era încă departe, când văzu calul... I se luă parcă o
piatră de pe inimă, dar, privind mai atentă, țipă și iapa se
opri... Calul era fără călăreț și venea direct spre ele... Când
ajunse aproape, se întoarse și o luă în sens invers, ca și
când le-ar fi spus că le conduce. Ea îndemnă iapa și o porni
pe urmele roibului...
Știa ce va găsi și tot sufletul ei se goli...
Când ajunse pe malul carierei, privi în jos și-l văzu
ca pe o pată albă pe fundul imensei prăpăstii... Nu putea
coborî pe acolo... Trebuia să ocolească mult și primul im-
puls fu să se arunce în prăpastie, jos, lângă el, dar ea nu
intrase în peșteră, așa că partea sa pozitivă era la locul ei și
se gândi nu numai la fetiță, ci și la cei doi părinți care urmă-
riseră și ei înspăimântați schimbările din ființa fiului lor...
Trebuia să le rămână cineva alături și să le explice, cum
putea, ce se întâmplase...

64
 Îl aduseseră acasă și jalea părinților o făcu să caute
și mai asiduu cauza acestei tragedii... Nu punea la îndoială
că destinul lui fusese acesta, dar se întreba ce trebuia să
caute ea în continuare, când toată ființa ei se dusese cu el?
Ce o înspăimânta mai mult era că el plecase într-un
câmp energetic negativ și se chinuia să găsească o cale ca
să-l scoată de acolo, fiindcă știa că numai așa putea să spe-
re într-o regăsire...
Răspunsul i-l dădură părinții lui, care, după câțiva
ani în care ea nu mai ieșise din studiile privind câmpurile
energetice și legile universului, și în care ajunsese o umbră
a celei de odinioară, îi spuseră să-și trăiască viața, să caute,
ca un Cunoscător ce era, și sigur că, atunci când se va putea,
îl va regăsi, pentru că Forța nu lasă nimic să se piardă...

65
 6.

MOTTO
„Uneori Forţa Universală te pune la încercare... Dacă
nu înţelegi la timp mesajul, din Cunoscătorul care ai fi putut
fi, devii din nou Căutător...” Anonim

Povestea
Străduţele pe care mergeau erau întunecoase și în-
tortocheate, și, într-un fel, înfricoșătoare... Dar ei nu-i păsa!
Ţinea ochii închiși, în timp ce mâna i se odihnea încreză-
toare în mâna bărbatului care o însoţea... Mergea astfel de
mult timp și simţea că ar fi putut merge așa până la capătul
lumii...
El nu vedea că ea are ochii închiși și vorbea nestin-
gherit despre tot felul de lucruri... Era atentă la el, dar, în
același timp, era atentă și la felul în care reacţiona ea la
acest exerciţiu de verificare a potrivirii dintre ei.
Nu era prima dată că făcea exerciţiul și se convingea
tot mai mult că, dacă cineva îi spusese despre acest mod de
a testa potrivirea cu viitorul ei partener de viaţă, poate că o

66
spusese dintr-o experienţă de Cunoscător, așa că merita să
încerce!
La un moment dat, într-un loc mai luminat, el o privi
brusc și văzu că are ochii închiși. Începu să râdă în hohote,
o îmbrăţișă și o întrebă dacă îi este frică... Puţin supărată că
fusese surprinsă, îi răspunse la început în doi peri, însă
imediat îl liniști că nu-i era frică, dar testase ceva...
Curios, el începu să o descoase... Îi spuse că va afla,
dar numai dacă va fi de acord să închidă și el ochii și, timp
de un sfert de oră, să nu-i deschidă, indiferent ce va face
ea... Mai în glumă, mai în serios, el acceptă și, într-adevăr, în
următoarele cincisprezece minute nu deschise ochii... Ea
preluase conducerea și, în timp ce mergeau, ţinându-se de
mână, la fel ca el, începu să vorbească despre tot felul de
lucruri...
Când se împlini sfertul de oră, îi dădu voie să des-
chidă ochii... Amuzat, el îi deschise și îi ceru să-i dezvăluie
secretul... Dar ea îl rugă mai întâi să-i spună dacă se temuse
de ceva sau dacă se gândise că ar trebui să deschidă totuși
ochii, ca să vadă unde sunt... El mărturisi că nici nu-i trecu-
se prin cap și că, de altfel, dacă nu ar fi fost vocea ei, care
uneori îl trezea, ar fi dormit tot drumul...
Își dădu seama că glumește, dar când îi ceru să fie
serios, el confirmă că răspunsul fusese corect, fiindcă știa
că poate să aibă încredere în ea... Oricum, nu l-ar fi lăsat să
cadă în vreo groapă!

67
 Glumele lui continuau, dar ea aflase ce era mai im-
portant: și el simţise aceeași siguranţă pe care o simţea și
ea!
Descoperind o bancă lângă un părculeţ, se așezară
și ea îi povesti despre exerciţiul pe care îl făcuse de mai
multe ori, dar voise să vadă dacă ce constatase era valabil
numai pentru ea sau așa simţea și el...
Când auzi ce-i umbla prin cap, el o luă în braţe și o
sărută, șoptindu-i că acum pot să se căsătorească... Bineîn-
ţeles că nu pentru a-l grăbi pe el făcuse exerciţiul, așa că îi
spuse în glumă că mai are de trecut câteva probe, ca să fie
totul ca în basm...
Plecaseră fericiţi, cu ochii deschiși, dar râzând și
glumind pe seama ineditului exerciţiu și, desigur, pe seama
probelor pe care se gândea ea să i le propună...
Erau studenţi în ultimul an și nu prea mai aveau
timp de plimbări, dar la câteva petreceri tot ajunseră... Fi-
ind organizate de colegi, ei mergeau cu plăcere, pentru că
dansul era cel mai important lucru, iar ea avea deja proba
în minte...
Bruneți amândoi, înalţi, supli și frumoși, erau veseli
și plini de viață... Dansul era pasiunea amândurora, dar,
deși mai dansase cu el de nenumărate ori, nu conștientiza-
se sau n-o interesase cât de mare era potrivirea lor...
Acum, la petrecerea oferită de colegul lui de cameră,
care se logodise, se gândi că trebuie să vadă cum este cu
această potrivire...

68
 Intrară în dans printre primii și, în loc să se lase în
voia lui și a dansului, ea începu să analizeze tot ce se în-
tâmpla cu ei, așa că, în curând, se sperie... De câteva ori ea
greși pașii, iar de alte câteva ori el o călcă ușor pe picior...
Nu-și aducea aminte să se fi întâmplat așa ceva până acum,
încât în mintea ei apărură deodată piedici peste piedici în
calea potrivirii lor.
Numai că, privind-o, el sesiză foarte repede ce în-
cerca ea să facă și îi șopti la ureche să se lase în voia lui cu
ochii închiși, fiindcă proba aceea o trecuse... Își dădu seama
de ce se întâmplase și, zâmbind, făcu exact ce-i ceruse el!
Simţi atunci că în ringul de dans nu erau doi, ci doar unul
care se unduia și executa impecabil mișcările, în timp ce un
sentiment de ușurare îi umplu sufletul...
Am trecut proba? întrebă el, iar ea îi întoarse între-
barea: Dar eu? Amândoi! constatară într-un glas... Atunci,
putem să ne căsătorim chiar acum, plusă el... Ea râse și îi
spuse să mai aibă puţină răbdare și să-și dea licenţa... Asta
da probă! confirmă el amuzat, dar ea nu licenţa o avea în
cap, ci o probă pe care nu știa dacă o va putea accesa la
timp...
Era vorba de întâlnirea cu mama lui și de posibilita-
tea de a o plăcea sau nu... Știa că ea nu avea cum să ajungă
de acolo, de departe, aici, în orașul studenţesc și, ca să o
cunoască, ar fi trebuit să se căsătorească mai întâi...
Dar curând uitase de această probă, fiindcă apăru-
seră altele care îi ţineau mai tot timpul ocupaţi... După
examenul de finalizare, se căsătoriră în mijlocul colegilor

69
lor şi toţi se răspândiră apoi în ţară și unii, prin lumea lar-
gă...
Înainte de a merge la părinţii ei, trecură pe acasă pe
la el și o cunoscu pe mama lui... Nu-i plăcu deloc de ea, dar,
paradoxal, o îndrăgi din prima clipă și asta pentru că, deși
avea o mulţime de defecte, era totuși un om fundamental
bun...
Tot ce avea pozitiv în ea, îi transmisese fiului... Asta
pe de o parte, iar pe de alta, era evident că, din clipa în care
o văzuse, tot sufletul ei se îndreptase spre frumoasa noră
pe care o avea în faţă...
Atunci se gândi că avusese noroc... Cineva răspun-
sese dorinţei ei neexprimate și făcuse posibilă și îndeplini-
rea celei de-a treia probe.
Era ciudat totuși, fiindcă, deși nu era nici superstiţi-
oasă, nici neștiutoare, acordase acestor probe întreaga ei
încredere...
Probabil că și ele se adăugaseră modului serios în
care ei priviseră la tot ce li se întâmpla... Glumeau tot tim-
pul, pentru că erau veseli și pozitivi din fire, dar căsătoria o
acceptaseră cu responsabilitate și multă cunoaștere...

Se derulară câţiva ani de viaţă perfectă... Ea îl urma

cu ochii închiși, dansau până la epuizare, într-o armonie
deplină, și băieţelul care se născu închise triunghiul...
Numai că, fiecare are cercul său și, de multe ori, no-
ul cerc în care împlinește Legea sau nu, este doar unul de
trecere, pe care omul îl acoperă după cum îi este dat...

70
 Pentru ei, cercul lui era problema... Se îmbolnăvi și
nu mai putu fi salvat... Moartea lui o lăsă pustiită și debuso-
lată... Se tot întreba ce nu fusese în regulă, ce făcuse ea gre-
șit, cine o ura atât de mult, încât îi luase singura ei lumină
călăuzitoare...
Încet-încet, copilul născut din iubirea lor o ajută în-
să să se ridice și să-și continue drumul... Nu mai era ace-
eași! O parte din ea însăși lipsea și acest lucru se observa
mai ales în felul în care se raporta acum la viaţă... Era o lup-
tătoare și nu lăsase să i se vadă infirmitatea, dar dispăruse-
ră tandreţea și armonia fiinţei ei interioare. Acum era rece,
intransigentă cu sine și cu ceilalţi, preocupată doar de lu-
cruri exterioare...

Uitase cu totul de probe și se căsători din nou, fiind-

că ura singurătatea... Constată prea târziu că nu putea să
facă nici măcar un pas cu ochii închiși alături de noul soţ...
Când dansau se loveau unul de altul în contratimp, iar pe
mama lui nici n-o plăcuse și nici nu putuse să o îndrăgească
și, observase ea, nici invers...
Curând se despărţiră... Ea rămase singură din nou și
se învăţă să trăiască astfel... Încălcase Legea și devenise
Căutător...

71
 7.

MOTTO
„Căutarea înseamnă să te descoperi pe tine și să accesezi
posibilităţi... Dacă nu afli la timp ce cauţi, posibilităţile devin
realităţi și devin, de cele mai multe ori, încălcări ale Legii
Completării...” Anonim

Povestea
Se legăna în balansoarul de pe terasă și privea mun-
tele din faţă, căutând un reper pentru gândurile care i se
întorceau mereu spre experienţele ei de Căutător...
Studiase îndelung drumurile acestei lumi și, într-un
fel inexplicabil, pipăise cu puterea minţii și celelalte dru-
muri din lumile care îi adăpostiseră spiritul nemuritor... Se
simţea atât de bogată spiritual pe cât putea fi o fiinţă ome-
nească... Și totuși, nu atinsese Totalitatea...
Nu reușise să se sustragă nici încălcării Legii, poate
pentru că drumurile cu cotituri neașteptate îi ascunseseră
la un moment dat posibilităţile de a o împlini...
Pe de altă parte, trupul se dovedise uneori mai pu-
ternic decât spiritul și atunci încălcarea fusese inevitabilă.

72
 Nu-i părea rău deloc de încercările nereușite, fiind-
că simţea că așa își îmbogăţise nu numai simţurile, dar și
mintea... Doar că, bineînţeles, pierduse ocazia de a trăi Ar-
monia și continua să caute...
În același timp, era conștientă că, în toate cercurile,
Observatorul rămăsese strâns legat de ea, prin ceea ce se
păstra nemuritor în fiinţa lor, chiar dacă uneori părea să se
facă nevăzut, lăsând-o să se descurce cum știa ea mai bine...

Privea muntele și se gândea că fiecare cerc îi dezvă-

luise din secretele propriei fiinţe și totodată îi arătase faţa
frumoasă a căutării, dar și abisurile în care, cu un pas gre-
șit, poţi să te rostogolești și greu mai poţi să te ridici... Fi-
indcă, de ridicat, te poţi ridica, mai devreme sau mai târ-
ziu... Depinde de cât de supărat este spiritul tău lăsat de
izbeliște...
În aceste peripluri, înţelesese că omul începe Căuta-
rea din clipa în care deschide ochii asupra lumii din jur, dar
Căutător devine doar atunci când trupul, sufletul și mintea
îi sunt pregătite pentru ieșirea din cercul părintesc sau, cel
puţin, aşa ar trebui...
Trupul este sfânt și de acolo începe împlinirea Le-
gii... Sufletul și mintea îl ajută pe Căutător să aibă grijă de
acesta. Trebuie doar să le asculte și să se înalţe cu toată
puterea spre partea sa nemuritoare... Spiritul este călăuzi-
torul și, se convinsese, orice clipă de neatenţie îl supără
nespus... Și se lasă foarte greu împăcat...

73
 Pe drumul căutării avusese nenumărate posibilităţi
să o ia în direcţia corectă, dar, își dădea seama acum, une-
ori nu-și mai adusese aminte nimic din ceea ce ar fi trebuit
să știe și nici nu se mai străduise să înveţe sau să întrebe,
iar alteori, ceea ce știuse, ori nu fusese suficient, ori nu ieși-
se la iveală la momentul potrivit...
Așa că, în cercurile pe care le străbătuse, cel mai
adesea rătăcirile ei se datoraseră lipsei de cunoaștere...
Nu-și cunoscuse suficient trupul, nu fusese atentă la sem-
nalele sufletului și nu-și pusese mintea la treabă... Cât des-
pre intuiţie, nici nu-și adusese aminte decât foarte târziu că
există, așa că spiritul se ascunsese rușinat de atâta indolen-
ţă...

Zâmbi când își aduse aminte cât de încurcată fusese

atunci când primul băiat o făcuse să conștientizeze că înce-
puse Căutarea... Era o secvenţă de viață banală prin simpli-
tatea ei, dar ea o așezase în tolba amintirilor ca pe un mic
giuvaer...
Ce fusese pentru el nu încercase să afle, dar căldura
cu care o întâmpina întotdeauna, chiar bătrâni fiind, arăta
că păstrase vie amintirea acelei scurte şi nevinovate strân-
geri de mână... Iar ea se gândea că fusese, poate, primul
gest pe care îl descoperise pe lungul drum al căutării...
Cum stătea cu ochii pierduţi în zare, zâmbetul înce-
pu să-i dispară și pe faţa ei apăru pentru o clipă o undă de
tristeţe. Nu dură mult, fiindcă reveni la atitudinea ei poziti-
vă și se gândi că mereu învăţase ceva... Iar ce-i venise toc-

74
mai în minte nu fusese o amintire foarte plăcută, dar și ea
făcea parte din descoperirile ei de început, când nu știa
prea bine ce înseamnă trupul într-un asemenea periplu...
Încercarea lipsită de respect a tânărului care în-
drăznise să o mângâie fără voia ei îi dezvăluise lucruri pen-
tru care nu era pregătită... Fusese prima invazie în intimita-
tea ei și nu-i plăcuse deloc!
Întâmplarea o va face de multe ori să se tragă suspi-
cioasă din calea unor experienţe care nu aveau nimic din
invazia pe care o sesizase atunci, dar care îi aminteau de
ea...
O clipă de ușurinţă îi marcase negativ cunoașterea,
însă o învăţase două lucruri foarte importante: că are pute-
rea să-şi controleze instinctele și că poate stopa instinctele
celorlalţi, dar, mai ales, o învățase că, fără sentimente și
fără conectarea deplină, trupurile devin simple obiecte,
supuse Legii Firii și atât!

Se schimbaseră cu adevărat multe în lumea în care

trăia și observase că întreaga cunoaștere se multiplica ex-
ponenţial pentru generaţiile care veneau...
Și, totuși, ceva rămânea neschimbat în esenţa sa!
Sufletul era, în continuare, miracolul care permitea
minţii să acceseze spiritul, și omul trebuia să aibă grijă de
el, fiindcă era cel mai vulnerabil obiect în drumul către îm-
plinire, așa cum fusese întotdeauna...
Gândindu-se la ce trăise ea, i se păru că o întâmpla-
re merită scoasă la iveală, măcar pentru faptul că atunci

75
trecuse printr-o experiență care îi arătase că omul, cu toată
vulnerabilitatea lui, poate, cu umor și inteligență, și, mai
ales, cu sprijinul Observatorului, să se ridice și să spere...
Se așeză mai bine în balansoar și-și zise cu o ironie
plină de afecţiune că e un film ceva mai lung...

Trenul oprise în cea mai mare staţie din drumul ei...

Era noaptea târziu și era atât de obosită, încât pleoapele i se
închiseseră grele peste imaginile care îi tulburau sufletul.
Încălcarea Legii o preocupa și nu vedea nicio ieșire
din cercul apăsător în care intrase... Nu dădea vina pe ni-
meni pentru greșeala ei, dar uneori simţea că cineva era
totuși vinovat că întreaga ei putere se evaporase.
Unde erau liniștea și stăpânirea de sine, unde erau
optimismul și capacitatea ei intuitivă? I se părea că rămăse-
se goală pușcă în margine de drum și că degete ameninţă-
toare se îndreptau spre ea, învinovăţind-o...
În starea aceasta de goliciune sufletească, simţi că ci-
neva se așază lângă ea și o privește atent... Deschise ochii
care se luminară o clipă, crezând că recunoaște pe un vechi
prieten... Probabil că luminiţele care-i sclipiră în ochi îi atra-
seră atenţia vecinului ei, fiindcă îi zâmbi cu căldură...
Recunoașterea greșelii dură ceva mai mult decât cre-
zuse, așa că îi zâmbi și ea... El întinse mâna și o mângâie ușor
pe obraz... Nu simţi altceva decât o mângâiere, însă sufletul
ei rănit o acceptă, fără să se retragă.
Se uită mai atentă la el și-și dădu seama de ce ezitase
să-l pună la punct... Era tânăr și cu adevărat frumos, dar nu

76
asta o atrăsese, ci mai degrabă tandreţea care i se citea în
privire...

Se gândi pentru o clipă că, datorită oboselii, nu avu-

sese puterea să discearnă dacă tandrețea lui era reală sau
jucată și nici astăzi, după atâta timp, nu știa care fusese
adevărul... Dar, constată ea zâmbind, asta nu mai avea nicio
importanță și-și continuă firul amintirilor...

Curând, starea de confuzie dispăru, dar se simţea așa

de bine susţinută de căldura din ochii tânărului și de senza-
ţia de ocrotire a braţelor lui, încât se lăsă în voia simţurilor...
El îi povestea în șoaptă cum o remarcase și cum se
hotărâse să o scoată din tristeţea pe care i-o simţea adâncă
și pustiitoare...
Cuvintele lui răspunseră parcă celor mai profunde
gânduri ale ei și îl privi cu speranţa înecatului căruia i se
aruncă frânghia salvatoare... Se uită la faţa lui tânără, la
ochii căprui, calzi și înţelegători, se uită la el de sus până jos
și îl întrebă câţi ani are... El îi spuse o vârstă care era cu doi
ani mai mare ca a ei.
Încercă și ea să dezvăluie ceva din marele ei secret,
dar nu reuși decât să lege câteva propoziţii care nu spuneau
nimic... Era prea adâncă neîmplinirea și problemele apărute
nu aveau încă rezolvare în mintea ei. Așa că tăcu, în timp ce
el începu să o mângâie tot mai îndrăzneţ...
Îl urmărea cu detașare, ca și când nu era vorba de
trupul ei, și se întreba dacă asta ar fi soluţia... Nu prea știa,

77
dar se temea că o nouă experienţă în care sufletul și mintea
nu se pun de acord cu trupul i-ar distruge pentru totdeauna
și bruma de încredere pe care o avea în salvarea ei...
În ciuda acestor gânduri, i se ghemui în braţe și totul
păru că e așa cum ar trebui să fie...
Gesturile lui erau discrete, dar ea simţi, la un moment
dat, o senzaţie de disconfort... Întoarse ochii spre colţul sălii,
unde, un bărbat cu ochii negri o privea direct, întrebător și
prevenitor... Mesajul ajunse în creierul ei amorţit şi, imediat,
se trase din îmbrăţișare...
Desprinderea din îmbrăţișarea caldă și plăcută o de-
busolă o clipă, dar când bărbatul de alături, neînţelegând
cauza retragerii, îi propuse să meargă undeva, unde ea ar
putea fi toată a lui, se uită dintr-odată la el cu cea mai pă-
trunzătoare privire a ei și îl rugă să repete...
Mai mult bâlbâindu-se, el repetă... Și atunci ea se în-
toarse ușor spre el, îl mângâie pe obraz și-i murmură: Graba,
graba strică treaba! Ce multă dreptate au avut înţelepţii
care au scornit o asemenea zicală! Vezi tu, îi spuse ea, toată
nefericirea mea se trage de la această grabă... Și eu, cândva,
nu am avut răbdare și am crezut că, dacă, la un moment dat,
firea te îndeamnă să-ţi satisfaci instinctele, atunci ai rezolvat
toate problemele existenţei tale... Or, nu este așa!... O aseme-
nea experienţă, dacă nu ne cunoaștem suficient, ne va lăsa și
mai goliţi sufletește decât suntem acum, pentru că și tu porţi
o tristeţe asemănătoare, deși nu știi sau nu recunoști...

78
 Privind-o puțin nedumerit, el își ceru scuze, dar îl li-
niști, glumind că nu are de ce să se scuze, vina fiind în totali-
tate a ei care-și pierduse vigilenţa, și, implicit, capul...
Înțelegând că glumește, el o privi cu și mai multă
atenţie și o întrebă ce i se întâmplase de fapt și unde-i pleca-
se capul... Bineînţeles că nu-i spuse, dar îi aruncă în treacăt
că ar fi fost o prostie să încalce a doua oară Legea...
Nu-și dădu seama dacă el pricepu ceva, cert este că se
retrase respectuos, şi, luându-şi rămas bun, se îndepărtă
gânditor... Ea se întoarse spre colţul unde se aştepta să vadă
ochii negri care să-i aprobe comportamentul... Nu era nimeni
şi zâmbi pentru prima dată din toată inima... Care va să zică,
mai era speranţă şi pentru ea!

Se gândea și acum cu recunoștinţă la Observatorul

ei, care, în momentul acela de cumpănă, o ajutase să-și sal-
veze sufletul de la o nouă greșeală...
Accepta însă că își aducea aminte cu un soi de înțe-
legere și de tânărul care o ajutase să se ridice din tristeţea
și nemulţumirea pe care le simţise, oferindu-i o mângâie-
re... O mângâiere care fusese pentru trup, dar pe care ea o
transferase sufletului și îl salvase de la autodistrugere...

Ar fi trebuit să se ridice, fiindcă o aștepta o întâlnire

importantă, dar o altă imagine se insinua cu încăpăţânare
în mintea ei...
În cercurile pe care le străbătuse, existaseră oameni
pe care nu-i căutase și pe care îi înregistrase doar ca pe

79
niște repere ale vieţii ei... Toți se îndreptaseră spre ea, nici
ea nu știa prea bine de ce... Ceea ce își amintea era însă sen-
zaţia pozitivă pe care o avea întotdeauna după întâlnirile
cu ei, deși nu erau nici Observatori și nici nu se punea pro-
blema încălcării vreunei legi... Prieteni? Era prea puţin
spus... Erau persoane dedicate ei și o sprijineau cu toată
puterea lor, fără să ceară nimic în schimb. Li se părea sufi-
cient ca ea să le zâmbească și să-i asculte, să le sprijine pro-
iectele și, din când în când, să le ofere o strângere de mână
caldă și apreciativă...
Zâmbi când se gândi cum simplifica lucrurile, dar
așa se întâmplase...
Probabil că experienţa lor de viaţă îi ajutase să înţe-
leagă că, dacă nu se mulţumesc cu atât, rămân fără nimic și,
la o anumită vârstă, acest nimic este înspăimântător...
Așezase în tolba ei fermecată și această amintire, ca
un fel de atenţionare... Singurătatea Căutătorului poate fi
pustiitoare, dacă nu păstrează speranţa...

Continua să se legene în balansoarul primitor de pe

terasă, privind munţii, în timp ce zâmbetul i se răspândea
pe fața frumoasă...
Cele câteva secvenţe de viaţă se dezvăluiseră ca pie-
sele unui puzzle, pe care un necunoscător ar fi putut încer-
ca să le reaşeze, doar-doar va ieși ceva... Nu era cazul, fiind-
că erau prea disparate și insuficiente ca să creeze imaginea
coerentă a Căutătorului, iar ea nici nu încercase acest lu-
cru...

80
 Pe de altă parte, era convinsă că atâta timp cât ca-
racterul superficial și incomplet al întâmplărilor din viaţa
ta nu te oprește din drum, că atâta timp cât ele nu distrug
echilibrul și armonia fiinţei tale nemuritoare, și, mai ales,
atâta timp cât îţi oferă cunoaştere şi nu afectează descope-
rirea Observatorului, era chiar amuzant și instructiv să le
trăiești și, desigur, să ţi le amintești…

81
82
 II.
OBSERVATORII

„Observatorul este un cuvânt... Când nu mai este doar un

cuvânt, este o forţă care corectează încălcarea Legii, iar Le-
gea cel mai des încălcată este cea a Completării...” Anonim

83
84
 PRIMUL CERC

MOTTO
„Subconștientul păstrează comorile cele mai de preţ ale fiin-
ţei tale... Dacă ești atent, acolo vei descoperi semnalul Obser-
vatorului...” Anonim

Povestea
... Strada se întindea înaintea ei sub razele fierbinţi
ale soarelui... Simţi o durere ascuţită. Se uită și văzu că e
desculţă și tălpile îi sunt însângerate... Privi neajutorată
spre casele din jur, dar, ciudat, nici una nu avea uși sau fe-
restre...
Încercă să se tragă spre marginea străzii, însă pi-
cioarele nu o ascultau. Mergeau înainte și durerea devenea
insuportabilă... Privi în sus spre soarele arzător, apoi se
întoarse spre strada pustie... I se păru că vede pe cineva
lângă o poartă și încercă să alerge într-acolo, dar cu cât
alerga mai tare, cu atât acel cineva se îndepărta... Scoase un

85
scâncet și se prăbuși... Privirea însă rămăsese fixată pe silu-
eta care, i se păru, venea acum spre ea cu braţele întinse...
Înălță și ea braţele și văzu că se poate ridica. Nu o
mai durea nimic... Se uită la picioare și văzu că era încălţată,
și strada se transformase în drumul din grădina ei de aca-
să... Chiar în capăt revăzu silueta din stradă... Era un bărbat
cu părul negru, căzut în bucle rebele pe frunte, cu ochii
negri, mari și cu privirea pătrunzătoare... Îndreptându-se
spre el, simți că prin întreaga ei fiinţă trece un curent în-
cărcat de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată...

Se trezi zâmbind... Nu deschise ochii și refăcu visul,

încercând să-și identifice salvatorul... Nu găsea nicăieri în
amintirile ei figura întrezărită în vis...
Se sculă și stând pe marginea patului se întrebă ce
putea să însemne visul ei... Într-o străfulgerare, revăzu silu-
eta într-un vis mai vechi, dar nu putea reface coerent ima-
ginea... Se gândi însă că impresia pe care o păstra era legată
tot de o trăire zbuciumată, care se sfârșise când aceasta
apăruse...
Stătu puţin pe gânduri, apoi se ridică și începu să se
pregătească pentru ziua grea care o aștepta. Dar, ciudat,
deși ce avea de rezolvat în acea zi era și dificil și delicat,
simţea că nu era deloc apăsată de grijă, ba mai mult, soluţia
se întrezărea de o simplitate uluitoare...
Plecă zâmbind spre serviciu și toată ziua se derulă
sub semnul acelui zâmbet... Seara, îi mulţumi încă o dată
salvatorului din vis și se gândi că poate ar trebui să desco-

86
pere secretul legăturii lui cu viața ei și să vadă dacă avea cu
adevărat vreun rol în modul acela armonios în care se așe-
zau lucrurile...

Trecu mai mult timp și ea nu se mai gândi nici la vis

și nici la silueta din vis... Avea de luptat cu multe lucruri
care îi afectau liniștea și dinspre serviciu și dinspre mica ei
familie...
Era tânără și i se dăduse pe cap o instituție întreagă
de condus... Organizată, profund pozitivă și cu o mare ca-
pacitate intuitivă, reușea să gestioneze eficient activitatea
oamenilor și să contracareze toate necazurile cauzate de
neînțelegerile dintre ei.
Ocupată toată ziua, nu prea mai avea timp de fami-
lie, dar făcea eforturi să-i ofere băiatului căldura unui că-
min și soţului ei, dragostea...
În legătură cu soţul ei, de multe ori se gândea că lu-
crurile nu erau tocmai în ordine... Se curtaseră ceva timp,
dar fuseseră total neștiutori în ale dragostei și li se păruse
că, dacă atracţia trupurilor fusese destul de nestăpânită,
atunci era, desigur, și suficientă pentru a se căsători...
Se căsătoriseră și primele experienţe arătaseră că
lipsa de cunoaștere putea distruge foarte repede ceea ce
părea să fie o potrivire... El era, în general, atent și preveni-
tor, iar minţile lor funcţionau destul de bine împreună...
Lipsea însă ceva esenţial în relaţia dintre ei și ea încerca să
nu recunoască acel ceva...

87
 Într-o noapte, visul reveni și se sculă brusc, ţinând
ochii închiși, străduindu-se să nu-l piardă... Deși o înspăi-
mântase prin absurdul imaginilor derulate, senzaţia finală
era plină de pace... Încercă să înţeleagă cauza acesteia și
descoperi silueta bărbatului cu ochii negri, care îi apăruse
odată cu salvarea din spaima ei... O privea doar, calm și
preocupat... Nu se apropiase de ea și nu-i vorbise, dar ea se
simţise imediat ușoară ca un fulg, scăpată ca prin minune
de ameninţările absurde care o torturau...
Se culcă la loc și, dimineaţa, când se trezi, se întrebă
ce va urma, fiindcă deja începea să înțeleagă că sigur era o
legătură între apariţiile miraculoase ale siluetei din vis și
modul în care se derula viaţa ei...
Într-adevăr, reuși cu zâmbetul pe buze să contraca-
reze o ceartă incipientă cu soţul ei, iar la serviciu, mai mul-
te probleme complicate deveniră dintr-odată niște bagate-
le... Seara, băiatul ei i se cuibări în braţe, deși nu mai făcuse
lucrul acesta de mult timp, iar în casă se instaură pacea și
liniștea...
Câteva zile la rând, senzaţia de bine o ajută să-și re-
zolve toate problemele, fără nicio sincopă... Și atunci se
gândi ea din nou că trebuie să descifreze misterul...

Până a se apuca să cerceteze posibilele cauze, un

eveniment care avu loc o ajută să se îndrepte cu și mai ma-
re curiozitate spre fenomenul care părea să-i gestioneze
viaţa...

88
 În instituția lor urma să vină o delegaţie de persona-
lităţi interesate de cercetările pe care le derulau... Întâlni-
rea cu membrii delegaţiei trebuia să aibă loc în cadrul unei
mici petreceri pe care hotărâseră să o organizeze în sala lor
de consiliu.
Nu era o sală mare, dar era aerisită și frumos ame-
najată, cu flori de toate culorile așezate în ghivece mari sau
în vaze, iar printre ele, mesele fuseseră încărcate cu tot ce
crezuse ea de cuviinţă că mulţumește pe toată lumea... Ici și
colo, fotolii grupate câte două sau în cerc ofereau locuri
plăcute pentru discuţii...
La ora fixată, delegaţia formată din mai mulţi băr-
baţi și câteva femei intră în sală și ea îi întâmpină pe oas-
peţi, salutându-i cu multă căldură... Nu-i privea foarte aten-
tă, fiind destul de emoţionată, așa că trecuseră aproape toţi
prin faţa ei, fără să reţină cu adevărat vreo figură.
Mai erau trei persoane care așteptau să o salute și,
dintr-odată, încremeni! Se sprijini cu o mână de ușa din
spatele ei și, printr-un efort imens, reuși să-și revină, să
zâmbească și să strângă mâna primilor doi.
Aceștia, o femeie și un bărbat mai în vârstă, se în-
dreptau deja spre mijlocul sălii, în timp ce ea... mai privea
încă în ochii negri ai siluetei din vis, întinzându-i încet mâ-
na... Un zâmbet ușor, puţin ironic, puţin maliţios, dar foarte
plăcut și cald se oglindea pe întreaga lui faţă, în timp ce
ochii pătrunzători nu se dezlipeau dintr-ai ei...
Ea se agăţă de această privire, încercând să-și revi-
nă și să-și folosească luminiţele aurii ale ochilor ca să înţe-

89
leagă... O intensă senzaţie de recunoaștere îi explodă în
minte, în timp ce el îi strângea ușor mâna...
Nu scoseseră niciun cuvânt, doar se priviseră și
atingerea mâinilor venise ca o pecetluire...
Îi venea să strige de fericire și în același timp să
adreseze întregului univers întrebarea: cine sunt ei doi?!
Nu avu timp însă, pentru că el deja plecase spre un grup
din sală, iar ea trebuia să se ocupe de oaspeţi...
Din când în când, se uita spre locul în care se afla el
și, de fiecare dată, privirile li se împleteau, iar ea simţea că
toate lucrurile se așază și că el era cu adevărat îngerul ei
păzitor...
Pentru ea, seara trecu nici ea nu știa prea bine cum,
dar felul în care toţi îi mulţumiră la plecare o convinse că
întâlnirea fusese un succes...
El rămase din nou ultimul... Își strânseră mâinile și,
de data aceasta, ea îl ţintui cu privirea, în timp ce îi murmu-
ra ca într-un vis: Tu ești?... Eu sunt!... răspunse el, zâmbind,
dar și oarecum încurcat, fiindcă vedea cât de copleșită era
și nu mai aveau timp de explicaţii...

După ce plecară și ajutoarele ei, se așeză pe un foto-

liu și începu să rememoreze fiecare moment, încercând să
înţeleagă ce se întâmplase între ei doi... Fusese ceea ce se
numea dragoste fulgerătoare, la prima vedere? Într-un fel
da și în multe nu... În primul rând că nu era, categoric, o
primă vedere, iar în al doilea rând, ceea ce simţise era din-
colo de ea însăși, de trupul ei, chiar de sufletul ei... I se pă-

90
ruse că, prin ochii lui, universul întreg o cuprinde și-i ordo-
nează fiinţa, că ei doi formau un tot și că, de fapt, se recu-
noscuseră... Exact așa era! Se recunoscuseră...
Se scutură și-și spuse că trebuie să se dezmeticeas-
că, altfel o ia razna de tot... Și totuși, se gândi iarăși, e atât de
plăcut să o iei razna, dacă așa se întâmplă lucrurile...

Bineînţeles că recunoașterea lor rămase mult timp

fără o explicaţie cât de cât raţională... Asta nu numai pentru
că ei nu se mai întâlniră, dar nici ea nu-l mai visă, iar viaţa
se complica de la o zi la alta și, greșind fundamental, partea
pozitivă din fiinţa ei începu să se deterioreze...
Parcă nimic nu mai mergea cum trebuie și, cu toate
că la serviciu se descurca, acasă toate începeau să se încur-
ce... Intuiţia îi spunea că nu asta era calea, dar ajunsese într-
un asemenea hal de oboseală psihică, încât nu mai avea
puterea să o asculte...
Într-o seară, se culcă devreme și, în starea dintre
somn și trezie, i se păru că cineva o privește fix, întrebător
și acuzator... Închise puternic ochii, încercând să detecteze
a cui era privirea, dar nu reuși decât să-și declanșeze o pu-
ternică durere de cap. Începu să plângă încet și soţul ei făcu
mai multe încercări să o consoleze... Nu reuși, dar îi aduse
un somnifer și adormi...
În somnul acela adânc, indus de somnifer, silueta
din vis se refăcu cu toată acurateţea și ea îl văzu pe bărba-
tul de la petrecere... O privea în tăcere și ea simţea cum
energii nebănuite îi ridică întreaga fiinţă spre ceva luminos

91
și, i se păru ei, vesel, fiindcă faţa lui se lumina sau zâmbea,
în timp ce ea se înălţa și parcă plutea...
A doua zi se trezi schimbată cu totul... Le zâmbi alor
săi și le spuse că se terminase cu certurile, cu feţele întune-
cate și cu nemulţumirile... Fiecare va trebui să-și ducă cru-
cea cu încredere în sine și în cei de lângă el...
Și copilul și soţul o priviră miraţi, dar nu comentară
și se bucurară că o văd iarăși zâmbind...
Atitudinea ei pozitivă se observă din nou în relaţiile
cu toţi cei pe care îi cunoștea și, cel mai important, în rela-
ţia cu sine... Părea că înflorește, în timp ce informaţiile adu-
nate din studiul ei asupra universului se adunau în fascicu-
le pe care le descifra cu ușurinţă, dovedind o capacitate
intuitivă pe care nici măcar nu visase că o poate dezvolta
într-o așa măsură...
Tot ce fusese fundamental pozitiv în fiinţa ei se mul-
tiplica și, ca un făcut, lumea din jur chiar se transforma
într-una mai bună și mai cooperantă...
Privirea îi devenise pătrunzătoare și luminiţele au-
rii se îndreptau pline de umor și înţelegere spre toate lu-
crurile văzute și nevăzute...

Printre cele nevăzute de ceilalţi și văzute doar de ea

se afla și silueta din vis, care, încet-încet, începea să-și fixe-
ze identitatea...
Nu se mai miră deloc când, la serviciu, i se spuse că
va lucra împreună cu el la un proiect. Îl aștepta cu toată
fiinţa ei, dar îl așezase deja într-un sistem existenţial, în

92
care el era Observatorul, acela pe care ea îl recunoscuse ca
parte din ea, precum și el o văzuse ca parte din el... Trebu-
iau doar să accepte că, în acest cerc, ei încălcaseră Legea,
iar împlinirea deplină, spre care tindeau cu toată fiinţa lor,
aparţinea altui cerc...
Începură să lucreze și bucuria ei era ceva ce nu pu-
tea fi măsurat... Se înţelegeau din priviri... Fluxurile de in-
formaţii erau concomitent în mintea ei și în mintea lui...
Când unul obținea un rezultat, mulţumirea se reflecta pe
feţele amândurora... Nu vorbeau aproape deloc în timp ce
lucrau, fiindcă părea că au aceeași minte și aceeași bază de
date...
Doar când se deconectau de la cercetările lor, atunci
se desfășurau într-o adevărată partidă de ping-pong verba-
lă, în care replicile pline de umor și, de multe ori, ironice
zburau nestăpânite de la unul la celălalt...
Colegii îi priveau cu admiraţie, dar și cu teamă, fi-
indcă era evidentă puterea lui de a arunca replicile ironice,
care puteau deveni cu ușurinţă sarcastice... Nu vedeau însă
fericirea care li se reflecta în ochi, în timpul acestor așa-zise
lupte... Ei doi nu puteau să se rănească, fiindcă erau Unul...
Încă nedesăvârșit, dar drumul era deschis...
Se cercetau mereu cu aviditate și înţelesese și ea ce
norocoși erau că se recunoscuseră. Puterea energiilor care
îi legau devenea uneori palpabilă și, deși atracţia trupurilor
exista, ea se disipa de fiecare dată, parcă sub influenţa unei
interdicţii venite din străfundurile fiinţei lor... Nu era tim-

93
pul și nici cercul, iar dacă nu aveau răbdare, forţa lor ca
Observatori se sfărâma ca o cărămidă prost arsă...
Se întâmplă totuși ca, într-o după-amiază, în timp ce
lucrau adânciţi în cercetările lor, să tresară parcă sub im-
pactul unui curent electric, să se întoarcă brusc și să se pri-
vească... Luminiţele aurii îi cercetară avid privirea și sesiză
că Forţa îi punea la încercare... Dar nu reușiră să se opună
atracţiei pe care o simțeau amândoi și se îndreptară ca în
transă unul spre celălalt... El o cuprinse și, simţind-o lipită
de el, închise ochii și oftă ușor... În acel moment, deși un
sărut îi atinsese buzele, ea se dezmetici și se trase încet din
îmbrăţișare...
Se așezară, privindu-se în continuare, în timp ce pe
feţele lor se observa o mare ușurare... Forţa putea fi mul-
ţumită! Trecuseră testul...
Ea se gândi, cu un zâmbet încărcat de o dureroasă
înţelegere, că ar fi putut deveni iubiţi, ar fi putut deveni
amanţi și ar fi devenit biete fiinţe vulnerabile, slăbite de
temeri și de remușcări, fugind până la urmă unul de celălalt
și pierzându-se ca Observatori... Toată puterea lor de regă-
sire s-ar fi făcut praf și pulbere și ar fi rătăcit în continuare
prin univers, fără să mai găsească punctul de echilibru și,
cu atât mai mult, Armonia, iar cercul împlinirii lor s-ar fi
îndepărtat de ei pentru mult, mult timp!...
El îi făcu un mic semn din cap că înţelesese, se aple-
că și o mângâie ușor pe umăr... Ea îi luă mâna și o duse spre
obrajii pe care o lacrimă se prelingea încet, în timp ce ochii
îi străluceau plini de imaginea lui...

94
 Terminaseră proiectul și el plecă... Avea și el familie
și încercase, ca și ea, să nu complice lucrurile mai mult de-
cât era cazul... De altfel, legătura lor nu presupunea nicio
schimbare în realitatea imediată, care să poată fi măsurată,
evaluată, apreciată sau incriminată. Totul era inefabil, venit
de dincolo de ei și cu o putere care îi ajuta să pășească mai
ușor peste toate pragurile din acest cerc...
Câţiva ani buni nu se mai întâlniră, deși fiecare îl
observa pe celălalt într-un fel care depășea înţelegerea lu-
mii în care trăiau... Erau la mare distanţă și împreună în
același timp, așa că nu se mai mira nici unul că simţea în-
totdeauna bucuria sau durerea celuilalt...
Visul rămăsese pentru ea locul în care puterea legă-
turii dintre ei se manifesta la fel de profund ca și prima
dată, doar că acum îl recunoștea chiar și atunci când silueta
din vis era doar un fum...
Ori de câte ori îl visa, lucrurile din viaţa ei se reor-
donau și întreaga ei fiinţă se încărca cu o forţă care se pu-
tea observa cu ușurinţă în ochii căprui cu luminiţe aurii...
În rarele momente în care se revedeau, el o căuta cu
privirea și, de fiecare dată, cunoașterea lui o ajuta să așeze
la locul potrivit propria cunoaștere...
Erau conectaţi și această miraculoasă legătură îi fă-
cea fericiţi și invulnerabili... Tu ești?... Eu sunt!... erau ca
niște parole de recunoaștere pe care le foloseau în întâlniri-
le lor... Acestea erau întotdeauna legate de evenimente pu-
blice, iar ei foloseau doar salutul lor parolat și scurte strân-

95
geri de mână... Privirile, în schimb, se împleteau de multe
ori până la pierderea identităţii...
De când se recunoscuseră, viaţa lor se desfășurase
cu adevărat protejată de forţa care îi unea, și, datorită efec-
tului ei pozitiv, toate relaţiile cu lumea, inclusiv cu familiile
lor, se armonizaseră...

Stăteau acum la masa pe care cele două cafele se ră-

ceau liniștite și se priveau, încercând să-și întipărească
parcă fiecare undă care le străbătea fiinţa...
Îmbătrâniseră frumos sub semnul legăturii lor ma-
gice... Se convinseseră că experienţa lor era ceva ce îi ţinea
indestructibil legaţi unul de celălalt și, atâta timp cât mai
erau în acest cerc, trebuiau să încerce să întărească această
legătură, prin înţelegerea deplină a adevărurilor deţinute.
Erau doi Observatori cărora li se oferise șansa să se
recunoască... Împlinirea Legii ţinea de o altă dimensiune,
dar Recunoașterea îi ajutase ca viaţa să capete sens... Forţa
pozitivă a celor doi Observatori făcuse ca încălcarea Legii și
spaimele inerente contactului cu viaţa de zi cu zi să fie ac-
ceptate și depășite...
De fapt, după Recunoaștere, spiritul lor se eliberase
de chingile care-l ţineau în frâul nemilos al unei existenţe
terne și fără orizont, și se îndreptase îndrăzneţ și încreză-
tor spre universul din care se născuse...
Încercară să bea cafeaua, dar își dădură seama că se
răcise și începură să râdă... Se priviră ca de obicei și o feri-
cire imensă se revărsă din ochii cu luminiţe aurii, în timp ce

96
îl vedea așa cum rămăsese, de altfel, pentru totdeauna în
sufletul ei: silueta din vis, cu ochii negri, pătrunzători, tânăr
și frumos, tandru și parte din ea însăși... Ochii lui îi spuneau
despre ea același lucru și amândoi mulţumiră încă o dată
Forţei că făcuse posibilă întâlnirea lor...

Se ridicară și plecară ţinându-se de mână, în pofida

tuturor regulilor pe care, până atunci, le respectaseră... La
urma urmei, ei erau cei doi Observatori care veneau de
dincolo de această lume și se întorceau acolo, ieșind din
Timp...

97
 AL DOILEA CERC

MOTTO
„Recunoașterea nu înseamnă doar un pas spre împlinirea
Legii... Ea este momentul în care spiritul tău nemuritor te
poartă mai sus decât Nemurirea însăși...” Anonim

Povestea
Profesorul împlinise treizeci de ani și primise acum
patru ani una dintre cele mai bune clase din scurta sa cari-
eră. De patru ani îi urmărise pe cei douăzeci și cinci de copii
cu atenţie și cu mirare în același timp, fiindcă nu se gândise
niciodată până atunci că aceste mici gâgâlice de zece-
unsprezece ani pot să fie atât de surprinzătoare în dezvol-
tarea lor fizică și intelectuală... Îi privise pe toţi în bloc, fără
să facă diferenţieri între ei... Îl amuzau sau îl supărau toţi și
fiecare pe rând...
În ultimul an, observase totuși că se detașa destul
de ușor un grup format din vreo șapte fete, conduse de o
fetișcană înaltă și subţire, grup care avea tot felul de iniţia-

98
tive care mai de care mai ingenioase și mai periculoase
pentru prestigiul lui de diriginte...
Erau bune la învăţătură, iar conducătoarea grupului
și prietena ei erau chiar cele mai bune, de aceea și atunci
când afla de vreuna dintre surprinzătoarele lor activităţi
subversive, nu se neliniștea și nici nu se supăra... Când însă
lucrurile păreau să iasă de sub control, o chema pe condu-
cătoarea grupului și încerca să le disciplineze... Venea în-
totdeauna cu chipul vesel, fără nicio reţinere și privirea
ochilor ei căprui arunca spre el luminiţe aurii provocatoa-
re, pline de maliţie, dar într-un fel înţelegător și respectuos,
așa că nu se putea supăra pe ea...
În mod normal, o privea ca pe un copil și sfaturile i
le dădea în această calitate... Este adevărat însă că uneori i
se părea că este pus în inferioritate de privirea ei pătrunză-
toare, care transmitea interlocutorului un fel de semnal că,
de fapt, știe mai multe decât credea el...
Încet-încet, începu să o observe mai atent și într-un
fel în care nu i se mai întâmplase până atunci...
Dacă ar fi fost întrebat ce simte, ar fi răspuns
prompt că i se lipise de suflet, dar răspunsul nu ar fi fost
deloc complet... Nu era vorba că se îndrăgostise de eleva
lui, cum se mai întâmpla în lumea lor... Nici pomeneală de
așa ceva! O vedea copil, așa cum era încă, dar o vedea și că-
și depășește limitele într-un fel care nu era doar feminin: o
vedea cum se conectează instantaneu cu tot ce gândea,
simţea și trăia el, fără să ceară ceva sau să se gândească cu

99
adevărat la el ca la un bărbat... I se părea în mod ciudat că
ea era el într-o altă ipostază...
Se scutura, încercând să revină la realitate și să-i
urmărească aventurile, fiindcă tot ce făcea ea cu celelalte
șase fete putea fi încadrat întotdeauna în categoria aventu-
rilor...
Ea îl vedea preocupat de ceea ce inventau ele, dar
nu încercase niciodată să se ascundă de el, deși faţă de cei-
lalţi foloseau tot felul de tertipuri pentru a nu se descoperi
cu ce se ocupă.
El află întâmplător că, împreună cu prietena ei, dă-
duse numele grupului „muschetarii regelui” și se tot gân-
dea cine o fi regele și pe cine slujeau... Așa se face că, dintr-
un profesor de literatură apreciat, dintr-un diriginte iubit
de elevii lui, deveni curând un fel de Sherlock Holmes...
Ajunse să-și petreacă după-amiezile printre ruinele
vechii mănăstiri sau printre insuliţele râului care trecea pe
la marginea orășelului, de unde le urmărea curios cum,
preocupate, construiau, reparau, se jucau sau discutau de-
osebit de serios...
Fusese precis observat, fiindcă o vedea uneori pe ea
cum aruncă o privire pătrunzătoare spre locul în care era
așezat, prefăcându-se că citește; îi vedea zâmbetul plin de
misterioasă bucurie, dar nu se manifesta în niciun fel, aș-
teptând parcă să se decidă singur asupra următorului pas...
Uneori i se părea că aștepta chiar să intre în jocul
lor, dar el se temea prea mult că, odată intrat în acel joc,

100
misterul pe care îl intuia ar fi dispărut și l-ar fi lăsat sărac și
singur, așa cum era de fapt...

Iarna acelui an le-a stopat iniţiativele și a fost con-

vins că sunt ocupate doar cu învăţatul pentru treaptă... Era
doar o iluzie, fiindcă descoperi curând că una dintre grotele
mănăstirii fusese amenajată de ele ca teatru și acolo pu-
neau în scenă piese scrise de ea sau de prietena ei, ori dra-
matizări, mai ales după „Cei trei muschetari” ai lui Dumas.
Tot acolo, în zilele în care nu era așa de frig, discutau de
proiectul viitoarei reviste...
Nu înceta nicio clipă să se minuneze de capacitatea
lor de a trăi atât de intens ceea ce le trecea prin cap, fără să
ţină seama de locul înghețat în care se aflau...
El găsise o trecere de unde le putea urmări cu ușu-
rinţă, auzind tot ce discutau... Dintr-un anumit punct de
vedere, ceea ce făcea era un lucru incorect, chiar rușinos,
dar când se autoanaliza, observa că, de fapt, nu se simţea în
afara grupului, ci acolo, lângă ea, făcând și gândind același
lucru, ca un copil, fie el și de paisprezece ani...
Pe de altă parte, ea îl ajuta, într-un fel, să nu se simtă
un spion, fiindcă privirea ei îl recunoștea de cum apărea
prin apropiere și nu se revolta sau nu întrerupea joaca...
Era ca și cum ar fi acceptat că el trebuia să fie acolo și nu se
putea altfel...
Încercă de câteva ori să o facă să vorbească despre
ce-i trece prin minte, dar privirea cu care îl fixă îl făcu să
lase capul în jos, încurcat... Un reproș mut părea să-i pă-

101
trundă până în străfundurile sufletului... Ce putea ea să mai
spună, când el știa prea bine tot ce era și gândea ea? Cel
puţin așa înţelese el și se opri din încercarea de a face pe
dirigintele...

Venise primăvara... O primăvară timpurie și plină de

soare și verdeaţă... Fetele lui dispăreau acum după-amiezi
întregi, parcă evaporându-se... Mai mult curiozitatea decât
grija îl puse iar pe urmele lor...
Curând, le găsi în cel mai frumos loc care s-ar fi pu-
tut imagina, într-unul din grupurile de insuliţe ale râului...
Construiseră acolo o adevărată grădină din povești. Peste
apele care despărţeau insuliţele puseseră lemne și împleti-
seră balustrade de susţinere. În fiecare insuliţă ridicaseră
corturi din ramuri, dar în așa fel, încât nimic nu fusese rupt,
ci doar dirijat...
Pe una dintre ele, o salcie foarte bătrână le permise-
se să construiască o căsuţă în scorbura ei. În căsuţă își așe-
zase ea sediul și el văzu că avea acolo hârtie de scris, cre-
ioane, câteva căni, un covoraș și, dintr-o scândură, făcuse o
masă pe care, acum, când o privea, scria ceva...
Fetele își puseseră pe insuliţe trunchiuri de copaci,
pe care le așezaseră în așa fel, încât să se poată sta cât mai
comod, iar acum erau grupate câte două-trei și povesteau
cu voce tare tot felul de întâmplări de-ale lor...
El ajunse pe malul drept al râuleţului, de unde putea
cuprinde cu privirea această imagine de vis... Nu-i venea să
creadă că ceea ce vede este real, dar în același timp simţea

102
din nou că el făcea parte din acel loc și din acel grup... Unde
era profesorul, unde era dirigintele nu mai știa și nu-l mai
interesa!
Era atât de fermecat, încât nici nu băgă de seamă că
înaintase mai mult decât trebuia și că se îndrepta instinctiv
către locul în care era ea... Fetele săriră speriate și alergară
peste podeţe spre insuliţa ei, parcă cu intenţia de a o apă-
ra... Într-o clipă îi trecu prin minte deviza muschetarilor:
„toţi pentru unul și unul pentru toţi!” și zâmbi către ele și
către ea, liniștindu-le... Ea însă nu era deloc speriată... Zâm-
bea la fel ca el, ca și când ar fi gândit aceeași replică...
O fericire fără seamăn îl cuprinse și simţi că, cel pu-
ţin în această viaţă, nu va mai trăi un asemenea sentiment...
Ea le făcu un semn și prietena ei împreună cu alte
două fete traseră spre scorbură niște trunchiuri pregătite
pentru întrunirile lor, iar celelalte așezară pe doi butuci
scânduri, astfel că, într-o clipă, poieniţa deveni cel mai pri-
mitor loc cu putinţă...
Ba, mai mult, ea veni cu cănile și cu o sticlă cu apă,
iar prietena ei scoase de undeva din scorbură un pacheţel
cu niște prăjiturele rotunde, umplute cu gem. Pe frunze
verzi, mai late, ele așezară totul ca în casa de păpuși, cu o
asemenea seriozitate și plăcere, încât, imediat, armonia,
care păruse ruptă de sosirea lui, se refăcu...
Atunci și acolo înţelese el cât de important era ceea
ce se petrecea pentru mintea și sufletul acestor fetiţe aflate
în pragul adolescenţei... Înţelese că toate beneficiile se da-

103
torau minţii cuprinzătoare și îndrăzneţe a copilului din faţa
lui, de care se simţea legat pentru veșnicie...
O privea și se întreba de unde venea, încât înţelege-
rea dintre ei să fie atât de profundă și definitivă... Nu avea
încă răspunsul, dar își promise că nu va închide ochii până
nu va descoperi cine era el și cine era ea în această lume...

Anii de liceu au trecut fără să fi găsit răspunsul... De

altfel, din nefericire, nu le-a mai fost profesor și nici dirigin-
te... O observa pe ea cum crește, vedea puterea grupului
care se menţinea sub conducerea ei și aranjase ca să-i par-
vină toate numerele revistei pe care o scoseseră sub deviza
muschetarilor... Fusese amuzat, fusese intrigat și fusese, de
cele mai multe ori, mândru că ele erau atât de creative și
talentate...
Într-un fel, parcă îi părea rău că ea crește, fiindcă
oricine putea să interpreteze profund greșit relaţia lor, vă-
zând cât de perfectă era armonia întâlnirilor dintre ei...
Nu se mai întrebase ce simţea ea sau ce credea...
Într-un fel era inutil, fiindcă știa. Era o senzaţie de putere
absolută, de stăpânire a lumii, fără efort, de siguranţă și
echilibru... Era și multă fericire, dar și ea simţită într-un
mod absolut, spiritul amândurora acoperind tot ce aparţi-
nea simţurilor și minţii...

De când se despărţise de ele, îi lipseau tot mai mult

momentele în care curiozitatea se împletise cu admiraţia
pentru modul lor de evadare. Se mai ducea la insuliţe, spe-

104
rând că le va descoperi, dar ele nu mai mergeau acolo și
grădina fermecată se părăginise... La un moment dat, se
surprinsese încercând să repare un podeţ, altădată se așe-
zase pe treapta scorburii și mereu făcea eforturi să înţelea-
gă...
Ea avea acum optsprezece ani... Era subţire și înaltă,
cu trăsături frumoase, dar nu ieșite din comun. Ceea ce îi
atrăgea însă atenţia și-l uimea și acum era privirea ei pu-
ternică, cu luminiţe aurii, care îi transmitea senzaţia unei
legături profunde, venite de undeva, fără să știi de unde...
El avea treizeci și patru de ani... Era încă frumos,
brunet, cu părul negru, nu foarte înalt, dar bine proporţio-
nat... Ochii, și ei negri, erau mari și de cele mai multe ori,
triști...
Nu se căsătorise, dar, ciudat, nu o vedea pe ea ca
fiindu-i jumătatea căutată... Era ca și când ea făcea parte
deja din el, dar nu venise încă timpul să împlinească Le-
gea... Nu venise timpul sau trecuse demult, nu știa...

Într-una dintre zilele lui de peregrinări prin insuliţe,

simţi o emoţie atât de puternică și totală, încât sări speriat
de pe trunchiul pe care se așezase... În faţa lui, în insuliţa cu
scorbura, o zări pe ea cum înainta gânditoare spre locul în
care stătuseră pe trunchiurile de copaci aduse de fete, cum
se așază și mângâie ușor cu palma locul de lângă ea... Sen-
zaţia pe care o trăia era că ea îi mângâia sufletul și trupul
totodată și că își lua într-un fel rămas bun...

105
 Primul impuls îl trimise spre ea, dar dintr-odată
realiză că, de fapt, ea știa că el este acolo, numai că nu do-
rea sau nu îndrăznea să se apropie de el... Când o văzu că îl
privește direct prin frunzișul care îi despărţea și că face un
mic gest de rămas bun, înţelese că nu era vorba de îndrăz-
neală, ci de ceva pe care ea îl știa și el încă nu, și care o
oprise să i se alăture...
Așa se despărţiră și nu se mai revăzură decât după
mulţi, mulţi ani...

Viaţa se derulase inexorabil și fiecare încălcase Le-

gea în felul lui... Ea își continuase căutarea, avându-l încă în
minte ca model, dar eșuase lamentabil și se despărţise de
cel pe care îl alesese sau care o alesese, nu mai știa... El se
căsătorise mult mai târziu și, din fericire, avusese o fată
care îl ajutase să treacă mai ușor peste bătrâneţe și boală...
Când se reîntâlniră, bătrân fiind, el îi mărturisi că în-
ţelesese... Se priviră la fel de intens și direct, refăcând in-
stantaneu legătura întreruptă de anii în care nu se văzuse-
ră...
El întinse mâna și ea își așeză ușor mâna ei în palma
deschisă care aștepta atingerea... Proiecţia magică a cercu-
lui împlinirii le umplu sufletul de bucuria recunoașterii...
Tu ești?... Eu sunt!...
Observatorul nu rămăsese singur... Se conectase la
spiritul celuilalt și acum putea să treacă fără teamă într-un
alt cerc, știind că acolo misterul se va revela în deplinătatea
lui...

106
 AL TREILEA CERC

MOTTO
„Moartea și Învierea încep și se termină în același punct...
Căutarea începe și se termină în același punct... Tu și Eu, Eu
și Tu suntem feţele acestui punct...” Anonim

Povestea
Curtea liceului se umpluse de adolescenţii care, unii
se regăseau, era vorba de cei din clasele mai mari, alţii stă-
teau, fie singuri, fie în grupuri mai mici și se uitau admirativ
sau curioși la colegii lor mai mari. Ultimii erau bobocii cla-
sei a noua și, printre ei, se detașa un grup de fete, aproape
toate foarte înalte și zvelte, care discutau aprins și priveau
din când în când spre intrare, așteptându-l pe noul dirigin-
te...
Într-o margine, stăteau puţin stingheri mai mulţi
băieţi care se vedea că nu se simţeau deloc în siguranţă în
marea aceea fremătătoare de feţe străine...

107
 Printre ei, un băiat slăbuţ, destul de înalt, cu o faţă
cu trăsături frumoase și cu niște ochi negri, inteligenţi și
triști, stătea singur și se uita atent la grupul fetelor,
întrebându-se dacă ele vor fi noile lui colege...
Era curios și puţin speriat, dar, nu după mult timp,
se apropie de el un alt băiat mai scund și blond, care, pro-
babil, era și el speriat, dar nu o arăta deloc. Îi întinse mâna
și se prezentă... Băiatul cu ochii negri îi zâmbi recunoscător
și amândoi începură să privească în continuare grupurile,
comentând ceea ce se petrecea...
Erau deosebiţi și ca înfăţișare, dar și ca fire. Unul
brunet, celălalt blond, unul reţinut, melancolic, celălalt ve-
sel și îndrăzneț... Se completau atât de bine, încât cei doi
aveau să rămână prieteni toată viaţa...
Cu toate acestea, primul nu numai că părea, dar și
era o fire foarte sensibilă și nici măcar prietenia lor nu era
suficientă pentru a-i schimba destinul nefericit...

Curând, festivitatea de deschidere se termină și,

conduși de profesorul-diriginte, se îndreptară spre clasa
lor... Împreună cu noul lui prieten se duseră spre ultima
bancă și se așezară. De acolo, începură să privească în jur și
el constată că grupul de fete pe care-l văzuse în curte era
acolo întreg și nevătămat... Nu se așezaseră, așteptând par-
că un ordin, și atunci remarcă în mijloc o fată puţin mai
înaltă decât celelalte, care părea să fie conducătoarea gru-
pului. Ea le arătă rândul de la geam și toate porniră în șir și
se așezară...

108
 Ea rămăsese în urmă și, înainte de a se îndrepta
spre bancă, se întoarse spre colegii ei, așezaţi deja, uitân-
du-se la ei cu ochi cercetători, dar veseli și prietenoși... Pri-
virea ei alunecase ușor peste capetele colegilor și ajunsese
la el...
Când luminiţele aurii ale ochilor ei căprui se fixară
asupra lui, el simţi imediat cum o liniște ciudată îl cuprinde,
cum toată încordarea pricinuită de contactul cu atâta lume
necunoscută dispare și cum toată fiinţa lui îi vine în întâm-
pinare și găsește calea...
Fără vreo reţinere, ea se îndreptă spre ei și, întin-
zând mâna, se prezentă, mai întâi colegului său blond și
apoi, lui... Atingerea mâinii ei ferme și calde îi dădu o ase-
menea senzaţie de bine, încât, în pofida timidităţii, avu în-
drăzneala să i-o reţină și să o privească atent...
Adevărul celor simţite mai înainte, când ea se uitase
la el, se dezvălui încă o dată și el înţelese în clipa aceea că
primise un sprijin neașteptat, și că toate temerile lui con-
crete sau existenţiale puteau fi îndepărtate, cel puţin pen-
tru moment...
Ea își desprinse ușor mâna, părând că nu bagă de
seamă impoliteţea, le făcu un mic semn de pe curând și se
așeză liniștită lângă prietena ei, la fel de înaltă și subţire ca
și ea, dar cu niște frumoși ochi verzi.
Le privi pe amândouă, încercând să vadă dacă privi-
rile verzi îl ating la fel ca luminiţele aurii, dar nu simţi nimic
în momentul în care îi întâlni privirea prietenei ei și se li-
niști...

109
 Era destul de matur pentru vârsta lui ca să nu-și dea
seama că întâlnirea cu ea nu fusese o simplă întâmplare...
Simţea acest lucru și se gândea că anii de liceu, pe de o par-
te, nu vor fi deloc plictisitori, iar pe de alta, că în acești ani,
cu ea alături, va fi puternic și va putea să înlăture multe din
spaimele lui...
Rămânea, desigur, problema cât de conștientă era și
ea de acest lucru sau dacă strângerea de mână și privirea
ochilor ei cercetători fuseseră o recunoaștere a legăturii
dintre ei, ori un simplu gest de politeţe faţă de doi colegi
care păreau puţin speriaţi...
Observă însă că ea nu mai dădu mâna cu niciun co-
leg... La început, crezu că ceilalţi toţi, inclusiv grupul ei, se
cunoșteau deja. Curând, înţelese însă că nu era așa, remar-
când pe mai mulţi dintre ei, băieţi sau fete, stând la fel de
stingheri în băncile lor... Se gândi că ceea ce i se dăduse
fusese un dar și nu mai trebuia să despice firul în patru, ci
să se bucure cu tot sufletul de el...
Din acea zi, ei doi fuseseră nedespărţiţi, cel puţin în
gând, fiindcă fizic se apropiau rar, fiecare dintre ei aparţi-
nând deja unor grupuri de adolescenţi care, chiar dacă se
acceptau, nu prea colaborau...
Privirile lor se încrucișau în timpul orelor sau în pa-
uze și el simţea deodată cum toate lucrurile intră în matca
lor și starea de bine revine instantaneu... De multe ori o
privea, uitând de locul în care se afla, și atunci prietenul lui
îl atingea cu cotul și-l readucea în realitate... El era singurul
care nu-l tachina, înţelegând parcă nevoia lui de puterea ei;

110
restul colegilor, însă, îi observaseră obsesia și nu pierdeau
niciun prilej să-l ia peste picior. E drept că niciodată când
era ea prin preajmă...
Păreau să se teamă de reacţia ei, fiindcă avea un
mod de a-și exprima supărarea care îi încurca așa de tare,
încât, de cele mai multe ori, preferau să-i dispară din cale...
Îi privea doar fix, fără să spună nimic și le întorcea brusc
spatele, fără să mai vorbească cu ei, până ce vreun gest al
lor arăta că le pare rău că o supăraseră... Nu era în privirea
ei nici încruntare, nici furie, nici reproș, ci o imensă înspăi-
mântătoare liniște care le pătrundea în suflete ca o lamă
rece de cuţit... Desigur că senzaţia era aproape insesizabilă,
dar cu atât mai eficientă, fiindcă nu le dădea timp să se
dezmeticească...
Doar cu el și, tot pentru el, cu prietenul lui, nu folo-
sise niciodată privirea ei rece... Pentru el, ochii ei străluceau
cu aceeași bucurie a recunoașterii și lui nu-i mai păsa de
tachinările colegilor, atâta timp cât vedea că pe ea n-o
ating...
Uneori, în pauze, se așezau pe câte o bancă mai izo-
lată și povesteau câte ceva despre ei, mai ales ea care era o
povestitoare și care chiar avea ce povesti, fiindcă grupul lor
era destul de năzdrăvan... El se bucura de aceste scurte
întâlniri și veselia ei îi reumplea sufletul de speranţă, și-i
alunga toată neliniștea...
Învăţau amândoi foarte bine... Erau primii din clasă
pe cele două paliere: ea la partea umană, el la partea reală...
Se completau în toate, inclusiv ca firi... Melancolia lui avea

111
drept contrapunct optimismul ei și, invers, veselia ei căpăta
uneori ceva din seriozitatea lui.
Nu vorbiseră niciodată de ce simţeau... Era și dificil,
fiindcă iubirea în termeni adolescentini era prea puţin faţă
de ce se întâmpla cu ei...
Așa trecuse clasa a noua... În clasa următoare, trebu-
iseră să se despartă... El se înscrise la real, iar ea, la uman...
Nu era nimic neliniștitor pentru nici unul dintre ei, fiindcă
era vorba doar că nu se mai puteau privi în timpul orelor,
dar existau pauzele, orele de bibliotecă și posibilele plim-
bări...
Pronosticurile fuseseră însă prea optimiste... Luaţi
cu sarcinile școlare tot mai mari și cu aplecarea lor spre
perfecţiune, timpul în care se revedeau era din ce în ce mai
scurt... Nevoia să o vadă și bucuria pe care o simţeau amân-
doi când se întâlneau erau, într-un fel, neschimbate, doar că
ei crescuseră și începuse să dispară spontaneitatea...
Ea se purta la fel de firesc, dar el se uita la ea și i se
părea că simpla privire devenise prea puţin faţă de impul-
surile pe care le simţea cu întreaga lui fiinţă... O lua uneori
de mână, alteori îi înconjura umerii și toate aceste gesturi
păreau că fac parte din ceva ce se întâmplase, doar că mai
lipsea ceva... Și totuși nu îndrăznise nu să o sărute, dar nici
măcar să-i spună ceva despre ce simţea...
Pe de altă parte, era conștient uneori că ea știa mai
multe decât el și că trăia ceva la fel de complicat... Dar ceea
ce știa ea în plus intuise ca Observator și o durea că nu avea
cum să-l ajute...

112
 Se vedeau din ce în ce mai rar și, după terminarea
liceului, o luă fiecare pe calea lui... Nu înainte însă de a în-
cerca încă o dată să se apropie de ea și să o ia cu el. Îl privi-
se cu atâta înţelegere și cu atâta părere de rău, încât el ac-
ceptase că nu-i era dat să o aibă tot timpul lângă el, așa cum
simţea că i-ar fi fost necesar, și plecase cu umerii încovoiaţi,
ducând parcă o mare povară...

Viaţa i-a purtat departe unul de altul, dar fără să ru-

pă legătura dintre ei, doar că ea nu mai avea puterea nece-
sară pentru a face din el un om optimist, care să ia viaţa în
piept cu îndrăzneală, așa cum simţise în liceu că ar putea să
facă... Acum el intra de multe ori în depresii din care ieșea
cu dificultate și numai pentru puţin timp...
Ajunsese un specialist recunoscut și era respectat
de toţi cei care îl cunoșteau... Își făcuse o familie, dar știa că
încălcase Legea, fiindcă ceea ce simţise pentru fata cu care
se căsătorise nu fusese nici pe departe atât de complet cum
simţise pentru luminiţele aurii, iar într-un alt sens, nu pri-
mise sprijinul de care ar fi avut nevoie ca să depășească
spaimele care-l bântuiau...

După ani buni se reîntâlniră, împreună cu alţi foști

colegi, și simţi atunci că renaște sub privirea ei pătrunză-
toare care rămăsese neschimbată... Se recunoscură de de-
parte și, la fel ca atunci când se văzuseră prima dată, își
prinseră mâinile și, zâmbind, se prezentară... Rămaseră

113
mână în mână, sub privirile maliţioase, dar înţelegătoare
ale colegilor...
Aceștia se bucurau cu adevărat de întâlnirea lor, fi-
indcă îi văzuseră faţa încărcată de o profundă tristeţe și o
dureroasă neliniște, întunecată la sosire, cum se luminase
ca la vederea soarelui când aflase că vine și ea, iar din mo-
mentul în care privirile lor se împletiseră, el devenise cu
totul alt om, amintindu-le de acela cu care parcurseseră,
mai ales, primii ani de liceu...
El știa că și ea se căsătorise și intuia că încălcase, la
fel ca și el, Legea... Nu discutară însă de aceste lucruri... De
fapt, nu discutaseră de nimic. Se priviseră doar și el se adă-
pase la forţa pe care ea i-o oferea, mulţumindu-i cu fiecare
strângere de mână...
Plecase de la acea întâlnire înseninat și parcă înti-
nerit... Vechiul lui prieten se apropiase de ea și-i mulţumise
printr-o strângere de mână... Ea însă nu-i împărtășise deloc
entuziasmul și nici nu-i mărturisise nimic din ceea ce știa...

Nu după mult timp, află că era din ce în ce mai rău...

Avea dureri mari și se izolase de familie... Se hotărî atunci
să-l scoată încă o dată din prăpastia în care se zbătea și îl
invită la ea...
După multe amânări, el se hotărî să răspundă invi-
taţiei, nu neapărat că ar mai fi sperat să scape de ceea ce-i
era sortit, dar dorea cu toată fiinţa lui să o mai vadă o dată
și să ia cu el partea ei nemuritoare, de care era convins că
nu se poate desprinde...

114
 Așa se și întâmplă, fiindcă revederea lor, deși nu-i
redase în totalitate puterea, îi atenuă imediat durerile atro-
ce care îl chinuiseră în ultimul timp și îi aduse din nou pe
buze zâmbetul lui frumos și tandru...
Când o văzu, înţelese că era ultima lor întâlnire în
această viaţă, dar totodată primi cu toată fiinţa lui mesajul
care îi confirma că drumul spre împlinirea Legii nu-i fusese
închis și că trebuia doar, în peregrinările prin cercuri, să
aibă răbdare și să privească în jur cu atenţie...

Se întoarse în cămăruţa în care se izolase și, la limita

dintre lumi, alunecă ușor de pe scaunul pe care se urcase și
trecu dincolo însoţit de explozia luminiţelor aurii, care se
împleteau cu bucuria reîntâlnirii din ochii lui negri, rămași
deschiși și împăcaţi...

115
 AL PATRULEA CERC

MOTTO
„Fiecare prag pe care îl treci te apropie de desăvârșire... Dar
fii atent! Există praguri atât de mici, pe care nu le vezi și de
care te împiedici... Ridică-te și învață să așezi cu înțelepciune
cele trei Legi sub semnul Armoniei!”
Anonim

Povestea
În clădirea imensă a Universităţii, o mare de stu-
denţi din toată lumea încerca să se acomodeze cu spaţiile
care adăposteau bibliotecile, sălile de curs sau laboratoare-
le... Ea rătăcea, gândindu-se că niciodată nu va învăţa să se
orienteze ca lumea în acest labirint.
Așteptase cu nerăbdare să termine liceul și să ajun-
gă aici, în cea mai mare capitală a acestei părţi de lume, în
universitatea atât de cunoscută și de greu accesibilă... Reu-
șise la examenul de admitere și, abia când realizase că va
rămâne aici pentru ani buni, se speriase de singurătatea pe
care o simţea...
116
 Se oprise în centrul imensului hol și se uita după un
indicator pentru facultatea ei...
Deși simţise de la intrare apăsarea unei priviri, nu-i
dăduse atenţie, dar acum se pomeni cu privirea aceea
drept în faţa ochilor... Era cea a unui băiat subţirel, destul
de scund în realitate, dar care părea mai înalt decât era. Își
dădu seama că de vină era felul în care-și privea interlocu-
torul... Mai scund, ţi se părea că te privește de sus... Așa se
întâmplase și de data aceasta, fără a fi vorba de indolenţă
sau de obrăznicie... Nu, era vorba doar de o soluţie pentru a
completa ce i se părea lui că-i lipsește...
Ea vru să treacă de el, dar... ceva o opri... Era zâmbe-
tul lui larg, atât de complet, atât de luminos și de cuprinză-
tor, încât intră toată și... nu mai ieși de acolo decât atunci
când trecu în următorul cerc...

O viaţă întreagă căutase să înţeleagă de ce el și de ce

atât de perfect și definitiv...
Fusese considerată o fată frumoasă, făcuse chiar fi-
guraţie în filme, o curtaseră mulţi băieţi sau bărbaţi fru-
moși și doi chiar voiseră să se căsătorească cu ea, la termi-
narea liceului...
Îi plăcuse să fie curtată și o flataseră cererile în căsă-
torie, dar nicio clipă nu se gândise că vreunul dintre ei ar
putea fi jumătatea așteptată... Îi privise deschis, dar își păs-
trase felul de a fi, politicos și distant, făcându-i de cele mai
multe ori să nu mai priceapă ce dorește... De fapt, dorea
doar ceea ce permitea ea să se întâmple, fiindcă, plecată de

117
mică de acasă, era destul de matură pentru vârsta ei și știa
să se apere, și mai știa și unde trebuie să se oprească și să-i
oprească pe admiratori...
El însă... îi zâmbi și o cuceri definitiv! Nu-i lăsă prac-
tic nici măcar o secundă să reflecteze sau să se mire... O
prinse de mână, o întrebă în limba ei la ce facultate e și îi
spuse că o s-o conducă el... Atunci înţelese că e străin, dar
nici măcar nu-i trecu prin minte să-l întrebe din ce ţară e...
O conduse cu dexteritatea omului scund printre
grupurile aflate în imensul hol și așa pricepu ea că era din-
tre studenţii cu oarecare vechime, fiindcă după ce-i spuse
facultatea, el o luă cu multă precizie pe ușa care se deschi-
dea în dreapta lor.
Pe coridor, se opri o clipă și o întrebă cu zâmbetul
lui larg, dar cu seriozitate în ochii mari și negri, dacă... vrea
să se căsătorească cu el... Ea îl privi uluită, dar culmea, nu
zise nu... Atunci el îi spuse că mai are patru ani de stat în
universitate, tocmai timpul care-i trebuie ei să termine,
după care vor pleca în ţara lui...
Se dezmetici și, parcă acesta fiind cel mai important
lucru din tot ce îi relatase el, îl întrebă din ce ţară e... Când îi
spuse numele ţării, se uită siderată la el, crezând că nu înțe-
lesese bine... Era într-adevăr spre vest, dar ea trăia într-un
imperiu și el îi propunea să se ducă cu el într-o ţărișoară
despre care abia auzise...
Sigur pe el, începu să-i povestească cât de frumos
era în ţara lui, în locurile din care se trăgea, cât de mult îi va
plăcea ei să cutreiere ţara, trecând de la munte, la mare, de

118
la câmpie, la dealuri, din deltă, pe vârfuri de munte, și el îi
garanta că acest lucru se va întâmpla cu adevărat...
Deși aproape că nu o lăsase să intervină, își dădu
seama că vorbele lui începuseră să-și facă loc tot mai con-
fortabil în mintea ei...
Avu impresia ciudată că-l cunoștea dintotdeauna și,
pentru prima dată, nu se întreba dacă e frumos sau nu... De
altfel, părea că acest lucru, destul de important până atunci,
trecuse pe planul doi. Ceea ce prevala acum era ceva de
dincolo de trup, cel puţin pentru ea, fiindcă pe el parcă îl
auzise lăudându-i frumuseţea... Prea obișnuită cu aprecie-
rea frumuseţii ei, nu-l luase în seamă, fiind mai atentă la
semnalele pe care le primea, în timp ce încerca să o convin-
gă cât de frumos e la el în ţară și cât de fericită va fi ca soţie
a lui...
Ajunseră în zona facultăţii... Îi arătă unde erau sălile
de curs și laboratoarele, după care îi spuse că la amiază va
fi acolo să o conducă la masă. Nici măcar nu o întrebase
unde mănâncă de obicei sau unde are abonamentul... Îl lăsă
să plece, gândindu-se că îi va trebui ceva timp să analizeze
în liniște ceea ce i se întâmplase și să înțeleagă...
Într-adevăr, după ce primi de la secretară plicul cu
programul cursurilor, se așeză singură într-una din sălile în
care nu intrase încă nimeni și începu să se gândească... In-
teresant era că nu-i apărea niciun gând de respingere a
tânărului, ci, mai degrabă, un fel de încercare de transpu-
nere în pielea soţiei lui... I se păru ciudat, dar nu imposibil,

119
ba, după un timp, acceptă faptul că putea fi nu numai inte-
resant, dar chiar plăcut...
Așa începu cea mai spontană și directă legătură din-
tre doi oameni care, fără nicio ezitare, porniră pe calea îm-
plinirii Legii și, timp de cincizeci de ani, până la moartea ei,
nu vor înceta să mulţumească pentru norocul pe care îl
avuseseră de a se recunoaște...

Trăiră patru ani de studenţie plini de bucuria succe-

sului, dar și de bucuria potrivirii sufletești, și, după încheie-
rea studiilor, în prezenţa colegilor, se căsători cu el...
Plecară imediat spre ţara lui și, așa cum era obiceiul
acolo, primul drum îl făcură la părinţi, în satul în care se
născuse... Deși în cei patru ani încercase să-i înveţe limba,
foarte ocupaţi cu studiul, cu examenele și chiar cu distrac-
ţia, nu apucase să reţină decât câteva structuri de bază,
însă, ajunsă în faţa mamei lui, nu reuși să deschidă gura...
Femeie simplă, dar inteligentă, aceasta o lăsă în pa-
ce să se familiarizeze cu ei, adresându-i-se mereu prin in-
termediul lui... Atitudinea mamei o salvă de la eșec, fiindcă
în chiar clipa când văzuse că ea, cea atât de curajoasă, se
blochează în faţa unei bătrâne, se gândise că trebuie să se
întoarcă acasă, că ea nu are ce căuta acolo...
Încet-încet, își aminti ceea ce învăţase și, cu ajutorul
lui, al mamei lui, dar, mai ales, al unei surori mai mici, înce-
pu să prindă curaj și să participe la conversaţiile lor, iar cei
din casă puteau acum să i se adreseze direct...

120
 Timpul petrecut acolo o ajută să se acomodeze cu
spiritul locurilor și să înceapă să se gândească optimist la
viitorul ei... El era la fel de atent, la fel de zâmbitor și foarte
fericit, transmiţându-i și ei, instantaneu, un sentiment pro-
fund de încredere și împlinire...
Plecară curând spre celălalt capăt al ţării și el se ţinu
de cuvânt, purtând-o de la munte, la mare, din câmpie, pe
vârfuri de dealuri și din înălţimile munţilor, în misterioasa
deltă... Cu fiecare pas făcut, descoperea că toate aparţineau
unui deja vu care, într-un fel, o liniștea, dar care uneori o
făcea să cadă pe gânduri...
Se întorcea atunci spre el și rămânea cu privirea
aţintită pe chipul lui, întrebându-se de ce i se părea atât de
potrivit, de apropiat și de necesar... El glumea atunci, între-
bând-o dacă nici acum nu știa cine este... Desigur că știa
cine era el acum, dar ea simţea că ar fi vrut să știe mai mult
în legătură cu cine fusese el până acum, fiindcă, cu anii care
treceau, ea își dădea seama că explicaţia simplistă „s-au
văzut, s-au plăcut, s-au luat” nu funcţiona în cazul lor...

Fiul născut în orașul din Deltă o făcu să-și dirijeze

gândurile, emoţiile și grija spre mica făptură, dar fără să
exagereze, fiindcă, spre deosebire de soţul ei, care-l primise
ca pe un dar suprem, ea simţea că nu fusese suficient de
pregătită pentru rolul de mamă și că ceva lipsise în legătu-
ra lor, ceva care să îi dea senzaţia că se prelungește energe-
tic în fiul ei...

121
 Privi în jur, observă cum se comportă celelalte ma-
me și făcu și ea la fel, așa că mai mulţi ani trecură, purtând-
o prin ei cu mintea aproape amorţită... Luminiţele aurii
erau la locul lor în relaţia cu el... Potrivirea trupească și su-
fletească era ca la început; el era mereu atent, bun, respec-
tuos, iubitor și ar fi putut înșira alte multe însușiri poziti-
ve... Era, în schimb, foarte ocupat și implicat în ceea ce lu-
cra, în timp ce ea rămânea acasă, așa că, încet-încet, legătu-
ra lor păru că slăbește...
La un moment dat, ca o încercare de a limpezi lu-
crurile, ea îi ceru să o ducă acasă la ea cu copil cu tot, măcar
pentru un an... Băieţelul avea trei ani, astfel că putea să se
descurce ușor cu el în călătorie și acasă, la mama ei...
La început, el păru să nu înţeleagă ce-i cere, apoi, o
privi lung, îi cercetă pătrunzător privirea și fu de acord... Se
miră și ea de ușurinţa cu care acceptase, după cum arătase
prima reacţie... Atunci nu realiza care era cu adevărat rolul
lui și nu știa mai nimic de Legi și de Observatori...
Plecă la mama ei și stătu acolo nu un an, ci trei... El o
lăsă pe ea să decidă data întoarcerii și, fără niciun reproș,
veni cam la fiecare trei luni să-i vadă, mai ales că avea și
câteva contracte de colaborare cu institute din ţara ei.
În anii aceia trei, ea își dădu seama de puterea legă-
turii dintre ei și înţelese că ei doi erau pe drumul corect,
dar că experienţa lor acumulată în cercuri precedente nu
fusese de ajuns... Altfel, se grăbiseră să împlinească Legea,
fără să fie atenţi dacă ei se întâlniseră ca Observatori în
cercul care trebuia...

122
 El avea, desigur, mai multă experienţă și fusese pre-
gătit pentru această întâlnire, dar ea nu era suficient de
înţeleaptă pentru a accesa acest cerc ca Totalitate... Trupul,
sufletul și mintea fuseseră ușor de pus de acord, dar partea
ei nemuritoare, spiritul, nu reușise să răspundă tuturor
încercărilor de împlinire a Legii...
Toate acestea le aflase meditând și căutând răspun-
suri în textele înţelepte ale timpului... Trebuia totuși să re-
cunoască faptul că înţelegerea deplină nu venise de acolo,
ci din capacitatea ei de a primi informaţia, accesând zone la
care doar intuiţia putea ajunge...
Se întoarse în ţara lui după cei trei ani, convinsă că
făcuse cel mai mic rău posibil și că trebuie să accepte că
legătura lor, cu toate că era incompletă, era, totuși, cea mai
apropiată de perfecţiunea împlinirii Legii, și că, la urma
urmei, o nouă experienţă nu era altceva decât o treaptă
spre Totalitate...

Anii care au urmat au fost marcaţi de înțelepciunea

câștigată... Uneori o undă de regret se insinua prin mintea
și sufletul ei, dar o alunga în ungherele ascunse ale fiinţei
sale și încerca să-l răsplătească pe cel care o recunoscuse
cu tot ceea ce ea putea să-i ofere...
Bătrâni fiind, se gândise de multe ori dacă alegerea
lor fusese sau nu corectă... După Legea Firii, care cere să te
supui regulilor nescrise ale fiinţării cu orice preţ, lucrurile
se petrecuseră în cel mai corect mod cu putință... Legea

123
Completării funcționase și ea perfect, dar triunghiul avuse-
se o breșă și breșa se datorase insuficientei sale inițieri...
Meditând la experiența ei și a atâtor altora, nu putu-
se să nu constate că dacă oamenii ar fi mai răbdători și, mai
ales, dacă ar fi mai atenţi la ce se întâmplă în jurul lor și cu
ei, dacă ar fi Căutători iniţiaţi, și, cu deosebire, dacă și-ar
educa, în primul rând, capacitatea intuitivă, punerea de
acord a celor trei legi: Legea Firii, Legea Completării și Le-
gea Continuităţii, ar fi cu adevărat realizabilă... Atunci omul
ar fi atât de puternic pe cât l-a gândit Creatorul, iar lumea
pe care ar parcurge-o ar fi o lume mult mai bună...
Cu acest gând, își îndreptă pentru ultima dată lumi-
niţele aurii ale ochilor căprui spre bărbatul de alături, îi
zâmbi, și strângându-i mâna uscată de bătrâneţe, se în-
dreptă liniștită spre următorul cerc, convinsă fiind că înţe-
lepciunea câștigată îi va ajuta să se reîntâlnească...

124
 AL CINCILEA CERC

MOTTO
„Căutarea este drumul, Recunoașterea este fântâna iar Îm-
plinirea Legii este casa de la capătul drumului... Dacă ești
suficient de atent și nu te rătăcești, drumul spre casă va fi
scurt, fântâna va avea destulă apă și casa te va aștepta
râzând...” Anonim

Povestea
Galeria de la parterul primăriei era plină ochi de
prieteni, cunoscuţi sau de alţi iubitori de artă... Printre ei se
detașa o femeie îmbrăcată neconvenţional, cu un rucsac
mic în spate și cu un baston de munte în mână. Deși apari-
ţia ei era cu totul surprinzătoare, nu părea că o interesează
privirile celor din jur. Sosise atunci din peregrinările ei
obișnuite și se grăbise să vină la vernisaj...
Nu mai era foarte tânără, dar întreaga ei făptură de-
gaja nu doar o mare stăpânire de sine, ci și o profundă îm-

125
păcare cu viaţa, așa că trăsăturile ei senine impresionau
până la urmă și bârfele încetau... Așa se întâmplă și acum...
Trecea încet de la un tablou la altul, strecurându-se
printre ceilalţi privitori, până ajunse într-un colţ unde erau
expuse două tablouri, unul lângă celălalt... Primul era por-
tretul unui bărbat, iar al doilea, un peisaj în amurg. Se opri
îndelung în faţa lor și, dacă cineva ar fi fost atent la trăsătu-
rile feţei ei, ar fi văzut cu uimire cum o strălucire puternică
se aprinde în ochii cu luminiţe aurii, în timp ce mâna de pe
baston se strânge spasmodic, ca și când astfel ar fi putut
opri strigătul de fericire pe care abia îl mai putea reţine...
Se aplecă spre peisajul în amurg și studie cu atenţie
imaginea casei care se întrezărea printre copacii umbroși...
Un zâmbet cald îi învălui faţa frumoasă și, când se ridică,
privirea i se fixă cu același zâmbet în ochii negri ai portre-
tului, care, într-o străfulgerare, părură să-i răspundă la fel...
Se întoarse brusc când simţi pe braţ o atingere
ușoară... Tu ești?... Eu sunt!... șoptiră amândoi deodată și ea
privi fericită în ochii bărbatului de alături, la fel de negri ca
aceia din tablou... Fără să ia în seamă curiozitatea celor din
jur, ea îl sărută ușor pe obraz și-i ură succes, după care se
îndreptă spre ușa larg deschisă a galeriei și ieși...
Se îndepărtă cu pași ușori de clădire și o coti pe o
alee cu castani umbroși... Se așeză pe o bancă și abia atunci
bucuria se manifestă în toată fiinţa ei ca o strălucire care-i
multiplică lumina din ochii căprui...

126
 Portretul, casa și el erau punctele spre care ea navi-
ga de mult timp, căutând și găsind echilibrul care o făcea
atât de specială printre oamenii apăsaţi de griji...
*
Atunci, demult, urcase panta, sărind cu ușurinţă din
treaptă în treaptă, fiindcă străduţa era de fapt o scară de
piatră care începea pe platoul de la marginea orășelului și
se încolăcea până sus, în vârful dealului... Acolo se găsea
micul centru al acelei localităţi parcă spânzurate pe versan-
tul pietros...
Pe la jumătatea drumului, cotise la dreapta pe o
străduţă săpată și ea în coasta dealului, dar care se întindea
pe o distanţă destul de mare, fără trepte. Pe margini se în-
șirau mai mulţi copaci bătrâni, cu coroane largi și umbroa-
se... Case mai mici sau mai mari se aliniau pe stânga dru-
mului... La una dintre ele, ea încetini și privi cu atenţie în
curte. Casa era veche, dar de o frumuseţe arhitectonică
desăvârșită...
În acel moment, simţi că ea și casa aceea aveau ceva
în comun, deși era sigură că nu călcase niciodată nici măcar
în curte, darămite în casă...
Un impuls neașteptat o făcu să se îndrepte spre mi-
ca portiţă ce părea întredeschisă... Într-adevăr, o împinse
ușor și se deschise larg... Privi în curte și văzu că era pustie
și la fel părea să fie și casa. Înaintă și, abia când ajunse în
faţa ușii, se gândi la ce va spune dacă va ieși cineva din ca-
să... Dar nu ieși nimeni și, deși ascultase atentă, nu auzi
niciun zgomot. Îndrăzni și bătu ușor la ușă... Nu primi nici-

127
un răspuns. Bătu ceva mai tare, dar tot nu-i răspunse ni-
meni...
Se întoarse, gata să plece, dar ceva mai puternic de-
cât ea aproape că o împinse spre ușă... Prinse clanţa și, spre
stupoarea ei, ușa se deschise brusc, ca și când cineva din
interior ar fi tras-o spre el. Dar nu fusese nimeni...
Ea se gândi că spaima ei amplificase impresia și în-
cercă să se liniștească... Păși peste prag și intră în holul în
mijlocul căruia era o canapea mare și rotundă, îmbrăcată în
catifea care părea neagră, dar care, când ajunse aproape de
ea, văzu că, de fapt, era roșie... În rest nu mai era nimic...
Pereţii erau goi, cu excepţia peretelui opus ușii de la intra-
re, pe care era atârnat un portret.
Fiindcă era prea departe și în hol era semiîntuneric,
nu putu distinge pe cine reprezenta. Se apropie și, când
ajunse în faţa lui, un fascicul din lumina care pătrundea pe
ușă se opri pe faţa bărbatului din tablou... Șocul fu atât de
puternic, încât căzu pe canapeaua care era în spatele ei... Îl
cunoștea pe bărbatul din tablou! Sau cel puţin îi bântuise
de multe ori imaginaţia ca o figură cunoscută...
Se apropie de portret și încercă să distingă semnă-
tura pictorului... Nu găsi însă decât un an mâzgălit în colţul
din stânga, care o trimitea în afara timpului ei...
Încercă să-și reamintească în ce circumstanţe îi apă-
ruse imaginea în minte, dar nu reuși să stabilească dacă
fusese în visul din timpul somnului sau dacă o construise
mintea ei când visa cu ochii deschiși...

128
 Stătu mult timp pe canapea cu privirea aţintită pe
chipul din tablou și, din fixitatea privirii ei, se născu impre-
sia că bărbatul era prezent acolo, lângă ea, și-i transmitea
ceva care îi umplea sufletul de o bucurie nemaiîntâlnită...
Se uită în jur, căutându-l, și dintr-odată își dădu
seama că întârziase prea mult în casa aceea străină în care
intrase aproape pe furiș. Așa că se grăbi spre ușă, întor-
cându-se mereu spre portretul care părea să o fixeze în
continuare cu privirea ochilor săi negri și pătrunzători...
Reuși să iasă și să închidă ușa, apoi, aproape în fugă,
traversă curtea și respiră abia când ajunse dincolo de poar-
tă... Se uită spre strada pustie și mulţumi cerului că nu o
văzuse nimeni...
Și totuși nu fusese speriată, chiar dacă ieșise în fugă
din casă... Ceva din privirea bărbatului din tablou, suprapus
pe chipul pe care îl purta cu ea, îi dezvăluise parcă un se-
cret al fiinţei ei celei mai adânci...
Știa cumva că îl cunoaște pe bărbat sau că trebuia
să-l cunoască, chiar dacă logica îi spunea că nu se poate...
Era ceva prea familiar, prea apropiat și în același timp inac-
cesibil sau, oricum, greu de atins... Era ca și cum ea era aici
și el era acolo și între ei nu era niciun pod de piatră pe care
să pășească... Era doar un imens pod de lumină...
Imediat însă chipul ei se însenină...
Nu, nu era adevărat că nu existau poduri de piatră!
Omul din tablou era, într-adevăr, inaccesibil, pentru că
aparţinea unui alt timp, dar ea trebuia să-l caute pe bărba-
tul din mintea ei, fiindcă pe acela precis îl văzuse undeva...

129
Și când îl va revedea, va afla și legătura lui cu acel tablou și
cu ea însăși...
*
De la experienţa de-atunci trecuse destul de mult
timp... Plecase din ţară, peregrinase o vreme prin lume și se
întorsese în orășelul spânzurat pe dealul stâncos...
Se căsătorise, crezând că și-a găsit jumătatea și totul
funcţionase în limitele normalităţii timpului, până în clipa
în care el constatase că între ei nepotrivirea era prea mare
ca să mai rămână împreună... Plecase cu o altă femeie și ea
nu avusese nimic de obiectat, fiindcă el avea dreptate. Nu
se potriveau și hotărârea lui fusese poate dură și egoistă,
dar ea simţise atunci o mare ușurare... Nu aveau copii, așa
că nu exista nimeni altcineva în afara lor care ar fi putut să
sufere... Iar ei doi nu sufereau, astfel că eliberarea lor dintr-
o legătură care încălcase Legea fusese cea mai bună soluţie.
De când se despărţiseră, chiar când fusese plecată,
se gândise mereu că nu întâlnise încă pe bărbatul din ta-
blou sau pe cel care îi semăna... În căutarea ei, simţea o tris-
teţe nedeslușită, dar, ciudat, era și bucurie, și era din ce în
ce mai convinsă că el este legat de ea într-un fel pe care
încă nu-l putea înţelege...
Această legătură încercase ea să o deslușească și
pășise pe lungul drum al cunoașterii...

Știa acum mult mai multe despre potrivirea imagi-

nii din mintea ei cu tabloul, despre constanţa Observatoru-
lui și despre posibilitatea colapsării...

130
 Atunci când îl întâlnise, se convinsese că el era
punctul de echilibru al vieţii ei și, se gândi ea, înţelesese și
că, dacă nu l-ar fi întâlnit în acest cerc, era pregătită să-l
recunoască în altul...
Zâmbind, își spuse că Forţa Universală îi apreciase
însă credinţa și cunoașterea și o ajutase să descopere pute-
rea Observatorului ei, chiar când se aștepta mai puţin...
*
Nu mai trecuse pe strada cu casa de mult, foarte
mult timp și atunci când se hotărî să o ia pe străduţa um-
brită, se gândi că, probabil, nici nu mai este... O durere ascu-
ţită îi opri pentru o clipă inima doar la gândul dispariţiei ei
și atunci pricepu ea cu adevărat că toate aveau un rost... Ea
și casa trăiau în același câmp energetic, iar cel care hrănea
acel câmp era Observatorul ei... Și acel Observator trebuia
să fie acolo, într-un fel sau altul...
Văzu de departe că nu se întâmplase nimic și casa
era la locul ei... O bucurie a întregii ei fiinţe păru să o con-
ducă pe sus până la portiţa pe care se aștepta să o găsească
tot deschisă... Încercă clanţa și-și dădu seama că e încuiată...
De la bucuria pe care o trăise și care o făcuse să plutească,
începu să cadă ameţitor de repede spre pământ, când...
simţi că o mână o sprijină ușor și o trage în curte...
Printre lacrimile care-i împăienjeniseră ochii, avu o
clipă impresia că bărbatul din tablou ieșise de acolo în în-
tâmpinarea ei... Se șterse repede la ochi și mai privi o dată
spre cel care o susţinea în continuare...

131
 Asemănarea cu tabloul era cu adevărat foarte mare,
dar pe când primul era al altor timpuri, cel de lângă ea era
viu și o privea cu un zâmbet cald și plin de bucurie...
Și, dintr-odată, știu cine e! Chipul din mintea ei că-
pătă formă și identitate și atunci luminiţele aurii din ochii
larg deschiși se răspândiră cu toată forţa recunoașterii pe
faţa lui și se opriră în ochii negri și adânci... Zâmbetul băr-
batului se accentuă și ea simţi cum se strânge laolaltă în-
treaga energie care parcursese veacurile parcă pentru a-i
așeza faţă în faţă...
O luă de mână și o conduse în casă... Acum era locui-
tă, dar holul rămăsese cu aceeași canapea rotundă și roșie
și pe perete era doar un tablou: cel pe care îl văzuse ea...
Se desprinse de el și înaintă ca în transă spre por-
tret... Când ajunse aproape, se ridică pe vârfuri și mângâie
ușor faţa bărbatului... Celălalt, cel viu, se apropie de ea și-i
luă mâna pe care o așeză pe obrazul lui, apoi îi sărută pal-
ma...
Tu ești?... Eu sunt!... Te-am așteptat din celălalt veac,
păru el să glumească, dar ea îl privi și văzu că ochii îi erau
serioși. Tabloul era al lui, dar fusese făcut într-un alt cerc,
când, glumi el din nou, la fel de serios, te așteptam...
Deși nimic nu părea să aibă sens în ce spunea el, ea
înţelese dintr-odată nu numai propria viaţă, ci și pe cele
care fuseseră și pe cele care vor veni... Căutarea prin cer-
curi se terminase! Îl recunoscuse pe Observatorul ei și el o
recunoscuse pe ea!...

132
 O luă de mână și o așeză în balansoarul de pe terasă.
Se așeză și el pe un scaun în faţa ei și așteptă să se linișteas-
că...
Simţind o mișcare în casă, ea întoarse capul spre
ușa întredeschisă și i se păru că în umbră vede un chip de
copil... El îi observă privirea și, mângâindu-i ușor mâna, îl
chemă cu o voce plină de tandreţe pe băieţel. Acesta ieși
din umbră și se îndreptă zâmbind spre ei... La ea se uită cu
privirea ochilor negri ai tatălui și ea tresări ușor când per-
cepu extraordinara putere ascunsă în ei...
Părea să fie un Cunoscător, fiindcă îi cântărise din
ochi pe amândoi și salutul lui fusese o prindere concomi-
tentă a mâinilor lor în mâinile lui micuţe, dar puternice...
Atentă la gesturile și privirea copilului, simţi atunci că acest
băieţel era și el un pas spre împlinirea Legii...
Băiatul îi privi cu același zâmbet nevinovat și cu-
noscător totodată, își luă trotineta rezemată de o coloană și
zbură cu ea pe aleea care ducea în spatele casei...
Rămași singuri, mâinile li se uniră, și încet-încet, el îi
dezvălui ceea ce ea ghicise în clipa de iluminare... Într-
adevăr, îl văzuse, fiindcă venise de multe ori la expoziţiile
lui și el o recunoscuse din prima clipă, dar ea nu păruse să
reacţioneze la chemarea lui... Era neștiutoare și nu-i detec-
tase puterea...
La un moment dat, ea dispăruse și atunci se întâm-
plase să uite și el de rolul său de Observator și se căsători-
se... Practic, încălcase Legea, dar nu avea nimic să-i repro-
șeze femeii care crezuse că o împlinește...

133
 Nu după mult timp, pentru el fusese evident că în
relaţia lor lipsea ceva... Și acum știa că și ea fusese conștien-
tă de acest lucru, dar se ascunseseră unul de altul și se lup-
taseră să nu se rănească reciproc...
Fusese o femeie blândă și sensibilă, care îl înţelese-
se și-l apreciase ca artist... Ca bărbat, îl admira, dar în rela-
ţia lor nu era nimic magic. Legătura dintre ei fusese super-
ficială și, desigur, doar a acestui cerc...
Când apăruse copilul, se crease parcă un moment
special, de compensare, în care dăduseră ce era mai valo-
ros în ei pentru acest univers atât de pretenţios...
Ea purtase greu sarcina și, după naștere, nu mai
trăise decât câteva zile... Înainte de a se stinge, îi șoptise cu
greutate cuvintele dureroase ale înţelegerii depline... Nu
fuseseră ce trebuiau să fie și încălcaseră Legea... Îl ruga să
încerce să-și îndrume copilul pe calea împlinirii acesteia,
fiindcă numai așa Forța Universală îl va ocroti cu toată pu-
terea ei...
Pe copil îl crescuse singur și, cu fiecare zi care tre-
cea, i se părea că nu el trebuie să-l înveţe pe copil Legile, ci
invers... Se întâmpla de multe ori ca o sugestie puternică
venită din partea băieţelului să-l facă să se întoarcă cu spe-
ranţă spre legătura pe care o stabilise cu ea... Așa ajunsese-
ră și la casa bunicilor lui...
Trecuse cu copilul pe străduţă și acesta deschisese,
nu se știe cum, portiţa... Când intrase în curte, el o văzuse
pe ea, acoperind întregul spaţiu cu o chemare plină de iubi-
re... Se frecase la ochi și-l privise pe copil. Acesta deschisese

134
deja ușa casei și-i spusese cu un glas hotărât că acolo trebu-
ie să stea ei...
Se mutaseră de puţin timp și nu știuse că ea fusese
vreodată acolo... Tabloul rămăsese la locul lui, fiindcă, nu-și
dăduse nici el seama de ce, părea că așteaptă să se întâm-
ple un miracol... Miracolul acela fusese recunoașterea lor!...
Tăcu și se priviră îndelung, fiecare încercând să fi-
xeze pentru totdeauna senzaţiile pe care le trăiau... Era bu-
curie, era mulţumire, era recunoștinţă, era putere și era o
profundă pace... Mai presus de toate era însă cunoaștere și
înţelegere...

Se ridică de pe bancă și, cu faţa pe care luminiţele

aurii ale ochilor păreau să ardă, se uită spre galerie și văzu
că vernisajul se încheiase... Așteptă puţin până ce ultimul
participant părăsi intrarea și, cu pași repezi, se întoarse în
galerie. În faţa celor două tablouri, el o aștepta cu fața lu-
minată de un zâmbet fericit... Fusese un succes, dar nu asta
îl interesa pe el... Ea era cea care revenise și pentru el era
suficient... Tu ești?... Eu sunt!...

În galeria pustie, cele două tablouri se luminară o

clipă și dispărură…

135
 AL ȘASELEA CERC

MOTTO
„Atunci când întâlnirea devine condiţie a salvării de la risipi-
re a unuia dintre ei sau a amândurora, Puterea Spiritului îi
apropie pe Observatori, indiferent de unde trebuie să-i
aducă...” Anonim

Povestea
Urcase neabătut pe cărarea îngustă care înconjura
vârful prăpăstios și acum se apropia de micuţa cabană
atârnată parcă de nori... Mersese neîntrerupt săptămâni în
șir, iar noaptea dormise în cortul pe care îl purta cu el de
mulţi ani, de când își căuta liniștea și speranţa...
Fusese unul dintre cei mai străluciţi specialiști în
domeniul său. O lume întreagă îi pronunţa numele cu evla-
vie... El însă sesizase că se produsese o imensă greșeală cu
el însuși, fiindcă descoperise omenirii ceva pentru care ea
nu era pregătită...
Încercase să șteargă din memoria generaţiei sale
ceea ce transmisese, dar, din nefericire, generaţia care ve-
nea și pe care el n-o luase în seamă, considerând-o superfi-

136
cială și dezinteresată, îi preluase deja ideile și le dezvolta
într-un sens pe care el nu-l prevăzuse și care putea deveni
periculos...
Într-o zi, plecase pur și simplu și luase calea munţi-
lor neumblaţi, sperând că va găsi ceva care îl va duce spre
cunoașterea viitorului sau îi va arăta ce trebuie să facă în
situaţia acestei primejdii pe care o sesiza, dar nu o putea
îndepărta...
De când umbla singuratic, nu mai știa ce se întâmpla
în lumea din care plecase și îi era și teamă să afle... Dar vă-
zând că munţii erau tot la locul lor și nu se clătinau, se liniș-
tea și pornea mai departe...
Într-o clipă de pauză a norilor, ridicase privirea spre
vârful muntelui și i se păruse că vede acolo sus o construc-
ţie... Era așa de sus, că prima dată crezuse că e o cruce, dar
uitându-se din mai multe unghiuri, își dăduse seama că
putea fi o cabană, deși locul era cu totul neașteptat pentru
așa ceva, având în vedere că muntele pe care îl urcase mai
mult de jumătate era unul dintre cei mai înalţi din lume...
Fiind destul de antrenat, nu șovăise nicio clipă și în-
cepuse urcușul... Nu știa ce va găsi, dar se gândea că mai
sus de atât nu are cum să ajungă cu propriile picioare...
Totodată îşi dădea seama că era tot mai obosit cu fiecare zi
care trecea şi, urcând pieptiș cărarea abruptă, îşi imagina
că va rămâne acolo pentru totdeauna...
Acum vedea clar că era ceva ce părea să fie o caba-
nă, dar semăna în același timp și cu un punct de observa-

137
ţie... Se gândi că probabil e ceva meteorologic, deși nu auzi-
se niciodată că acolo ar putea exista așa ceva.
Locul în care se afla era un mic platou, dar așa de
mic, încât din potecă aproape că puneai piciorul pe prima
treaptă. Nici nu voia să se gândească ce se află în spatele
cabanei, pentru că văzuse de jos cât de ascuţit și prăpăstios
era acest vârf...
Răsufla greu, fiindcă aerul era foarte rarefiat... Își
scoase masca cu oxigen și inhală o gură, în speranţa că,
odată intrat în cabană, nu va mai avea nevoie de mască...
Abia apucase să pășească pe prima treaptă, că ușa
cabanei se deschise și... avu în faţă cea mai neașteptată și, în
același timp, cea mai așteptată fiinţă din tot universul...
Tu ești?... șopti el. Eu sunt!... îi răspunse vocea atât
de iubită a femeii...
Nu se dezmetici decât înăuntru, unde, într-adevăr,
nu avea nevoie de mască, dar avea nevoie de timp ca să
înţeleagă... Ce era locul acela și cum de ajunsese ea acolo?
Ea, cea pe care n-o mai văzuse de atât de mult timp, după
ce apăruse parcă din neant și dispăruse la fel, dar nu înain-
te de a-i da lui viaţa sentimentală peste cap...
Ea îi lăsă timp să se dezmeticească și, parcă pentru
a-l zăpăci la loc, îi spuse că, în sfârșit, avusese curajul să
intre într-un alt univers...
Toată viaţa lui se ocupase de salturile temporale și
de trecerile dintr-un univers în altul, dar nu încercase nici-
odată să experimenteze direct pe nici unele... Uneori se
îndoise chiar de aceste posibilităţi, numai că întreaga cu-

138
noaștere parcă o luase razna în ultimii ani în care lucrase,
și, îi trecu imediat prin minte, că asta putea să fie una din
cauzele pentru care încercase să scape din acel carusel...
O privi și, văzându-i luminiţele aurii ale ochilor cum
se joacă pe faţa lui, crezu că glumește... Ea îl privea totuși
foarte serios, însă cu o nemărginită și profundă bucurie...
Se vede treaba că ai uitat ce ţi-am spus când m-ai vă-
zut ultima dată, încercă ea să-l ajute... Privirea lui mirată îi
arătă că într-adevăr nu mai știa... Ţi-am spus că ne vom
revedea într-un alt univers și poate că acolo vom fi Obser-
vatorii care nu au încălcat Legea...
El recunoscu, puțin încurcat, că își amintește că i-a
spus ceva de genul acesta, dar nu stătuse nicio clipă să des-
cifreze ce-i transmitea ea... Crezuse că face o aluzie la des-
coperirile lui...
Privind în jur, începu să caute explicaţii pentru în-
tâlnirea lor, mai ales că trebuia să recunoască faptul că,
după ce plecase în peregrinările sale neștiute, se gândise
foarte rar la ea și numai atunci când se debarasa de multele
probleme care îl preocupau... În niciun caz nu se gândise că
o va găsi acolo...
Acolo te așteptam, dar aici suntem la mine acasă, îi
spuse ea cu cel mai liniștitor zâmbet al ei, care însă nu reuși
să-i oprească saltul spre fereastră... Se uită afară și văzu
într-adevăr o potecă de munte, dar era undeva în faţa casei,
iar muntele înalt părea să fie undeva în depărtări...
Se apropie de ea, îi luă mâinile și o rugă cu glas șop-
tit să-l ajute să înţeleagă...

139
 Îl conduse încet spre un fotoliu și se așeză pe o per-
nă la picioarele lui, strângându-i mâinile crispate de emo-
ţie...
Începu să-i povestească și, în timp ce o asculta, el
simţi că toată ființa lui își găsește liniștea, în timp ce trăia
sentimentele care reînviau bucuria primei lor întâlniri...
Tu ar trebui să fii primul care să înţeleagă ce s-a în-
tâmplat... Totul se datorează capacităţii noastre de a reface
legăturile energetice născute din întâlnirea ca Observatori,
continuă ea... Doar că tu erai copleșit de ceva care îţi ţinea
spiritul în chingi, în timp ce eu reușisem să mă debarasez
de orice ar fi putut să-l afecteze pe al meu... În subconștient
însă, legătura exista și mie nu mi-a fost greu să te contactez
și să refac legătura, pentru a te îndrepta spre mine, chiar
dacă asta însemna trecerea într-o altă dimensiune...
În legătură cu apariţia mea în universul în care tră-
iai și te zbăteai, Observatorului i se permite uneori să ajun-
gă lângă cel care îi e sortit și să-l sprijine măcar pentru o
perioadă, ca să-i dea curajul de a decide... Orice, dar să fie în
sensul salvării spiritului său, aflat pe marginea prăpastiei...
Oamenii îl numesc, de cele mai multe ori, îngerul lor păzi-
tor, dar, în cazurile ca al nostru, este vorba de Observator...
Zâmbind, cu bucuria acelor clipe în ochi, îi aminti că
recunoașterea lor fusese reciprocă și amândoi arseseră ca
o flacără, când se priviseră și când își strânseseră mâinile...
Cum ardem și acum..., recunoscu el cu ochii negri
pierduţi în mulţimea luminiţelor aurii.

140
 Ea îl aprobă mângâindu-i mâna, și continuă să-i
transmită ce trebuia să știe...
Fusese destul de ciudat ce se întâmplase cu ei, fiind-
că recunoașterea se produsese în timp ce ei se găseau în
universuri diferite... Probabil că Forţa Universală hotărâse
astfel, sau, glumi ea din nou, un cercetător nebun încurcase
fericit undele...
Ea trecuse în universul lui și încercase să-l atenţio-
neze că se grăbea, dar își dăduse seama că el nu putea s-o
asculte, așa că se întorsese în propriul univers și își pusese
în funcțiune capacităţile, scoţându-l din impas și dirijându-l
spre portal...
Deci am trecut printr-un portal, cu adevărat?! se mi-
ră el...
Da, ai trecut, și tu știai că este posibil acest lucru, fi-
indcă tu ai descoperit posibilitatea... Și asta trebuie să te
liniștească și în legătură cu viitorul omenirii... Chiar dacă o
dimensiune se abstrage, ea se poate reface într-un alt plan,
prin saltul pe care îl realizează... Dar despre asta vom dis-
cuta mai târziu...
Acum aș vrea să te întreb ce s-a mai întâmplat cu ti-
ne după ce am plecat... Știu că soţia ta dorea să se despartă
de tine...
S-a despărţit și cred că avea dreptate, răspunse el,
după o scurtă pauză. Şi cu o voce șoptită, adăugă că, după
ce se despărţiseră, se recăsătorise cu un coleg și murise la
naștere... Îi părea rău, fiindcă ea nu fusese de vină cu nimic
pentru eșecul lor, sau chiar dacă fusese, nu-și dăduse sea-

141
ma... El era cel ocupat, care nu mai avusese timp de nimic
altceva și nici măcar de ea...
Încercând să se rupă de amintirile dureroase, se ui-
tă în jur și văzu că stăteau de vorbă într-o cameră rotundă,
cu ferestre spre toate cele patru puncte cardinale, și abia
atunci remarcă mărimea ei...
Fotoliile pe care stăteau erau în centru și după ce-l
privi zâmbind, ea apăsă pe un buton... Camera se roti și el
văzu cum muntele din faţa lor se deplasează și locul lui e
luat de o priveliște cu un lac albastru, pe care se vedeau
câteva bărci... Își aduse aminte într-o străfulgerare că zărise
ceva asemănător pe una dintre ferestrele laterale...
O casă rotitoare! râse el total destins, privind-o mi-
rat și admirativ totodată...
Ea îl prinse de mână și îl scoase din cameră pe o ușă
care era deschisă spre lac... Privind în jur, își dădu seama că
era un fel de cartier și se uită întrebător la ea... Recunoscu
că ideea îi aparţinea și că avea și alte secrete ale acestei
case, pe care i le va dezvălui numaidecât...
Reintrară în casă și ea îi demonstră că, de fapt, ca-
mera era un fel de apartament multifuncţional, care se pu-
tea restrânge la camere separate, care se putea completa,
după dorinţă, cu băi, bucătării și chiar un garaj... Toate se
îmbinau, se dezbinau, se roteau, apăreau și dispăreau, încât
el începu să râdă și o rugă să oprească toată această sara-
bandă și să se fixeze la o formă pe care să o păstreze, ca să-i
treacă durerea de cap...

142
 Era fericit cum nu mai fusese niciodată... Avea sen-
zaţia profundă că ajunsese la liman și că se putea bucura de
toate lucrurile pe care i le arăta ea, dar, mai ales, că se pu-
tea bucura în primul rând de ea...
După ce făcu ce-i ceruse, ea îl invită într-o cameră
care părea să fie o imensă bibliotecă, încât el o privi mirat...
Acesta este secretul meu, îi spuse... Am adunat aici tot ce
mai rămăsese din vechea cultură a cărţii și sunt fericită că
am reușit... Aici este locul cel mai drag inimii mele!... Întinse
mâinile și el se apropie și o cuprinse în braţe...
În acel moment, avu senzaţia palpabilă că tot ce era
împărţit în sufletul, mintea și trupul lui se leagă într-un foc
lăuntric care i se păru că arde tot ce nu fusese el cel adevă-
rat, apoi, înteţit parcă de prezenţa ei, îi cuprinde pe amân-
doi și îi poartă spre nemurire...

143
 AL ȘAPTELEA CERC

MOTTO
„Androginul există ca tipar, dar el nu este expresia vieţii...
Viaţa cere perfecţiunea, iar perfecţiunea include în cerc
triunghiul...” Anonim

Povestea
Muntele înalt, dar prietenos acoperea ca o perdea
lumina dimineţii de vară... Așezată pe pajiștea din faţa ca-
sei, mângâia cu gândurile împrăștiate blăniţa moale a căţe-
lului...
Era tânără și frumoasă... Părul castaniu i se revărsa
pe umeri în cascade de bucle și ajungea până aproape de
brâu. Obrazul prelung era marcat de privirea ochilor căprui
cu luminiţe aurii, așezaţi sub sprâncenele fin conturate, în
timp ce nasul drept și buzele senzuale completau trăsături-
le clasice ale figurii...

144
 Un zgomot ușor care venea din spatele casei o făcu
să sară în picioare și să fugă spre intrare... Acum se vedea
că era înaltă și subţire, dar minunat proporţionată...
Purta o cămașă albă, lungă până în pământ, fără
niciun artificiu. Materialul, în schimb, părea să fie de o rară
fineţe, fiindcă se mula perfect pe formele corpului și flutura
în jurul picioarelor ca o mângâiere îndrăzneaţă și dulce
totodată...
Tu ești?... întrebă ea cu o voce plină de iubire și aș-
teptare...
Eu sunt!... se auzi din întunericul holului imens, gla-
sul vesel al celui așteptat.
Într-adevăr, imediat apăru în lumina ușii deschise o
altă siluetă îmbrăcată în același tip de veșmânt alb, dar care
avea în jurul mijlocului un brâu auriu...
Deschise braţele și o cuprinse cu o asemenea gingă-
șie și tandreţe, încât, atunci când ea se lipi de pieptul lui,
atmosfera de iubire și înţelegere îi acoperi nu doar pe ei, ci
și întregul spaţiu în care se mișcau...
Bărbatul era la fel de înalt, cu un păr castaniu, bogat,
cu ochi pătrunzători, mari și negri, cu o barbă rotunjită în
jurul obrazului, cu nasul drept, în armonie perfectă cu faţa
prelungă... Buzele, frumos conturate, acum deschise într-un
zâmbet larg, lăsau totuși să se ghicească firea lui serioasă și
meditativă...
O îndepărtă puţin și o privi atent, încercând să mai
vadă și altceva sub chipul ei atât de iubit... Ea ţinea ochii
închiși și capul i se sprijini din nou pe umărul lui... Era un

145
gest de profundă tandreţe și abandonare, dar și ceva care
semăna cu o încercare de ascundere...
O cunoștea atât de bine, încât o purtă ușurel spre
canapeaua rotundă din mijlocul holului și, luându-i faţa în
mâinile lui lungi și fine, o obligă să-l privească, fără să spu-
nă un cuvânt... Ea simţi dorinţa lui și deschise încet ochii în
care luceau urme de lacrimi...
Bărbatul o mângâie și-i sărută ușor buzele, gândin-
du-se la lungul drum pe care îl străbătuseră ei doi până la
acest punct miraculos...
*
Fuseseră doi Observatori în viaţa de dinainte și, în
clipa morţii, drumurile nu le fuseseră despărţite... În acest
cerc nu se recunoscuseră de la început. Era și greu... Muri-
seră bătrâni și se regăsiseră tineri... Multe din trăsăturile
lor fizice nu mai erau cele din primul cerc...
Existase însă ceva ce nu se schimbase și care îi adu-
sese cu ușurinţă unul spre celălalt... Spiritul lor unit prin
recunoaștere în viaţa de dinainte rămăsese intact și aici nu
făcuse altceva decât să reconstruiască universul lor interior
și să-l așeze pe direcţia oferită de noua dimensiune...
Miracolul reîntâlnirii se petrecuse cu mult timp în
urmă, când amândoi fuseseră invitaţi la o întrunire foarte
importantă pentru viitorul cercetărilor asupra universu-
lui... În mulţimea în care se aflau, trecuseră de mai multe
ori unul pe lângă celălalt, fără să se oprească. Simţeau
amândoi un fel de magie, dar nu-și dăduseră seama de cau-

146
za ei, până în momentul când, întâlnindu-se în mijlocul
imensei săli, privirile li se împletiseră...
Ea îl recunoscuse prima și tresărise plină de bucu-
rie, dar și de un fel de teamă că s-ar putea să nu fie adevă-
rat ce vede... Privirea ei fusese semnalul care îl făcuse să se
îndrepte spre ea și, cu cât se apropia, o regăsea și o recom-
punea în esenţa ei de Observator...
În momentul în care se recunoscuseră, nu erau de-
ţinătorii decât a amintirilor legate de calitatea lor de Ob-
servatori... Nimic altceva nu le tulbura noua lor existenţă și,
la puțin timp după prima întâlnire, plecaseră împreună și
se plimbaseră până aproape de locul unde se afla acum
casa și unde înainte era doar crângul care se întindea până
la poalele muntelui...
Acolo, în crângul luminos, se prinseseră de mână și
atingerea fusese ca un fel de potrivire a firelor de lumină...
În momentul acela recunoașterea fusese totală și realizase-
ră că experienţele lor anterioare îi conduseseră spre împli-
nirea Legii...
Îşi construiseră locuinţa într-o margine a crângului,
în timp ce muntele străjuia locul și părea să-l protejeze, iar
lor să le arate, într-un fel, care le sunt posibilităţile, dar și
limitele... Ea iubea muntele și i se închina în fiecare dimi-
neaţă mai în glumă, mai în serios, iar muntele îi răspundea
cam în același fel: fie încruntându-se, fie zâmbindu-i cu
toate crestele luminate de soare...

147
 Timpul trecuse pe nesimţite. Tu ești?, Eu sunt! erau
cuvintele care le pecetluiau realitatea unirii lor și ceea ce
urma era întotdeauna un exerciţiu de înţelegere, armonie
și împlinire... Și totuși… se întâmplase din nou ceva care
părea să repete o experienţă pe care ea o descoperea ca o
distorsiune energetică în subconștient... Ce nu era cum tre-
buie? Ce nu se limpezise în momentul trecerii dintr-un cerc
în altul?
Neliniștea apăruse la câţiva ani după ce se mutaseră
în locuinţa lor din crâng... Era fericită, veselă, era lumina și
raţiunea noii lui vieţi și era sigur că așa era și el pentru ea...
Mai puţin analitic, el acceptase imensa bucurie a reîntâlni-
rii ca pe un dar, fără să mai încerce să despice firul în pa-
tru...
Pentru ea însă, viaţa interioară era mai complexă,
universul interior refăcut era mai complicat și întrebările
începuseră să apară, pe măsură ce experienţa noii ei vieţi
folosea sau se raporta la experienţe care-și lăsaseră am-
prenta asupra spiritului ei nemuritor...
O lăsa veselă și plină de lumină... O găsea plânsă și
parcă supărată pe neputinţa ei de a înţelege ce e cu ea...

Viaţa lor era însă frumoasă și bogată spiritual, așa

că aceste crize existenţiale erau destul de rare... Serile le
petreceau vorbind despre tot ce li se întâmpla peste zi, dar
și despre ce aflau în plus, citind sau cercetând. Ascultau cu
plăcere muzică, iar, uneori, el îi prezenta ideile lui îndrăz-

148
nețe și ea, cu adevărat interesată, își punea în funcţiune
intuiţia, ajutându-l să găsească răspunsurile corecte...
O privea și toată fiinţa lui se întorcea spre ea cu o
imensă și constantă bucurie... Orice atingere dintre ei se
transforma într-un foc care îi conducea întotdeauna pe
culmile împlinirii depline... Era o asemenea potrivire între
ei, încât trupurile lor se mulau perfect, în timp ce energii
nebănuite treceau dintr-un trup în altul...
Experienţa era o permanentă redescoperire și re-
cunoșteau amândoi, fără cuvinte, că forţa pe care o deţi-
neau era aproape de neconceput... Mulţumeau cerului pen-
tru ce li se oferea și asta ar fi trebuit să fie de ajuns...
Văzând-o plânsă, el se întristă, dar imediat găsi ges-
tul lui de liniștire, o atrase spre el și îi transmise o parte din
puterea pe care era capabil să i-o dăruiască de fiecare dată,
cu toată fiinţa lui, pentru a-i readuce echilibrul, bucuria și
încrederea în ea însăși... Se aplecă spre ea şi văzu cum faţa i
se înseninează și cum ochii ei cu luminiţe aurii îl fixează cu
o privire care îl făcu să freamăte...
Se ridică și o ridică și pe ea... Mâinile lui îi atinseră
șoldurile și realmente scântei ale energiei pe care ei o eli-
berau doar din această atingere se răspândiră în cameră,
creând un câmp de dorinţe și chemări pe care amândoi le
percepură deodată...
Ochii lor se deschiseră larg și privirile se împletiră
într-o profundă uitare de sine... Fiecare era celălalt, fiindcă
trupurile trecuseră demult graniţele jumătăţilor... Se petre-
cea, de fapt, o transformare a lor în ceva imaterial, care se

149
răspândea instantaneu până dincolo de graniţele universu-
lui în care se aflau... Era ca moartea și învierea și amândoi
păstrau în suflet o bucurie imensă că puteau să trăiască
acest miracol...
Se desprinseră ușor din îmbrăţișare și ziua începu
la fel de armonios ca întotdeauna... Amândoi lucrau până
spre amiază, după care el se ocupa de grădină iar ea de
animăluţele pe care le adăpostea... Avea și căţei, dar și un
purcel, o căpriţă cu iezii ei, două oi, găini și raţe și o vacă cu
viţel... Acestea erau cele ale casei, fiindcă, periodic, primea
vizita unei căprioare cu puiul ei, a unui vultur și a unei buf-
niţe, pe care le salvase și le îngrijise în ultima perioadă...
Ca ajutor aveau un bărbat mai în vârstă, care venea
zilnic și asigura munca mai grea... Tăcut și eficient, el era
deja de-al casei şi ţinea mult la cei doi tineri cu care ajunse-
se să se înţeleagă doar din priviri sau scurte gesturi.
Amândoi tinerii iubeau animalele și organizau în se-
rile de vară, înainte de a le adăposti pentru noapte, adevă-
rate șezători în care fiecare animal stătea sau se plimba
liber în jur, povestind pe limba lui, după cum îi era firea...
Cel mai vesel era purcelușul iar cea mai liniștită și serioasă
era văcuţa care-și urmărea cu o privire iubitoare viţelușul...
De cele mai multe ori intrau și ei în jocul acesta al
animalelor și urmarea era o asemenea stare de bucurie,
cum nimic altceva nu putea să le creeze, în afară de certitu-
dinea existenţei celuilalt...
Alteori, după ce terminau ceea ce aveau de făcut în
ziua respectivă, plecau spre munte și urcau până la prima

150
creastă... Nu încercaseră încă să le atace pe cele mai înalte,
iar ce aflaseră privind de pe creasta pe care se urcau de
obicei îi și încântase, dar îi și speriase, fiindcă, în afara lacu-
lui care se zărea undeva jos, la poale, în faţă se deschidea
un nou munte, mai înalt și foarte prăpăstios.
Faţă de muntele lor, destul de accesibil, cu câteva
locuri mai periculoase, dar cu multe treceri pe care ei găsi-
seră potecile făcute de animalele sălbatice, celălalt munte
era cu adevărat înspăimântător: înalt, ascuţit, brăzdat de
prăpăstii adânci și întunecate, fără niciun fir de iarbă sau
copac, se ridica inaccesibil și ameninţător...
De pe creasta pe care urcau, privind spre lac, zărise-
ră, de la prima lor ascensiune, o cabană de lemn care părea
crescută din stânca pe care se afla...
La început nu înţeleseseră cum se putea ajunge aco-
lo... Curând însă, văzuseră că în partea ei dreaptă se des-
chidea un drum, mai mult o potecă, pe care o puteau ur-
mări cum șerpuia spre poale, despărţindu-se la un moment
dat în două... O potecă venea spre versantul lor, iar alta se
ducea spre muntele înspăimântător din faţă.
Bineînţeles că, din prima clipă, ea dorise, poate mai
mult ca el, să cunoască pe temerarii care se hotărâseră să
se caţere acolo... Nu aveau prieteni și nici nu cunoșteau pe
cineva care să locuiască în apropierea crângului, astfel că
se îndreptau cu toată firea lor deschisă spre posibilitatea
descoperirii unor viitori prieteni...
Cu acest gând, într-o duminică, se hotărâră să caute
poteca pe care se putea ajunge la cabană și să-i viziteze...

151
Ieșiră din crâng spre munte și, după ce merseră o vreme,
observară în partea stângă a direcţiei lor de mers cum se
deschide un drum mai larg și, din el, cum pleacă o potecă
nu prea lată, care se întinde spre poala muntelui...
Până la amiază abia ajunseseră la poale și se gândi-
ră o clipă dacă să continue sau nu. Dar se uitară unul la al-
tul, zâmbiră și începură să urce... Știau că asta dorea fiecare
și că, la urma urmei, erau echipaţi pentru ascensiune și
chiar pentru o înnoptare pe munte...
Poteca urca destul de ușor, fiindcă serpentinele
erau largi, așa că, aproape de amurg, ajunseră în faţa caba-
nei... Impresia produsă fu deosebit de puternică... Făcută
din lemn și piatră, părea efectiv crescută din coasta munte-
lui, în timp ce toată faţada era plină de flori care păreau
așezate de o forţă iubitoare de frumos venită dinspre celă-
lalt munte...
Pe terasa ieșită mult în afară, observaseră două si-
luete care se legănau în cele două balansoare... De unde
erau ei nu-și dăduseră seama dacă ocupanţii balansoarelor
sunt tineri sau bătrâni, așa că strigară de jos un salut politi-
cos... O femeie se ridică din balansoar și se aplecă peste
balustrada terasei. Îi privi bucuroasă, cu un zâmbet cald pe
chipul zbârcit ca o gutuie, făcându-le semn cu mâna să ur-
ce...
Când ajunseră sus, cea de-a doua siluetă se ridică și
ea și-i privi la fel de cald și primitor... Era un bărbat potrivit
de statură, bătrân și el, cu niște ochi negri, pătrunzători...

152
Vizitatorii observară acum că femeia era înaltă și subţire,
manifestându-și deschis și vioi plăcerea de a-i primi...
Din prima clipă se petrecu parcă o recunoaștere... Și
unii și ceilalţi se priviră intens, fără să-și spună mare lucru,
după care ea o luă de după umeri pe vizitatoare și o condu-
se în interior... Rămâneau acolo peste noapte și acest lucru
era de la sine înţeles...
Cele două gândeau unul și același lucru concomi-
tent, astfel încât nu fusese nevoie nici de invitaţii și nici de
refuzuri politicoase... Pe terasă, bărbaţii comunicau în ace-
lași fel, astfel încât invitaţia la masă și seara întreagă fuse-
seră ca un fel de punere de acord a celor două lumi de din-
colo și de dincoace de munte...

Așa începuse un fel de dublă existenţă, în care legă-

tura dintre ei ajunsese atât de puternică, încât cel puţin
săptămânal trebuiau să găsească timp să-i viziteze pe locui-
torii cabanei...
Aceştia erau marcaţi de vârstă doar fizic, fiindcă alt-
fel erau plini de energie, o energie fundamental pozitivă...
Se întâmplase parcă un fel de filtrare a undelor și ei păstra-
seră doar ce era bun...
La fel ca vizitatorii lor, se înţelegeau în mare parte
telepatic, așa că vorbele erau puţine și nesemnificative... Ca
un privilegiu, lărgiseră aria telepatică și-i cuprinseseră în-
dată și pe vizitatori, urmarea fiind că mai mult se priveau
decât vorbeau... Dar câtă bucurie simţeau toţi când își dez-
văluiau reciproc lumi nebănuite de cunoaștere și simţire!

153
Și, paradoxal, aveau impresia că aceste lumi le aparţinuseră
și unora și altora, și acum nu făceau altceva decât să le re-
memoreze...
Ca și ei, bătrânii fuseseră Observatori într-o altă di-
mensiune, parcurseseră cerc după cerc și, de fiecare dată,
adunaseră experienţe care se decantaseră, păstrând doar
ceea ce era favorabil existenţei lor și destul de puternic ca
să reziste în trecerile succesive prin cercuri...

De când îi cunoscuseră pe locuitorii cabanei se

scursese ceva timp și viaţa tinerilor părea completă... Nu
era vorba de prieteni, ci de ceva mai mult... Aveau impresia
că întreaga lor cunoaștere se îmbogăţea într-un mod mira-
culos, că energia pe care o emanau bătrânii se multiplica
pentru ei și în jurul lor... Casa se lumina prin prezenţa lor,
animăluţele plecau și veneau, grădina era parcă fermecată
prin felul în care le răsplătea grija...
Îi vizitau pe bătrâni, se încărcau energetic cu gân-
duri pozitive, lucrau la proiectele lor și erau tot mai mul-
ţumiţi de ceea ce reușeau... În fiecare moment, forţe invizi-
bile îi chemau unul spre celălalt și trăiau un preaplin care îi
făcea să se simtă binecuvântaţi...
Privindu-se, uneori, în lumina amurgului sau în um-
bra amiezii, rămâneau conectaţi într-un tot, retrăind și
trăind momentele de vrajă ale existenţei lor...

154
 *
Atunci, demult, când se recunoscuseră, o simplă
strângere de mână și o privire declanșaseră cea mai pro-
fundă și completă trăire a sentimentului împlinirii Legii...
Stătuseră unul în faţa celuilalt, în crângul luminat de
lună și se priviseră până când simţiseră efectiv că ei doi
sunt unul... Sentimentul nu se datora contopirii fizice, dar
sesizau cumva că atunci când se va întâmpla, vor trăi cea
mai miraculoasă experienţă ce este dată omului în existen-
ţa sa... De aceea, nu se grăbiseră... Se cercetau mereu cu
privirea, gesturi fugitive lăsau urme energetice pe obrajii
lor, pe braţe, pe spatele mângâiat ușor... Aflaseră din aceas-
tă cercetare că se cunoșteau până în cele mai ascunse co-
tloane ale gândului și că simţiri uitate se refăceau cu rapidi-
tate în legătura dintre ei...
Până la construirea locuinţei, reveniseră mereu în
crâng unde, așezându-se sub copacul înalt ce domina locul,
se ţineau de mână și din când în când se priveau, iar atunci
păreau să se ridice, acoperind cu bucuria lor crângul și în-
treaga lume...
Odată casa terminată, el o purtase în braţe peste
prag și o așezase pe canapeaua rotundă din hol... Când in-
traseră, senzaţia lor fusese că întreaga casă fremăta împre-
ună cu ei... În genunchi, în faţa ei, continuase s-o privească,
în timp ce luminiţele aurii se măreau și explodau în mii de
săgeţi care îi pătrundeau sufletul cu atâta dulceaţă, cu atâta
putere și cu atâta dăruire, încât el devenise nerăbdător... O
luase de mână și porniseră spre camera dinspre munte...

155
 Acolo, faţă în faţă, lăsaseră să cadă veșmintele,
descoperindu-se unul altuia în toată goliciunea și frumuse-
ţea tinereţii lor... Erau curioși parcă să vadă ce mai putea
urma după simţămintele complete pe care le trăiseră până
atunci...
Fluxuri de energie aproape palpabile le apropiau
trupurile, în timp ce mâinile se împreunau într-o strângere
care nu mai permitea practic să se vadă unde se termină
unul și unde începe celălalt... Când el simţi pe piept atinge-
rea sânilor ei tari și vii ca niște fiinţe dornice să-i pătrundă
pielea și când buzele se împreunară pentru prima dată,
știură amândoi că în momentul contopirii depline nu va
mai fi cale de întoarcere...
O explozie de energie îi acoperi... Ardeau amândoi și
concomitent înfloreau, se ridicau parcă cu casă cu tot spre
spaţiile necuprinse ale lumilor prezente și viitoare...
Rămăseseră așa uniţi nici ei nu știuseră cât și atunci
când se despărţiseră erau doi oameni care împliniseră Le-
gea... Cele două jumătăţi se găsiseră și creaseră întregul...

Ajunşi la cabana din munte, bătrânii știuseră că

erau speciali, iar tinerii intuiau că experienţa lor era ase-
mănătoare cu cea a gazdelor, fiindcă nu se putea explica
altfel modul în care prietenii lor trăiau și se completau... Se
vedea din privirile pe care și le trimiteau, din gesturile mă-
runte de atingere, că trăiau unul prin celălalt și că parcur-
seseră un drum lung până să ajungă aici...

156
 Simţeau cumva că sunt ca ei, dar în același timp li se
transmiteau informaţii despre încercări și praguri înalte pe
care cei doi bătrâni trebuiseră să le depășească... Și într-un
fel, aceste praguri și încercări deveneau și ale lor, fără să fie
convinși că le-au trecut ei înșiși...

Încet-încet, casa și cabana din munţi deveniseră cei

doi poli ai existenţei lor. Aveau de multe ori senzaţia că
sunt tot ei și la un capăt și la celălalt... Muntele părea să le
despartă, ca și cum ar fi despărţit două lumi, și, uneori, ea
se temea că acesta o va ascunde pentru totdeauna pe una
dintre ele...
Într-o discuţie cu bătrâna, ea îi verbaliză temerea...
Ca de obicei, însă, aceasta doar zâmbi și o undă de tristeţe
se aprinse și se stinse imediat în ochii ei... Puţin mai târziu,
o luă pe terasă și-i arătă muntele din faţă. Spuse doar „Din-
colo de munte...”
Tânăra rămase cu ochii ţintă spre prăpastia îngrozi-
toare ce se deschidea dincolo de lac și se scutură ca de frig...
Intui că pentru ea al doilea munte emisese deja chemări și
că destinul ei se lega oarecum de el... Se întoarse spre bă-
trână cu o privire rugătoare... Aceasta îi zâmbi și, cu multă
dragoste, îi spuse în felul ei eliptic: „Încă un cerc…”

Trecuseră mai multe săptămâni în care se întâlnise-

ră fără întrerupere... La un moment dat însă, zăpada acope-
rise piscurile și drumul spre cabană nu mai putea fi par-
curs. Nu se impacientaseră, fiindcă știau că bătrânii trăise-

157
ră și până atunci fără griji acolo sus, unde aveau provizii
pentru toată perioada când drumul era inaccesibil.
Când veni primăvara, se grăbiră să-i viziteze... Urca-
ră pe munte până unde locul le permitea să vadă cabana.
...Nu se vedea nimic! Versantul muntelui se înălţa de la ei în
sus, fără nicio urmă a vreunei construcţii... Se frecară la
ochi și priviră din nou... Nu se vedea nimic, dar concomitent
se insinua în mintea lor o undă de înţelegere... Fuseseră
doar pentru ei, atât cât putuseră să stea... Îi ajutaseră să se
împlinească deplin, prin propria lor împlinire; le transmi-
seseră ce știau ei despre puterea Legilor și plecaseră... Nu
muriseră, fiindcă atunci ar fi rămas cabana și poate trupuri-
le lor... Nu! Se mutaseră cu totul... Unde? „Dincolo de mun-
te...”, șopti ea. El înţelese și o strânse ușor de mână...

A mai trecut un timp și viaţa lor se desfășura în ace-

lași fel magic ca și până atunci... Totuși el vedea că acel
„dincolo de munte” o preocupa și tristeţile ei îl îndurerau...
Știa că nu se poate opune, că ei doi trebuie să-și ur-
meze intuiţia și destinul, așa că, într-o dimineaţă, o cuprin-
se în braţe și îi murmură propunerea... Ea o preluă recu-
noscătoare, printr-un gest care arăta ca o eliberare... Ceea
ce urma era ce trebuia să fie și, fără el, ei nu mai erau...
Plecară în aceeași zi... Se echipară pentru ascensiu-
ne și pentru înnoptat... Înaintară pe poteca dinspre cabană
până la locul în care cele două căi se despărţeau. Priviră o
clipă spre versantul pe care fusese cabana și nu văzură ni-
mic... O luară spre lac și merseră până spre seară... Nu vor-

158
beau... Se priveau doar cu o așa intensitate, încât păreau
transparenţi...
Se opriră și înnoptară pe malul lacului, iar a doua zi
începură să urce... La început, găsiră câteva poteci făcute de
animalele sălbatice, dar, curând, pe peretele stâncos nu se
mai vedeau decât ici și colo mici grote la care nu se putea
ajunge decât căţărându-se... Erau pregătiţi pentru asta și
curând începură ascensiunea...
Sincronizarea perfectă îi ajută să ajungă, în prima
jumătate a zilei, pe un platou pe care izbutiră să se odih-
nească și să mănânce ceva. Parcurseseră cam un sfert din
înălţime și se uitară în sus să vadă unde s-ar putea opri
pentru noapte... Observară, cam la jumătatea versantului
stâncos, o ieșitură și, deasupra, o umbră, ca și când ar fi fost
o grotă mai mare. Nu erau foarte siguri, dar era singurul loc
care le oferea măcar o speranţă de adăpost...
Începură din nou să urce și, odată cu amurgul, atin-
seră grota... Era, într-adevăr, un fel de peșteră nu prea
adâncă, săpată în stâncă de șuvoaiele de apă. Părea să fie și
un cuib de vulturi acolo și un timp se uitară atenţi să vadă
dacă nu sosesc locatarii...
Își făcuseră deja culcușul, încercând să nu atingă
spaţiul în care era cuibul, când un fâlfâit de aripi se auzi
apropiindu-se și curând, în deschizătură, un cioc ameninţă-
tor se îndreptă spre ei... Doar un moment însă, fiindcă ime-
diat vulturul îi privi, când cu un ochi, când cu celălalt și
scoase un sunet de recunoaștere... Ea se întinse repede și-i
cuprinse fericită capul în braţe... Era vulturul ei!

159
 Un nou sunet scos de pasărea uriașă aduse în grotă
pe tovarășa lui, care, cu teamă, dar și cu îndrăzneala dată
de prezenţa soţului, se duse liniștită la locul liber...
Femeia și vulturul se priviră momente lungi și, la un
moment dat, pasărea lăsă capul în jos, acceptând parcă cu
tristeţe ceea ce ea îi transmisese...
Se odihniră toţi patru și noaptea trecu repede... A
doua zi, vulturul zbură spre vârful muntelui, după care re-
veni și începu să-i ghideze pe un povârniș care părea ceva
mai accesibil... Așa se face că urcară mult mai repede și, pe
la amiază, parcurseseră mai mult de trei sferturi din înăl-
ţime... Cei doi vulturi zburau proteguitori în jur, dându-le
parcă din puterea lor...
Priviră spre vârf și-și dădură seama că nu-l vor pu-
tea atinge în seara aceea, așa că se opriră pe o margine ieși-
tă în afară, unde el o cuprinse în braţe și adormiră destul de
repede, în timp ce vulturii se odihneau și ei pe o altă ieșitu-
ră, foarte aproape...
În somn, ea se lipi de el speriată și el îi văzu visul... O
mângâie și-i șopti să nu se sperie, fiindcă sunt amândoi... Ea
se liniști și dormiră până în zori... Ce văzuse el în visul ei îl
întristase, dar în același timp îl și liniștise... Acum știa!
Reluară urcușul și, cu toate că păruse mai puţin de
mers, ajunseră pe vârf aproape spre seară... Fusese neaș-
teptat ce li se deschidea în faţă... Pentru că... nu era nimic!
Era ca și când acolo se termina lumea, dar se termi-
na într-un mod ciudat... Simţeau că mai era ceva, dar nu

160
vedeau nimic, deși lumina soarelui era încă puternică aco-
lo, pe vârf...
Era ca în visul ei și era, desigur, înspăimântător...
Dar nu pentru ei... Ea se trezi parcă din vis și-l întrebă încet:
„Tu ești?...” iar el răspunse cu toată iubirea lumii „Eu
sunt!...”.
O mișcare, o alunecare și ea porni spre nimicul de
sub ei, în timp ce el o urma, ţinând-o strâns de mână și
apropiindu-și-o... O lumină puternică îi însoţi o clipă, apoi
dispăru...
Vulturii se roteau deasupra și scoteau sunete stri-
dente de rămas bun... Curând nu se mai văzu nimic... Cei doi
fuseseră parcă înghiţiţi de ceva ce nu exista, dar sigur era…

161
162
 III.
CUNOSCĂTORII

„Cunoașterea te poartă spre Iubire... Iubirea este ARMONIE,

iar cel care-i descoperă izvorul împlinește Legea și asigură
ARMONIA UNIVERSULUI...” Anonim

163
164
 A FOST ODATĂ...

MOTTO
„Ei au existat și, fără să știe că s-au căutat, s-au găsit... Ob-
servatori în alte dimensiuni, au știut să aștepte până când
Legea s-a împlinit. Acum, ei sunt Cunoscătorii...” Autorul

Povestea
Cu o geantă specială în mână, bărbatul se îndrepta
cu pași hotărâţi spre capătul străzii, unde se găseau maga-
zinele mici și îngrămădite ale evreilor. Era tânăr, foarte
înalt, subţire, însă bine făcut... Îmbrăcat într-un costum
îngrijit, dar destul de purtat, părea să fie un comis-voiajor
care prezenta negustorilor marfa fabricilor pe care le re-
prezenta.
Într-adevăr, se opri la prima prăvălie și intră... Se
vede că era cunoscut acolo, fiindcă bătrânul negustor se
ridică din spatele tejghelei și-l întâmpină cu faţa numai
zâmbet și cu o plecăciune adâncă...

165
 În prăvălie erau mai multe categorii de mărfuri, dar,
la vedere, cel mai bine așezate, erau colonialele. Sticluţe de
parfum de toate formele, mărimile și culorile umpleau o
vitrină destul de arătoasă, având în vedere că magazinul nu
era unul prea mare.
Tânărul deschise geanta cu mostrele și începu să i le
prezinte pe rând negustorului... Acesta le deschidea, le mi-
rosea și-și nota ceva pe o foaie de hârtie...
În timp ce ei se ocupau cu cercetarea ofertei, pe ușă
intră o fată înaltă, îmbrăcată elegant, dar nu provocator sau
luxos. Salută și se îndreptă spre partea unde erau expuse
vasele de bucătărie, uneltele și tot felul de mărunţișuri ne-
cesare casei, așteptând politicoasă să termine cei doi discu-
ţia...
Când o văzuse intrând, negustorul îi făcuse un semn
prietenos și respectuos de recunoaștere, iar ea îl liniștise,
arătându-i că nu se grăbește...
La început, bărbatul nu-i acordă nicio atenţie, preo-
cupat cum era să arate mostrele și să-l convingă pe bătrâ-
nul evreu, dar în timp ce ea părea că se uită la mărfuri, se
întoarse brusc și îi întâlni privirea aţintită asupra lui...
Îl privi în continuare, fără să-și plece ochii, preocu-
pată de ceva ce se petrecea în sufletul și mintea ei... Era ca
și când îl vedea acolo și parcă îl mai vedea undeva, și nu-și
dădea seama unde...
Momentul nu dură mult, dar el apucă sa-i vadă pri-
virea pătrunzătoare a ochilor căprui pe faţa frumoasă, să-i

166
vadă silueta subţire, dar armonios împlinită, să observe
simplitatea și eleganţa hainelor...
Totodată simţi și el ceva asemănător cu o recunoaș-
tere, dar totul trecu așa de repede, că nici măcar nu apucă
să se întrebe ce poate să însemne asta... El fu cel care își
întoarse privirea și încercă să continue discuţia cu negusto-
rul...
Bătrânul zâmbi în barbă și îl rugă să aștepte puţin
până o servește pe fată... Aproape fără să bage de seamă, ea
ajunse și la parfumuri, unde tânărul aștepta liniștit, dar
foarte atent la toate mișcările ei... Acum, el nu-și mai lua
privirea de la ea, părând că și gândurile lui îi sunt cu totul
în altă parte...
Când îl observă, ea roși și-și grăbi pe neașteptate
plecarea... Cumpără ceva, la întâmplare, salută și ieși cât de
demn se putea, având în vedere tulburarea pe care o sim-
ţea...
Trezindu-se din contemplare cu obiectul contem-
plării dispărut, el zâmbi către negustor și-l întrebă cine e
domnișoara... Îi spuse... Era fata impiegatului care stătea în
casa mare de la numărul 11. Nu era măritată și tatăl ei aș-
tepta să vină un pretendent bogat, în timp ce fata precis
visa la Făt-Frumos din poveste s-o ia pe un cal alb...
Imediat însă, bătrânul se corectă și recunoscu că es-
te o fată foarte deșteaptă, liniștită și, după cum văzuse și el,
frumoasă, așa că nu ducea lipsă de pretendenţi... Pe de altă
parte, tatăl ei îi asigura o zestre măricică, numai că fata îi

167
refuzase pe toţi, chiar dacă unii dintre ei fuseseră și tineri,
și frumoși, și nu chiar săraci...
Mai în glumă, mai în serios, bătrânul negustor îi su-
geră să-și încerce norocul, mai ales că păruseră că nu sunt
chiar niște străini...
El tresări şi își aduse imediat aminte pentru ce veni-
se... În câteva clipe, înţelegerea dintre ei fu stabilită. Luă
comanda de la bătrân, îi mulţumi și-i promise să revină cât
de curând...
Ieși din prăvălie și se uită lung spre mijlocul străzii,
unde-i spusese bătrânul evreu că este casa fetei, dar nu o
luă într-acolo, ci se duse mai departe cu mostrele să le ara-
te și altor negustori...

Era imediat după primul război și mulţi tineri încer-

cau să iasă din cercul familiei, și să-și găsească de lucru
acolo unde puteau și unde se potriveau... Și el plecase de
acasă, dintr-o familie de oameni simpli, dar care le cultiva-
seră înclinaţia spre învăţătură, fiindcă el urmase școala
comercială, iar fratele lui reușise la școala normală și acum
era învăţător într-unul din satele din nord... Rămăsese aca-
să sora lor mai mică să aibă grijă de gospodărie și de pă-
rinţi...
Fiind un băiat prezentabil, chiar frumos, înalt de
aproape doi metri, stăpân pe sine, deosebit de priceput în
problemele ce ţineau de comerţul vremii, el primise foarte
ușor slujba de comis-voiajor pentru una dintre cele mai
importante firme de coloniale. Îl atrăsese această slujbă și

168
pentru că putea să călătorească și să cunoască tot felul de
locuri și oameni.
Dintr-un băiat tăcut și retras, ajunsese să se descur-
ce destul de ușor cu negustorii care îl îndrăgeau, fiindcă era
fundamental cinstit și fundamental pozitiv... Își plasa cu
ușurinţă comenzile, dar urmărea cu multă atenţie și serio-
zitate îndeplinirea obligaţiilor de ambele părţi...
Așa ajunsese în orașul în care o întâlnise prima da-
tă... Nu era un fustangiu, dar fiind băiat frumos, fetele nu-i
lipseau... Seriozitatea băiatului de la ţară îl ferise însă de
încurcături și, până acum, nu avusese nicio legătură care
să-l împiedice să-și găsească jumătatea...
Privirea lui îndrăzneaţă fusese ceva nou pentru el și
nu-și explica deloc impoliteţea, decât ca pe un impuls mai
puternic ca voinţa lui... Chiar în momentul acela simţea că
ar trebui să o revadă, măcar pentru a-și cere scuze dacă o
jignise...
Trecură însă mai multe săptămâni până ce avu pri-
lejul să o vadă din nou... Nu se gândea în mod special la ea,
dar uneori, printre trecătorii de pe străzile orașului, inima
îi tresărea când, observând vreo fată care-i semăna, avea
impresia că o recunoaște... De fapt, nici nu mai știa ce ar fi
putut recunoaște, fiindcă, în afară de amintirea ochilor pă-
trunzători, cu luminiţe aurii, nu mai reţinea mare lucru...
Tocmai se îndrepta spre prăvălia bătrânului negus-
tor, când își dădu seama că o luase, din instinct, pe partea
pe care era casa ei... Când ajunse aproape de poartă, știu că
o va revedea și nu se mai miră deloc când poarta se deschi-

169
se și ea ieși în stradă, ţinând în mână un coș pentru cumpă-
rături...
Ceea ce era ciudat se datora și faptului că nici ea nu
părea surprinsă... Îi zâmbi și el o salută, se apropie de ea, îi
luă coșul și-i sărută mâna, prezentându-se... Își spuse și ea
numele și porniră ca doi vechi prieteni spre capătul străzii,
unde era și piaţa, alături de magazinul bătrânului evreu. Nu
vorbeau mai deloc... În schimb, la fiecare pas, ochii se cău-
tau și privirile lor păreau să recunoască mai mult decât
puteau spune prin cuvinte...
Cine îi vedea, nu se putea să nu observe de la distan-
ţă că erau perfecţi: potriviţi în înălţime, ţinută, gesturi și,
dacă ar fi văzut și sufletul și mintea lor, ar fi constatat ace-
eași potrivire...
Bineînţeles că acest lucru nu rămase fără efect și,
hotărârea odată luată, el se prezentă la tatăl ei și o ceru de
nevastă...
Deși băiatul îl impresionă plăcut pe bătrân, nu-i dă-
du răspunsul așteptat... Fata încerca din când în când să-l
facă să priceapă că nu va accepta niciodată pe altcineva, dar
tatăl, gândindu-se desigur la viitorul ei, dar fiind și destul
de zgârcit, tot amâna, așteptând, probabil, pe cineva cu mai
multă avere...
Ei se vedeau destul de rar, fiindcă drumurile lui îl
duceau prin toate colţurile ţării... Îi lăsase ei sarcina să-l
convingă pe bătrân și ea tocmai asta nu reușea...
La un moment dat, acesta îi adusese ca pretendent
un negustor destul de bogat, între două vârste, nici frumos,

170
nici urât, văduv, cu doi copii încă mici... Atunci fata se supă-
ră de-a binelea și-l ameninţă că va pleca de acasă, dacă nu-l
acceptă pe tânărul comis-voiajor...
Tatăl ei nu-i mai aduse pe nimeni, dar nici nu-i dădu
acordul decât după câţiva ani, când ea ajunsese să fie con-
siderată deja fată bătrână... Rămăsese tot frumoasă, dar
căpătase o aură de tristeţe și de maturitate forţată, care pe
el îl îndurera și-l înfuria de fiecare dată când se întâlneau...
Deși ea se încăpăţâna să obţină acordul alor săi, el insista
mereu să plece și să se descurce singuri...
Șase ani dură încercarea lor de a se căsători, respec-
tând regulile timpului, dar veni și momentul în care răbda-
rea părea să fi luat sfârșit...
Într-o dimineaţă, el se prezentă bătrânului impiegat,
când ea era plecată la cumpărături, și-i ceru să nu mai
amâne la nesfârșit acordul pentru căsătoria lor, demon-
strându-i că și el strânsese destui bani ca să poată să o în-
treţină pe ea și familia pe care o vor avea...
Acesta încercă din nou să-l respingă, dar el nu se lă-
să... Până la urmă, îi puse condiţia renunţării la slujba lui și
retragerea la ţară, unde era de acord să le dea o dotă cu
care, dacă vor munci cu cap, vor putea să trăiască și chiar
să devină mai bogaţi decât erau...
El nu se gândise deloc la această soluţie și, puţin
speriat, îi ceru un răgaz să o întrebe și pe ea... Plecă cople-
șit, întrebându-se cum va reacţiona ea la o asemenea posi-
bilitate... O cunoștea bine, dar îndoiala omenească îl făcea

171
să încetinească pașii cu care se târa parcă spre capătul
străzii...
O văzu de departe și luminiţele aurii ale ochilor ei
părură să-i ia cu mâna temerile... Se opriră în faţa vechii
prăvălii și bătrânul negustor, când îi văzu, îi invită înăun-
tru... Acolo, îi așeză la o măsuţă într-un colţ și-i lăsă să vor-
bească... El îi povesti ce făcuse și, când îi văzu bucuria din
ochi, își dădu seama că ei doi puteau muta și munții din loc,
dacă erau împreună...
Mână în mână se ridicară și-i mulţumiră bătrânului
negustor pentru găzduire, apoi îi spuseră ce hotărâseră...
Acesta verbaliză ceea ce gândiseră amândoi: împreună vor
trece peste toate greutăţile și vor fi fericiţi oriunde s-ar
duce... Conducându-i spre ieșire, bătrânul îi rugă, mai în
glumă, mai în serios, să nu-l uite și să-l cheme la nuntă...
Nunta se făcu în oraș, la casa miresei, bătrânul im-
piegat vrând să arate lumii că fata lui nu era oricine și că, la
urma urmei, ginerele era nu numai arătos, dar nu era nici
așa sărac cum ar fi putut crede unii și alţii...
Tinerilor nu le păsa deloc de calculele pe care le fă-
cea tatăl ei și se bucurau din plin de momentul pe care-l
așteptaseră atâta...
Bineînţeles că la nuntă fusese invitat și bătrânul ne-
gustor evreu, care le dăruise unul dintre cele mai moderne
gramofoane ale vremii, cu discuri a căror muzică, spusese
el, să le însoţească serile de pace și liniște, petrecute în săl-
băticia satului în care plecau... Ei îi mulţumiseră și râseseră,

172
fiindcă satul era într-adevăr destul de retras, dar nu cre-
deau că este chiar așa de sălbatic...

După nuntă, plecară spre noua lor casă... Satul nu

era foarte departe de orașul în care se cunoscuseră, dar,
după ce parcurgeau o parte a distanţei cu trenul, cel puţin
jumătate trebuiau să o acopere cu căruţa sau călare... De
aceea, cu câteva zile înainte, el cumpărase, cu ajutorul unui
prieten, o căruţă cu doi cai, pe care o găsiră la coborârea
din tren... Prietenul lui îl ajută să se familiarizeze cu caii și,
când văzu cât de ușor reușește să-i stăpânească, îi lăsă să
plece singuri mai departe.
Pe drum, începu el să înţeleagă ce însemna această
reîntoarcere... În afară de puterea pe care i-o susţinea în-
treaga ei fiinţă, tovărășia pe care o încheie în această primă
călătorie cu caii săi îl ajută să deschidă o perioadă lungă, în
care caii aveau să fie o parte din sufletul lui...
Dota ei consta dintr-o casă așezată în mijlocul satu-
lui și din mai multe fâșii de pământ, pe dealurile care se
înălţau de-o parte și de alta a văii. Casa era bine situată,
fiind chiar în centru, cu ieșire la drumul principal...
Privind casa și împrejurimile, mintea lui începuse
deja să găsească soluţii... Încrezători, se uitară unul în ochii
celuilalt și ea înţelese imediat ce vrea el... Îl aprobă și, nu
după mult timp, camera dinspre drum a casei era pregătită
cu tot ce trebuia pentru prima prăvălie a satului...

173
 Celelalte două camere deveniră locuinţa lor. Aici își
așeză ea zestrea care nu era de ici de colo și, curând, amân-
doi simţiră că și-au găsit drumul...

Munceau de dimineaţa până seara, se sfătuiau pen-

tru fiecare lucru, se regăseau mereu cu aceleași soluţii...
Când se încheia ziua, se așezau în balansoarul larg, în care
încăpeau amândoi, puneau gramofonul și, lipiţi unul de
celălalt, ascultau melodiile ce picurau în liniștea care-i cu-
prindea și mulţumeau cerului că le dăduse răbdarea să
aștepte clipa lor...
Tânăra domnișoară de la oraș devenise o gospodină
care se ocupa de toată casa, dar și de prăvălie, fără a uita o
clipă că el o văzuse și o recunoscuse în ţinuta ei simplă și
elegantă, așa că se îngrijea și se îmbrăca întotdeauna cu
haine care-i veneau bine, majoritatea făcute de mâna ei...
El îi aprecia aceste gesturi și, în același timp, felul ei
de a se purta, ca și când ar fi continuat viaţa de la oraș, îi lua
de pe umeri teama că s-ar putea să regrete ceea ce lăsase în
urmă... Ea știa acest lucru și îi venea în întâmpinare mereu
cu luminiţele aurii aprinse, încercând în acest fel să-l ajute
și pe el să nu regrete slujba de comis-voiajor...
Curând observară că prăvălia mergea foarte bine și
făcură următorul pas... Cumpărară la capătul dinspre răsă-
rit al satului, la o întretăiere de mai multe drumuri, un loc
pe care construiră moara... Era prima moară cu motor din
zonă și oamenii erau foarte mulţumiţi că aveau o asemenea
minune în satul lor...

174
 Prăvălia și moara, conduse în felul lor cinstit, direct
și prietenos, le aduseră în curând aprecierea întregului
sat...
Împreună cu caii săi, el aducea și ducea marfă, saci
de făină sau de grâu, lemne și alte lucruri care le trebuiau,
dar duminica sau la sărbători îi înhăma la trăsura nu prea
mare sau la șaretă și plecau să se plimbe sau să-și viziteze
prietenii pe care și-i făcuseră cu repeziciune...
Amândoi înalţi, frumoși și eleganţi, făceau impresie
oriunde se duceau... Femeile rămâneau de multe ori cu
ochii fixaţi pe bărbatul de aproape doi metri, cu ochii negri,
cu o mustaţă mică sub nasul drept, în perfectă armonie cu
faţa luminată de un zâmbet cald și plăcut... El rămânea însă
insensibil la toate aceste ocheade și își întorcea mereu ochii
spre ea, admirând-o și, în același timp, arătându-i că nimic
nu conta în afara ei...
Și ea avea admiratori, numai că felul său mai reţinut
de a se manifesta nu prea le lăsa loc de întoarcere, astfel că
renunţau ușor, mai ales când le vedeau privirile căutându-
se și punându-se de acord...

Trecură astfel câţiva ani buni... Moara mergea, pră-

vălia le aducea cât trebuia, cumpăraseră pământ și câteva
zeci de hectare de pădure... Viaţa nu era ușoară, dar fiind
tineri, muncitori, serioși și optimiști reușeau să-și trăiască
cât mai complet viaţa...
Nicio neînţelegere nu apăruse în relaţia dintre ei...
Era un fel de contra-balans care se realiza între stările lor

175
sufletești, dar și între gândurile lor, încât orice dereglare
era sesizată înainte de a ajunge la celălalt și imediat era
atenuată sau reparată...
El era calul înaintaș al vieţii lor iar ea era trăpașul și,
de multe ori, râdeau când făceau comparaţia... Nici unul nu
era mai important sau mai puţin important decât celălalt...
Armonia vieţii lor era asigurată permanent de felul
în care priveau la ceea ce li se întâmpla... Uniţi în păreri,
erau însă și mai uniţi în simţuri și trupurile lor se împli-
neau cu fiecare regăsire, iar Legea era respectată în toată
complexitatea ei...
La puţin timp după cumpărarea morii, mulţumiţi și
liniștiţi, încercau să fie mai mult unul cu celălalt... Privirile
lor erau la fel de pătrunzătoare și se căutau cu tot atâta
aviditate ca la început... Balansoarul rămăsese locul în care
trupul fiecăruia răspundea nevoii de celălalt și, nu de puţi-
ne ori, sărutările care începeau aici continuau în camera în
care-și amenajaseră dormitorul...
Curând, Legea se desăvârși, întregind triunghiul și
se născu fiul așteptat... Frumos ca un înger, copilul era re-
prezentarea armoniei din care se născuse... Crescu în atmo-
sfera plină de echilibru și înţelegere a casei, deși vremurile
pe care le trăiau adulţii erau din ce în ce mai grele...
Privind copilul care le completase viaţa, amândoi
continuaseră să se caute și să se descopere cu aceeași uimi-
re în faţa fericirii pe care o simţeau...
Al doilea triunghi se deschise și fata le arătă încă o
dată că ei erau cu adevărat binecuvântaţi... La fel ca băiatul,

176
fata era perfectă, iar cei doi copii reflectau în tot ce făceau
armonia pe care o trăiau părinții lor...
Se completau în toate și, ţinându-se de mână, des-
copereau lumea cu o extraordinară capacitate de înţelegere
a lucrurilor cu care se confruntau, așa se face că rareori
aveau nevoie de ajutorul părinţilor ca să-și rezolve pro-
blemele...
Din păcate, fiecare avea cercul său, așa că, la câţiva
ani, o boală neiertătoare trecu peste satul lor și o lăsă pe
fată marcată pentru totdeauna de infirmitate... Era o încer-
care pentru fată, dar era, în primul rând, o încercare pentru
cei doi părinţi care erau puși în faţa unei situaţii unde pute-
rea lor trebuia dirijată nu spre eliminarea urmărilor bolii,
fiindcă oricum era un lucru pe care ei nu mai puteau să-l
facă, ci spre construirea unei adevărate strategii pentru a
nu transforma fata lor într-o neajutorată...
Și timpul le confirmă înţelepciunea... Înţelegerea
profundă dintre ei făcu posibilă dezvoltarea copiilor lor nu
numai ca doi copii normali, ci ceva mai mult chiar,
deschizându-le calea spre învățătură...
Nu avea importanţă că toate veniturile lor se redu-
ceau, că trebuiau să ţină cu dinţii de ceea ce dobândiseră,
muncind din greu, băiatul fu înscris la o școală superioară,
iar fata, la școala de menaj...
Cei doi copii rămăseseră la fel de legaţi sufletește și
vacanţele erau pentru ei prilej de a exersa armonia pe care
o trăiseră de la naștere în casa părinţilor lor... Se adresau
unul altuia cu „matale” și, deși băiatul era mult mai mare,

177
surioara lui era mereu prinsă de mâna lui ocrotitoare...
Această legătură va dura, la fel de puternică, până ce fiecare
va părăsi, la rândul său, cercul care îi fusese destinat...

Puterea celor doi părinţi crescuse parcă în timp și

momentele în care, în balansoar, el o sprijinea pe pieptul
lui lat și primitor deveneau puncte de încărcare energetică,
asigurându-le capacitatea de regenerare pentru încercările
următoare... Tot atunci, înţelepciunea lor se cristaliza, în
lupta pe care o duceau pentru a contracara necazurile care
începuseră să cuprindă nu numai casa lor, dar și lumea
întreagă...
Trecură prin al doilea război ca mai toate familiile
acelor vremuri, cu deosebirea că, având moara, el fu mobi-
lizat pe loc, cu obligaţia de a asigura aprovizionarea arma-
tei în limitele impuse de lege...
Ales primar, se strădui să contracareze cât putu
greutăţile războiului pentru mica localitate pe care o admi-
nistra... Așa, salvă de la deportare întreaga comunitate de
rudari, pe care o aduse la biserică, pe unii botezându-i, pe
alţii cununându-i, astfel încât ei doi ajunseră nașii pe care
cel puţin încă o generaţie de după război îi va recunoaște
cu drag...
Moara servea armata, dar aducea și multor familii
sărace pâinea zilnică... Prăvălia le servea și ea ca mijloc de
ajutorare a celor săraci, folosind trocul cu produse sau îm-
prumuturi pe termen lung sau fără termen...

178
 Când forţele politice ale vremii hotărâră să-l înde-
părteze din funcţie, comunitatea se răzvrăti și el rămase
primar până la terminarea războiului...
Încercările acestea le întăriră încrederea în ei înșiși
și a unuia în celălalt, încât armonia în care trăiau rămase
statornică să le gestioneze gândurile și faptele...
De aceea, schimbările de după război îi găsiră la fel
de puternici... Era de ajuns să se privească și fiecare se în-
corda în hamul vieţii, conducând viaţa lor și a fiicei pe care
o ajutau să-și depășească infirmitatea, fără să se plângă,
fără să se teamă și fără să se îndoiască...

Loviturile au fost grele!

Cei doi cai, mândria și ajutorul lor, le-au fost rechizi-
ţionaţi spre sfârșitul războiului. Li s-a lăsat în loc o iapă
bătrână, care făcuse tot războiul și care fusese afectată de
ce văzuse și auzise, încât nu mai era de încredere...
Ei au îngrijit-o și au încercat să contracareze prin
această grijă ceea ce trăise... Era, însă, prea târziu! Condu-
când-o odată prin pădurea de unde luase câteva lemne cu
căruţa, iapa nu a mai răspuns comenzilor și, ca și când ar fi
hotărât că trebuie să termine cu viaţa ei de chin, s-a arun-
cat în prăpastia care se deschidea în faţă...
El era cât pe-aici să se răstoarne odată cu căruţa,
dar a scăpat și doar puterea luminiţelor aurii a reușit să-i
redea încrederea în realitatea pe care o trăiau...
Același lucru s-a întâmplat când moara, prăvălia,
pământurile și pădurea le-au fost luate și naţionalizate... În

179
felul ei tăcut, s-a uitat la el cu privirea în care, deși luminiţe-
le aurii nu mai străluceau la fel de puternic, era la fel de
pătrunzătoare și mult mai înţeleaptă...
Înţelepciunea a trecut de la unul la altul și au accep-
tat ceea ce se întâmpla, la fel cum acceptaseră boala fetiţei
lor... S-au îndreptat și au găsit soluţii pentru a repara ce se
mai putea repara... Și ei credeau în continuare că este ce
repara, fiindcă atâta timp cât erau împreună, merita să re-
pare tot ce se strica în jurul lor, ca să nu le strice propria
viaţă....
El a acceptat să preia moara lui ca slujbaș, fiindcă
oricum nu avea cine să o pornească, iar puţin mai târziu,
când n-a mai putut învârti roata morii, a preluat, tot ca
slujbaș, fosta lui prăvălie devenită magazin al statului... Aici,
uneori, și ea putea să-l ajute, și asta făcea ca lucrurile să nu-
i mai pară lui așa de nedrepte...
Seara se așezau în balansoar, deși nu mai erau la fel
de supli, și, de multe ori, se distrau pe seama bătrânului
obiect care protesta din cauza greutăţii lor... Aici se luau de
mână și stăteau tăcuţi, trimiţând unul spre celălalt undele
pline de iubire ale spiritului lor, convinși fiind că fuseseră
fiecare pentru celălalt ceea ce trebuia să fie...

Îmbătrâniseră și nu mai puteau să stea amândoi în

balansoar, dar de fiecare dată când erau împreună, o aură
de profundă înţelegere și armonie îi înconjura, încât nepoţii
lor, care își puneau probleme existenţiale, sesizaseră potri-
virea lor deplină și, privindu-i, înţelegeau că împlinirea lor

180
în acest cerc închisese de fapt un ciclu de căutări și de re-
cunoașteri...
Înţelegeau și că răbdarea lor, cunoașterea și perse-
verenţa făcuseră posibilă regăsirea... Lucrul acesta li se
confirmă când, după moartea ei, el mai trăi doar câteva
luni, împuţinându-se cu fiecare zi care trecea, ca și când,
odată cu ea, plecase o parte din el, nu numai imaterial ci și
fizic...

Mai târziu, își aminteau de ei ca de singurii oameni

pe care îi percepuseră în calitatea lor de Cunoscători și se
bucurau pentru ei și pentru drumul lor prin cercurile vii-
toare, în care, cine știe? o reîntâlnire în care ei înșiși să fie
Cunoscători nu era de neimaginat... Desigur, cu puțin efort...

181
 ȘI VA FI...

MOTTO
„Închidem povestea, fiindcă Legea s-a săvârșit deplin... Des-
chidem cercul unui nou început, fiindcă nimic nu se termină,
ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe Căuta-
rea... La urma urmelor, universul este necuprins iar Căutăto-
rii, Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el...” Autorul

Povestea
Pe coridorul nesfârșit care ducea spre poarta de
intrare în hangarul unde se afla nava de legătură, două
siluete veneau, una dintr-o parte iar cealaltă din partea
opusă... Deși uniforma nu te ajuta să discerni dacă e vor-
ba de bărbați sau femei, totuși, silueta din dreapta, înaltă
și subțire, cu un mers vioi, dar elegant și ușor, arăta că e
vorba de o femeie, în timp ce din stânga se îndrepta spre
poartă, cu un pas hotărât și apăsat, categoric un bărbat,
și el înalt, dar bine legat, cu un păr negru, ușor buclat,
căzut pe frunte, de unde îl dădea spre spate cu o mișcare
bruscă, de mânz sălbatic...

182
 Femeia înainta și-l privea amuzată și din ce în ce
mai curioasă, până când, brusc, se opri și-și duse mâna la
piept, ca pentru a-și opri bătăile nestrunite ale inimii...
Bărbatul mergea preocupat, așa că nu băgă de
seamă că femeia se oprise, dar ceva din tăcerea care se
lăsase îl făcu să-și îndrepte privirea spre silueta pe care o
observase inițial, dar de care parcă uitase...
În prima clipă i se păru că femeia cere ajutor, așa
de expresivă era poziția în care încremenise, dar,
apropiindu-se, încetini pașii și ochii i se măriră de sur-
priză, în timp ce o bucurie nestăpânită îi cuprindea sufle-
tul...
Totul era așa de neașteptat, încât el însuși încre-
meni o clipă, fiindcă, în următoarea, cele două siluete
zburară parcă una către cealaltă și, când ajunseră față în
față, se auziră șoaptele lor de recunoaștere: Tu ești?... Eu
sunt!... și el o primi în brațele deschise...
Privirea ei cu luminițe aurii se pierdu în întune-
cimea ochilor negri și recunoașterea fu deplină, în timp
ce mâinile lor se regăseau și se împleteau... Se priviră un
timp fără să poată spune altceva decât: Tu ești?..., Eu
sunt!..., Tu ești?..., Eu sunt!.... Se cercetau și se redescope-
reau...
Tot ce trăiseră ca Observatori prin cercurile pe
care le depășiseră împreună sau separat trecu de la unul
spre celălalt și refăcu legătura dintre ei ca un dar pe care
Forța Universală li-l oferea, recunoscându-le experiența

183
și cunoașterea, puterea spiritului lor generos și credin-
cios, iubirea lor statornică, cerc după cerc...
Se luară de mână și intrară împreună în hangar...
Comandantul stației îi aștepta și, când îi văzu, i se păru că
vede un singur trup cu două fețe, iar fețele erau expresia
celei mai puternice și adevărate iubiri care i se arătase în
lunga sa viață...
Își dădu seama că se recunoscuseră și se bucură
că nava vie va fi locul în care împlinirea lor va încheia un
drum lung, plin de răbdare și înțelegere, dar și de aștep-
tări, de alunecări și de praguri înalte, de suferință și de
speranță...
Le zâmbi și-i lăsă să se bucure de regăsirea lor, în
timp ce în hangar intrau, unii după alții, ceilalți membri
ai echipajului, pe care îi salută cu aceeași bucurie...
Erau încă douăzeci și doi, unsprezece bărbați și
unsprezece femei, selectați în urma unor teste complica-
te, care urmăriseră capacitatea lor de armonizare ca
grup și, în mare parte, ca perechi, fiindcă aceasta era o
condiție esențială pentru călătoria în spațiu cu navele
vii...
Privindu-i, diferențele dintre ei nu prea lăsau loc
ideii de jumătăți posibile, dar era doar o impresie, fiind-
că, dacă erai atent, puteai detecta că unii dintre ei păreau
să se fi recunoscut deja ca Observatori, chiar dacă nu
conștientizau deplin acest lucru...
Intrară în aeronava de legătură și se îndreptară
spre nava vie care îi aștepta la o distanță apreciabilă de

184
Pământ, de unde urmau să străbată în lung și în lat uni-
versul cunoscut și, în câteva cazuri, să treacă de acesta...
Misiunea lor era de explorare, dar și de stabilire a
unor contacte cu alte civilizații, fie pentru a se perfecțio-
na, fie spre a oferi ajutor...

Nava vie avea ca sursă energia universală, inepui-

zabilă în fapt, lucru care le permitea să străbată orice
distanță, fără să mai aibă grija combustibilului, a conec-
tărilor de orice fel sau a timpului... Ea depășea însă toate
tiparele cunoscute și prin faptul că deținea o „minte” și
un „suflet” datorate Forței Universale care îi ajutase pe
inventatorii planetari să-și desăvârșească creația...
Conducerea navei și asigurarea fluxurilor direcți-
onale unice ale echipajului și navei pentru îndeplinirea
misiunilor se bazau pe Principiul Armoniei... Orice nepo-
trivire anula dorința echipajului și nava prelua conduce-
rea...
Toți cei douăzeci și patru de membri ai echipaju-
lui fuseseră timp îndelungat pregătiți pentru această
misiune, fiindcă era pentru prima dată că nava vie ieșea
în afara galaxiei și ataca distanțe pe care cu puțin în ur-
mă omenirea nici nu visase că le poate atinge...
Unii dintre membrii echipajului se știau din peri-
oada de pregătire, alții însă, așa cum se întâmplase și cu
cei doi tineri care se recunoscuseră la intrarea în hangar,
fuseseră pregătiți pe planete diferite și nu se întâlniseră
decât la părăsirea Pământului.

185
 Acum ascultau ultimele cuvinte ale comandantu-
lui stației și se priveau curioși, mai ales că jumătate din-
tre ei se întâlneau pentru prima dată...
Cei doi se țineau în continuare de mână și aura
din jurul lor le atrase atenția noilor veniți, făcându-i să se
îndrepte prietenoși spre ei, așa că, în curând, ei deveniră
un fel de lideri de suflet ai micului grup...
Totul se desfășurase spontan și comandantul se
gândi că ei doi vor deveni curând modelul perfect pentru
echipaj, și aceasta în beneficiul misiunii lor...

Nava era imensă, din perspectiva constructorilor

ei și a micului echipaj, dar, desigur că era minusculă față
de corpurile cerești printre care se deplasa...
Proiectată ca un sferoid, reproducea, în mic, Pă-
mântul, de aceea toţi se simţeau ca acasă, umblând ne-
stingheriţi prin imensele spaţii ale acesteia...
Viaţa pe navă era liniară într-un fel și plină de ne-
prevăzut în altele... Era liniară prin partea care ţinea de
conducerea ei spre punctele stabilite în prealabil, în con-
cordanţă cu planul iniţial de zbor și cu scopurile misiunii
lor... Toţi erau cei mai buni în domeniile solicitate de misi-
une, așa că, din acest punct de vedere, călătoria se desfășu-
ra conform planului...
Neprevăzutul venea din două direcţii... Una ţinea de
oameni și de relaţiile dintre ei; a doua ţinea de relaţia lor cu
nava...

186
 În drumul pe care-l străbătuseră, echipajul și nava
se armonizaseră atât de mult, încât existase doar o sin-
gură clipă în care nava hotărâse singură, în pofida dorin-
ţelor majorităţii... Asta fusese demult, tare demult şi cei
doi, care făcuseră încercarea de a se sustrage ideii de
armonie, rămăseseră undeva în urmă, pe una dintre pla-
netele vizitate...
Alți zece nu rezistaseră atracţiei manifestate de
lumile noi la care ajunseseră, așa că, acum, la bord, se
găseau șase bărbați și șase femei, formând perechi care
făcuseră față tuturor încercărilor...
Relaţia cu nava era una mai complicată... În afară de
Armonia necesară dirijării, nava îi solicita într-un mod care
imita până la detaliu viaţa de pe Pământ...
Se stabiliseră câte doi sau mai mulţi în case pe care
și le ridicaseră singuri, în munţi, pe dealuri sau la câmpie...
Se întâmpla uneori să le schimbe între ei și, de foarte multe
ori, să se adune toţi la cabana celor doi, aflată în crângul de
la poalele muntelui. Acolo se simţeau cel mai bine, fiindcă
experienţa acestora, în esenţa ei, pozitivă, îi ajuta să se mo-
deleze în aceeași direcţie...
Pe de altă parte, nava, preluând Pământul ca model,
solicita soluţii pentru fiecare situaţie, pornind de la regla-
rea naturală a selecției animalelor, până la producerea apei
sau a hranei proaspete, astfel că lucrurile căpătau de multe
ori caracteristicile vieţii complicate de acasă...

187
 Înţelegerea profundă dintre membrii echipajului
anulase însă orice încurcătură... Nava părea mulţumită și-i
ajuta, funcţionând perfect...

În mijlocul echipajului, cei doi continuau să-i sur-

prindă pe toți... Exista ceva în comportamentul şi în pri-
virea lor, care dezvăluia multă înţelepciune şi o perfectă
înțelegere... Continua să existe în jurul lor o aură poziti-
vă, care, atunci când erau împreună, devenea aproape
palpabilă prin impresia de armonie pe care o transmitea
privitorilor, încât aceștia recunoscuseră în ei ţelul pro-
priei lor existenţe...
Nu vorbeau aproape deloc... Se priveau doar şi, ca
roţile unui perpetuum mobile, gândurile lor se potriveau
instantaneu iar ceea ce simţeau se manifesta ca mici ex-
plozii stelare în întreaga lor făptură, pornind de la ochii
ei căprui cu luminiţe aurii spre ochii lui negri și adânci ca
noaptea...
În momentele lor libere hoinăreau pe drumuri
știute sau neștiute, pe care nava miraculoasă le oferea cu
generozitate, așa că, la puţin timp după ce porniseră în
lunga lor călătorie, într-o asemenea plimbare, descoperi-
ră un loc care le aminti amândurora în aceeași clipă de
insuliţele primei recunoașteri...
Văzură mai întâi scorbura și abia apoi câteva mici
adăposturi din crengi și trunchiuri căzute, așezate în
cerc... Mână în mână, se întoarseră unul spre celălalt...
Luminiţele din ochii ei ardeau, în timp ce el părea să o

188
cuprindă toată în privirea intensă a ochilor mari și
negri... O trase ușor spre el și când ea se lipi de pieptul
lui, simţiră amândoi că lumea lor interioară se deschidea
spre a treia Lege...
Plutiră parcă spre insuliţa cu scorbura... Fără să-și
desprindă privirile, lăsară să cadă veșmintele și-și uniră
buzele în sărutul așteptat în atâtea cercuri... Nu se mai
săturau unul de celălalt și, trăind același vis, se lăsară pe
iarba moale, căutându-se cu aviditate, ca și când ar fi
vrut să se asigure că sunt cu adevărat...
Ea închise ochii, dar el îi ceru în șoaptă să-l pri-
vească... Luminiţele aurii se adânciră în întunecimea
ochilor lui și explozia simţămintelor lor îi purtă dincolo
de limitele universului... Atunci se desăvârși triunghiul în
cercul vieţii lor, iar ea șopti: „Visul de dincolo de mun-
te…”
La întoarcere, încă pluteau... Colegii lor îi priveau
cu uimire, dar și cu multă dragoste, înţelegând că sunt
primii care împlineau Legea în toate ipostazele ei...

Purtându-și fiul, ea înflorise... El era Ea și nimic

din ceea ce însemna legătura lor nu se schimbase... Ceea
ce li se dezvăluise era că, într-o asemenea legătură, copi-
lul nu însemna altceva decât încă o dată ei doi la un loc,
echilibrul și continuitatea... El era și rămăsese jumătatea
ei perfectă... Copilul era cel care deschidea un nou cerc și
o nouă căutare...

189
 Născut din legătura lor plină de iubire, copilul
crescu în mijlocul micii lumi de pe navă, având totodată
o mare libertate, fiindcă nava deveni locul lui de joacă și,
pentru un copil, asta însemna nemărginirea...
De câteva ori îl pierduseră, dar de fiecare dată se
priviseră și zâmbiseră... Nu era el fiul care să se piardă...
Într-adevăr, apărea după un timp mai lung sau mai scurt,
cu hainele rupte, cu mutriţa lui, de pe care ochii negri îi
priveau provocator, și cu ceva în mână, un ceva descope-
rit de el... Îl primeau liniștiţi și tatăl se ducea cu el să cer-
ceteze acel ceva... Aceste cercetări îl formară, fiindcă, în
curând, deveni cu adevărat preocupat de aflarea unor
lucruri la care nici unul de pe navă nu se gândise...
Se uitaseră la el în clipele lui de liniște și observa-
seră mirați și bucuroși cum se înţelegea cu nava... Părea
că aceasta îi dezvăluia direct tot ceea ce dorea să cunoas-
că și adăuga mereu informaţii în plus, deţinute de ea sau
culese din universul pe care îl parcurgeau...
Fiul lor crescuse și ei erau tot mai conștienți că el
era cu adevărat un punct de echilibru, dar și un perma-
nent prilej de a înțelege esența Legilor pe care ei le res-
pectaseră...
Când ajunseră într-una din galaxiile prietene,
acesta ceru să-l lase pe una dintre planete, pentru a se
perfecţiona... Triunghiul funcţiona încă, dar fiul lor își
începea căutarea pentru propriul său triunghi, sărind
într-un alt cerc...

190
 Își luă rămas bun de la ei și de la navă, promiţând
revederea... În acest cerc sau în altul...
Deși li se părea că se rupe ceva din ei doi, accepta-
ră despărţirea, încredinţaţi că fiul lor își va urma calea
spre deplina cunoaștere, ca un iniţiat...

Rămași pe navă, ei doi își continuau viaţa în ace-

eași armonie a jumătăţilor perfecte... Trăiau la fel de in-
tens fiecare întâlnire a trupurilor lor, dar găseau bucurii
în orice clipă în care privirile lor se împleteau sau când
gândurile li se conectau, indiferent de ceea ce urmau să
facă... Uneori se cercetau cu o asemenea putere, încât
dacă erau la distanţă unul de altul, se apropiau ca în
transă, până ce mâinile lor se atingeau, asigurându-se
parcă de existenţa celuilalt...
Trecuse mai mult timp după plecarea fiului lor,
când, la un moment dat, privind-o, ochii i se luminară și o
bucurie imensă se răspândi peste toată făptura lui...
Ușurarea și speranţa care i se citeau pe faţă o fă-
cură să se apropie de el și, în timp ce-l cuprindea în căl-
dura luminiţelor aurii, o nouă poartă se deschise în fiinţa
ei, pe care pătrunse și-l prinse de mâna întinsă...
El întrebă șoptit: Tu ești?... Eu sunt!... răspunse ea
cu toată dragostea adunată în lungile lor căutări... Era ea,
Observatorul de care avusese atâta nevoie în drumul lui
prin cercuri și pe care acum îl regăsea în el însuși...
Retrăind intensitatea legăturii lor, o luă în braţe și
o sărută cu toată iubirea și așteptarea care îl însoțiseră

191
de când părăsise mica odăiță în care se izolase... Ea înţe-
lese mesajul acestui lung sărut... Dar mai înțelese și că
era ca un fel de a-i spune că asta dorise el, de când, ado-
lescent neștiutor, pornise pe calea cunoașterii... Îl mân-
gâie cu duioșie și amândoi deodată mulţumiră Forţei
care le ajutase să se regăsească...

Că erau niște privilegiaţi devenise evident pentru

toţi colegii lor... Trăiau atât de armonios, încât acest lu-
cru se reflecta și în relaţia cu nava, dar și în relația cu ei...
Cercetările lor erau primite întotdeauna cu ne-
răbdare și de la rezultatele obţinute de ei se deschideau
întotdeauna căi noi de cunoaștere pentru fiecare...
Pe de altă parte, mica lor comunitate le oferea tu-
turor prilejuri nenumărate de petrecere a clipelor libere,
astfel ca viața lor să fie cât mai apropiată de ceea ce trăi-
seră înainte de lunga călătorie...
Într-una din zile, doi dintre colegi organizară o
petrecere la casa lor, pe care tocmai o reconstruiseră...
Se îndreptară și ei spre locuința prietenilor pe ca-
re nu-i mai vizitaseră de mult timp... Priviră casa de pe
poteca pe care mergeau și se opriră, fulgeraţi de același
gând... Și tot atunci se întoarseră unul spre celălalt și ros-
tiră amândoi deodată: Tu ești?... Eu sunt!..., râzând și
bucurându-se atât de complet, încât forţa bucuriei lor îi
scoase pe toţi din casă...
Zâmbeau, tachinându-i, fiindcă acum erau destul
de iniţiaţi ca să înţeleagă ce trăiau prietenii lor...

192
 Se mai uitară o dată și-și dădură seama că nu era
deloc casa lor, dar îi mulţumiră în gând că declanșase
recunoașterea... Erau tot ei, dar mult mai compleţi, mai
puternici, mai înţelepţi...
Când se reîntoarseră acasă, în dormitorul dinspre
munte, o dezbrăcă cu nerăbdare și o privi la fel cum pri-
vise proiecția magică din curtea casei în care se întâlni-
seră... Acum însă erau unul și ea era el... O cuprinse în
braţe și, în timp ce trupurile lor se întâlneau, luminiţele
aurii se pierdeau în ochii lui negri și adânci... Era tot ce-și
doreau și încă ceva... Triunghiul se refăcea și Legea con-
tinuităţii le asigura încă o dată nemurirea...

Fiica se născu și crescu și ea în același cadru ca și

băiatul... Se înălţa cu repeziciune și, deosebit de curioasă,
știa cam tot ce se putea cunoaște pe navă... Intuise că
adevăratele cunoștinţe erau deţinute de aceasta, dar nu
îndrăznise s-o contacteze, așa cum făcuse fratele ei... Ini-
ţiativa o luase nava, care, la un moment dat, o oprise din
peregrinările ei și îi dăruise cunoștinţele necesare...
Fata rămase și ea pe una dintre planetele pe care
avusese loc ultima lor oprire... Se priviseră toţi trei cu
forţa pe care le-o da triunghiul și o lăsaseră să plece...
Durerea fusese aceeași ca și la despărţirea de băiat, dar
ei știau că cei doi copii erau deja inițiați și, parcurgând
cercurile, nu făceau altceva decât să-și desăvârșească
Cunoașterea...

193
 Nava se apropia de sfârșitul călătoriei și, puţin
înainte de a se conecta cu Pământul pentru a fi transfe-
raţi, se prinseră de mână și, la fel ca la început, se priviră
și plecară să revadă locul în care Legea se împlinise de-
plin...
Insuliţele erau neschimbate... Ei doi se simţeau la
fel de tineri, dar mai compleţi, mai puternici și mai legaţi
unul de celălalt ca niciodată...
Reveniră pe Pământ cu bucuria reîntoarcerii, dar
și cu o reală părere de rău că se despart de nava care le
fusese mai mult decât un partener... Îi mulţumiră în felul
în care învăţaseră să o facă și ea păru mișcată de senti-
mentele lor... Le transmise totodată încrederea pe care o
avea în destinul lor în acest cerc, ca și în cele care îi aș-
teptau să reia căutarea... La urma urmei, erau Cunoscăto-
rii!...
După ce încheiară toate formalităţile legate de mi-
siune, se despărţiră, promiţându-și să se viziteze și poa-
te, cine știe, chiar să-și schimbe locuinţele între ei, așa
cum făcuseră pe navă... Râseseră, veseli că sunt din nou
acasă și pot să trăiască experienţa deplinei împliniri în
spaţiul real și familiar din care se desprinseseră la pleca-
rea în lunga călătorie...
Contactul cu realitatea le aminti, însă, că ei trăise-
ră într-un cerc, în timp ce pe pământ cercurile se succe-
daseră și se intersectaseră, lăsându-i pe ei în afara cur-
gerii... Trebuiau să se readapteze și, pregătiţi prin cu-

194
noașterea pe care o deţineau, se îndreptară încrezători
spre locurile lor de baștină...
Ei doi plecară aproape imediat spre crângul în ca-
re fusese casa lor, înainte de acest cerc... Nu mai era de-
cât crângul, dar se așteptaseră la asta, așa că se priviră și
amândoi în același timp se uitară spre munte... Acolo era
casa lor, știau asta! O purtaseră cu ei în atâtea cercuri,
așteptând clipa în care destinul le va opri căutarea și le
va oferi desăvârșirea...
Se luară, ca întotdeauna, de mână și porniră pe
poteca din dreapta care ducea spre versantul opus crân-
gului... Undeva sus, atârnată parcă de stânca pe care fu-
sese construită, se vedea cabana de lemn, casa lor, ultima
lor casă în acest cerc... Părea suspendată în spaţiu și timp
și ei realizau că sunt, într-un fel, în aceeași situaţie...
Ajunseră la baza cabanei și observară că parcă îi
așteaptă, florile fiind la locul lor, în ferestrele deschise...
Figura unui bătrânel fără vârstă se ivi în capul scărilor și
ei îl recunoscură pe vechiul lor îngrijitor... Desigur că nu
putea fi el, dar nu le păsa... Îl recunoscuseră și el la fel... Îl
salutară, se duseră pe terasă și priviră spre muntele în-
fricoșător din faţă...
Ciudat, dar nu mai era nimic înfricoșător... În pră-
păstii crescuseră copaci, iar ici și colo se vedeau capre
sălbatice sărind din piatră în piatră spre izvoarele care
se iţeau prin frunzișul des al arbuștilor... Lacul oglindea
acum o imagine de vis....

195
 După plecarea bătrânului îngrijitor care le arătase
că totul era la locul potrivit, ea se așeză în balansoar și el
o privi... Simțindu-i privirea, se întoarse spre el și ceea ce
văzu o făcu să-și ducă mâna la frunte și să închidă pentru
o clipă ochii, ca și când ar fi vrut să refacă o imagine pe
care o păstra dintotdeauna în sine însăși...
Se ridică și se apropiară unul de celălalt, așa cum
o făcuseră atunci, cândva, în sala în care Forța îi pusese
la încercare... Rezistaseră și se regăsiseră... Brațele lui o
înconjurară, în timp ce cuvintele pecetluiau întregirea...
Tu ești?... Eu sunt!... și ea îl privi fericită pe Observatorul
din vis...
Realizau încă o dată că prin trecerile succesive
dintr-un cerc în altul, ei păstraseră neștirbită Recunoaș-
terea... Iar nava vie le dăruise cercul magic al refacerii
legăturii care-i purtase uniți peste timp, oferindu-le însă,
cu încrederea ei, și momentul acesta de regăsire...
Înțelegeau instinctiv că regăsirea și tot ceea ce
trăiau acum erau nepreţuite și, cu acest gând, prelungeau
clipa, găsind gesturi care le descopereau ascunzișurile
trupului și sufletului, așteptând cu un freamăt al fiinţei
lor, extazul împlinirii...
Când luminiţele aurii se aprinseră în întunericul
privirii lui, unirea lor trecu dincolo de ei ca o preţioasă
informaţie pe care universul o preluă cu aviditatea ava-
rului...

196
 Legea se împlinise deplin... Jumătățile se regăsise-
ră și recreaseră Unul... Doiul desăvârșise triunghiul și
funcţionase până la recrearea Unului, iar Treiul îndepli-
nea rolul său de motor al mișcării universului...

Forţa putea fi mulţumită! Căutarea putea re-

începe...

197
198
 CUPRINS

O INTRODUCERE NECESARĂ 5
MOTTO „Iubirea este armonie și Iubirea dintre bărbat și
femeie este, mai presus de toate, ARMONIE!” Anonim
I. CĂUTĂTORII 17

„Căutătorii sunt deschizătorii drumului spre Împlinirea Le-

gii... Numai de ei depinde dacă ajung la capăt sau se rătă-
cesc...” Anonim

1. 19

MOTTO „Încălcarea Legii este o greșeală pe care, dacă ai

făcut-o, asumă-ţi-o și n-o lăsa să te doboare! Aruncă frustra-
rea și încearcă să faci din greșeala ta o treaptă spre cunoaș-
tere și desăvârșire!” Anonim

199
2. 27

MOTTO „Exerciţiul căutării este diferit de la Căutător la

Căutător, dar în esenţa lui, până se petrece Recunoașterea,
este doar un exerciţiu...” Anonim

3. 37

MOTTO „Drumul tău de Căutător nu este întotdeauna sin-

guratic... Experiențe vechi trec dintr-un cerc în altul și-ți ofe-
ră clipa de lumină de care tocmai ai nevoie...” Anonim

4. 48

MOTTO „Căutarea în sine poate să nu însemne mare lucru,

atâta timp cât Căutătorul nu învaţă nimic din experienţa pe
care i-o oferă cercul pe care l-a accesat... Greșelile nu în-
seamnă altceva decât cercuri risipite...” Anonim

5. 55

MOTTO „Jumătăţile se ating, dar o distorsiune energetică,

pe care o întâlnesc sau o trăiesc, rupe fluxurile și Cunoscăto-
rii devin din nou Căutători...” Anonim

6. 66

MOTTO „Uneori Forţa Universală te pune la încercare... Da-

că nu înţelegi la timp mesajul, din Cunoscătorul care ai fi
putut fi, devii din nou Căutător...” Anonim

200
7. 72

MOTTO „Căutarea înseamnă să te descoperi pe tine și să

accesezi posibilităţi... Dacă nu afli la timp ce cauţi, posibilită-
ţile devin realităţi și devin, de cele mai multe ori, încălcări ale
Legii Completării...” Anonim

II. OBSERVATORII 83
„Observatorul este un cuvânt... Când nu mai este doar un
cuvânt, este o forţă care corectează încălcarea Legii, iar Le-
gea cel mai des încălcată este cea a Completării...” Anonim
Primul cerc 85
MOTTO „Subconștientul păstrează comorile cele mai de preţ
ale fiinţei tale... Dacă ești atent, acolo vei descoperi semnalul
Observatorului...” Anonim
Al doilea cerc 98
MOTTO „Recunoașterea nu înseamnă doar un pas spre îm-
plinirea Legii... Ea este momentul în care spiritul tău nemuri-
tor te poartă mai sus decât Nemurirea însăși...” Anonim
Al treilea cerc 107
MOTTO „Moartea și Învierea încep și se termină în același
punct... Căutarea începe și se termină în același punct... Tu și
Eu, Eu și Tu suntem feţele acestui punct...” Anonim

201
Al patrulea cerc 116
MOTTO „Fiecare prag pe care îl treci te apropie de desăvâr-
șire... Dar fii atent! Există praguri atât de mici, pe care nu le
vezi și de care te împiedici... Ridică-te și învață să așezi cu
înțelepciune cele trei Legi sub semnul Armoniei!” Anonim
Al cincilea cerc 125
MOTTO „Căutarea este drumul, Recunoașterea este fântâna
iar Împlinirea Legii este casa de la capătul drumului... Dacă
ești suficient de atent și nu te rătăcești, drumul spre casă va
fi scurt, fântâna va avea destulă apă și casa te va aștepta
râzând...” Anonim

Al șaselea cerc 136

MOTTO „Atunci când întâlnirea devine condiţie a salvării

de la risipire a unuia dintre ei sau a amândurora, Puterea
Spiritului îi apropie pe Observatori, indiferent de unde trebu-
ie să-i aducă...” Anonim

Al șaptelea cerc 144

MOTTO „Androginul există ca tipar, dar el nu este expresia

vieţii... Viaţa cere perfecţiunea, iar perfecţiunea include în
cerc triunghiul...” Anonim

202
III. CUNOSCĂTORII 163

„Cunoașterea te poartă spre Iubire... Iubirea este ARMONIE

iar cel care-i descoperă izvorul împlinește Legea și asigură
ARMONIA UNIVERSULUI...” Anonim

A FOST ODATĂ... 165

MOTTO „Ei au existat și, fără să știe că s-au căutat, s-au

găsit... Observatori în alte dimensiuni, au știut să aștepte
până când Legea s-a împlinit. Acum, ei sunt Cunoscătorii...”
Autorul

ŞI VA FI... 182

MOTTO „Închidem povestea, fiindcă Legea s-a săvârșit de-

plin... Deschidem cercul unui nou început, fiindcă nimic nu se
termină, ci doar se încheie pentru o clipă, după care reîncepe
Căutarea... La urma urmelor, universul este necuprins iar
Căutătorii, Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el...”
Autorul

203
De același autor:

• (Coord.) Mimica. Dicţionar

multilingv (român, francez,
englez, german, maghiar),
Editura Universităţii de Nord
din Baia Mare, 2007
• Comunicare şi semnificare.
Studiul mimicii. Perspective
interdisciplinare, Editura
Universităţii de Nord, Baia
Mare, 2006
• Comunicare şi semnificare.
Atributele mimice în
paradigma fizionomiei,
Editura Universităţii de
Nord, Baia Mare, 2006
• Fonetica integrată, Editura
Umbria, Baia Mare, 2001
• Dialogul în paradigma
comunicării, Editura Umbria,
Baia Mare, 2001
• Paradigme ale expresivităţii
în lirica populară nerituală
din Maramureş, Editura
Umbria, Baia Mare, 1997
• Manual de stilistică, Editura
Umbria, Baia Mare, 1995
• Metodica predării şi învăţării
limbii şi literaturii române
(grădiniţă, clasele I-IV,
gimnaziu şi liceu), Editura
Umbria, Baia Mare, 1993

Profilul autorului:

Georgeta Corniță,
prof.univ.dr emerit, Centrul
Universitar Nord din Baia Mare,
Universitatea Tehnică din Cluj-
Napoca
 Închidem povestea, fiindcă Legea s-a
„Închidem s săvârșit
deplin. Deschidem cercul unui nou început, fiindcă
nimic nu se termină, ci doar se încheie pentru o
clipă, după care reîncepe Căutarea. La urma
urmelor, universul este necuprins iar Căutătorii,
Observatorii și Cunoscătorii fac parte din el.”
Autorul

EUROTIP*2018
ISBN 978-606-617-338-4