100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C 100C 100M

0C 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y100100Y 100 Y 100C 50 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C
C Y 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 75 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B
C Y
MB MB

De același autor:
În căutarea arhetipului, poveste, Editura
Eurotip, Baia Mare, 2018 „─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu aparin
niciunui timp... In știe acest lucru! Noi, însă, toi
(Coord.) Mimica. Dicţionar multilingv
aparinem unui timp pe care îl construim... Vă propun
(român, francez, englez, german,
maghiar), Editura Universităţii de Nord ca pentru această încercare să nu construii nimic,

Georgeta Corni ţă • ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI . NAVA VIE

din Baia Mare, 2007 fiindcă și înainte, și acum și după este totuna! Așa,
trecerea noastră va fi firească și fără pierderi, pentru
Comunicare şi semnificare. Studiul că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm noi...”
mimicii. Perspective interdisciplinare,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2006
Searching for the Archetype.
Comunicare şi semnificare. Atributele The living spacecraft
mimice în paradigma fizionomiei,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 'Mother Suro asked for their
2006 attention:
– Living spacecrafts are what they are
Fonetica integrată, Editura Umbria, because they do not belong to a
Baia Mare, 2001 certain time... In knows this! As for
ourselves, we belong to a time that
Dialogul în paradigma comunicării, we are building... I suggest that for
Editura Umbria, Baia Mare, 2001 this challenge you do not build
anything, because before, now and
Paradigme ale expresivităţii în lirica after are one and the same! Thus our
populară nerituală din Maramureş, crossing will be natural and without

ÎN CĂUTAREA
Editura Umbria, Baia Mare, 1997 losses, because losses will exist only if
we project them... Our difficulty in
Manual de stilistică, Editura Umbria,
this effort of eliminating time
Baia Mare, 1995

ARHETIPULUI
perception and supporting the living
spacecrafts as if we were part of
Metodica predării şi învăţării limbii şi
them... It might seem strange to you
literaturii române (grădiniţă, clasele I-IV,
gimnaziu şi liceu), Editura Umbria, that I speak like this, but what I am

nava vie
Baia Mare, 1993 telling you is what the Universal
Force wants me to communicate to
you...'
Profilul autorului:
Georgeta Corniă
• 2019
prof. univ. dr. emerit, Centrul Universitar
Nord din Baia Mare, Universitatea ISBN 978-606-617-393-3 Georgeta Corniă
Tehnică din Cluj-Napoca

C Y C Y
MB
georgeta cornita / nava vie 2019 MB
 ─

Searching for the

Archetype.
The living spacecraft

'Mother Suro asked for their

attention:
─ Living spacecrafts are what they
are because they do not belong to a
certain time... In knows this! As for
ourselves, we belong to a time that
we are building... I suggest that for
this challenge you do not build
anything,
because before, now and after are
one and the same! Thus our crossing
will be natural and without losses,
because losses will exist only if we
project them... Our difficulty in this
effort of eliminating time perception
and supporting the living spacecrafts
as if we were part of them... It might
seem strange to you that I speak like
this, but what I am telling you is what
the Universal Force wants me to
communicate to you...’
 Georgeta Corniță

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI
nava vie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CORNIȚĂ, GEORGETA
În căutarea arhetipului: Nava vie: poveste/Georgeta Corniță – ,
Baia Mare: Eurotip, 2019
ISBN 978-606-617-393-3

821.135.1

Coperta: Foto Constantin Brâncuși, Sărutul, 1907-1908, Sculptură în pia-

tră de Marna, Muzeul de Artă din Craiova

Georgeta Corniță, ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI.NAVA VIE

© Georgeta Corniță
 Georgeta Corniţă

ÎN CĂUTAREA
ARHETIPULUI
nava vie
- poveste –

Lui Costin și tuturor celor dragi

de pe nava vie...

Editura EUROTIP
Baia Mare 2019
 0.

De mai mult timp stătea cu cartea1 pe ge-

nunchi și, cu ochii închiși, urmărea un gând nedeslu-
șit... O mișcare neașteptată o făcu să deschidă ochii
și să privească uimită apariția care-i tulburase reve-
ria. Personajul din fața ei, apărut nu se știe cum, îi
spuse însă foarte natural că nava vie a ajuns la bază...
Desigur că ar fi trebuit să rămână fie complet
buimăcită cum și fusese în prima clipă, fie să întrebe
care navă vie... Ea nu făcu însă nimic din toate aces-
tea! Se uită liniștită spre ecranul din spate și văzu că,
într-adevăr, nava vie se întorsese...
O privea și își dădea seama că drumurile ei
prin atâtea cercuri se opriseră pentru o clipă și călă-
torii care o însoțiseră de la un capăt la celălalt al
universului, surmontând spațiul și eludând timpul,
parcurseseră, de fapt, căile inițiatice ale nemuririi...

1În căutarea arhetipului, 2018. Aici se regăsesc o serie de concepte

reluate în cartea de față: cercurile vieții, căutarea, recunoașterea,
împlinirea, Iubirea, Armonia.

5
 Ei se înapoiaseră și ea se gândea că veneau de
undeva din afara timpului și a spațiului, unde înce-
putul și sfârșitul nu mai aveau însemnătate... Oprirea
lor aici era doar o aducere aminte sau o proiecție, iar
încercările prin care trecuseră rămâneau niște pra-
guri necesare...
Înțelegând că nava vie este singura ei șansă
de a descoperi răspunsuri la multele întrebări care îi
bombardau mintea de pământean, se întoarse spre
personajul din fața sa și, fără să ia în seamă zâmbe-
tul lui malițios, îl luă de mână și păși hotărâtă prin
ecranul care îi purtă într-o clipă pe navă...
Erau toți acolo: bătrânul comandant In, inven-
tatorul navei vii, și Ira, comandantul navei vii pe ca-
re se aflau. Erau și Lilo, Rian și Maia, și colegii aces-
tora, și ei pământeni la origine, dar venind de pe
planetele pe care le colonizaseră cu mult timp în
urmă strămoșii lor: Ari și Taisa, Bart și Myra, Saul și
Bia, Ivo și Araia, Niall și Teia, Don și Sia... Ceilalți ze-
ce membri ai echipajului fuseseră recuperați de pe
Rania și, după ce ajutaseră la salvarea Pământului,
deciseseră să rămână și să-i ajute pe temerarii su-
praviețuitori...
Într-o parte, stătea Ian, fiul lui Lilo și al lui
Rian, alături de Missi, fiica lui Bart și a Myrei, de

6
Naima, de Isa, de fratele ei, Harú, și de Rip, câinele
salvator...
Hologramele îi arătau pe Paio, conducătorul
alaienilor de pe Talo, pe Ala, Set, Bar și Ned, prietenii
alaieni ai lui Ian și Missi, pe Saro, bătrânul marțian,
prietenul din alte timpuri al lui Ira și conducătorul
vechilor talonieni, pe Mama Suro, vizionara cu înfă-
țișare de animal, însoțită de fiul ei, Suri, și pe o mul-
țime de omuleți verzi și de alaieni subțiri, cu ochii
mari și cu mâinile cu trei degete...
Se uită mai atentă și văzu două ființe ciudate,
care se zbăteau, încercând să iasă din plasa hologra-
fică... Ian și Missi, când le văzură, se repeziră să le
prindă, ca și când acest lucru ar fi fost posibil... Dar
ce știa ea?! Micii surieni, fiii lui Suri, săriră în brațele
lui Ian, în timp ce hohotul lui de râs, plin de încânta-
re umplu încăperea și nava vie, râzând și ea, se făcu
nevăzută, purtându-i pe toți ca pe o prețioasă și năs-
trușnică povară...

7
8
 PARTEA I
DE PE PĂMÂNT SPRE RANIA...

1.

Nava de transfer se îndepărta deja de Pământ,

când Lilo realiză că nu reușise să-i vadă pe toți prie-
tenii ei înainte de a pleca... De la unul dintre ei, mai
ales, îi părea rău că nu-și luase rămas bun...
O discuție cu el îi arătase că plecarea cu nava
vie putea fi, într-adevăr, o altfel de viață, poate greu
de acceptat, dar era, în același timp, o șansă pe care
nu o avea oricine... Și, adăugase el, nava vie avea ne-
voie de oameni ca ea!
Nu mai aflase de ce nava vie avea nevoie de
oameni ca ea, fiindcă fusese chemat de Comandantul
In...
Lilo știa despre sine că era un astronaut bine
pregătit și că, deși majoritatea dintre colegii ei fuse-
seră special formați pentru aceste zboruri, ea deve-

9
nise ceea ce era acum într-un mod natural, pentru că
se născuse pe o navă intergalactică și părinții ei erau
vechi călători printre stele... Dar ca să aibă nava vie
nevoie de ea, nu se gândise! În schimb, dorea cu
adevărat să trăiască experiența zborului cu această
ultimă invenție a comandantului In...
De la început, fusese captivată de tot ceea ce îi
dezvăluise acesta în legătură cu nava care, sub sem-
nul Armoniei, urma să acopere universul de la un
capăt la celălalt... Misiunea ei era să creeze legături,
să exploreze, dar și să intervină, ajutând sau salvând
viața acolo unde era în primejdie...
Pe de altă parte, comandantul o lăsase să înțe-
leagă că nava vie nu era un experiment nou, dar că
odinioară universul nu fusese pregătit să o primeas-
că cum se cuvine și ea dispăruse cu experimentatori
cu tot...
Îl privise întrebătoare, fiindcă ceva din zâm-
betul lui afectuos îi dezvăluia că nu era străin de ace-
le experimente și nici de dispariția lor... Nu insistase
totuși, pentru că i se păruse că nu mai era acolo, ală-
turi, ci călătorea într-o lume doar de el știută...
Lilo simțise cumva că legătura ei cu nava vie
nu numai că se construia în discuțiile cu comandan-
tul, dar că însuși destinul ei avea nevoie de ea ca să
se împlinească... De aceea, fusese foarte atentă la tot
10
ceea ce însemna nava vie, remarcând faptul că prin-
cipalul ei atu era combustibilul inepuizabil oferit de
Energia Universală. Acest combustibil îi permitea să
aibă un comportament spațio-temporal care depă-
șea orice tipar cunoscut, comportament pe care se
baza și misiunea ei de cercetare a posibilităților de
stăpânire a găurilor negre sau black holes2, adevăra-
te capcane în calea oricăror nave spațiale...
Ceea ce o impresionase și o făcuse să înțelea-
gă saltul de neimaginat pe care comandantul In îl
făcuse cu invenția sa de la navele inteligente la nava
vie era că ea prezenta, într-un fel propriu, caracte-
risticile viului inteligent...
Construită ca un planetoid, având ca model, în
mic, Pământul, nava avea „trup”, „minte” și „suflet”!
Pe „trupul” ei urmau să locuiască, cu „mintea” trebu-
iau să se pună de acord și cu „sufletul” ei să se ar-
monizeze...
Faptul că primise o „minte” și un „suflet” în
relație cu Forța Universală făcea ca nava să aibă,
într-adevăr, un comportament unic și o putere in-
formațională proprie, dar și sensibilitate, și de ea

2 Engl. black hole = gaură neagră, o regiune în spațiu-timp cu o forță

gravitațională atât de mare încât nimic - nici măcar particulele și
radiația electromagnetică precum lumina - nu poate scăpa odată
intrat în ea. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_hole.

11
trebuia să se țină cu adevărat seama, iar armoniza-
rea lor fusese urmărită tocmai în acest sens...
Forța energetică a echipajului devenea un fel
de cârmă de care nava vie se putea folosi în momen-
tele de cumpănă... Și aceasta, pentru că nava vie nu
era Forța însăși, ci doar o emanație - e adevărat,
specială - a puterii ei, așa cum erau călătorii înșiși...
Toți cei douăzeci și trei de membri ai echipa-
jului erau pământeni, dar unsprezece veneau de pe
planetele pe care strămoșii lor migraseră cu mult
timp în urmă. Se cunoscuseră bine în perioada de
pregătire și Lilo era convinsă că armonizarea cu na-
va va fi posibilă, chiar dacă, se gândi ea, unii nu erau
încă prea siguri pe ei...
Erau unsprezece bărbați și douăsprezece fe-
mei, și Lilo știa că prima condiție a alegerii lor fusese
ca armonizarea dintre ei, ca grup, să fie perfectă. Dar
ea intuia că fuseseră detectate și gradele lor de ar-
monizare ca perechi și se tot întreba care o fi cores-
pondentul ei? Îi plăcea de toți colegii care formau
echipa, dar nu tresărise la vederea nici unuia și nici
ei nu păruseră prea interesați de ea...
*
Transferul se desfășură conform planului și
echipajul se îndreptă spre cabina unde îi aștepta
comandantul... Nu mai era In, ci un nou comandant
12
care li se spusese că are multă experiență în condu-
cerea navelor cosmice și care li se va prezenta la so-
sirea pe navă...
Cabina de comandă era punctul cheie și sin-
gurul loc care semăna cu ceea ce te-ai fi așteptat să
existe pe o navă intergalactică, al cărei parcurs urma
să cuprindă întregul univers...
Intrară pe rând și dădură mâna cu comandan-
tul care îi aștepta lângă pupitrul său... Aflată cumva
la mijlocul șirului, Lilo, deși era destul de înaltă, nu-l
depășea pe Bart care venea de pe Gliese, așa că nu-l
văzu cu adevărat pe comandant decât atunci când
ajunse în fața lui.
Cu toate că învățase în anii de pregătire să-și
stăpânească foarte bine reacțiile, de data aceasta
surpriza fu prea mare și tresărirea fu vizibilă nu
numai pentru comandant, dar și pentru câțiva co-
legi. Vru să strige: Ira! Se opri însă la timp și,
controlându-se într-o fracțiune de secundă, întinse
mâna și el i-o strânse cu un mic zâmbet liniștitor în
colțul buzelor...
Era el, prietenul de care se despărțise fără
să-și ia rămas bun! Deci... el știuse de la început că se
vor întâlni... Simți o atât de mare bucurie, încât se
sperie că și ceilalți ar fi putut să o vadă și să înțelea-
gă ce se petrece cu ea... Preocupați însă de contactul
13
cu nava, colegii ei n-o priveau, așa că rămase un
timp nemișcată, să-și trăiască bucuria... Se uită în
direcția comandantului și observă că acesta vorbea
cu ceilalți și, din când în când, o privea... Un mic
zâmbet puțin ironic, puțin malițios, dar evident în-
cântat, îi apărea pe fața tânără și luminoasă...
Își reveni și își propuse să limpezească lucru-
rile mai târziu... Se alătură colegilor, în timp ce co-
mandantul le prezenta spațiile în care urmau să lu-
creze. Când ajunse la ea, îi indică pupitrul și ea recu-
noscu imediat panoul la care exersase până atunci,
dar mult mai miniaturizat și mai atractiv. Se așeză,
în timp ce el îi zâmbea în același fel cald și puțin ma-
lițios...
Făcu o mișcare să se ridice, dar comandantul
o liniști:
─ Vom avea destul timp să vorbim și să mă
cerți! glumi el... Acum mă bucur că ești aici și... sunt
convins că mă vei ajuta să ducem cu bine la capăt
misiunea!
Îl privi și dădu doar din cap...
*
Era planificat să stea o săptămână pe navă,
înainte de a porni și fiecare se apucase deja să se
familiarizeze nu numai cu aparatura de bord cu care
urmau să lucreze, ci și cu noile lor locuințe... Acestea
14
erau în așa fel construite, încât să poată să și le ajus-
teze fiecare, conform dorințelor, imaginației și nece-
sităților...
Totodată, cunoscuseră bine toate resursele de
care dispuneau, inclusiv conținutul „arcei”, cum o
numise în glumă Ira. Realitatea era că, de fapt, nava
semăna cu o adevărată Arcă a lui Noe, purtând o
foarte mare varietate de plante, animale, pești și pă-
sări, alături de mostre conservate din tot ce însemna
viață pe Pământ.
Făcuseră, de asemenea, cunoștință cu echipa-
jul secundar al navei, compus din o sută de specia-
liști în cele mai diverse meserii, de la bucătar la me-
dic veterinar și de la îngrijitor la programator...
Deși fuseseră și ei selectați cu aceeași grijă ca
și echipajul principal, nu erau implicați în conduce-
rea navei, dar erau foarte importanți pentru funcți-
onarea tuturor sectoarelor de la suprafața și din
adâncurile ei, și toți cei douăzeci și patru de astro-
nauți apreciaseră tinerețea și buna dispoziție a tova-
rășilor lor de călătorie...
*
Săptămâna de acomodare era pe sfârșite și ei
erau gata de plecare... Ultimul control avu loc chiar
în ziua premergătoare și Lilo trecu și ea prin toate
filtrele medicale și psihologice, la fel ca toți ceilalți.
15
La sfârșit, Ira o chemă la el și ea se miră, fiindcă nu
era cazul să se gândească acum la discuții prietenoa-
se...
─ Aș vrea să discutăm ceva ce ține de tine,
Lilo! Așa cum știi, ultimele teste au fost aplicate și...
unul dintre ele dezvăluie că ești însărcinată... Nu
cred că ți-ai dat seama, pentru că sarcina e în faza
incipientă...
Glasul lui era blând și liniștitor, dar ei i se pă-
ru că îi înfige un cuțit drept în mijlocul inimii! Uitase
cu totul de Rian, soțul ei, de tot ce trăise până atunci
și..., din nou, ceea ce știa fusese ignorat! Se uită la el
cu ochii mari, parcă neînțelegând ce-i spune, deși în
mintea ei lucrurile erau clare!
Îl întrebă cu glas șoptit:
─ Trebuie să părăsesc nava?!
─ Nu, în niciun caz, dacă tu nu vrei asta! Un
copil se poate naște liniștit pe navă! De altfel, proba-
bil că vor fi mai mulți copii decât credem... Problema
e că trebuie să mergi și să te gândești în liniște la tot
ce implică acest lucru pentru tine, pentru copil și...
pentru tatăl copilului! adăugă el puțin încurcat...
─ Nu! Nu trebuie să merg nicăieri..., fiindcă e
totul sub control! se grăbi ea să-l asigure. Voi rămâ-
ne pe navă și copilul se va naște aici! Cât despre ta-
tă..., copilul nu trebuie să afle despre el, decât atunci
16
când va putea să înțeleagă... Viața mea va începe cu
adevărat acum și vreau să-l cuprind în ea pe acest
copil cu toată iubirea care a lipsit între mine și tatăl
lui... Desigur..., dacă ești de acord, în calitatea ta de
comandant...
O privire pătrunzătoare și, în același timp, în-
țelegătoare îi ajunse până în suflet, și își dădu seama
că era acceptată cu toate greșelile ei...
Se ridică și se îndreptă spre ieșire... Se mai li-
niștise, dar nu putea scăpa de senzația aceea de du-
rere sufletească cauzată de situația neașteptată în
care se afla.
Ira o urmărea atent și, înainte de a părăsi ca-
bina, se apropie de ea, o întoarse ușor spre el și, pri-
vind-o în ochi, o cuprinse în brațe... Nici dacă lumea
întreagă ar fi explodat nu putea să semene cu ceea
ce simți ea în acel moment!...
─ Ssst! Nu spune nimic! Ceea ce simți este
ceea ce simt și eu... Momentul pe care îl trăim nu
poate anula greșelile făcute de oricare dintre noi,
dar ne va ajuta să trecem peste ele și să ne sprijinim
reciproc în drumul pe care îl avem de străbătut...
─ Deci..., tu... ești perechea mea?! reuși ea să
îngaime...
─ Da! Eu sunt... și am știut acest lucru de când
am sosit pe Pământ, dar nu puteam să-ți spun, atâta
17
timp cât tu nu simțeai că este așa... Am forțat puțin
lucrurile acum, pentru că, o dată, trebuie să ieși din
deznădejdea ta, iar în al doilea rând, trebuie să por-
nești la drum încrezătoare și puternică!
─ Și copilul? întrebă ea copleșită.
─ Copilul se va naște și va avea parte de Ar-
monia pe care i-o putem noi amândoi oferi, iar
atunci când va fi pregătit, îl vom informa cu tot ce
trebuie pentru a intra în cercul său...
Dintr-odată, toată ființa ei simți o descătușare
care se reflectă în ochii strălucind de lacrimi... Sus-
pinând, își lăsă capul pe pieptul lui și, pentru prima
dată de la sosirea ei pe Pământ, se simți liberă ca
păsările cerului, dar și completă, generoasă și ferici-
tă, așa cum nu crezuse că ar mai putea fi vreodată...

18
 2.

Nava vie își începu prima călătorie, având ca

destinație planeta Saris, din galaxia MX4, aparținând
Constelației Fecioarei. Aceasta prezenta condiții
identice cu Pământul și acolo urmau să stabilească
ce posibilități de cooperare ar exista în vederea cre-
ării și dezvoltării navelor inteligente alternative,
pentru distanțe mici.
În prima parte a călătoriei, Lilo nu mai avu
posibilitatea să rămână între patru ochi cu Ira... Lua-
tă de propriile îndatoriri, se gândise că vor avea des-
tul timp să-i spună povestea ei... În clipele de odihnă
se întorcea însă mereu spre momentul Recunoaște-
rii și încerca totodată să înțeleagă de ce greșise pri-
ma dată, alegându-l pe Rian...
*
Crescuse într-o familie de astronauți. Și mama
și tatăl ei călătoriseră și călătoreau încă pe navele
spațiale... Avusese, desigur, o copilărie fericită, dar

19
oarecum artificială, fiindcă abia când ieșise din ado-
lescență pusese cu adevărat piciorul pe Pământ.
Interesată efectiv de zborurile intergalactice,
intrase în grupul comandantului In care pregătea
echipajul pentru nava vie...
Acolo îl cunoscuse pe Rian, cel care avea să-i
devină soț. Foarte sigur pe el, o abordase și n-o mai
slăbise până nu spusese da... Aproape un an simțise
că e cea mai fericită ființă de pe pământ! De ce doar
un an era o întrebare pe care și-o pusese și ea de
nenumărate ori... Se gândea însă că și asta fusese
prea mult!
În anul acela de început ea crezuse că așa ara-
tă fericirea: să aibă alături un bărbat deștept, recu-
noscut de toată lumea ca deștept și foarte îndrăgos-
tit de trupul ei, fiind gata în orice clipă liberă să facă
dragoste... Abia mai târziu observase că pe ea n-o
întreba niciodată dacă asta dorește și nici nu-l prea
interesa ce lăsa în urmă...
Încet-încet, începu să-l urmărească mai atentă
și realiză cu stupoare, dar și cu groază, că apetitul lui
sexual era legat de ingerarea lui LOX4, un fel de drog
folosit uneori de astronauți, dar de care el devenise
cu totul dependent.
Se sperie atât de tare, încât se temu să se
adreseze și singurului ei prieten: comandantul In...
20
Se zbătea între încercările de a discuta cu soțul ei și
găsirea unei modalități de a-l despărți de drog... Cu
prima, eșuase de la început până la sfârșit! Ori de
câte ori încerca să-l facă să vorbească despre pro-
blema lui, o lua pe sus și o ducea în dormitor,
spunându-i că o iubește și-i va demonstra acest lu-
cru!
Cu fiecare zi care trecea, însă, întregul lui
comportament se deteriora tot mai vizibil și ea își
dădu seama că el avea nevoie de ajutor... Atunci i se
adresă comandantului In și acesta, după o discuție
între patru ochi, îl convinse să se supună detoxifică-
rii...
Durase vreo câteva luni în care, ieșit de sub
influența drogului, părea să se comporte normal, dar
ea sesiză destul de repede că-i pierise și dragostea
pentru ea, atâta cât fusese! Fără să se lase copleșită,
se luptase să mențină aparențele, sperând din tot
sufletul că era totuși o perioadă trecătoare...
Din nefericire, curând își dădu seama că nu
mai simțea nici ea pentru el decât milă... Se sfârșise
și asta o știa bine, dar nu se pricepea deloc cum să
facă să se despartă de el, fiindcă de câte ori aducea
vorba despre asta, el fie că devenea violent, fie că
apela la mila ei... Și tocmai asta nu dorea ea să se în-
tâmple! Să stea cu el de frică sau din milă...
21
 Când stabilise că pleacă în lunga călătorie,
erau încă împreună și-i vorbise despre intenția ei
într-un moment în care părea că lucrurile nu sunt
așa de inflamate... El nu spusese nimic! Venise însă
pe neașteptate, o luase în brațe și o dusese în dormi-
tor, în ciuda protestelor ei... Făcuseră dragoste într-un
mod pe care nici acum nu știa cum să-l catalogheze,
pentru că simțurile dezlănțuite se manifestaseră la fel
și dintr-o parte și din alta...
Sub impresia senzațiilor plăcute pe care le
trăise, la început, ea îl sărutase fericită, dar, privin-
du-l mai bine și văzându-i ochii opaci, și simțindu-i
mâinile care se mișcau spasmodic în încercarea de a
o mângâia, o durere ascuțită o făcuse să înțeleagă
adevărul și fugise înspăimântată...
Imediat după asta, el îi ceru să renunțe la gru-
pul comandantului In! Cuvintele lui o uimiră în așa
măsură, încât începu să râdă și atunci el o lovi... Fap-
ta lui îl surprinse la fel de mult ca și pe ea și plecă de
acasă... Bineînțeles că întoarcerea la drog fu cea mai
simplă soluție ca să scape de remușcări sau ce o fi
fost în mintea și sufletul lui... Acceptă o nouă dezin-
toxicare, dar comandantul fu nevoit să-l scoată din
grup. După acest eșec, dispăru... Nu mai știa pe unde
e și, deși îi părea rău de el, acceptase că așa era mai
bine pentru amândoi...
22
 Uneori se gândea cu mult regret la el, fiindcă
era sau fusese o minte strălucită a generației sale...
Într-o discuție cu comandantul In, acesta îi spusese
cu amărăciune că mintea lui Rian nu putea fi egalată
de mintea nici unuia dintre colegii săi, numai că, în-
cet-încet, pierdea controlul propriu asupra ei...
*
Pe Ira îl cunoscuse în primele zile de pregătire
pentru plecarea cu nava vie... Făcea parte din grupul
de specialiști cu care lucrau și venea de pe Marte,
unde strămoșii lui ajunseseră cu două secole în ur-
mă...
Din momentul în care îl întâlnise, fără să con-
știentizeze ce se petrecea cu adevărat, simțise că
viața ei se reordonează și că poate fi veselă, liniștită
și încrezătoare în viitorul ei, uitând uneori de Rian și
de problemele lor...
Îl considerase prietenul ei, alături de coman-
dantul In, iar regăsirea lui în calitate de comandant
al navei vii îi întărise nu numai încrederea în desti-
nul ei de astronaut, dar îi adusese, ca într-o poveste,
și împlinirea la care visa orice ființă din univers...
Acum era fericită și, mulțumindu-i navei că o
acceptase, se uită la pântecele care începea să se ob-
serve din costumul elegant pe care îl purta... Mângâ-

23
ie cu tandrețe făptura care se ascundea acolo și îi
promise că va fi un copil iubit și fericit...
Ca un răspuns, o lovitură ușoară îi arătă că de-
ja stabilise prima legătură exterioară cu el... Începu
să râdă, se întoarse și continuă să lucreze la proiec-
tul casei sale rotitoare, care trebuia să capete în cu-
rând și o cameră minunată pentru copil, iar Ira îi
sugerase câteva soluții care i se păruseră ispititoa-
re...
*
Lucrând, se gândi din nou la Ira... De ce Ira și
nu Rian era o întrebare care întotdeauna o ducea cu
gândul la cele două jumătăți ale unei căni pe care o
spărsese în copilărie și pe care tatăl ei, ca să nu mai
plângă, le lipise aproape perfect, fiindcă, atunci când
i-o adusese, ea crezuse că o făcuse el întreagă. Când
i-o dăduse, se bucurase, dar tatăl ei îi atrăsese aten-
ția că era lipită...
Nu înțelesese prea bine de ce îi subliniase
acest lucru, până ce nu o folosise, probabil pentru
ceva prea fierbinte sau prea rece, nu mai știa, și cana
se desfăcuse... Atunci tatăl ei îi explicase că întregul
despărțit în jumătăți rareori se mai poate reface,
chiar dacă pierderile sunt infime particule de cuarț,
ca în cazul cănii ei... La orice presiune dinafară, aces-

24
te pierderi își vor spune cuvântul și jumătățile cad la
pământ!
Bineînțeles că îi explicase pentru mintea ei de
copil, dar mai târziu, reluaseră discuția și atunci îi
vorbise despre aspirația omului de a se întregi... Și,
mai în glumă, mai în serios, el îi spusese că pentru
cana perfectă este nevoie ca în grămada de jumătăți
din univers să mai existe neștirbite părțile ei... Și,
având în vedere faptul că grămada aceasta este uria-
șă, să tragă și ea concluzia dacă este greu sau ușor să
se regăsească...
Nu e nevoie numai de potrivire, ci și de liantul
care să le țină laolaltă, chiar dacă în vânzoleala gră-
mezii au mai pierdut câteva fire de cuarț... Cana va
rezista atâta timp cât liantul și materialul din care e
făcută rămân intacte... Curioasă, îl întrebase ce fel de
liant ar trebui, iar tatăl ei îi răspunsese simplu: Iubi-
rea!
Răspunsul tatălui său nu fusese însă complet,
de îndată ce ea crezuse că iubirea îi unise pe ea și pe
Rian, și jumătățile căzuseră foarte repede la pă-
mânt...
Abia acum realiza că nu felul acela de iubire
era cel la care se gândise tatăl ei. Nu iubirea dirijată
de instinct, ci iubirea dirijată de spirit și susținută de
instinct ar fi fost necesară, dar nu-și dăduse seama...
25
Probabil fusese partea de înțelepciune pe care tre-
buia să o câștige din propriile experiențe...
*
Lilo stătea încă adâncită în gânduri, când auzi
micul roboțel care o anunța că trebuie să se pregă-
tească pentru schimb. Se uită încă o dată la modifi-
carea pe care o făcuse în plan pentru camera copilu-
lui, lăsă proiectul pe masa monitor și plecă să se îm-
brace... Își luă costumul special care le asigura nu
numai confort, dar și protecție, ieși din casă și se în-
dreptă spre cabina de comandă.
Se uită în jur, în timp ce înainta pe aleea um-
brită de pinii verzi și nu prea înalți, cu un sentiment
pe care nu putea să-l cuprindă în obișnuitele clasifi-
cări, fiindcă ceea ce simțea când se mișca în spațiul
primitor al navei era mult mai complicat decât o
simplă încadrare... Era un sentiment profund de
mulțumire, dar, într-un fel, și de recunoștință... Era,
în același timp, și multă înțelegere și acceptare, și,
când se gândea la Ira, era iubire, deși i se părea că
Iubirea, așa cum o înțelegea ea, exprimă prea puțin
din ceea ce simțea pentru el...
Grăbi pasul și intră cu zâmbetul pe buze în sa-
la în care pupitrele erau gata pentru preluare... Ira îi
făcu un mic semn de recunoaștere și, când ajunse

26
lângă ea, îi transmise și ei ultimele instrucțiuni, așa
cum făcuse și cu ceilalți cinci colegi de schimb.
Deși fiecare știa ce are de făcut și informația
era stocată vizibil și ușor de accesat, obișnuiau to-
tuși să se informeze reciproc în mod direct și pentru
că, astfel, considerau ei, se păstrau raporturile uma-
ne obișnuite... Pe de altă parte, reușeau de multe ori
să mai relaxeze atmosfera cu mici glume de rămas
bun și cu urări pentru cei care aveau să se destindă
în următoarele ore libere...
Ira o întrebă dacă totul e în regulă și, după ce
primi confirmarea, se îndepărtă, nu înainte de a o
mângâia ușor pe obraz...
Avea de stat în schimb șase ore, apoi urma să
se întâlnească cu el și să stabilească programul pen-
tru timpul liber care le rămânea.
Atentă la panoul ei, nu era mai deloc solicita-
tă, atâta timp cât călătoria se desfășura conform
planului și nu existau amenințări de niciun fel...
Se uită la monitoare, apoi privi în jur...
Colegii ei erau acum Bart și Myra de pe Gliese,
care se căsătoriseră pe navă... Myra era deja însărci-
nată și Ira îi reamintise vorbele lui în legătură cu
copiii care vor popula nava...
Puțin mai departe se aflau Ari de pe LuytenB
și Don și Sia de pe Kepler 22B. Don și Sia formau de-
27
ja o pereche și aveau toate șansele ca recunoașterea
lor să se termine tot cu o căsătorie... Ari, în schimb,
era căsătorit și avea un copil cu soția pe care o lăsa-
se acasă...
Lilo se gândi că testele aplicate descoperiseră
destul de corect posibilitățile de armonizare, dar nu
toți puteau să și împlinească Legea în acest cerc...
De fapt..., ea greșea..., pentru că nu se gândea
că lunga lor călătorie surmonta cercurile vieții fiecă-
ruia și ei nu mai intrau în tiparul muritorilor de
rând...

28
 3.

Călătoria decurgea conform previziunilor și

Lilo se gândea că pe Saris se va duce însoțită de fiul
ei, fiindcă deja știa că va avea un băiat...
De multe ori, Ira o cuprindea și discuta în
șoaptă cu copilul, și ea era convinsă că, într-un fel, ei
se înțelegeau, pentru că loviturile lui și mișcările pe
care le făcea erau întotdeauna în concordanță cu
ceea ce aștepta Ira ca răspuns. Ea se speria, dar Ira
râdea în hohote și atunci copilul dădea din mânuțe și
piciorușe, și ei i se părea că-i aude și râsul la fel de
nestăpânit...
Așa se și născu: râzând, fiindcă Ira, prezent la
naștere, avusese înainte o discuție foarte amuzantă
cu el... Ira fusese cel care îl primise în brațe și copilul
zâmbise cu toată gura lui știrbă, când bărbatul care
urma să-i fie tată îl sărutase ușor pe vârful nasului...
Ea se uitase mirată la micuța și precocea ființă
și simțise că era cu adevărat parte din ea, dar remar-

29
ca totodată că devenea o parte indubitabilă a legătu-
rii ei cu Ira...
De comun acord cu acesta, dădură copilului
numele de Ian și se pare că fusese o alegere bună,
pentru că imediat după ce îl strigară cu acest nume,
copilul râse, vizibil aprobator.
Rian dispăruse cu totul din mintea ei și tot ce
asocia cu micuța făptură făcea parte numai din lu-
mea în care trăia acum...
*
Ajunși în apropiere de Saris, nava de transfer
îi preluă și-i purtă la bază, de unde un minivoleu îi
duse la hotelul imens în care erau cazați. Stabiliră
programul împreună cu gazdele lor iar pe Ian, care
avea aproape doi ani pământești, hotărâră să-l lase
împreună cu copiii sarisieni într-unul din locurile lor
de joacă.
Copilul avea o fire plăcută, era răbdător și în-
țelegător, așa că atunci când Ira îi spuse ce trebuie
să se întâmple, se arătă entuziasmat de ideea de a
cunoaște alți copii... Îl duseră în prima grădiniță și,
deși nu știa limba, în câteva minute reuși să se apro-
pie de un băiețel de aceeași vârstă, pe care îl cuceri
imediat cu zâmbetul lui prietenos.
Trecuse cam jumătate din perioada progra-
mată pe Saris și, într-una din zile, li se propuse să
30
meargă să viziteze un alt oraș în care se găseau
puncte de lucru... La insistențele lui Ian și la sugestia
gazdelor lor, îl lăsară pe acesta împreună cu ceilalți
copii în grădinița cu care deja se familiarizase.
Când reveniră, îl găsiră pe micuțul lor râzând
și sărind, alături de prietenii lui, peste un vraf de
jucării pe care le așezaseră în mijlocul camerei de
joacă. Când îi văzu, alergă fericit să-i întâmpine și
primul cuvânt pe care îl spuse îi țintui locului:
─ Tata! A venit tata! Altul tata! I-am spus că
Ira este tata și el este tata! Uite ce mi-a adus! și le
arătă un minivoleu miniaturizat.
Ira își reveni primul... Îl luă în brațe pe băiețel
și-l sărută, apoi i-l așeză în brațe lui Lilo, în timp ce îl
întreba:
─ Și ce ai mai vorbit cu altul tata?
─ Nimic... M-a întrebat de mama și i-am spus
că e plecată...
─ Ți-a spus că mai vine?
─ Da! A spus că vine și azi, și mâine și mereu!
Lilo crezu că o să-l scape din brațe când auzi
cuvintele copilului... Ira i-l luă repede și-l roti în aer,
în timp ce băiețelul striga cât îl țineau puterile:
─ Mai sus! Mai repede!
Îl mai roti de câteva ori și privi spre Lilo care
se îngălbenise... Îl lăsă ușor pe copil și-l trimise să se
31
joace cu micii lui tovarăși, după care, se apropie de
ea, o așeză pe unul dintre fotolii, își trase și el unul și
îi luă mâinile într-ale sale.
─ Lilo! Știam că se va întâmpla acest lucru,
dar nu credeam că așa de repede... Cu atât mai bine,
fiindcă se pare că Rian a oferit și soluția: altul tata!
Ne vom folosi de această portiță și vom vedea ce
este de făcut mai departe... Cert este că trebuie să
stăm de vorbă cu Rian, să vedem ce gândește și el...
Oftând, ea îi strânse mâinile care le cuprinse-
se pe ale ei și dădu din cap aprobator, dar în același
timp o teamă nedefinită îi invadă sufletul, pentru că
așa cum îl cunoscuse ea pe Rian, te puteai aștepta la
orice de la el...
Pe de altă parte, încerca să se autoliniștească...
Acum îl avea alături pe Ira și puterea lui era și pute-
rea ei! Cu acest gând în minte, îl privi și un zâmbet
curajos se ivi pe chipul ei...
─ Sunt sigură că voi găsi argumentele necesa-
re pentru a-l convinge pe Rian că trebuie să stea cât
mai departe de copil, până când acesta va reuși să
înțeleagă care este problema cu altul tata...
─ Este adevărat, Lilo, că poți găsi argumente,
dar eu cred că nu trebuie să te duci cu idei precon-
cepute la această întâlnire... Încearcă să-l privești cât
de obiectiv poți, fiindcă nu știi cum a evoluat... Din
32
discuția cu copilul, mi s-a părut destul de rezonabil,
deși... felul abrupt în care s-a prezentat putea face
mult rău... Însă..., zâmbi el, a văzut cu cine are de-a
face!...
─ Voi încerca..., dar nu va fi ușor...
─ M-am gândit că poate vrei să te însoțesc...
Totuși, nu cred că e bine…
─ Nu, nu, Ira! Mă descurc! Lucrurile trebuie
clarificate între noi și s-ar putea ca prezența ta mai
mult să-l înfurie, decât să-l liniștească...
─ E o presupunere și iar apelezi la idei pre-
concepute... Te rog mult să încerci să-ți speli creierul
înainte! glumi el.
─ Am înțeles! spuse ea și zâmbi...
Îi strânse mâna și se ridică... Mai liniștiți, se
duseră să-și recupereze spiridușul care își continua-
se nestingherit joaca...
─ Ira! Ție îți place de altul tata?
Ira îl privi puțin mirat, după care îi răspunse:
─ Sigur îmi va plăcea, când îl voi întâlni!
─ Păi, îl întâlnești acum, fiindcă ne așteaptă la
hotel...
Ira se uită prevenitor spre Lilo, apoi îl întrebă
cu cel mai obișnuit glas al lui de ce voia să știe dacă îl
place el pe altul tata.

33
 Copilul îl privi cu ochii lui negri, atotștiutori,
și-i spuse:
─ Pentru că ar fi interesant să am doi tați, de
aia! Și mama va trebui să aibă grijă de trei băieței...
─ Care... trei băieței?... se uită nedumerită Lilo
la el, în timp ce Ira râdea în hohote, îmbrățișând co-
pilul.
─ Cum care? Prima dată eu, apoi tata Ira, apoi
altul tata...
─ Și... cam cum ai vrea tu să aibă mama grijă
de noi? îl întrebă amuzat Ira.
─ Păi..., pe mine să mă sărute și să se joace cu
mine toată ziua și... pe voi doi... să vă pună să jucați
șah!
─ Toată ziua? Asta zic și eu strategie de a ține
la distanță doi băieței mai puțin agreați!
Ira se distra copios și începuse și Lilo să intre
în jocul lor, dar ușa de la intrarea în holul hotelului îi
trezi la realitate, mai ales când îl văzură pe Rian că
se ridică de pe unul dintre fotolii și înaintează spre
ei.
Ira nu-l cunoscuse direct, dar îl știa din peri-
oada când avusese problemele de care aflase de la
comandantul In... În timp ce îl întâmpinau, Lilo îl
privea cu încrederea pe care i-o redase ultima con-

34
vorbire cu Ira, așa că îi zâmbi și-l salută, după care
făcu prezentările...
Încerca să elimine orice idee preconcepută,
dar nu putu să nu remarce că părea mult mai îmbă-
trânit și puțin nesigur... Era la fel de frumos și ochii
lui o fixau cu insistență, parcă încercând să refacă
amintiri care să o apropie... Nu reușea însă să-și
aducă aminte decât de clipa în care o lovise și asta îl
făcea șovăitor și puțin încurcat...
După ce schimbară câteva cuvinte de curtoa-
zie, Ira îl luă pe Ian și se îndepărtară, lăsându-i pe cei
doi să discute în liniște...
Fără să părăsească zâmbetul plăcut și preve-
nitor, Lilo îl întrebă direct ce mai face și cum a ajuns
pe Saris...
Văzând-o pe Lilo că îl abordează cu atâta na-
turalețe, Rian își reveni și spuse:
─ N-am știut de copil! N-aș fi plecat, te asigur!
Am aflat târziu, de la comandantul In, pe care l-am
vizitat după o scurtă perioadă de peregrinări...
Aici, se opri puțin și fața i se întunecă... Alungă
însă rapid amintirile neplăcute și continuă:
─ După o discuție ceva mai îndelungată, co-
mandantul mi-a spus că există pe Saris cerere de
specialiști în conducerea navelor de ultimă genera-
ție, așa că am venit!
35
 ─ Ai știut că ne vom opri aici?
─ Nu de la început! Am aflat întâmplător de
faptul că veți avea aici întâlniri și, deși trebuia să
plec într-o călătorie, am rugat Centrul să-mi permită
să rămân ca să-mi văd fiul... Și l-am văzut! E un copil
extraordinar, Lilo!
─ Și... nu te-ai gândit că i-ai fi putut face mult
rău cu prezentarea ta ca un alt tată?
Când spuse ultimele cuvinte îi veni în minte
figura inteligentă a băiețelului care nu păruse deloc
încurcat de situația creată și zâmbi, în ciuda întrebă-
rii foarte serioase pe care o pusese...
Neînțelegându-i zâmbetul, Rian începu să se
înfurie... Ea observă la timp semnele și interveni
imediat:
─ Nu te supăra, dar zâmbeam pentru că mi-am
adus aminte de felul în care ne-a spus Ian de întâlnirea
cu tine...
─ Și... ești de acord să fiu... altul tată?
─ Nu ești altul tată, ci tatăl lui adevărat, dar nu
aveam de gând să-i spun atât de repede, fiindcă pre-
supuneam că nu va înțelege... Se vede însă că l-am
subestimat! Pe de altă parte..., aș vrea ca pentru tine
să fie clară despărțirea dintre noi! Clară și definitivă!
─ Ești cu Ira acum? Într-un fel, cred că de el
m-am temut... Dar nu-i reproșez nimic! Ești o femeie
36
frumoasă și deșteaptă și m-aș fi mirat să nu te re-
marce...
─ Ca de obicei, greșești mult... Într-adevăr,
sunt cu Ira, dar nu cum crezi tu și nu pentru că sunt
frumoasă și deșteaptă, ci pentru că el este el și eu
sunt eu, iar noi trebuia să ne întâlnim odată! Din ne-
fericire și din fericire ne-am întâlnit acum...
─ Din fericire, înțeleg, dar de ce din neferici-
re? Aveți fiecare ce și-a dorit...
─ Nu! Nu avem chiar tot ce ne-am dorit, fiind-
că eu am greșit și am luat iubirea pentru tine ca fiind
unicul sentiment ce se putea simți în acest univers...
─ Hai să fim serioși! Iubirea ta s-a sfârșit când
ți s-a propus să pleci cu nava și, probabil, când l-ai
văzut pe Ira...
─ Nu, Rian, nu e așa! Iubirea noastră nu a fost
niciodată completă, nu știu din ce cauze; probabil că
așa am fost sortiți, doar să greșim împreună... Dar
când vei descoperi și tu că există o astfel de iubire
totală și plină de armonie, când fiecare gând este al
tău și al celuilalt, când poți să te bazezi pe celălalt ca
pe tine însuți și mai mult chiar, atunci îmi vei da
dreptate...
─ Să înțeleg că asta e iubirea ta de acum?
─ Înțelege ce vrei, dar nu despre asta trebuie
noi să vorbim, ci despre băiețel! Cred că ai remarcat
37
că este foarte deștept, și aici cred că seamănă cu ti-
ne, dar este și foarte vesel, și aici seamănă cu Ira,
deși el nu are alt merit decât acela că i-a ocrotit exis-
tența, în timp ce era în pântecul mamei sale... Îl vei
putea întâlni ori de câte ori vei dori, dar vreau să-i
păstrez copilului meu și inteligența, și veselia, așa
că... orice întâlnire va trebui să fie a celor trei... băie-
ței în prezența mamei! și ea zâmbi.
El păru din nou contrariat și gata să se supere,
dar ea îi povesti imediat ce spusese copilul... Se ve-
dea pe fața lui că propunerea fiului său îl și surprin-
dea, dar îl și făcea să simtă o profundă recunoștință,
pentru că nu se așteptase deloc ca micuțul să-l ac-
cepte atât de repede și, mai ales, fără să-și pună în-
trebări în plus... Bineînțeles că nu se gândise nicio
clipă că trebuie să-l includă cu adevărat și pe Ira în
legătura dintre ei doi, dar, deocamdată, vedea că
aceasta era singura soluție pentru a i se accepta
apropierea...
─ Dacă el a spus așa, atunci mă voi confor-
ma..., deși, probabil, întâlnirile dintre noi doi vor fi
foarte greu de stabilit, având în vedere programul
nostru..., se arătă el de acord.
Lilo fu puțin surprinsă de ușurința cu care
Rian acceptase propunerea, dar își reaminti cuvinte-

38
le lui Ira care îi recomandase să-l privească cu min-
tea eliberată de prejudecăți...
─ Nu ți-am spus cum am ajuns la ideea de al-
tul tata!reluă Rian discuția. Nu eu am propus această
formulă, ci fiul nostru, care, când m-a văzut, a stat
puțin pe gânduri, m-a luat de mână și a spus răspi-
cat: „Tu ești altul tata pentru Ian! Și Ira este tata! Și
Lilo este mama!.” Eu nu i-am dezvăluit că sunt tatăl
lui, tocmai pentru că nu aș fi vrut să-l rănesc,
spunându-i despre acest lucru înainte de a vorbi cu
voi...
Lilo îl privea pe Rian și nu prea îi venea să
creadă, dar, pe de altă parte, avusese destule dovezi
ale precocității copilului ca să nu fi fost așa...
─ Mă bucur că s-a întâmplat în acest fel!... Vrei
să iei masa cu noi? îl întrebă ea, deși nu discutase cu
Ira această posibilitate. Cunoscându-l însă, știa că îi
va aproba gestul... Puteau astfel să se cunoască mai
bine și avea multă încredere în capacitatea lui Ira de
a evalua corect situația creată.
─ Dacă este posibil..., aș dori foarte mult, fi-
indcă aș putea să mai vorbesc câte ceva cu Ian! Și cu
Ira..., adăugă el.
Se îndreptară spre Ira și Ian, care discutau
animat pe fotoliile din celălalt capăt al holului și Lilo
le spuse că vor merge toți patru la masă... Îl privi pe
39
Ira care dădu satisfăcut din cap, în timp ce Ian îl luă
de o mână pe Ira și de alta pe Rian, și i se adresă
mamei sale, ca o scuză:
─ Tu ești mama și ne conduci!
Gazdele lor le oferiseră mai multe variante
pentru a servi masa și ei aleseră un mic separeu un-
de se așezară toți patru, putând discuta nestinghe-
riți.
─ Am aflat cum s-a ajuns la altul tata! Se pare
că Ian este vinovatul..., îi spuse Lilo lui Ira, în timp ce
îl mângâia pe cap pe băiețel.
Acesta ridică repede privirea și, adresându-i-
se lui Rian, spuse:
─ O să fim trei băieței și mama o să aibă grijă
de noi!
─ Noi doi urmând să jucăm șah! Apropo, știi
să joci șah? îl întrebă zâmbind Ira.
─ Știu, sigur că știu, numai că nu știu dacă
vom avea timp pentru asta..., intră Rian în jocul lor.
Primise cu inima îndoită invitația la masă,
temându-se mai ales de felul în care se va desfășura
întâlnirea lui cu Ira... Acum vedea că nu are de ce să
se teamă, pentru că acesta se comporta la fel de na-
tural ca și când l-ar fi cunoscut dintotdeauna... Îl mi-
ra puțin acest calm și această înțelegere a situației și
se întrebă dacă el ar fi fost capabil de atâta altru-
40
ism... Categoric, nu! își răspunse, dar după aceea își
aminti ce-i spusese Lilo despre iubirea dintre ei și
inima i se strânse...
Pe ea o pierduse, dar se gândea că el nu ar fi
putut niciodată să accepte, așa cum făcea Ira, o în-
tâlnire cu un fost, fie el și soț... Sau era adevărată
afirmația lui Lilo în legătură cu cel hărăzit? Hm! În-
semna că el mai avea câte ceva de lucru pe această
lume...
Zâmbi puțin întunecat și Ira îi văzu grimasa,
ca și Lilo, de altfel, dar amândoi începură să discute
cu Ian și acesta i se adresă lui Rian, ca și când ar fi
înțeles strategia celor doi:
─ Pot să-ți spun Rian? Pentru că și lui tata Ira
îi spun Ira! păru el că trebuie să explice.
Și Lilo și Ira răsuflară ușurați, fiindcă altul tata
nu prea se potrivea cu contextul...
─ Bineînțeles că poți să-mi spui Rian! Este mai
scurt decât altul tata și, pe de altă parte, suntem toți
trei băieței care trebuie să-și spună pe nume! glumi
el.
Curând discuția trecu de la glumele făcute pe
seama replicilor lui Ian la lucruri mai serioase... In-
teresat de ce făcea Rian pe Saris, Ira îl rugă să le po-
vestească mai multe despre viața de pe planetă, atât
cât descoperise de când venise. El o făcu într-un stil
41
plin de umor, fiindcă unele lucruri erau asemănătoa-
re cu cele de pe Pământ, dar erau și multe care nu
semănau deloc...
Printre altele, le povesti cum reușise să se
obișnuiască cu locuința lui suspendată, deoarece
doar hotelul pentru oaspeți era o clădire cu picioare-
le pe pământ, cum s-ar spune, restul clădirilor fiind
așezate în cele mai neașteptate locuri, toate în aer,
cu posibilitatea de a le deplasa, în funcție de o mul-
țime de factori...
Se opri, puțin încurcat, fiindcă nu mai știa
cum să continue... Își dădea seama că nu putea să o
întrebe pe Lilo ce se întâmplase de la plecarea lui, în
prezența lui Ira...
Terminaseră însă de mâncat și, cum lui Ian i
se închideau ochii de somn, Ira le propuse să-l ducă
el la culcare și să revină după ce adoarme, iar ei doi
să mai stea de vorbă...
Rian aprecie din nou tactul lui Ira și încercă să
se pună în locul lui... Nu reuși, așa că își luă rămas
bun de la un Ian aproape adormit, dar care îl strânse
cu mânuțele de după gât și-l sărută cu multă dragos-
te, încât inima lui Rian se umplu și de duioșie, dar și
de o dorință nestăpânită de a-l avea pe fiul lui doar
pentru sine!

42
 Când sesiză acest sentiment, își dădu seama
că el nu va putea fi niciodată asemenea lui Ira și o
undă de rușine și furie îi trecu prin suflet... Se în-
toarse totuși zâmbind spre Lilo ca să continue discu-
ția...
Aceasta îl urmărise tot timpul cu mare atenție
și îi văzuse frământarea, dar, înțelegându-l, îi zâmbi
și ea și, în câteva cuvinte, îi relată cum plecaseră cu
nava vie și cum depistase că e însărcinată, cum toți
colegii o susținuseră și cum avea, împreună cu Ian, o
casă rotitoare...
Rian nu se putu abține să nu întrebe:
─ Stai împreună cu Ira?
Deși puțin supărată pe acest fel obsesiv de a
se lega de Ira, mai ales că îi explicase care erau rela-
țiile dintre ei, îi răspunse totuși:
─ Nu! Ira are locuința lui, dar m-a ajutat mult
ca să o îmbunătățesc pe a mea, în așa fel ca Ian să se
simtă bine...
─ Deci Ian îi datorează multe lui Ira...
─ Da, îi datorează! Și, așa cum îți spuneam, îi
datorează extraordinara deschidere spre aspectele
pozitive ale vieții, lucru care l-a ajutat și-l va ajuta să
fie încrezător, echilibrat și, mai ales, să iubească lu-
mea cu discernământ și cu sinceritate!
─ Așa cum eu nu sunt în stare...
43
 ─ Rian, nu cred că e cazul să ne certăm! L-ai
văzut pe copil și ai văzut cât seamănă cu tine în tot
ce ai tu mai bun! De ce nu accepți că e minunat ceea
ce s-a întâmplat și anume că nu a luat, în primul
rând, defectele noastre? Poate că destinul lui i l-a
așezat în cale pe Ira, tocmai pentru a nu da voie
acestor defecte să-l cucerească...
Rian stătu puțin pe gânduri și încercă să
dreagă impresia lăsată de cuvintele lui, așa că adău-
gă:
─ Cred că sunt puțin invidios, dar o să-mi
treacă!
─ Te rog mult să faci eforturi să-ți treacă, fi-
indcă, altfel, nu numai că îți faci rău ție, dar îl vei in-
fluența la fel pe copil și... nu voi permite asta!
Nu voise să spună ultimele cuvinte, dar spai-
ma din sufletul ei ieșise la iveală și el observă...
─ Că vei permite sau nu este o altă proble-
mă..., însă nu îi voi face niciodată un rău copilului
meu! spuse el, în timp ce pe fața lui trecu umbra
unei temeri ascunse...
Ea știu aproape imediat la ce se gândea el, dar
nu mai întinse discuția, mai ales că Ira venea spre ei
cu fața zâmbitoare și reconfortantă.

44
 ─ A adormit din lift! N-am mai apucat să vor-
besc nimic cu el! pară el o posibilă întrebare a lui
Rian.
Acesta se ridică și spuse:
─ Cred că și voi sunteți foarte obosiți, iar eu
trebuie să plec mâine... Așa că ne vom lua rămas bun
și o să vă țin la curent cu programul meu, ca să pot
să-l mai văd pe Ian...
─ Bineînțeles! îl liniști Lilo și se despărțiră,
strângându-și mâinile.
Dacă lui Ira îi strânsese mâna în grabă, mâna
lui Lilo o ținu în mâna lui mai mult timp, parcă în-
cercând să-i mai spună ceva... Renunță însă și se în-
depărtă aproape fugind...

45
 4.

După ce echipajul își îndeplini misiunea pe

Saris, Lilo se întoarse cu Ian, cu Ira și cu colegii lor
pe navă... Împreună își continuară zborurile spre
alte galaxii din Zona Locală, așa cum prevăzuse co-
mandantul In pentru faza de început a programului.
Următorul salt, cel pentru care fusese, de fapt,
construită nava vie, îi purtă în superclusterul
Horologium, la celălalt „capăt” al universului, unde
se afla planeta Rania...
Fiindcă aceasta era la o distanță uriașă de
Pământ, semnalele transmise de ranieni ajunseseră
la membrii echipajului prin intermediul navei vii,
care le propusese să-i ajute...
*
Rania semăna ca două picături de apă cu Mar-
te din Sistemul Solar, de după colonizare... Era popu-
lată cu o rasă de umanoizi foarte înalți și foarte
blânzi care adaptaseră o parte din teritorii și planeta

46
arăta interesant cu cupolele sale imense sub care se
desfășura viața lor...
Ranienii nu erau numeroși, dar erau foarte
harnici și inventivi... Cu toate acestea, nu reușiseră
să creeze decât nave mici, relativ simple, cu care nu
puteau face decât deplasări scurte. Aveau nevoie de
nave mult mai perfecționate, care să le permită să
iasă în spațiu la distanțe mai mari, pentru a-și com-
pleta rezervele energetice, dar și pentru a crea legă-
turi stabile cu alte civilizații pe care să se bazeze în
clipele de restriște...
Saltul adusese fără probleme nava vie în
apropierea planetei și membrii echipajului, la care
se adăugau Ian și Missi, fata lui Bart și a Myrei, se
găseau acum sub cupola unuia dintre cochetele oră-
șele raniene.
Ian avea paisprezece ani și Missi era cu un an
mai mică... Deși amândoi treceau de un metru opt-
zeci înălțime, pe lângă locuitorii de pe Rania, care
aveau în jur de doi metri și jumătate, păreau niște
pitici... Și, cu toate acestea, ranienii nu copleșeau,
pentru că erau subțiri și foarte flexibili. „Parcă sunt
niște nuiele de salcie!”, se gândea Lilo, în timp ce îi
privea pe cei patru reprezentanți care îi întâmpina-
seră...

47
 Pe Rania era planificat să stea mai mult timp,
pentru că Ira și alți zece colegi urmau să ajute efectiv
la proiectarea navelor inteligente. În acest timp, Lilo
cu ceilalți membri ai echipajului trebuiau să deter-
mine, consultând pe ranieni, care sunt principalele
resurse de care aveau nevoie și pe ce termen, astfel
încât să poată transmite datele către planete apropi-
ate sau mai îndepărtate, de unde ar fi putut primi
ajutor...
Ian și Missi, formați pentru studierea istoriei
lumilor cu care veneau în contact, primiră îngăduin-
ța de a cerceta tot ceea ce îi interesa din trecutul
Raniei...
Conduși de o fată nu prea înaltă după standar-
dele ranienilor - avea doar vreo doi metri și ceva - se
îndreptară mai întâi spre clădirea care adăpostea
muzeul...
Istoria populației care trăia acum pe Rania nu
era foarte veche... Planeta mai fusese locuită, dar
asta se întâmplase în timpuri pe care ei nu le cunos-
cuseră... Locuitorii de acum se opriseră pe această
planetă pustie și neprimitoare după ce fuseseră ne-
voiți să părăsească în grabă mica lor planetă ame-
nințată cu dispariția.
Reușiseră să găsească pe Rania soluții de su-
praviețuire, la început destul de primitive, dar, cu
48
timpul, le perfecționaseră, transformând-o într-una
din puținele planete locuite din galaxia HG24...
Aveau însă nevoie de sprijin pentru a se menține în
condiții atât de vitrege și toată speranța lor era în
pământenii de pe nava vie...
Fata le dădea explicațiile într-o limbă melodi-
oasă, pe care Ian începu să o înțeleagă, fără să aibă
nevoie de cipul translator... Se miră și el, deși nu era
prima dată când se întâmpla să asimileze atât de
ușor limba vorbită de un străin.
Se întoarse la datele expuse pe ecrane și privi
mai atent partea care se referea la migrare... Venise-
ră de pe o planetă numită Bor, dar civilizația lor era,
de fapt, mult mai îndepărtată... Fusese o populație
care călătorise prin spațiu cu mijloace pe care nu le
mai cunoștea...
Ceea ce păstraseră prin tradiție erau urme ale
unor amintiri legate de planete ale vieții, pe care ei
se opriseră o vreme, dezvăluindu-le locuitorilor de
pe acestea multe dintre tehnologiile lor avansate. Nu
se știa însă din ce motive plecaseră de pe ele... De
altfel, nu se transmisese nici dacă fusese una sau mai
multe și nici numele vreuneia, dar, la un moment
dat, ajunseseră în această galaxie și se așezaseră pe
Bor... Acolo, civilizația lor călătoare decăzuse, totuși

49
nu atât de mult, încât să nu aibă curajul să se salveze
pe Rania...
Pentru Ian, mai multe luminițe se aprinseră în
minte, fiindcă el studiase până atunci trecutul mul-
tor planete locuite și Pământul fusese preferata lui...
Descoperise date care arătau că în negura timpului
existase o populație de uriași care interferase cu
băștinașii și lăsase în urmă adevărate enigme științi-
fice și tehnice, ca apoi să dispară la fel de brusc pre-
cum apăruse... Ar fi fost însă o minune să poată fi
identificați cu strămoșii călători ai ranienilor! Nu
spuse nimic, dar își propuse să discute problema cu
Ira și cu Lilo seara, când urmau să se întâlnească la
masă...
Vizitară apoi împreună mai multe clădiri cu
funcții foarte diferite, care demonstrau preocuparea
ranienilor pentru o cât mai perfectă integrare a
acestora în spațiul pe care îl aveau la dispoziție...
Cele câteva parcuri vizitate îi uimiră și încântară,
pentru că erau atât de ingenios proiectate, încât nu
diminuau cu nimic rezerva de apă, dar permiteau
dezvoltarea generoasă și necesară a plantelor, sub
cupolele artificiale proteguitoare...
În final, fata îi conduse la masa de prânz și îi
lăsă liberi, după ce le înmână o hartă robotică, cu rol
de ghid.
50
 *
Pe Ian l-ar fi interesat să înțeleagă cum func-
ționau cupolele și de unde iau energia necesară pen-
tru a proteja viața din interior, dar Missi îl rugă să
meargă mai degrabă să vadă o clădire ciudată, des-
pre care fata nu pomenise nimic, deși era așezată
chiar în centrul micului orășel.
Missi era pasionată, ca și Lilo, de arhitectură
și construcția i se păruse foarte interesantă... Ian o
privi cu gândul să o refuze, dar imediat un zâmbet îi
lumină fața frumoasă și se gândi că Missi merită un
sacrificiu! Ea se zburli la el în glumă, dar porniră
spre clădirea pe care dorea s-o vadă.
Când ajunseră la locul în care se înălța ciudata
construcție, constatară că nu semăna cu nimic din
jur... Părea o singură bucată de piatră imensă în care
se săpase ceva ce nu putea fi catalogat în niciun fel!
Pe Pământ, probabil că ar fi încadrat-o în categoria
clădirilor religioase, dar aici nu se vedea nimic care
să trimită spre așa ceva...
Se apropiară și poarta de intrare dreptun-
ghiulară, aflată în fața lor, se deschise automat... Pu-
țin neliniștiți, se priviră, dar curiozitatea era prea
mare, așa că amândoi pășiră înăuntru...
Lumina filtrată de niște ferestre mici aflate
aproape de acoperiș le descoperi în centrul sălii în
51
care intraseră, pe podea, o curioasă hartă a univer-
sului... Era curioasă, în primul rând, pentru că părea
construită de o mână de copil, care modelase plane-
tele sau stelele ca pe niște protuberanțe. Dar ce era
și mai curios provenea de la existența unor urme pe
una dintre aceste protuberanțe, indicând destul de
vizibil intenția de a marca un loc în care te puteai
așeza cu picioarele...
Ian se uită atent la hartă și la locul marcat, și
fără să se gândească prea mult, înainte ca Missi să
apuce să-i atragă atenția, puse picioarele în urme și...
dispăru!
Ea încremeni o clipă, dar își reveni rapid și
puse alături roboțelul și un mic bloc-notes pe care
înregistră: „Ian a dispărut! Merg după el...” Se așeză
și ea în urmele pe care se așezase Ian și dispăru în
chiar clipa când amândouă picioarele atinseră mar-
cajul...
*
Seara, Lilo, Ira, Bart și Myra se uitară nedu-
meriți după cei doi copii, dar nimeni nu-i mai văzuse
de la masa de prânz... Chemară pe tânăra care le ser-
vise de ghid și ea le spuse cum procedase... Îi infor-
mă că aveau la ei o hartă care, accesată, le putea
spune unde sunt.

52
 Degeaba încercară atât ei cât și gazdele lor
să-i găsească, deoarece harta arăta drumul pe care-l
parcurseseră spre clădirea ciudată, dar, cu câțiva
metri înainte de a ajunge acolo, se bloca! Nici semna-
lele lor telepatice nu primiră vreun răspuns...
Unul dintre băștinași le spuse ceva celorlalți
colegi și toți avură o reacție care-i sperie pe părinți...
─ Ce e? S-a întâmplat ceva? întrebară ei neli-
niștiți.
─ Deocamdată nu știm dacă s-a întâmplat sau
nu ceva, dar suntem foarte derutați, fiindcă, dacă
luăm în considerare drumul pe care au mers, am fi
tentați să credem că au intrat în Casa Miraculosa...
Problema e că acolo nu a reușit niciodată să intre
vreunul dintre ai noștri... Am fi putut, desigur, să dă-
râmăm această clădire ciudată pe care am găsit-o la
sosire, dar ne-a fost teamă că distrugem ceva al că-
rui rost nu-l cunoaștem, așa că, din bătrâni, a rămas
ca un fel de piatră imensă inaccesibilă. Uitasem și că
are o intrare, de aceea nu am atras atenția ghidului
să le spună copiilor să nu se apropie de clădire...
─ Vă rugăm să ne duceți acolo! Poate vom afla
ceva care să ne indice încotro au luat-o! îi rugă Lilo
Gazdele îi conduseră imediat spre clădire, dar,
la câțiva metri de ea, fură oprite parcă de un zid in-
vizibil... Singurii care reușiră să treacă fură părinții
53
copiilor, pe care cei rămași în afară îi priviră cu stu-
poare cum dispar în interior...
Cei patru se uitară și ei, la fel de mirați ca Ian
și Missi, la harta cu protuberanțe din mijloc, și Myra
observă imediat obiectele lăsate jos. Primul impuls
fu să se repeadă să le ia, dar Ira o trase și o rugă să
aștepte puțin...
Începu să cerceteze cu atenție suprafața mar-
cată și înțelese imediat că era vorba de o hartă pri-
mitivă a unui univers pe care cu greu îl putea recon-
stitui... Se gândi o clipă la ce are de făcut și încercă să
înregistreze imaginea hărții... Degeaba însă! Nu
mergea niciun aparat!
─ Cred că trebuie să ne străduim să privim
harta cu mare atenție, ca să o reproducem cât mai
fidel, când vom ieși! O să vă rog să fiți de acord cu
mine că, mai înainte de a face orice gest pentru a-i
găsi pe copii, trebuie să stăm puțin și să ne gândim
cum să procedăm... Pentru început, vom merge la
gazdele noastre să vedem ce mai știu, apoi vom în-
cerca să refacem harta! Sunt sigur că vom reuși, îm-
preună cu nava vie, să aflăm ce s-a întâmplat...
Ceilalți aprobară tăcuți și se îndreptară spre
ieșire... Lilo și Myra erau mai în față și ajunseră pri-
mele la ușa de intrare care era încă deschisă, dar,
când încercară să iasă, se loviră de același zid invizi-
54
bil, la fel ca gazdele lor, oprite însă afară, la o distan-
ță de câțiva metri de intrare... Nedumerite, se întoar-
seră spre Ira și Bart, care le urmau. Aceștia încercară
și ei să iasă și... ieșiră fără probleme, dar nu mai reu-
șiră să intre înapoi! Se puteau vedea și comunica,
dar nu puteau trece de zid...
Ira se gândi puțin și încercă să le liniștească
pe cele două femei:
─ Lilo, Myra! Este ceva ce nu înțelegem, dar vă
rog să aveți puțină răbdare! Ne vom întoarce la gaz-
dele noastre și ne vom strădui să aflăm mai multe,
după care vom reveni!
─ Ira! Nu ar fi mai bine să vedem dacă nu pu-
tem pleca după copii?
─ Nu cred, Lilo! Probabil că veți merge, dar
numai dacă nu găsim o altă cale de a afla unde sunt
și de a-i aduce înapoi...
─ Cred că e vorba de un portal!
─ Și eu cred la fel, dar nu știm spre ce este
deschis și aș vrea să aflu măcar despre ce galaxie
este vorba, ca să vă putem căuta...
Bart o liniști și el pe Myra și se îndreptară
spre gazde, care erau nu numai îngrijorate, ci și ru-
șinate de neglijența lor, pentru că-i lăsaseră pe cei
doi copii singuri în locuri pe care nu le cunoșteau.
Acum ranienii se uitau și mai speriați la cele două
55
femei care se vedea că nu pot ieși din ciudata clădi-
re...
Îi primiră pe Ira și pe Bart cu întrebări mute
în ochii lor mari și blânzi... Ira le explică ce se întâm-
plase, cum descoperiseră lângă o urmă de pe harta
aflată în mijlocul clădirii obiectele lăsate de Missi și
cum deduseseră că, cel mai probabil, copiii trecuseră
printr-un portal... Nu înțelegeau însă de ce el și Bart
reușiseră să iasă din clădire, dar cele două femei
nu...
─ Ele sunt mamele!... se auzi vocea unui
ranian mai în vârstă.
Toți se întoarseră spre el, așteptând o clarifi-
care...
─ Mi-am adus aminte de o legendă în legătură
cu o veche inscripție lăsată de foștii locuitori de pe
Rania, descoperită de strămoșii noștri... În ea se vor-
bea de o planetă a copiilor și a mamelor, unde aceș-
tia erau duși în vremurile grele, în care bărbații tre-
buiau să călătorească cu diferite scopuri... Inscripția
nu s-a mai păstrat, dar a apărut legenda și ea mai
circulă și azi...
─ Asta ar putea explica faptul că cei doi copii
au ajuns fără probleme în clădire și chiar să treacă
de portal... La fel s-ar putea întâmpla cu cele două
mame... Dar de ce ne-au lăsat pe noi să intrăm?
56
 ─ Ne-au lăsat, Bart, dar nu știm dacă am fi re-
ușit să trecem de portal! spuse Ira.
Le rugară încă o dată pe Lilo și pe Myra să aș-
tepte până se reîntorc, iar pe gazde, să caute cât pot
de repede pe cei care cunosc legendele locurilor.
Aceștia găsiră mai mult de o duzină de băști-
nași care erau buni cunoscători ai istoriei planetei,
dar și ai unor mituri și legende legate de timpurile
foarte vechi. Unul dintre ei ascultă relatarea scurtă a
lui Ira și ridică un deget ca pentru a le atrage atenția
asupra a ceea ce vrea să spună:
─ Nu știu dacă asta ne va ajuta, dar în afara
spațiului locuit de noi se găsește un munte nu prea
înalt pe care l-am studiat un timp, ca istoric... Acolo
este un perete foarte drept pe care am observat mai
multe semne... Și eu le-am interpretat ca puncte ale
unei imense hărți a universului cunoscut de foștii
locuitori...
─ Ar trebui să mergem imediat să vedem dacă
recunoaștem harta din interior..., spuse Bart.
─ Nu e nevoie să mergem acolo, fiindcă harta
aceea am reușit s-o înregistrez cu aparatele noastre.
Vă rog să mă urmați! și îi conduse spre una dintre
sălile clădirii în care se aflau.
Ajunși acolo, Ira și Bart văzură pe panoul
imens o hartă a unui univers pe care, în prima clipă,
57
nu-l recunoscură... Deodată, Ira se apropie și le arătă
tuturor un mic grup de protuberanțe, în centrul că-
rora se afla ceva ce semăna cu semnul de pe harta
din clădire. Bart se apropie și confirmă și el asemă-
narea...
Bătrânul istoric se uită mult timp la semnele
indicate, după care spuse:
─ Este un sistem de zece planete în jurul stelei
X2, sistem aflat la o distanță pe care noi nu putem
nici măcar visa să o atingem... Voi însă ați putea să
ajungeți acolo cu nava vie... Nu știm însă care este
planeta marcată, pentru că dispunerea lor nu pare
să fie foarte precisă sau, aș zice eu, după modul nos-
tru de măsurare, nu este foarte precisă... Desigur că
atunci când ați intra în acest sistem, ați putea să vă
orientați și să vă folosiți de nava voastră, care sunt
sigur că știe mai multe decât noi toți!
Ira îl privi recunoscător și-i spuse:
─ Îți mulțumim pentru tot ce ne-ai spus! Și,
într-adevăr, trebuie să contactăm nava vie! Vă rog să
mă așteptați!
În timpul acesta, Bart se întoarse la Casa
Miraculosa... Fără să poată depăși zidul invizibil, le
chemă pe Lilo și pe Myra, rămase și ele în spatele
barierei invizibile din ușa larg deschisă, și le explică
ce aflaseră și ce dorea Ira să facă...
58
 La început, cele două femei căutară să-l con-
vingă pe Bart că timpul nu era în favoarea lor și că ar
fi fost mai bine să plece ele după copii, iar ei să cer-
ceteze datele și să găsească soluția de a-i urma...
Bart se dovedi însă la fel de hotărât ca și Ira. Ele nu
puteau să plece în același necunoscut cum plecaseră
copiii!
Le întrebă dacă simt vreun disconfort, dar
amândouă recunoscură, oarecum mirate, că, dacă
stau în clădire, așezate jos, la marginea hărții imen-
se, nu simt nici foame și nici sete, și nu simt nici mă-
car teamă sau neliniște... În sinea lui și Bart se miră,
dar își aminti de ce spusese bătrânul locuitor despre
mame și copii plecați pe alte planete și le reaminti și
lor faptul că, probabil, este un loc protejat energe-
tic... Le ceru încă o dată să nu facă vreun gest necu-
getat și, mai liniștit, plecă să vadă ce reușise Ira să
afle...
Între timp, Ira, ajuns la nava de transfer, soli-
citase informații navei vii care îi transmise imediat
că exista, într-adevăr, în galaxia Andromeda, un sis-
tem de zece planete grupate în jurul unei stele mai
mari decât soarele, pe care ranienii o numeau X2. O
singură planetă din cele zece părea locuită, dar des-
pre locuitorii ei nu avea suficiente date... Totuși, din
ceea ce putuse detecta, copiii nu erau în primejdie...
59
Nava îi confirmă lui Ira că mamele trebuie să plece
neîntârziat după copii!
Ira le spuse lui Bart și gazdelor lor ce aflase,
și, după ce le transmiseră celor două femei că pot să
plece, ei se întoarseră să stabilească cum trebuie să
se organizeze pentru a nu periclita misiunea lor pe
Rania.
Deși ranienii îi asigurau că tot ceea ce discu-
taseră îi pusese pe drumul cel bun, Ira hotărî totuși
ca zece membri ai echipajului principal și opt din
echipajul secundar, specialiști în construcția navelor
inteligente, să rămână pe Rania, urmând să fie luați
la întoarcere...
În clădirea misterioasă, Lilo și Myra nu stătu-
ră deloc pe gânduri și se așezară pe rând în urmele
marcate, temându-se mai mult nu de plecare, ci de
posibilitatea de a nu fi lăsate să plece... Amândouă
însă dispărură imediat ce atinseră portalul cu tălpile,
în timp ce ușa de la intrare se închidea încet, trasă
parcă de o mână nevăzută...
Când Ira și Bart reveniră, nu mai văzură decât
o imensă piatră tăcută, închizând în ea secretele al-
tor timpuri...

60
 PARTEA A II-A
DE PE RANIA SPRE TALO...

5.

Când căzu pe ceva ce părea iarbă, dar puțin

ciudată ca formă, Ian realiză, după o clipă de buimă-
ceală, că fusese teleportat și se ridică cu un salt... Pi-
cioarele erau însă destul de bine afundate în iarba
care se dovedi un fel de gel, așa că abia reuși să se
țină drept și să tragă cu greu un picior și apoi pe ce-
lălalt, moment în care, la câțiva metri mai departe, o
văzu pe Missi cum se afundă și ea în gelul verde. Ri-
dicând fiecare picior, pe rând, ajunse lângă ea... Nu
pățise nimic, dar, la fel ca el, abia reușea să-și tragă
picioarele din substanța gelatinoasă...
Mai mult furioasă decât speriată, Missi se în-
toarse spre el și-l apostrofă:
─ Să te văd acum! Poți să-mi spui unde sun-
tem?

61
 ─ De unde să știu?...
─ Păi, altfel, cum de te-ai așezat într-un por-
tal?
─ Se pare că a fost un portal, dar eu de unde
era să știu?
Missi se uită la el cu privirea ei verde, până ce
Ian lăsă capul în jos spășit.
─ Iartă-mă! Așa este... Am făcut un gest necu-
getat... Dar tu..., tu ce cauți aici?
─ Ce caut aici? Doar nu era să te las singur...
─ Perfect! Ai venit după mine și părinții noștri
nu vor ști ce s-a întâmplat...
─ Am lăsat un semn alături de portal, dar, de-
sigur că nu vor ști ce s-a întâmplat decât dacă vin
după noi sau dacă noi găsim poarta de întoarcere...
─ Ai dreptate!... Cred totuși că am o idee bu-
nă... Să stăm aici cât putem mai mult, ca să vedem
dacă nu mai pică vreunul dintre ai noștri... Ești de
acord?
Missi aprobă preocupată, privind cu atenție în
jur... Locul în care ajunseseră era un fel de vale stră-
juită din trei părți de niște ridicături care ar fi putut
fi considerate dealuri, dacă nu ar fi avut forme și
înălțimi identice. Îi atrase atenția lui Ian care privea
spre partea liberă a văii, cu ochii ațintiți spre ceva ce

62
părea că se apropie... Veni lângă Missi și o luă de
mână:
─ Cred că nu mai avem timp de așteptat... Pri-
vește!
Într-adevăr, în direcția lor venea un fel de flu-
ture gigant, care, cu cât se apropia, semăna tot mai
mult cu un minivoleu, cum văzuse el cândva pe
Saris... O trase pe Missi în jos și intrară din nou în
gelul verde până aproape de brâu, reușind să treacă
neobservați.
Mașina zburătoare se îndreptă spre unul din-
tre dealuri și dispăru în interiorul lui... De unde se
aflau, nu puteau să-și dea seama pe unde intrase, dar
Missi remarcă din nou că toate cele trei ridicături
par să fie identice... Ian se uită și-i dădu dreptate:
─ Probabil că sunt un fel de hangare... Dar,
mai înainte de a mai apărea vreun „fluture”, să în-
cercăm să ne extragem din gelul acesta pe ceva mai
tare...
─ Nu vorbi urât de gel, fiindcă am impresia că
el ne-a ajutat să nu fim văzuți... Hai mai bine să stăm
liniștiți în iarba asta, știi, mi se pare că nu mă mai
lipesc așa, dacă îi zic iarbă, și să așteptăm! Să studi-
em de aici locul și să vedem dacă putem ieși și înco-
tro...

63
 ─ Ca întotdeauna, Missi e fata înțeleaptă! râse
el, dar cu multă afecțiune, încât Missi nu se supără...
Se așezară mai confortabil și văzură că gelul
putea deveni un fel de fotoliu sau pat, pentru că, da-
că suprafața pe care te așezai era ceva mai mare, nu
te mai afundai...
Se distrară o vreme și Ian, atent mereu la
Missi, făcea acest lucru în mod voluntar, ca să-i dis-
tragă atenția de la situația în care se aflau. Altfel, era
destul de speriat și ochii lui negri căutau cu înfrigu-
rare un reper de care să se lege sau care să le dea
speranța existenței unui portal.
Privi spre cele trei dealuri și mintea lui sesiză
o legătură între locul în care se găseau și modul si-
metric în care erau dispuse acestea... Dacă n-ar fi
propus el să aștepte, probabil că ar fi pornit imediat
spre prima ridicătură să vadă ce este acolo. Missi
însă îi aprobase propunerea ca fiind cea mai bună
soluție și nu putea să o dezamăgească printr-un alt
gest impulsiv...
Se uită spre ea și, când îi văzu silueta subțire
ascunsă în iarba gel, un sentiment încă nedeslușit îl
făcu să se apropie și să o mângâie ușor pe cap... Ea
ridică spre el ochii mari și verzi, încrezători și liniș-
tiți și ceva din fiorul pe care îl trăise Ian trecu și prin
sufletul ei. Nu se zbârli ca de obicei, ci îi luă mâna
64
care o mângâiase și o strânse ușor... Ian se fâstâci,
dar nu-i arătă că e încurcat, ci îi atrase atenția asu-
pra unor forme nu prea mari, tot verzi, care, dacă nu
ar fi arătat atât de ciudat, ai fi putut crede că sunt
copaci...
─ Ce zici? Aș putea merge până acolo să văd
ce sunt... Poate că așa găsim și ceva de mâncare...
Missi sesiză nerăbdarea lui, dar și neliniștea,
așa că se uită spre unul dintre copaci, care nu era
prea departe și la care se putea ajunge relativ ușor și
nevăzut prin iarba înaltă, și îi spuse că este de acord,
dar să meargă și ea!
Se târâră încet prin gelul care îi ascundea și
ajunseră cu bine lângă ceea ce li se păruse că e un
copac. Când atinseră baza acestuia, ceva clipi și,
imediat, dintr-unul dintre dealuri, o mașină „fluture”
se îndreptă spre ei, aproape că îi aspiră și se întoar-
se spre locul de unde venise...
Mașina era ciudată, dar nu ceva de neimaginat
și cei doi copii priviră curioși spre locul unde ar fi
trebuit să fie un pilot. Nu era nimeni și își dădură
seama că era o mașină inteligentă... Abia atunci Ian îi
prinse mâna lui Missi și-i spuse încet:
─ Iartă-mă!
De undeva din față se auzi, ca un ecou, vocea
lui Ian, dar mult mai puternică, spunând: „Iartă-mă!”
65
 Lui Ian îi pieri toată frica și un hohot de râs
răsună în interiorul ciudatei mașini. Ecoul îl multi-
plică, astfel că, atunci când mașina se opri, se mai
auzea încă ceva din râsul vesel al lui Ian...
Așa cum îi aspirase, mașina îi suflă în exterior,
dar fără să-i bruscheze sau să-i răstoarne... Când se
văzură alături de mașină, în imensul hangar, erau
față în față și imediat se luară de mână, așteptând
curioși să vadă ce se întâmplă...
Priviră rapid în jur și văzură că erau poate su-
te de mașini zburătoare, așezate în șiruri nesfârșite,
încât și Ian și Missi se întrebau cât se întindea în
spate acest deal... Dintr-un șir se desprinse în liniște
o mașină ceva mai mică, se opri lângă ei, îi aspiră la
fel ca prima și ieși cu ei din hangar...
Nu vedeau nimic în exterior, dar simțiră că nu
se ridicau prea sus și mergeau în linie dreaptă, spre,
intui Ian, partea liberă dintre dealuri... Le părea rău
că nu vedeau nimic și se întrebau puțin speriați dacă
ai lor îi vor mai găsi vreodată...
Ian o ținea încă de mână pe Missi și așa se re-
găsiră și atunci când fură expulzați din mașină. Lu-
mina puternică îi făcu pentru moment să nu vadă
prea multe, dar sigur erau în fața unei clădiri verzi,
care lui Ian i se păru că e făcută din iarba aceea ca un
gel, în care se afundaseră...
66
 *
O ușă ca o fantă lăsă să iasă în lumina soarelui
acelei planete prima ființă vie pe care o întâlneau...
Era un umanoid, dar unul care semăna foarte mult
cu imaginile pe care cei doi copii le descoperiseră în
istoriile străvechi ale planetelor lor locuite și unde
erau prezentați ca vizitatori.
Cam cât ei de înalt, avea fața dominată de doi
ochi imenși. Trupul îi era subțire, cu mâini foarte
lungi, care se terminau cu trei degete. Picioarele
erau și ele lungi și subțiri, așa că trunchiul era rela-
tiv scurt. Și totuși, privindu-l, Ian și Missi nu avură
deloc impresia că e deformat sau că e urât.
Ceva echilibra aceste părți fizice și amândoi
deodată își dădură seama că de vină erau ochii...
Acopereau jumătate din față și violetul cu irizări au-
rii sau verzi schimbau permanent impresia privito-
rului, încât nimic altceva nu mai conta! Un nas
aproape nevăzut se afla deasupra unei guri micuțe,
dar frumos desenate, semănând oarecum cu buzele
lor, iar craniul și fața erau complet lipsite de păr.
Înainta spre ei cu un mic zâmbet în ochi și pe
buze, și Ian și Missi se liniștiră imediat... Nu-și dă-
deau seama dacă e bărbat sau femeie, fiindcă purta
ceva care părea o salopetă, dar foarte elegantă, după
părerea lui Missi.
67
 Se opri în fața lor și duse mâna la frunte, apoi
la piept... Ian și Missi înțeleseră că era un salut și
răspunseră la fel.
Arătând spre ei, îl indică exact pe fiecare,
spunându-i numele: Ian! Missi! Vocea îi era foarte
melodioasă, ca un cântat, și, deși numele lor erau
scurte, așa cum le pronunța, păreau mult mai lungi
și mai vocalice... Întorcând mâna spre sine, pronunță
la fel de cântat: Ala!
Porni spre intrare, întorcând capul spre ei ca
o invitație...
Când ajunseră toți trei aproape de clădire, Ian
își dădu seama că avusese dreptate. Exteriorul clădi-
rii era îmbrăcat în același gel verde, care se vede că
era cu adevărat iarba acestei planete sau a acestei
părți de planetă...
Fanta se deschise sub ochii lor și pătrunseră
într-o sală care primea lumina naturală prin niște
ferestre înalte, aflate pe o parte, în timp ce pe cele-
lalte părți se vedea un fel de perete compact.
Ceea ce-i surprinse și încântă pe cei doi copii
se afla în mijlocul sălii... Un bazin dintr-un material
care semăna cu marmura trimitea spre tavan jeturi
colorate de apă, în timp ce, venind parcă de undeva
de dedesubt, se auzea o muzică plăcută, liniștitoare...

68
 De jur împrejur erau așezate numeroase ca-
napele în formă de triunghi. Aproape pe toate stă-
teau ființe asemănătoare cu Ala, dar acum Ian și
Missi remarcară deosebirile... Femeile erau într-
adevăr foarte subțiri și, dacă nu ar fi fost mici dife-
rențe de conformație și de piele, ai fi crezut că sunt
toate copii ale Alei... Bărbații, în schimb, erau mai
groși la trunchi și purtau un fel de togă, iar ochii lor
păreau mai puțin luminoși decât ai femeilor.
Din grupurile așezate pe canapelele triun-
ghiulare se ridică un bătrân. Înaintă mai greu spre ei
și, când ajunse în fața lor, făcu același gest, indicând
Ian și Missi, iar spre el, Paio... Apoi întrebă ceva în
limba lui, iar cei doi înțeleseră că dorea să afle de
unde vin...
Copiii se gândiră concomitent că nu avea rost
să-i spună nume. Trebuia să-i arate, de aceea, Ian îi
indică prin gesturi că ar avea nevoie de o hartă... În-
țelegerea veni foarte repede, fiindcă bătrânul le făcu
un semn să-l urmeze...
Ceilalți stăteau liniștiți, dar se vedea interesul
față de ei prin felul în care își întorceau fețele,
urmărindu-i cu ochii lor mari. Vocile melodioase se
auzeau reținute și doar în grupurile în care se aflau
cei mai în vârstă...

69
 Trecură printr-un coridor larg într-o altă sală,
la fel de mare ca prima, dar care semăna cu un fel de
cabină de comandă a unei nave, unde numeroase
aparate pe care Ian nu le recunoștea erau suprave-
gheate de mai mulți tineri.
Bătrânul se îndreptă spre un monitor cât pe-
retele de înalt, chemându-i și pe ei cu gesturi scurte,
dar binevoitoare. Privi monitorul o clipă și pe acesta
începu să se construiască o hartă a universului, de
care Missi și Ian se apropiară plini de speranță...
La început, nu recunoscură nimic... Erau clus-
tere și galaxii pe care ei nu le mai văzuseră astfel
reprezentate. Deodată, Missi îi atrase atenția lui Ian,
într-un colț din dreapta, asupra a ceva ce semăna cu
Calea Lactee... Era atât de mică, încât ei ridicară pri-
virea spre însoțitorul lor, cu o rugăminte în ochi, să
facă mai vizibilă partea aceea... Bătrânul privi scurt
harta și ceea ce văzuseră ei în colț se afla acum în
centrul imaginii, și era cu adevărat Calea Lactee... Ian
îi arătă cu aproximație locul în care se găsea siste-
mul solar și atunci acesta mări și mai mult harta, așa
că băiatul reuși să-i arate cu siguranță Soarele și,
printre planete, Pământul...
Bătrânul îi privi și copiii simțiră mirarea lui...
Se întoarse spre hartă și, imediat, aceasta se micșoră
și duse la locul ei Calea Lactee, iar unde apăruse ga-
70
laxia, se postă o planetă printre altele nouă, cu o stea
în centru mult mai mare ca soarele.
Se apropie și spuse cu vocea lui melodioasă:
Talo, arătând planeta, apoi numi steaua: Batia și, pe
rând, numi celelalte planete... Mirarea lui rămânea
însă întipărită în continuare în privirea cu care îi fixa
pe copii...
Atunci Ian, amintindu-și de teleportare, se în-
trebă dacă, totuși, nu ar putea să știe ceva despre
Rania... Începură să caute galaxia în care se găsea
aceasta... Undeva, la marginea de jos din stânga a
monitorului, descoperiră clusterul și, din nou, mă-
rindu-se, harta le dezvălui locul unde se afla siste-
mul din care făcea parte planeta. Ian o indică și arătă
drumul pe care îl străbătuseră...
Când văzu ce arăta Ian, bătrânul scoase un
strigăt de surpriză... Privind emoționat planeta, gaz-
da lor repeta un nume pe care copiii îl asociară ime-
diat cu Rania... Deci..., ei o numeau Alaia!
Mintea lui Ian începu să caute cu rapiditate o
soluție pentru a grăbi înțelegerea cu acest popor
care, se pare, știa de Rania și, poate, chiar de portal...
Ei aveau cipurile și ar fi reușit imediat să înțeleagă
ce li se spune, dar locuitorii de pe Talo nu aveau cum
să-i înțeleagă pe ei!

71
 Uitându-se în sală, privirea lui pătrunzătoare
descoperi că pe unul dintre monitoarele dintr-o par-
te a sălii se derulau formule și texte cu o scriere ne-
cunoscută. Ascultă puțin și sesiză că se auzeau repe-
tate obsedant cuvintele rostite de ei sau gândurile
lor înregistrate de mașini.
Se uită spre bătrân și cu un gest elocvent îi ce-
ru voie să meargă la pupitrul respectiv. Acesta îi ară-
tă că nu are nimic împotrivă și, puțin mirat, îl urmări
pe tânărul străin cum se apropie de monitor și pri-
vește concentrat la ceea ce se derula...
Ian o chemă lângă el pe Missi și îi spuse că
ceea ce pot ei să facă e să creeze un fel de minitrans-
latoare, pornind de la corespondențe ale denumiri-
lor între cele două limbi... Missi îl aprobă și începură
pe rând să indice în limba lor obiectele din jur,
arătându-le și cerând bătrânului să le spună numele
în limba lui... Acesta înțelese imediat ce vor cei doi și
probabil că o chemă pe Ala, pentru că apăru imediat
lângă ei, însoțită de un tânăr mai înalt, cu ochi stră-
lucitori și veseli.
Cei patru reușiră foarte repede să creeze co-
respondențe între numele a tot ce putea fi observat
în jurul lor, în sălile prin care trecură și în exteriorul
clădirii, dar și între numele câtorva abstracțiuni pe
care Missi încercă să le sugereze...
72
 Curând, alcătuiră un translator de bază, după
care mașina își urmă activitatea, continuând să dez-
volte punerea de acord a semnificațiilor în cele două
limbi... Nu dură mult și aparatul le transmise că
aveau la dispoziție minitranslatoarele...
Missi și Ian se întrebau dacă vor funcționa și
se convinseră imediat, când cei doi tineri răspunseră
gândurilor lor:
─ Vor funcționa!
Când bătrânul anunță în sala cu bazinul că se
puteau, în sfârșit, înțelege, toți emiseră o gamă în-
treagă de sunete melodioase, care pe translator apă-
rură sub forma unor: „A! Vai! Ah! Oh!” și alte excla-
mații...
*
Alegându-și cu grijă cuvintele și vorbind rar,
Ian începu să le explice cum ajunseseră ei pe Rania,
cum intraseră în clădirea în care era portalul și, cum,
grăbindu-se, îl accesaseră și „aterizaseră” la poalele
celor trei dealuri...
Toți cei din sală începură să dezbată foarte
viu informațiile și întrebările porniră să curgă:
─ Cum ați reușit să ajungeți de pe Pământ pe
Alaia, Rania, cum o numiți voi? Ni se pare de-a drep-
tul o minune...
─ Cu nava vie...
73
 ─ Cu nava vie?! Dar navele vii au dispărut...
Sau cel puțin așa am crezut noi când am văzut că
navigatorii alaieni nu se mai întorc...
─ Navigatorii alaieni...? Ei au străbătut univer-
sul?!se miră Ian.
─ Da! De fapt, de acolo se trage migrarea
noastră pe Talo... Când plecau de pe Alaia, bărbații îi
trimiteau, prin portal, pe copii și pe mame pe Talo,
pentru că nu erau siguri de stabilitatea planetei...
Când reveneau, treceau și-și recuperau familiile de
pe Talo și se întorceau pe planeta lor... Nu am înțeles
niciodată de ce nu rămâneau toți pe Talo, fiindcă
atunci nu era populată decât pe o parte a ei, ca și
acum, și mai mult de trei sferturi era nelocuită... O
explicație ar putea fi că ei căutau o planetă total ne-
locuită, dar perfect locuibilă, pe care să migreze toți
de pe Alaia..., le explică Paio.
─ Și ce s-a întâmplat? nu se putu opri Missi să
întrebe.
─ Din ceea ce ni s-a transmis, la un moment
dat, navele nu s-au mai întors și copiii cu mamele lor
au așteptat în zadar; chiar și generațiile care au ur-
mat au așteptat, dar nu a mai venit nicio veste!
Alaienii au rămas pe Talo și au încercat să transfor-
me planeta într-una primitoare, deși Batia era și este
destul de capricioasă... Aveam însă un scut de nepre-
74
țuit: iarba verde ca un gel, care reușea să ne proteje-
ze...
─ Deci..., voi sunteți urmașii acelor copii și
mame care nu s-au mai întors pe Rania, adică pe
Alaia? întrebă Ian.
─ Da, dar nu suntem o populație numeroasă și
ne-am restrâns viața în partea aceasta a planetei...
─ Și în restul planetei? Mai există și altfel de
locuitori?
─ Există, dar nu au ajuns până la noi, iar noi
nu i-am deranjat, deși aveam mijloacele necesare...
Toată aparatura și mașinile sunt moșteniri lăsate de
foștii călători în spațiu, strămoșii noștri, dar, bineîn-
țeles, întreținute și modernizate de fiecare generație
care a urmat...
─ Aveți și nave cosmice?
─ Nu! Nu ne-am permis și nici nu ne-am pro-
pus acest lucru, fiindcă și așa suntem prea puțini ca
să ne mai și despărțim...
─ Dar de ce nu ați folosit portalul?
─ Nu am aflat decât de intrarea care se găseș-
te pe locul în care ați ajuns și voi, și, deși am tot cău-
tat, nu am reușit să descoperim o poartă de ieșire!
Nici nu știm dacă a existat, pentru că alaienii își luau
familiile la întoarcere cu navele lor...

75
 După un lung moment de tăcere, una dintre
femei îi întrebă:
─ Voi aveți o mamă?
─ Avem două mame! răspunse prompt Ian, iar
Missi adăugă parcă pentru a șterge impresia de glu-
mă ce răzbătea din cuvintele lui Ian:
─ Nu suntem copiii aceleiași mame, adică nu
suntem frați, dar am crescut împreună..., adăugă ea
și roși...
Atunci femeia îi privi mai atentă și zâmbi...
─ Voi nu mai sunteți niște copii! Sunteți tineri,
aproape ca Ala și Set! și-i arătă pe cei doi alaieni cu
care Ian și Missi lucraseră la traduceri.
Aceștia le făcură un semn prietenos, iar Missi
și Ian zâmbiră și ei, deși erau destul de încurcați de
felul în care îi scoseseră din categoria copiilor, cate-
gorie din care, de fapt, ei se considerau demult ie-
șiți...
Femeia continuă:
─ Și unde sunt mamele voastre?
În același moment, Ian și Missi se gândiră la
explicația dată de bătrân că doar mamele și copiii
puteau trece prin portal, și săriră în picioare!
Ala și Set, care le înțeleseseră reacția, îi che-
mară și ieșiră în fața clădirii, unde o mașină, la fel cu

76
cea care îi adusese, îi aștepta... Se urcară și porniră
spre cele trei dealuri...
Acum Ala și Set lăsară panourile și Ian și Missi
reușiră să vadă pe unde zbura mașina lor. Era un
spațiu pe care se vedeau, mai grupate sau mai răzle-
țe, ridicături acoperite cu iarba verde, la fel ca între-
gul spațiu și la fel ca locul pe care îl părăsiseră. Ala le
spuse că erau locuințele lor... Terenul era întins, dar
putea fi cuprins cu privirea... Deci nu erau mulți, cu
adevărat, acești urmași ai vechilor locuitori de pe
Rania!
Printre clădirile verzi se ridicau, singuratice
sau grupate, excrescențe mai înalte și Set recunoscu
că era vorba de un fel de copaci, după ce Ian desenă
pe monitor cam cum arăta un copac pe Pământ. Set
le povesti apoi că acești copaci le oferă și o parte din
hrana zilnică, pe care o vor gusta și ei când se vor
întoarce, fiindcă, probabil, le era foame...
Curând, le arătă ceva ce se prelingea foarte
ușor prin gelul verde... Ian îl numi animal, dar nu
reuși să-și dea seama ce fel de animal era, iar Set îl
numi pe limba lui: suro... Ala le spuse că surienii îi
ajutaseră pe alaieni de când ajunseseră pe Talo,
oferindu-le, în primul rând, soluții pentru obținerea
hranei...

77
 Vorbind neîntrerupt, cei patru ajutau, de fapt,
translatorul central să extindă capacitatea de tradu-
cere și, curând, Ian și Missi observară că discuția cu
cei doi alaieni se desfășura fără nicio poticnire.
Se îndreptau întins spre cele trei dealuri și Ala
le spuse că locul era considerat sacru de alaieni, fi-
indcă așteptau mereu să se petreacă acolo un mira-
col care să îi aducă înapoi pe cei plecați...
─ Ala..., nu știți pe unde au călătorit strămoșii
voștri? insistă Missi cu gândul la asemănarea dintre
alaieni și vizitatorii planetelor vii.
─ Nu! Nu știm pe unde au umblat, fiindcă fa-
miliile care au rămas pe Talo nu și-au mai revăzut
niciodată tații, frații mai mari sau bunicii... Există
însă povești pe care fiecare le-a auzit de la cei în vâr-
stă, unde este vorba de stele și planete îndepărtate,
de alaieni neînfricați și de nave care străbăteau într-o
clipă universul de la un capăt la celălalt...
Tăcură toți patru, impresionați de această
ciudată dispariție a unei lumi rămase doar în imagi-
nația pașnicilor alaieni de pe Talo, apoi Ian și Missi
priviră spre locul cu iarbă unde fuseseră telepor-
tați... Nu se vedea nimic! Și totuși, Missi și Ian erau
siguri că mamele lor, dacă ajunseseră în clădire și
interpretaseră corect semnul lăsat, nu s-ar fi dat
înapoi de la căutarea lor, chiar printr-un portal!
78
 Trecură și de pâlcul de copaci și, imediat,
Missi le arătă două siluete care se vedeau în iarba
înaltă... Se apropiară și mașina îi expiră la câțiva
metri de cele două femei care, deși nu erau prea în-
spăimântate, se țineau de mână și așteptau nemișca-
te...
Abia când cei patru se îndreptară în iarba în
care intraseră până la brâu, Lilo și Myra îi recunos-
cură și amândouă deodată strigară:
─ Missi! Ian! în timp ce aceștia înotau prin ge-
lul verde, însoțiți de Ala și Set.
─ Dragii noștri! spuse Myra, sunteți teferi?
─ Bineînțeles! Cum am putea fi altfel, când
suntem amândoi? glumi ca de obicei Ian.
Myra, obișnuită cu glumele lui Ian, zâmbi cu
lacrimi în ochi, în timp ce Lilo se uita spre Ala și Set,
care se opriseră la o mică distanță în spatele celor
doi copii.
─ Mamă, Myra! Ei sunt noii noștri prieteni, lo-
cuitori ai planetei Talo! Ala și Set!
Cei doi le salutară în felul lor cunoscut...
─ Myra și Lilo, mama lui Missi și mama mea!
le prezentă Ian pe cele două.
Ala și Set îi invitară pe toți spre mașina zbură-
toare... Lilo și Myra se supuseră în tăcere, deși aveau

79
numeroase întrebări pe care ar fi vrut să le pună co-
piilor...
Ala interveni:
─ Le veți pune întrebările în mașină...
Lilo și Myra se priviră mirate.
─ Datorită lui Ian și lui Missi, ne putem înțele-
ge! explică Ala. Am creat împreună translatorul, alt-
fel nu aveam de unde să vă cunoaștem limba, fiindcă
noi nu suntem călători...
Într-adevăr, în mașină, pe rând, cei doi copii le
explicară mamelor lor pe ce planetă erau și ce pre-
supunea acest lucru... Le arătară și clădirile verzi, le
spuseră de copaci și de animalul suro care nu semă-
na cu nimic...
─ Deci..., e adevărată informația pe care ne-au
dat-o ranienii! Portalul era pentru copii și mame, în
timp ce bărbații plecau să exploreze...
─ Se păstra și la ei această poveste? se miră
Missi.
─ Da! Dar destul de lacunară, fiindcă nu pu-
teau să situeze în timp momentul în care nu se mai
întorseseră foștii locuitori...
─ Nu ați aflat nimic de o posibilitate de a face
drumul invers?
─ Nu, Missi! Nu exista nimic clar nici măcar
despre portal, darmite despre întoarcere...
80
 ─ Dar, Lilo, cum ne vom întoarce?
─ Ira și Bart, cu o parte din echipaj, s-au pus
de acord cu nava și vor încerca să ajungă aici... Nu
știau foarte bine pe care planetă ați fost teleportați,
dar vor face tot posibilul să folosească informațiile
oferite de navă și... să sperăm că vor reuși!
─ Există pericolul să nu ne găsească?
Lilo se uită o clipă la Ian, apoi se hotărî să fie
sinceră:
─ Sigur că există! Știm cu toții că distorsiunile
create de prezența unor black holes pot provoca de-
vieri serioase ale navei, iar în drumul spre această
zonă par să fie destul de amenințătoare...
─ Deci..., s-ar putea să rămânem pentru vecie
pe Talo? Să nu-l mai văd pe tata? șopti Missi.
Ian nu zicea nimic, dar o privea vinovat și plin
de compasiune...
─ Ei, copii! Nu trebuie să puneți răul înainte!
încercă Myra să-i scoată din tristețea în care căzuse-
ră.
─ Așa e! Trebuie să fim încrezători și curajoși!
adăugă și Lilo.
În acest timp, Ala și Set tăcuseră, dar înțele-
gând frământările lor, Ala interveni:
─ Poate vom găsi portalul și vă veți putea în-
toarce pe Rania, iar acolo nava vie vă va găsi!
81
 ─ Mulțumim, Ala! Bineînțeles că trebuie să ne
păstrăm încrederea și speranța! Așa că... vom căuta
portalul și ne vom întoarce pe Rania sau, tot atât de
bine, nava vie s-ar putea să ne găsească! spuse Lilo,
întorcându-se spre cei doi copii, cu zâmbetul
luminându-i fața frumoasă...

82
 6.

După ce se convinseră că Lilo și Myra se tele-

portaseră și ele, Ira și Bart se întoarseră pe navă și,
de acord cu ea și cu ceilalți zece astronauți, se în-
dreptară spre galaxia Andromeda...
Acordul navei fusese esențial pentru plecare...
Ea acceptase că se poate dispensa de partea din
echipaj care rămăsese pe Rania și de cele două ma-
me care-și urmaseră copiii prin portal...
Ira și Bart stăteau mereu aplecați pe monitoa-
rele care îi conectau cu nava și se sfătuiau în legătu-
ră cu direcția potrivită, fiindcă în drumul lor erau
marcate numeroase porțiuni cosmice cu activitate
foarte intensă, pe care nava trebuia să le evite.
Căzură toți de acord că era indicat să se
oprească mai întâi pe Kepler 442b, unde ar fi putut
primi mai multe informații despre planeta pe care o
căutau.
Spre surprinderea lui Ira, pe Kepler, primul
om pe care îl întâlniră fu Rian! Aflase de venirea na-

83
vei vii și de scopul opririi ei acolo, și se grăbise să-i
întâmpine cu o mulțime de întrebări și nedumeriri,
dar și cu multe informații... Fără să fie prea surprins,
Ira îl auzi, în final, cum își formulează, politicos dar
hotărât, cererea de a-i permite să vină cu ei. Acum
era liber și pe nava vie își făcuse ucenicia... Totodată,
rugămintea era și pentru Maia, fata pe care o iubea...
Maia era și ea specialistă în navele vii, așa că putea fi
de folos și completau echipajul...
Ira nu-l refuză, dar îi ceru să aștepte acordul
navei... Împreună cu echipajul întoarseră posibilita-
tea cooptării sale pe toate părțile și, până la urmă, se
arătară toți dispuși să-l primească în rândurile lor,
mai ales că unii îi cunoșteau capacitățile de astrona-
ut. Desigur însă că ultimul cuvânt îl avea nava, care,
după ce analiză toate avantajele și dezavantajele,
optă pentru primirea celor doi...
Imediat, Ira îl chemă la el și îi explică foarte
serios care erau condițiile primirii lor la bord... Când
îi văzu privirea luminată de bucurie, se gândi că pro-
cedase corect. Rian fusese un om slab, dar nu unul
rău, iar încercările prin care treceau acum puteau
însemna tocmai ce îi trebuia unui bărbat să devină
puternic...
Maia era o femeie micuță și frumoasă, dar
frumusețea ei nu se dezvăluia imediat, ci se constru-
84
ia în fața privitorului care era obligat să pună de
acord ochii ei mari și albaștri, cu zâmbetul puțin
misterios și cu obrazul de copil, mereu luminat de
un gând tainic și, de cele mai multe ori, plăcut... Pri-
vind-o, Ira se gândi imediat că Rian își găsise calea!
Părăsiră Kepler 442b și se îndreptară spre
clusterul Andromeda... Erau nevoiți să traverseze o
zonă foarte frământată și trebuiau să ducă o luptă
continuă pentru a nu aluneca din timpul în care se
deplasau...
Nava vie trecea dintr-o galaxie în alta, calcu-
lând cu rapiditate rutele care să ocolească posibilele
primejdii cauzate de black holes, dar versatilitatea
acestora era uneori atât de mare, încât abia reușea
să se strecoare printre ele...
Întregul echipaj era mereu în stare de alertă și
toți așteptau epuizați sfârșitul acestor încercări...
Înaintaseră considerabil prin zona turbulentă și
acum se găseau foarte aproape de Andromeda...
Tocmai profitau de o clipă de acalmie, când, într-o
miime de secundă, dispărură cu navă cu tot!
*
Primul își reveni Ira... Privi în jur și reuși cu
greu să distingă siluetele colegilor lui în pozițiile în
care îi văzuse ultima oară. Panourile nu mai clipeau,
fiindcă niciun aparat nu mai funcționa! O lumină
85
verzuie venea totuși de undeva și el își dădu seama
că era lumina pe care o emitea nava vie...
Se apropie de Bart și văzu că trăiește, dar pă-
rea scufundat într-un somn greu. Simțind că e privit,
acesta deschise încet ochii... Ira îi făcu un semn liniș-
titor și se îndreptă spre ceilalți. Toți păreau că dorm,
dar, încet-încet, începură să se trezească și să pri-
vească în jur cu uimire...
─ Nu mai merge nimic! constată Rian.
Se îndreptară plini de speranță spre resursele
de avarie ale navei... Erau convinși că nimeriseră
într-una din black holes, dar cum până atunci nimeni
nu se întorsese dintr-o asemenea călătorie să poves-
tească ce și cum, nu erau foarte siguri... Pe de altă
parte, știau că, cel mai adesea, din întâlnirea cu o
black hole, ei ar fi trebuit să fie acum doar niște mi-
croparticule sau ceva asemănător...
─ Exista o șansă să ne strecurăm și am reușit!
exclamă Ira... Nava vie a trecut testul iar noi am su-
praviețuit!
─ Și eu cred că tocmai am trăit clipa în care
nava vie a învins black holes... Problema e că nu știm
deloc ce urmează și nici unde suntem! completă Ari.
─ Să încercăm să aducem în stare de funcțiu-
ne aparatele conectate direct la navă și cred că ea ne
va ajuta! interveni Bia.
86
 Femeile din echipaj se așezaseră tăcute în
scaune iar când Bia le aminti de aparate se întoarse-
ră spre ele, știind fiecare ce are de făcut, în timp ce
bărbații porneau să cerceteze spațiile exterioare ale
cabinei de comandă.
Când ieșiră din cabină, se traseră aproape
imediat înapoi! O lumină puternică inundase, prac-
tic, nava... Nu era orbitoare sau arzătoare. Era albă
ca lumina de neon și caldă ca lumina soarelui de
primăvară...
Se urcară în aeroblancuri și se îndreptară
spre capătul opus cabinei principale de comandă,
unde se afla al doilea punct strategic, cu datele de
maximă importanță privind nava și posibilitățile ei.
Se deplasau cu ușurință prin spațiul deschis,
sesizând că, undeva, deasupra cupolei vaste de pro-
tecție, un astru necunoscut le supraveghea atent
mișcările... Nici nu încercară să ghicească ce astru ar
fi putut fi, deoarece își dădeau seama că deplasarea
lor era una nu prea ușor de explicat...
Ajunși la al doilea punct de comandă, deși nu
erau deloc mai clarificați în legătură cu aventura lor,
erau totuși mai liniștiți și mai încrezători. Asta și
pentru că spațiul în care se mișcau nu era deloc
amenințător și o pace ciudată și profundă părea să
domnească pe nava ajunsă în acest loc necunoscut...
87
 Intrară nerăbdători în cabină și ochii lor se
opriră pe panourile pe care se derulau cu repeziciu-
ne datele, în timp ce nava le absorbea fără întreru-
pere... Se așezară disciplinați la pupitrele cunoscute,
iar Rian, rugat să analizeze datele care intraseră deja
în bază, se apucă imediat de lucru...
După câteva clipe se auzi strigătul lui plin de
surprindere, făcându-i pe toți să se strângă în jurul
panoului la care lucra. Cu ochii mari, el le arăta o
zonă pe care reușise să o stopeze pe monitor... Toți
se aplecară spre punctul indicat și, după o clipă de
tăcere, se uitară nedumeriți unii la alții...
Ceea ce li se dezvăluia era cu totul neaștep-
tat... Se aflau aproape în același punct din care alu-
necaseră, dar timpul nu mai era același!
─ Am ajuns într-un alt univers! constată Ira,
fără să pară prea mirat.
─ Perfect! Iar black holes au dovedit că pot să
devină porți de trecere! Bineînțeles, simplificând
lucrurile..., adăugă, încă impresionat, Bart.
─ Ce mi se pare ciudat este că pe noi nu ne-a
afectat deloc acest salt temporal și cred ca suntem
singurii care putem spune că am trăit în câteva clipe
poate sute, mii sau milioane de ani... Bineînțeles că
acest „putem spune” este foarte relativ, pentru că nu
am nicio idee cum ar fi posibil să ne întoarcem ca să
88
spunem cuiva acest lucru..., glumi Rian ceva mai în-
viorat.
─ Sunt multe necunoscute aici și cred că sin-
gura noastră salvare vine tot de la nava vie, așa că
trebuie să studiem cu atenție datele pe care ni le
oferă! Ira stătu puțin pe gânduri, apoi continuă: Și
ceea ce trebuie să aflăm în primul rând este sub ce
astru trăim așa de liniștiți... Mă gândesc că acesta nu
poate fi nici una dintre stelele cunoscute, fiindcă tu-
turor le cunoaștem comportamentul imprevizibil...
Se întoarseră la panouri și începură să interpre-
teze datele... Imediat, cel care descoperi ceva fu Ivo și,
curioși, se adunară toți în jurul lui... Într-adevăr, se pa-
re că el determinase coordonatele care arătau că sunt
foarte aproape de steaua spre care se îndreptaseră în
celălalt timp... Problema era că pe spațiul pe care îl
cercetase, aceasta nu mai exista! În schimb, un soare
imens și pașnic lumina peste douăzeci de planete
mai mici sau mai mari, pe care nu le putuse identifi-
ca...
─ Cred că este interesant ce observăm, dar pe
noi trebuie să ne preocupe mai ales ieșirea din
această falie, altfel nu vom ajunge niciodată la cei
patru care sunt în timpul din care am venit..., spuse
îngrijorat Bart.

89
 ─ De acord! Mă gândesc însă că ar trebui să
aflăm mai multe despre această lume pe care am
descoperit-o, măcar pentru a ști ce vom face peste,
să zicem, câteva mii de ani! glumi Ivo.
Ira tăcea... Gândul lui era la Lilo și la Ian, la
Myra și la Missi, dar în același timp formația lui de
explorator îl împingea spre cunoașterea noii lumi în
care intraseră... Rian îi urmărea frământările pe sub
sprâncene și era curios să vadă ce va decide... Și el
era îngrijorat în legătură cu Ian și cu Lilo, dar, ca și
Ira, nu ar fi scăpat o asemenea ocazie de explorare,
așa că se gândi să-l ajute:
─ Și eu cred la fel!... Pentru toți locuitorii uni-
versului din care am venit ar fi nemaipomenit de
interesant să afle ce se întâmplă dincolo de black
holes! Bineînțeles, dacă ne mai întoarcem ca să le
putem spune..., repetă el îndoiala deja exprimată...
Ira tresări când îl auzi confirmând ceea ce
gândise și el odată cu Ivo și spuse:
─ Vă mulțumesc tuturor pentru păreri, dar
cred că putem face cele două lucruri în același timp...
Ne vom împărți și vom cerceta și posibilitățile de
ieșire din falie, dar și lumea în care am pătruns... Na-
va nu pare deranjată prea mult de acest salt, așa
cum nu suntem nici noi, aici, la adăpost, dar nu știm
cum este realitatea în afara ei... Bart, te rog să te
90
ocupi, împreună cu Ari și cu Don, de posibilitatea de
a ieși în spațiu, iar voi, Ivo și Rian, corelați și stocați
toate datele legate de salt și încercați să găsiți solu-
ția de ieșire din falie! Saul și Niall, vă rog să luați le-
gătura cu echipajul secundar! Sper ca și ei să fie ne-
vătămați... Eu mă duc la cabina principală să comu-
nic și colegilor noștri ce am descoperit și să fac ace-
lași lucru ca și voi cu ceea ce mai există în baza de
date de acolo...
Ira plecă, dar înainte de a ajunge la cabina
principală, se îndreptă hotărât spre un loc protejat
de o stâncă. Trimise un fascicul de unde prin ochii
larg deschiși și pătrunse ca o umbră pe ușa care se
deschise...
Așa cum intuiseră precis toți membrii echipa-
jului, mai existau puncte de contact cu nava vie,
puncte cunoscute doar de comandant și pe care el
trebuia să le dezvăluie numai în cazuri de forță ma-
joră... Un monitor uriaș ocupa încăperea, dar Ira se
conectă telepatic și convorbirea începu:
─ Ceea ce am descoperit atestă că am făcut un
salt în viitor...
─ Da... Putem spune și așa, dar e doar o pro-
blemă de percepție... Pentru tine e un lucru obișnuit
saltul într-un alt univers, dar pentru ceilalți e o ex-

91
periență nouă, pe care trebuie să învețe să o asimile-
ze...
─ Erai pregătită pentru un asemenea salt?
─ Și da, și nu! Pentru mine știam, dar nu știam
sigur cum vă veți comporta voi și toate celelalte fiin-
țe vii de pe navă... Acum știu: ați rezistat!
─ Ai detectat unde ne aflăm?
─ Acolo unde ați descoperit și voi! Planeta pe
care o căutăm nu e departe, dar nu ne ajută la nimic
acest lucru, fiindcă suntem oricum în alt univers...
─ Ce astru luminează?
─ Este vorba de o stea uriașă, relativ nouă,
creată în urma coliziunii a trei stele bătrâne, una
dintre ele fiind steaua planetei căutate...
─ Înseamnă că acolo s-au schimbat multe du-
pă acest cataclism!?
─ Categoric, dar nu atât cât te-ai aștepta... Pe
planetă există în continuare viață și voi aveți un rol
important în menținerea ei! Din ceea ce veți explora,
s-ar putea să aflați lucruri care să vă ajute la întoar-
cere...
─ Dacă ne vom întoarce..., murmură, parcă fă-
ră să vrea, Ira...
─ Vă veți întoarce! Nici eu și nici voi nu o vom
putea face însă decât împreună... Deci..., mobilizați-
vă!
92
 ─ Așa vom face! o liniști, zâmbind, Ira. Îți mul-
țumim!
Ira ieși și se grăbi spre cabina principală, unde
ochii femeilor erau măriți de întrebări nerostite... Nu
exprimau însă deloc teamă, lucru care îl făcu să su-
râdă... Erau într-adevăr curajoase, colegele lui!
Printre ele, micuța Maia părea cea mai liniști-
tă... Nu-și întorsese decât un moment capul spre el,
după care continuase să lucreze, preocupată de ceva
pe care Ira îl intui ca fiind o descoperire, fiindcă ve-
dea că, dacă nu o speria ceea ce găsise, o încurca,
neștiind ce să mai creadă...
El se așeză la pupitrul său și le expuse pe
scurt ce aflase din dialogul cu nava. Colegele lui nu
se arătau mirate și când el le privi întrebător, Bia,
fata de pe Marte, recunoscu faptul că și ele ajunsese-
ră cam la aceleași concluzii, după ce analizaseră da-
tele pe care le făcuseră să apară curând după pleca-
rea lor...
Se întoarse apoi spre Maia și o îndemnă să
continue ea...
─ Maia a găsit ceva foarte interesant și noi ne
întrebăm dacă nu e un miraj... Spune-i, Maia!
Ira privi plin de interes spre micuța prietenă a
lui Rian și așteptă...

93
 Maia nu se grăbea... Parcă se temea că li se va
părea ridicol ce va încerca ea să explice... Se hotărî
totuși să riște și, arătându-le monitorul, începu:
─ Am scanat spațiul înconjurător și așa am
ajuns la o planetă care pare să fie foarte asemănă-
toare cu Pământul... Asta nu ar fi atât de neașteptat!
Ceea ce nu veți crede însă este că... v-am văzut pe voi
toți acolo... Erați aici și erați și acolo... E adevărat, nu
cum ne-am aștepta; de altfel nici nu puteam vizuali-
za materia, dar sintetizatorul a indicat cu precizie
existența dublurilor voastre, din păcate doar pentru
puțin timp, pentru că imediat am pierdut legătura...
Fără să pună la îndoială cele spuse de Maia,
Ira o rugă să-i arate coordonatele...
Maia se conformă și Ira își dădu imediat sea-
ma că ea descoperise viața de pe planeta căutată...
─ Dar, Maia, de ce ai spus că ne-ai văzut pe
noi? Tu nu erai?
─ Nu sunt foarte sigură, așa cum nu sunt sigu-
ră nici de prezența lui Ian și a lui Missi... Dar v-am
spus că totul a durat prea puțin ca să pot interpreta
datele...
Ira nu putea încă să înțeleagă cum de se
transmiseseră de acolo informațiile despre care
vorbea Maia, dar situația neobișnuită în care se gă-
seau putea să conțină cele mai neașteptate fenome-
94
ne, așa că o rugă să urmărească în continuare plane-
ta, în timp ce el începu să caute cea mai bună soluție
pentru explorare.
Cel mai simplu era să se împartă în două
echipe: una să meargă în exterior și cealaltă să su-
pravegheze de pe navă ieșirea...
Când termină, îi chemă și pe colegii lor din
cabina secundară, rugându-i să aducă tot ce desco-
periseră până atunci. Cel mai însuflețit era Rian...
Cum intră, primele lui cuvinte confirmară ceea ce
descoperise Maia:
─ Prieteni, dublurile noastre ne așteaptă! și se
uită triumfător spre fete...
Maia îl privi cu dragoste și-i atenuă triumful,
recunoscând că și ele descoperiseră același lucru,
fără să înțeleagă ceva din asta...
─ Dar nu e nimic greu de înțeles! Ne-am întâl-
nit cu noi înșine, după drumurile prin cercuri și prin
dimensiuni... Cine știe de câte ori nu vom fi trecut
dintr-o falie temporală în alta!...
*
Când toți își reluară locurile obișnuite, Ira le
expuse clar planul său... Toți se declarară de acord
ca echipajul să se împartă în două și Ira formă echi-
pele, apoi, de comun acord cu Bart, el preluă condu-

95
cerea celei care ieșea în spațiu, iar Bart rămase cu
cealaltă pe navă...
Odată lucrurile acestea clarificate, Ira cu echi-
pa sa se grăbiră spre modulul care-i aștepta, pregă-
tit...
Primul lor punct de interes rămânea planeta
pe care descoperiseră viață. Nu numai pentru că
acolo depistaseră ceva ce părea să fie dublurile lor,
ci și pentru că aceasta fusese și în celălalt timp des-
tinația spre care se îndreptaseră...
Era, într-un fel, dincolo de mintea umană ce
se petrecea, dar ei căutau să nu se gândească la asta
și să se comporte cât puteau de normal...
Se echipară și se așezară liniștiți în scaune,
după care Ira îi ceru lui Ivo să dirijeze modulul în
direcția planetei... Nava vie deschise neauzită porțile
de legătură cu spațiul intermediar, după care le în-
chise și deschise trapa de lansare... Erau în spațiu!
Urmăreau monitoarele, încercând să surprin-
dă orice perturbare, dar... nu se întâmpla nimic! Mo-
dulul se deplasa liniștit și planeta începu curând să
se mărească pe ecranul principal...
Deodată, tocmai când toți urmăreau curioși
imaginea, modulul se opri!
─ Un scut?! se miră Ira. Atât de departe?!

96
 Imediat, pe ecran, apăru imaginea unei fe-
mei... Ira recunoscu mirat că semăna cu alaienii pe
care îi cunoscuse cândva! Îi privea liniștită, aștep-
tând parcă reacția lor... Începu să vorbească și toți
înregistrară uimiți mesajul pe care îl transmitea:
─ Sunt Ala și reprezint populația planetei Ta-
lo! V-am identificat drept dublurile temporale ale
unora dintre cetățenii noștri... Știm că înainte de
alunecarea în acest timp vă îndreptați spre Talo,
pentru a-i găsi pe Missi, Ian, Lilo și pe Myra... Ceea ce
vă putem spune este că i-ați găsit!... Din nefericire,
apariția voastră aici nu ne ajută pe niciunul dintre
noi, fiindcă fără reîntoarcerea voastră, viața de pe
Talo acestui timp va fi complet bulversată! Ne pare
rău..., dar nu puteți accesa spațiul acesta!
Ea se întoarse spre cineva din spatele ei și Ira
avu puternica senzație că trecuse dincolo de scut, și
se afla acolo, alături de femeie... Toți colegii săi îl re-
cunoscură și priviră total buimăciți spre cel de lângă
ei.
─ Chiar există dubluri!... exprimă Rian mira-
rea lor.
După ce primi încuviințarea, dublura lui Ira
adăugă:
─ Este adevărat! Da! Ați reușit să vă salvați,
iar nava vie v-a ajutat să-i găsiți pe cei patru... Acum
97
însă, suntem nevoiți să vă orientăm spre ieșirea din
acest timp, pentru a vă continua drumul început și a
duce la bun sfârșit misiunea voastră... De succesul ei
depinde existența noastră în acest univers... Posibili-
tatea de întoarcere se află în puterea spiritului vos-
tru comun... Folosiți cheia acestei puteri ce se află în
voi înșivă și corelați totul cu capacitatea navei vii de
a vă ajuta! Forța fie cu voi!
Ecranul se întunecă o clipă și cei doi dispăru-
ră, imaginea planetei fiind din nou prezentă, dar,
observară ei, din ce în ce mai îndepărtată, ca și când
ceva îi împingea în sensul opus...
Se întoarseră unii spre alții, încercând să gă-
sească sensul celor spuse de cei doi...
─ Părerea mea este că ceea ce urmează să se
întâmple este legat de capacitatea noastră de a crea
o forță care să fie atât de puternică, încât să putem
face saltul înapoi..., rupse Ira tăcerea. Pe de altă par-
te, cred că ați înțeles cu toții cât adevăr cuprinde
ceea ce ni s-a transmis... Trebuie să ieșim de aici, alt-
fel nici ei și nici noi nu vom mai fi! Acum, vă rog să
vă întoarceți la pupitre și să încercați să salvați in-
formațiile care credeți că ne ajută...
*
Reveniți pe nava vie, Ira le ceru lui Bart și lui
Rian să-l însoțească. Ajunși la punctul de legătură cu
98
nava, el se conectă și cei doi, fără să se mire prea
mult, intrară... Se așezară și Ira i se adresă acesteia:
─ Ai aflat deja ce ne-au transmis locuitorii de
pe Talo... În principiu, am înțeles că nu trebuie să
insistăm, dar vrem să știm cum putem să creăm o
asemenea forță care să ne scoată din falie...
─ Prin credință și concentrare! În primul
rând, nu sunteți singuri, în al doilea rând, ați fost
aleși ca fiind compatibili, iar în al treilea rând, aveți
un scop care aparține ființei voastre: găsirea celor
patru... Mai este însă și un alt scop pe care trebuie
să-l luați în considerare, pentru că este legat de exis-
tența voastră, a tuturor: descoperirea punctului de
legătură între cele două universuri! Vom corela
aceste scopuri și, împreună, vom reuși!
Înțeleseră și toți trei tăcură o clipă... Ira îl privi
pe Bart care părea să aibă lacrimi în ochi, apoi în-
toarse privirea spre Rian și se întrebă : care va fi ro-
lul lui?...

99
 7.

Chiar din a doua zi taloniană, ghidați de Paio,

cei patru pământeni concepură planul de căutare a
portalului. Erau convinși că există, fiindcă nu cre-
deau că bărbații alaieni lăsaseră reîntoarcerea doar
pe seama navelor cu care călătoreau... Deocamdată
nu înțelegeau de ce nu se transmisese informația
privind locul de teleportare, dar se gândeau că vor
înțelege când vor descoperi portalul, dacă îl vor des-
coperi...
Alături de Ala și Set, conducătorul alaienilor le
propuse, pentru completarea echipei, pe Bar și pe
Ned. Bar era fratele lui Set, iar Ned era una dintre
cele mai strălucite minți ale poporului său... Curând,
toți opt se înțelegeau de minune și Lilo constată că
Ned era cu adevărat nu numai o minte strălucită, dar
și un alaian deosebit de vesel și prietenos.
Paio îi chemă și le explică:
─ Veți merge puțin mai departe, pentru că în
spațiul în care trăim noi nu are rost să căutați! Gene-

100
rații după generații au făcut-o și nu au descoperit
nimic... Așa cum vă spuneam, nu am trecut de cealal-
tă parte a planetei, dar, cu mijloacele pe care le
avem, am scanat și locurile în care trăiește populația
veche taloniană și, văzând că nu depistăm nimic, nu
i-am mai deranjat. Asta și pentru că sunt destul de
mulți, în comparație cu noi...
─ Dar cum sunt vechii talonieni? întrebă curi-
os Ian.
─ Sunt destul de mici ca înălțime și, o să vă
mirați, sunt verzi! Altfel, destul de armonioși și, ca-
tegoric, umanoizi! Inițial noi am crezut că sunt ase-
menea gelului, dar sunt ființe raționale și au realizat
niște lucruri interesante, pe care, probabil, le veți
vedea direct...
Lilo îl privi preocupată și spuse:
─ Dar, Paio, nu crezi că ar fi mai bine să nu vă
implicați și să ne ajutați doar pe noi patru să-i con-
tactăm? În cazul în care va fi vreun pericol, vă anun-
țăm și, dacă e posibil, vă vom ruga să interveniți...
─ Probabil că ar fi mai înțelept așa, dar..., Lilo,
așteptăm de atâta timp să ieșim din această închi-
soare autoimpusă, încât nici unul dintre noi nu ar fi
de acord să treacă toată greutatea pe umerii voștri...
Ne-am sfătuit îndelung și toți alaienii de pe Talo sunt

101
convinși că acum este momentul să ne depășim te-
merile! Așa că porniți și Forța să vă călăuzească!
Ceilalți membri ai echipei nu interveniseră,
ascultând respectuoși discuția celor doi. După pleca-
rea lui Paio, Ned rupse tăcerea și confirmă speranța
alaienilor:
─ Să știi, Lilo, că venirea voastră ar putea să
însemne un nou început pentru această planetă și
pentru noi... Nu numai pentru că ne ajutați să ieșim
din carapace, dar sunt convins că nava vie va ajunge
aici înainte de a fi prea târziu și Talo va fi salvată!
─ Ce vrei să spui, Ned? îl întrebă Lilo, mirată
de vorbele lui.
─ Ce spun este o constatare a noastră că ceva
se întâmplă cu Batia și că locuitorii de pe Talo au
sorți să iasă nevătămați doar cu un ajutor exterior...
─ Vrei să spui că se va dezintegra? întrebă Ian.
─ Într-un fel... Mai precis spus, sunt semne ca-
re arată că va fi atrasă de Brio, o stea mai mare afla-
tă în apropiere și urmarea nu o putem încă preve-
dea... Portalul este foarte important, fiindcă am pu-
tea accesa Rania, și, bineînțeles, minunat ar fi să gă-
sim modalitatea de a chema în ajutor nava vie și pe
prietenii voștri...
Lilo și Myra se priviră, înțelegând dintr-odată
gravitatea celor spuse de Ned...
102
 ─ Este adevărat! întări Ala. Și cred că am găsit
și calea de a ne apropia de talonieni...
─ Da! S-ar părea că aceasta este calea pe care
putem pătrunde în lumea lor... Primul pas este să
adunăm toate datele pe care le avem despre ei și
cred că Ian, Myra și Bar pot face foarte repede acest
lucru... Eu cu Lilo vom merge să alegem cele două
vehicule cu care ne vom deplasa, iar Ala, Missi și cu
Set vor procesa hărțile și vor stabili posibilele punc-
te de intrare pe teritoriul vechilor talonieni. Ne în-
tâlnim aici peste exact trei tali! Pentru a vedea ce
înseamnă asta, vă rog să vă urmăriți micile aparate
de orientare pe care le veți primi de la Bar! continuă
Ned, adresându-se celor patru nou veniți.
Într-adevăr, în timpul preconizat, toți își în-
depliniseră sarcinile și, când se reîntâlniră, stabiliră
cu precizie momentul plecării.
Paio veni și le atrase din nou atenția asupra
evitării conflictelor... Fu și el de acord că o înțelegere
cu vechii talonieni, pornind de la pericolul care pla-
na asupra tuturor, nu era de neluat în seamă, dar îi
sfătui să aibă alternative, dat fiind faptul că,
necunoscându-i direct, nu știau care le vor fi reacții-
le...
Le ură succes și toți opt, pregătiți deja de ple-
care, se îndreptară spre cei doi „fluturi”, mașinile
103
zburătoare, pe care Ned și Lilo le aleseseră... Ian și
Missi mergeau cu Ned și cu Myra, iar Ala și Set îi în-
soțeau pe Lilo și pe Bar.
─ La înălțimea la care vom merge, vizibilitatea
este excelentă! Noi pornim înainte și voi veniți după
noi! spuse Ned și, îndemnându-și tovarășii, urcă în
„fluturele” pregătit de plecare.
La fel făcură și Lilo cu colegii ei și, în câteva
clipe, cele două mașini zburătoare se făcură nevăzu-
te în direcția în care alaienii priviseră de multe ori
cu îngrijorare, dar nu îndrăzniseră niciodată să afle
dacă îngrijorarea lor avea sau nu vreun temei...
─ Am intrat pe teritoriul talonienilor! anunță
Ian.
Myra manevră „fluturele” care luă înălțime,
dar nu într-atât încât să nu poată urmări direct cu
privirea spațiul de dedesubt. Lilo îi urma îndeaproa-
pe... Terenul deasupra căruia se deplasau era foarte
asemănător cu acela de unde plecaseră, dar obser-
vară totuși că era mult mai denivelat, uneori ridică-
turile fiind destul de înalte...
Nu se vedea nicio mișcare și, curând, mirarea
lor se transformă într-o teamă ascunsă, pentru că
erau convinși că vechii talonieni erau prezenți în
acel spațiu. Nu înțelegeau însă cum reușeau să se

104
ascundă atât de bine, încât nici scanerele să nu-i
descopere...
Până la urmă, Ala descifră misterul și le
transmise imediat lui Ned și lui Lilo explicația:
talonienii erau, de fapt, pretutindeni, dar, fiind aco-
periți cu veșminte din gel sau care imitau gelul și
având fețele protejate tot cu o rețea din fire de gel,
ajungeau să fie confundați, practic, cu acesta...
Faptul că se camuflau în acest fel le dădu curaj
celor opt tovarăși, fiindcă asta putea să însemne do-
uă lucruri: ori că erau pregătiți întotdeauna pentru
apărare, ori că se temeau și de umbra lor! Lilo încli-
na mai mult pentru ultima variantă, în timp ce Ned
le lua în calcul pe amândouă...
„Fluturii” ajunseră într-un târziu deasupra
unui spațiu plat, încercuit de opt ridicături destul de
înalte, dispuse simetric, toate acoperite de gelul ver-
de.
De comun acord, ambele aparate se pregătiră
de coborâre și, în câteva clipe, se aflau așezate unul
lângă altul pe vastul platou. Așteptară un timp să
vadă reacția talonienilor, dar... nu se întâmplă nimic!
Ala, care învățase deja să-i observe, le confir-
mă că talonienii erau din nou pretutindeni pe cele
opt ridicături, dar, practic, doar aparatele de scanare
puteau să-i distingă din gelul protector...
105
 Ned și Lilo înțeleseră că singura soluție pen-
tru contactare era să iasă ei doi în fața navetelor...
Ceilalți îi urmăriră cum coboară și cum se îndepăr-
tează puțin, fluturând mâinile goale ca un salut... Se
rotiră în jurul navetelor, cu privirea îndreptată, pe
rând, spre cele opt ridicături.
Un timp destul de lung nu se întâmplă nimic,
dar, la un moment dat, Ala îi atenționă că pe ridică-
tura din fața lor se mișcă ceva... Într-adevăr, privind
mai atent, observară că, din gelul verde, se desprind
trei siluete mici. În momentul în care pășiră pe pla-
tou, acestea își lepădară hainele protectoare de gel și
înaintară spre ei...
Urmărindu-i cum se apropie, Lilo și Ned erau
din ce în ce mai impresionați... Cei trei erau ca niște
bijuterii din jad și Lilo își aduse aminte că văzuse pe
Pământ, în muzeul călătorilor în spațiu, sculptată în
jad, exact o asemenea ființă! Când ajunseră lângă ei,
le observară ochii mari, și ei verzi, cum îi privesc
oarecum mirați, dar nu înfricoșați!
Unul dintre cei trei, care la o privire atentă
putea fi considerat cel mai în vârstă, li se adresă, fo-
losind limba pământenilor:
─ Bine ați venit!... Chipul tău ne este familiar,
dar nu înțelegem cum de ești aici! îi spuse el lui Lilo.
Iar tu pari să fii din cealaltă parte a planetei noastre,
106
pe care știm că o numiți Talo, dar care, pentru noi,
este Treia! se adresă el apoi lui Ned.
În timp ce Lilo căuta sensul celor spuse de
talonian, mirată că folosea limba ei, Ned îi răspunse:
─ Într-adevăr, sunt un locuitor din cealaltă
parte a planetei și-mi pare rău că nu ne-am cunoscut
deloc, deși au trecut atâtea generații de când am so-
sit pe Talo... Acum am venit cu gânduri pașnice, îm-
preună cu oaspeții noștri îndepărtați...
Talonianul se întoarse spre Lilo... Aceasta îl
privea perplexă, pentru că explicația pe care o găsise
ea pentru omuleții verzi i se părea în același timp și
posibilă, dar și greu de imaginat...
─ Voi semănați cu vizitatorii care, pentru noi,
pământenii, erau veniți de pe Marte, planeta din sis-
temul nostru solar, de dinainte de colonizare... Oare
e posibil să vă întâlnim aici?!
Talonianul dădu afirmativ din cap și zâmbi:
─ Sunt multe de explicat...
Nu mai continuă și le spuse ceva însoțitorilor
săi, care se întoarseră spre ridicături și făcură un
semn... Ned și Lilo, dar și ceilalți din grupul lor văzu-
ră cu uimire, fiindcă nu simțeau totuși groaza care ar
fi fost mai normală într-o asemenea situație, cum mii
de omuleți verzi coboară și se strâng în spatele celor
trei reprezentanți. Toți îi priveau liniștiți, ițindu-și
107
curioși ochii de un verde strălucitor de după umerii
tovarășilor lor...
Lilo și Ned îi chemară și ei din navete pe cei-
lalți și talonienii urmăriră la fel de curioși siluetele
celor șase nou veniți, fără să arate vreo teamă.
Contactul fusese realizat și acum vedeau Ned
și cei trei alaieni cât de greșită fusese reținerea lor...
Practic, se temuseră unii de alții și renunțaseră la o
înțelegere care i-ar fi făcut mai liberi și mai puter-
nici... Pe de altă parte, Ned se gândi că entuziasmul
lui este cam exagerat, fiindcă diferența dintre cele
două populații ar fi putut crea, totuși, multe proble-
me...
Între timp, talonianul o luă de mână pe Lilo și
îi invită pe ceilalți să-i urmeze.
Alături de acesta, Lilo observă că înălțimea lor
nu trecea de un metru și jumătate, iar ea avea
aproape un metru optzeci... Deci, nu erau chiar așa
de mici, dar sigur erau cu mult mai armonioși decât
pământenii și decât toate rasele pe care le cunoscu-
seră... Culoarea verde cald a pielii lor, susținută și de
îmbrăcămintea subțire din gel, tot verde, o încurcă
puțin la început, dar după câteva clipe nu-i mai dădu
importanță, fiindcă ceea ce percepea era armonia lor
exterioară, categoric legată de o armonie asemănă-
toare a ființei lor interioare...
108
 În fața uneia dintre clădiri se opriră și văzură
cum se ridică ușor, fără vreun zgomot, o ușă cam cât
lățimea acelei construcții, și ei pătrunseră într-o sală
al cărei capăt nu se vedea. Nu se știe cum, aceasta se
umplu cu talonieni, și Lilo își dădu seama că era în
așa fel proiectată, încât să cuprindă toată populația...
Nu înțelegea încă rolul acestei imense săli, dar
conducătorul lor o aduse spre un punct în care, așe-
zate unul lângă celălalt, se aflau chipurile cioplite în
ceva ce semăna cu marmura a doi pământeni...
Lilo se apropie intrigată de ele și, când ajunse
aproape, scoase un strigăt de surpriză... Unul dintre
cele două chipuri era al lui Ira, iar celălalt era al ve-
chiului ei prieten, comandantul In!
Se întoarse cu fața transfigurată spre condu-
cătorul talonienilor, așteptând o explicație...
El mângâie cu respect, dar și cu o duioșie pe
care Lilo avea să o înțeleagă mai târziu, piatra sculp-
tată și spuse:
─ Ei sunt cei care ne-au salvat cu mult, foarte
mult timp în urmă... Le-am păstrat chipurile sculpta-
te, alături de numeroase alte dovezi ale istoriei
noastre... Prezența lor se leagă de momentul în care,
aflați pe Marte, strămoșii noștri au fost nevoiți să
părăsească locul în mare grabă, fiindcă viața le era
pusă în pericol de felul în care evoluau evenimentele
109
cosmice... Planeta pierdea încet-încet din atmosferă
și soarele ardea tot mai tare... Atunci s-au oprit ei cu
o navă cum noi nu mai văzuserăm și cu trei trans-
porturi au adus pe Treia toată populația care a dorit
să se salveze... Au rămas mulți care nu au crezut în
sfârșitul vieții pe Marte, dar majoritatea a fost salva-
tă! Nu știm dacă misiunea lor a fost dirijată sau nu...
Ceea ce știm este că salvarea locuitorilor de pe Mar-
te li se datorează!
─ Li se datorează?!... se miră Lilo, dar nu mai
spuse nimic.
─ Da! Li se datorează! Este adevărat că poate
să pară imposibil, dar depinde cum înțelegi timpul...
Acum o să vă rog să le vorbiți locuitorilor de pe Tre-
ia despre acest miracol al apariției voastre aici și,
mai ales, cum de sunteți însoțiți de vecinii noștri...
Ian și Missi se opriseră și ei în fața statuilor
cioplite în piatră și amândoi mângâiară cu mâinile
tremurânde chipul lui Ira... Când atinseră piatra, o
senzație nedeslușită că e vie îi făcu să se tragă înfri-
coșați...
Bătrânul care-i urmărise atent se apropie și le
explică să nu se teamă, pentru că era vorba de o pia-
tră specială, de pe Marte, care păstra căldura soare-
lui...

110
 Ceilalți se apropiaseră și ei și priveau uimiți și
respectuoși cele două chipuri... Ochii lui Ned, opaci
în majoritatea timpului, străluceau acum de curiozi-
tate, dar și de admirație...
Lilo se duse spre pupitru și, la semnul politi-
cos al bătrânului talonian, își începu povestea, de
când plecaseră de pe Pământ, până ce ajunseseră la
alaieni, să-și caute copiii... Ian lăsase capul în jos, oa-
recum rușinat de faptul că provocase atâtea încurcă-
turi, dar Lilo îl chemă alături de ea și, prezentându-l,
preciză că, într-un fel, el era legătura dintre toate
aceste întâmplări care făcuseră posibilă reîntâlnirea
cu urmașii populației marțiene... Lilo adăugă că da-
torită celor doi copii - și o chemă alături pe Missi,
apoi pe Myra - ajunseseră să-i cunoască și pe vechii
locuitori ai Raniei...
─ Ceea ce trebuie, însă, să vă spunem este că
am venit în această parte a planetei pentru a găsi
portalul prin care să ne întoarcem pe Rania și, de
acolo, să-i contactăm pe prietenii noștri de pe nava
vie. Acest lucru este foarte important nu numai pen-
tru noi, ci și pentru voi..., dar îl voi lăsa pe Ned să vă
explice...
Ned îi prezentă pe Ala, Set și Bar, apoi sublinie
dorința tuturor alaienilor de a-i cunoaște pe vechii
talonieni și de a trăi în pace unii cu alții, dar, mai
111
ales, de a găsi împreună soluții în calea pericolelor
comune care par să-i amenințe... Se opri, fiindcă se
gândi că nu e cazul să-i înspăimânte pe talonieni...
Trebuia să vorbească mai întâi cu conducătorii lor.
Vocea bătrânului talonian însă se auzi foarte limpe-
de:
─ Te referi la steaua care ne luminează... Știm
bine ce pericol ne amenință, așa că te rugăm să vor-
bești deschis și să ne spui dacă voi ați găsit vreo so-
luție!
─ Da! La ea mă refer, la Batia, cum o numim
noi... Nu cred că am găsit o soluție, deși venirea pă-
mântenilor ne-a amintit de o posibilitate: aceea de a
ne teleporta înapoi pe Alaia! Realitatea e că planeta
este acum locuită de ranieni... Nu sunt nici ei prea
mulți și s-au străduit din greu să-și asigure condițiile
de viață, așa că nu știm dacă ar fi posibilă o aseme-
nea întoarcere... O altă speranță este la fel de incertă,
fiindcă depinde în totalitate de posibilitatea ca nava
vie a pământenilor să găsească planeta aceasta și să
ne ducă de aici pe o altă planetă locuibilă... Desigur
că această preluare implică toată populația taloni-
ană, deci și pe voi! După cum se vede, în ambele ca-
zuri, este vorba doar de niște posibilități...

112
 Când Ned se opri, bătrânul talonian îi făcu un
semn bărbatului mai tânăr care îl însoțise mereu și
acesta înaintă puțin, și începu să vorbească:
─ Cunoaștem comportamentul stelei pe care
voi o numiți Batia de câteva generații și nu am stat
fără să acționăm... Ne-am gândit și noi la un portal
care să ne ducă pe planeta alaienilor, fiindcă știam
de existența ei... Problema a apărut când am văzut că
alaienii nu mai pleacă, așa cum făceau înainte, și nici
navele grele ale bărbaților alaieni nu mai apar în
apropiere de Treia... Am ajuns la concluzia că, pro-
babil, pe Alaia s-a întâmplat ceva care nu le mai
permite să trăiască acolo și nu am mai căutat porta-
lul, dar am început să cercetăm planetele locuibile
din jur și am găsit o mică planetă din sistemul Sali,
pe care ne-am putea refugia un timp, dar nu pentru
totdeauna, pentru că resursele sunt limitate... Din
nefericire, navele noastre nu pot ajunge pe planeta
din sistemul Sali foarte repede și nici nu sunt foarte
mari ca să poată cuprinde toată populația, nici mă-
car taloniană, cum o numiți voi... Așa că, dacă Batia
se grăbește, doar o mică parte din populație poate să
se salveze... Trebuie însă să vă mai dezvăluim un lu-
cru! Din ceea ce știm noi, Talo sau Treia nu va dispă-
rea în această conjunctură... S-ar putea să iasă mai
puternică și să devină o planetă importantă din sis-
113
temul Brio... Dar asta numai cu un ajutor din exterior
și venirea voastră cu informațiile privind nava vie
ne-a dat din nou speranța pe care începusem să ne-o
pierdem...
Tânărul încheie, spunându-le vizitatorilor că
vor continua discuțiile mai târziu și, cu un mic semn,
permise miilor de talonieni să se retragă. Așa cum
intraseră, la fel de neauzit și aproape nevăzut, aceș-
tia părăsiră sala...
Ca întotdeauna, Ian căută explicația și, în câ-
teva clipe, descoperi că, de fapt, în podeaua sălii
existau mici trape ca niște liftulețe care permiteau
apariția și dispariția fiecărui locuitor. Soluția era
ingenioasă și Ian se gândi că în subteran trebuiau să
fie o sală la fel de mare și mii de ieșiri în exterior...
*
Conducătorul talonienilor îi invită imediat pe
pământeni și pe prietenii lor într-o altă clădire, veci-
nă cu centrul de comandă.
Încăperea în care intrară era cam scundă pen-
tru înălțimea lor, dar foarte largă și primitoare. Îm-
pânzită de canapele și mese mici, avea într-o parte
un spațiu mai mare, unde apărură instantaneu o ma-
să și opt scaune, toate pe măsura lor.
─ Strămoșii noștri ne-au învățat să fim pregă-
tiți pentru primirea unor vizitatori ca voi..., păru să
114
glumească talonianul și continuă: Vă vom oferi din
mâncarea noastră, care nu este foarte variată, dar
care, cred, vă va îndepărta foamea...
Se așezară la masă și mâncară cu poftă hrana
care nu se deosebea prea mult de cea a alaienilor,
dar părea mai condimentată. Într-adevăr, curând li
se astâmpără foamea și, când terminară, la un semn,
masa dispăru...
Talonianul îi privi și îi rugă să întrebe dacă
vor să-și clarifice unele lucruri despre ei, fiindcă,
preciză el, istoria era prea lungă ca să încerce să le
povestească tot ce trăiseră ei de la venirea pe Treia...
Lilo mărturisi că nu era propriu-zis o întreba-
re pe care i-o adresa; era mai mult mirarea că ei cu-
noșteau așa de bine limba pământenilor...
─ Da..., mă gândeam eu că veți fi mirați, dar
răspunsul este unul simplu! Nu este vorba de cipuri,
așa cum aveți voi... În vremurile de demult, când
strămoșii noștri erau unii dintre cei mai pricepuți și
curajoși călători în spațiu și aveau și nave cu care
puteau călători mult mai departe decât putem noi să
o facem acum, marțienii au avut legături strânse cu
pământenii... Ca și alaienii, de altfel... Pe Pământ, nu
numai că găsiseră resurse care pe Marte începuseră
să se reducă îngrijorător, dar se și înțelegeau foarte
bine cu locuitorii, câțiva dintre pământeni fiind chiar
115
invitați pe Marte..., continuă bătrânul. Întorși acasă,
ei au reușit să adapteze multe din descoperirile
noastre și, periodic, lumea pământeană evolua mira-
culos... Desigur că nu am putut îndepărta pericolele
care ne pândeau din spațiu, așa că, sub amenințarea
cometei Loia, am părăsit Pământul și ce a urmat
cred că știți... Ce nu știți este că au plecat cu noi des-
tul de mulți pământeni care au contribuit și ei la
dezvoltarea vieții pe Marte, pentru că erau foarte
ingenioși și aveau capacitatea de a gândi lucrurile la
scară mai mare decât o făceam noi... Mulți dintre ei
au devenit exploratori în spațiu și s-au întors într-un
final să ne salveze...
Lilo îl privea și începea cumva să înțeleagă le-
gătura lor cu marțienii de pe Talo, dar totul era ca un
film deosebit de incitant în care, se pare, alături de
Ira și de comandantul In, ea însăși începea să joace
un rol de care nu știa...
În tăcerea care se lăsase, Ned interveni și pu-
se întrebarea care îl frământa:
─ Ai spus că astronauții pământeni v-au salvat
și Ira era printre ei... Este aici ceva ce noi nu stăpâ-
nim încă sau nu complet, fiindcă înțeleg că raporta-
rea la timpul în care s-au petrecut lucrurile, pentru
voi, nu are același sens ca pentru noi...

116
 Se opri puțin... Ceea ce dorea el să afle era un
lucru care îl preocupa demult și i se părea o minune
să descopere aici și acum rezolvarea...
Bătrânul îl liniști însă, pentru că îi înțelesese
și nerăbdarea și spaima ascunsă că soluția ar fi fost
foarte simplă, și că el nu reușise să ajungă la ea, așa
că vorbi în continuare:
─ Explicația nu este una simplă, dar am să în-
cerc să o simplific! glumi el... Totul ține de capacita-
tea de a accesa timpul unic... Pe scurt, cred că sunteți
de acord că doar existența noastră ca ființe inteli-
gente face posibil universul așa cum îl percepem, iar
acest adevăr primește calitatea de principiu funda-
mental în relația noastră cu el... Pe baza acestui
principiu, construim și dimensiunile care-l guver-
nează... Dimensiunea spațio-temporală, în universul
în care ne aflăm, este cea mai interesantă și, în ace-
lași timp, cea mai obișnuită, pentru că ține de per-
cepția noastră, a fiecăruia... Vorbim de strămoși și
faptele lor din trecut, fiindcă aceste informații fac
parte din percepția noastră primară, stocată în cre-
ier, dar ce înseamnă a trăi timpul unic, adică trecu-
tul, prezentul și viitorul împreună, nu poate fi expli-
cat decât prin acceptarea ideii de multivers...
─ Universuri paralele?! Perfect! Acceptăm că
există universuri paralele, există informații și există
117
o bază de date care le păstrează... Unde o informație
ține de trecut, într-un alt univers, ea ține de ceea ce
se întâmplă iar în celălalt, de ceea ce anticipăm că se
va întâmpla, după percepția noastră, în universul
respectiv... Poate fi un răspuns, nu?! interveni Ned.
─ Poate fi..., zâmbi talonianul. Baza de date
există, fixată în cutiuțe de principiul ce ne guvernea-
ză existența! Închipuiți-vă ce s-ar întâmpla în lipsa
acestor cutiuțe! Întreaga energie informațională ar
flutura nestingherită prin creierele noastre... E greu
de închipuit așa ceva! Pe de altă parte, după părerea
noastră, chiar universurile paralele pot fi considera-
te ca emanații ale aceluiași principiu, fiindcă ne ajută
să înțelegem și să trăim timpul unic... Există nume-
roși exploratori care pot confirma că l-au trăit... Și
unii dintre noi am avut capacitatea de a accesa uni-
versurile paralele și suntem în cunoștință de cauză!
De fapt, strămoșii noștri și faptele lor, Ira și In sal-
vând populația de pe Marte și tot ce ține de asta coe-
xistă cu ceea ce trăim acum, doar că în universuri
diferite!... La un moment dat, am descoperit calea de
a accesa timpul unic, dar mișcările Batiei ne-au rea-
dus nemilos în realitatea în care ne aflăm...
─ Erau și alte diferențe între universurile pe
care le-ați accesat? întrebă Ian curios.

118
 ─ Da! Nici unul dintre ele nu avea condiții și
legi identice, însă nici nu ne excludea...
─ Dar..., desigur..., timpul vă zăpăcea! Aici vii-
tor, acolo trecut, când voi navigați, de fapt, într-un
prezent continuu! interveni din nou Ned.
─ Da..., s-ar putea spune și așa... În toate cazu-
rile, ideea unui timp împărțit frumos în trecut, pre-
zent și viitor, devenea neproductivă. Era nevoie de
accesarea timpului unic! Diferențele perceptive soli-
cită aducerea lor la un numitor comun și atunci le-
gea despre care v-am vorbit intervine în așa fel, în-
cât capacitatea noastră perceptivă, corelată cu posi-
bilitățile fizice și mentale să construiască timpul
unic... Eu i-aș zice un timp complex, reconstruit, în
care să te miști fără barierele temporale cunoscute...
Acesta face posibilă supraviețuirea! Ce a făcut să
apară această lege, încă nu am descoperit, dar cum
funcționează ea, știm deja... Asta ne ajută să accep-
tăm că oriunde am merge, dacă există posibilități,
vom ști să le alegem pe acelea care ne permit să su-
praviețuim...
─ În universurile pe care ați reușit să le acce-
sați, care era valoarea temporală pe care ați perce-
put-o? întrebă Lilo, preocupată încă de prezența lui
Ira și a comandantului In în trecutul marțienilor...

119
 ─ Unde am fost eu..., acum aș putea deja să o
numesc trecut, dar atunci am perceput-o ca prezent
și viitor... Așa am ajuns la concluzia că Talo nu dispa-
re, pentru că... și noi și voi eram acolo!
Lilo tresări:
─ Cum... și noi și voi?
─ Da! V-am văzut pe voi și pe prietenii voștri
de pe nava vie acolo, pe Treia, devenită mult mai
prietenoasă și mai propice vieții... Și ne-am văzut pe
noi alături de voi, toți adaptați noilor legi...
După un moment de tăcere, bătrânul talonian
continuă:
─ În toate cazurile în care am reușit să acce-
săm alte universuri, am avut cu noi echipamente cu
care am înregistrat informațiile, dar când ne-am în-
tors, am constatat că nu se lasă decriptate... Avem
stocate aici aceste informații și vi le oferim, pentru
că nu se știe dacă nu voi sunteți cei care au acces la
ele...
Și talonianul le arătă niște aparate minuscule
pe care le conectă la unul dintre monitoarele apăru-
te la fel de neauzit pe peretele din fața lor.
Cei patru alaieni nu părură edificați, dar Ian
sări în sus, aproape deodată cu Lilo și Myra, și strigă:
─ Sunt formule matematice!

120
 Nu apucară să mai facă vreun gest, că o văzu-
ră pe Missi cum se apropie de monitor și începe să
proceseze cu repeziciune datele... Toți o priveau mi-
rați, fiindcă nu spusese nimic... Se dusese acolo și, ca
și când ar fi primit o comandă de undeva, lucra cât
putea ea de repede...
Într-adevăr, după puțin timp, pe ecran apăru-
ră imagini, care, încet-încet, își dezvăluiau mistere-
le... Pe o hartă a universului se vedeau foarte clar
Calea Lactee și Sistemul Solar... Putură urmări cum
Marte devenea incompatibil cu viața pe suprafața
sa... O traiectorie se construia sub ochii lor și Treia
apărea ca un fel de soluție. Concomitent, vedeau di-
ferite traiectorii ale navelor marțiene care căutau
puncte de imigrare mai aproape de planeta lor...
Pământul era marcat de atingerea cometei Loia, deci
era ocolit! Planetele sistemului Trappist nu ofereau
stabilitate, așa că pe ecran întoarcerea spre Treia
apărea tot mai sigură!
Missi se opri epuizată și toți aplaudară... Ian
se apropie ca hipnotizat de ea și o îmbrățișă cu gin-
gășie. Șoapta lui ajunse la fiecare dintre cei prezenți,
care aplaudară din nou:
─ Ești o minune, Missi!
Missi tresări și se trase cu destulă bruschețe
din îmbrățișare, parțial bucuroasă, parțial speriată
121
de cuvintele lui, dar și puțin rușinată de reacția pe
care o produsese.
Bătrânul o mângâie ușor pe mână, mulțumin-
du-i astfel, după care, cu un semnal discret, îi chemă
pe cei doi însoțitori și, împreună, derulară înregis-
trarea, observând cu o bucurie nedisimulată că tipa-
rele descifrate erau acum însoțite de filmul vizibil al
călătoriei lor.
Lilo privea cu ochii mari imaginile care se de-
rulau... Multe rămâneau criptate, dar printre ele pu-
tea recunoaște nave, planete și, la un moment dat,
tresări puternic și se apropie de talonieni... Aceștia îi
observară mișcarea plină de uimire și opriră derula-
rea.
Toate privirile se fixară pe fața unui pămân-
tean care, zâmbind, se uita plin de interes la ceva...
Lilo nu reuși decât să murmure: Ira! Ian și Missi însă
îi strigară numele cu o bucurie pe care doar vocea
lor de copii putea să o dezvăluie.
─ Da..., sunt imagini de pe Talo și el este băr-
batul care se află alături de comandantul In în gru-
pul statuar! confirmă, cu un tremur în voce, bătrâ-
nul.
─ Și noi unde suntem? nu se putu opri Ian să
întrebe.

122
 ─ Eu nu știu, fiindcă sunt doar câteva ima-
gini... Oricum, probabil că nu mai sunteți niște copii!
Pe Lilo, însă, am văzut-o... Era acolo!
Nici nu apucă să spună ultimul cuvânt și Lilo
se văzu pe sine, undeva, în spatele lui Ira, urmă-
rindu-i mișcările cu un zâmbet cald pe fața încă fru-
moasă... Imaginea dură foarte puțin și derularea în-
cetă.
Nu mai reușiră să scoată nimic, deși Ian o ru-
gă pe Missi să mai verifice o data toate înregistrările.
Dorea cu tot sufletul să afle dacă ei doi erau acolo
împreună cu ceilalți sau făceau parte dintr-o altă
realitate...
Bătrânul talonian îi înțelese dorința și inter-
veni:
─ Îmi pare rău că trebuie să recunosc lipsa
oricărui amănunt care să mă conducă spre voi doi,
dar trebuie să înțelegeți că cercurile voastre nu se
suprapun în totalitate peste cele ale părinților
voștri... Voi aveți propriile opțiuni și puteți sau nu să
fiți acolo... De îndată ce ei își continuă existența și
asta fără să se fi pierdut, înseamnă că și voi trebuie
să fiți undeva pe calea voastră, împreună sau nu...
Missi roșise toată, în timp ce Ian îl privea pe
bătrân fără să zică nimic. Realiză însă ce se întâm-
plase și oarecum rușinat își ceru iertare pentru
123
această abatere de la lucrurile foarte importante ca-
re se discutau... Talonianul însă îl privi în felul său
pătrunzător și îl liniști:
─ Toate lucrurile sunt importante și voi doi
sunteți cei mai importanți, pentru că ați făcut posibi-
lă această întâlnire și ați descifrat înregistrările!...
Acum cred că trebuie să ne organizăm și să căutăm
portalul, fiindcă nava vie este cu adevărat salvarea
tuturor...

124
 8.

În timpul acesta, nava vie aștepta ca echipajul

să se organizeze pentru saltul care să-i scoată din
falie...
Ira, Rian și Bart îi ascultaseră sfaturile și acum
se îndreptau spre cabina principală... După câțiva
pași, Rian, care sesizase întrebarea din privirea lui
Ira în legătură cu rolul său, se apropie de el și îl rugă
să-l asculte câteva clipe.
Ca de obicei, Ira se repoziționă și șterse orice
gând care l-ar fi împiedicat să perceapă corect inten-
țiile celuilalt... Fusese format pentru asta, dar el în-
suși, din fire, era un pacifist și un om generos, așa că
nu-i era deloc greu să-și deschidă sufletul celor care
i se adresau.
Făcu la fel și de data aceasta și Rian, puțin în-
cordat la început, când îi văzu privirea deschisă și
înțelegătoare, îi spuse tot ce avea pe suflet:
─ Cred că ți-ai dat seama că am simțit îndoiala
cu care m-ai privit și... am crezut că va trebui din nou

125
să încep o luptă... Acum însă știu că nu am de ce să
mă tem, fiindcă nu mai există teamă în mine și nu
mai există nici ranchiună, nici furie și nici frustrare!
A existat, probabil, un moment al adevărului și eu
l-am trăit la ieșirea din cabină... Sunt Rian, dar nu cel
care am fost, ci un om care este și va fi! Un om care
nu șterge cu buretele ceea ce a făcut, pentru că asta
nu se poate, dar care acceptă că toate experiențele
prin care a trecut nu au făcut altceva decât să-l pre-
gătească pentru clipa de față... Dându-l uneori cu
capul de pereți! adăugă el surâzând puțin rușinat.
Nu știu dacă mă crezi, dar este exact ceea ce gân-
desc! Dacă mă ajuți, atunci lucrul acesta se va stabi-
liza pentru totdeauna...
Vorbise avântat și din privirea sa răzbătea o
dorință nemăsurată de convingere a lui Ira de ade-
vărul celor spuse...
Ira nu numai că era un om bun și înțelegător,
dar avea și o intuiție ieșită din comun, așa cum avea
și capacitatea organizatorică și de previziune a co-
mandantului de navă, astfel că, după ce-l urmări cu
atenție și bunăvoință pe Rian, îi întinse brusc mâna,
într-o încercare de a-i transmite toată încrederea
lui... Fiindcă îl credea pe Rian! Îi analizase toate gân-
durile, toate sentimentele pe care sufletul lui le trăia
și-și dăduse seama de extraordinarul noroc al amân-
126
durora de a se fi întâlnit! El, pentru că în calitatea sa
de comandant câștigase o minte strălucită, iar Rian
că găsise sprijinul care să-i redea încrederea în si-
ne...
Se priviră o clipă și bucuria lor păru să cores-
pundă întrutotul dorinței navei care îi aprobă cu o
boare, semnalul ei că este mulțumită...
Bart se găsea destul de aproape de intrarea în
cabina principală, când Ira și Rian îl ajunseră. O sin-
gură privire aruncată spre cei doi fu de ajuns ca lu-
mina să apară pe fața lui... Rian făcea parte din echi-
paj și forța lor era acum mai mare!
În cabină, se adunară toți în jurul lui Ira și
analizară fiecare cuvânt transmis de navă...
─ Prin credință și concentrare, vom reuși! în-
cercă Ira dintru început să le redea încrederea cole-
gilor lui. Dar, așa cum ni s-a spus, vom reuși și pen-
tru că nu suntem singuri... Nava este sprijinul nostru
pentru momentele dificile, dar, atenție! dificile pen-
tru că ne depășesc puterile și nu pentru că nu încer-
căm să le folosim!
─ Ceea ce am mai reținut eu este că puterea
noastră, ca echipaj, are o legătură directă cu scopuri-
le acțiunilor noastre și unul dintre ele este găsirea
celor patru care au ajuns pe Talo..., completă Rian.

127
 ─ Așa este, dar întoarcerea noastră devine vi-
tală nu numai pentru cei patru, ci și pentru locuitorii
de pe planeta pe care o numesc Talo, oricare vor fi
fiind ei... Totodată există clar o legătură între timpul
nostru și timpul pe care l-am accesat, iar Talo poate
fi cheia acestei legături...
─ Ai dreptate, Ira, și cred că lucrul acesta ține
de mișcările cosmice în care este antrenată plane-
ta..., interveni Maia.
─ Ai aflat lucruri noi?
─ Aici mi s-au cam încurcat calculele, dar îna-
inte de a intra în black hole am depistat pericolul
care o paște pe Talo. Soarele ei este atras de o stea
mai mare din apropiere și planeta va suporta conse-
cințele... Nu știu cât de grave vor fi ele, dar ceea ce
am văzut pare să ne liniștească oarecum, pentru că
Talo nu a dispărut... Așa cum ați auzit însă, depinde
dacă ne întoarcem sau nu...
Toți tăcură o clipă, după care Bia interveni în
felul ei hotărât:
─ Deci, Ira! Ce urmează să facem?
Ira se uită zâmbind la blonda marțiană,
recunoscându-i meritul de a pune, ca întotdeauna,
punctul pe i...
─ Cred că prima dată trebuie să adunăm din
nou datele care au rămas privind poziția lui Talo și a
128
sistemului din care face parte, în celălalt timp... Din
punctul unde ne aflăm acum nu știm dacă vom putea
ieși aproape sau în celălalt colț al universului, dar va
fi absolut necesar să asimilăm aceste date fiecare,
astfel încât concentrarea noastră să fie convergentă.
În al doilea rând, va trebui să ne odihnim, încât exer-
cițiul să fie făcut cu mintea limpede și cu cea mai
mare putere de concentrare... L-am mai făcut de
multe ori în pregătirile noastre și nu am dat greș...
Este adevărat că echipajul era complet, dar acum îi
avem alături pe Rian și pe Maia, și cred că ei ne vor
ajuta cu adevărat!
Toți le zâmbiră aprobator celor doi și imediat
se îndreptară spre locurile lor pentru a reconstitui
datele despre Talo.
După un timp, Ira avu pe panou tot ce strân-
seseră colegii lui. Se adunară și dezbătură informați-
ile, asigurându-se fiecare că le reținuse corect...
În timp ce aceștia se odihneau, Ira se mai uită
puțin la panoul de comandă și, conștient că trebuie
să fie la fel de odihnit ca și ei, se întinse pe canapea-
ua încăpătoare. Curând adormi... În somn, simți o
mână că-i mângâie părul și o voce dragă îi șoptește:
„Suntem toți patru, Ira, pe Talo. Căutăm por-
talul... Încercăm să ajungem pe Rania... Batia este tot
mai amenințătoare și Talo e în primejdie...”
129
 Dormi în continuare fără vise, dar când se
trezi, își reaminti cu precizie ce visase... Știa că majo-
ritatea viselor lui nu erau pură imaginație, așa că le
spuse colegilor săi ce aflase.
Întoarseră pe toate părțile cuvintele lui Lilo
din vis... Dacă se concentrau pentru Rania, era posi-
bil să-i găsească sau nu... Dacă se concentrau pentru
Talo, aveau poate posibilitatea să-i salveze și pe ei și
pe locuitori, iar dacă Lilo, Myra și copiii erau pe
Rania, cu atât mai bine! Se puteau întoarce după ei...
Optară pentru a doua variantă și se pregătiră
de extenuantul exercițiu de concentrare... Ira se co-
nectă și, prinzându-se toți de mână, închiseră ochii,
în timp ce mintea lor nu vedea și nu accesa decât o
singură informație: poziția lui Talo!
Rian și Maia erau una cu ceilalți și nimic nu
tulbură lunga clipă în care nu mai fu nimic altceva în
cabină decât un fascicul de unde care se zbăteau,
căutându-și calea și care, la un moment dat, se trans-
formară într-o linie de forță atât de puternică, încât,
într-o clipă, nava dispăru...
*
Într-un punct din univers, nava vie plutea re-
lativ liniștită printre numeroasele urme ale unei
dezintegrări de proporții... Uneori, resturi din ceea
ce fusese, probabil, o stea uriașă se apropiau de na-
130
vă, dar aceasta reușea să evite de fiecare dată peri-
colele...
Cei paisprezece reușiseră să producă unda de
expulzare din celălalt timp și acum erau întinși pe
podeaua cabinei, așa cum ajunseseră atunci când
puternicul flux îi aruncase... Nu se mișca niciunul,
dar mici semne că respiră arătau că trăiesc.
Bia se trezi și se uită în jur... Cu grijă, îi scutură
mâna lui Ira care părea că se lovise de unul dintre
pereți și din rana de la cap îi curgea un firicel de
sânge... Acesta deschise ochii și se dezmetici destul
de repede, simți firicelul de sânge, îl șterse și se pi-
păi... Era o mică lovitură la tâmpla dreaptă, care nu-i
afectase decât superficial pielea. Se ridică și se apro-
pie de membrii echipajului, așteptând lângă fiecare
să se trezească.
Rian se ridicase deja când ajunse la el și se în-
toarse spre Maia... Micuța femeie părea că nu mai
respiră și Rian se opri ca fulgerat, fără să scoată un
sunet... Ira era însă deja lângă Maia și îi aplica rever-
beratorul... După câteva încercări, se opri și îi strigă
lui Rian:
─ Fă-i respirație gură la gură, nu mai sta!
Rian se supuse imediat și începu să aplice ve-
chea metodă de salvare, aproape uitată printre atâ-
tea aparate. După câteva încercări, pieptul Maiei se
131
ridică ușor și, cu un mic scâncet, începu să respire și
deschise ochii... În momentul acela, Rian se opri și se
așeză buimăcit lângă ea...
Ira mai privi o dată spre colegii lui și, când se
convinse că toți sunt teferi, îi spuse lui Rian să o așe-
ze pe Maia pe canapeaua comandantului și să o lase
în grija Araiei, medicul lor...
După ce o întinse pe canapea și-i potrivi o
pernă sub cap, Rian se întoarse spre Ira și îl îmbrăți-
șă...
─ Mulțumesc! Prezența ta de spirit a salvat-o!
Ira îl bătu ușor pe umăr și se îndreptă spre
pupitrul de comandă. Când ajunse aproape de aces-
ta, se prăbuși... Bart, care era alături, îl prinse și îl
așeză ușor pe scaun, în timp ce-i privea rana de la
cap. Fusese superficială, dar mișcările bruște lăsase-
ră să curgă un râu de sânge pe lângă ureche și el nu-i
dăduse atenție...
Araia o lăsă pe Maia care-și revenise și se re-
pezi la Ira... Îl consultă rapid și-i liniști pe ceilalți,
după care îi rugă pe Bart și pe Ivo să-l ducă la patul
de pe care se ridicase Maia... Aceasta, încă amețită, îl
privea pe Ira cu ochii mari, gata să izbucnească în
lacrimi...
De data aceasta, promptitudinea lui Rian îl
ajută să stopeze o adevărată criză de isterie care pă-
132
rea gata să se declanșeze în rândul femeilor. Dar nu
numai atât! Aproape fără să-și dea seama, puse or-
dine în rândul echipajului și totul reintră în normal...
Ira care se trezise din leșin, dar care nu se pu-
tea ridica, observă modul în care Rian se implicase și
zâmbi ușor...
Îi rugă pe toți să se apropie... Bart, Don și Bia
urmau să stabilească pe ce coordonate navighează
iar Rian și Ivo trebuiau să contacteze nava vie...
Într-un fel, ar fi vrut să se ridice și să se ducă el în-
suși, dar Araia fusese fermă: orice mișcare necugeta-
tă putea înrăutăți lucrurile și ea credea că nu era
cazul și nici timpul sau locul! Într-adevăr, aceste lu-
cruri le puteau face colegii lui, dar la momentul critic
el trebuia să conducă nava și, deci, trebuia să fie
complet refăcut, așa că se resemnă...
În timp ce Rian și Ivo părăseau cabina, Maia
se apropie de Ira și, cu o mângâiere ușoară, îl sărută
pe obrazul tras și-i murmură:
─ Mulțumesc pentru tot! Și pentru Rian! și se
îndepărtă...
Care va să zică, Maia văzuse și înțelesese totul,
se gândi Ira, dar tot el recunoscu că nici nu era de
mirare dacă iubirea dintre ei era ce trebuia să fie...
În acel moment simți cum o durere ascuțită îi
trece prin inimă, alungând cu totul durerea care îl
133
săgetase în rana de la cap... Ce dor îi era de Lilo și de
năzdrăvanul lor fiu! Știa că îi va găsi, dar i se părea
că acea clipă se tot îndepărta și, uneori, faptul că nu
o văzuse pe Lilo alături de el în celălalt univers îl
făcea să se teamă că se pierduseră...
Nu avu însă prea mult timp să se gândească la
problemele lui, fiindcă Rian și Ivo se întoarseră și-i
raportară ce aflaseră... Ieșiseră din falie destul de
aproape de intrarea în galaxia Andromeda, dar nu în
zona planetei căutate... Totuși, nu aceasta era cea
mai mare problemă, ci faptul că nimeriseră într-un
punct cu foarte mari perturbări și toate erau în
apropierea Căii Lactee, îngreunând ieșirea spre zona
unde se găsea Talo...
Nava îi liniștise totuși, cerându-le doar să fie
atenți și să se conecteze, când ea va fi nevoită să facă
salturile spațiale... Deocamdată, trebuia să se depla-
seze cu grijă, din cauza resturilor răspândite în jur
de steaua Not care se dezintegrase...
─ Steaua Not? se miră Ira. Dar Not nu era
amenințată de nimic...
─ Nu era amenințată din afară, dar fierbea pe
dinăuntru... Pericolul este însă unul real pentru sis-
temele solare din jur, pentru că o bucată din Not
poate face prăpăd dacă ajunge unde nu trebuie...,
spuse îngrijorat Rian.
134
 ─ Ai dreptate..., dar... ce se întâmplă pe navă?
─ Lucrurile par să se fi petrecut la fel ca la in-
trarea în black hole... Echipajul secundar e deja la
datorie, iar animalele sunt doar puțin derutate. Apa-
ratura funcționează în toate punctele și atmosfera
din navă nu a fost afectată! îi răspunse Bart.
─ Nava vie este forța și salvarea noastră! ex-
clamă Rian.
─ Este într-adevăr și una și alta, dar mă neli-
niștesc aceste resturi care par să o supere și pe ea...
E posibil ca în curând să fie nevoie să ne reunim din
nou forțele, așa că trebuie să fim pregătiți! îi atenți-
onă Ira.
Văzu pe fețele lor că înțeleseseră perfect ce le
comunicase. Îl priveau serios, dar și încrezători, și, în
timp ce îl lăsau să-și revină, se concentrară pe datele
pe care le furnizau aparatele, gata în orice clipă să
intervină...
Slalomul printre meteoriții amenințători dura
deja de ceva timp, când o zdruncinătură puternică îi
făcu să se zbată dezordonat în chingile centurilor de
siguranță. Nava se redresă însă imediat și în cabină
totul se liniști...
─ Rian, ce arată aparatele?
─ Cred că trebuie să verificăm sectorul Beta,
unde sunt rezervele de hrană, fiindcă acolo pare să
135
fie o problemă... Nu apare ca primejdie, ci doar ca o
problemă care trebuie rezolvată...
─ Bart, ia-i pe Teia, pe Ivo, pe Ari și pe Bia și
aflați ce se întâmplă acolo! Eu cu Saul, cu Rian, cu Sia
și cu Niall vom încerca să contracarăm, împreună cu
nava, eventualele coliziuni... Maia, Taisa, Araia și
Don se vor ocupa de trasee!
Se ridică încet și, deși mai simțea încă o mică
durere în zona lovită, reuși să se mobilizeze destul
de rapid și să-și reia locul la pupitrul de comandă.
Ceilalți îl urmăreau grijulii, dar nu interveniră, iar
când îl văzură că se ocupă, cu precizia obișnuită, de
îndatoririle sale, o ușurare vizibilă se observă pe
fețele tuturor, făcându-l pe Ira să zâmbească încura-
jator, dar și recunoscător pentru grija pe care i-o
purtau...
O privire aruncată pe monitoare îi arătă că în-
că se luptau cu un număr impresionant de meteoriți,
nava strecurându-se cu abilitate printre cei mai mari
și spulberându-i pe cei mai mici...
În timp ce urmărea ecranul, Rian îi atrase
atenția asupra unui punct în colțul din dreapta, care
se apropia vertiginos și care se mărea la fel de verti-
ginos... Soluția să scape de o coliziune era un salt și
amândoi realizară că nu mai era timp să-i cheme pe
toți.
136
 Ira și Rian se priviră o fracțiune de secundă,
se conectară și se prinseră de mâini, îndreptând în-
treaga forță a gândurilor lor spre ieșirea din zonă.
Nu mai avea importanță dacă se îndepărtau sau nu
de ținta lor... Acum, trebuiau să scape!
Nava le preluă instantaneu fluxul energetic și,
chiar înainte de a-și da seama ceilalți de ceea ce fă-
ceau ei doi, după un scurt moment de confuzie, se
regăseau în fața unui univers cu totul necunoscut, în
care era o liniște profundă, aparatele dezvăluind ici
și colo luminile unor stele foarte îndepărtate...
Un mesaj încurajator veni dinspre navă și ei
începură să caute reperele pentru a afla unde se gă-
seau.
Scanarea continuă a universului în care ajun-
seseră le desluși curând că era vorba de o zonă
necartografiată, cunoscută de ei ca golul Eridani...
Ceea ce se înregistra acum le arăta un univers popu-
lat cu un număr restrâns de galaxii, în timp ce mate-
ria întunecată părea să ocupe mai mult de trei sfer-
turi din ceea ce puteau ei cuprinde. Lucrul ciudat era
că aceasta era distribuită în mod diferit de ceea ce
întâlniseră în drumul spre Talo... Era ca și când ste-
lele erau așezate pe un pat moale de puf, pe care se
legănau, purtându-și nestingherite mișcările de ro-
tație!...
137
 După câteva momente, depistară secretul:
energia care forma acest pat moale era una pacifica-
tă, egală cu sine însăși și lipsită de zvârcolirile pe
care le întâlniseră ei în alte zone. Puteau să o nu-
mească materie întunecată din obișnuință, dar ar fi
putut mai degrabă să o considere o materie energe-
tică prietenoasă, dacă îi luau în considerare compor-
tamentul...
Înainte de a apuca cei din cabină să discute
despre ceea ce vedeau, pe ușă intrară aproape în
fugă Bart și cei patru colegi care verificaseră presu-
pusa avarie...
─ Ce se întâmplă? Unde suntem? Am crezut că
ne-am întors în falia precedentă? întrebă grăbit Bart.
─ Nu! Nu ne-am întors, dar am fost nevoiți să
facem un salt ca să scăpăm de o coliziune foarte pe-
riculoasă! Unde suntem, am aflat... Este vorba de go-
lul Eridani despre care nu știm mai nimic... Din ceea
ce am descoperit în mod direct este o parte priete-
noasă a universului, care pare să se fi împăcat cu
sine! le explică Ira. Dar ce s-a întâmplat acolo?
─ O spărtură la silozul de cereale... Nimic grav
și echipajul secundar a reparat deja totul!
─ Dacă nu mai e nicio problemă, putem încer-
ca să ieșim de aici, înainte de a ne prinde această
energie legănătoare în mrejele ei...
138
 ─ Dar..., Ira, n-ar trebui să aflăm totuși mai
multe despre golul Eridani și materia lui pacificată?
îndrăzni Ivo.
─ Nu cred, Ivo, că mai avem timp să explorăm
și să facem față altor încercări, iar ce putem să aflăm
sunt convins că ne va comunica nava... Trebuie să ne
îndreptăm spre Talo!
Ira se conectă cu nava și toți se concentrară
pentru a ieși din spațiul prea liniștit în care se aflau...
Tocmai din această cauză, saltul se petrecu fără pro-
bleme și, când se sfârși, observară că aparatele indi-
cau destul de aproape o turbulență... Debutase, pro-
babil, cu puțin timp în urmă, fiindcă se concentra
doar spre un singur punct care părea să fie o stea
ceva mai mare...
Cercetarea rapidă a aparatelor le arătă că, de
data aceasta, se găseau cu adevărat foarte aproape
de Talo, dar mult mai aproape de Batia care își mări-
se forța de gravitație și atrăgea spre ea o parte din
planetele din jur... Nu după mult timp, observară că
și nava vie intrase în raza acesteia, dar printr-o miș-
care rapidă, ea se smulse și se îndepărtă de steaua
planetofagă...
Fiind în punctul cel mai îndepărtat al orbitei
sale față de Batia, Talo nu era încă afectată de forța

139
ei de atracție, dar asta nu putea dura prea mult, fi-
indcă se dereglase întregul sistem de orbitare...
Nu foarte departe de Talo, nava vie se opri și
Ira comandă scoaterea navetei de legătură... De co-
mun acord cu echipajul, Ira, Bart și Bia se pregătiră
să plece spre Talo, în timp ce colegii lor, sub condu-
cerea lui Ivo și Rian urmau să rămână pe navă și să
aștepte veștile de la ei...

140
 9.

Aflați încă în zona vechilor talonieni, după ce

căutaseră în zadar portalul, Lilo, Myra, Ian și Missi,
împreună cu prietenii lor, încercau, cu schimbul, să
detecteze semnalele care să le anunțe sosirea navei
vii.
Ned fu cel care observă intrarea navei în raza
lor de vizibilitate și izbucni într-un strigăt de bucu-
rie, care-i aduse alături pe toți cei care se aflau în
marea sală de comandă...
Când nava de legătură se apropie de Talo, se
auzi vocea lui Ira cerând dreptul de intrare... Bătrâ-
nul talonian și însoțitorul său, aflați la pupitrul cen-
tral, îi răspunseră imediat, orientându-i spre locul în
care puteau ataliza, după care trimiseră o mașină
zburătoare să îi aducă...
Când pătrunseră pe ușă, Ira și Bart nici nu
avură timp să respire, că Ian și Missi erau deja în
brațele lor... Lilo și Myra ar fi făcut și ele la fel, dacă
ar fi avut loc, dar și dacă nu ar fi fost atâta lume în

141
jur, fiindcă, instantaneu, imensa sală se umpluse de
talonieni...
Cu ochii ațintiți spre Lilo, Ira îi făcu un semn
din cap, apoi se îndreptă spre bătrânul omuleț ver-
de, intuind că el este cel care conducea mulțimea
aceea, pe care o observase dintr-o privire...
Îi recunoscu pe marțieni și fragilitatea acelor
ființe care așteptau salvarea cu ochii mari ațintiți
spre el îl înduioșă și-l făcu să înțeleagă câtă speranță
își puneau ei în nava vie...
Abia după ce schimbă cuvintele de curtoazie
cerute de gradul la care se producea întâlnirea, Ira
se întoarse spre Lilo și îi strânse ușor mâna, în timp
ce privea atent la cei patru alaieni...
Revenindu-și din emoția întâlnirii, Lilo, fără
să-i lase mâna, îl conduse spre ei și-i prezentă:
─ Ei sunt Ned, Ala, Set și Bar... urmași ai celor
teleportați de pe Alaia, Rania de acum... Împreună cu
ei și cu talonienii căutam o cale de scăpare... până la
venirea voastră... Dar acum... ați venit..., și nu mai
continuă, lacrimile acoperindu-i ochii luminoși...
Ira o strânse de după umeri, zâmbind ușor, în
timp ce cu o privire înțelese că Ned se resemnase...
Acesta la rândul său, zâmbi și-l salută, spunând:
─ Mă bucur pentru ea și mă bucur pentru voi!
Dar și pentru noi, cei de pe Talo! Acum putem spera
142
că vom găsi calea de a ne salva... Pe lângă cele câteva
mii de talonieni, alte două mii de alaieni așteaptă
ajutorul miraculos al navei vii...
După ce le îmbrățișă pe Missi și pe Myra, care
îl flancaseră pline de iubire pe Bart, Ira se adresă
tuturor, cerându-le să–i prezinte soluțiile la care se
gândiseră. Bătrânul talonian îi făcu semn lui Ned că
poate să vorbească și acesta le expuse posibilitatea
ca nava vie să-i ducă pe toți pe mica planetă din sis-
temul Sali...
Ira, Bart și Bia, urmați de Lilo, Myra și Ned,
împreună cu conducătorii talonieni se apropiară de
monitorul central și talonianul cel tânăr le arătă care
era poziția planetei lor față de Batia, și unde se afla
micuța planetă spre care își îndreptau ei speranțele.
Ira stătu puțin pe gânduri și o idee începu să-
și facă loc tot mai clar în mintea lui... Ceru să i se lase
puțin timp pentru a contacta nava vie și, după ce
analiză împreună cu aceasta soluția pe care o între-
zărise, se întoarse plin de încredere spre toți cei care
așteptau hotărârea lor cu sufletul la gură... Lilo, care
îi cunoștea fiecare gând, înțelese că nava vie rămă-
sese soluția, dar nu așa cum își închipuiseră ei...
─ Ceea ce vă voi comunica poate fi destul de
greu de acceptat, dar ar putea fi o soluție care să sal-
veze nu numai ce se află pe Talo, ci și pe Talo însăși...
143
Asta presupune totuși câteva lucruri pe care nu știu
dacă le putem acoperi... În primul rând, trebuie să
creăm rapid adăposturi subterane, în care tot ce e
viu să se adăpostească... În al doilea rând, să facem
acest lucru atât de rapid pe cât ne permite Batia... Și
în al treilea rând, și cel mai important, să aducem
nava vie atât de aproape cât va fi nevoie! Ce am pu-
tea încerca ar fi să o scoatem pe Talo din aria de in-
fluență gravitațională a Batiei și să o atașăm la Sali...
După un lung moment de tăcere în care cei
prezenți încercau să înțeleagă ce li se spune, se auzi
vocea bătrânului talonian:
─ În legătură cu adăposturile, acestea există,
pentru că la începuturi am avut nevoie să ne prote-
jăm în fața noului soare, Batia, care era mult mai pu-
ternic decât soarele nostru... Aici pot veni și alaienii
foarte rapid, fiindcă au suficiente mașini zburătoare
care să-i aducă... În ceea ce privește apropierea na-
vei de Talo, noi nu avem cum să vă ajutăm..., încheie
el și privi spre monitor...
Când se întoarse spre acesta, toți priviră
într-acolo... Pe ecran nu se mai vedea nicio navă! Sa-
la întreagă încremeni, în timp ce Ira și colegii săi că-
utau o explicație...
Revenindu-și, Ira se adresă tuturor, încercând
să-i liniștească:
144
 ─ Nava vie se va întoarce! Probabil că a intrat
într-un con de influență a Batiei, dar sunt convins că
va scăpa! Au rămas pe navă astronauți încercați...
Se așeză în fața monitorului, căutând nava pe
spațiul din jurul Batiei... Nu se vedea nimic! Lilo îl
întrebă încet pe Ira cine conducea nava... El se în-
toarse spre ea și, după o mică pauză, îi spuse:
─ Ivo și Rian!
─ Cine? întrebă parcă zăpăcită, Lilo.
─ Ivo și Rian! De pe Kepler 442b i-am luat pe
Rian și pe Maia, soția lui... Am toată încrederea în ei
și sunt convins că Rian și Ivo, împreună cu toți cei-
lalți, vor readuce nava...
Lilo se uită la el îngrijorată, dar sub privirea
lui puternică se liniști și înțelese că nu aruncase cu
totul prejudecățile, iar acum trebuia să o facă, spre
binele tuturor!
Bia o luă ușor pe Lilo de braț și se îndepărtă
puțin cu ea de ceilalți, înțelegând imensul semn de
întrebare sub care se aflau gândurile acesteia...
─ Să nu te temi, Lilo! Rian este acum cu totul
alt om... A găsit în Maia dragostea și echilibrul, iar
Ira, primindu-l pe navă, i-a dat cel mai important
ajutor: să redevină ceea ce, probabil, fusese înainte
de a folosi drogul... Tu l-ai cunoscut doar atunci când

145
lucrurile deviaseră complet... Este cu totul alt om
acum, crede-mă, și Ira știe ce face!
Lilo o privi pe Bia și zâmbi recunoscătoare:
─ Iartă-mă, Bia, pentru slăbiciunea mea, dar
ce-mi spui tu mă face extrem de fericită și, în același
timp, tristă că m-am îndoit o clipă de capacitatea lui
Ira de a hotărî corect în privința lui Rian... Îți mulțu-
mesc... Acum cred că e vremea să vedem ce este de
făcut!
Se îndreptă mai întâi spre Ian și-i spuse cu cel
mai natural ton cu putință că tatăl lui se afla pe nava
care dispăruse. Ian o privi cu aceeași surprindere cu
care îl privise și ea pe Ira, dar fără suspiciunea ei:
─ Dacă Rian este pe navă, sunt sigur că va găsi
o cale să revină! și tonul lui era atât de încrezător,
încât Lilo îl îmbrățișă împăcată.
*
După plecarea lui Ira cu Bart și Bia, Ivo și Rian
se așezaseră la pupitre, cerându-le celorlalți să se
odihnească atâta timp cât nava staționa. Ivo cerceta-
se spațiul înconjurător și urmărise datele care ară-
tau că nu exista nicio primejdie dinspre Batia, așa că
îi propuse lui Rian să se întindă și el puțin, cât mai
aveau răgazul...
Deși îngrijorat, simțind oboseala și gândin-
du-se că odihnit va fi mai folositor când vor acționa,
146
Rian se întinse pe canapeaua din apropiere și ador-
mi imediat. Puțin mai încolo, Maia adormise și ea pe
o altă canapea, iar ceilalți colegi erau lungiți fiecare
pe locurile special amenajate.
Era liniște și un timp Ivo nu mai privi spre
monitor... Într-un asemenea moment, nava începu să
transmită semnale de pericol și, până să ridice Ivo
privirea, aceasta ajunsese atât de aproape de Batia
că putea să vadă vârtejul care-i trăgea spre ea...
Toți săriră speriați, dar, fără să-și piardă
cumpătul, își ocupară rapid locurile... Rian înțelese
într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase... Forța
Batiei explodase, practic, lângă ei și nava intrase în
fluxul de atracție gravitațională... Problema era cât
de mult înaintaseră și cât de puternică era această
forță...
Le ceru colegilor lui să se pregătească... El și
Ivo se conectară cu nava care încerca disperată să se
opună forței tot mai puternice a Batiei, și se prinseră
de mână în exercițiul de supraviețuire, care le scă-
pase de atâtea ori viața... Cu toată forța spiritului lor
curajos, conectați cu nava, cerură să ajungă la Talo!
Cum erau în punctul maxim de concentrare, o
lovitură puternică îi aruncă la pământ și un vaiet
păru să le inunde creierul... Totul se clătina și se pu-
tea percepe nesiguranța mișcărilor navei... Impresia
147
dură însă doar o secundă, fiindcă, în clipa următoa-
re, nava se afla în afara forței de atracție a Batiei!
Totuși, ceva se întâmplase, pentru că vaietul
acela care le pătrunsese toată ființa persista, în timp
ce încercau să se ridice... Rian detectă imediat că na-
va fusese lovită aproape de unul dintre poli și făcea
eforturi serioase să se autorepare...
Vaietul pe care îl auzeau era modul ei de a le
atrage atenția că pot fi încă în primejdie... Nu era o
primejdie iminentă, fiindcă deținea trei scuturi și
două erau intacte, dar grija ei pentru ființele pe care
le purta o făcea să-i țină atenți și vigilenți.
Toți înțeleseră mesajul ei și, în timp ce nava
își îngrijea rănile, începură să caute reperele pentru
poziția lor în spațiu. Nu mică le fu mirarea când vă-
zură că erau în sistemul Sali, destul de aproape de
Talo, dar totuși prea departe ca să poată face joncți-
unea cu aceasta prin nava de legătură...
*
După multe încercări, Maia reuși să-i contac-
teze pe prietenii lor și Ivo îi prezentă scurt lui Ira ce
se întâmplase. Acesta aprecie intervenția lor, dar
precipitarea evenimentelor cosmice îl obligă să li se
adreseze abrupt:
─ Ivo, Rian, trebuie să găsim urgent o soluție,
fiindcă Talo se apropie de zona zero și de acolo nu
148
mai putem să o scoatem! Am o variantă, dar nu știu
dacă nu ne depășește puterile...
─ Spune, care e! îi ceru Rian, uitând de polite-
țe.
─ Știu precis că nava se va regenera rapid, da-
că voi sunteți valizi... Forța ei poate crește și poate fi
transformată într-o extraordinară forță antigravita-
țională... Vă puteți apropia de Talo și, folosind un-
ghiul potrivit, în prima fază o veți respinge pe Batia,
iar dacă sunteți destul de rapizi și puternici, apelând
la intensificarea forței gravitaționale, nava o va scoa-
te pe Talo de sub influența Batiei și o va plasa pe o
orbită în jurul lui Sali...
Cei unsprezece astronauți se priviră câteva
clipe și Rian înțelese că poate să-i spună lui Ira că
sunt gata de încercare:
─ Cred că putem face acest lucru, Ira! Spune-ne
doar cum să procedăm..., vorbi Rian în numele tuturor.
─ Veți merge toți în cabina de întâlnire cu na-
va și acolo veți comunica cu ea! Va trebui să o aju-
tați, dirijând prin comenzi fluxul de energie care o va
atrage pe Talo... Ea va ști cum să procedeze mai de-
parte, dar voi trebuie să calculați cu precizie cât de
mare trebuie să fie această forță, astfel încât Talo să
stea la o distanță corectă de navă și să fie plasată la
timp pe orbita din jurul lui Sali... Și, mai ales, să nu
149
perturbe sistemul! Ce credeți? Veți putea face acest
lucru? Și cât de repede!...
─ Vom face tot ce e posibil, Ira! răspunse Ivo,
în timp ce Rian și ceilalți colegi îl aprobau...
─ Vă vom ajuta și noi de aici... Aveți încredere
în nava noastră și în voi!
*
Întreaga adunare a talonienilor, dar și alaienii
rămăseseră fără grai în cele câteva momente în care
Ira le hotărâse soarta într-un mod atât de rapid, dar
și atât de neașteptat...
Bătrânul talonian se apropie de Ira și-l luă de
mână, conducându-l spre statuile din mijlocul sălii,
la care Ira nu avusese până atunci timp să priveas-
că...
─ Ne salvezi din nou, pământeanule! Și Talo
va fi salvată odată cu noi... Nu știam cum, dar când
te-am văzut și auzit, am fost sigur că vei găsi soluția!
Ira se uită la chipurile săpate în piatra specia-
lă de pe Marte, apoi se întoarse cu o lumină puterni-
că în ochi spre bătrânul talonian:
─ Ești Saro, nu-i așa? Când ne-am întâlnit
prima dată, conduceai o navă mai mare decât a mea,
dar nu tot atât de rapidă...

150
 ─ Așa e, Ira! Eu sunt, Saro cel din alt timp,
acum bătrân, după cum vezi, în timp ce tu rămâi me-
reu tânăr...
─ Rămân tânăr, pentru că nu am apucat să
îmbătrânesc... Am sărit prea repede dintr-un cerc în
altul, dar acum..., dacă trec într-un alt cerc nu mai
sunt singur! Am cu mine partea care îmi lipsea..., și
se întoarse cu un zâmbet spre Lilo...
Ea urmărise de departe discuția dintre cei doi
și văzuse lumina din privirea lui Ira... Un fulger de
înțelegere îi străbătu mintea, în timp ce sufletul ei
acoperea spațiile și timpurile... Ira și ea fuseseră ală-
turi de o veșnicie, dar ea uitase... Uitase poate și pen-
tru că el trecuse ca un meteor prin cercurile pe care
le străbătuse, mereu pus în fața primejdiilor și nu
întotdeauna scăpând nevătămat...
Simți în acel moment că iubirea lor venea ca
un fel de cheie a succesului misiunii... Și ea și Ira tre-
buiau să rămână împreună și să treacă mână în mâ-
nă într-un alt cerc, fără să se piardă! Iar ea se rugă ca
nava vie să preia mesajul lor și să încerce imposibi-
lul...
Nu mai avu timp decât să-i zâmbească lui Ian
care o privea afectuos și înțelegător, și imediat auzi
ordinul lui Ira, repetat de Saro, care le cerea tuturor
să se îndrepte spre adăposturi...
151
 Afară, mașinile zburătoare ale alaienilor adu-
seseră deja pe majoritatea dintre aceștia și continu-
au să transporte pe cei care mai rămăseseră de cea-
laltă parte a lui Talo. Mai mulți talonieni îi condu-
ceau pe alaieni spre adăposturi, acolo unde ai lor
ajunseseră neauziți cu micile lor lifturi.
În principiu, nu erau primejdii prea mari, dacă
misiunea navei se încheia cu bine, dar Ira se sfătuise
cu Saro că era mai sigur să se afle toți adăpostiți în
construcțiile subterane, pentru că nu se știa cum se
va comporta suprafața planetei când va fi captată de
navă... Dar, mai ales, nu se știa cum va reacționa
când va intra pe noua ei orbită în jurul lui Sali...
─ Păcat de animale și de toate viețuitoarele,
fiindcă nu avem cum să le anunțăm..., spuse cu păre-
re de rău Bia, dar Ned o liniști:
─ Am contactat pe surieni și ei ne-au asigurat
că sunt pregătiți... De altfel, aceștia trăiesc sub aco-
perământul de gel, în grote destul de adânci și la fel
trăiește majoritatea celorlalte viețuitoare... Surienii,
care sunt mult mai apropiați de ele, le vor transmite
semnalele de pericol și se vor adăposti!
Când alaienii intrară cu toții în adăposturi,
alături de talonieni, Saro le arătă pământenilor liftul
mai mare care se afla lângă cele două statui. Acestea

152
se dovediră a fi dotate cu propriile lifturi care le pur-
tară odată cu liftul mare spre adânc...
Ira se uită înduioșat spre vechiul său prieten
și-i făcu un mic gest de mulțumire, apoi se apropie
de Ian și de Lilo, îi luă de mână pe amândoi, îi chemă
și pe ceilalți colegi și se pregătiră pentru exercițiul
lor de supraviețuire...
Ian o prinsese de mână pe Missi și, în clipa în
care ea se întoarse spre el, simți că trecuse un prag
și cea care îl ajutase să-l treacă era lângă el... Obser-
vă cu mirare că nu mai era fetița cu care plecase în
aventuroasa lor călătorie și-și dădu seama că nici el
nu mai era băiatul nesăbuit care o adusese după el...
Timpul lor trecuse fără să-și dea seama, iar acum o
nouă încercare îi găsea tot împreună, dar, cu sigu-
ranță, își zise Ian, mult mai pregătiți pentru ceea ce
îi aștepta...
Bart, Myra și Bia se pregăteau să închidă cer-
cul, când Ned îi arătă lui Ira că acesta putea fi unul
imens, fiindcă, după modelul lor, întregul adăpost
subteran, care parcă nu avea capăt, se transformase
în meandre ale acestuia...
De la Saro care o prinsese de cealaltă mână pe
Lilo, până la Ned care o prinsese și el de mână pe
Bia, era un cerc în care intraseră toți cei adăpostiți în
subteran... Ira simți atunci o forță care fu convins că
153
ajunsese la nava vie... Într-adevăr, aproape imediat,
pe monitor apăru nava care se regenerase complet
și, curând, cei unsprezece colegi de pe navă puteau fi
văzuți prinși în același exercițiu...
Ira era convins că vor reuși... Avea totuși o
strângere de inimă, pentru că nu era cu ei... Mesajul
pe care îl primi îl liniști... Nava îi transmitea că e gata
de misiune și că e bine că este acolo, fiindcă puterea
lor o ajutase efectiv să se regenereze și să capete
forța necesară pentru a o capta pe Talo...
Urmă o clipă nesfârșită de tăcere și nemișca-
re... Ira simțea cu toată ființa lui eforturile navei
alungite pe direcția forței pe care o emitea și care,
încet-încet, reușea să o scoată pe Talo de pe orbită...
Aceasta fusese șansa lor, pentru că, dacă ar mai fi
întârziat puțin, Batia ar fi prins-o pe Talo cu forța ei
crescută considerabil și nava nu ar mai fi putut să
facă nimic... Acum el percepea cum nava vie își scur-
tează fluxul, dar își întărește puterea, trăgând după
ea pe Talo în direcția lui Sali...
Singura problemă care mai rămânea era ca
plasarea lui Talo pe orbita din jurul lui Sali să fie cea
corectă...
În sfârșit, după un timp pe care nimeni nu l-ar
fi putut estima, chipul obosit al lui Rian apăru pe

154
monitor și toți așteptară cu sufletul la gură cuvintele
lui:
─ Am plasat-o! Unghiul este corect, fiindcă am
prins exact spațiul propice pentru a-i asigura condi-
țiile necesare vieții... Ce se va întâmpla mai departe,
depinde de altcineva și nu de noi! încheie el cu un
mic zâmbet pe fața încercănată.
─ Mulțumesc, Rian! șopti Ira și în privirea lui
se reflectă pentru o clipă aceeași epuizare.
Se întoarse spre cei doi conducători care as-
cultaseră cuvintele lui Rian și le făcu semn că pot
să-i liniștească pe compatrioții lor...
Saro și Paio le comunicară celor din adăpost
că Talo fusese salvată! Ian și Missi, atenți la cele do-
uă populații, urmăriră emoționați felul în care reac-
ționară acestea... Talonienii răspândiră în jur o lu-
mină intensă din ochii lor mari și verzi, fără să se
audă vreun sunet, în timp ce vocile alaienilor păreau
că reproduc muzica sferelor...
Și unii și alții mulțumeau în felul lor, dar atât
de impresionant, încât cei doi se priviră și fiecare
văzu că celălalt avea lacrimi în ochi... Se strânseră de
mână și simțiră că erau pentru totdeauna legați de
aceste ființe atât de ciudate și atât de minunat dărui-
te...

155
 Pământenii se grupară în jurul lui Ira care îi
dădea lui Rian ultimele indicații în legătură cu plasa-
rea navei...
─ Vă rog pe voi, Rian, să scanați suprafața lui
Talo! O vom face și noi, dar ar fi mai sigur dacă vin
informațiile din două părți...
─ Am făcut-o deja, Ira, și putem să vă transmi-
tem ce am constatat!
─ Foarte bine! Putem ieși?
─ Cu costumele de protecție, cred că s-ar pu-
tea, dar cu foarte mare atenție, fiindcă suprafața nu
este încă stabilă, iar de aici observăm niște schim-
bări destul de ciudate... Culoarea predominantă s-a
schimbat iar atmosfera, deși se reface rapid, este
încă rarefiată... Apa acoperă o mare suprafață din
partea opusă locului unde sunteți voi... Probabil că
este o mare sau un ocean! În rest apar câteva ridică-
turi destul de înalte, iar aproape de voi am detectat
un vulcan... Doar unul, deși ne așteptam să fie mult
mai multă vânzoleală... Cred însă că nava vie a con-
struit un con de atracție destul de pașnic, draga de
ea...
Ira zâmbi, în timp ce colegii aflați lângă el râ-
seră de-a binelea, ușurați de o mare povară...
Vocea lui Rian se auzi din nou:

156
 ─ Vă salutăm pe toți, dar aș vrea să-i spun lui
Ian că abia aștept să-l întâlnesc...
Ira îi făcu semn lui Ian care se așeză în fața
ecranului și, vizibil emoționat, exprimă ce simțeau
toți cei aflați acolo:
─ Vă mulțumim, Rian! Îți mulțumim, tată! Și-i
mulțumim navei noastre... Am multe să-ți povestesc
și, cred, că și tu la fel...
Se salutară cu mâna la frunte și la inimă și
gestul îl repetară toți locuitorii planetei Talo...

157
 10.

Când Ira și Bart se pregăteau să iasă la supra-

față, Saro se apropie și le arătă că ei înșiși ar putea
s-o facă:
─ Mulți dintre noi avem asemenea costume de
protecție.... Ce zici? Mergem cu voi? Și Paio are pen-
tru ai lui...
─ Nu am nimic împotrivă și o veți face, dar
acum vom ieși doar eu și Bart, fiindcă știm care este
rezistența costumelor noastre... Pe voi, în schimb, o
să vă rog să le ajutați pe Lilo, Myra și Bia să scaneze
suprafața apropiată și, până suntem noi gata, să ne
transmiteți datele...
Într-adevăr, cei doi, Ned și ceilalți specialiști
talonieni și alaieni se alăturară lui Lilo și curând da-
tele erau la dispoziția lui Ira și a lui Bart. Priviră toți
câteva clipe ceea ce li se dezvăluia și recunoscură,
destul de îngrijorați, că la suprafață nu mai era nimic
cum fusese... În primul rând nu se mai vedea nici un
fir din gelul verde care acoperise planeta, iar nu de-

158
parte de locul unde se aflau ei, dar destul de departe
ca să nu-i afecteze, se vedeau flăcările și fumul gros
al unui vulcan activ... Niciodată talonienii și alaienii
nu văzuseră un vulcan pe Talo și se pare că nici
strămoșii lor, fiindcă nu se vorbea nicăieri de așa
ceva... În schimb, Saro își aminti că pe Marte văzuse
destui!
Gata de ieșirea la suprafață, Ira și Bart străbă-
tură în tăcere sutele de metri ai puțului în care se
găsea liftul de legătură... Pe vasta platformă care fu-
sese bine camuflată de gelul verde, acum nu se mai
vedeau decât scheletele rezistente ale camerei de
ieșire, dar cu toate panourile antișoc intacte, așa că
cei doi avură răgazul să privească în jur înainte de a
ieși în atmosfera de afară.
Analiza datelor le spunea că nu era foarte
primejdioasă, fiindcă nava vie, folosind conul ener-
getic, protejase planeta, iar așezarea ei pe orbită de-
reglase prea puțin echilibrul biochimic. Totuși un
exces de dioxid de carbon, datorat, în parte, și vul-
canilor, putea îngreuna respirația ființelor vii, așa că
ei nu-și părăsiră costumele și ieșiră în spațiul liber...
Un suflu puternic îi aruncă la pământ, dar costumul
atenuă șocul loviturilor. Sprijinindu-se reciproc, se
ridicară și făcură câțiva pași...

159
 Vântul puternic continua să le facă probleme,
dar învățaseră să se strecoare printre rafale și, după
un timp, reușiră să se îndepărteze atât cât să poată
cuprinde cu privirea platforma și suprafața care
acoperea adăpostul subteran. Câteva stânci ale ridi-
căturii care adăpostise marea sală de întrunire se
prăbușiseră, dar nu se dislocaseră cu totul și forma-
seră un fel de piramidă.
Cercetară în continuare spațiul din jur, încer-
când să stabilească gradul în care se produseseră
schimbările despre care îi informaseră aparatele...
Iarba ca un gel fusese cu adevărat spulberată de pe
suprafața vizibilă și totul părea dominat de vântul
puternic care bătea din toate părțile...
Nu se vedea nicio urmă de viață! Deodată,
Bart îi atrase atenția lui Ira asupra unei forme care
părea că se târăște... Nici unul nu văzuse surienii de
pe Talo, așa că se apropiară cu multă precauție de
ceea ce se distingea tot mai clar că era o ființă care
încerca să găsească un adăpost de rafalele puternice
ale vântului.
Neștiind dacă era primejdioasă, Ira și Bart își
pregătiră armele cu tranchilizante, dar, când ajunse-
ră în apropiere, văzură că era ceva destul de mic și
înfricoșat, iar ochii mari, cu care îi privea, semănau
cu ai unui copil necăjit... Mai îndrăzneț, Ira se apro-
160
pie și îl luă în brațe... Micuța ființă ciudată păru să
înțeleagă că e salvată, fiindcă stătu liniștită, în timp
ce era dusă spre platformă.
Ira și Bart intrară cu ea în spațiul protejat și
acolo o așezară jos... Se uitară surprinși la făptura
din fața lor. Avea un corp ca un cilindru, cu un păr
scurt și moale pe toată suprafața, cu două picioare în
partea din spate, terminate cu niște tălpi ca labele de
rață, și un fel de mâini mai lungi, cu cinci degete, în
partea din față. Trupul se termina de o parte cu o
coadă scurtă iar în partea opusă cu un cap rotund ca
o bilă, de pe care ochii expresivi transmiteau un me-
saj clar: „Toți ai lui fuseseră luați de un vârtej. Nu
știa dacă mai trăiesc sau nu... Ceilalți se refugiaseră
în grotele subterane, dar el nu știa unde sunt aces-
tea...”
Ira îl privea și nu-i venea să creadă că ceea ce
vede e adevărat...
─ Este un surian!... I-am cunoscut cândva, dar
nu prea înțeleg ce caută aici..., îi spuse mirat lui Bart.
Comunică telepatic și sunt vizionari, însă nu știu
cum trăiesc!... Te rog să-l duci în adăpost! Vom afla
de la talonieni și alaieni ce-i cu ei... Cât timp îl duci,
eu voi ieși să mai înregistrez câte ceva din atmosfera
taloniană...

161
 ─ Să mă aștepți, Ira, te rog! Ai văzut că nu e
ușor să te deplasezi singur prin vijelia de afară...
Ira îl liniști, promițându-i că îl așteaptă, deși
tare ar fi vrut să grăbească explorarea! În ciuda
acestui impuls, se opri în fața ușii care, neprimind
nicio comandă, nu se mișcă...
Se uită pierdut în gânduri prin hubloul trans-
parent și i se păru că sare, practic, într-un alt timp,
pentru că afară nu se mai simțea vijelia, iar peisajul
se schimbase în câteva clipe... O lumină albă se răs-
pândea peste firele de iarbă verde-albăstruie care
acopereau suprafața până cu o clipă în urmă golită
de orice urmă de viață. Pe o potecă veneau spre in-
trare Lilo și Bart... Amândoi vorbeau cu însuflețire
despre ceva care îi distra, fiindcă Ira auzea hohotele
lor de râs.
Puțin mai departe, câțiva omuleți verzi con-
struiau o clădire și discutau veseli cu Ian, iar într-o
altă parte, mai mulți talonieni și alaieni priveau foar-
te atenți la micul surian din fața lor... În zarea albu-
rie se ghicea forma unui munte foarte înalt, de o cu-
loare cum nu mai văzuse... Probabil că erau brazii! se
gândi el. Brazii de aici, de pe Talo...
O mână i se așeză pe umăr și Ira se întoarse.
Bart revenise și-l privea cu atâta afecțiune și respect,

162
că nu mai avu puterea să-l întrebe de ce râdeau el și
Lilo...
Se dezmetici însă și se uită afară. Într-adevăr,
vijelia se mai ostoise, dar în rest nu se schimbase
nimic!
─ Cred că am avut o viziune și noi eram în
mijlocul ei..., șopti el.
─ Ce fel de viziune, Ira?
─ Imaginea vieții pe această surprinzătoare
planetă, după ce va trece primejdia...
─ Și de ce ai spus că noi eram în mijlocul ei?
─ Fiindcă eram aici, împreună cu talonienii, cu
alaienii și cu surienii...
Mai pragmatic, Bart se gândi imediat la nava
vie și la cei de pe navă...
─ Eram toți aici?
─ Nu... Nu cred! De fapt nu știu, pentru că nu
mi-ați apărut decât tu, Lilo și Ian... Ai venit însă și
mi-ai întrerupt proiecțiile! glumi Ira. Hai mai bine să
ne continuăm treaba!
─ O continuăm, dar e bine că ai avut această
viziune, fiindcă acum știm precis că talonienii și
alaienii s-au salvat, împreună cu planeta... Și, proba-
bil, noi vom avea un rol în viitorul lor... Tare aș vrea
însă să știu de ce eram noi toți pe Talo în timpul în
care am intrat din greșeală?
163
 ─ Ai răbdare, Bart! Vom afla și asta... Dar nu
acum! Ce face surianul?
─ L-am predat și a fost înconjurat cu multă
afecțiune... Se pare că surienii locuiau deja pe Talo la
venirea marțienilor... Ei sunt cei care i-au ajutat să
supraviețuiască. I-au învățat cum să-și procure hra-
na și le dădeau chiar din laptele mamelor pentru a
prepara tot felul de mâncăruri, împreună cu gelul pe
care îl culegeau din unii copaci... Acum le-a rămas,
probabil, doar laptele, fiindcă gelul a fost spulberat
de vânturile care altădată erau foarte blânde...
─ Să sperăm că nu a dispărut cu totul, altfel și
surienii și ceilalți locuitori ai planetei vor avea de
suferit... Dar... privește acolo, în deschizătura aceea!
Cred că este familia risipită a micuțului găsit de noi...
Într-adevăr, când se apropiară de una dintre
grotele acum dezvelite, dar încă un bun adăpost îm-
potriva vântului puternic, din capetele ca niște bile,
ochii, la fel de expresivi ca ai puiului, îi priveau plini
de speranță...
─ Cred că nu degeaba alaienii și talonienii îi
apreciază atât de mult... Efectiv vorbesc din priviri!
remarcă Bart.
Erau în grota pe jumătate întunecată mai mult
de o duzină de adulți și câțiva pui...

164
 Ira se apropie și își fixă privirea în ochii celui
mai îndrăzneț dintre ei, care ieșise în întâmpinarea
lor. Își dădu seama însă că nu era vorba de îndrăz-
neală, ci de disperare, pentru că părea să fie mama
puiului pierdut...
Așa cum făcuse și cu acesta, îi transmise și ei
că puiul e în siguranță, în adăpostul subteran, și cu-
rând îl va putea recupera... Îi spuse totodată că nu
mai sunt în primejdie, dar că va fi o problemă cu
hrana...
Răspunsul mamei îl surprinse pe Ira, așa cum
îl surprinsese și prezența surienilor pe Talo. Aceasta
îi prinse mâna și-și așeză cu gingășie capul pe ea... El
înțelese pe loc că era un gest de recunoștință, dar
ceea ce urmă fu și mai surprinzător, fiindcă mama
puiului îl privi și Ira înregistră cel mai neașteptat
mesaj...
─ Trebuia să se întâmple din nou!... Când m-ai
salvat atunci, pe Reno, eram doar o copilă... M-ai re-
dat părinților mei așa cum îmi redai acum copilul
mie și eu nu pot decât să mă uit la tine și să te văd
alături de noi în timpul unic... E darul meu pentru
tine, salvatorule!
O clipă, Ira păru să nu înțeleagă ce i se trans-
mitea... Imediat însă chipul i se lumină...

165
 ─ Ești... suriana de pe Reno?! Dar... cum ai
ajuns aici?
─ Cu navele vii, cât timp au mai străbătut uni-
versul... Am sărit ca tine dintr-un cerc în altul fără să
mă pot opri, până când am ajuns pe Talo și împreu-
nă cu surianul meu am hotărât că e vremea să ne
oprim! Dar nu e timp de prea multe povești! Se va
întâmpla și asta, dar nu acum... Du-mă, te rog, la pu-
iul meu!
Încă surprins, Ira o mângâie ușor pe cap și,
când se ridică, aceasta îi făcu un semn să aștepte. Se
duse spre fundul grotei și aduse, în cele două mâini,
ceva ca un snop de gel verde. Nu era chiar gelul
obișnuit și cei doi înțeleseră că era hrana despre ca-
re vorbiseră... Îi liniștea, de fapt, în legătură cu su-
praviețuirea lor...
Ca la un semnal, toți adulții se îndreptară spre
partea întunecată a grotei și veniră cu snopi asemă-
nători, pe care îi ofereau foarte convingător. Ira și
Bart se văzură nevoiți să le refuze pe celelalte și le
transmiseră că în subteran aveau și ei mâncare sufi-
cientă, iar în curând vor ieși toți la suprafață și vor
căuta și alte surse de hrană... Surienii înțeleseră și se
retraseră liniștiți cu snopii... Singura care nu se des-
prinse de cei doi fu mama micului surian, pe care Ira
și Bart o luară cu ei și coborâră în subteran...
166
 ─ Vijelia s-a mai liniștit și, în afară de excesul
de dioxid de carbon, nu se întrevede nimic care să
ne împiedice să ieșim la suprafață... Dar, atenție!,
trebuie să ieșim în zone de calm, fiindcă altfel, s-ar
putea să ne trezim purtați cine știe unde...
Saro râse de-a binelea, în timp ce Paio zâm-
bea...
─ Mai ales noi și alaienii, și, poate, surienii,
pentru că pe voi văd că nu v-a purtat...
Ira râse și el, fiindcă, de fapt, la ei se referise...
Își aminti de mama puiului și se uită în urmă, dar n-o
mai văzu...
─ Bine! spuse Saro. Am scanat deja locul care
ne înconjoară și în partea opusă vulcanului am de-
pistat o vale ferită în mare parte de vânt. De jur îm-
prejur sunt niște ridicături destul de înalte, pe care
nu le-am mai văzut până acum, deci sunt noi, dar nu
arată să aibă activitate în străfunduri... Vom ieși pe
rând, echipați cu costumele de protecție. După ce
vom vedea care sunt condițiile, îi vom scoate pe cei-
lalți...
Ira îi urmări cu admirație pe conducătorii ce-
lor două popoare, care organizau ieșirea riguros,
calm și precis, în timp ce talonienii și alaienii aștep-
tau încrezători hotărârile lor.

167
 În acest timp, mama Suro, cum, de altfel, îi va
și rămâne numele, depistase dintr-o privire unde era
puiul. Se îndreptă calmă spre Ian și Missi, care, îm-
preună cu Ala și Set și încă doi tineri talonieni, o fată
și un băiat, îl adoptaseră și încercau să-l facă să-i
dispară frica din privirea atât de expresivă.
Înainte de a ajunge la ei, micul Suro o simți pe
mama lui și sări din brațele lui Ian pe spinarea aces-
teia, îmbrățișând-o, și Ian putea jura, sărutând-o!
Mama Suro se opri, îi luă capul ca o bilă în mâini, îl
apropie de capul ei și-și fixă privirea în ochii lui fără
să scoată un sunet...
Ian și Missi constatară uimiți că surienii nu
„vorbeau”, în schimb, foloseau, probabil, o variantă
telepatică! Asta da, surpriză!... Începeau să se între-
be dacă pe Talo, ca populații inteligente, în afară de
talonieni și alaieni, nu erau cumva și surienii...
Văzându-le uimirea, Ala, Set și cei doi tineri
talonieni le explicară că surienii erau foarte respec-
tați pe Talo, pentru că îi învățaseră și-i ajutaseră să
supraviețuiască atât pe alaieni cât și pe marțieni...
Nu se lăsaseră însă prea mult cercetați și-și păstra-
seră independența...
─ Păcat! spuse Ian. Poate că de la ei am reuși
să creăm un început pentru refacerea condițiilor de
viață...
168
 Un omuleț verde, puțin mai înalt decât confra-
ții lui și mai plinuț, ascultase cu atenție ce spusese
Ian și, când acesta tăcu, se apropie de grupul lor și se
prezentă:
─ Sunt Lit și am lucrat la cercetarea vieții de
pe Talo, în laboratorul nostru... Poate că dacă ne în-
tâlnim cu cercetătorii alaieni, am putea să vă punem
la dispoziție cât de repede un răspuns la întrebările
privind continuarea vieții pe Talo.
─ Perfect! Vino să te prezint lui Ned! El va ști
ce să facă în continuare..., spuse Set.
În timp ce Set și Lit se îndepărtau, Ian se uită
în jur și-l văzu pe Bart care se așezase alături de
Myra și de Missi, și le îmbrățișa cu toată dragostea și
grija pe care le-o purtase de-a lungul primejdioasei
sale călătorii. Puțin mai la o parte, îl observă pe Ira și
se îndreptă spre el... Acesta vorbea ceva cu Bia, dar
ochii îi erau ațintiți spre locul unde Lilo, în mijlocul
unor mici talonieni, încerca să afle mai multe despre
surieni.
Urmărindu-i privirea, Bia, ca întotdeauna
foarte directă, îl împinse ușor spre locul în care se
afla Lilo, în timp ce îi făcea șăgalnic cu ochiul lui Ian,
căruia îi spuse, zâmbind:
─ Cred că pe mine mă cauți!!!

169
 El râse și confirmă că putea fi și ea printre cei
pe care îi căuta...
─ Te descurci! aprecie ea răspunsul lui politi-
cos. Ai crescut, Ian... Dintr-un copil, te-ai transformat
brusc într-un tânăr foarte prezentabil, să nu zic fru-
mos!
─ Mulțumesc, Bia, dar acest brusc, dacă am fi
pe Pământ, ar însemna de câteva ori viețile noastre
complete... Asta e una, iar cu frumusețea, cred că tu
ești frumoasă, la fel cum sunteți voi, toți...
─ Păi, tocmai asta e! Pe-acolo, printre noi, ești
și tu, și trebuie să recunoști, este și Missi!
─ Da, este și Missi! spuse el cu vocea nu toc-
mai sigură.
─ Cred că numai de tine depinde să afli! spuse
serioasă Bia.
─ Știi tu asta precis? se uită Ian la ea plin de
speranță...
─ Nu! Nu știu precis... Singurul care va putea
să știe precis ești doar tu și numai dacă o întrebi!
─ Cum s-o întreb? Așa, pur și simplu?
─ Ei, nu chiar așa! Cred că de fapt ai mai făcut
tu încercări, dar n-ai avut răbdare să-i aștepți răs-
punsul, așa că verifică-ți strategia! glumi Bia și se
îndepărtă...

170
 Ian rămase pe loc îngândurat și își aduse
aminte că, într-adevăr, îi spusese de câteva ori lui
Missi că o admiră, iar alteori, așa ca mai înainte, sim-
țise că acordul dintre ei doi este deplin, dar nu știuse
că trebuia să aștepte un răspuns iar ea se retrăsese
în carapacea ei...
Cum stătea nemișcat, cu o mulțime de intenții
în cap, o mână ușoară i se așeză pe braț și el se în-
toarse plin de speranță, crezând că e Missi. Nu era
Missi... Era, în schimb, o fată taloniană, mititică și de
o frumusețe fără cusur. Ian avea aproape doi metri,
încât i se păru că pentru a se înțelege, ar fi trebuit să
o ridice în brațe... Nu fu nevoie însă, fiindcă fata îi
vorbi de la înălțimea ei, atâta cât era, cu o așa pres-
tanță și claritate, încât Ian nu făcu altceva decât să se
aplece politicos.
─ Am înțeles că ești expertul pământenilor în
istoria și cultura lumilor cu care ați venit în contact...
Aș vrea să-ți arăt câteva date care sigur te-ar intere-
sa, legate de viața de pe Talo, dar și de viața strămo-
șilor noștri... Mă numesc Rua...
─ Îți mulțumesc, Rua! Chiar doream să-l rog
pe Saro să-mi permită să cercetez aceste date, dar aș
vrea să te corectez puțin... Nu sunt încă expert, pen-
tru că mai am de învățat, dar da, sunt foarte intere-
sat să aflu cât mai multe despre aceste lumi! Așa
171
vom putea să facem cunoscute soluțiile salvatoare
acelora care au nevoie de ele... Dacă ești de acord, o
voi chema și pe colega mea cu care împart acest do-
meniu, Missi...
─ Missi nu e numai colega ta... Sigur că sunt de
acord! și fără să mai aștepte reacția lui Ian, se în-
dreptă spre grupul celor trei care stăteau încă îm-
brățișați...
Missi o văzuse pe micuța taloniană discutând
cu Ian și, curioasă să afle mai multe despre Talo și să
coreleze aceste date cu ceea ce aflase de la alaieni, se
ridică și veni bucuroasă în întâmpinarea lor.
Când ajunse lângă el, Ian nu ezită și o prinse
de mâna subțire, privind-o într-un fel care pe Missi o
zăpăci, fiindcă era mai dificil să faci față privirii lui
decât declarațiilor fățișe... Ridică totuși ochii verzi
și-l cuprinse în apele lor într-un fel pe care Ian nu
putea să-l înțeleagă prea bine... Era încredere și era
bucurie, dar era și un pic de ironie... El se gândi că
lipsea ceva esențial din ce aștepta, ceva ce nu văzu!
Înțelese că, probabil, trebuia să mai aștepte...
Rua îi privea cu un mic zâmbet amuzat pe fa-
ță, înțelegând toată această nedumerire pământea-
nă, nedumerire pe care o mai văzuse și la alții... Unul
dintre talonienii din grupul lui Saro îi făcu un semn
discret de recunoaștere și ea-l privi cu aceeași lumi-
172
nă în ochii verzi, cum fusese și cea din ochii lui Missi,
când îl privise pe Ian... Era o profundă prietenie, dar
nu era Iubirea la care se gândeau cei doi...
Între timp, Ira ajunsese lângă Lilo și acum stă-
teau mână în mână, răspândind un fel de vrajă pe
care o simțeau toți din jur...
Lilo era cu adevărat frumoasă, cu trupul lung
și subțire, cu fața luminată de ochii căprui cu lumini-
țe aurii și cu părul castaniu căzându-i acum în cas-
cade cârlionțate pe umeri, așa cum îi scăpaseră din
casca pe care o așezase, ca și Ira, la picioare...
Zâmbetul blând și fericit îi arcuia buzele fru-
moase și o lumina parcă din interior, ca o candelă
așezată în pervazul vieții lor... Ira vedea frumusețea
ei și o iubea și pentru asta, dar ce-l făcea să simtă
iubirea totală era lumina acelei candele care se
aprindea numai în prezența lui... Își desprinse mâna
și o strânse de după umeri, ca un răspuns la toate
sentimentele pe care le trăiau...
Atunci ridicară ochii și-i văzură pe Ian și pe
Missi... Observară pe fața lui Ian nedumerirea și lui
Lilo i se strânse inima... Băiatul lor crescuse mare și
ei abia băgaseră de seamă în vârtejul atâtor întâm-
plări... Credea că e îndrăgostit de Missi, dar și Ira și
Lilo înțelegeau că el confunda prietenia lor cu dra-

173
gostea și se gândeau că descoperirea adevărului va fi
destul de dureroasă...
Missi era acum o fetișcană frumoasă și,
aproape la fel de înaltă ca Ian, dezvăluia o dulceață a
mișcărilor, care o apropia mai mult de copilărie. To-
tuși, fața ei, dominată de ochii verzi, mari și frumoși,
arătau o seriozitate și o inteligență care îi depășeau
cu mult vârsta...
Se vedea că ea știa..., dar Ian era prietenul ei și
ar fi vrut ca înțelegerea să vină de la sine... Cei doi
părinți se gândiră și ei că, deocamdată, era cea mai
bună soluție!...
Când Ian și Missi ajunseră lângă ei, li se alătu-
rară Bia, Myra și Bart, refăcând instinctiv cercul care
le dăduse puterea de a îndrăzni... Părea că Iubirea și
Prietenia dintre ei crea în tot spațiul sălii de la su-
prafață, unde talonienii reveniseră din adâncuri, un
fel de halou de lumină, care purta cu el speranța și
încrederea...
Cei doi conducători de pe Talo, atrași de
această lumină, îi priviră și vocea lui Saro se auzi
plină de recunoștință:
─ Sunteți salvatorii noștri și vă mulțumim! Le
mulțumim și colegilor voștri de pe nava vie și nici pe
ea nu o vom uita vreodată! și, spunând aceste cuvin-
te, deschise legătura cu nava... Se aflară deodată față
174
în față cu Rian, cu Maia, cu Ivo și Araia, Niall și Teia,
Saul, Don și Sia, Ari și Taisa, care se pregăteau să
coboare pe Talo...
─ Cred, Saro, spuse Ira, că nava vie este cea
mai mulțumită, fiindcă, la urma urmei, aceasta îi era
menirea! Noi nu suntem decât prelungiri ale forței
ei... Acum însă e timpul să ne preocupăm de viitorul
vostru și să vă lăsăm în siguranță... Suntem convinși
că, împreună cu alaienii și surienii, veți găsi resurse-
le pentru a supraviețui pe Talo în această conjunctu-
ră...
Saro îl privi câteva clipe în tăcere și Ira înțele-
se mesajul lui, dar nu spuse nici el nimic... Lucrurile
erau destul de complicate și ei nu aveau acum prea
mult timp pentru explicații...

175
 11.

Nava vie stătea la o distanță optimă de Talo,

învârtindu-se netulburată în jurul axei sale... Co-
menzile îi fuseseră transferate și cei unsprezece
pământeni coborâră pe Talo.
Emoționat, Rian o salută respectuos pe Lilo și
i-o prezentă pe Maia:
─ Ea e Maia, Lilo, și i-am spus toată povestea
mea!... Ai avut dreptate! N-am știut atunci că poate
exista și o astfel de iubire... Acum, că am întâlnit-o pe
Maia și l-am cunoscut mai bine pe Ira, sunt fericit să
știu că trăim amândoi viața pe care fiecare om și-o
dorește...
Un nor întunecă o clipă privirea luminoasă a
lui Lilo și Rian, observându-l, adăugă:
─ Da, Lilo, viața pe care și-o dorește, fiindcă
noi patru, la fel ca toți cei de pe nava vie, am trecut
dintr-un timp în altul cu atâta repeziciune, încât
acum putem spune că am ajuns în cercul în care, eli-

176
berați de greșeli, o putem lua de la început cu cel
care ne e hărăzit și pe care l-am recunoscut...
─ Așa e, Rian! Și Lilo, ascultă-i sfatul, pentru
că salturile temporale pe care le-ați făcut și tu și Ira
v-au adus acolo unde sunteți cu adevărat unul al al-
tuia! Și eu, bătrânul Saro, mă bucur pentru vechiul
meu prieten... Iartă-mă că m-am amestecat, dar feri-
cirea voastră este foarte importantă pentru noi,
toți...
─ Îți mulțumesc, Saro! Ea e Maia! i-o prezentă
Rian pe micuța astronaută, în timp ce Lilo încerca să
asimileze ceea ce-i spuseseră Rian și Saro...
Avea impresia că era undeva la o înălțime
amețitoare și că trebuie să pășească pe o sârmă în-
tinsă ca să se salveze... Un moment avu chiar impul-
sul să întindă brațele lateral, ca pentru echilibru...
Închise ochii, înspăimântată... O mână puternică o
susținu și, i se păru ei, o prinse din zborul căderii...
Când deschise ochii, Ira era acolo, zâmbindu-i! Se
agăță de el și-i prinse gâtul cu amândouă brațele, în
timp ce un suspin de ușurare i se desprindea din
sufletul multă vreme chinuit de întrebări și nădejdi
refulate... Se întâmplaseră atâtea, că ea nici nu mai
apucase să se gândească la ceea ce trăiau ea și Ira...
Clipa de iluminare îi deslușise secretul întâlnirii lor,
dar fusese nevoie de vorbele celor doi ca să-i ridice
177
vălul de pe mintea ocupată cu numeroasele proble-
me ale călătoriei și să o facă cea mai fericită femeie
din univers...
Ian și Missi urmăriseră atenți întâlnirea din-
tre Rian și Lilo, și, mai târziu, când văzură că Ira o
strânge în brațe pe Lilo, se apropiară timizi, dar su-
râzători, înțelegând că ceva bun se întâmplase... La
fel de surâzători îi priveau și prietenii lor, pămân-
teni, alaieni, talonieni sau surieni, încât Lilo și Ira,
desprinzându-se din îmbrățișare, văzură, destul de
încurcați, efectul gestului lor, așa că, pentru a ieși
din încurcătură, îi luară de mână pe Ian și pe Missi și
îi împinseră ușor spre Rian și Maia...
Se întoarseră apoi spre cei doi conducători și
se îndreptară spre grupul de pământeni care deja
pregătiseră aparatele pentru prospectat și proiectat,
ajutați de grupurile specializate de alaieni și
talonieni.
*
─ Salut, Ian! Altul tata te vede, în sfârșit, după
atât de mult timp! Credeam că nu te voi recunoaște,
dar nu te-ai prea schimbat de când te-am văzut pri-
ma și ultima dată..., glumi Rian.
Ian râse în felul lui deschis și replică:
─ Asta e bine, având în vedere câte s-au în-
tâmplat, dar să știi, tată, că, la fel ca voi, m-am
178
schimbat mult! Missi, cea mai bună prietenă a mea,
poate să confirme... Salturile noastre nu au fost prea
multe, dar unul, deși negândit, a fost decisiv, fiindcă
ne-a adus pe Talo... Iar voi, salvând-o, ați ajutat nava
vie să-și împlinească menirea! Voi și ceilalți din
echipaj, care trăiesc sub semnul aceleiași armonii...
Bia mi-a spus că și eu cu Missi suntem pe acolo și
cred că așa este! Trebuie să o recunoască însă și
Missi..., și se întoarse spre ea cu o mișcare atât de
timidă, încât Missi care, de regulă, era serioasa din-
tre ei doi, izbucni într-un râs neașteptat, dar cald și
înțelegător...
Maia se apropie de Ian și-l îmbrățișă:
─ Sunteți extraordinari, amândoi! spuse ea, cu
o lumină neobișnuită în priviri. Și Ian seamănă cu
tine, Rian! Mă bucur și mă minunez însă, cum de l-ai
făcut atât de vesel și atât de timid?!...
─ Veselia... i se datorează lui Ira, iar timidita-
tea... ei, timiditatea aș putea spune că o are de la
maică-sa, dar eu nu m-aș încrede prea mult în timi-
ditatea lui, așa cum nici Missi nu se prea încrede...,
răspunse râzând Rian.
Luând-o pe Missi de braț, Maia o conduse spre
echipele de lucru, lăsându-i pe cei doi să se bucure
de întâlnirea lor...

179
 ─ Noi doi avem multe de povestit, nu-i așa, ta-
tă?
─ Da, Ian! Am multe să-ți spun și, așa cum te
cunosc, cred că vei înțelege...
─ O, nu! Nu m-am referit la relația ta cu ma-
ma... Despre ea știu și am înțeles-o! Exact la fel cum a
înțeles-o și mama când l-a cunoscut pe Ira... Voi doi
ați greșit și important a fost că nu ați persistat în
greșeala voastră... Asta am intuit-o de când aveam
doi ani! Ce vreau să știu este legat de viața ta pe pla-
netele pe care ai umblat cu navele inteligente. Știu
de la mama că ești un astronaut foarte bun... Aș vrea
să fiu și eu la fel, dar cred în același timp că aș vrea
să fiu și un expert în istoria universului...
Ușurat într-un fel de povara care-i stătea pe
suflet, Rian își privi copilul care crescuse mare și-și
aminti de precocitatea pe care o arătase, atunci, la
doi ani, când îl recunoscuse, fără ca el să fi spus un
cuvânt... Își dădu seama că nu avea nevoie de spove-
dania lui... Avea nevoie, în schimb, de tot ce cunoștea
el și, dintr-odată, înțelese legătura cu fiul său! El și
Lilo, vrând, nevrând, creaseră triunghiul, iar ei doi,
împreună cu Ira și Maia, erau acolo să-și ajute fiul să
se miște liber și nestingherit în cercul său... Iubirea
lor era suportul pe care se sprijinea Ian!

180
 Rian se gândi imediat că nava vie făcuse posi-
bilă o asemenea minune și își îndreptă toată recu-
noștința spre ea... Un semnal liniștitor îi arătă că
aceasta preluase gândul lui și-i aprecia mesajul...
─ Îți voi spune tot ce vrei să știi, Ian, dar mai
întâi să rezolvăm problema supraviețuirii locuitori-
lor de pe Talo... Să mergem la ei! și Rian îl luă pe du-
pă umeri pe Ian și se alăturară amândoi grupului
care deja se apucase de treabă...
*
Toate datele strânse din scanările succesive
ale suprafeței planetei arătau că intrarea lor în sis-
temul Sali, datorită rapidității cu care se realizase,
nu distrusese echilibrul ecologic al planetei, chiar
dacă gelul verde fusese spulberat de la suprafața ei.
Ba mai mult, fumul și cenușa, supărătoare un timp,
antrenaseră o serie de schimbări care favorizau via-
ța în toată varietatea ei...
Totodată, erau recunoscători că nu se produ-
sese o transformare atât de mare, încât să afecteze
existența viețuitoarelor băștinașe, care, încet-încet,
se readaptau...
Surienii, ieșiți din adăposturile lor subterane,
se și apucaseră de treabă și, fără să pară prea încur-
cați de vijeliile care îi ridicau câteodată pe sus sau de

181
fumul înecăcios al vulcanului, adunau tot felul de
resturi și le duceau grăbiți în subteran...
Ian era din ce în ce mai curios cu privire la
rostul acestor acumulări și, bineînțeles, își propuse
să vadă despre ce este vorba... Nu se mai grăbi, însă,
să acționeze așa cum îi stătea în fire și se întoarse
spre Missi... Aceasta îi urmărise cu un zâmbet curio-
zitatea nestăvilită și îl liniști:
─ Sunt de acord, Ian! Ar trebui să vedem ce
fac surienii, fiindcă nu ar fi exclus să ne dea o bună
lecție de supraviețuire... Dar mai întâi, trebuie să
cerem acordul lui Ira!
─ Al lui Ira și al mamei Suro... Nu crezi?
─ Ba da! răspunse foarte serioasă Missi, pri-
vind cu afecțiune ființa ciudată și surprinzătoare,
care, împreună cu puiul ei, făceau naveta între adă-
postul lor și comunitatea amestecată a coloniștilor
planetei.
*
Trecuse un timp destul de lung de când Talo
intrase pe orbita din jurul lui Sali și, deși existau încă
momente care ridicau multe semne de întrebare
privind evoluția planetei, ajutați de pământeni,
alaienii, talonienii și, într-un mod discret, și surienii
găsiseră formula cea mai bună pentru supraviețuire.

182
 Împreună hotărâseră ca, deocamdată, cele
trei populații să nu se mai despartă, ci să încerce
să-și creeze adăposturi rezistente și să acumuleze
hrană suficientă pentru perioada cât nava vie va fi
plecată să recupereze restul echipajului de pe
Rania...
Deja spațiul propice locuirii fusese amenajat
și cele câteva mii de vechi talonieni, ajutați de Lilo și
de Missi, construiseră mai multe complexe de locu-
ințe rotunde, așa cum preferaseră aceștia, folosind
într-un mod care o fascinase pe Lilo tot ceea ce pu-
tea fi recuperat de pe suprafața măturată de vânturi-
le puternice... Ceea ce o făcea să-i admire era faptul
că deși materialele folosite erau atât de diverse, reu-
șeau să creeze locuințe foarte armonioase și foarte
plăcute.
Și alaienii acceptaseră colaborarea, totuși
înălțimea lor cerea o nuanțare, cel puțin în ceea ce
privește extinderea spațiului interior al locuințelor,
ca urmare, ei preferaseră să folosească drept suport
pereții vechilor adăposturi ale talonienilor, multe
dintre ele dezgolite și înălțate sub cerul liber, dar
încă rezistente și ușor de completat ca locuințe pen-
tru grupuri. Și astfel, cel puțin în ceea ce privește
problema locuințelor, lucrurile păreau rezolvate
pentru alaieni și talonieni...
183
 *
Surienii nu-și părăsiseră adăposturile subte-
rane și Missi cu Ian reușiră să afle multe din secrete-
le folosite de aceștia pentru supraviețuire...
Împreună cu mama Suro și cu Suri, cum îi
spuneau ei puiului, vizitară multe dintre grotele în
care trăiau surienii... Tot ceea ce vedeau le întărea
convingerea că erau și aceștia ființe deosebit de in-
teligente, dezvoltate într-un fel diferit de umanoizi,
dar, categoric, cu o mare putere de adaptare și de
protejare a vieții...
Când mama Suro îi invită în primul adăpost,
crezură că vor intra într-o grotă, așa cum erau multe
pe Pământ, în care trăiseră la începuturi oamenii sau
animalele sălbatice... Surpriza fu însă pe măsură!...
Mai întâi îi uimi mărimea acestui adăpost în
care intrară fără să se încline... O sală mare, ca de
primire, avea pereții șlefuiți și irizările multicolore o
făceau să pară că vine din basme! De jur împrejur,
din iarbă împletită, covoare și un fel de pleduri mar-
cau locurile în care se odihneau sau comunicau adul-
ții și în care se jucau puii...
La înălțimi diferite, un fel de ferestre inegale
lăsau să pătrundă lumina de afară prin ceva ce se-
măna cu geamurile obținute, probabil, din șlefuirea
acelorași cristale care se aflau pe pereți...
184
 Spațiile de locuit se înșirau pe una dintre la-
turi, fiind toate destul de spațioase și, pe cât posibil,
luminate natural prin același gen de ferestre neregu-
late ca în sala mare.
Un sistem ingenios de ventilare și filtrare a
aerului le permitea să trăiască liniștiți în interior,
oricare ar fi fost condițiile de afară, iar pentru a în-
călzi incinta se foloseau de lumina focalizată. Aceas-
ta le permitea totodată să gătească o parte din hra-
nă, pentru că, așa cum înțeleseseră ei, o preferau
mai degrabă în stare naturală.
Laptele mamelor era hrana principală a pui-
lor, până ajungeau la maturitate, apoi intrau și ei în
programul de hrană vegetală, pe care o luau mai ales
de la copacii cu alge... O calitate a acestor alge era că
puteau fi conservate prin uscare un timp nelimitat,
iar surienii adunaseră în silozurile uriașe din spatele
fiecărei grote suficientă mâncare pentru câteva ge-
nerații. De aceea ei nu fuseseră deloc speriați de lip-
sa de hrană, ci mai mult de posibilitatea de a se dă-
râma locuințele construite de strămoșii lor...
Ian și Missi ieșiră din primul adăpost pe care-l
vizitaseră vizibil impresionați și cu un sentiment
profund de respect pentru această populație cu înfă-
țișare de animale, dar cu minți sclipitoare de ființe
inteligente...
185
 Din celelalte vizite, înțeleseră că surienii tră-
iau în familii lărgite, fiecare nouă familie creându-și
propriul adăpost pe lângă familia de bază, dar sepa-
rat de aceasta, fie doar printr-un perete de piatră, fie
prin stânci întregi. Hrana însă era adunată și folosită
împreună, iar puii creșteau, de cele mai multe ori, în
sala mare, sub supravegherea unor mame tinere și a
unor bunici sau străbunici, cum stabili Ian...
Mama Suro nu încetă să-i uimească, transmi-
țându-le plină de vervă nu numai amănunte din viața
lor zilnică, dar și o serie de gânduri amuzante legate de
prezența lor în mijlocul familiei ei...
Așa se face că, atunci când se întoarseră la Ira și
Lilo, Ian și Missi erau cei mai entuziasmați exploratori
pe care îi purtase nava vie până atunci!
Bineînțeles că o bună parte din informațiile vita-
le pe care le adunaseră, puse alături de ceea ce cunoș-
teau și alaienii sau talonienii, fură dezbătute cu seriozi-
tate, și câțiva surieni participară și ei la aceste discuții,
în felul lor tăcut, dar nu timid, fiindcă în câteva cazuri ei
interveniră cu mult curaj, corectându-le anumite per-
cepții sau decizii.
Toate aceste întâlniri îi convinseră pe Ira și pe
colegii săi că populațiile care vor trăi pe Talo se vor în-
țelege și civilizația planetei va beneficia de experiența
tuturor...
186
 Într-o ultimă discuție cu Saro, înainte de a se
îndrepta spre Rania, acesta îi reaminti că soarta lor
era strâns legată de cei de pe Talo și ce aveau pă-
mântenii de făcut era să descopere secretul acestei
legături...

187
 PARTEA A III-A
DE PE TALO SPRE PĂMÂNT...

12.

După o despărțire emoționantă, în care fieca-

re populație se manifestase în felul ei, pământenii,
de comun acord cu nava, se îndreptară spre Rania,
încercând o traversare a spațiului printr-o zonă mai
liniștită a universului. Așa se face că, în loc să depă-
șească Hidra și Marele Atractor, cum făcuseră la ve-
nire, acum hotărâră să aleagă ca o primă oprire o
mică planetă de lângă Alpha Centauri, după care să
încerce un salt direct până aproape de Rania.
Planeta Gamma Alcatra era mult mai mică de-
cât Pământul, dar fusese printre primele exoplanete
colonizate, așa că pământenii aveau aici întotdeauna
un punct de odihnă și de informare...
Locul era apreciat mai ales de cei care, călăto-
rind în spațiu, pierdeau legătura cu timpul din care

188
plecaseră... Nu neapărat cei de pe nava vie prezentau
acest handicap, fiindcă ei beneficiau de timpul unic.
Astronauții de pe celelalte nave însă, care parcur-
geau și ei distanțe mari și se întorceau acasă după ce
pe Pământ se scursese de câteva ori vârsta lor,
aveau întotdeauna nevoie de un asemenea punct de
readaptare.
Transferați pe Alcatra, Ira, Lilo și colegii lor,
împreună cu Ian și Missi, se îndreptară, cu gândul la
veștile de pe Pământ, spre clădirea frumoasă a Casei
Astronauților. Aici urmau să stea un timp să se
odihnească și să adune date despre evoluția cercetă-
rilor cosmice, pentru a le implementa în propriul
program de zbor, dar și să afle noutăți mai concrete
despre ceea ce se întâmpla în Zona Locală...
În holul imensului hotel era o mulțime de
bărbați și femei, majoritatea pământeni, dar mulți cu
semnele distinctive ale unor evoluții particularizate
de pe planetele colonizate... Toate aceste mici dife-
rențe nu îngreunau însă recunoașterea originii lor
comune și echipajul de pe nava vie se amestecă ime-
diat în mulțime, căutându-și compatrioții sau spe-
rând să-și descopere prietenii.
Lucrurile nu erau însă deloc simple! În timp
ce nava vie trecuse prin falii temporale, păstrând
aproape neschimbată vârsta călătorilor, navele
189
obișnuite înregistrau diferit timpul în drumurile lor
spre țintele pe care le atinseseră... De aceea, se pe-
treceau recunoașteri în care prieteni de aceeași vâr-
stă se aflau deodată față în față ca niște copii și bu-
nici...
Așa se întâmplă cu Bia și Losa, prietena ei din
copilărie, astronaut pe o navă intergalactică... Aceas-
ta o recunoscu imediat pe Bia, dar ea văzu la început
doar o femeie în vârstă, pe care nu știa de unde să o
ia... Abia zâmbetul larg al acesteia îi reaminti de
frumoasa ei prietenă... Cunoșteau aceste efecte, așa
că nu se mirară nici una, nici cealaltă! Se bucurară
însă din tot sufletul și porniră să sporovăiască
amândouă, uitând complet de Saul, care rămăsese
liniștit lângă ele...
Cea mai mare surpriză o aștepta însă pe Lilo...
Ea descoperi în capătul holului, pe niște fotolii, un
grup de astronauți, toți în vârstă, care discutau pre-
ocupați. O privire aruncată spre aceștia fu suficientă
să o recunoască pe mama ei pe un fotoliu și, puțin
mai la o parte, discutând cu un alt bărbat, pe tatăl
ei... Amândoi erau foarte bătrâni, dar se vedea că
abia se opriseră dintr-un zbor, pentru că mai păs-
trau câteva din articolele de îmbrăcăminte ale cos-
tumului.

190
 Privirii ei mirate și bucuroase îi răspunse
imediat privirea albastră a mamei ei, la fel de pă-
trunzătoare și tânără cum o știa...
─ Mamă! strigă Lilo și zbură spre brațele des-
chise ale acesteia, care se sculase cu destul de mare
ușurință de pe fotoliu, deși Lilo văzu cât de mult îm-
bătrânise de la ultima lor întâlnire...
Tatăl ei o observase și el, și un zâmbet cald se
răspândi pe fața lui încă frumoasă.
─ Mamă! Tată! Nu-mi vine să cred că am parte
de atâta fericire! Ira, Ian, veniți, vă rog, să vă prezint
părinților mei!
Cei doi se apropiară zâmbitori și, în timp ce
Ian părea puțin încurcat de această recunoaștere la
care el nici nu visase, Ira îi salută ca pe niște vechi
cunoștințe:
─ Salut, Nia! Salut, Torn! Iată că ne reîntâlnim!
─ Salut, Ira! îi răspunse bucuros tatăl lui Lilo,
în timp ce mama ei îl cerceta surprinsă pe Ian...
─ Vă cunoașteți?! exclamă încântată, Lilo.
─ Sigur că ne cunoaștem, numai că Ira a des-
coperit secretul tinereții fără bătrânețe, așa cum se
pare că și tu l-ai descoperit... Sunteți împreună? con-
tinuă, nestingherit, Torn. El este băiatul vostru?
─ Suntem împreună, da, și Ian este, într-un fel,
băiatul nostru, dar este și băiatul lui Lilo și al lui
191
Rian! clarifică Ira lucrurile, când observă mica reți-
nere a lui Lilo.
În acest timp, Ian îi cerceta curios, dar și res-
pectuos pe cei doi bătrâni astronauți care erau buni-
cii lui...
Torn se apropie de el și-l cuprinse pe după
umeri:
─ Mă bucur, băiete, că avem prilejul să te cu-
noaștem! Așa e cu călătorii: uneori nu ajung să-și
vadă fiii, dar își văd nepoții!
Nia îl privea și ea cu ochii încărcați de emo-
ție...
─ Lilo, este extraordinar! Ai un fiu care arată
ca un zeu!
─ Cred că ar trebui să-l cunoașteți și pe Rian!
interveni Ira...
─ Este și el cu voi?
─ Da, și cred că lucrul acesta a fost spre binele
tuturor..., zâmbi Ira și plecă să-i aducă pe Rian și pe
Maia, în timp ce Lilo, Ian și bunicii lui se așezau emo-
ționați pe fotolii.
Pentru că toată întâlnirea dintre Lilo și părin-
ții ei fusese urmărită cu aceeași emoție de Rian și
Maia, Ira îi descoperi repede și-i aduse la micul grup,
prezentându-i...

192
 Cei doi bătrâni observară dintr-o privire că
lucrurile se așezaseră între părinții lui Ian. Atât Lilo,
cât și Rian dezvăluiau cu ușurință sentimentele ade-
vărate pe care le trăiau în prezența lui Ira și, respec-
tiv, a Maiei... Drept urmare, îi implicară foarte natu-
ral pe cei doi în discuția care urmă...
─ Erați foarte preocupați, când v-am obser-
vat... Despre ce discutați? întrebă Ira.
─ Despre Pământ! răspunse brusc Torn. Lu-
crurile nu mai sunt deloc cum le-ați lăsat voi... Nici
noi nu ne-am mai dus acolo... Ne-am oprit un timp
pe Luyten și am făcut câteva zboruri intergalactice,
atingând ultima stea colonizată: Abbel 234. Abia am
sosit pe Alcatra pentru ultimele vești...
─ Nu se mai poate trăi pe Pământ? întrebă
Rian.
─ Nu se mai poate trăi demult pe Pământ, în
condiții normale... Soarele a început să-și facă de
cap, în unele faze, reducându-și câmpul gravitațio-
nal... Planetele sale au alunecat pe orbite nesigure și
Pământul a ajuns în zona în care temperatura la su-
prafața sa a scăzut considerabil. A ajuns și la -180°C!
Celelalte planete ale Soarelui, chiar dacă trăiesc
schimbări asemănătoare, nu vor produce o așa de
mare tragedie, fiindcă sunt nelocuite... De pe Marte
au fost transferați toți coloniștii pe Gliese 667Cc iar
193
de pe Pământ locuitorii au fost preluați și duși cu
navele inteligente pe planetele apropiate... Au mai
rămas însă câțiva încăpățânați, dar nimeni nu știe
precis unde și câți sunt...
─ Deci Marte și Pământul vor dispărea? inter-
veni puțin speriat Ian, care se gândea la toți colegii
lor de pe nava vie...
─ Să zicem, fiindcă nu știm ce se va întâmpla
după! răspunse trist Torn.
Ira ar fi putut interveni cu o precizare, dar i se
păru prea complicat să întindă discuția, mai ales că
el se gândea deja la ce ar trebui să facă pentru pă-
mântenii care încă rezistau...
În acest timp, Nia îl privea cu un gând tainic
pe Ira și când rămase doar cu Lilo pe fotoliul larg, o
mângâie ușor pe obraz și-i șopti:
─ Ești o femeie fericită, Lilo! Mă bucur că Rian
a găsit-o pe Maia! Așa eliberarea ta este pozitivă...
Dar și mai mult mă bucur că Ira este alesul tău!
─ Și eu aleasa lui! glumi emoționată Lilo. Cum
de îl cunoașteți pe Ira?
─ Cred că pe Ira îl cunoaștem dintotdeauna, fi-
indcă el este un călător prin excelență, dar ultima
dată l-am revăzut la comandantul In care pregătea
plecarea voastră cu nava vie...
─ Ce mai știți despre comandantul In?
194
 ─ A reușit să creeze a doua navă vie și a ajutat
la transferarea coloniștilor de pe Marte pe Gliese...
După aceea nu a mai știut nimeni nimic despre el!
Nu ar fi exclus să vă întâlniți în călătoriile voastre
intergalactice...
─ Voi încotro vă îndreptați?
Nia o privi un timp fără să spună nimic, apoi îi
mângâie ușor mâna pe care o păstra în mâinile ei.
─ Cred că ne vom opri... Nu pe Alcatra, fiindcă
e prea multă lume! Am descoperit o colonie mică de
pământeni pe Ross 128, unde sunt și câțiva prie-
teni... Dacă vă veți mai întoarce, acolo să ne căutați!
râse ea. Sau pe Pământ, oriunde ar fi el!
Sentimentul de tristețe pe care îl simțise în
glasul mamei sale îi aminti de soarta călătorilor, dar
modul în care aceasta atenuase tristețea o făcu să se
gândească și la viața lor extraordinară, care depășise
limitele spațio-temporale cunoscute, făcând posibilă
această întâlnire...
Cu aceeași privire caldă, Nia se întoarse spre
Ian care asculta cu mult interes discuția cu Torn...
─ Este un băiat fermecător! îi spuse ea lui Lilo.
─ Da! Și este deja un fel de expert în istoria
universului, alături de Missi, fata lui Bart și a Myrei,
colegii noștri de pe Gliese... Uite-i! și Lilo se ridică și

195
le făcu semn celor trei care se grăbiră bucuroși spre
ele...
Ian se desprinse din grupul bărbaților și o în-
tâmpină pe Missi, în timp ce mama lui îi prezenta pe
cei trei. Grupul se lărgi și noii veniți aflară și ei pe
scurt despre soarta Pământului...
─ Cred că deja te-ai gândit la o soluție! i se
adresă grav Bart lui Ira.
─ Desigur, dar trebuie să discutăm... Rania es-
te încă ținta pentru recuperarea colegilor noștri...
Vom vedea dacă nu putem rezolva mai multe cu un
drum... Nava trebuie să-și spună cuvântul!
Continuară să discute și, curând, astronauții
de pe nava vie completară grupul care se îndreptă
spre locul de luat masa.
Când se despărțiră, Nia îl luă de mână pe Ian
și li se adresă lui și lui Missi, cu un zâmbet:
─ Dragii mei, suntem niște bătrâni astronauți
fericiți, pentru că am reușit să ne cunoaștem nepoții!
Drumul nostru continuă prin voi... S-ar putea să ne
mai întâlnim, dar tot așa de bine s-ar putea să călă-
torim fiecare prin lumi care nu se mai întâlnesc...
Asta nu înseamnă nimic! Știm unii de alții și ne vom
susține reciproc cu gândurile care străbat universul
mult mai ușor decât pot să o facă navele noastre in-

196
teligente sau chiar navele vii! Drum bun și îndrăz-
niți!
O sărută ușor pe Lilo și-i strânse mâna lui Ira,
ca și când i-ar fi transmis nu numai profunda încre-
dere în priceperea lui de a-și conduce echipajul de
pe nava vie, dar și mulțumirea pentru clipa în care
se oprise și o recunoscuse pe fata ei, făcând-o un om
complet...
Ira înțelese mesajul și zâmbi în felul său cuce-
ritor, dezvăluindu-i că această recunoaștere fusese
și în avantajul lui, pentru că salturile sale temporale
singuratice, de multe ori frânte, luaseră sfârșit, el și
Lilo urmând să-și găsească împreună liniștea și feri-
cirea în acest univers atât de imprevizibil...
*
După ce strânseră toate datele cunoscute
despre evoluția Pământului, Ira și echipajul său se
întoarseră pe nava vie pentru consultarea ei în legă-
tură cu soarta locuitorilor care rămăseseră pe Pă-
mântul amenințat...
─ Există un grup de pământeni într-o mică
zonă din curbura Carpaților și altul mai mare în
apropiere de Machu Pichu, le comunică nava. Pentru
recuperarea lor veți putea folosi cele două navete,
dar, atenție! s-ar putea să fie destul de dificil să-i
convingeți...
197
 13.

Acordul navei odată obținut, organizarea le

luă puțin timp. Ira și o parte din echipaj se îndrepta-
ră spre Carpați, iar o altă parte, condusă de Bart,
plecă spre Machu Pichu... Lilo rămase la conducerea
navei vii și, împreună cu Missi, Maia, Bia și Araia,
începură să pregătească spațiile pentru cei care ur-
mau să fie salvați.
Navetele pătrunseră fără probleme prin at-
mosfera rarefiată și, urmând traiectoriile pe care le
indicau aparatele, se îndreptară una spre Carpați, iar
cealaltă spre Machu Pichu...
Ira ateriză într-un spațiu deschis, foarte
aproape de ceea ce li se dezvăluia ca o posibilă in-
trare spre adăposturile ultimilor pământeni din
adâncurile munților.
La suprafață nu se vedea nimic! Totul era
acoperit de gheață... Curând detectară însă un loc în
care se vedea că gheața fusese de mai multe ori în-
depărtată. Cei cinci astronauți, protejați de costume-

198
le termice, se îndreptară într-acolo prin frigul care
coborâse la o temperatură de - 120°C...
Folosindu-se de spărgătoarele de gheață cu
laser, intrară într-un tunel prin care trebuiau să îna-
inteze spre adânc mai mult de patru kilometri... La
aproape un kilometru de țintă întâlniră primele
puncte de control de care trecură fără probleme.
Curând observară că spațiul se lărgea consi-
derabil și apreciară că, probabil, totul fusese minuți-
os pregătit pentru acest ultim refugiu, fiindcă în față
le apăru dintr-odată un fel de oraș subteran, cu clă-
diri, străzi, spații bizare, care puteau ține locul de
parcuri și cu niște mașini silențioase care alunecau
pe perne de aer... Temperatura era în jur de 20°C și
vizitatorii simțiră că se putea respira în voie...
Intrarea lor printr-o deschizătură masivă,
flancată de puncte de observație fu imediat înregis-
trată și un grup format din cinci bărbați îi întâmpină.
Ira înaintă spre ei și se prezentă:
─ Sunt Ira, comandantul navei vii care a plecat
de pe Pământ cu foarte mult timp în urmă... Ne-am
oprit pe Alcatra și am aflat că rezistați încă aici. Am
venit cu gândul să vă oferim ajutor, dar, desigur, mai
întâi va trebui să aflăm dacă îl doriți... Ei sunt colegii
mei...

199
 ─ Bine ați venit! vorbi unul dintre cei cinci
pământeni. Eu sunt Paul și împreună cu Man, Robin,
Carl și Mihail conducem destinele orașului subte-
ran... Știm despre navele vii și, la un moment dat,
chiar am sperat că una dintre ele va sosi la timp și ne
va purta și pe noi spre alte stele... Am găsit însă
această soluție și am hotărât că, atâta timp cât pu-
tem rezista, nu are rost să părăsim Pământul...
─ Cum?! Nu vreți să plecați? Noi vă putem
prelua pe toți cu nava vie...
─ Cei care se află acum aici au decis că nu vor
pleca, dar nimeni nu e ținut cu forța, așa că îi vom
informa de venirea voastră și îi vom întreba din
nou... Cei care vor dori, vor putea, desigur, părăsi
planeta...
─ Aveți suficiente resurse? întrebă curios Ian.
─ Da! Cel puțin acelea care depind de inventi-
vitatea noastră și de ceea ce am descoperit că as-
cund măruntaiele pământului... Câteva generații de
acum înainte nu ar trebui să-și facă probleme, desi-
gur dacă evoluția cosmică nu ne dă planurile peste
cap... S-ar putea, la un moment dat, să ieșim de tot
din câmpul de atracție al Soarelui și atunci, probabil,
vom dispărea, după ce vom rătăci aiurea prin spa-
țiu... Tot așa de bine însă s-ar putea să scăpăm și să

200
găsim un alt Soare care să ne primească... Este o po-
sibilitate... Nu credeți? adăugă cu un zâmbet Paul.
Ira zâmbi și el și fu de acord că era o posibili-
tate, dar una foarte mică, și îi dezvălui că Talo găsise
un asemenea Soare, dar pentru puțin timp... Și îl gă-
sise datorită navei vii!
─ Și noi avem o navă vie! spuse convins Paul.
Este Pământul și eu cred că Forța Universală va avea
grijă și de nava noastră...
Se îndreptară toți spre clădirea centrală care
se ridica pe două niveluri și care era luminată ca zi-
ua... De altfel, toate clădirile și străzile care se inter-
sectau printre ele erau foarte bine luminate și Ian se
miră de această risipă...
─ Nu e o risipă, fiindcă aici nimic nu se pier-
de... Am găsit mijloacele de a transforma absolut to-
tul în resurse pentru menținerea vieții. Așa, reușim
să creăm atmosfera necesară și să păstrăm și tempe-
ratura potrivită, chiar dacă la suprafață ea atinge
cifre de neimaginat!
*
Cei cinci astronauți se uitau impresionați la
acești bărbați care luaseră cu mult curaj în mâinile
lor destinul incert al micii populații...
Văzură în drumul lor mai multe femei însoțite
de grupuri de copii care se zbenguiau liberi, la fel
201
cum ar fi făcut-o în lumina soarelui de altădată. Spo-
rovăiau nestingherite și chiar dacă priviră mirate la
vizitatorii îmbrăcați atât de ciudat, nu părură nici
speriate și nici prea preocupate... Și totuși, se gândi
Ian, nu aveau foarte des prilejul să primească vizita-
tori... Înseamnă că își formaseră un fel de a privi via-
ța așa cum el nu mai întâlnise!
După ce discutară o vreme despre soluțiile pe
care le descoperiseră pământenii pentru a supravie-
țui și după ce Ira îi asigură că vor primi tot ceea ce
deținea nava vie ca posibilitate de ajutor, Paul folosi
un minuscul aparat pentru a se adresa oamenilor
săi, explicându-le că nava vie putea să-i ducă pe alte
planete, dacă vor vrea să părăsească Pământul...
Propuse ca punct de întâlnire sala mare a clădirii
centrale unde mergeau și ei.
Când ajunseră acolo, o mulțime de femei și
bărbați era strânsă în mijlocul sălii și discuta serioa-
să propunerea, alte grupuri fiind înșirate pe margini
și pe coridoarele care făceau legătura dintre sală și
celelalte încăperi.
Când îi văzură, se îndreptară liniștiți spre
scaune și curând Paul li se adresă, de data aceasta
direct:
─ Dragi concetățeni! V-am spus pe scurt des-
pre ce este vorba... Generația de acum nu s-a întâlnit
202
cu o asemenea propunere, dar știm că strămoșii
noștri au avut posibilitatea de a alege... Au hotărât să
rămână... A fost o decizie dificilă la care, iată, reve-
nim și noi! Nu v-am ascuns niciodată pericolele pe
care generația noastră și generațiile viitoare le vor
întâmpina, dar am întrezărit întotdeauna o cale de a
supraviețui... Pentru unii dintre voi poate că această
cale este suficient de convingătoare, dar poate că
pentru alții nu este! Aveți acum ocazia să alegeți și
acest lucru nu va însemna deloc o trădare a Pămân-
tului... Desigur că nu vă putem acorda foarte mult
timp, vizitatorii noștri fiind pregătiți pentru prelua-
re... Ne vom întâlni mâine dimineață, la ora zece, cu
toți cei care vor dori să plece...
Se lăsă o clipă de tăcere, după care un bărbat
în vârstă se ridică din mijlocul sălii. Toți îl priveau cu
multă atenție și respect, așteptând să vorbească...
─ Bine ați venit, călătorilor, și vă mulțumim
pentru grija voastră! Sunt Mario! Unul dintre stră-
moșii mei a lucrat cu comandantul In... De acolo știm
de încercarea lui de a transfera cu nava vie populația
de pe Pământ. A reușit s-o facă pentru coloniștii de
pe Marte, iar pământenii au plecat, majoritatea, cu
navele inteligente. Au rămas ei, strămoșii noștri și,
iată, noi suntem încă aici! Ceea ce știm astăzi este și
în favoarea, dar și în defavoarea noastră, deoarece
203
cât este speranță este și disperare! Ne-am obișnuit
însă cu acest echilibru ciudat, așa că majoritatea nu
va pleca nici de data aceasta... Totuși, până la venirea
voastră ne-am gândit că, dacă există unii dintre noi
care vor să plece, o vor face cu gândul că neamul ce-
lor rămași în Carpați nu se va stinge și vor putea să-l
regăsească, datorită navelor vii...
Se așeză și, în tăcerea care urmă, Paul ghici un
fel de încăpățânare de a rezista a acestei populații de
circa cinci sute de pământeni pe care o conducea...
Le aminti de termenul anunțat și adunarea se des-
trămă...
─ Mă îndoiesc că se vor decide pentru pleca-
re! deschise Mihail discuția cu astronauții. Îi cunosc
și îmi dau seama că s-au învățat cu această fatalitate
cu care nu are niciun rost să se lupte... Este și lașita-
te, dar este și curaj și este și o credință puternică...
─ Sunt de acord, dar îmi închipui că sunteți
conștienți de faptul că viața pe Pământ nu va mai
rezista mult timp... Maximum două sau trei generații
și asta cu multă ingeniozitate din partea supraviețui-
torilor...
─ Toți sunt conștienți de asta, Ira, dar în ace-
lași timp cred cu toată puterea că vor fi salvați, or,
acest lucru nu putem să li-l luăm!

204
 După ce serviră masa cu gazdele lor, cei cinci
astronauți se îndreptară spre o mică locuință în care
camerele îi așteptau pregătite pentru odihnă. Înainte
de asta însă, Ira îi contactă pe cei de la Machu Pichu
și, spre surprinderea lui, Bart îi relată că întâlnise
aceeași rezistență la ideea plecării, dar așteptau și ei
să primească un răspuns a doua zi...
─ Cred că va trebui să-l găsim pe comandantul
In! Poate că împreună am putea să facem ceva...,
spuse preocupat, Ira.
─ Te gândești la aceeași soluție ca în cazul lui
Talo? îl întrebă plin de speranță Saul.
─ Pe-aproape, dar n-aș vrea în niciun moment
să credeți că vreau să mă substitui Forței... Aș dori
doar să-i dăm o mână de ajutor, dacă ea vrea să sal-
veze Pământul, și răspunsul îl putem afla numai
când îl vom găsi pe comandantul In...
Transmise către nava vie stadiul discuțiilor cu
pământenii și Lilo îl asigură că ei sunt pregătiți pen-
tru orice hotărâre vor lua...
Așa cum fusese stabilit, a doua zi, la ora zece,
se îndreptară spre sala mare a clădirii centrale. Nici
unul dintre cei cinci sute de locuitori nu veni să-și
anunțe acordul...
Bătrânul Mario ajunse după câteva clipe și în-
cercă să le explice acest refuz:
205
 ─ Adulții sunt conștienți de pericolele care ne
așteaptă, dar, în același timp, păstrează în ființa lor
credința dintotdeauna a omului că cineva îi va sal-
va... Toți vă mulțumesc, dar rămân aici!
Ira îi privi în tăcere pe reprezentanții pămân-
tenilor... Ar fi vrut să le spună de planul pe care îl
avea în minte, dar găsirea comandantului In nu era o
certitudine și nu voia să le întrețină o speranță de
care și el se îndoia. Totuși, le adresă un apel la rezis-
tență, care putea să însemne și o promisiune...
Conduși de cei șase bărbați, astronauții pără-
siră orașul subteran, însoțiți de aceeași liniște care îi
întâmpinase și la sosire... Nu același lucru se putea
spune despre frământările din sufletele și mintea
lor, dar asta era o problemă pe care urmau să o re-
zolve împreună cu nava vie...
Bart transmise și el că pământenii de la Ma-
chu Pichu rămăseseră la fel de neînduplecați, așa că
se întorceau singuri la navă...
Lilo primi în liniște vestea și încercă să le ex-
plice celorlalți cum înțelegea ea refuzul:
─ Am încercat să le pătrund în minte și cred
că un răspuns ar fi acela că ei sunt urmașii celor mai
conservatori și încăpățânați pământeni care și-au
făcut din supraviețuirea în acest spațiu nu numai un
scop fundamental, dar și o religie... Credința lor e
206
profundă și, dacă ar fi salvați, Forța ar câștiga un flux
energetic extraordinar!
─ Cred că ai dreptate! spuse Ira. Nu ne rămâ-
ne decât să ne grăbim și să-l găsim pe comandantul
In! Sunt convins că o discuție cu nava vie ne poate
orienta căutarea...
Într-adevăr, nava vie le confirmă ceea ce intu-
ise Lilo, dar le susținu și speranța găsirii comandan-
tului In, pentru că i se semnalase prezența în conste-
lația Columba, relativ aproape de Rania. Ceea ce tre-
buiau ei să facă era să o ajute să ajungă pe Rania,
contactarea navei comandantului In rămânând în
sarcina sa...
*
Conectați cu nava, astronauții se concentrară
și aproape instantaneu pe ecran apăru Rania... Folo-
sind nava de transfer, ajunseră curând alături de
blânzii locuitori ai planetei, care îi întâmpinară plini
de bucurie... Ian și Missi nu mai erau copiii care ple-
caseră, așa cum nici ei nu rămăseseră neschimbați!
Toți erau însă curioși să afle ce se întâmplase...
Le povestiră că urmașii foștilor locuitori ai
Raniei trăiau pe Talo, în constelația Andromeda, iar
Rania era numită de ei Alaia... Ira le spuse și de sal-
varea lui Talo dar și de speranța alaienilor că vor
putea vizita cândva planeta strămoșilor lor...
207
 *
Specialiștii pământeni lucraseră deosebit de
eficient alături de ranieni și acum opt nave inteligen-
te de mărimi diferite brăzdau clusterul de la un ca-
păt la celălalt...
În discuția care urmă, Matt, specialistul de pe
nava vie care se ocupase de proiectarea „creierelor”
navelor inteligente, interveni, adresându-i-se lui Ira:
─ Am crezut că ați revenit mai demult, pentru
că ne-a fost semnalată o navă vie la capătul de vest
al constelației, la granița cu Columba... Dacă n-ați
fost voi, atunci cine a fost, fiindcă știam că doar noi
călătorim cu o navă vie?
─ Este comandantul In! A reușit să creeze și a
doua navă vie iar noi trebuie să-l găsim neîntârziat,
pentru că vom avea nevoie de ajutorul lui...
─ Aici, pe Rania?!
─ Nu. Nu pe Rania, ci pe Pământ...
Matt se uită mirat la Ira, însă nu îndrăzni să
întrebe nimic... Ca și colegii lui, fusese pregătit pen-
tru orice schimbare în conformația universului, dar
parcă totuși i se strângea inima la gândul că Pămân-
tul ar putea să pățească ceva...
Ira îi văzu îngrijorarea și le explică tuturor:
─ Drumul nostru cu nava vie ne-a purtat des-
tul de departe în timp față de timpul pământesc și, în
208
această lungă perioadă, Soarele și-a schimbat com-
portamentul gravitațional, bulversând orbitarea
planetelor din sistem... Una dintre cele care au avut
de suferit, ajungând în „zona rece”, a fost Pământul...
Au plecat de acolo aproape toți locuitorii, dar câțiva
temerari încăpățânați au rămas în curbura Carpați-
lor europeni și în zona Cuzco, în America de Sud...
Am încercat să-i convingem că putem să-i ducem cu
nava vie oriunde ar dori, dar n-au vrut să ne înso-
țească, așa că nu ne rămâne decât să găsim o cale
să-i salvăm... cu Pământ cu tot! Nu am reuși s-o fa-
cem însă doar cu nava noastră... Aflând de coman-
dantul In și nava sa, ne-am gândit că, după ce vă lu-
ăm pe voi, îl căutăm pe comandant, despre care ne-a
informat nava vie că s-ar putea să fie în apropiere, și
apoi să ne îndreptăm spre Pământ... Ce ziceți?...
─ Bineînțeles că suntem de acord, mai ales că
misiunea noastră aici s-a încheiat...
─ Și vă mulțumim mult! interveni conducătorul
ranienilor. Dacă vă putem ajuta cu ceva, spuneți-ne și
o vom face cu toate puterile noastre...
─ Suntem bucuroși că vă lăsăm în siguranță,
deschiși spre lumea care vă înconjoară și pe care vă
veți putea bizui! Acum avem nevoie doar de ajutorul
celeilalte nave vii... Rania va rămâne însă pentru tot-
deauna legată de Talo, nu numai prin alaieni, ci și
209
prin noi, cei de pe nava vie, care cândva ne vom în-
toarce pe Talo și, cine știe?, chiar și pe Rania, în vizi-
tă! spuse, zâmbind, Ira.
*
Între timp, Ian și Missi se îndreptaseră emoți-
onați spre clădirea tăcută, care se ridica inaccesibilă
în locul în care o lăsaseră... Cei doi stăteau la mică
distanță de intrarea prin care pătrunseseră ca doi
copii și se reîntorseseră cu nava vie doi tineri fru-
moși și pregătiți pentru viața plină de neprevăzut a
călătorilor printre stele...
Lilo și Ira, dar și Rian și Maia îi priveau, înțe-
legând că acolo, în clădirea aceea începuse, de fapt,
nu numai aventura de pe Talo, dar și cunoașterea de
care aveau nevoie pentru a-și împlini destinul...

210
 14.

Comandantul In stătea gânditor în fața moni-

torului imens al cabinei de comandă, urmărind ima-
ginea spațiului care înconjura nava vie...
Se oprise aici la marginea Columbei, după ce
aflase că Ira urma să se întoarcă pe Rania. La fel ca
Ira, bătrânul comandant se gândise la aceeași soluție
pentru salvarea Pământului, dar era mult mai scep-
tic...
Când pe monitor apăru nava vie condusă de
Ira, pe fața lui își făcu loc o lumină puternică, reflec-
tând mândria și dragostea pentru aceste creații ale
minții sale, dar și pentru cei pe care îi ajutase să se
formeze...
Toți cei douăzeci și patru de membri ai echi-
pajului stăteau în fața monitorului central, așteptând
întâlnirea cu mentorul lor... Lângă Ira, fusese chemat
Rian, în timp ce Maia, Ian și Missi o flancau pe Lilo.

211
 Odată deschis canalul de comunicare, coman-
dantul In își exprimă bucuria că îi vede și imediat
adăugă:
─ Ați rămas neschimbați și mă bucur pentru
tinerețea voastră... Văd că aveți deja doi urmași. Sa-
lut, Ian! Salut, Missi! Trebuie însă să vă spun cât sunt
de fericit că-i aveți alături pe Rian și, desigur, pe mi-
cuța Maia! Voi sunteți cei mai buni și, alături de
echipajul meu, poate că vom putea schimba ceva din
lumea prin care trecem...
─ Te salutăm și noi, comandante In! spuse cu
aceeași bucurie Ira. Cred că știi de ce te căutăm și,
dacă ești de acord, am dori să ne întâlnim și să ținem
un sfat cu cele două echipaje...
─ Absolut de acord! Vă aștept și sper că vom
găsi cea mai bună cale de a interveni pentru salvarea
Pământului...
Navele vii se conectară și Ira cu echipajul său
se teleportară pe nava comandantului In...
El era înconjurat de paisprezece astronauți,
coloniști de pe Marte și de pe Gliese. Erau tot pe-
rechi, așa cum cerea nava vie, dar comandantul era
singur.
─ Am reușit s-o conving că sunt prea bătrân
pentru a-mi mai găsi acum perechea! glumi el. Iar pe

212
de altă parte, într-un fel, eu îi aparțin, așa că armoni-
zarea era subînțeleasă...
O adiere trecu peste capetele celor prezenți,
dezvăluindu-le că, deși comandantul glumise, ceea
ce spusese era purul adevăr!
Se așezară și comandantul îi ceru lui Ira să le
descrie tuturor experiența de pe Talo, pe care se ve-
dea că o cunoștea, dar pe care dorea să o audă pre-
zentată de cei care o trăiseră.
Ira îi povesti tot ce se întâmplase, oprindu-se
emoționat la momentul în care puterea credinței
celor de pe Talo, adăugată la fluxul energetic al echi-
pajului reușise să sprijine nava vie în efortul ei de a
se regenera și de a-și îndeplini misiunea. Apoi îl invi-
tă pe Rian să-și expună partea lui...
Bătrânul comandant îi urmărise atent și, când
Rian aminti de momentul în care folosiseră ambele
forțe, antigravitațională pentru Batia și pe cea gravi-
tațională pentru Talo, exclamă:
─ Asta este! Vom face cam același lucru, dar
din două puncte... Cu ajutorul antigravitației vom
încerca să desprindem Pământul de Soare, iar cu
ajutorul forței gravitaționale îl vom purta spre stea-
ua care îi va oferi condițiile de viață! Așa v-ați gândit
și voi?

213
 ─ Da! îi răspunse Ira. Am încercat să calculăm
și care este steaua cea mai apropiată și am găsit su-
ficient de stabilă pe Ra14, în coama Andromedei. O
să vă rugăm să verificați și voi această posibilitate...
─ Da..., ar putea fi o posibilitate... Am trecut
prin apropierea ei și calculul e bun, dar nu cred că
vom putea susține deplasarea atât de departe, de
aceea mă gândesc mai degrabă la Planor 2, chiar la
debutul coamei... Este la fel de mare ca soarele, dar
are doar două planete și Pământul poate fi dirijat
relativ ușor pe o orbită în jurul lui... Veniți să vă arăt!
Priviră cu speranță spre calculele care se de-
rulau cu repeziciune pe monitor și care indicau nu
numai capacitatea navelor vii de a folosi cele două
forțe, ci și traiectoria spre Planor 2 și modul în care
se putea interveni în planurile spațio-temporale,
fără să distrugă prea mult din caracteristicile mase-
lor pe care le deplasau.
─ Poate că ar trebui să evacuăm locuitorii...
Ne-ar fi mai simplu să acționăm...
─ Desigur că am putea să-i convingem, Ira,
dar nu cred că ceea ce încercăm noi îi poate afecta...
Abia când vor fi pe orbita din jurul lui Planor va fi
necesar să-i ajutăm să iasă la suprafață și acolo să
vadă care sunt noile condiții cu care trebuie să se
confrunte... Așa cum am calculat eu, probabil că
214
temperatura va fi destul de scăzută și atmosfera va fi
în continuare rarefiată... Totuși, lucrurile se vor sta-
biliza și sunt convins că ei se vor adapta și vor su-
praviețui... Cu ceea ce dețin, vor reface habitate care
încet-încet vor asigura stratul protector împotriva
radiațiilor care vin de pe Planor...
*
Continuară să dezbată soluțiile găsite și să se
întrețină în atmosfera plăcută care îl înconjurase
întotdeauna pe comandantul In, oriunde s-ar fi
aflat...
Acesta se opri lângă Lilo și o sărută ușor pe
frunte...
─ Ce mai face vechea mea prietenă? Văd că
ești fericită... Și tu și Rian v-ați găsit până la urmă
calea, iar Ian pare să fie un demn urmaș al celor mai
străluciți elevi ai mei...
─ Așa e, comandante! Sunt o femeie fericită și,
în plus, băiatul meu a avut marele privilegiu de a fi
crescut de Ira...
─ Da, de Ira... Vocea lui căpătase un accent
grav, plin de respect și afecțiune. Își va găsi și el li-
niștea și cred că tu ești steaua lui norocoasă... Pe de
altă parte, universul nu ar fi ce este fără trecerile
meteorice ale unor călători ca el...

215
 Ira care auzise ultimele cuvinte ale coman-
dantului, râse și adăugă:
─ Universul va fi mereu ceea ce este, dar eu
mă voi opri cu adevărat, fiindcă am pentru ce! și o
îmbrățișă ușor pe Lilo...
*
Puseră la punct toate datele de întoarcere și
se pregătiră de plecare... Cele două nave vii erau
programate deja pentru destinația Pământ, așa că,
într-o clipă, se regăsiră la distanța potrivită de aces-
ta, una pe direcția de ieșire de pe orbita din jurul
Soarelui, iar cealaltă în partea opusă.
O deviere substanțială se produsese și se pu-
tea constata, din calculele aplicate, că Pământul în-
cepuse să se desprindă de pe orbita incertă pe care
ajunsese...
De comun acord cu comandantul In, Ira îl con-
tactă pe Paul și-l informă în legătură cu planul lor de
salvare. La fel procedă cu cei de la Machu Pichu. Le
spuse de intenția lor de a plasa Pământul pe o orbită
în jurul lui Planor și-i pregăti pentru necunoscutul
care îi aștepta...
Paul răspunse în numele tuturor:
─ Credința ne însoțește și, dacă vom fi salvați,
înseamnă că așa trebuie să se întâmple! Dacă nu,
vom recunoaște același lucru... Prezența voastră aici
216
ne face totuși să ne gândim că Dumnezeul pământe-
nilor, oricare ar fi el, nu ne-a uitat, iar noi vom încer-
ca să rămânem puternici în fața încercărilor! El fie
cu voi!
Comandantul In zâmbi ușor... Știa că Forța
Universală era numită de acești temerari și fataliști
locuitori Dumnezeu și știa că, într-adevăr, el avea
ultimul cuvânt! Puțin ajutor nu strica însă și,
adresându-i-se lui Ira, stabiliră momentul exact al
declanșării celor două mișcări, urmând ca după des-
prindere, nava comandantului In să întărească fasci-
culul gravitațional și amândouă să poarte planeta
spre Planor.
După o scurtă perioadă de odihnă, cele două
echipaje se conectară cu navele și se dădu semna-
lul...
Desprinderea de Soare se făcu relativ ușor și
nava comandantului In se plasă imediat în unghiul
de tracțiune stabilit, alături de nava lui Ira. Aceasta
avu un moment dificil, fiindcă mișcarea de rotație a
Pământului nu mai era atât de precisă și deviase un-
ghiul de tracțiune. Experiența comandantului In și
stăpânirea de sine a lui Ira reușiră să corecteze de-
vierea și Pământul deveni practic a treia navă vie
conectată într-un triunghi în care două minuscule

217
corpuri cerești duceau cu ele, prin firele nevăzute
ale energiei universale, pe cea care le născuse...
Pentru Forța Universală trebuie că era emoți-
onantă această misiune de salvare, mai ales că cele
două echipaje nu mai erau decât emanații subtile ale
propriei forțe, iar cei rămași pe Pământ deveneau și
ei o parte a uriașei sale puteri...
Deplasarea însă nu era una ușoară... Deși ale-
seseră cel mai curat drum posibil iar cele două nave
vii puteau ajunge într-o clipă pe orbita lui Planor,
Pământul reprezenta o masă deloc de neglijat și cei
doi comandanți doreau să deregleze cât mai puțin
posibil echilibrul și așa destul de precar al structurii
biochimice a suprafeței acestuia...
Pe de altă parte, urmăriseră să nu afecteze
viața locuitorilor din adâncuri și creaseră în jurul
planetei un puternic scut energetic care, în princi-
piu, avea rolul de a-i permite deplasarea cu viteza pe
care o puteau oferi navele vii, dar și acela de a preîn-
tâmpina efectul numeroșilor asteroizi apăruți pe
neașteptate sau al norilor de gaz pe care trebuiau
să-i traverseze.
Drumul decurse totuși fără incidente și, la fel
ca în cazul lui Talo, calculele precise ale unghiului de
intrare făcură posibilă o conectare lină și corectă a

218
Pământului în jurul lui Planor, fără să afecteze cu
nimic orbitele celorlalte două planete.
Navele îl ajutară un timp pentru echilibrare,
apoi se deconectară... Scutul creat de ele era lăsat
până Pământul își refăcea propriul strat protector și
cele două echipaje erau hotărâte să supravegheze
îndeaproape acest fenomen.
Primul lucru pe care îl făcură după deconec-
tare fu să-i contacteze pe locuitorii din adâncuri... O
clipă de emoție creată de lipsa oricărui răspuns tre-
cu însă în strigătele de bucurie ale celor două echi-
paje care îi văzură pe ecran mai întâi pe pământenii
din Carpați, apoi pe cei de la Machu Pichu.
Părea că nu pățiseră nimic, dar Paul le con-
firmă ceea ce astronauții știau că se va întâmpla, și
anume senzația că nu mai sunt ei cei care fuseseră în
momentul preluării, ci niște oameni care făcuseră un
salt spectaculos dintr-un timp în altul... Nu era însă
vorba de un alt timp, ci de modul în care influențase
călătoria interstelară percepția lor spațio-tempo-
rală...
Ira îi liniști:
─ Sunteți cu câteva milioane de unități astro-
nomice mai departe de locul în care erați, dar asta
nu va avea efect fizic, ci vă va face poate mai înțe-
lepți..., glumi el. Noi trăim de multe ori aceste senza-
219
ții atunci când părăsim navele vii, dar revenirea la
ele ne dau posibilitatea să ne păstrăm în limitele
temporale cunoscute...
─ Știam, teoretic, cât de mare este puterea
navelor vii... Speram, bineînțeles, că veți reuși, dar
acum ni se pare o minune... Îți mulțumim, coman-
dante In! Îți mulțumim Ira, și tuturor tovarășilor
voștri! Nu există formă prin care să ne putem arăta
recunoștința, noi și urmașii noștri, pentru ce ați fă-
cut...
Comandantul In zâmbi, ca de obicei, dar pre-
ciză:
─ Există, Paul, o forță care a hotărât că Pă-
mântul merită salvat și voi odată cu el! Că-i ziceți
Dumnezeu, Buda, Brahma, Mahomed sau Iisus, asta
nu are prea mare importanță... Nava vie s-a născut în
momentul în care această forță a considerat că sun-
tem pregătiți să o primim cum se cuvine! Ceea ce
trebuie să faceți voi este să redați viața Pământului
și să vă gândiți că aceasta a fost o șansă nu numai
pentru voi, ci și pentru pământenii care vor vrea
vreodată să se reîntoarcă pe planeta albastră... Acum
însă e nevoie de toată înțelepciunea și cunoașterea
noastră ca să punem lucrurile pe făgașul dorit... Tre-
buie să ne întâlnim și să studiem direct efectul noii
stele asupra Pământului, să vedem ce s-a distrus și
220
ce s-a salvat și care este posibilitatea de a ieși la su-
prafață...
─ Vă așteptăm, comandante! spuse emoționat
Paul, în timp ce astronauții vedeau cum lacrimile
curgeau pe fețele tuturor celor care îl înconjurau.
*
O nouă întâlnire a celor două echipaje avu
drept scop stabilirea unui plan în care intervenția
lor să se coreleze cu propunerile navelor vii, acestea
din urmă fiind vitale pentru perioada de adaptare a
planetei la noul soare.
Cele două nave își prezentară strategia pe pa-
noul din fața astronauților și ei văzură că principalul
punct vulnerabil pe care îl detectaseră și pe care
urmăreau să-l acopere era ritmul de refacere a stra-
turilor atmosferice și, mai ales, a stratului de ozon...
Radiația lui Planor nu era atât de distrugătoare ca a
Soarelui, dar viața nu putea să se dezvolte liber în
formele existente fără acest strat protector...
Scutul creat de fluxurile corelate emise de ce-
le două nave permiteau vieții să se refacă la suprafa-
ța Pământului, dar nu la fel în toate zonele... Polii
rămâneau la temperaturi de cca -90°C, iar o mare
parte din cele două emisfere aveau o temperatură
mult mai scăzută decât în vechiul sistem, înainte de
alunecarea pe o altă orbită... Totuși rămânea întinsa
221
suprafață din jurul ecuatorului și al tropicelor care
reînvia datorită temperaturilor ce se mișcau între 5°
și 25°C!
Pe de altă parte, nici mai la nord sau mai la
sud de acestea nu se presupunea ca temperatura să
scadă mai mult de -60°C, drept urmare, viața putea
continua și acolo... Problema rămânea stabilitatea
atmosferică și cele două nave confirmară că se pu-
teau ocupa de acest aspect.
Comandantul In și echipajul său hotărâră că
rămân să susțină navele vii, în timp ce Ira și ai lui
urmau să se ocupe de pământeni...
*
Pentru început, Ira trimise în Carpați și în Ma-
chu Pichu câte o echipă formată din astronauți, dar
și din diferiți specialiști aparținând echipajului se-
cundar.
Reușiră, în primul rând, să verifice starea de
sănătate a locuitorilor din cele două adăposturi sub-
terane și constatară bucuroși că, datorită scutului,
aproape toți suportaseră destul de bine zborul in-
tergalactic. Erau câțiva care își reveneau mai greu,
dar nu era nimic neliniștitor... Copiii fuseseră cel mai
puțin afectați și când aflară că vor ieși la suprafață,
cei mai mari izbucniră în urale... Nu știau cum era,
fiindcă nici părinții lor nu se născuseră sub lumina
222
soarelui, dar avuseseră prilejul să vadă numeroase
pelicule păstrate de bunicii lor și imaginea unor zile
în care astrul sfânt se vedea pe cer le înflăcărase de
la naștere imaginația...
Următorul pas fu găsirea momentului propice
în care un grup de localnici să testeze posibilitatea
ieșirii la suprafață și, mai ales, să determine cât pu-
teau rezista în atmosfera rarefiată, fără costume
speciale...
Existau și câteva animale care-i însoțiseră în
retragerea lor subterană și se adaptaseră. Acum tre-
buia verificat dacă vor redeveni animale de suprafa-
ță sau vor rămâne legate de viața lor subpământea-
nă...
Printre acestea, Ian descoperi un câine-lup
care nu părea să aparțină acelui loc. Era neliniștit și
se uita cu ochi întrebători când la unul, când la altul
dintre oamenii printre care se mișca, parcă încer-
când să le spună ceva... Paul recunoscu că nu știa de
unde apăruse, dar era un câine deosebit de inteli-
gent. Întrebaseră un timp dacă aparținea cuiva, dar,
curând, renunțaseră, având altele pe cap...
Destul de mare, cu botul prelung, străjuit de
urechile mereu atente la orice sunet, câinele privea
cu interes, dar și cu un soi de tristețe la noii veniți...
Prietenia cu Ian se legă spontan și câinele nu se mai
223
dezlipi de el, făcând-o pe Missi să constate că acesta
era cu adevărat un magnet pentru ființele necuvân-
tătoare... Biso, cum aflară că îl numeau pe câine, pă-
ru să înțeleagă că fusese adoptat nu numai de Ian, ci
și de Missi, așa că nu-i mai părăsi!
Cei doi primiră misiunea de a cerceta un teri-
toriu destul de vast, care se întindea spre est, spre
nord și spre sud, până unde le permitea temperatu-
ra... Navetele puse la dispoziție erau deosebit de ra-
pide și eficiente, dar ei aveau nevoie de mijloace te-
restre, care să le permită observarea directă a spațiu-
lui pe care se deplasau...
Acceptară bucuroși două puternice și rapide
autoamfibii, scoase de locuitorii orașului subteran
din unul dintre hangare, având drept însoțitori patru
localnici, specialiști și ei în biologie, chimie și istorie.
Câinele se înființă lângă ei la plecare și nu ac-
ceptă să se despartă de Ian și de Missi, iar ei fură
nevoiți să adapteze un costum și să îl îmbrace cu el...
Biso îi privi suspicios la început, dar când văzu că
toți își pun costumele, se supuse, având pe chip un
fel de atenționare prin care le sugera că acolo unde
merg, el nu va avea nevoie de costum...
Ieșiți la suprafață, Biso constată însă că lucru-
rile nu erau chiar atât de simple și stătu cuminte,
urmărindu-i cu atenție pe prietenii lui cum își făceau
224
loc printre troienele care începuseră să se topească,
transformând spațiile în vaste lacuri nu prea adânci,
dar foarte întinse... Navetele îi însoțeau, scanând su-
prafețele și transmițându-le datele.
Trecură peste Marea Neagră încă înghețată și
se îndreptară spre sud... Gheața începuse să se to-
pească și stânci golașe își făceau tot mai des apariția,
mai ales când se apropiară de tropice. Aici, apa se
evaporase și se vedea pământul...
Redevenind mașini de teren, autoamfibiile îi
purtară peste îngustele podișuri din munții Iranului
și îi aduseră în zona pustiului saudit, care acum
mustea de apă, dar era totuși ușor de parcurs, fiind-
că nu se vedea niciun fel de ridicătură care să le în-
cetinească înaintarea.
Abia când se apropiară de Riad, fosta capitală
a Arabiei Saudite, văzură primele clădiri eliberate de
pelicula de gheață. Închise în calote, păstraseră ceea
ce nu fusese perisabil și unele dintre ele păreau ca
locuite, așa că se apropiară curioși, uitând parcă de
realitatea care îi înconjura... Scanerul îi atenționa
totuși să nu se apropie prea mult și îi dădură drepta-
te când văzură în urma lor cum o imensă clădire ca-
de ca un castel din cărți de joc...
În acord deplin cu scanerul, Biso lătra de fie-
care dată când se apropiau de o clădire, încât se gră-
225
biră să părăsească ce mai rămăsese din imensul oraș
și se îndreptară spre vest, parcurgând cu repeziciu-
ne apele parțial înghețate ale Mării Roșii, până la
intrarea în Eritreea...
Luaseră probe din toate punctele unde pă-
mântul se arătase și concluzia era că acesta se pre-
gătea pentru revenirea la viață...

226
 15.

Ian și Missi, împreună cu însoțitorii lor, con-

veniră că era suficient cât înaintaseră și se pregă-
teau să se îndrepte spre nord, când observară că
scanerul indica viață... O clipă rămaseră consternați,
fiindcă, în afara lor, nu se deplasase nimeni prea de-
parte de locurile inițiale...
Constataseră, într-adevăr, că se puteau dis-
pensa de costume, și Biso fusese primul care expe-
rimentase părăsirea acestuia, dar ca să apară viața
așa din senin li se părea de necrezut! Scanerul
transmitea însă tot mai puternic semnalul, indicând
direcția sud, unde ei localizară muntele Amba Soira,
cu o înălțime de peste trei mii de metri...
Detectorul cu laser le arăta că muntele avea
într-adevăr cam trei mii de metri la suprafață, dar
indica în același timp și o adâncime de cinci mii de
metri și o întindere a acestei neașteptate grote sub-
terane de mai mult de patru mii de metri pătrați.
Comparară datele obținute cu ceea ce arătau hărțile

227
primite de la Paul și-și dădură seama că această gro-
tă nu exista în nici una dintre ele!
Îl anunțară pe Ira care le spuse că nava vie le
semnalase, într-adevăr, și acest punct, dar nu apăru-
se foarte clar ce conținea, câmpul magnetic din jur
îngreunând detectarea corectă a sursei...
─ Pentru că nu știm despre ce este vorba, nu
pot aviza cercetarea zonei, urmând să ne organizăm
special pentru asta... Vă rog să vă întoarceți cu datele
pe care le aveți!
─ Am înțeles, Ira! îi răspunse Ian, făcându-i un
semn lui Missi și pregătindu-se să întoarcă...
În momentul acela, Biso, care se mișca deja
destul de ușor, sări din mașină și se îndepărtă lă-
trând, fără să ia în seamă chemările lui Ian sau ale
lui Missi. Observară uimiți că mergea exact pe direc-
ția indicată de scaner, fără să privească înapoi, con-
vins că îl vor urma...
Ian o rugă pe Missi să-l contacteze pe Ira și el,
de comun acord cu cei patru pământeni, îndreptară
mașinile pe urmele lui Biso...
Ca întotdeauna, Missi ar fi avut un cuvânt de
adăugat, dar nu mai apucă, pentru că mașinile zbu-
rau deja pe urmele câinelui... Îi transmise lui Ira ce
se întâmplase și acesta îi spuse să țină legătura cu

228
cele două navete rapide, în timp ce o echipă va veni
spre ei...
*
Amba Soira nu era un munte spectaculos, dar
înălțimea lui impunea alături de întinderile podișu-
rilor care-l înconjurau din trei părți... Gheața se topi-
se aproape în întregime în această zonă aflată între
tropice și ecuator iar distanța până la poalele mun-
telui nu era prea mare, așa că Biso nu se opri nicio
clipă din alergat, în vreme ce mașinile îl secondau,
potrivindu-și viteza.
Se îndreptară spre vest, unde li se indica o in-
trare în adâncuri ceva mai accesibilă, spre care aler-
ga întins și Biso... Abia când ajunse acolo, câinele se
opri și așteptă, cu limba scoasă și cu ochii arzători,
sosirea lor...
Lăsară o mașină pentru echipa care urma să
sosească și semnalizară navetelor că intră în adân-
curi, folosind a doua mașină. Pătrunseră fără pro-
bleme prin despicătura uriașă, la baza căreia se ve-
dea că fusese construită cu multă pricepere o cale de
acces, foarte asemănătoare cu o autostradă, suficient
de largă și bine întreținută... Gheața care o acoperise
nu distrusese nici măcar un centimetru din ea și toți
se întrebară ce materiale fuseseră folosite, de rezis-
tase astfel... O privire atentă a lui Missi descoperi că
229
era construită din ceva metalic și ei detectară cu-
rând un câmp magnetic care făcea ca mașina lor să
fie atrasă spre adânc de o forță mai puternică decât
o doreau...
Biso urcase și el în mașină și aceasta se depla-
sa fără să întâlnească vreun obstacol. Urme de ghea-
ță în crăpăturile care lăsau să pătrundă uneori lumi-
na de afară arătau că locul fusese supus aceleiași
atroce temperaturi care înghețase întregul pământ...
Cu cât pătrundeau în adânc, la fel ca în Carpați, era
însă din ce în ce mai cald și, în lumina farurilor, ve-
deau că pereții tunelului fuseseră finisați cu multă
grijă...
Biso lătra din când în când, dar fără să pară
înfricoșat și lucrul acesta îi liniști puțin pe însoțitorii
săi... Se întrebau totuși ce-i așteaptă și-și pregătiră
singurele arme pe care le aveau: cele cu tranchili-
zante!
Mai înaintară câteva sute de metri și, după un
cot al tunelului, mașina încetini singură... În momen-
tul acela ei se aflară în fața celui mai neașteptat pei-
saj! O lumină ca a soarelui acoperea mai întâi de toa-
te un spațiu unde se aflau, la prima vedere, toate
plantele cu flori care crescuseră pe suprafața pă-
mântului... Desigur că era doar o impresie, dar cobo-
râră uluiți de ceea ce descopereau... De unde era lu-
230
mina aceea atât de plăcută și ce se afla în spatele
acestei grădini?!
Înaintară încet pe o alee centrală, care îi scoa-
se în fața unor clădiri neobișnuite, fiindcă își dădură
seama că nu adăposteau oameni, ci animale... Cele
mai variate specii de animale, izolate sau împreună,
stăteau liniștite în țarcurile lor, dezvăluind că erau
bine îngrijite și nici nu se temeau de oameni...
─ Asta înseamnă fie că niște oameni îi îngri-
jesc, fie că nu au văzut niciodată oameni..., comentă
în șoaptă unul dintre colegii lor din Carpați.
Ian îi arătă însă într-o latură că erau așteptați
și că aceia care îi așteptau erau, într-adevăr, oameni!
Un bărbat, o femeie și o fată înaintară spre ei, în
timp ce nu mai mult de cinci sau șase persoane se
țineau puțin ascunse în umbra unor copaci... Se ve-
dea că cei trei nu se temeau, dar, pentru orice even-
tualitate, își înarmaseră tovarășii și erau gata să se
apere...
Bărbatul era înalt, de aproape doi metri, ne-
gru-arămiu, cu trăsături foarte frumoase... Missi re-
cunoscu un etiopian și se gândi că cei din rasa lui
erau acum pe Gliese sau pe Kepler... Femeia era albă,
din zona mediteraneană, cu părul negru și ondulat,
încadrând o față plăcută cu un ten măsliniu, dar deo-
sebit de luminos! Fata era și ea foarte frumoasă și
231
părea să aibă în jur de douăzeci de ani... Pielea ei era
mai închisă la culoare, dar trăsăturile erau perfecte,
pe un obraz prelung, ochii negri și gura roșie reali-
zând un contrast fermecător...
Toți cei șase vizitatori se opriră, dar Biso, li-
ber, se îndreptă în goană către fată și când ajunse
lângă ea, îi puse labele pe piept și o linse delicat pe
obraz... Aceasta nu făcu niciun gest de respingere
sau teamă! Ba mai mult, Missi văzu strălucirea la-
crimilor în ochii ei când îl mângâie ușurel pe cap și-i
spuse în șoaptă: Mulțumesc!
Foarte atentă la această întâlnire, Missi sesiză
legătura pe care nu și-o putea încă explica, între câi-
ne și fată... Se gândi însă că lucrurile se vor clarifica,
așa că, împreună cu Ian, înaintară către cei trei, în
timp ce colegii lor pământeni îi urmau...
─ Bine ați venit, călătorilor! Ne temeam că nu
veți mai ajunge!...
─ Știați că venim?...
─ Nu știam sigur, dar speram... Ne gândeam că
nu ne veți lăsa și vă veți întoarce, fiindcă aflasem de
vizita voastră în Carpați... Atunci am reușit să cap-
tăm informația, dar nu am putut în niciun fel să luăm
legătura cu voi, din cauza câmpului energetic care ne
înconjoară, așa cum nu am putut să-i contactăm nici

232
pe carpatieni! Rip a reușit însă..., zâmbi recunoscă-
tor, dar și cu tristețe, bărbatul.
─ Rip? Adică, Biso? Este câinele vostru? între-
bă Missi, care văzuse privirea câinelui îndreptată
spre el, când îi pronunțase numele.
─ Da! De fapt, este câinele lui Harú, băiatul
nostru... Imediat după prima voastră vizită am reușit
să folosim una dintre capsulele termice care mai
funcționa și Harú a fost de acord să încerce... El nu a
ajuns la carpatieni, dar l-a propulsat pe Rip până
aproape de intrarea în subteran, după care nu am
mai știut nimic de el...
Missi simți un fior, așa cum nu mai simțise
niciodată până atunci și spuse cu glas scăzut:
─ L-ați căutat?
─ Nu! Nu am avut cum, fiindcă a existat o sin-
gură capsulă termică funcțională... De altfel, nu știm
cum ar fi reușit să supraviețuiască atâta timp! Au
trecut zece ani de atunci...
Femeia avea ochii plini de lacrimi și fata ei o
sprijinea ușor de cot. Missi înaintă către ele și se
prezentă:
─ Sunt Missi de pe Gliese! Fiica lui Bart și a
Myrei... Ei sunt prietenii mei: Ian, care vine, ca și mi-
ne, de pe nava vie și carpatienii, cum le spuneți voi:
Ioan, Gabi, Lin și Mihai! Formăm o echipă de cerce-
233
tare, dar vor mai veni și alți colegi de-ai noștri și...
poate vom reuși să aflăm ce s-a întâmplat cu Harú...
Bărbatul o urmărise emoționat și, când ter-
mină, făcu și el prezentările:
─ Ele sunt Isabela și Isa, soția și fiica mea... Eu
sunt Abaet! Cei pe care-i vedeți sunt colegii noștri...,
și se întoarse spre cei șase care ieșiră din umbră.
Erau două femei și patru bărbați, toți negri, dar nu
etiopieni. Noi am mai rămas...
Ian o privise mirat pe Missi care, de obicei, nu
era foarte îndrăzneață, dar acum simți că ea intuia
ceva care îi dicta comportamentul... Fiind foarte
atent la bărbatul care îi întâmpinase, nu acordase
deloc atenție femeilor, așa că atunci când o văzu pe
Missi alături de ele, remarcă frumusețea Isei și, pen-
tru o clipă, inima i se opri în loc! Înainte de a o ob-
serva el, aceasta îl privise și ea, și reacția ei fusese
aceeași, dar o ascunsese în ochii plecați...
Conduși de etiopian, se îndreptară toți spre
capătul nordic al rezervației, pentru că se pare că
despre o rezervație era vorba... În timp ce bărbatul
vorbea cu unul dintre carpatieni, Ian încerca să pri-
ceapă ce fusese cu momentul în care descoperise
frumusețea fetei... El o iubea pe Missi! Missi era prie-
tena lui din leagăn și acum, deodată, o altă femeie i
se părea de o mie de ori mai frumoasă decât Missi...
234
Recunoscu însă ușurat că Missi rămânea, orice ar fi
fost, prietena lui și-și spuse că e un dobitoc care se
înflăcărase la vederea primei femei frumoase...
Missi observase reacțiile celor doi și nu numai
că nu o deranjaseră, dar simțea că și-ar fi dorit ca Isa
să se apropie de Ian, anticipând parcă o legătură pe
care o avea ea însăși cu fata...
Ajunseră la ceea ce părea să fie nu numai lo-
cuința celor trei, ci și un fel de centru de suprave-
ghere, întrucât o aparatură sofisticată se întrezărea
în sala imensă în care intrară.
Înainte de a se așeza, Abaet le spuse că prie-
tenii lor sosiseră... Într-adevăr, curând îi văzură pe
Bart, Lilo și pe Maia, însoțiți de încă doi carpatieni,
înaintând pe aleea largă care lega intrarea de locul
în care se găseau ei.
Din momentul în care pătrunseseră în subte-
ran, cei cinci înțeleseseră despre ce era vorba și se
apropiau liniștiți... După ce se salutară, Abaet li se
adresă tuturor:
─ Ați venit la timp, fiindcă tocmai mă pregă-
team să le spun colegilor voștri istoria noastră... Vă
rog să vă așezați și să gustați din fructele pe care le-am
cules special pentru voi...
Îi privi grav pe toți și începu:

235
 ─ Așa cum probabil ați înțeles, aici a fost și
mai este o bază de date, un fel de seif cu comorile
cele mai de preț ale Pământului: sursele vieții, fie ele
vegetale sau animale... La puțin timp după ce soarta
Pământului a fost cunoscută, cele mai sofisticate
tehnologii au fost puse în slujba păstrării vieții, spe-
rând într-o salvare... Construcția ca atare a fost astfel
concepută, încât să nu poată fi influențată de nimic
și probabil că aici a fost greșeala, deoarece izolarea a
fost completă și de dușmani, dar și de prieteni... Ați
văzut deja partea de la suprafață, cu ceea ce am în-
treținut pentru păstrarea condițiilor reale de viață,
dar în adâncuri există milioane de alveole în care
este păstrat în medii propice tot ce s-a reușit să se
strângă ca mostre de viață, unele gata de a fi resusci-
tate, altele posibil de clonat. Pentru supravegherea
acestei imense comori au fost cooptați specialiști în
cele mai diverse științe practice... Ultima generație
cuprindea cinci sute cinzeci și șase de persoane, ur-
mași ai celor care asiguraseră funcționarea rezerva-
ției de la retragerea în subteran. Ei și-au făcut pe
deplin datoria, dar, cu doisprezece ani în urmă, s-a
întâmplat un accident și un virus mortal i-a deci-
mat... Soția mea este virusolog și a reușit, într-o at-
mosferă înspăimântătoare, să salveze mai mult de
jumătate dintre ei... Din nefericire, erau atât de slă-
236
biți, că nu au rezistat și am rămas doar noi: eu,
Abaet, biolog, soția mea Isabela, fiica noastră, Isa,
medic, băiatul nostru Harú, inginer, și prietenii
noștri care sunt și ei specialiști în biologie, chimie,
genetică și programare. Noi zece a trebuit, în acești
doisprezece ani, să acoperim toată realitatea de fa-
ță...
După o clipă de tăcere, Abaet continuă:
─ Halim a izbutit printr-o întâmplare să cap-
teze datele primei voastre vizite în Carpați și atunci
am început să ne facem planuri cum să vă contac-
tăm... Ne-am dat seama că nu avem capacitatea de a
depăși câmpul magnetic care înconjura muntele,
fiindcă deși trimiteam apeluri disperate spre carpa-
tieni, nu primeam niciun răspuns... Atunci Halim și
Harú au descoperit capsula termică pe care au pus-o
în funcțiune și Harú, care era și un bun pilot, s-a ofe-
rit să plece spre Carpați. L-a luat cu el pe Rip..., și
Abaet se întoarse și mângâie capul plecat al câinelui.
Ni s-a părut un miracol că a reușit să ne transmită
un ultim mesaj, spunându-ne că el nu poate pătrun-
de în subteran, dar că l-a propulsat pe Rip... Nu știm
cum și nu știm unde se afla, și nu știm nici dacă mai
trăiește... Venirea voastră i se datorează lui Harú,
dar i se datorează, mai ales, lui Rip și vă mulțumim
că ați ținut seama de el!
237
 Lilo îl privi o clipă, o privi pe Isabela și se
gândi imediat la Harú. Băiatul lor! Se întoarse spre
Ian. Băiatul ei! Ce-ar fi făcut ea? Se uită la Bart și
acesta înclină din cap... Era de acord cu hotărârea ei!
─ Abaet! Am înțeles care este importanța
acestui loc și-i vom lăsa pe Ian și pe Missi să vă spri-
jine în întocmirea strategiei de diseminare a forme-
lor de viață conservate... Noi vom pleca în căutarea
lui Harú! Știm că zece ani e mult pentru voi, dar noi
privim altfel timpul și nu ne raportăm neapărat la
el...
Missi care o urmărise atentă, interveni, ru-
gând-o să o ia și pe ea... Maia se uită o clipă la Missi
și, dintr-un impuls pe care abia mai târziu avea să
și-l explice, îi ceru lui Lilo să o lase pe ea cu Ian și să
o ia pe Missi...
Puțin mirată, dar neavând nimic împotrivă,
Lilo acceptă și echipajul se pregăti de plecare.
Abaet o privea pe Lilo cu multă recunoștință,
dar și cu îndoială că îl vor mai găsi pe băiat... Isabela,
în schimb, se apropie de ea și o sărută ușor pe obraz,
șoptindu-i:
─ Simt că voi îl veți găsi! Nu știu unde și cum,
dar simt că trăiește... Crede-mă! O mamă simte!
Lilo îi zâmbi încrezătoare:
─ Știu! Vom face tot ce este posibil!
238
 Între timp, Missi își luă rămas bun de la Ian
care era mai mult încurcat decât mirat... Neînțele-
gând prea bine motivul, își dădea totuși seama că
Missi încerca să-l facă să priceapă că este liber să
aleagă... Ce să aleagă, și un prost și-ar fi dat seama și
Ian nu era deloc prost, de aceea era și mai încurcat...
O privi pe Isa care stătea de vorbă cu Maia și își spu-
se că Missi știe ea ce face, așa cum știuse întotdeau-
na...
*
Cele două grupuri se despărțiră și Lilo, cu
Bart, Missi și carpatienii cu care veniseră, însoțiți de
Rip, se urcară în naveta care părăsi locul, îndrep-
tându-se spre nord... O cercetare amănunțită a spa-
țiului pe care îl survolau, pe direcția munților Car-
pați, nu le dezvălui nimic, așa că își extinseră cerce-
tarea spre vest, peste oceanul Atlantic și curând
ajunseră deasupra Americii de Sud.
În zona Cuzco luară legătura cu echipajul tri-
mis acolo de Ira și îi informară pe colegii lor ce cau-
tă. Aceștia le confirmară că o asemenea capsulă ter-
mică fusese descoperită de amerindieni cu zece ani
în urmă, în ea fiind găsit, încă viu, un tânăr care, în-
să, nu-și amintea nimic...
─ Harú! exclamă Missi.

239
 Lilo și Bart o priviră mirați, dar nu comenta-
ră...
Ajunseră la Machu Pichu și aterizară pe mar-
ginea vechiului zid care înconjura Templul morți-
lor... Acolo se afla intrarea în orașul subteran unde
trăiseră retrași în jur de două mii de oameni și o
mulțime de alte viețuitoare...
Zona nu era dezghețată complet, dar o parte
dintre locuitorii care erau obișnuiți cu atmosfera
rarefiată ieșise și se îndreptase spre nord...
Lilo și însoțitorii ei intrară în adâncuri și fură
la fel de uimiți, cum se întâmplase și în Carpați, de
inventivitatea acestor supraviețuitori care reușiseră
să trăiască câteva generații în străfundurile pămân-
tului...
Cu un pas înaintea lui Bart și Lilo, Missi îi ur-
ma pe prietenii lor, care îi conduceau spre locul un-
de se găsea bărbatul misterios... Acesta era înalt, cu
pielea feței de un arămiu luminos, cu ochii căprui,
mari și frumoși, dar care priveau stins spre gânduri
numai de el știute...
Missi nu se îndoi nicio clipă! Era Harú! Se
apropie de el și sub privirile uimite ale celor din jur,
îl chemă pe nume cu un glas atât de dulce și mângâ-
ietor, că o mică sclipire păru să lucească în ochii

240
pierduți ai tânărului... Ea îi luă mâna și îl mângâie
ușor pe obraz:
─ Harú! Eu sunt Missi! Ei sunt prietenii mei și
ai tăi... Harú! Mama ta și Isa te așteaptă. Isa! insistă
ea, intuind că între cei doi frați fusese o legătură pu-
ternică.
Numele făcu să-i apară o altă luminiță în ochi,
dar imediat se stinse! În acel moment, unul dintre
carpatieni îl aduse pe Rip care se năpusti spre tânăr,
aproape să-l dea jos! Începu să latre și să-l lingă, și
privirea lui Harú se trezi la viață, în timp ce se
întoarcea cu brațele deschise spre câinele său,
murmurând: Rip! Rip!
După ce îl îmbrățișă pe câine, se uită mirat în
jur, neînțelegând unde era, apoi ochii din ce în ce
mai limpezi i se fixară pe Missi:
─ Missi?! articulă el, amintindu-și parcă de
numele auzit puțin mai înainte.
─ Da, Harú! Missi! Și Lilo, și Bart și toți ceilalți!
I-am găsit pe tatăl tău, pe mama ta și pe Isa, sora ta!
Se văzu că încerca să-și amintească și, încet-
încet, frânturi din viața lui se refăceau sub privirile
pline de speranță ale celor din jur...
─ Mai trăiesc? întrebă el cu greutate...
─ Da! Și te așteaptă!

241
 Lacrimi fierbinți izbucniră din ochii atâta
vreme uscați de bezna amneziei și mâinile lui se în-
tinseră spre Missi ca spre o speranță și un sprijin...
Missi îi luă mâinile și îi așeză capul pe umărul ei...
În momentul acela, Lilo și Bart înțeleseră ce
miracol se înfăptuise... Missi intuise că Harú trăiește,
ba, mai mult, ea simțise că era definitiv legată de el
prin firele nevăzute ale unei iubiri pe care o recu-
noscuse în clipa în care îi auzise numele...
Urmăriră reacția lui Harú și, după privirea
acestuia, își dădură seama că el era cel căutat! Rip
stătea cuminte lângă ei și-și freca pe rând capul când
de unul, când de celălalt, înțelegând parcă tot ce se
petrecea...
*
Lilo, Bart și carpatienii care îi însoțiseră îi lă-
sară un timp pe cei doi tineri singuri și se retraseră
împreună cu Bia, Saul și Antonio pentru rapoartele
reciproce privind misiunea lor. Ca și în Carpați, în-
cepuse și aici repopularea spațiilor eliberate de
gheață, dar mult mai repede, datorită capacității lo-
cuitorilor de a se adapta mai rapid la atmosfera încă
rarefiată.
Multe dintre păsările, insectele și animalele
pe care le salvaseră fuseseră și ele, treptat, aduse la
suprafață și se părea că unele se readaptau destul de
242
ușor... Urmăreau cu grijă acest proces și salvau pe
cele care nu reușeau... Totul se desfășura conform
planului...
*
Când reveniră la cei doi, se vedea că aceștia își
spuseseră ce era mai important, fiindcă se ridicară
ținându-se de mână și Harú le mulțumi prietenilor
lui amerindieni pentru că îl salvaseră și-l îngrijiseră:
─ Nu vă voi uita niciodată, dragi prieteni, și vă
promit că voi reveni să văd cum mai trăiți! Și sper că
asta va fi împreună cu Missi..., adăugă emoționat.
Se întoarse apoi spre Lilo, Bart și tovarășii lor:
─ Mi-a spus Missi de încrederea voastră în
salvarea mea și vă mulțumesc! Dar vă mulțumesc și
pentru că mi-ați adus fericirea! Poate părea ciudată
această afirmație de la un bărbat abia ieșit din starea
de amnezie, dar tocmai această înviere din morți îmi
dă dreptul să-mi strig bucuria recunoașterii... Te rog,
Bart, să accepți că fata ta îl iubește pe cel care i-a
fost menit, iar el nu poate decât să-i mulțumească și
să-i dăruiască toată viața lui!...
Bart o urmărise atent pe fiica lui și-i văzuse
privirea înstelată... O știa cât de serios privea viața și
mai știa că era vizionară în felul ei, așa că zâmbi
doar și-i strânse afectuos mâna lui Harú, în timp ce
cu cealaltă își îmbrățișa fiica...
243
 *
Între timp, la Amba Soira, Ian și Isa, sub în-
drumarea Maiei, întocmiseră cu Abaet, cu Isabela și
cu ceilalți șase africani și cei patru carpatieni planul
de diseminare a formelor de viață. Luaseră în consi-
derare distribuția lor, cu precădere pe suprafața de
la nord și sud de Ecuator, spre est și vest de Amba
Soira.
La început, Ian se aplecă plin de interes asu-
pra informațiilor pe care le extrăgeau din baza de
date a rezervației și nu se mai gândi la Isa decât ca la
un coleg cu care trebuia să colaboreze. Încet-încet,
însă, felul plăcut în care aceasta reușea să întrețină
atmosfera de lucru și, mai ales, privirea plină de căl-
dură cu care îl învăluia îl făcură să fie din ce în ce
mai atent la fiecare mișcare a ei, iar apropierea veni
ca un lucru normal...
În câteva seri create artificial în spațiul rezer-
vației, se regăsiră singuri pe aleile încărcate de mi-
resme ale grădinii, povestind întâmplări din viața
lor... Isa mai mult tăcea, dar Ian, curios, o rugă să-i
vorbească despre ea și despre Harú, despre ei toți,
până la apariția virusului...
─ Spune-mi mai multe despre Harú, te rog!
─ Harú! și rostindu-i numele, ea începu să
plângă încet.
244
 ─ Iartă-mă, te rog! Cred însă că mama și Missi
îl vor găsi... Și dacă Missi a plecat să-l caute, trebuie
să fie în viață! Sau așa îmi place mie să cred...
─ Missi este iubita ta? îndrăzni ea să întrebe
cu glas șoptit.
La început, Ian păru că ignoră întrebarea, dar
brusc se întoarse spre ea și spuse:
─ Iubita mea? Nu cred că m-am gândit neapă-
rat la asta... Pe Missi am văzut-o mereu ca pe tovară-
șa mea de călătorie și, într-un fel, de viață! Așa cum
mă întrebi tu, nu..., nu cred că ne-am gândit nici unul
dintre noi doi! Tăcu puțin, apoi repetă: nu, nu cred
că suntem iubiți, însă ceea ce ne leagă poate fi mai
mult de atât... Mai bine să vorbim de Harú! Cum este
fratele tău?
Isa îl privi puțin contrariată de explicația lui
în legătură cu Missi, dar îi răspunse:
─ Cum era, pentru că au trecut zece ani de
atunci... E mai mare decât mine cu opt ani, așa că a
fost întotdeauna protectorul meu... E un fel de a zice,
fiindcă nu prea avea de ce să mă protejeze, dar tot ce
știu despre viață, în general, și despre Pământ, în
special, vine de la el, pentru că părinții noștri au fost
tot timpul foarte ocupați... E un om bun și curajos,
dar e și foarte frumos! Aș vrea așa de mult să-l cu-
noști! și vocea îi tremură.
245
 Impresionat, Ian o luă de după umeri și o
strânse ușor... Isa se uită spre el și atunci Ian simți că
trebuie să o sărute! Era ca un fel de comandă pe care
și-o dădu și o execută! Sărutul fu scurt, dar... se pri-
viră și al doilea sărut veni de la sine, în timp ce Isa se
strânsese toată în brațele puternice ale lui Ian...
Erau amândoi la prima experiență de acest
fel, fiindcă, deși fuseseră pregătiți pentru ceea ce
trăiau acum, nici unul dintre ei nu avusese prilejul,
în cazul Isei, sau nu îndrăznise, în cazul lui Ian, să
asculte de glasul trupului... Ceea ce simțeau era însă
atât de plăcut, încât sărutările îi apropiară tot mai
mult și, la un moment dat, se opriră uluiți parcă de
ceea ce doreau să se întâmple... Isa se dezmetici
prima și, după ce îl sărută ușor, se ridică și fugi spre
casă...
Ian rămase pe piatra pe care stătuseră, încer-
când să facă lumină în vălmășagul de gânduri care o
proiectau când pe Missi, când pe Isa...
Nu departe o zări pe Maia care se plimba încet
pe una dintre aleile laterale... Îl observase și venea
zâmbind spre el, în timp ce Ian se întreba dacă văzu-
se ceva... Felul în care i se adresă îl liniști însă pe
moment:

246
 ─ Mi-aduc aminte de serile reale pe care le pe-
treceam cândva pe Pământ... Doamne! Atât aș vrea
ca Pământul să redevină cum a fost!
─ Voi aveți noroc că l-ați cunoscut în vremuri-
le sale frumoase... Eu aș vrea să-l cunosc oricum, fi-
indcă el păstrează secretul rasei umane...
Tăcură amândoi și, deodată, Ian se întoarse
spre Maia și o întrebă:
─ Cum ai știut, Maia, că Rian este alesul tău?
Maia îl privi cu multă dragoste și înțelegere,
tăcu o clipă, apoi îi răspunse:
─ Păi..., n-am știut!
─ Cum n-ai știut?
─ Așa, simplu! râse ea. N-am știut, dar am
simțit!
─ Ce-ai simțit?
─ Ce-ai simțit și tu când ai sărutat-o pe Isa! Și
ce-ai simțit când ai privit-o pe Missi... Și multe alte
lucruri...
─ Crezi că am greșit că am sărutat-o?
─ Cum să greșești?! Ești bărbat în toată firea
acum și lucrurile acestea trebuie să se întâmple!
─ Bine, dar Missi?
─ Ian..., cred că ar trebui să știi! Missi îl va găsi
pe Harú și... el e cel pe care îl căuta ea! Tu vei fi în-

247
totdeauna prietenul ei, dar nu ai fost și nu vei fi ju-
mătatea ei...
Maia spusese aceste lucruri cu vocea ei cea
mai duioasă, dar tot i se păru că lovea cu măciuca,
așa că se grăbi să adauge:
─ Este vorba de un alt fel de iubire între voi...
În primul moment, lui Ian i se opri inima! Nu
mai reuși să respire și se înecă, dar își reveni repede
și încercă să și-o amintească pe Missi cum o cunos-
cuse el în perioadele lor de înțelegere deplină... Nu
reușea însă să o vadă decât așa cum arătase în mo-
mentul plecării, când gândul ei era cu totul în altă
parte și el își dădu seama că acea parte îl cuprindea
deja pe Harú!
─ Missi a fost întotdeauna o vizionară, adăugă
Maia, și atunci când a perceput legătura ei cu Harú,
nu a stat pe gânduri! Asta nu înseamnă că te-a aban-
donat! În felul ei, cred că ți-a transmis cumva că ești
liber și că ar trebui să te îndrepți... spre Isa, de
exemplu...
─ Da..., ai dreptate! Într-un fel, mi-a spus acest
lucru, dar mie tot îmi vine greu să mă obișnuiesc cu
gândul că eu și Missi nu vom fi împreună! Mi-a plă-
cut Isa din prima clipă și chiar îmi făceam procese
de conștiință că o trădez pe Missi, dar... ea știa... Îți
mulțumesc, Maia! A fost dureros ce mi-ai spus, însă
248
în felul acesta sper din tot sufletul ca întâlnirea mea
cu o Missi fericită să decurgă natural, fără alte sin-
cope ale inimii mele rănite...
Redevenise Ian cel pe care îl cunoscuse cu
atâtea prilejuri și Maia se bucură, dar își dădu seama
că el mai avea multe de învățat... Pe de altă parte, se
gândea că e tristă totuși soarta călătorilor în spațiu...
Doar nava vie găsise soluția pentru a nu-i transfor-
ma în demoni frustrați, punând condiția armonizării,
dar multe dintre celelalte nave purtau printre stele
fie bărbați singuri, fie femei singure și lucrul acesta
nu era în beneficiul nimănui!
─ Cred că e vremea să ne odihnim puțin... Sunt
convinsă că viața ta va fi cum trebuie, cu Isa sau cu
altcineva! Important este să nu tragi concluzii pripi-
te și să ai răbdare... Lucrurile pe care le aștepți și de
care te temi nu vin decât pe un teren pregătit... Deci,
pregătește-l!
─ Îl voi pregăti, draga mea Maia! Ai suplinit
într-o seară pe amândoi părinții mei, care mi-au
spus tot felul de lucruri, dar care m-au lăsat să des-
copăr singur secretele vieții... Uneori e bine, dar al-
teori, așa cum a fost acum, poate să te dea peste
cap...
─ Ești cam greu de dat peste cap, băiete!
glumi Maia. Noapte bună! Pe mâine! Ce plăcute
249
urări! Le foloseam și pe navă, dar aici... este parcă
altceva!
─ Ce o să mă fac eu cu voi, dacă toți cei care
ați locuit pe Pământ o să vă îmbolnăviți de nostal-
gie?!
─ Ne duci pe nava vie și ne repară!
─ Așa o să fac! râse vesel Ian. Noapte bună, cu
adevărat!

250
 16.

Reîntoarcerea lui Harú aduse în rezervație

bucuria demult pierdută...
Când coborî din navetă, toți ochii erau ațintiți
asupra lui și nu observară că, alături, Missi strălucea
de fericire! Doar Ian văzu lumina din ochii ei și, deși
un ghimpe îi înțepă inima o clipă, își dădu seama că
ceea ce trăia Missi nu-l mai deranja atât cât îl deran-
jase în seara când vorbise cu Maia...
Privi spre Lilo și o văzu cu ochii îndreptați
asupra lui, urmărindu-i reacțiile, gata să intervină...
Ian știu de ce era îngrijorată mama lui, așa că îi
zâmbi, liniștind-o... Observă cum răsuflă ușurată și
nu putu să nu surâdă în sinea lui de această grijă.
Era băiatul ei și nu băgase de seamă că devenise un
ditamai bărbatul care trebuia să mai dea cu capul de
multe praguri până se maturiza complet...
Isabela își îmbrățișă fiul fericită și mirată în
același timp... Plecase un băiețandru și se întorcea
un bărbat în toată firea! Isa, de cealaltă parte, încer-

251
ca și ea să-l redescopere pe fratele care plecase cu
zece ani în urmă și privirea afectuoasă a acestuia o
făcu să se strângă fericită lângă umărul lui... Abaet îi
îmbrățișă pe toți trei, nevenindu-i încă să creadă că
fiul lui era acolo...
Părinții se desprinseră din îmbrățișare, se în-
toarseră spre Lilo și îi strânseră mâinile într-un gest
de mulțumire, în care încercau să pună întreaga re-
cunoștință pe care o simțeau...
La rândul său, Harú se duse spre Missi și, lu-
ând-o de mână, le spuse tuturor:
─ Da! Salvarea mea a fost un miracol și le mul-
țumesc celor care au crezut în ea! Le mulțumesc și
pentru că mi-au adus-o pe Missi...
Toți o priviră mirați pe Missi, fiindcă pentru ei
era prea neașteptată o asemenea recunoaștere...
Ceea ce vedeau însă pe chipul celor doi le demonstra
că, într-adevăr, miracolul fusese complet!
Missi îl trase ușor pe Harú și se apropie de
Ian:
─ El este Ian, prietenul meu de o viață, despre
care ți-am vorbit... Iar tu, Ian, primește-l ca prieten
pe Harú! Te rog!
Ian îi strânse mâna lui Harú și se întoarse
zâmbitor spre Missi:

252
 ─ Dacă soseai cu Harú acum câteva zile, cred
că te mâncam! Acum însă, sunt un bărbat foarte înțe-
lept..., și spunând aceste cuvinte se întoarse o clipă
spre Maia care se distra de modul în care Ian ieșea
din încurcătură. Mă bucur că ți-ai găsit fericirea!
spuse el serios, dar imediat adăugă, în stilul lui ca-
racteristic: Cu Harú trebuie să mă obișnuiesc și el să
se obișnuiască cu mine, fiindcă eram prea legat de
mintea ta strălucită, ca să fac acum eforturi să gân-
desc singur...
─ Ian! îl apostrofă Missi. Nu-i adevărat, Harú!
Mintea lui este destul de strălucită și singură, numai
că așa îi place lui să fie luat în seamă...
Harú râse, dar după tot ce-i spusese Missi
despre prietenia lor, nu îndrăzni să glumească, pen-
tru că, într-un fel, înțelegea confuzia în care fusese
aruncat prea repede Ian... De aceea, îi strânse încă o
dată mâna și-i spuse, foarte convins:
─ Vom fi prieteni, Ian! Te rog să te obișnuiești
și cu gândul acesta! îndrăzni el să sublinieze, în nota
pe care o deschisese Ian.
Urmară momentele în care Harú le povesti
alor săi de ceea ce își amintea, destul de puțin de
altfel, din cei zece ani petrecuți în starea amnezică în
care îl descoperiseră. Revedea momentul în care îl
eliberase pe Rip din capsulă, fiindcă văzuse deschisă
253
intrarea spre orașul subteran al carpatienilor, dar
nu putea reface în niciun fel de ce procedase astfel și
nici ce se întâmplase după aceea...
Când se trezise din amnezie, datorită lui Missi
și lui Rip, încercase să afle de la salvatorii săi mai
multe, dar aceștia nu putuseră să-i spună decât că
văzuseră capsula zburând la întâmplare prin aerul
înghețat de afară, îndreptată totuși de o forță pe care
nu o înțelegeau spre intrarea de lângă Templul mor-
ților...
Crezuseră la început că e goală, dar curând
detectaseră că ceea ce se afla acolo era o formă de
viață, așa că o aduseseră în interior... Când au des-
chis capsula, l-au găsit inconștient și au reușit cu
multă greutate să-l readucă în simțiri, dar nu au iz-
butit să-l facă să explice de unde venea. Repeta doar
un nume: Rip! și ei nu înțelegeau despre ce vorbea...
Fuseseră extraordinari cu grija lor și cu modul în
care îl protejaseră atâția ani...
─ Le voi rămâne îndatorat pentru totdeauna!
încheie Harú. Așa cum îi voi rămâne îndatorat lui
Rip..., adăugă el mângâind ușor capul plecat al câine-
lui care se ghemuise alături.
*
Lăsând familia să se bucure, Lilo, Maia, Ian,
Missi, Bart și carpatienii se îndreptară spre sala de
254
supraveghere a rezervației. Cei șase colegi ai lui
Abaet erau acolo și completau conștiincioși harta de
distribuție a formelor de viață, în funcție de datele
pe care navetele trimise de Ira le furnizau.
Rămași în urma celorlalți, Lilo și Ian se priviră
și, puțin vinovată, ea deschise discuția:
─ Este dificil de acceptat, dar nu imposibil...
Pe de altă parte, eu însămi am fost luată prin sur-
prindere, deși ar fi trebuit să te pregătesc...
─ Mamă! Nu te învinovăți degeaba... Trebuia
să se întâmple și s-a întâmplat! Eu și Missi vom fi
întotdeauna ce-am fost: tovarăși de călătorie și prie-
teni pe viață! Privindu-i, pe ea și pe Harú, mi-am dat
seama cât de important este să simți că ești complet
și Missi arăta asta din plin! Cred că și Harú, dar pe el
nu-l cunosc atât de bine ca să mă pronunț... Mă gân-
desc că, pentru mine, Isa ar putea fi capătul unui fir,
dar nu sunt prea sigur și, în niciun caz, atât de sigur
ca Missi...
─ Experiența aceasta ne-a trezit pe amândoi și
e bine că am fost treziți! Eu, ca mamă, m-am trezit cu
un fiu bărbat, iar tu te-ai trezit scrutându-ți desti-
nul... Este bine!
Se alăturară celorlalți și începură dezbaterile
în legătură cu problemele legate de distribuire. Fa-
milia lui Abaet nu se lăsă așteptată și curând toți
255
erau absorbiți de programul în care navetele călăto-
rilor deveniseră principalul mijloc de traversare ra-
pidă a spațiilor unde formele de viață urmau să fie
depuse...
La o distanță de câțiva kilometri de intrarea în
Amba Soira construiseră un observator special, de
unde țineau legătura cu Ira și Paul în Carpați, și cu
Ivo, Saul, Bia și Antonio, în zona Machu Pichu.
Reușiseră să depisteze câteva zeci de puncte
de-a lungul ecuatorului, unde prețioasele mostre
erau lăsate sub supravegherea specialiștilor desco-
periți în cele două comunități... Pământul renăștea!
*
Cei cinci astronauți și carpatienii își luară ră-
mas bun de la Abaet, de la familia sa și de la colegii
lor și se pregătiră de plecare. Legătura se menținea
în continuare prin navete și Harú urma să preia
conducerea uneia dintre ele...
Missi și Ian își continuau cercetările în spațiile
dezghețate, pentru a înregistra urmele încă existen-
te ale vechii civilizații...
Isa rămânea alături de părinți să coordoneze
distribuirea materialelor...
Înainte de a se urca în navetă, Ian se apropie
de ea și, încă impresionat de frumusețea ei, o luă de
mijloc și o sărută ușor pe buze...
256
 ─ Dacă va fi să ne reîntâlnim, ne vom reîn-
tâlni, Isa! Vreau să-ți spun însă că ești cea mai fru-
moasă ființă de pe pământ! E drept că nu am văzut
eu prea multe ființe, dar cred că oricâte aș mai ve-
dea, tu rămâi cea mai frumoasă... Mă voi întoarce!
Isa se trase puțin din îmbrățișarea lui și-i re-
plică:
─ Dacă e vorba doar de frumusețe, Ian, nu te
mai obosi! Vei descoperi multe fete frumoase în că-
lătoriile tale pe Pământ sau aiurea... Fiecare dintre
noi caută mai mult de atât, așa că, să lăsăm destinul
să ne conducă! Dar de întâlnit, sper să ne mai întâl-
nim! Vă datorăm viața noastră... La revedere! și se
desprinse ușor din îmbrățișare, îndreptându-se spre
ceilalți pentru a-și lua rămas bun.
Ian nu mai apucă să o contrazică... Naveta se
închise și plecară spre Carpați...
*
Căldura lui Planor începuse să-și facă efectul
și stratul de gheață se topise pe toată lungimea ecua-
torului, dar și pe o mare parte din uscat, spre nord și
sud, depășind tropicele. Apa care acoperise conti-
nentele începuse să se evaporeze și o atmosferă
foarte asemănătoare cu ceea ce avusese Pământul
înainte arăta că viața putea reveni în formele ei cu-
noscute...
257
 Cele două nave întrețineau încă scutul de pro-
tecție, dar curând, pe baza măsurătorilor efectuate,
comandantul In îl anunță pe Ira că Pământul este
pregătit să-și poarte singur de grijă... Toți trăiau o
bucurie imensă, fiindcă puteau acum să-i anunțe pe
urmașii celor care migraseră că se pot întoarce...
Carpatienii și amerindienii nu aveau nimic împotri-
vă... Erau oricum prea puțini ca să poată stăpâni în-
tregul Pământ!
Problema rămânea distanța și timpul, dar cele
două nave vii puteau s-o rezolve! În plus, datorită
principiului Armoniei pe care se bazau, nu puteau fi
aduși decât cei care treceau prin filtrul lor, astfel că
era exclus să pătrundă în acest spațiu al celor care
rezistaseră demonii frustrați ai călătoriilor interga-
lactice, cum îi numise Maia pe răuvoitori.
Desigur că ceea ce urma nu mai depindea de
navele vii și asta o știau cu toții, așa că acceptară ris-
cul și Ira cu comandantul In hotărâră să se deplaseze
în Zona Locală și să anunțe salvarea Pământului...
O primă oprire o făcură pe Ross 128... Acolo,
Lilo îi căută pe părinții ei, dar nu mai trăia nici unul...
În schimb, o parte dintre urmașii pământenilor care
migraseră aici și care păstraseră, de la părinți și bu-
nici, nostalgia Pământului, se arătară bucuroși să
ajungă pe planeta albastră. Nu erau decât douăzeci
258
și patru, fiindcă aici, pe Ross, fusese adusă o micuță
comunitate de pământeni... Alții, mai în vârstă și deja
adaptați la viața de pe Ross, rămaseră, urându-le
noroc tinerilor îndrăzneți.
De pe Gliese, Ira îmbarcă mai mult de o mie de
pământeni, mulți dintre ei urmașii celor veniți din
Africa și Missi văzu printre ei numeroși etiopieni. Se
gândi la Harú care era pe jumătate din aceeași fami-
lie și care, probabil, le pregătea primirea...
Alături de Bart și Myra, ea cunoscu pentru
prima dată planeta părinților ei și fu impresionată,
deoarece Gliese era deja un loc marcat de o extraor-
dinară dezvoltare tehnologică... Totuși inima îi era
legată de Pământ și asta, probabil, datorită lui Harú,
însă mama ei îi aduse aminte că legătura venea și
din adâncul trecutului, de la strămoșii lor, care mi-
graseră...
De pe Kepler 22b, comandantul In îmbarcă și
el câteva sute de tineri, iar de pe Luyten, alte câteva
sute... De pe Kepler el trimise mesaje spre toate cele-
lalte planete locuite, anunțând repopularea Pămân-
tului... Acolo unde existau doritori să se întoarcă,
navele alese de comandant mergeau și-i aduceau la
nava vie...
Alte nave aduseră și ele încărcături destul de
consistente, dar comandantul îi atenționase de fil-
259
trul navelor vii, așa că preluă doar pe aceia care erau
acceptați. Desigur că nemulțumiți fură mulți, dar
nava vie era forța cu care ei nu aveau nicio șansă să
se lupte și aceasta își luă zborul cu ultimii aleși și se
îndreptă spre Pământ...
Ira procedase la fel cu pământenii de pe Ke-
pler 447 și cu cei de pe Kapteyn. Amândouă navele
vii se găseau acum din nou în apropierea Pământu-
lui și trimiteau cu navele de transfer pe cei aduși
spre Amba Soira, Machu Pichu și Carpați...
*
După distribuirea tuturor acelora care alese-
seră să se întoarcă și fuseseră primiți pe planeta
strămoșilor lor, comandantul In îl chemă la el pe
Ira...
─ Te rog să șezi, Ira! Înainte de a face cunos-
cute planurile noastre de viitor echipajelor, vreau să
te anunț pe tine ce am hotărât... Așa cum știi, a doua
navă vie a fost și ea un exercițiu de inventivitate, dar
și de colaborare cu Forța Universală... De când am
proiectat-o, i-am pregătit un rol aparte... Ea va fi
pentru totdeauna legată de Pământ, devenind Luna
care a dispărut... Eu voi rămâne pe ea până voi trece
într-un alt cerc și nimeni nu o va mai putea folosi
decât ca pe un popas pentru zborurile interstelare,
atunci când pământenii se vor ridica din nou și vor
260
porni să colinde universul... Ei au mai făcut-o și noi
știm acest lucru, fiindcă am mai condus navele vii
ale altor timpuri... Tu cu nava ta mai aveți multe lu-
cruri de rezolvat, dar, la un moment dat, te vei opri
și tu și sper ca oprirea ta să fie la fel de plină de sa-
tisfacție cum este și a mea! Am salvat împreună Pă-
mântul... Eu rămân aproape de el și cine știe dacă nu
mă voi întoarce tot la el să construiesc alte nave vii...,
încercă el să glumească.
Se vedea că era emoționat, dar nu pentru ceea
ce avea să se întâmple, ci fiindcă simțea că se des-
parte din nou de Ira, pentru un timp pe care nimeni
nu putea să-l măsoare...
Ira îl ascultă în tăcere, cu respectul pe care
comandantul i-l impusese de când se cunoscuseră...
Atunci erau începători în călătoriile spațiale, dar în
timp ce amândoi deveniseră destul de repede astro-
nauți foarte apreciați, In atrăsese atenția și prin ex-
traordinara sa capacitate inventivă, fiind promoto-
rul navelor inteligente... Ira urmărise cu afecțiune și
admirație îndrăzneala prietenului său în toate tim-
purile în care se intersectaseră sau nu...
De altfel, tot comandantul In îl descoperise pe
Marte și-l chemase pentru conducerea navei vii...
Acum se despărțeau din nou... Era ceva natural și

261
trist în același timp, pentru că niciodată nu știau
dacă se vor mai întâlni sau nu...
─ Și totuși, să nu ne întristăm, comandante!
exclamă Ira. De atâtea ori ne-am despărțit și Forța
Universală ne-a ajutat de fiecare dată să ne reîntâl-
nim! Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că pu-
tem fi fericiți: tu pentru că ai salvat Pământul cu na-
vele vii, iar eu că m-am salvat pe mine... Lilo este pa-
văza mea și dacă am păstrat-o mereu în suflet de la
prima călătorie, abia acum pot spune că simt împli-
nirea... Aș fi vrut să trăiești și tu din nou acest senti-
ment și sunt convins că se va întâmpla, atunci când o
vei regăsi pe Adia...
─ Pe Adia, da...! spuse pe gânduri comandan-
tul. Din păcate, proiectele mele nu mi-au prea lăsat
timp să mă gândesc la o regăsire, dar... niciodată nu
e prea târziu și tu ești cel mai strălucit exemplu!... Îți
mulțumesc, Ira, pentru prietenia arătată în toate
timpurile în care ne-am întâlnit!... Și acum cred că
putem anunța echipajele... Apropo de cei doi tineri
pe care i-ai format! Aș vrea să mi-o lași un timp pe
Missi pe nava mea, pe care deja am numit-o Luna,
fiindcă ea și Harú pot deveni ajutoarele mele în ges-
tionarea legăturii cu Pământul... Pe Ian ia-l cu tine!
Mai are de învățat...

262
 ─ De acord, comandante, dar trebuie anunțați
Myra și Bart...
─ Voi vorbi cu ei, cu Missi și cu Harú! Vor ră-
mâne numai dacă vor dori... Și acum să vorbim des-
pre planurile tale!
─ Așa cum știi, am salvat planeta Talo, dar as-
ta a fost ceva provizoriu, fiindcă Sali este o stea mică
și Talo primește prea puțină energie... Acolo este
Saro, astronautul pe care l-am întâlnit amândoi în
primele zboruri și pe care l-am revăzut atunci când
i-am salvat pe marțieni cu nava vie...
─ Saro? Este pe Talo? Ce mai face bătrânul
marțian?
─ A trecut și el prin timp la fel ca noi și acum
își conduce cu mână de fier comunitatea de câteva
mii de marțieni... Dar am văzut că este înfricoșat că
i-ar putea pierde, de aceea mă întorc, în primul
rând! Mă întorc însă și pentru alaieni, pentru că mi
se par foarte familiari, cu ochii lor mari cât fața, cu
buze mici, cu un nas ca un bumb și cu mâinile cu trei
degete... Și atât de blânzi și neajutorați! Cred că ne-am
întâlnit cu strămoșii lor de multe ori... Locuiau pe
Alaia, Rania de acum, dar își teleportau copiii și so-
țiile pe Talo care li se părea mai sigură, în timp ce
navele lor brăzdau universul... Catastrofele s-au ți-
nut lanț și, când am trecut și noi în alte cercuri, au
263
dispărut și ei, dar nu știu pe unde ar mai putea fi...
Urmașii lor sunt acum pe Talo, însă nu au habar de
zborurile interstelare! După câte vezi nu mă pot
desprinde de drumul meu, care sper să se oprească
puțin pe Talo...
─ Cred că vei proceda și tu cu nava vie cum
am procedat eu cu Luna... Va rămâne luna lui Talo,
atunci când o vei stabiliza și va fi într-un fel la înde-
mână pentru o întâlnire la un pahar, așa cum nu am
mai făcut-o demult...
Și bătrânul scoase râzând din dulap o sticlă cu
o licoare roșu-gălbuie din care turnă în două paha-
re...
─ Pentru reîntâlnire, Ira!
─ Pentru reîntâlnire, comandante! Cred, însă
că e prea devreme pentru un rămas bun, fiindcă s-ar
putea să avem din nou nevoie de ajutorul tău când
vom ajunge pe Talo... Ceea ce ne-a dezvăluit nava vie
pare destul de amenințător și soluțiile nu sunt prea
multe...
─ Voi fi aici, Ira! Când știi precis ce se întâm-
plă, anunță-mă și voi veni! Aștept să-l revăd pe bă-
trânul Saro și poate că vom avea timp să repetăm
urarea:
─ Pentru reîntâlnire!

264
 PARTEA A IV-A
DIN NOU PE TALO...

17.

Cele două echipaje se despărțiră, după ce co-

mandantul In și Ira le anunțară hotărârea lor... Cei
zece pământeni din echipajul principal, care lucrase-
ră pe Rania, și Missi rămaseră pe Luna. Ei urmau să-l
ajute pe comandantul In să transforme a doua navă
vie în ceea ce el considera că, la un moment dat, va fi
necesar: rampă de lansare pentru zboruri din ce în
ce mai îndepărtate...
Ian rămase cu Lilo și Ira pe nava vie să-și de-
săvârșească cunoașterea, în timp ce Bart și Myra ac-
ceptară că fata lor își construia propria viață, alături
de Harú, iar ei nu era rău să-și continue călătoria
spre Talo, urmând să se reîntâlnească atunci când va
fi momentul...

265
 Fără să știe că în curând vor fi nevoiți să se
revadă, astronauții își luară rămas bun și Ira își în-
dreptă nava vie spre Talo...
Alături de Lilo, de Ian și de vechii lor tovarăși
de călătorie, Rian și Maia se arătară gata să-l sprijine
pe Ira în încercarea de a găsi o poziție stabilă pentru
Talo, așa că, deși echipajul era mai redus decât la
început, nava le comunicase că puterea lor este sufi-
cientă pentru misiune...
Cel mai trist era Ian, fiindcă, pentru prima da-
tă, tovarășa lui de năzdrăvănii din copilărie, dar și
prietena lui cea mai bună, Missi, rămăsese pe Luna
cu Harú... Într-un fel, înțelegea și se bucura pentru
cei doi, dar se și întreba cum va fi să facă tot felul de
lucruri singur...
De Isa se despărțise prietenește, pentru că și
el fusese de acord că simpla admirație nu era sufici-
entă pentru o legătură cum visau amândoi...
Cele mai bune exemple pentru Ian rămâneau,
în continuare, Lilo și Ira, dar și Rian și Maia, care se
bucurau cu adevărat că sunt alături de el... Cu Ira
vorbise de multe ori și conversațiile lor vesele fuse-
seră pline de învățăminte, dar nu ajunseseră nicio-
dată la probleme legate de viața lui sentimentală...
Ira îi înțelesese reținerea și, într-o discuție, pe un
ton glumeț, îl îndemnase să se apropie de Rian și să-l
266
bombardeze și pe el cu miile de întrebări pe care le
avea în minte... Ian îi fu recunoscător pentru acest
mod delicat de a-i deschide calea spre Rian și profită
de ea...
Discuțiile cu acesta porneau întotdeauna de la
întrebările lui în legătură cu călătoriile făcute și cu
istoria locurilor... Încet-încet, însă, Rian, care simțise
și el nevoia fiului său de a înțelege viața în complexi-
tatea ei, îi povestea și despre legăturile pe care le
avusese cu fete de vârsta lui, despre greșelile făcute,
inclusiv despre ingerarea drogului LOX4, dar și des-
pre iubirea incompletă pentru mama lui...
─ A fost iubire, Ian, dar nici unul dintre noi nu
a știut că există și o altfel de iubire, completă și defi-
nitivă, așa cum trăim acum...
─ Înțeleg, Rian... Eu și Isa intrasem într-un
vârtej asemănător, dar ne-am trezit la timp! Îmi pare
bine că mi-ai spus, fiindcă mă tot întrebam dacă am
greșit sau nu... Pe de altă parte, recunosc că sunt
foarte dulci sărutările fetelor! râse el și Rian se bu-
cură de felul deschis în care fiul lui privește la ceea
ce i se întâmplă.
─ Și ale băieților pentru fete! Și este natural să
fie așa... Problema e că trebuie să fii atent! Aluneca-
rea e așa de ușoară, ca și când ai avea o coajă de ba-
nană sub tălpi!
267
 Ian râse și Maia, care se apropiase, se arătă
curioasă:
─ Despre ce discutați voi atât de animat?
─ Despre băieți și fete! răspunse Rian.
─ Cu Maia am mai discutat o dată despre fete
și m-a ajutat foarte mult să nu mă fac de râs! îi spuse
Ian lui Rian.
Rian se miră, dar Maia nu spuse nimic... Zâmbi
ușor și îi lăsă pe cei doi să dezbată în continuare
problemele în care nici unul nu era cu adevărat ex-
pert.
Plimbându-se încet pe aleea cu pini, Maia își
aminti cum îl cunoscuse pe Rian și un sentiment
cald, plin de duioșie îi cuprinse sufletul când revăzu
momentul în care îl întâlnise prima dată pe Kapteyn
B...
Rian era un bărbat frumos și ea îl privise cu-
rioasă, cu ochii ei albaștri și fața de copil cuminte,
cum se prostea din cauza drogurilor... Se apropiase
de el și-l trăsese cu o mână hotărâtă din grupul pilo-
ților amețiți... Îl purtase până acasă la ea și-l culcase
în patul ei, iar ea dormise pe fotoliu... Nu scosese un
cuvânt! Îl trăsese după ea, iar el nu se opusese...
Dormise neîntrerupt trei zile și trei nopți...
Când se trezise, o privise și amândoi simțiseră că
trăiau un miracol... Ea vedea de ce îndrăznise ceva ce
268
în alte circumstanțe nici nu ar fi visat că poate să
facă, iar el înțelegea de ce era acolo... Se ridicase și o
luase în brațe... Simțise atunci că femeia micuță din
fața lui era salvarea și viitorul său, oricare ar fi fost
el! Se uitase în ochii ei ca marea și văzuse același
lucru: era al ei, completarea așteptată și, din acel
moment, Rian începu să-și trăiască adevărata via-
ță!...
Cu același zâmbet pe față, Maia se gândi că, fa-
ță de Lilo, ea ajunsese, de fapt, mult mai ușor la re-
zolvarea problemei ei... Dar, recunoscu ea, Ian era o
răsplată minunată pentru tot ce trăiseră Lilo și Rian,
și acum se puteau bucura amândoi că au posibilita-
tea să-i ofere imaginea adevărată a unor vieți împli-
nite...
Lilo... Simțea că o admira și-i era dragă aceas-
tă femeie care venea parcă din alte timpuri... Era
frumoasă, dar era și bună, și înțeleaptă și, mai ales,
era cu adevărat completarea așteptată de Ira!
Iar Ira era Ira! Aflase multe de la Saro, când
ajunseseră pe Talo, despre călătorul care străbătuse
timpurile, salvându-i pe cei amenințați de pericole
de neimaginat... Aflase despre prietenia care îl lega
de In, dar și de zbuciumul lui singuratic, până o găsi-
se pe Lilo...

269
 Era frumos Ira și, ce constatase ea, părea că
nu are vârstă, sau mai precis, părea mereu tânăr! De
vină erau, desigur, trăsăturile feței lui, pe care ochii
negri străluceau mereu binevoitori și, de foarte mul-
te ori, veseli, dar și trupul suplu și puternic, mișcări-
le lui armonioase și felul foarte hotărât, dar plin de
solicitudine în care se raporta la problemele pe care
trebuia să le rezolve...
Ira era comandantul și dacă nu ar fi fost deja
înrădăcinată apelarea pentru comandantul In, el ar fi
purtat-o! Maia râse... Ce prostii îi mai treceau prin
cap! Ira era comandantul cu sau fără ca ei să-l nu-
mească astfel!
Se uită spre Rian și Ian, care încă dezbăteau
problemele privind băieții și fetele, zâmbi înțelegă-
toare și se îndreptă spre locuința lor, care era nu
departe de cea a lui Ira, pe coasta unui mic delușor.
Fuseseră ultimele clipe de liniște și ea se bucurase
din plin de ele!
Ce urma, se văzu imediat, fiindcă, apropiindu-se
de Talo, Ira îi chemă pe toți în cabina de comandă...
Nava vie le transmisese că Batia se dezintegrase și
părți din ea ajunseseră aproape de Brio care și ea
explodase, creând o black hole care amenința acum
sistemul Sali, și, desigur, pe Talo...

270
 ─ Urgent, trebuie să o îndepărtăm pe Talo de
pericol! le spuse Ira.
─ Crezi că o putem plasa pe o altă orbită? în-
trebă Bart.
─ Nu am găsit nicio stea pe orbita căreia să o
plasăm fără primejdie... Am studiat o posibilitate și
nava vie m-a încurajat, dar... nici soluția despre care
vă voi vorbi nu este lipsită de amenințări, unele
chiar mai mari decât sunt acum...
─ Spune-ne care e soluția, Ira! Cred că nava
vie a recunoscut că putem totuși să încercăm...
─ Problema, Rian, este că din această încerca-
re nu există decât două ieșiri: ori o salvăm și vom
trăi și noi și cei de pe Talo, ori pierim toți!
─ Există o a treia variantă? întrebă Bia.
─ Pentru moment, da, pentru că Talo mai re-
zistă, dar cu cât amânăm desprinderea, cu atât va fi
mai dificil de găsit cea mai sigură cale de a o salva...
Pe de altă parte, noi avem o asigurare că am reușit,
și asta mă face să fiu hotărât, dar asigurarea pe care
am primit-o în celălalt timp nu ne descoperea și sa-
crificiile, și trebuie să vă spun despre ele, fiindcă nu
știm deloc dacă am ajuns toți sau doar o parte pe
Talo acelui timp... Și eu vreau să ajungem toți!
─ Dar nava vie ce spune? întrebă tot Bia, care
părea că le exprimă cel mai bine gândurile tuturor.
271
 ─ Nava vie se bazează pe puterea ei și pe a
noastră, dar are nevoie și de puterea celor de pe Ta-
lo! Iar eu nu știu dacă ceea ce au demonstrat o dată
va fi valabil și a doua oară...
─ O vor demonstra, Ira! spuse Maia, iar Ian în-
tări și el:
─ Talonienilor și alaienilor li se vor alătura și
surienii și forța noastră va fi mai mare!
─ Da..., s-ar putea să aveți dreptate! Așa cum
ați înțeles deja, salvarea noastră este trecerea prin
black hole cu Talo cu tot! Dacă acceptați, vom face
toate pregătirile pentru asta...
Cei șaisprezece astronauți îl priviră pe Ira și
fiecare spuse un „acceptăm” hotărât.
─ Vă mulțumesc pentru încredere și sper din
tot sufletul să ne regăsim toți și la sfârșitul misiunii!
Înainte de a lua legătura cu cei de pe Talo, care ne
așteaptă plini de speranță și încrezători în capacita-
tea noastră de a-i salva, va trebui să-l contactez pe
comandantul In... El ne va ajuta și de data aceasta! În
primul rând, va prelua echipajul secundar sau pe
aceia din echipajul secundar care nu vor fi de acord
să ne însoțească... Apoi, va trebui să ne creeze mo-
mentul de acalmie necesar pătrunderii lui Talo în
tunelul energetic și să ne dubleze capacitatea de a o

272
propulsa așa de rapid, încât să nu existe pericolul de
dezintegrare...
─ Bine gândit, Ira! spuse Rian, aprobat imedi-
at de toți ceilalți.
Își reluă fiecare locul și Ira plecă să contacteze
Luna...
Comandantul In înțelese imediat ce se întâm-
pla și ascultă cu atenție propunerea lui Ira, cu care
fu întrutotul de acord! Urmau să clarifice detaliile la
sosirea lui pe Talo...
*
Viața pe planetă își urmase cursul și cei doi
conducători erau acum mult mai bătrâni, iar în pri-
virile lor obosite se oglindea îngrijorarea... Îngrijora-
rea și o notă de resemnare...
Când se anunță nava vie, speranța reapăru și
toți locuitorii: talonieni, alaieni și surieni se pregăti-
ră de primirea astronauților... Erau aceleași moduri
diferite de manifestare, dar se vedea că peste ei tre-
cuse un timp îndelungat de așteptări guvernate de
amenințări care se anunțau din toate părțile...
Sali nu era o stea suficient de puternică pen-
tru a susține viața talonienilor în cel mai favorabil
mod, iar nu departe de ei se simțeau zvârcolirile ne-
stăpânite ale materiei dezlănțuite... Știau că nu vor
mai rezista mult, ei singuri în mijlocul unei mări
273
cosmice cu atâtea primejdii cunoscute, dar și multe
necunoscute... De aceea, venirea pământenilor în-
semna renașterea speranței!
La coborârea astronauților de pe nava de
transfer, Saro și Paio îi salutară cu bucuria întipărită
pe chipurile lor bătrâne, iar Ala și Set îl îmbrățișară
fericiți pe Ian.
Suri, care nu mai era așa de mic, îl trăgea ne-
răbdător de mână spre locul în care se găseau doi
surieni mici, semănând ca două picături de apă cu
Suri pe care îl lăsase el la plecare...
Ian îi îmbrățișă pe toți, apoi, împreună cu Ira,
Lilo, și ceilalți astronauți se îndreptară spre clădirea
în care toți talonienii construiseră o bază de date
comună pentru monitorizarea vieții de pe Talo, dar
și a spațiului cosmic din jurul planetei.
Așa cum prevăzuse Ira, cele trei populații
creaseră o asemenea atmosferă de înțelegere, încât
reușiseră să contracareze multe din neajunsurile
provocate de resursele insuficiente. Saro recunoscu
imediat că surienii fuseseră cei care le oferiseră cele
mai eficiente soluții de supraviețuire. Modul lor de
viață, mai apropiat de natură, îi ajutase pe toți să
reînvețe să trăiască simplu și cu grijă față de resur-
sele pe care le puteau acumula...

274
 Tot surienii fuseseră cei care, la un moment
dat, când ei ajunseseră să nu mai aștepte nimic, le
transmiseseră că nava vie se pregătește să vină pe
Talo...
Foarte atent la ceea ce relata Saro, Ian îl privi
pe Suri, amintindu-și de capacitățile pe care le deți-
nea această ciudată populație... Suri îl prinse de mâ-
nă și-l trase până ajunseră să se privească în ochi:
─ Nava vie ne va salva! Trebuie să fiți încreză-
tori și puternici! Altfel, nu se poate! Noi vă vom aju-
ta...
În timp ce Ian traducea mesajul lui Suri, toți
se strânseră în jurul lor și Ira se aplecă și îl îmbrățișă
pe vechiul lui prieten...
─ Nu numai talonienilor le dai curaj, dar văd
că o faci și pentru noi! Unde este mama Suro?
Dintr-o margine a grupurilor amestecate, îna-
intă încet, aproape târându-se, mama Suro. Nu mai
putea merge atât de ușor ca odinioară, dar, uitându-se
în ochii lui Ira, nu putu să nu glumească, amin-tindu-
și parcă de felul în care schimbau ei mesajele în tre-
cut:
─ Ești tot tânăr, Ira! Și, bineînțeles, ne vei sal-
va din nou!
─ Cât aș vrea să fie așa, mamă Suro! Deși nici
eu nu mai sunt chiar tânăr! Dar cred că deții un se-
275
cret, fiindcă altfel nu ai fi fost atât de sigură că ne
întoarcem...
─ Un secret? Nu, nu cred! Am știut că vă în-
toarceți, pentru că noi vedem în viitor, așa cum pu-
tem privi în trecut... Într-un fel, noi suntem parte din
nava vie! Sper să nu se supere pentru această
obrăznicie! glumi mama Suro. Atenție, însă! Doar
cele două nave vii vor putea să ne ajute!
─ Știi de nava comandantului In! constată nu
foarte mirat, Ira.
─ Da! Și s-ar putea să ne fi întâlnit cândva...
Vom vedea dacă își amintește, atunci când va sosi
aici...
Ira și, tot mai mirați, Saro, Paio și toți cei care
se aflau în apropierea mamei Suro se priviră, învese-
liți dintr-odată! Nu erau siguri că mama Suro se în-
tâlnise vreodată cu comandantul In, dar verva bă-
trânei suriene părea să le readucă încrederea în vii-
tor...
Ian și Suri se uitau și ei plini de respect la
grupul care comenta atât de încrezător ceea ce mai
degrabă ar fi trebuit să-i sperie... Se întoarseră apoi
spre cei doi mici surieni și Ian, în felul lui vesel, în-
cepu o adevărată conferință cu ei. Aceștia îl și între-
bau, dar îi și ofereau o mulțime de informații despre
viața lor pe Talo, de când se născuseră până acum...
276
 ─ E greu fără Missi? îl întrebă atotștiutor Suri
pe Ian, după ce-și fixă ochii în ochii lui.
─ E greu, desigur, dar ea e fericită și lucrul
acesta este mai important! îi răspunse Ian, fără să se
mire.
─ Vei fi și tu la fel de fericit!
─ Sper! La fel ca tine! adăugă serios Ian.
─ Da, la fel ca mine, la fel ca Ira, la fel ca Rian,
la fel ca toți cei care conduc nava vie și ca mulți din-
tre locuitorii lumilor descoperite și nedescoperite!
Numai că fiecare are timpul său și tu mai ai de aștep-
tat puțin!
─ Nicio grijă! Voi aștepta, mai ales că acum
sunt lucruri mult mai grave, care și-au ales tocmai
acest timp să se întâmple...
─ Ce tot vorbești? Ele nu au ales nimic... Noi
suntem vinovații! îi transmise el și se îndepărtă cu
ochi râzători...

277
 18.

Venirea comandantului In grăbi luarea decizi-

ilor și toți, de comun acord, acceptară că singura so-
luție cu adevărat bună pentru Talo era trecerea
într-un alt univers...
Când îl văzu pe bătrânul marțian, comandan-
tul In zâmbi în felul lui reținut, dar cald și prietenos,
îi strânse mâna și-i șopti că ei doi au multe de poves-
tit... Saro dădu emoționat din cap, în timp ce marție-
nii luminară cu ochii lor strălucitori chipul celui pe
care îl priviseră de atâtea ori sculptat în piatră și pe
care îl aveau acum în fața lor viu și zâmbitor...
Văzându-le încrederea, comandantul înțelese de ce
Ira dorea atât de mult să încerce imposibilul...
Se întoarse spre alaieni și, la fel ca Ira, recu-
noscu pe urmașii celor cu care se intersectaseră
adesea printre stele...
Îl salută pe Paio și își aminti:

278
 ─ L-am întâlnit cândva pe Nat! Venea de pe
Alaia și era unul dintre cei mai năstrușnici și îndrăz-
neți călători!
─ Așa e! Nat a fost unul dintre cei așteptați de
atâtea generații! Din nefericire, nu mai știm ce s-a
întâmplat nici cu el și nici cu ceilalți...
─ Vom afla cândva, Paio! Și atunci ne vom bu-
cura că avem ce povesti...
─ Forța să te audă, comandante!
În timp ce se întreținea cu cei doi conducători,
comandantul In simți că ceva sau cineva îl prinde
într-o plasă! Se miră și întoarse privirea spre locul
din care simțea că vine agresiunea... Mama Suro stă-
tea liniștită și îl privea! Atunci comandantul izbucni
într-un râs răsunător, așa cum nici unul, poate une-
ori Ira, dar nici unul dintre tovarășii lui, nu-l auzise...
─ Iar m-ai prins, suriană afurisită!
─ Te-am prins, In! Te-am prins din nou, dar
totul e în zadar! Suntem prea diferiți și, după cum
vezi, cercurile noastre se învârtesc așa de încet
acum..., îi transmise ea din ochii atât de expresivi,
plini de o bucurie pe care nimeni nu i-o mai văzuse...
─ Se vede că Ira este un prestidigitator... I-a
scos din mănușă pe Saro, pe alaieni și acum te-a scos
și pe tine... Cât mă bucur, vechea mea prietenă! Ai
știut, de fapt, de venirea mea? Nu-i așa?
279
 ─ Bineînțeles! De venirea voastră cu navele
vii... De aceea le-am transmis lui Saro și lui Paio să
nu-și piardă speranța...
─ Îți mulțumim, mamă Suro! Ai avut dreptate,
dar nu am știut că e vorba de vechi prieteni..., recu-
noscu Saro.
─ Așa e, Saro! Vechi prieteni și, spun din nou,
poate că vom ajunge să vorbim și despre ei cândva!
interveni comandantul In.
Ira îl secondase în tot acest timp pe coman-
dant, zâmbind, fiindcă știa ce viață aventuroasă avu-
sese prietenul lui... Uneori cu el, dar, de foarte multe
ori singur sau cu Adia, pe nave care experimentase-
ră ideile lui îndrăznețe...
Comandantul In îi văzu zâmbetul și-l privi cu
afecțiune...
─ Hai, Ira! Să începem experimentul!
Câteva zile taloniene, cei doi comandanți înso-
țiți de specialiști din toate grupurile simulară vari-
ante de salvare... Mama Suro, recunoscută acum ca o
vizionară, stătea alături și-i urmărea, intervenind de
fiecare dată când i se părea că abandonează prea
ușor o pistă care se dovedea până la urmă bună.
Din tot ce dezbătuseră, rămase saltul tempo-
ral, cu toate riscurile pe care le presupunea... Și Ira și
comandantul In realizau că încercarea lor era fără
280
precedent, dar navele vii făcuseră minuni și în alte
timpuri, unele poate mai neașteptate decât acum... E
adevărat că atunci fusese vorba de încercări indivi-
duale, or, în cazul de față, era vorba de Talo, o plane-
tă, care nu era purtată de la o stea la alta cum fusese
Pământul, ci trebuia propulsată într-un alt univers!
Mama Suro le ceru să-i acorde atenție:
─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu
aparțin niciunui timp... In știe acest lucru! Noi însă,
toți aparținem unui timp pe care îl construim... Vă
propun ca pentru această încercare să nu construiți
nimic, fiindcă și înainte, și acum și după este tot una!
Așa, trecerea noastră va fi firească și fără pierderi,
pentru că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm
noi... Greutatea constă în acest efort de eliminare a
percepției temporale și de sprijinire a navelor vii ca
și când am fi părți ale lor... Vi se poate părea ciudat
că vă vorbesc astfel, dar ce vă transmit eu este ceea
ce Forța Universală vrea să vă comunic...
Mama Suro se opri și toți cei de față o priviră
cu respect... Avea dreptate și, în același timp, era în-
spăimântător, deoarece presupunea că ei trebuie să
se transforme într-un timp atât de scurt în ființe ca-
re eludau timpul...
Ira rupse tăcerea:

281
 ─ Este singura șansă pentru Talo... Vom încer-
ca!
Întâlnirea cu locuitorii le arătă că Ira avea
dreptate să le propună să încerce, fiindcă aceștia
înțeleseră, mai repede decât se așteptau pământenii,
că era necesară renunțarea la raportarea tempora-
lă... La fel de repede, înțeleseră și că succesul încer-
cării lor depindea de puterea tuturor de a sprijini
energetic navele care trebuiau să-i poarte prin black
hole...
Echipajul secundar fu informat de ceea ce
avea să se întâmple și i se propuse să treacă pe nava
comandantului In, care avea mai multe șanse să se
întoarcă. Spre surprinderea lui Ira, nici unul dintre
membrii echipajului nu ceru să părăsească nava...
Într-un fel, Ira era fericit, fiindcă îl scutea de alte
măsuri pe care ar fi trebuit să le ia ca să-i suplineas-
că. Le mulțumi și-și propuse să facă tot ce era posibil
ca să ajungă cu toții pe o Talo salvată...
Toate pregătirile fiind terminate, cele două
nave se așezară în punctele stabilite și, după ce crea-
ră scutul energetic în jurul lui Talo, fiecare își luă în
primire rolul.
Luna deschise drumul și trasă direcția pe care
Talo urma să fie propulsată prin spațiul relativ liber
pe care îl detectaseră în mijlocul vârtejului care se
282
formase în procesul de condensare. Totodată, nava
vie a comandantului, prin puterea pe care o deținea,
creă o perdea antigravitațională și, pentru o clipă, un
coridor pașnic se deschise prin focul ucigător... Prin
el pătrunse nava lui Ira, trăgând cu forța sa gravita-
țională planeta spre golul care se vedea în mijlocul
vârtejului...
Potrivirea extraordinară se datora desigur ce-
lor doi comandanți și echipajelor, dar cele care asi-
guraseră intrarea în acea clipă fuseseră navele vii...
Nimeni în afara lor, chiar eludând timpul, nu ar fi
fost capabil de o asemenea performanță!
Din momentul creării scutului, pe Talo și pe
cele două nave nu mai existaseră decât forțe energe-
tice corelate care, în momentul trecerii, se detașase-
ră de universul în care se găseau și trecuseră în celă-
lalt univers...
Atât de perfectă fusese corelarea, încât la ca-
pătul acestui timp perceput doar de navele vii, Talo
se regăsea nevătămată într-un spațiu cosmic pe care
nu-l mai recunoștea nimeni, dar care, de fapt, era
acolo unde fuseseră Batia, Brio și planetele acesto-
ra... În locul lor, o stea mai mare, dar foarte priete-
noasă, lumina alb planeta...

283
 În adăposturile subterane, locuitorii ei stăteau
prinși de mâini și nemișcați, neîndrăznind să gân-
dească altceva decât ceea ce li se ceruse: fără timp!
Ira și nava sa văzură că Talo este salvată, dar
ei o căutau pe Luna care trebuia să-i urmeze... Sem-
nalele navei vii arătau că nu trecuse!
Ira se conectă și, împreună cu echipajul, se
concentrară pe ieșirea în timpul din care plecaseră...
Nici unul nu puse vreo întrebare! Erau ca niște forțe
ale unor lumi care nu existaseră încă, fiindcă gestul
lor era dincolo de rațiune...
Luna crease coridorul, dar nu mai apucase să
o urmeze pe Talo, rămânând agățată de coada unui
vârtej înspăimântător...
Una cu nava sa, comandantul In încerca să se
desprindă, echipajul secondându-l așa cum o făcuse
de atâtea alte ori... Deodată, văzu coridorul! Nava lui
Ira ieșise și observase prin ce trecea Luna, așa că
procedase la fel cum făcuse aceasta la trecerea lui
Talo... Pericolul era însă unul imens, pentru că acum
putea trece Luna, dar Ira și nava lui erau amenințați
să nu mai poată să o urmeze...
Comandantul In își dădu seama de pericol și,
în clipa în care trebuia să intre în coridorul creat de
Ira, trimise un fascicul energetic spre cealaltă navă
și se propulsă în black hole! Riscul era acum același
284
pentru amândouă navele vii, dar tot așa de bine, for-
ța acestora, reunită, putea să fie salvarea lor... Și așa
se și întâmplă!
*
În momentul în care navele vii ajunseră lângă
Talo, deschiseră canalele de legătură și ceea ce văzu-
ră îi uimi, dar îi și înduioșă... Toți locuitorii de pe Ta-
lo stăteau nemișcați, așa cum fuseseră la plecarea
din celălalt timp, și rezistaseră astfel nu știau nici ei
cât! De fapt, Ira își dădea seama că, dacă nu ar fi elu-
dat timpul, forța lor de rezistență nu ar fi putut dura,
fiindcă ar fi trebuit să înregistreze mii de ani; de
fapt, 5044!
Echipajele, cu Ira și comandantul In, debarca-
ră pe Talo și doar în momentul când pătrunseră în
vasta sală subterană, în care cei aproape opt mii de
alaieni, vechi talonieni și surieni așteptaseră, Saro și
Paio, alături de mama Suro îndrăzniră să se întoarcă
spre ei... În clipa aceea, toți locuitorii respirară parcă
deodată și mișcările lor timide arătară că începuseră
să reînregistreze timpul...
Nu știau ce să creadă... Reușiseră să treacă?!
Dar unde? Ce fel de lume era aceasta?
Comandantul In îl chemă pe Ira și se apropia-
ră amândoi de Saro, Paio și mama Suro...

285
 ─ Dragii noștri prieteni! Sunteți pe planeta
voastră și noi suntem alături de voi, ceea ce înseam-
nă că am reușit... Steaua care vă luminează este una
stabilă și puteți să o numiți cum vreți! Ea este soare-
le vostru de acum... O nouă viață vă așteaptă și, așa
cum v-am cunoscut, veți trăi în pace, fiindcă Armo-
nia pe care navele vii o poartă a ajuns la voi, odată
cu saltul pe care l-ați făcut împreună...
Saro și Paio reușiră doar să le strângă mâna
celor doi comandanți... Li se părea că orice ar spune
este prea puțin față de ceea ce se petrecuse. Doar
mama Suro își aținti privirea în ochii lui In și îi
transmise mesajul care era, de altfel, în mintea tutu-
ror:
─ Vă datorăm viețile noastre, comandante In,
și lui Ira îi datorezi și tu această viață și el ție! Ce e
mai important rămâne însă experimentul!... și ochii
îi zâmbiră. Ați reușit să faceți exact ceea ce ați visat:
să învingeți black holes! Problema pe care ați rezol-
vat-o însă... avea câteva portițe de ieșire, pentru că...,
la urma urmei, black holes sunt înspăimântătoare
doar dacă te temi! Altfel..., nu sunt altceva decât pra-
guri pe care trebuie să le treci...
Comandantul In transmise cuvânt cu cuvânt
mesajul înțeleptei suriene și pământenii acceptară
că avea dreptate... E drept că abia acum realizau că
286
de pragul acesta puteau să-și frângă gâtul... Se vede
însă că rapiditatea cu care trecuseră și care nu le
lăsase timp nici să gândească, darmite să se teamă, îi
salvase...
─ Putem ieși la suprafață? întrebă Saro.
─ Da, puteți, și fără nicio protecție! îi răspunse
Ira. Veți respira puțin mai greu, dar numai la înce-
put... Atmosfera este aproape neschimbată.
─ Vrem să ieșim și să ne exprimăm bucuria și
recunoștința la lumina acestui nou soare pe care ni
l-ați dăruit cu îndrăzneala voastră! completă Paio și
făcu un semn către cei mai apropiați locuitori.
Într-o ordine desăvârșită, această populație
pestriță, care trecuse într-o clipă peste mai mult de
cinci mii de ani, se deplasă spre ieșirile din subteran
și, curând, marea piață comună construită de ei, în
timpul cât trăiseră luminați de Sali, fu plină...
Priviră uimiți spre soarele alb ce se vedea în
toată splendoarea lui undeva sus, deasupra capete-
lor și întinseră brațele într-o mută mulțumire pentru
razele blânde care îi învăluiau într-un fel cum ei nu
mai simțiseră niciodată până atunci... Era căldură,
era lumină, dar era pace și liniște, era o promisiune
pentru viitorul lor, așa că se întoarseră unii spre alții
și se îmbrățișară...

287
 Pământenii din cele două echipaje, dar și cei
din echipajele secundare fură înconjurați și mâini
pline de iubire îi atingeau pe rând, mulțumindu-le...
*
Rămâneau încă multe lucruri pe care taloni-
enii urmau să le înțeleagă, dar timpul era în stăpâni-
rea lor!
Talo nu trecuse prin black hole fără nicio
schimbare... Mișcarea ei de rotație se adapta la
atracția pe care o exercita noua stea, de aceea rapor-
tul zi și noapte nu mai era acela din sistemul Sali...
Vânturile puternice care o măturaseră se opriseră și
în jurul planetei se refăcea destul de repede o atmo-
sferă mult mai potrivită pentru dezvoltarea celor
mai diverse forme de viață.
După un sfat al tuturor reprezentanților de pe
planetă, la care participaseră și cei doi comandanți,
steaua care-i lumina fu numită Sumala. Sub razele ei,
începu noua viață a talonienilor, printre care se re-
găseau acum Ira și toți cei de pe nava vie condusă de
el, care acceptaseră să rămână pe Talo...

288
 19.

Înainte de plecarea Lunii, pe Talo, toți se bu-

curară de clipele în care cele două echipaje schimba-
ră impresii din călătoriile lor extraordinare...
Comandantul In era cel mai fericit, fiindcă
demult nu mai întâlnise pe cineva din vechile lui
drumuri printre stele, iar Saro și mama Suro erau
doi prieteni dragi...
─ Mai ții minte, Saro, vara aceea fierbinte
când am ajuns noi pe Marte?
─ Au fost multe veri fierbinți pe Marte, co-
mandante! Și înainte și după aceea, dar de venirea
voastră ne amintim cu toții: și eu, și cei răspândiți
cine știe pe unde... Ceva din siguranța voastră ne
spunea că în voi ne e nădejdea!
─ Dar, mândri, nu o arătați! Așa-i?
─ Bineînțeles... Marțienii îi învățaseră pe pă-
mânteni să zboare! Cum să accepte că tocmai învă-
țăceii lor îi vor duce mai departe decât visaseră vre-

289
odată? Și tu și Ira ați fost de un curaj cum noi nu mai
cunoscuserăm!...
─ Nu cred că era vorba de curaj, Saro, pentru
că aveați și voi destul! Mintea lui In și nava vie au
venit cu salvarea..., interveni Ira.
─ Mintea lui In, nava vie și curajul vostru! Aș
fi nedrept însă dacă nu mi-aș aminti de Adia, chiar
dacă te îndurerez, comandante In!
─ Nu mă îndurerezi, Saro! Mă bucur că îți
amintești de ea... Speranța că o voi reîntâlni mi-a fost
întărită de Ira... Dacă el a găsit-o pe Lilo, de ce n-aș
reîntâlni-o și eu pe Adia? și zâmbi înduioșat...
─ O vei reîntâlni, comandante! spuse mama
Suro care îl fixase în felul ei puțin obișnuit. Chiar
dacă lucrul acesta nu mă face foarte fericită... Fiindcă
atunci, pe Reno, m-am îndrăgostit ca proasta de tine,
crezând că e suficient să ne privim și gata!, devenim
unul... Uitasem că avem învelișuri atât de diferite și
că Legile funcționează toate trei, doar împreună...
─ Da, suriano! Am simțit iubirea ta și, într-un
fel, ea m-a susținut în clipe grele... Problema era că
noi nu puteam să fim altceva... Dar nu te-am uitat
niciodată și bucuria reîntâlnirii noastre o dovedeș-
te...
─ Așa e! Te vei întoarce cu Luna la Pământul
care te așteaptă și, într-un timp anume, cercul tău o
290
va cuprinde și pe Adia, din nou... Și cine știe? Poate
că ți se va face dor de suriană și vei veni cu femeia ta
să mă vedeți... Rămas bun, comandante! Copiii mei
mă așteptă, pentru că ei sunt ce rămâne mai bun du-
pă o suriană care a străbătut spațiile și timpurile...
Și mama Suro se îndepărtă în felul greoi în ca-
re o făcea de când îmbătrânise...
Toți tăcură un timp, impresionați de această
poveste imposibilă, dar comandantul In își reveni și
râse înviorat:
─ Suriana noastră a uitat să spună că ea ne-a
salvat! Da! răspunse el privirilor mirate din jur... Vi-
ziunea ei a fost cea care ne-a arătat că trebuie să
eludăm timpul... Cred că sunteți convinși că nici unul
nu ar mai fi fost dacă am fi perceput timpul! Nu e
ușor să treci peste cinci mii de ani!...
─ Și când mă gândesc că am considerat-o un
fel de animal... E adevărat, ceva mai ciudat, dar to-
tuși un animal! interveni rușinat Bart.
─ Învelișul este de vină! Și noi am stat atâta
timp cu ei, dar ce am văzut ne-a împiedicat multă
vreme să judecăm corect ce ni se dezvăluia în fiecare
moment... Modești, ei nu au încercat niciodată să se
impună! completă Saro.
─ Cred că nici nu simțeau nevoia să se impu-
nă, fiindcă viața lor avea independența pe care voi
291
le-ați respectat-o și asta li se părea suficient! spuse
cu voce scăzută Ian, temându-se parcă să nu-i deran-
jeze pe eroii săi...
─ Ai dreptate, Ian! îl aprobă comandantul In.
Întotdeauna și-au păstrat independența și mama
Suro, cum îi spuneți voi, a făcut mereu ce a tăiat-o
capul, inclusiv călătoriile pe navele vii cu care cred
că a ajuns cândva pe Talo...
─ Deci navele vii au avut legături cu Talo și
înainte de a ne aduce voi! constată nu foarte mirat
Saro.
─ Sigur că au avut! Cu Talo și cu altele ca Ta-
lo... Altfel cum îți explici că Nat, alaianul năstrușnic, a
vizitat la un moment dat Pământul sau că ranienii
uriași au făcut și ei același lucru? Problemele au
apărut când nu au mai fost respectate principiile pe
care fuseseră construite și atunci au dispărut, odată
cu cei care le încălcaseră...
Se lăsă o clipă de tăcere, după care Saro con-
tinuă:
─ Și tu, comandante In, ce planuri mai ai? Nu
rămâi aici cu noi? Navele vii vor fi mulțumite, fiindcă
am înțeles câtă forță se ascunde în ideea de armo-
nie...
─ Mă bucur, Saro, că ați înțeles... Așa, navele
vii vor continua să existe, dar nu, nu pot rămâne cu
292
voi, deși cu atâția prieteni în jur mi-ar fi, probabil,
mai ușor să trec într-un alt cerc... Nu pot rămâne,
pentru că sufletul meu e legat de planeta albastră și
Pământul mai are încă nevoie de mine și de nava
mea... Dar vă promit că vom ține legătura și Ira este
garanția acestei legături... Ne vom sprijini în conti-
nuare, dacă va fi nevoie...
Se ridică și se îndreptă spre Lilo care stătea
tăcută într-o margine...
─ Draga mea Lilo, a venit timpul să ne despăr-
țim... Te știu cu Ira și sunt liniștit. Pe de altă parte,
Ian e și el cu tine și simt că va deveni la fel de neîn-
fricat ca Ira și ca Rian...
Lilo îl privea pe bătrânul comandant și se
gândea că, asemenea lui și lui Ira, călători neînfricați,
cu navele lor vii deschiseseră cerurile și-i purtaseră
pe pământeni, pe marțieni, dar și pe sarisieni, pe
alaieni sau ranieni, ca și pe surieni sau câți alții vor
mai fi fost, de la un capăt la celălalt al universului,
spre cunoaștere, dar și spre salvare...
Îi strânse mâna prietenului ei și se îndreptă
cu el spre Bart și Myra care așteptau respectuoși să
afle vești despre Missi și Harú...
─ Bart, Myra! Puteți fi liniștiți! Missi și Harú
își fac datoria și sunt cei mai buni mesageri ai Lunii...
Ei au reușit să lege între ele toate comunitățile care
293
trăiesc acum pe Pământ și sunt folositori mai ales
pentru că îi fac să înțeleagă pe locuitori că cea mai
importantă forță a lor este Iubirea... Când mă întorc,
împreună vom transforma Luna în ceea ce am gândit
odinioară și probabil că de pe această rampă de lan-
sare își vor lua zborul alte nave vii, iar ei vor fi pe
una dintre ele!...
Emoționați, cei doi părinți îl îmbrățișară pe
comandant care, după ce le făcu un semn de rămas
bun tuturor, îl luă pe Ira de după umeri și se îndrep-
tă spre nava de transfer.
─ Ei, prietene, să nu uiți că ești așteptat la un
pahar! glumi el, dar se vedea pe chipul lui că era mai
degrabă trist.
─ Nu uit, comandante, și dacă și nava noastră
ne va recunoaște mereu ca purtători ai Armoniei,
atunci sunt convins că vom mai face salturi care să
ne conducă la prieteni. În acest timp sau în altul...
─ Ai dreptate, Ira! În acest timp sau în altul...,
dar simt că va fi în altul și acolo o voi aștepta pe Adia
sau ea mă va aștepta pe mine... Te las cu bine, prie-
tene! Forța fie cu tine!
─ Forța fie cu tine, comandante, și mulțumim!
Comandantul In le transmise după câteva cli-
pe că erau gata de plecare... Îi văzură cum se conec-

294
tează și Luna se transformă pentru o clipă într-un fir
de lumină și dispăru...
Toți cei care îi conduseseră pe astronauții de
pe Luna făcuseră același gest al supraviețuirii,
rugându-se ca Forța Universală să-i ajute să ajungă
în timpul din care veniseră ca să-i salveze...
*
Pe Talo, viața începu să se desfășoare așa cum
visaseră dintotdeauna cele trei populații. În Armo-
nie! Și Ira sesiză că ceea ce caracteriza universul în
care ajunseseră era în primul rând o dimensiune pe
care el o căutase mereu în explorările lui și pe care o
numise dimensiunea a șaptea sau dimensiunea echi-
librului.
Forțele care le gestionaseră până atunci miș-
cările erau prezente și aici, fiindcă merele cădeau tot
în jos, cerul era tot sus și ceea ce se afla pe Talo exis-
ta ca un tot. Mai exista forța care lega spiritul lor de
spiritul universal și mai exista forța arhetipală a sin-
gularității care se manifesta în orice început, fie el
lucru sau ființă...
A șaptea forță însă era cea care le punea pe
toate de acord sub semnul echilibrului! Era o forță
pe care el o recunoștea în felul în care se refăcea na-
tura vie, dar și în care lucrurile neînsuflețite își gă-
seau locul...
295
 Însăși înfățișarea fizică a planetei beneficiase
de influența echilibrului, fiindcă atunci când survo-
lară cu navetele planeta pe toată suprafața, observa-
ră că până și apa cu uscatul se distribuiau acum oa-
recum egal.
În ceea ce privește locuitorii, împreună cu Lilo
și, uneori, cu Ian, cu Rian și cu Maia, urmăreau cu
mulțumire cum se integrau toți în cadrul din ce în ce
mai primitor al planetei.
Când se întâlni cu reprezentanții celor trei
populații, la care se adăugau pământenii, și hotărâră
cum vor trăi, Ira se bucură să vadă că, deși fiecare își
păstra modul propriu de a-și organiza viața, nu do-
reau să se despartă... De altfel, era evident că familii
întregi se împrieteniseră și găseau mereu soluții in-
genioase să se armonizeze...
Surienii erau cei mai de admirat, fiindcă, fără
să piardă nimic din independența care îi caracteriza,
reușeau totuși să fie parte a fiecărei comunități, fără
să creeze niciun moment de confuzie!
Lilo era mereu prezentă în mijlocul construc-
torilor care o solicitau pentru sfaturi privind ampla-
sarea sau arhitectura clădirilor... Le asculta întot-
deauna doleanțele și imagina case care îi și uimeau
pe talonieni, dar le și trezeau admirația...

296
 Câțiva dintre alaieni și marțieni o secondase-
ră, și acum erau ei înșiși surprinși de ideile cu care,
punându-le în practică, creau orașe cochete, pline de
fantezie, dar armonioase în tot ce însemnau ele...
Fiindcă, din nou, echilibrul părea să-și impună neau-
zit și nevăzut regulile...

297
 20.

Când Lilo își lăsa echipele să-și continue mun-

ca, Ira își părăsea și el pentru un timp preocupările
și amândoi se îndreptau spre munți... Stabiliseră că
undeva, în munți, va fi casa lor de pe Talo. Li se pă-
rea că aceștia le puteau oferi și frumusețea, dar și
legătura cu cerurile de unde veniseră...
După ce străbătură cu navetele planeta de la
un capăt la altul, uneori cu Ian, dar de cele mai multe
ori singuri, fără să se poată hotărî, într-o dimineață
se pomeniră cu bătrânul Saro care le puse în mână
niște însemnări...
─ Nu știu dacă e tocmai ce căutați, dar am
descoperit azi-noapte acest loc pe monitor și m-am
gândit că n-ar fi rău să-l vedeți... Coordonatele sunt
acolo! Vă aștept să-mi spuneți dacă vă place..., și ple-
că.
Nerăbdători, Ira și Lilo se îmbarcară și porni-
ră spre locul indicat de Saro...

298
 Ajunseră în fața unui munte foarte înalt, care,
îmbrăcat în brazii verzi-albăstrui, arăta minunat în
razele albe ale Sumalei. Îl survolară un timp, dar nu
putură să stabilească dacă exista vreun loc în care ei
ar fi reușit să-și construiască o casă...
─ Urcă până în vârf, Ira, te rog! îl rugă Lilo.
─ Sper că nu vrei să ne facem o casă chiar în
vârf? E cam înalt! glumi Ira, dar îndreptă aparatul
spre acesta.
Când naveta ajunse deasupra părții celei mai
înalte a muntelui, amândoi rămaseră înmărmuriți...
─ Ira!... reuși să bâiguie Lilo, aici va fi casa
noastră!
Cu privirea strălucitoare, el se întoarse spre
ea și, emoționat, confirmă:
─ Se pare că aici va fi! Ce bine ne cunoaște bă-
trânul Saro! Și ce e și mai impresionant vine abia de
acum încolo... Pentru că, de aici, legătura cu nava vie
este cel mai ușor de stabilit...
─ Desigur, Ira, dar uită-te!... Este exact ce am
visat amândoi! și priviră încă o dată locul de sus, îna-
inte de a ataliza...
Vârful muntelui era, de fapt, ca un platou la
înălțime, brazii fiind prezenți peste tot. Ici și colo
pâlcurile erau întrerupte de poieni pe care flori ciu-
date și strălucitoare înveseleau și mai mult peisajul.
299
 Ceea ce era însă surprinzător apărea în mijlo-
cul platoului... Un lac nu prea mare, se ițea printre
crengi și liane, și de la el, într-o parte mai joasă, își
făcea loc un pârâu care se ducea printre brazi, liniș-
tit, până la marginea platoului, unde își dădea dru-
mul vesel, în cascade... Ei nu auzeau zgomotul pârâu-
lui, dar își imaginară că trebuia să semene cu ceea ce
cunoșteau de pe Pământ și se grăbiră să coboare...
Găsiră o poiană mai mare și atalizară... Picioa-
rele li se scufundară în mătasea moale a ierbii verzi-
albăstruie și florile îi înconjurară cu un miros puter-
nic, răcoros și plăcut... Se îndreptară spre malul lacu-
lui și curând descoperiră exact locul pe care îl aveau
în minte!
─ Vezi stânca aceea, Ira? Ea va fi unul dintre
pereți și astfel nu va trebui să stricăm nimic...
─ O văd, Lilo, și tu vei construi cea mai fru-
moasă și mai ciudată casă din câte ai imaginat... Sunt
convins de asta! Și sunt tot atât de convins că ne
vom simți minunat în ea și singuri, dar și cu toți cei
care ne vor vizita...
Se luară de mână și porniră să dea ocol lacu-
lui... Câteva păsări își luară zborul, dar ei nu reușiră
să vadă cum arată. La fel, animale mici care se au-
zeau fâșâind prin iarbă părură să se îndepărteze,
însă nu prea mult, fiindcă sesizară că, de după mici
300
ridicături, se ițeau ici și colo ochișori curioși... Griju-
lii, Lilo și Ira călcau doar pe pietre și, apreciind parcă
grija lor, păsările și animalele își văzură liniștite de
treburi, privindu-i uneori printre frunzele plantelor
agățătoare care curgeau din copacii de pe margine.
Pe partea opusă stâncii unde Lilo decretase că
va construi casa, descoperiră o poiană plină de flori,
având în mijloc o piatră mare, perfect rotundă, în-
conjurată de mai multe pietre mai mici, așezate par-
că la întâmplare... Se apropiară amândoi și văzură cu
mirare că piatra era inscripționată...
Ira citi cu voce tare ce era scris într-una dintre
cele mai vechi limbi ale universului:
„Există o cale și un loc ca prietenii să se reîn-
tâlnească... Aici este locul și cel care ajunge primul să
se oprească și să ne cheme! Vom veni, de oriunde am
fi!”
Se întoarse spre Lilo, nu numai uimit, dar și
puțin încurcat, fiindcă ce li se dezvăluia le arăta că ei
nu veniseră întâmplător acolo și nici Saro nu desco-
perise locul fără să existe o explicație... De unde ve-
nea ea, era o altă problemă, dar Lilo intui cât de pro-
fundă era întâmplarea care îi adusese aici:
─ Printre cei care semnează ești și tu, Ira, nu-i
așa?

301
 ─ Da, Lilo! spuse el în șoaptă. Eu, In, Nat de pe
Alaia, Talub de pe Reno, Caligat de pe Satia și Adia...
─ Este și Adia?
─ Da... Este și ea, pentru că In experimenta
navele vii împreună cu ea. Uitasem complet de călă-
toria cu una dintre navele vii ale lui In, pe care am
mers toți cei care eram suficient de încrezători, dar
și suficient de trăsniți să-l urmăm...
─ Și curajoși, dragul meu! Fiindcă fără curaj,
niciun experiment n-ar fi putut prinde viață...
─ Poate și curaj..., dar și multă încredere în
noi și, aș zice eu acum..., și lipsă de modestie, pentru
că ne credeam infailibili, iar nava vie ne privea cu
ironie, dar și cu gestul ei tolerant care ne arăta că ne
acceptă cu toată insolența noastră...
─ Dar, Ira, ce zice nava vie?
Ira se conectă și răspunsul veni liniștindu-l și
înveselindu-l în același timp... Fiindcă nava vie con-
firmă că acolo era locul în care ei puteau să-și trăias-
că viața, însă adăugă și că el și vechii lui tovarăși
erau acum mult mai înțelepți decât atunci...
Râzând, o luă în brațe pe Lilo și o învârti de
câteva ori, apoi se prăvăliră îmbrățișați în iarba mă-
tăsoasă... Se sărutară cu nesaț, privindu-se fericiți,
dar și uimiți de ceea ce redescopereau că-i unește...

302
 Hainele căzură de pe ei aproape singure și Ira
se minuna de frumusețea lui Lilo, la fel cum ea îl ve-
dea pe el ca fiind cel mai frumos bărbat... O ceață
azurie, tremurătoare, le atinse trupurile goale și, în-
fiorați de o dorință pe care nu o mai simțiseră, se
apropiară unul de celălalt...
Când o luă în brațe, Ira simți că trăiește la un
loc toate viețile în care o așteptase, în timp ce Lilo se
mula pe trupul lui ca o liană curgătoare care caută
izvorul de apă vie... Mâinile lui îi atinseră obrajii și
coborâră lacome spre sânii ei care așteptau arcuiți
de dorință... Le simți chemarea și gura îi acoperi de
sărutări, făcând-o să-i strige numele...
De aici începu minunea unirii lor! Era ca și
când vibrațiile cerului care trimisese ceața învălui-
toare îi dirijau spre cunoașterea adâncurilor firii,
descoperindu-le plăceri pe care, dacă le mai simțise-
ră vreodată, nu fuseseră decât niște copii palide a
ceea ce trăiau acum...
Deși culcați în iarba moale, simțeau amândoi
că se ridică deasupra muntelui și, în zborul lor, săru-
tările erau ca un fel de suport al trupurilor înnebuni-
te de dorință... Se pierduseră de multe ori unul în
celălalt, dar ceea ce trăiau continua să-i țină îmbrăți-
șați, până în clipa în care simțiră că trupurile lor de-

303
veniseră unul iar bucuria lor acoperise parcă uni-
versul...
*
Stăteau încă întinși în iarba mătăsoasă și, du-
pă ce o privi pe Lilo cu ochii acoperiți parcă de o
perdea vrăjită care păstra întreagă puterea dorinței
trăite, Ira o sărută și-i șopti:
─ Cred că mereu am așteptat clipa asta, Lilo!
Acum pot spune cu toată ființa mea că, prin tine,
sunt un om întreg! Îți mulțumesc...
Ea îl privi încă amețită de bucuria a ceea ce
simțise și trăise și dădu ușor din cap:
─ Ești viața mea, Ira! Eu nu am cum să-ți mul-
țumesc altfel decât dăruindu-ți trupul și sufletul
meu... Ele sunt pentru totdeauna ale tale, iar tu... ești
al meu și noi suntem una...
Simțiră amândoi cum o pace binefăcătoare le
orânduiește ființa și cum sufletele lor se întorc unul
spre celălalt în acordurile unei muzici pe care Talo
le-o oferea recunoscătoare... Zâmbiră fericiți, se ridi-
cară și se îmbrăcară, jucându-se ca doi copii! Până la
urmă, un sărut lung puse capăt plimbării lor...
*
La întoarcere, se duseră direct la Saro și
amândoi îl îmbrățișară, mulțumindu-i...

304
 ─ Cred că locul acela îmi transmitea de mult
timp ceva, dar nu i-am dat prea multă importanță,
mai ales că gelul verde acoperise piatra..., mărturisi
bătrânul marțian, înduioșat.
─ Înseamnă că era un loc la care ajungeai?
─ A! Sigur nu era pe vârful unui munte, cum
este acum! Și totuși, chiar de acolo, mi-a făcut un
semn și m-a convins să vă trimit să o găsiți, și, mai
ales, să vă găsiți pe voi și locul care să vă protejeze
de acum încolo șederea pe Talo... Sunt atât de fericit
pentru voi, dragii mei prieteni! și le privi fețele însu-
flețite de bucuriile trăite. Ați adus pe Talo speranța,
viața și, mai ales, ați adus Iubirea... Văd tot mai clar
cum popoarele noastre vă iau ca exemplu și... asta
înseamnă că și eu voi putea trece mulțumit în alt
cerc...
─ Vei trece, dragul meu prieten, atunci când
va veni vremea! Până atunci și tu, ca și In, mai ai
multe de făcut! Și, în primul rând, trebuie nu numai
să terminăm Centrul Galactic, dar să dăm și petrece-
rea la casa pe care ne-ai ales-o și pe care nava vie a
binecuvântat-o deja...
*
Se despărțiră și Ira cu Lilo se îndreptară spre
locul în care se ridica, într-o armonie deplină cu în-
tregul spațiu dar și cu ideea de întâlnire cu cerurile,
305
clădirea Centrului Galactic... Mai era încă mult de
lucru la ea, dar în interior specialiștii alaieni, marți-
eni, și pământeni, asistați cu mult interes de surieni,
instalaseră laboratoare unde începuseră deja să pre-
lucreze informația pe care le-o furniza nava vie.
Interesul tuturor era să creeze un cadru de
viață potrivit cu legile care guvernau planeta, dar și
să găsească cele mai potrivite căi de a-și deschide
mintea și sufletul spre spațiul cosmic în care spiritul
lor să călătorească nestingherit...
Dimensiunea echilibrului, sub semnul căreia
se desfășura noua lor viață, le cerea să respecte Ar-
monia, dar îi și ajuta să imagineze formele potrivite
pentru a o trăi...
*
Ian îi întâmpină chiar la ușa de intrare. Văzu
pe fețele lor că ceva se întâmplase, ceva care îi lumi-
na parcă din interior, așa că le zâmbi, întrebător...
─ Am găsit locul în care va fi casa noastră...
Până ți-o vei face și tu pe a ta, acolo va fi și casa ta! îi
spuse Ira.
─ Cred că e un loc foarte special, fiindcă fețele
voastre strălucesc..., râse Ian. Sigur că acolo unde
sunteți voi va fi și casa mea întotdeauna, dar cred că
deocamdată voi mai rămâne pe nava vie, mai ales că

306
trebuie să stabilim împreună care sunt informațiile
prioritare pe care le putem transfera pe Talo...
Ceva din tonul lui Ian îi atrase atenția lui Lilo,
care se gândi imediat că, probabil, mai exista un mo-
tiv pentru care băiatul ei dorea să rămână pe nava
vie, dar nu arătă că observase... Se gândi că el îi va
spune precis când va crede de cuviință... Ira, care
intuise și el același lucru, îi zâmbi aprobator lui Lilo
și, după ce stabiliră când îl vor duce să vadă locul, se
îndreptă fiecare spre punctul lui de lucru...

307
 21.

Pe nava vie era un du-te-vino continuu, fiind-

că rămăseseră să trăiască acolo mai mult de jumăta-
te din membrii echipajului secundar, mulți dintre ei
având acum familie și copii... Aici hotărâseră să ră-
mână și Rian cu Maia, dar și Ari cu Taisa...
La propunerea lui Ira, nava acceptase să preia
Rian prerogativele lui cât timp se găsea pe Talo, iar
când el revenea la conducerea navei, Rian să-l se-
condeze.
La fel ca Luna comandantului In, nava vie de-
venise și ea un fel de lună pentru Talo și toți îi spu-
neau Lota, inversând numele planetei... Nava se dis-
trase în felul ei de lipsa lor de imaginație, dar nu se
opusese...
Ian locuia pe Talo, însă păstrase pentru el ca-
sa rotitoare, în care-și petrecuse copilăria, pentru
perioadele când avea mult de lucru pe navă. Îi plăcea
să rămână acolo și pentru că așa se putea întâlni cu
Rian care îi povestea despre călătoriile pe care le

308
făcuse... Maia îi însoțea uneori și completa cu mult
umor relatările lui Rian iar el se simțea bine în com-
pania lor...
În momentele în care prelucra informațiile
pentru Centrul Galactic, Ian se întâlnea cu mulți din-
tre foștii membri ai echipajului secundar, care acum
asigurau nu numai funcționarea navei, dar ajutau și
la rezolvarea multor probleme de pe Talo...
Cunoscuse în acest timp câteva fete, unele
chiar frumoase și dornice de a-l cuceri pe tânărul
astronaut, dar el se retrăgea strategic din calea lor,
având în minte un fel de chintesență a lui Missi și a
Isei.
De fapt, simțea că trebuie să găsească, aseme-
nea mamei lui și asemenea lui Rian, pe cea care îi era
hărăzită, fără să trăiască greșeala lor. De aceea, era
atent și reținut în majoritatea cazurilor, dar desco-
perea și el, la fel ca orice tânăr, plăcerile sărutărilor
și îmbrățișărilor prelungite, ori de câte ori întâlnea o
fată care i se părea că seamănă cu Missi sau cu Isa...
*
La un moment dat, în Centrul de informare al
navei apăru o fată pe care Ian n-o mai văzuse... Se
așezase la unul dintre pupitrele de prelucrare și nu
privise nici în dreapta, nici în stânga, așa că nu-i vă-

309
zuse chipul, dar își dădu seama că era înaltă și subți-
re.
Pentru că nu avea niciun motiv s-o deranjeze,
un timp Ian își văzu liniștit de lucru... Ceva însă pă-
rea să se fi schimbat în atmosfera sălii! Dacă l-ar fi
întrebat cineva, ar fi spus că simțea o vrajă care în-
cepea să-l cuprindă și pe el odată cu sala întreagă...
Tot mai curios, întoarse brusc capul și prinse
privirea fetei ațintită asupra lui. Aceasta și-o ascunse
repede, însă el apucase să vadă că avea niște ochi
verzi la fel ca Missi, și totuși, se gândi într-o fracțiu-
ne de secundă, nu chiar ca ai lui Missi!...
Încercă să lucreze în continuare, dar ceva îl
făcea să întoarcă mereu capul spre fată... Ea nu-și
mai ridicase privirea și Ian deveni tot mai nerăbdă-
tor... Trebuia să vadă ce-i cu fata aceea!
Se ridică și se duse hotărât spre ea... Când
ajunse în dreptul ei, aceasta închise aparatul la care
lucra și se prelinse ușor pe lângă el spre ieșire... Ar fi
vrut s-o oprească, dar ceva din mișcarea ei îi sugera
să n-o facă! Reuși să treacă pe lângă el, ferindu-și
fața și el nu apucă să vadă decât fulgerarea ochilor
verzi și trupul perfect, îmbrăcat într-o salopetă ele-
gantă.
Rămase pe loc un timp, gândindu-se că o lua-
se razna și, în felul său obișnuit, începu să râdă sin-
310
gur de întâmplare... În sală mai erau câțiva tineri ca-
re nu păreau deloc afectați de vraja pe care o simțise
el și, când îi întrebă cine era fata, dădură din umeri.
Nu știau nici ei... Era prima dată când venea și li se
păruse că are ceva la un obraz, fiindcă și-l ferea...
Deci asta era cauza pentru care fugise, dar de ce în
felul acela misterios, pentru că era evident că va tre-
bui să se cunoască...
În sfârșit, se întoarse să lucreze și, curând, nu
se mai gândi la ea... Câteva zile la rând plecă pe Talo
și, când se întoarse în Centrul de informare, ochii i se
opriră... exact pe fata misterioasă care stătea la pupi-
tru și lucra preocupată, încât nu-l văzu decât atunci
când fu prea târziu să-l evite...
─ Sunt Ian, colegul tău și aș fi foarte bucuros
să știu cine ești...
Cu o mișcare bruscă, ea își duse mâna la obra-
zul stâng, dar Ian văzuse că, într-adevăr, acesta era
marcat de o cicatrice care îl brăzda de la sprâncene
până la colțul gurii... Pentru el însă, asta nu mai avea
nicio însemnătate! Fata era răpitor de frumoasă, cu
cicatrice cu tot!
─ Te rog, nu fugi! o rugă el în șoaptă, când vă-
zu că se pregătea să plece fără o vorbă...

311
 I se părea că plecarea ei devenea pentru el o
pierdere pe care n-o putea accepta... Nu-i păsa de
cicatrice!
Ochii lui negri se pierdură pentru o clipă în
ochii ei verzi și, când îi văzu privirea, ea se lăsă pe
scaun și-i răspunse cu glas scăzut:
─ Naima! Mă cheamă Naima! Ira m-a trimis
aici pentru o serie de informații privind comporta-
mentul Sumalei... Te rog să mă lași să lucrez...
─ Te las imediat, dar mai întâi vreau să-ți
spun că ești foarte frumoasă și cicatricea de pe
obraz nu are nicio importanță! Te rog, Naima! Nu te
ascunde! Aș vrea să povestim mai multe... Te aștept
după ce termini... Nu plec de aici până nu-mi pro-
miți!
Ian simțea că întreaga lui viață depindea de
răspunsul fetei...
Ea se uită din nou direct în ochii lui și văzând
ceea ce, probabil, aștepta, acceptă:
─ Bine! Nu voi pleca decât mai târziu... Îți voi
transmite când sunt gata..., și se întoarse la pupitru.
Lucrară amândoi un timp îndelungat și Ian se
gândea că poate ar trebui să se ducă să-i spună că e
târziu, dar chiar în acel moment o văzu cum închide
aparatul și se ridică, privind spre el, fără să-și mai

312
ferească fața... Se putea observa parcă o hotărâre a ei
de a se dezvălui așa cum era, ca el să se decidă...
Ian știa însă că nu mai era vorba de nicio de-
cizie! Simțea că, în sfârșit, avea în față pe femeia aș-
teptată și, în timp ce se îndrepta spre ea, întinse bra-
țele... Naima își aminti ce simțise ea când îl văzuse
prima dată pe navă și acceptă că întâlnirea lor era
predestinată, dacă și el simțise la fel, așa că îi răs-
punse fără să mai ezite! Mâinile lor se cuprinseră și
amândoi știură că miracolul se produsese...
─ Naima! Ce nume frumos! De unde vii,
Naima? De ce nu te-am întâlnit până acum?
Îl privi cu puțină tristețe și-i răspunse:
─ De pe navă vin, iar faptul că nu m-ai întâlnit
se datorează sarcinilor noastre diferite... Am lucrat
mult timp în laboratorul de astrofizică, în partea
opusă cabinei de comandă și casei tale. Aș fi vrut și
eu să te întâlnesc, dar nu s-a putut... Totuși, te-am
văzut cu mult înainte de această întâlnire și, de
atunci, te-am păstrat ca visul meu de rezervă...,
glumi ea în aceeași notă.
─ Dar de ce ești tristă? Visul tău de rezervă e
lângă tine...
─ Sunt tristă? Probabil! Și tu ai fi în locul meu,
având această cicatrice pe obraz... Ba nu, cred că
greșesc, fiindcă nu se potrivește! Indiferent cum ai fi
313
câștigat-o, pe obrazul tău ar fi fost un semn onorabil
și atrăgător...
─ Nu fi rea! Ți-am spus că ești frumoasă și
n-am glumit deloc, deci cicatricea n-are importanță!
Dar, totuși, de ce nu ai apelat la chirurgia plastică?
Avem un laborator performant pe nava vie...
─ Știu, și Araia, care coordonează acum Cen-
trul medical de pe Talo, mi-a spus că se va putea in-
terveni cu foarte mare acuratețe, dar trebuie să mai
aștept câtva timp, până se stabilizează trăsăturile... E
drept că mi-a spus asta în timp ce eram cu nava vie
în falia temporală... Cred că acum mă voi putea pre-
zenta pentru reparații! glumi ea total destinsă.
─ Atunci ai căpătat-o?
─ Da, dintr-o prostie, pentru că n-am ascultat
de tata care-mi spusese că vor fi mișcări greu de
controlat pe navă și că ar fi bine să stau cuminte
într-un loc fix... M-am dus la laborator, dar m-am
gândit ca aș putea observa mai multe din afara lui,
așa că m-am urcat pe stânca de lângă clădire... Când
am intrat în falie, mi-am pierdut cunoștința și m-au
găsit cu obrazul despicat, și aproape moartă!... După
cum vezi, n-am murit...
Ian se și distra, dar o admira tot mai mult și
nu se putu opri să n-o întrebe:
─ Și n-ai văzut nimic?
314
 ─ Am văzut ceva..., ca să zic așa! Dar ce am vă-
zut nu se poate povesti decât în trei cuvinte: fire de
lumină! Și am leșinat, și mi-am spart obrazul!
─ Hai să stăm aici! o rugă el, arătându-i unul
dintre numeroasele locuri amenajate pentru odihnă
pe aleea cu pini. Și te rog să-mi povestești cum ai
ajuns la Centrul de informare, fiindcă mi se pare o
minune...
─ Este o minune, dar dacă pui de acord voința
mea și voința lui Ira, s-ar putea să accepți și ceva
mai... pământesc...
─ Ce are a face Ira cu recunoașterea noastră?
─ A! Să nu-ți închipui că el a pus la cale întâl-
nirea! Nu cred că s-a gândit vreodată la asta! Știu
doar că, aflând de ceea ce mi s-a întâmplat, ca orice
comandant, a vrut să știe cum mă simt, dar, ca ex-
plorator, a vrut să afle și ce văzusem eu... Așa ne-am
cunoscut și tot el a fost cel care m-a pus la treabă,
pentru că până aci eram un fel de căutător rătăcit...
─ Căutător rătăcit?
─ Da, rătăcit! Fiindcă mă apucam de tot felul
de cercetări, după cum mi se părea mie că ar fi mai
interesant și nu duceam nimic până la capăt...
─ Păi, bine, dar câți ani aveai?

315
 ─ Și mulți și puțini! Se pare că înainte de în-
tâlnirea cu Ira aveam totuși puțini... Numai după ce
m-a mobilizat el, pot spune că aveam mai mulți...
─ Naima! Ce răspuns este ăsta?
─ Răspunsul cel mai potrivit pentru mintea ta
iscoditoare! Ce mai încolo și încoace? M-a trimis să
fac cercetări pe Talo... Am făcut cercetări pe Pământ
și acum urmăresc pe Sumala... Așa am acumulat ex-
periență pentru depistarea devierilor de comporta-
ment cosmic al planetelor și stelelor și, periodic, îl
informez pe Ira cu rezultatele observațiilor mele...
Uneori mă cheamă și le expun specialiștilor de la
Centrul Galactic...
─ Ai fost la Centrul Galactic? Și eu unde eram?
─ Pe nava vie! Fiindcă am întrebat de tine...
─ Ai întrebat de mine? De ce?
─ Cum de ce? Eram îndrăgostită și iubitul meu
dispărea de peste tot de unde apăream eu... Era
normal să întreb!
─ Doamne! Naima! Cât timp am pierdut!
─ Cât?
─ Mult!
─ N-am pierdut nimic!... De acum începe tim-
pul nostru, așa că nu mai vorbi prostii! și-i mângâie
obrazul cu atâta duioșie, că Ian făcu cel mai natural
gest. O trase spre el și o sărută... La început, timid și
316
curios, dar când simți buzele ei deschizându-se moi
și îmbietoare, i se păru că trăia pentru prima dată
gestul și nu se opri decât atunci când Naima îl prinse
de mână, se ridică și-l conduse parcă plutind spre
una dintre căsuțele care se ițeau printre copacii din
capătul aleii.
Ian nu se opuse... Nici nu se gândea că Naima
îl conducea spre casa ei! I se părea că ea îl purta spre
locul în care minunea despre care vorbiseră putea,
în sfârșit, să se împlinească...
Nu-și spuseră niciun cuvânt! Intrară în căsuța
în care nu observă decât florile, pentru că un fel de
ritual, pe care el nu-l cunoscuse decât fragmentar, i
se dezvălui în momentul în care gesturile lor se îm-
pletiră în tatonările de descoperire a tot ce erau ei
amândoi și fiecare pentru celălalt...
Uimirea în fața frumuseții trupului ei nu era
egalată decât de uimirea ei, când îl descoperi pe al
lui, și toate mișcările lor deveniră un fel de simfonie
a gândurilor și simțămintelor pe care cele două tru-
puri o interpretau în felul lor încă timid și lipsit de
experiență... Erau însă atât de potriviți cum Forța
Universală hotărâse și Ian, încă mirat de frumusețea
ei, dar și înduioșat de mișcările sale pline de pudoa-
re, o luă în brațe și o așeză în patul care ocupa

317
aproape toată camera, privind-o în ochii verzi și vă-
zând acolo iubirea pe care o așteptase...
Îi simți chemarea în spatele unui mic senti-
ment de teamă... O mângâie și o sărută până îi șterse
teama și rămase doar dorința și o încredere nețăr-
murită în el, bărbatul ei!
Așa se și regăsiră în unirea deplină care se pe-
trecu ca o minune pe care o trăiră cu toată ființa
lor...
*
Se lăsase demult seara pe Lota... Ei doi tăceau
și se priveau... Trăiseră ceva ce nu-și imaginaseră că
poate fi trăit și, acum, în încleștarea mâinilor și îm-
pletirea trupurilor, lăsau spiritul lor eliberat să le
poarte bucuria prin univers...
Erau ai lui și Iubirea lor era Armonie... Deve-
neau astfel membri deplini ai echipajului navei vii și
drumul lor prin univers urma să fie sub semnul
acestei Armonii pe care se angajau tacit să o slujeas-
că...

318
 22.

Casa de pe munte începea să capete contur și

Lilo se ocupa singură de construirea ei, dirijând cu
ochi strălucitori echipele aduse de „fluturii” încăr-
cați cu materiale... Ira îi primise râzând interdicția,
înțelegând dorința ei de a-l surprinde cu creația sa,
dar Ian venise de câteva ori la început și o ajutase
să-și organizeze șantierul, fără însă a avea idee de
ceea ce era în mintea mamei sale...
În sfârșit sosi și ziua în care Lilo puse punct...
Casa era gata și tot ce gândise, se înfăptuise! Se ridi-
că cu „fluturele” deasupra muntelui și, foarte mul-
țumită, observă că nimic nu arăta că acolo se schim-
base ceva. Brazii erau la locul lor, copacii și lianele
se înșirau pe marginea lăcușorului, ascunzându-i ca
într-o joacă, strălucirea, iar pârâul își trimitea unde-
le spre marginea stâncilor și își dădea drumul în
cascadele vesele... Poiana cu piatra rotundă era și ea
la locul ei...

319
 Singurul lucru care se vedea la o privire aten-
tă era podețul de peste lac, care lega casa de poiana
cu piatra, dar și acesta era vizibil doar în frânturi,
fiindcă ea folosise tot ce-i oferiseră copacii de pe
margine ca să-l construiască...
Se duse la Ira și, îmbrățișându-l și mulțumin-
du-i pentru răbdare, îl luă cu ea și se întoarseră pe
munte... Ira era fericit văzându-i bucuria, dar se și
întreba ce năzdrăvănie o mai fi scornit mintea ei...
Când ajunseră deasupra muntelui, el observă
părți ale podețului și glumi:
─ Doar un podeț ai construit? Ce bine! O să
stăm pe el, în mijlocul lacului!
─ Doar un podeț!... Acolo o să te așez pe tine!
─ Știi că nu poți să stai fără mine, așa că..., și
tăcu, pentru că naveta coborâse și, printre brazi, vă-
zu ceva care îl făcu să-și țină răsuflarea...
─ Acolo e? întrebă el, ca să spună ceva, ară-
tând spre locul cu stânca.
─ Acolo e, dragostea mea! Dar nu poți vedea
mare lucru de aici...
Coborâră și se îndreptară spre malul lăcușo-
rului, unde Lilo construise, într-adevăr, cea mai fru-
moasă, dar și cea mai ciudată casă... Fiecare stâncă,
fiecare copac și fiecare ridicătură fuseseră integrate
în așa-zisul spațiu al casei, încât impresia era că tră-
320
iai afară, locuind înăuntru... Treptele ascunse ajutau
și ele la impresia că nimic nu avea legătură cu „pă-
mântul”, singurul punct de susținere a întregului
fiind stânca pe care o văzuseră prima dată. Geamuri-
le și spațiile libere dădeau impresia aceea de liberta-
te și, într-un fel, era libertate, fiindcă trecerea se fă-
cea pe poduri dantelate, dar solide, din liane și
crengi răsucite...
Lilo îl duse pe Ira pe o terasă largă, legată de
bradul care străjuia stânca, apoi îl purtă spre came-
rele care se înșirau lipite de aceasta și protejate oa-
recum de ea în partea de sus. Îl rugă să închidă ochii
și deschise o ușă... Îl purtă de mână peste prag, în-
chise ușa și-i spuse să deschidă ochii. Era dormito-
rul... Peretele de stâncă era baza și Lilo îl lăsase nea-
coperit... Lumina venea filtrată prin geamurile tera-
sei parțial deschise. În rest, nu era decât patul... Lilo
îi duse mâna lui Ira pe stâncă și el simți atunci cum o
energie neobișnuită îl cuprinde, cu tot ce fusese bun
și adevărat în viețile lui succesive...
Se întoarse spre Lilo și o îmbrățișă, fără un
cuvânt! Rămaseră astfel nici ei nu știură cât, până
când... un chip curios se lipi de geam, după care o
mulțime de alte chipuri se văzură privind fără nicio
rușine sau frică la cei doi...
─ Perdeaua!... reuși să șoptească Lilo.
321
 Într-adevăr, lăsaseră geamul descoperit și, de
pe terasă, aproape toate viețuitoarele care urmări-
seră curioase întregul proces de construire a acestui
cuib neobișnuit îi priveau...
Ira se dezmetici și începu să râdă în hohote...
─ Lilo, iubirea mea! Nu vom fi niciodată sin-
guri!... Și totuși..., perdeaua este necesară! glumi el.
Lilo, care le văzuse pe animăluțe și pe păsări
urmărind tot ceea ce făcea, știa că nu mai erau sin-
guri, dar nu se așteptase la atâta îndrăzneală! Hoho-
tul lui Ira le făcu să se retragă, dar nu speriate, ci așa
ca și când ar fi spus: „Niște ciudați! N-avem ce face,
trebuie să-i acceptăm!”, și încet-încet plecară, în
timp ce Lilo și Ira se priveau fericiți...
După ce vizitară tot ceea ce realizase Lilo, Ira
se întoarse spre ea și, foarte serios, îi mărturisi:
─ Vezi, Lilo, există o mulțime de feluri în care
poți să-i spui celuilalt că îl iubești și că ești una cu
el... Tu ai făcut-o acum în cel mai impresionant mod
pentru iubitul tău, iar el nu poate decât să-ți dăru-
iască viața lui...
─ Ca să-mi dăruiască viața lui și eu să i-o dă-
ruiesc pe-a mea am construit ce este aici... Dar Talo
mi-a dăruit, prin Piatra Vie, puterea de a pune în lu-
cruri Iubirea și ea știu că va dăinui pentru noi și în

322
celelalte cercuri în care ne vom întoarce în acest
loc...
Îl văzu că privește peretele de stâncă, apoi îl
urmări cum își îndreaptă ochii spre Piatra Întâlnirii
și atunci Lilo îi reaminti:
─ Aici trebuie să aibă loc întâlnirea voastră!
Gândește-te cum vei face, pentru că trebuie anunțat
comandantul In, dar și ceilalți de care nu mai știi
nimic...
─ M-am gândit, draga mea! Cred că singurul
care ar putea fi prezent în carne și oase este coman-
dantul, deși, după cum ne-am despărțit, nu cred că
mai este pe Luna... Pe ceilalți, sper să-i aduc cumva...
*
Se întoarseră la Centrul Galactic și anunțară
că Lilo terminase casa... Cel mai fericit era Saro...
După ce îi spuseră despre întâlnire, el promise so-
lemn că nu va lipsi!
Pe Ian îl găsiră într-unul dintre laboratoare,
însoțit de o fată înaltă și subțire, cu ochi verzi și o
cicatrice pe obrazul stâng... Era foarte frumoasă și
Lilo nici nu luă în seamă semnul. Vedea doar privi-
rea strălucitoare a lui Ian și, dintr-odată, simți atâta
fericire pentru fiul ei, încât aproape că nu-l auzi pe
Ira care o saluta pe fată:
─ Salut, Naima! Salut Ian!
323
 ─ Salut, Ira! răspunse fata, zâmbind amuzată
de figura lui Ian care parcă nu știa ce să spună... Ză-
păceala lui dură însă doar o clipă, fiindcă imediat o
luă de mână și făcu prezentările:
─ Mamă! Ea e Naima! Naima, ea e Lilo, mama
mea!
─ Naima? Cred că am auzit numele tău, dar
n-am avut prilejul să te cunosc... Te-ai rănit atunci
când ați intrat în falie... Și... acum cred că inima fiului
meu a intrat într-un proces asemănător..., glumi ea
cu duioșie.
─ I-am reparat deja inima, dacă despre asta
vorbiți, și am legat-o strâns de inima mea, așa încât
amândoi trebuie să mergem peste tot împreună...
─ Naima! Iarăși glumești!
─ Nu, nu glumesc și Lilo a înțeles că vorbesc
serios! Ea știe cum e! și zâmbi femeii frumoase din
fața ei, pe care o iubea deja pentru felul cald în care
îi privea și pentru înțelegerea deplină a legăturii
dintre ei, reflectată în ochii săi luminoși...
Lilo privi spre Ira, apoi spre Naima și spre Ian...
Zâmbetul ei le arătă că era adevărat: ea știa, iar
Naima devenea, într-un fel, pentru Ian, ceea ce Ira era
pentru ea... Băiatul lor își putea lua zborul! Naima îi
deschisese aripile și-l cuprinsese în propriul zbor...

324
Ian și Naima, la fel ca Missi și Harú, își trăiau acum
cercul lor...
─ Dragii mei, cred că ne-ați făcut cu adevărat
fericiți! Iar când veți descoperi minunea pe care a
produs-o Lilo pe vârful muntelui, veți înțelege că,
într-adevăr, ea știe că inimile legate prin iubire ră-
mân pentru totdeauna nedespărțite! spuse Ira.
O îmbrățișă ușor pe Lilo și porni să-i conducă
spre „fluturele” care aștepta pregătit.
Ajunși pe munte, ca și Ira, Ian și Naima avură
aceeași reacție în fața modului ingenios în care Lilo
integrase locuința în spațiul natural, iar când ea le
prezentă camera ce urma să fie a lor, peretele de
stâncă, în momentul în care îl atinseră, îi făcu pe
amândoi să-și țină răsuflarea... Era ceva puternic, de
dincolo de piatră, care îi ajuta să înțeleagă parcă ros-
tul lor în lumile pe care urmau să le parcurgă...
Când reveniră pe terasa deschisă, Naima și
Ian o îmbrățișară pe Lilo, și Naima încercă să le dez-
văluie ce trăiseră:
─ Universul ne așteptă, dar întotdeauna vom
avea aici un loc în care spiritul nostru se va adăpa la
puterea Iubirii... Vă mulțumim!
Încă emoționați, se îndreptară toți spre poia-
na unde Piatra Întâlnirii se înălța printre florile mul-
ticolore...
325
 Ian văzuse inscripția și Ira îi spusese despre
ce era vorba, dar Naima nu apucase să afle, de aceea
se apropie curioasă. După ce citi textul se întoarse
spre Ira:
─ Mai știi pe unde sunt?
─ De unii știu, dar de alții nu... Pot afla însă,
chemându-i!
─ Ca holograme, nu? îl întrebă Ian.
─ Da! Ca holograme, dacă nu se poate altfel...
Naima dădu ocol pietrei, o privi din toate un-
ghiurile, dar nu mai zise nimic. Se vedea că era preo-
cupată de ceva...
Ian și Naima le mulțumiră încă o dată lui Lilo
și lui Ira că îi acceptaseră pe amândoi în acel spațiu
privilegiat și se îndreptară spre oraș, nu înainte de a
hotărî împreună când să organizeze întâlnirea...
*
În ziua stabilită, Ira și Lilo, împreună cu Ian și
Naima, îi invitară pe Saro și pe însoțitorii săi, pe
Paio, pe Ned, Bar, Ala și Set, pe Mama Suro, pe Suri și
pe colegii lor din echipajele navei vii la casa lor de pe
munte...
În timp ce oaspeții se plimbau, admirând încă
uimiți casa și locurile, Lota anunță sosirea navei vii
de pe Luna... Ira știa deja că o a treia navă vie fusese
creată de comandantul In special pentru zborurile
326
de legătură cu Talo, dar comandantul In nu mai
era!... Trecuse în alt cerc și trebuia să vină la întâlni-
re pe altă cale...
În schimb, nava vie era condusă de Missi și de
Harú, cu un echipaj constituit din douăzeci și doi de
astronauți selectați după același principiu al Armo-
niei...
Sosirea lor îi umplu de bucurie pe părinți, dar
aceeași bucurie o trăi și Ian care i-o prezentă fericit
pe Naima... Missi o sărută și-i spuse râzând lui Ian:
─ Acum ai înțeles, dragul meu prieten, de ce
te-am părăsit?...
─ Am înțeles și-ți mulțumesc că m-ai trezit la
timp! râse și Ian, și continuă: De pe Lota am aflat că
pe Pământ lucrurile se normalizează, dar tare aș
vrea să aflu ce mai fac toți cei pe care i-am cunos-
cut!?...
─ Tata, mama, comandantul In, Paul și Anto-
nio, și mulți dintre cei pe care i-ați cunoscut, printre
care și Rip, nu mai sunt... Isa și-a găsit iubirea și are
doi copii mari! E la centrul medical din Carpați! îi
răspunse Harú.
Missi adăugă:
─ Eu cu Harú am mai făcut călătorii cu nava
vie, așa că pentru noi timpul a trecut altfel...
─ Ca și pentru noi!...
327
 ─ Pentru voi, e ceva deosebit... Voi ați accesat
timpul unic și nu îmbătrâniți sau îmbătrâniți foarte
încet... De aceea, cred că noi vom fi înțelepți, să nu
zic bătrâni, și voi abia veți fi niște tineri care încep să
se maturizeze! râse Missi. Dar și noi și voi suntem
obișnuiți cu asta...
─ Tu ai fost înțeleaptă dintotdeauna! glumi și
Ian. Deci bătrânețea nu are niciun rol...
─ Și tu ai fost frumos și vesel dintotdeauna!
Deci, te rog să rămâi așa!
Râzând, toți patru se îndreptară spre grupuri-
le care se strânseseră lângă Piatra Întâlnirii.
Ira și Lilo îi rugară pe toți să se așeze:
─ Dragii noștri, și prin voi, mă adresez tuturor
celor care se află în vale sau pe nava vie și pe Lota...,
începu Ira. Talo este locul în care Forța Universală
ne-a permis să ne oprim... Am crezut prima dată că
această oprire se datorează impulsului pe care l-am
urmat salvând-o pe Talo și populațiile de pe ea, dar
nu era numai asta! Datorită lui Saro și împreună cu
Lilo am descoperit că universul nu este chiar atât de
mare... Uneori, ne permite să regăsim urmele propri-
ilor drumuri și să vedem atunci dacă tot ce am făcut
a fost bine sau nu...
Se întoarse spre piatră și citi cu voce tare tex-
tul, privind în ochii mamei Suro și ai lui Suri:
328
 „Există o cale și un loc ca prietenii să se reîn-
tâlnească... Aici este locul și cel care ajunge primul să
se oprească și să ne cheme! Vom veni, de oriunde am
fi!”
─ Prieteni, îi vom vedea alături de noi și pe cei
care nu au reușit să vină la această întâlnire așa cum
ne-am fi dorit, pentru că cercurile lor s-au închis și
s-au deschis altele... Am găsit, însă, cu Naima, o cale
de a fi împreună și acum... sper să-și facă apariția...
Din butonul de la piept, Ira deschise holo-
graful și toți așteptară emoționați să vadă ce se în-
tâmplă...
Primul apăru comandantul In, dar nu singur,
ci însoțit de o frumoasă femeie roșcată, pe care o
ținea protector pe după umeri. Îi privi și râse:
─ Am spus eu că voi rămâneți mereu tineri!
Până și Saro și suriana mea nu au mai îmbătrânit...
Ați rămas în timpul unic, așa-i?
─ Așa-i, comandante! răspunse Ira. Sper să ne
menținem astfel, dar tu știi tot atât de bine ca și mi-
ne că viața este fragilă și timpul poate să-ți joace fes-
te... Salut, Adia! Sunt fericit că v-ați regăsit...
─ Ne-am regăsit și deocamdată căutăm niște
preocupări mai liniștite, să ne putem bucura unul de
celălalt... Dar numai deocamdată..., râse Adia. Femeia
de lângă tine este Lilo, nu-i așa? Te îmbrățișez, Lilo!
329
Ira te-a căutat destul de mult timp și mă bucur acum
că ești alături de el...
Lilo îi făcu un mic semn de mulțumire, dar nu
apucă să spună nimic, fiindcă o altă hologramă adu-
se în fața tuturor un alaian înalt și destul de masiv,
față de alaienii de pe Talo...
─ Nat! exclamară într-un glas Paio, Ira, co-
mandantul In și Adia.
─ Eu sunt! tună vocea alaianului. Ne-ai sculat
din morți, Ira, așa cum ne-am promis! Aici ești, In? Și
tu, Adia? Deci v-ați regăsit? Mă bucur pentru voi!
Se întoarse și-l privi pe Paio:
─ Trebuie să ne iertați, copii ai copiilor copii-
lor noștri! Ira și In știu că numai din vina noastră ați
rămas pe Talo fără nicio veste de la cei care ar fi tre-
buit să aibă grijă de voi... Am crezut că noi suntem
stăpânii universului și Forța ne-a pedepsit! Ne-a lă-
sat un timp să rătăcim, până i s-a făcut milă de noi și
ne-a plasat în trecut... Sperăm însă că ne va salva și,
într-unul din cercurile viitoare, ne va permite să ne
vedem urmașii și altfel decât holografic!... Să nu mai
căutați portalul! Aici a fost, dar l-am închis, pentru
că ne-a fost teamă că vă veți întoarce pe o Alaia pus-
tie și noi nu vom mai fi să vă salvăm! Am avut drep-
tate...
Se uită apoi spre Saro și spre mama Suro:
330
 ─ Salut, marțianule! Salut, suriano! Nu m-aș fi
gândit vreodată că întoarcerea mea va însemna în-
tâlnirea cu aceia care populau Talo, în timp ce noi ne
aduceam copiii și pe mamele lor... Că trăiți în pace
împreună nu mă miră, atâta timp cât îl văd pe Ira și
pe femeia lui în mijlocul vostru... Peste tot pe unde
au umblat, el cu In au adus Armonia și acum, Iubi-
rea... Mă bucur, prieteni!
Două holograme îi făcură să apară pe Talub
de pe Reno și pe Caligat de pe Satia...
Talub era un umanoid cu fălci puternice, cu
sprâncenele proeminente și cu niște ochi albaștri ca
cerul, foarte clari și foarte veseli. Trupul îi era aco-
perit de un fel de solzi și toți, în afara lui Ira și a ve-
chilor săi prieteni, se întrebară dacă e vorba de un
costum spațial... Chiar el lămuri lucrurile:
─ N-aveți nici unul costum ca al meu, fiindcă
mie mi l-a dat Forța Universală... Bine era dacă-mi
dădea și mai multă minte!...
─ Salut, Talub, și bine ai venit la întâlnirea
noastră!
─ Salut, Ira! Îți mulțumesc că te-ai ținut de cu-
vânt! Salut prieteni! Sper să te mai revăd, In, fiindcă
sunt sigur că navele vii te vor ține ocupat și în cercul
în care ai intrat și, cine știe?, poate mai primesc o
șansă... Salut, Adia! Mi-era dor de tine! Ai rămas ace-
331
eași roșcată frumoasă de care mă îndrăgostisem
până peste urechi...
─ Nu te-ai schimbat deloc, Talub, și-mi pare
bine că ai rămas la fel de vesel și de dezamăgit în
dragoste... Mă gândesc totuși că în drumurile tale de
acum vei reuși să descoperi că pe altcineva aștepți și
acel cineva va ajunge să-ți dea liniștea și fericirea la
care visezi...
─ Așa să fie, Adia!... Salut, bătrâne Saro! Pen-
tru tine și pentru suriana noastră, Talo a însemnat
popasul, dar și reîntâlnirea cu Ira... Vă invidiez, însă
mă gândesc că drumurile sunt cu dus și întors și nu
se știe dacă nu ne vom intersecta din nou în carne și
oase...
Caligat tăcuse, privindu-l compătimitor pe
Talub și zâmbind bucuros spre prietenii săi din po-
iană... Când acesta tăcu, el continuă:
─ Ai reușit, Ira, ceea ce noi nu mai credeam să
se întâmple! E adevărat că nu putem să ne îmbrăți-
șăm sau să ne strângem mâinile, dar faptul că sun-
tem de față mă bucură nespus... Chiar dacă trebuie
să-l ascult din nou pe palavragiul de Talub! zâmbi el
afectuos, pentru că Talub fusese prietenul său cel
mai bun.
Spre deosebire de Talub, care era destul de
înalt și solid, Caligat, chiar dacă avea trăsături uma-
332
noide, era subțire ca un șarpe. Ochii îi erau oblici și
urmau forma obrajilor, iar buzele se arcuiau într-un
V deasupra bărbiei ascuțite. Era interesant, dar nu
respingător, pentru că purta în el o bonomie care îi
respira prin pori...
Aflată aproape de Ira, mama Suro îi transmise
mesajul ei pentru prietenii vechi care, deși doar ho-
lografic, reușeau totuși să reînvie legături pe care le
crezuse uitate:
─ Ți-am spus comandante In că vei veni la
suriană cu femeia ta... Nu e tocmai ce am vrut eu, dar
e bine și așa! Te voi mai vedea totuși; să nu crezi că
scapi așa de ușor de dragostea mea! Poate atunci,
Adia nu se va mai grăbi să plece într-un alt cerc fără
tine! Ia aminte, Adia! și ochii ei clipeau șăgalnic în
timp ce transmitea mesajul... Cred că Nat, Talub și
Caligat mi-au produs cea mai mare bucurie, fiindcă
ei sunt în trecut și chiar dacă îi vedeam, nu știam
totuși dacă și-au păstrat, unul dorul de ai lui, celălalt
modul ușuratic cu care privea viața, iar ultimul, bu-
nătatea... Acum v-am văzut! Le-ați păstrat pe toate și
vă văd în viitor purtându-le în continuare, dar veți
primi în dar înțelepciunea, iar nava vie a lui In vă va
aduce fie pe Talo, fie pe planetele voastre... Pe unde
veți merge, veți fi voi, dar veți avea cu voi și ceea ce
Forța Universală vă va dărui: puterea de a iubi și
333
Armonia... Cu Ira și cu Saro, eu am văzut cum ele ne
dau ceea ce ne lipsea: stabilitate, siguranță, liniște și
înțelegere... Iar de aici, bucuria de a trăi în cercurile
care ni s-au dat și ni se vor da! Fiți în grija Forței,
prietenii mei!
Ira transmise tot ce spusese mama Suro și cei
cinci îi mulțumiră într-un glas... Vorbele ei erau im-
portante, deoarece o cunoscuseră bine și știau cât de
adevărată era forța sa vizionară...
În poiana care se umpluse de invitați, dar care
păstra în mijloc Piatra și deasupra proiecțiile holo-
grafice ale celor cinci prieteni, Lilo și Ira îi prezenta-
ră, pe rând, pe toți cei de față...
Lilo îl cunoscuse bine doar pe comandantul
In... Despre ceilalți îl auzise de multe ori pe Ira po-
vestind, după ce descoperiseră Piatra Întâlnirii, așa
că nu se mai miră deloc când, după ce se prezentă,
Nat, Caligat și Talub îi făcură tot felul de complimen-
te, fiecare după firea lui... Cel mai hazliu fu, desigur,
Talub care îi ceru scuze Adiei că o părăsește, decla-
rând că se îndrăgostise de Lilo...
Era multă veselie și Ian cu Naima, și Missi cu
Harú, care fuseseră și ei prezentați, se simțeau ca în
poiana fermecată, deși pentru ei nu mai aveau nici-
un secret trecerile în alte cercuri sau salturile tem-
porale... Le părea rău doar că, deocamdată, nu pu-
334
teau să-i vadă pe cei cinci în carne și oase, dar co-
mandantul In le promisese că nu vor întârzia și
atunci când nava vie pe care deja o avea în minte va
fi gata, el și Adia îi vor lua și pe cei trei tovarăși și
vor veni pe Talo...
─ Ceea ce vă rog, dragi prieteni de pe Talo, e
să păstrați timpul unic pe care l-ați câștigat în trece-
rea voastră prin black hole... Așa, avem siguranța că
nu ne vom pierde și voi veți fi mereu punctul stabil
spre care să ne îndreptăm...
─ Așa va fi, comandante! răspunse Saro. Ira și
Lilo, Ian și Naima, și, dacă vor vrea să rămână, toți
prietenii lor de pe nava vie vor fi aici, stăpânind
timpul... Eu cu Mama Suro, în schimb..., avem altceva
de făcut! E vremea să ne odihnim puțin... Vom reveni
însă și, la următoarea întâlnire, vă promitem că vom
fi cu voi! Forța să ne ocrotească!
După ce hologramele dispărură, în poiană se
lăsă o clipă liniștea... Încă mai priveau toți locul din
care cei cinci păruseră să însuflețească adunarea,
când mama Suro, în felul ei neauzit, se întoarse spre
Ira și, cuprinzând-o în privirea ei și pe Lilo, le
transmise ceea ce toți gândiseră de la venirea pe
munte:
─ Aici este locul unde Forța Universală ne va
readuce cu încredere, pentru că voi ați dat sens prie-
335
teniei noastre și înțelegerii dintre ființe atât de dife-
rite... Dar nu e numai asta! V-am privit tot timpul și
am văzut cât de puternice sunt firele care vă leagă...
Sunteți unul, dar asta nu a însemnat nicio clipă că vă
substituiți! Fiecare se luptă în felul propriu să-și îm-
plinească menirea, de aceea puterea voastră este
dublă... O, dragii mei! E atât de frumoasă iubirea
voastră! Atât de statornică și de altruistă! Și atât de
necesară celor de pe Talo!

Ira și Lilo îi mulțumiră impresionați bătrânei

suriene, apoi, chemându-i pe toți, se îndreptară spre
cei patru tineri care așteptau respectuoși într-o
margine... Lângă ei apărură Bart cu Myra, Rian cu
Maia și, încet-încet, echipajul se refăcu...
Li se alăturară timizi, simțind că acolo era și
locul lor, reprezentanții celor trei populații de pe
Talo... Se prinseră toți de mână și, concentrându-se,
îi mulțumiră aceleia care făcuse posibilă nu numai
salvarea lor, dar și stăpânirea timpului: NAVA VIE!
O boare trecu peste munte, mângâindu-le
frunțile, și ei înțeleseră că atâta timp cât Armonia va
fi respectată, EA va rămâne speranța și certitudinea
lor...

336
 CUPRINS

.
0 5

PARTEA I. DE PE PĂMÂNT SPRE RANIA... 9

PARTEA II-A. DE PE RANIA SPRE TALO... 61

PARTEA A III-A. DE PE TALO SPRE PĂMÂNT... 188

PARTEA A IV-A. DIN NOU PE TALO... 265

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CORNIȚĂ, GEORGETA
În căutarea arhetipului: Nava vie: poveste/Georgeta Corniță – ,
Baia Mare: Eurotip, 2019
ISBN 978-606-617-393-3

821.135.1

337
De același autor:

 În căutarea arhetipului, poveste,

Editura Eurotip, Baia Mare, 2018
 (Coord.) Mimica. Dicţionar
multilingv (român, francez, englez,
german, maghiar), Editura
Universităţii de Nord din Baia
Mare, 2007
 Comunicare şi semnificare. Studiul
mimicii. Perspective
interdisciplinare, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare,
2006
 Comunicare şi semnificare.
Atributele mimice în paradigma
fizionomiei, Editura Universităţii
de Nord, Baia Mare, 2006
 Fonetica integrată, Editura
Umbria, Baia Mare, 2001
 Dialogul în paradigma comunicării,
Editura Umbria, Baia Mare, 2001
 Paradigme ale expresivităţii în
lirica populară nerituală din
Maramureş, Editura Umbria, Baia
Mare, 1997
 Manual de stilistică, Editura
Umbria, Baia Mare, 1995
 Metodica predării şi învăţării limbii
şi literaturii române (grădiniţă,
clasele I-IV, gimnaziu şi liceu),
Editura Umbria, Baia Mare, 1993

Profilul autorului:

Georgeta Corniță,
prof.univ.dr. emerit, Centrul Universitar
Nord din Baia Mare, Universitatea
Tehnică din Cluj-Napoca
 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y100100Y 100 Y 100C 50 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C 100C 100M 100C 100M 100 c 100 C 100M 100 M 100 M 100Y 100Y 100 Y 100C
C Y 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 75 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100 75 50 25 10 100Y 100B 100Y 100B
C Y
MB MB

De același autor:
În căutarea arhetipului, poveste, Editura
Eurotip, Baia Mare, 2018 „─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu aparin
niciunui timp... In știe acest lucru! Noi, însă, toi
(Coord.) Mimica. Dicţionar multilingv
aparinem unui timp pe care îl construim... Vă propun
(român, francez, englez, german,
maghiar), Editura Universităţii de Nord ca pentru această încercare să nu construii nimic,

Georgeta Corni ţă • ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI . NAVA VIE

din Baia Mare, 2007 fiindcă și înainte, și acum și după este totuna! Așa,
trecerea noastră va fi firească și fără pierderi, pentru
Comunicare şi semnificare. Studiul că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm noi...”
mimicii. Perspective interdisciplinare,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2006
Searching for the Archetype.
Comunicare şi semnificare. Atributele The living spacecraft
mimice în paradigma fizionomiei,
Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 'Mother Suro asked for their
2006 attention:
– Living spacecrafts are what they are
Fonetica integrată, Editura Umbria, because they do not belong to a
Baia Mare, 2001 certain time... In knows this! As for
ourselves, we belong to a time that
Dialogul în paradigma comunicării, we are building... I suggest that for
Editura Umbria, Baia Mare, 2001 this challenge you do not build
anything, because before, now and
Paradigme ale expresivităţii în lirica after are one and the same! Thus our
populară nerituală din Maramureş, crossing will be natural and without

ÎN CĂUTAREA
Editura Umbria, Baia Mare, 1997 losses, because losses will exist only if
we project them... Our difficulty in
Manual de stilistică, Editura Umbria,
this effort of eliminating time
Baia Mare, 1995

ARHETIPULUI
perception and supporting the living
spacecrafts as if we were part of
Metodica predării şi învăţării limbii şi
them... It might seem strange to you
literaturii române (grădiniţă, clasele I-IV,
gimnaziu şi liceu), Editura Umbria, that I speak like this, but what I am

nava vie
Baia Mare, 1993 telling you is what the Universal
Force wants me to communicate to
you...'
Profilul autorului:
Georgeta Corniă
• 2019
prof. univ. dr. emerit, Centrul Universitar
Nord din Baia Mare, Universitatea ISBN 978-606-617-393-3 Georgeta Corniă
Tehnică din Cluj-Napoca

C Y C Y
MB
georgeta cornita / nava vie 2019 MB