Sunteți pe pagina 1din 69

Colecţia CARTEA VIE

Coordonator Cristian Bădiliţă

MIRCEA ELIADE
Grafica: Adrian Papahagi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


BĂDILIŢĂ, CRISTIAN
întîlnirea cu sacrul / Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră.
Cluj-Napoca: Echinox, 2001 144p. ;20cm.
ISBN 973-9114-98-9
întîlnirea eu sacrul
Volum îngrijit de Cristian Bădiliţă în
I. Barbăneagră, Paul
colaborare cu Paul Barbăneagră
821.135.1.09 Eliade, M. (047.53)
929 Eliade, M.

Biblioteca Centrală
Universitară
Timişoara
© Editura ECHINOX, Cristian Bădiliţă, 2001
Mulţumim Editurii AXA - Botoşani pentru generozitatea de a
02147038
ne fi îngăduit preluarea în acest volum a unei părţi importante
din ediţia apărută în 1995.

ISBN 973-9114-98-9 iw?


Editura ECHINOX
Cluj, 2001
Editorii dedică această ediţie memoriei
doamnei Christinel Eliade

B*

nJKM -m
> -f*v*m*m nmw+r *

********* ■»* mw.*** 't***


:•*
: .—

Lector: Adrian Papahagi Cules şi


tehnoredactat: Adrian Papahagi

Bun de tipar: 20.05.2001 Apărut: 2001


Format: 70 x 100/24 Hîrtie: offset

Editura ECHINOX
CP. 80, Of. 1, 3400 Cluj, România
e-mail: echinox@mail.dntcj.ro
Pentru o «hermeneutică creatoare»
sau Reîntâlnirea cu Mircea Eliade

Un bun prieten italian, profesor la Universitatea din


Torino, îşi punea într-o zi această, pentru mine, stupefiantă
întrebare: „Nu înţeleg de ce Mircea Eliade continuă să fie atît
de citit chiar şi după zece ani de la moarte?" I-am răspuns
cam în doi peri: „Goethe e citit chiar şi după două sute de ani
de la moarte". Evoluînd într-un sistem „de castă" (a specia-
liştilor), specific Occidentului, sistem care tinde din ce în ce
mai vădit către depersonalizarea oricărui „produs", fie el
material ori spiritual, strălucitului profesor torinez îi scăpase
din vedere un amănunt esenţial, privitor la opera lui Eliade,
şi anume că aceasta este rodul unui spirit eminamente creator.
Se poate vorbi despre o pneumatologie eliadescă, cu condiţia
să eliminăm din zestrea semantică a cuvîntului orice conotaţie
creştin-apologetică. Cărţile profesorului de la Chicago
captează şi pasionează tocmai pentru că ele nu sînt altceva
decît un fel de romane sau povestiri iniţiatice (dar ce alteva
sînt, de pildă, „tratatele" lui Philon din Alexandria?), care au
drept personaje „ideile şi credinţele religioase" ale lumii.
Intr-o carte de convorbiri, publicată postum, Georges Dumezil
trebuia să răspundă la următoarea întrebare, uşor maliţioasă:
opera sa ştiinţifică va supravieţui oare veacului XX?
Răspunsul nu s-a lăsat deloc aşteptat: „In cazul în care
specialiştii vor dovedi că teoria mea nu funcţionează, atunci
cărţile mele ştiinţifice vor trece, în biblioteci, de la standul de
ştiinţă la standul de literatură. Prin urmare, undeva tot vor
rămîne". Replica indo-europenistului francez e valabilă,

7
cred, şi pentru Eliade. Se cuvine să încetăm a-1 mai privi pe ni, foarte prezentă în opera lui Ricoeur, de exemplu. [...].
Eliade compartimentat, fragmentarizat: aici, savantul şi pro- Pentru a înţelege faptele religioase trebuie să avem un fel de
fesorul, dincolo, eseistul şi autorul de proză fantastică. credinţă în puterea lor revelatoare. Această credinţă ne pune
Această grilă de lectură nu numai că nu i se potriveşte, dar într-o stare de spirit specială, aptă să primească semnificaţiile
riscă să ne blocheze nouă înşine, într-o manieră definitivă, faptelor respective".
accesul către miezul operei sale. Interpretările îmi place să cred că la rădăcina acestui volum se află o
„deconstructi-viste" practicate în ultima vreme, cu o asemenea „credinţă" hermeneutică, o asemenea stare de
deplorabilă notă tendenţioasă, sînt pe cît de inoportune pe atît veghe deopotrivă senină şi creatoare, singura capabilă să'
de sterile. Ele vin în contradicţie, o dată, cu principiul declanşeze „revelaţia" sensului unei cărţi sau al unei vieţi.
onestităţii ştiinţifice, şi, a doua oară, cu acel faimos deziderat Dacă pentru intelectualul occidental Mircea Eliade
eliadesc, al unei „hermeneutici creatoare", despre care reprezintă un simplu reper cultural (ce-i drept, de neocolit),
vorbesc şi doi dintre specialiştii intervievaţi în volumul pentru intelectualul român, strîns pînă la sleire în menghina
nostru. regimului comunist, el a fost şi a rămas, orice-ar crede
Eliade şi-a forjat conceptul de „hermeneutică creatoare" Cioran, un destin; în alţi termeni, un mit cu valoare
— esenţial pentru înţelegerea sensului operei sale — ple-cînd soterio-logică. După invadarea României de către trupele
de la celebra conferinţă a lui Nae Ionescu, intitulată „Iubirea sovietice „eliberatoare" generaţia interbelică — singura
ca instrument al cunoaşterii". Nae Ionescu reia, la rîndul său, generaţie realmente europeană — a suportat un dublu proces
într-o viziune creştin-ortodoxă, teoria platoni-ciană despre de exterminare: exterminare fizică (puşcărie, canal, moarte) şi
cunoaşterea „erotică", dezvoltată mai cu seamă în Phaidros. exterminare ideologică, printr-o sistematică damnatio
Conform acestei teorii cunoaşterea este un act de „simpatie" memoriae, care n-a încetat practic nici acum. Eliade s-a
între două entităţi însufleţite, un act de recunoaştere numărat printre exilaţi. Alţii au avut mai puţin noroc. O
reciprocă, de „con-naissance", după formula lui ('laudei, sumedenie dintre ei şi-au pierdut viaţa în temniţele comuniste.
adică, „de naştere împreună" a „obiectului" cu „subiectul" Cei care au supravieţuit condiţiilor monstruoase de detenţie
cunoaşterii. într-o asemenea viziune holist-inte-gratoare s-au „bucurat", pînă în decembrie '89, de un tratament
(recuperată şi de fizica modernă) nu se ştie, de fapt, cine adecvat statutului de „leproşi ai societăţii", de „duşmani ai
cunoaşte pe cine, întrucît, nu-i aşa?, într-o iubire autentică nu poporului şi clasei muncitoare". Jarul minţii lor însă a
se ştie cine iubeşte pe cine. „Hermeneutica creatoare" mocnit cu încăpăţînare sub această cenuşă spurcată. Pe la
defineşte aşadar procesul de cunoaştere iubitoare al unui jumătatea anilor '80 prima flacără avea să reizbucnească cu o
hermeneut care, transpunîndu-se într-o stare de aşteptare forţă extraordinară, lăsîn-du-i perplecşi în primul rînd pe
umilă, primeşte în cele din urmă revelaţia sensului autentic. oamenii regimului. Prin Jurnalul de la Păltiniş, publicat în
Natale Spineto formulează chestiunea în termeni filozofici: 1983 de către Gabriel Liiceanu, tinerii din România luau
„Cred că această credinţă hermeneutică, pe care o găsim la cunoştinţă de anvergura europeană a unui filozof trăitor printre
Eliade, este foarte apropiată de ideea unei precomprehensiu- ei, fost deţinut politic,

8 9
numit Constantin Noica. „Mitul Noica", ţîşnit cu o forţă teri- cunoscători profunzi ai vieţii şi operei sale. Am încercat să
bilă, pe fondul inanităţii intelectuale comuniste, a readus în compun un portret cît mai viu şi cît mai autentic, în acelaşi
actualitate generaţia interbelică, conferindu-i simultan aureola timp, evitînd din principiu atît registrul
martiriului şi laurii genialităţii. Noica, Ţuţea, Al. Paleologu apologetic-enco-miastic, cît şi cel steril-denigrator. Â bon
— trei dintre supravieţuitorii Gulagului românesc — au entendeur, saluţi
devenit relee vii, pe de o parte, între intelectualitatea anilor Cele patru interviuri cu profesorul de la Chicago, pre-
'30 şi cea a anilor '80, iar pe de altă parte, între marii exilaţi cum şi fotografiile, mi-au fost puse la dispoziţie de domnul
— Eliade, Cioran, Ionesco — şi cei obligaţi să supra- Paul Barbăneagră. Structura volumului şi traducerile îmi
vieţuiască, sub limita ruşinii, între graniţele de sîrmă ghim- aparţin.
pată ale pseudoRomâniei comuniste. Cristian Bădiliţă
GînditOBtinterzis sub comunism, Mircea Eliade a
„rede-butat" în propria-i cultură (în care, de fapt, cu greu se
mai putea recunoaşte) abia la sfîrşitul anilor '60, cu o culegere
de nuvele, îngrijită şi prefaţată de către nepotul său, Sorin
Alexandrescu. In rest, cîteva antologii de eseuri şi, extrem de
tfoziu, la sfîrşitul anilor '80, monografia despre religia tracilor,
precum şi celebra Istorie a ideilor şi credinţelor religioase,
cenzurată de studiul traducătorului Cezar Baltag despre
importanţa operei lui Eliade. Din aceste fărîme pe care
comuniştii le-au lăsat să cadă, la răstimpuri, sub ochii hămesiţi
ai intelectualilor români ne-am hrănit cu toţii ani şi ani de zile,
bucurîndu-ne şi mulţumind cerului chiar şi pentru atît.
Celelalte cărţi ale lui Eliade, netraduse — adică majoritatea
dintre ele —, circulau pe ascuns, erau copiate de mînă, ope-
raţiune extrem de anevoioasă, citite şi recitite cu nesaţ,
învăţate aproape pe de rost. Iată cealaltă faţă a lui Mircea
Eliade, la care un Occidental, trăitor într-o societate normală,
cu greu ar putea avea acees.
întîlnirea cu sacrul se doreşte în primul rînd o „reîntâl-
nire" cu omul Eliade, aşa cum s-a dezvăluit el pe sine însuşi
în faţa cîtorva jurnalişti privilegiaţi şi aşa cum a fost
dezvăluit semnatarului acestor rînduri de o mînă de

10
»»
PATRU INTERVIURI CU ELIADE
PRIMUL INTERVIU CU MIRCEA ELIADE (1979)
Dorul de Absolut

Mircea Eliade, sînteţi mitolog, specialist în istoria com-


parată a religiilor şi, în plus, aţi scris mai multe romane.
Unul din aceste romane v-a făcut celebru la numai 26 de ani.

ce înseamnă să fii admirat

Da, era în 1932. Tocmai mă întorsesem la Bucureşti din


India, unde petrecusem cîţiva ani ca să studiez filozofia teh-
nicii yoga. Eram profesor-asistent Ia universitate, dar şi scrii-
tor, şi am primit premiul unui concurs literar, în urma căruia
am fost publicat. Cartea mea se intitula Maitreyi. Era un
roman de dragoste exotic; a fost tradus mai tîrziu în franceză
sub titlul La Nuit bengali. Romanul a avut un succes enorm,
lucru care ne-a surprins şi pe editor şi pe mine însumi. La 26
de ani deci am devenit celebru: ziarele româneşti vorbeau
despre mine, eram recunoscut pe stradă, etc. Ştiţi, e destul de
uşor să străluceşti într-o cultură provincială, unde toată
lumea se cunoaşte, mai mult sau mai puţin — nu ca la Paris
sau la New York. Această experienţă a fost extrem de impor-
tantă pentru mine, căci am ştiut încă de tînăr ce înseamnă „să
fii admirat".

Eraţi la prima tentativă literară?

Nu chiar. La 14-15 ani scrisesem amintiri de călătorie,


povestiri de aventuri în delta Dunării şi în Carpaţi. Mai cu

15
seamă, o carte autobiografică: Romanul unui adolescent voiam să stăpînesc timpul
miop. Căci eram foarte miop şi din pricina asta aveam un
complex. Mă găseam din cale-afară de urît şi credeam că Nu, nu numai. Eram împătimit de ştiinţe: entomologie,
niciodată n-o să fiu iubit. Din acest roman am publicat abia botanică, chimie şi, deja, de rădăcinile chimiei, adică, de
mult mai tîrziu cîteva fragmente. Scriam, de asemenea, arti- alchimie. Ce mă captiva era unitatea materiei şi transformarea
cole despre insecte; am scris, de exemplu, un scurt eseu inti- ei în energie. Cînd am aflat din lecturi că visul alchimiştilor
tulat „Cum am descoperit piatra filozofală". fusese transmutarea materiei în aur, am vrut să ştiu cum şi de
ce? Şi foarte repede am descoperit dimensiunea mitică a
Pe-atunci eraţi încă licean. Cînd aveaţi timp să şi transmutaţiei. Căci alchimia, ştiinţă tradiţională, nu
scrieţi? prelucrează numai materia, prin transmutaţie, ci şi sufletul.
Alchimistul care încearcă să fabrice aurul se transmută pe sine
eram un elev sucit însuşi în decursul acestei încercări, în aşa fel încît aurul, în
alchimie, nu este numai un metal, ci şi — sau în primul rînd
Scriam noaptea. Pusesem la punct o tehnică pentru — simbolul perfecţiunii, al libertăţii, al nemuririi. Vedem
reducerea orelor de somn — în fiecare seară dormeam cu foarte bine lucrul acesta în textele alchimiştilor. Sîntem
cinci minute mai puţin. Cînd am reuşit să cîştig o oră — foarte departe de obiectivitatea din ştiinţa modernă, în
trecînd, de exemplu, de la şase la cinci ore de somn — am alchimia chineză, de pildă, extrem de importantă, alchimistul
menţinut ritmul acesta timp de o lună, apoi reîncepeam. visează să fabrice aurul, dar nu asta îl interesează cu
Numai că atunci cînd am trecut de la patru ore treizeci la adevărat. Alchimistul, în China, caută mai întîi de toate elixirul
patru ore douăzeci şi cinci, apoi la patru ore douăzeci, am vieţii îndelungate. Laboratorul alchimistului este ca yogi-nul
început să dorm prost şi să am ameţeli. A trebuit să mă care face exerciţii de stăpînire a trupului şi a spiritului.
opresc... Cu părere de rău, pentru că simţeam că am atîtea
lucruri de citit, atîtea limbi străine de învăţat. Ce înseamnă pentru un adolescent care studiază chi-
Apoi, eram un elev sucit, care se interesa de istorie cînd mia descoperirea alchimiei?
ar fi trebuit să înveţe matematică, ori se iniţia în sanskrită,
cînd ar fi trebuit să se ocupe de gramatica latină. Eram revoltat Ce mă fascina pe mine era stăpînirea timpului, pentru
împotriva sistemului prea rigid al liceului. Mai cu seamă, că alchimistul, transformîndu-şi minereul în doar cîteva luni
aveam alergie la manualele şcolare, iar banii pe care mi-i sau cîteva zile, se substituie într-un fel naturii şi reuşeşte în
dădea tata ca să le cumpăr, îi dădeam pe cărţi adevărate, felul acesta să accelereze timpul. în prealchimia societăţilor
adică, pe acelea care nu-mi erau impuse de profesori. Tata nu primitive minereul era văzut ca un embrion sălăşluind în
şi-a dat seama decît după vreo patru sau cinci ani. pîn-tecele ţărînei-mamă. Aceleaşi societăţi consideră că
trebuie să treacă două, trei mii de ani pînă ce minereul
Ce cumpăraţi? Romane? respectiv —
16
1 ^7
fierul, de pildă — să se transforme în aur. Prin urmare, alchi- jească începe prin a recita mitul cosmogonic. Apoi, mitul
mistul, prin faptul că se substituie lucrării naturii, accelerează originii bolii. Apoi, mitul primului şaman care a vindecat
timpul. boala. Astfel pacientul e proiectat la începutul timpului,
înainte de creaţie; el reface simbolic întreg parcursul creaţiei.
astăzi se lucrează în laborator ca în uzină Şi dacă îl reface cum trebuie, se vindecă. înseamnă că marele
vindecător a reuşit literalmente să ia boala cu mîna.
Pe de altă parte însă, consecinţele sînt teribile, căci, Asta vrea să spună că omul tradiţional, în culturile pri-
dacă, începînd cu secolul al XlX-lea, o dată cu naşterea chi- mitive, nu crede în capacitatea sa de a îndrepta lucrurile. Nici
miei organice şi a biologiei, omul devine stăpînul timpului, nu îndrăzneşte să le îndrepte — îndreptarea e foarte compli-
el poartă în acelaşi timp responsabilitatea şi povara descope- cată şi poate fi primejdioasă. El nu este sigur de ceea ce face
ririlor sale. Toate tehnicile, toate cunoştinţele, toate gesturile decît dacă el recreează lumea, în mod simbolic. Alchimia, în
aveau altădată un aspect sacru. Cînd alchimia a devenit chi- măsura în care este deja o acţiune asupra materiei, marchează
mie, aspectul sacru s-a pierdut. Astăzi se lucrează în laborator punctul de trecere de la un sistem la altul, de la tradiţie la
ca în uzină. Semnificaţiile transistorice şi transcendente au modernitate.
dispărut. Ştiinţa modernă nu mai urmăreşte decît
cunoaşterea, stăpînirea materiei. Obiectivul ei este altul. Mai există alchimişti în zilele noastre?
Avem de-a face cu un fenomen nou, foarte grav.
Da, cîţiva. Eu am cunoscut doi alchimişti contempo-
Totuşi alchimiştii rămîn marii precursori ai ştiinţei rani, pe germanul von Bernus, care practica alchimia ca tera-
moderne. peutică, şi, în Franţa, pe Eugene Canseliet.

Da, bineînţeles. Ei lucrează cu minereuri, cu plante; e Cum explicaţi interesul actual al publicului pentru
drept că ei pregătesc apariţia ştiinţelor. Alchimia a devenit, alchimie? întoarcerea ei surprinzătoare în societatea noastră
nu doar chimie, ci şi botanică, medicină. Există o continuitate. ştiinţifică şi industrială?
Ceea ce s-a schimbat însă total, în zilele noastre, este
comportamentul universal ce caracterizează stadiul arhaic al regiunea nocturnă a spiritului
culturilor. Tot ce se făcea altădată: agricultură, mineralogie,
metalurgie, medicină, avea drept model creaţia lumii, Acum douăzeci şi cinci de ani, alchimia era considerată
cosmogonia. Tot timpul se punea întrebarea cum Fiinţa a ca o prechimie sau o protochimie, o chimie elementară,
ajuns să fie, cum lumea a luat Fiinţă. Nu doar în teorie, ci embrionară. Acesta era punctul de vedere al istoricilor
pînă în cele mai mărunte aplicaţii practice. In Tibet, de ştiinţei. Astăzi, datorită interesului pe care am început să-1
exemplu, cînd cineva este bolnav, lama care vine să-1 îngri- avem pentru mituri şi simboluri, precum şi datorită traduce-

18 19
rii unor texte alchimice devenite în sfîrşit accesibile, lucrurile dentalilor pentru yoga, zen, alchimie exprimă noua libertate
se văd cu totul altfel. Atracţia exercitată de alchimie în a fiecăruia de a-şi căuta drumul propriu în imensa varietate a
Statele Unite, în Anglia, în Franţa sau Germania, vine din credinţelor omenirii. Prin acest ocoliş vom reveni, cred eu,
fantastica ei putere imaginară. Pe măsură ce noi citim textele într-o bună zi, la propriile noastre izvoare spirituale şi reli-
alchimice sau privim ilustraţiile alchimice, atît de puternice, gioase.
sîntem fascinaţi chiar dacă nu le înţelegem întotdeauna.
Această formidabilă putere de fascinaţie explică, îmi pare
Dumneavoastră înşivă aţi petrecut cîţiva ani în India,
mie, succesul actual al alchimiei. Bachelard spunea foarte
în tinereţe. Aţi fi ceea ce sînteţi acum dacă n~aţi fi trăit în
just că viaţa nocturnă a spiritului are o importanţă primor-
Extremul Orient?
dială faţă de viaţa lui diurnă reprezentată de cunoaştere.
Regiunea nocturnă a spiritului, iată lucrul cel mai semnificativ
E-adevărat că eu însumi am făcut un asemenea ocoliş.
în alchimie.
Cînd am plecat în India aveam 21 de ani. Pe-atunci eram
foarte interesat de filozofie. Or, pentru un occidental, era o
Interesul nostru pentru mituri şi simboluri nu se explică
mare aventură să meargă în Extremul Orient. Am ales India
prin regresul spiritualităţii în civilizaţia modernă? Şi, legat de
din două motive: gîndirea indiană şi, mai cu seamă, cultura
asta, de nevoia omului de spiritualitate?
ţărănească, păstrată acolo intactă. .
omul se întoarce la sine însuşi pe drumul cel mai lung ieşirea din timp
Nu mai e nici un secret pentru nimeni că, în lumea occi-
Experienţele din India m-au făcut să înţeleg cu adevărat
dentală, trăim o criză spirituală adîncă: desacralizarea cos-
gestul unui ţăran român sau grec atunci cînd îngenun-cheau
mosului, a Bisericilor, desacralizarea raporturilor umane.
şi-şi făceau cruce în faţa unei icoane. înaintea şederii mele în
Asta creează un vid pe care fiecare dintre noi încearcă să-1
India, eram puţin jenat de latura fetişistă a cutărui sau cutărui
umple, practicînd yoga, zen, prin alchimie, dar fără să
gest şi mă gîndeam că adevărata religie era mai întîi de toate
meargă la izvoarele propriei religii, ceea ce mi se pare un
reflecţie şi meditaţie, ca orice creştin care se crede evoluat.
fenomen foarte ciudat.
Descoperind însă importanţa extraordinară a simbolismului
Altădată preotul şi rabinul erau cei care-ţi dădeau răs-
pentru poporul indian, am înţeles cît de mult subestimasem
punsuri, care-ţi arătau textele de citit. Astăzi, invers,
odinioară sensul existenţial al simbolului.
creştinul şi evreul sînt cel mai adesea rupţi de propriile lor
tradiţii, şi nu fac nici un efort ca să se reapropie de ele ori să le
Aţi avut vreo experienţă, în acest domeniu, care v-a fra-
înţeleagă. Eu cred însă că omul se întoarce la sine însuşi pe
pat în mod deosebit?
„drumul cel mai lung. Entuziasmul extraordinar al occi-

20
21
Da, ce m-a frapat a fost venerarea, de către femeile
deschiderea către cosmos
cunoscute pentru castitatea lor, a zeului Shiva, care este sim-
bolizat printr-un lingam, organul sexual masculin. Phallus-u\
Da, şi, fără îndoială, pentru că toată generaţia mea, de
se recunoaşte imediat şi e imposibil ca cineva să nu-1 distingă
la marxişti la Sartre, e dominată de descoperirea Istoriei şi a
de la prima ochire. In acelaşi timp insă, el este şi simbolul
istoricităţii. Asta în măsura în care omul este o fiinţă trăitoare
unui zeu, pe lîngă expresia evidentă a fecundităţii lui, în cali- în timpul istoric ireversibil. Personal, mă opun unei ase-
tate de creator al lumii. Ei bine, femeile acelea ştiau să facă o menea reducţii, m că mi-ar fi teamă de Istorie, ci pentru că
deosebire totală între obiect şi simbol, ca şi cum, dintr-o omul trăieşte şi într-un timp non-istoric: timpul viselor, tim-
dată, obiectul ar fi dispărut. Era foarte impresionant! pul imaginarului etc.
Asta mi-a permis să înţeleg, prin analogie, cum ţăranii Nu văd de ce am exclude timpul cosmic, care nu este
europeni văd, de pildă, o imagine a Fecioarei cu pruncul. ireversibil, ci reversibil, ciclic şi atît de important pentru specia
Mama devine aici, în sens propriu, altceva. Experienţele umană, specie de care uităm adesea că, şi ea, face parte din
mele indiene m-au convins de forţa şi de transmisibilitatea cosmos. Pur şi simplu vreau să spun că nu putem face
simbolului. abstracţie de ceea ce toată lumea trăieşte şi cunoaşte: succe-
siunea ritmică a zilei şi a nopţii, revenirea, în fiecare an, a
Făceaţi, mai înainte, o rapidă comparaţie între alchi- anotimpurilor, etc. Sînt experienţe umane de tip cosmologic în
mist şi yogin. care timpul este ciclic. A ţine seama de ele nu aduce cu sine
evadarea din Istorie, ci o deschidere către o admirabilă
Yoginul lucrează asupra propriei fiziologii, asupra res- transcendenţă, palpabilă, care face posibilă comunicarea cu
piraţiei, de pildă, încercînd să-şi menţină o postură „stabilă şi natura, cu animalele, cu plantele.
plăcută", cum zice Patanjali. Prin asceza practicată pe
pro-priu-i trup el ajunge la un rafinament al materiei exact ca Aţi merge pînă acolo încît să vedeţi în deschiderea
alchimistul care „torturează" metalele — aceasta e expresia către cosmos şi o deschidere către Tot?
folosită — şi le purifică în laboratorul său. In ambele cazuri
se ajunge la o autonomie absolută a spiritului, întrucît acesta Da, asta e! Căci deschiderea în faţa cosmosului este şi o
încetează să mai fie condiţionat, pe de o parte, de deschidere faţă de semnificaţia profundă a tuturor lucrurilor.
psihofizio-logie, pe de alta, de lumea materială exterioară. Primăvara nu se reduce la creşterea vegetaţiei. Orice
De fiecare dată se iese din timp. Sînt două căi perfect adolescent resimte, în carnea sa, că primăvara aduce ceva în
paralele. plus: o reînnoire, o renaştere. La fel se întîmpla şi cu arborele
sacru, în unele religii primitive. Sacralitatea arborelui nu vine
Nu sînteţi, dumneavoastră înşivă, implicat în această din naivitatea cîtorva bieţi indigeni care s-au apucat să îl adore
problemă? Scriitorul, eruditul, filozoful din dumneavoastră, fără nici un rost, ci din simbolismul frunzelor care
nu caută să iasă din timpi
22
23
cad toamna şi cresc din nou primăvara. Arborele sacru este o El are o valoare exemplară. E un model transistoric. Unul
dintre cazurile cele mai caracteristice este mitul originii
minunată expresie a misterului creaţiei permanente a cosmo-
cangurului. La un moment dat o fiinţă supraomenească a creat,
sului.
în Australia, cangurul. Cînd triburile australiene vor să vîneze
De aceea vă vorbesc de o religie cosmică, unde sacrul canguri, ele repetă, ritualic, mitul şi, cîteva zile după aceea,
se revelează prin fenomenele ce ne leagă de cosmos. Nu cangurii apar în regiunea respectivă. Foarte probabil, acest mit
numai prin om, ca în iudaism şi creştinism, de un Dumnezeu datează din paleolitic. La fel se întîmplă şi în agricultură. Dacă
dominator, stăpîn al Istoriei. recolta e ameninţată de secetă, cineva recită $ mitul cosmogonic
şi apoi mitul originii agriculturii, etc. Asta e marea funcţie a
De foarte mulţi ani studiaţi miturile. Ce este un mit? Şi mitului în societăţile tradiţionale, acolo unde mitul e viu. El stă la
care este funcţia mitului în societăţile vechi şi modernei baza vieţii culturale, sociale, religioase.

eficacitatea mitului viu Din numeroasele dumneavoastră exemple reiese că


mitul ar fi un procedeu, un mijloc capabil să asigure rezultatul
O definiţie elementară a mitului ar putea fi că el spune o perfect al unei operaţii.
poveste sacră. Mitul este o naraţiune sacră. Pentru că per-
sonajele acestei naraţiuni sînt întotdeauna supraomeneşti. Absolut. Polinezienii sînt consideraţi drept cei mai buni
Mitul cosmogonic, de exemplu, este povestirea creării lumii navigatori din lume, întrucît, cu canoele lor rudimentare,
de către un zeu ori de către mai mulţi zei. Mitul originii unei ştim că străbat mii de kilometri. Or, la originea eficacităţii lor
plante sau al originii omului, e povestirea care explică în ce excepţionale se află un mit care era povestit cu prilejul fiecărei
fel planta sau omul au luat fiinţă. La fel se întîmplă în ce expediţii a lor pe mare. Din punct de vedere existenţial, asta e
priveşte originea morţii, originea unei instituţii, a agriculturii. foarte important. Imaginaţi-vă aceşti navigatori pe vreme de
Ceva s-a întîmplat în timpul mitic: un eveniment a avut loc, furtună. Dacă ei repetau exact ceea ce-i învăţa mitul despre
în urma căruia a apărut moartea, sau o anumită instituţie originea navigaţiei, în absolut toate detaliile lui, erau siguri că
socială, sau agricultura. Cît priveşte mitul originii morţii, nu li se va întîmplă nimic. Ne dăm seama că erau extrem de
lucrurile sînt foarte clare, mai cu seamă în mitologia africană. destinşi în mijlocul celor mai crunte primejdii, ceea ce le
Dumnezeu hotărîse să-i lase pe oameni sa trăiască mult timp, dădea o şansă în plus de reuşită, deloc de neglijat. Dacă însă, în
dar oamenii au comis o greşeală, deci, în urma acestei pofida tuturor măsurilor de precauţie, naufragiul se producea
greşeli, omul a devenit muritor. Mitul retrasează întotdeauna totuşi, cauza era foarte uşor de înţeles: ei nu respectaseră cu
circumstanţele în care o anumită condiţie a luat fiinţă. destulă fidelitate mitul, modelul.

Da, dar care este exact funcţia mitului?

25
24
Miturile greceşti au aceeaşi rigoare? Aceeaşi eficacitate De ce mitul progresului infinit n-a supravieţuit stării de
pentru comportament'? criză create mai întîi de Primul, iar după aceea, de al Doilea
Război mondial?
Dificultatea este că, la un-moment dat, întreaga mitolo-
gie greacă olimpiană a fost rescrisă de poeţi şi mitologi, care Pentru că, mi se pare mie, prea s-a crezut că progresul
au interpretat în felul lor unele teme mitice fundamentale. înseamnă doar dezvoltarea tehnologiei. întemeietorii acestui mit
Toate aventurile lui Zeus, care se împreunează, nu doar cu sînt, în secolul al XVIII-lea, enciclopediştii, apoi urmează
soţia sa, Hera, ci se metamorfozează pentru a seduce diferite Auguste Comte şi genialii creatori ai chimiei orga- -nice, care au
zeiţe locale, sînt istorii reinventate plecînd de la mitul central reuşit primele sinteze ale materiei, precum grăsimea sau laptele.
al* zeului â%nosferei unindu-se cu zeiţa Pămînt. Miturile Aceste descoperiri bulversante au sporit încrederea în progres.
greceşti sînt mai puţin semnificative decît cele ale societăţilor Pe de altă parte însă, nici unul dintre marii profeţi ai progresului
primitive, întrucît ele sînt foarte sofisticate. n-a fost un mistic, în sensul că ştiinţa şi tehnologia i-ar fi ajutat
pe oameni să devină mai buni. Foarte repede s-a constatat că nici
Şi astăzi? Există mări mituri în societatea noastră încrederea, nici optimismul lor nu erau în stare să schimbe firea
ştiinţifică şi industrială! omului. Mitul progresului infinit se situa la un nivel, să-i zicem,
laic. Fapt care explică de ce prima mare criză istorică 1-a ucis.
moartea miturilor moderne >.

Da, există cel puţin două. Sau, mai bine zis, au existat Şi ai doilea mare mit al societăţii noastre, care el
cel puţin două, căci au murit ori sînt la ceasul morţii.
Primul este mitul progresului infinit, legat de acţiunea Ideologia comunistă. Vedem foarte bine că însăşi
ştiinţei şi a tehnologiei, care a traversat tot secolul al XlX-lea gîn-direa lui Marx a fost marcată de un mit mesianic: lupta
pozitivist, şi care a fost distrus în mare parte de teribila heca- claselor, interpretată ca o bătălie apocaliptică între forţele
tombă a celor două războaie mondiale. Pînă în 1914 Binelui şi ale Răului, apoi victoria forţelor Binelui, în urma
Occidentul a crezut în atotputernicia tehnologiei pentru sal- căreia rezultă societatea fără clase, paradisiacă. La începutul
varea lumii. Astăzi, nimeni nu mai crede în aşa ceva. Fi- revoluţiei bolşevice se întîmpla că unii muncitori, convinşi că
zicienii atomişti, de pilda, sînt cu toţii pesimişti. Ei nu mai comunismul avea să schimbe lumea, roboteau în uzină pînă
îndrăznesc să creadă în imposibilitatea războiului atomic. Se la optsprezece ore pe zi, din cîte ştim. Un asemenea efort
îndoiesc că omul, ca specie, s-ar mai putea salva, chiar dacă fizic n-ar fi fost posibil decît în măsura în care munca avea o
n-o strigă în gura mare. Invers însă, atunci cînd omului de pe semnificaţie mesianică, milenaristă, implicînd faptul că revo-
stradă i se spune că petrolul riscă să se isprăvească într-o luţia bolşevică avea să mîntuiască lumea.
bună zi, acesta îşi exprimă imediat încrederea în savanţi, care
vor „găsi ei vreun înlocuitor".
26 27
Astăzi, dizidenta din U.R.S.S nu arată că mitul marxist putea oricînd să refacă animalul.
e pe cale să moarâl In schimb, fertilitatea seminţei şi fertilizarea
pămîntu-lui, descoperite de agricultură, aveau să transforme
Da! Atins, fără îndoială, de Gulag. Totuşi, invers decît totul. Nu numai existenţa nomadă înlocuită prin sedentarism
mitul progresului, mitul marxist posedă toate caracteristicile şi întemeierea satelor, care, în cîteva mii de ani, au sporit de o
unei religii din moment ce dă — sau dădea — o semnificaţie sută de ori populaţia omenirii, dar şi credinţele religioase. De
globală vieţii umane, din moment ce justifică — sau justifica la apariţia agriculturii datează asimilarea simbolică a
— lumea şi Istoria. Pămîntului cu femeia, cu ţârîna-mamă, care trebuie să fie
fecundată de zeul Cerului, în aşa fel încît fertilitatea solului
Mitul este anterior religiei? Se poate el naşte sau menţi- este inter-pretată ca rezultatul acestei căsătorii. Femeia căpăta
ne fără religie, ori în afara religiei1? o mare importanţă religioasă şi socială, ba chiar se pare că, la
începuturile agriculturii, ea ar fi fost „proprietara" solului. Un
consecinţele religioase şi spirituale ale ciclu se instituia: fecunditatea animală-fecunditate vegetală,
apariţiei agriculturii ploaie-lună, zeu al Cerului-zeiţa Pămîntului, moarte şi
înviere.
Evident că nu! Şi de altfel, viziunea marxistă e mai Moarte şi înviere: sămînţa care, în fiecare primăvară,
degrabă „sublimă" decît religioasă... Dar valorile spirituale rodeşte o nouă plantă a fost o mare descoperire pentru om.
sînt direct legate de unele evenimente istorice de o mare De aici s-a născut speranţa că circuitul cosmic se repetă şi în
anvergură, şi ele nici nu pot fi concepute fără sau înaintea cadrul speciei umane. O asemenea concepţie e de neînchipuit
acestor evenimente. Nu voi lua decît un exemplu, funda- înainte de neolitic. Toate marile religii ale lumii prelungesc
mental, acela al apariţiei agriculturii. descoperirile neoliticului. Consecinţele religioase şi spirituale
Omul are peste 2 milioane de ani, în vreme ce ale apariţiei agriculturii sînt considerabile.
agricul-tura a apărut acum aproape 15 000 sau 16 000 de ani.
In timpul celor două milioane de ani, omul a fost vînător, iar Asta e adevărat pentru societăţile agrare, dar, în socie-
femeia lui se ocupa cu strîgerea, culesul fructelor sau al tatea noastră actuală, mai e posibil un asemenea tip de cre-
seminţelor de tot felul. Asta a avut consecinţe considerabile. dinţă sau de religiei
Vînătorul nu cunoştea decît două anotimpuri, iarna şi vara,
corespunzătoare perioadelor în care animalele sălbatice religiozitatea cosmică a mişcării hippy
fătau. El nu se interesa decît de vînat, în aşa fel încît îi va crea
acestuia un stăpîn: stăpînul fiarelor, care, în acelaşi timp, era Religiile agrare au supravieţuit foarte multă vreme. Ele
şi propriul lui protector. Important era să păstreze scheletul, au fost integrate mai apoi culturilor urbane, unde oraşul devine
căci, plecînd de la oase, gîndeau vînatorii, stăpînul fiarelor simbolic imaginea şi centrul lumii, pînă la sfîrşitul Evului

28 29
Mediu. Acum lucrurile stau invers: problema actuală este loc de a-şi scoate din sărite părinţii şi profesorii.
desacralizarea totală, atît a cosmosului, cît şi a societăţii
umane. Pînă la noi, aşa ceva nu s-a mai întîmplat în Istorie.
Credeţi aşadar în capacitatea de reînnoire umană şi
Credeţi că această desacralizare este ireversibilă! spirituală a unor mici grupări!

A, nu! Eu predau de mulţi ani în Statele Unite, cum Fără să anticip ce va fi, cred cu toată convingerea. Spre
ştiţi, aşa încît am avut ocazia să observ îndeaproape mişcarea exemplu, aici, în Europa, nici n-aveţi idee cum mişcarea pen- **
hippy şi să-i urmăresc efectele asupra studenţilor mei. Ei tru drepturile civice, în Statele Unite, a revalorizat religia printre
bine, se vede foarte clar, la hippy, că ei au descoperit un« tinerii angajaţi în această treabă din raţiuni etice şi politice.
lucru considerat pierdut încă de pe vremea Profeţilor: reli- Viaţa comună, marşurile, cîntecele, dificultăţile întîinite au
giozitatea cosmică! Şi, în acelaşi timp, semnificaţia vieţii ca transfigurat o mare parte dintre ei. Aşa încît au trecut de la planul
epifanie sacramentală, ca ceva mult mai preţios decît era ea social la cel religios. Nu se putea bănui aşa ceva la început.
pentru părinţii lor, reprezentanţii Establishment-uhxi.
Valorizarea, de către ei, a nudităţii şi a sexualităţii este Vreţi să spuneţi că unele mişcări considerate astăzi
de tip ritual, nu psihologic. Ei au descoperit în dragoste, nu o politice sînt deja mişcări transpolitice, care pun bazele unei
plăcere orgiastică, ci o eliberare a complexelor de inferio- reînnoiri religioase!
ritate şi culpabilitate. La fel, muzica, sărăcia, seninătatea au,
pentru ei, o valoare spirituală. Ei au redescoperit natura ca încă o dată, fără să anticip nimic, nu mă îndoiesc nici o
epifanie a sacrului. clipă de lucrul acesta. La începuturile sale, creştinismul era
privit nu ca o religie, ci ca un ateism, şi era normal, întrucît
Da, dar mişcarea hippy e în regresie. N-aveţi sentimen- creştinii refuzau să aducă sacrificii zeilor romani. Nu trebuie
tul acesta! să identificăm structurile religioase la naştere cu cele de mai
tîrziu: adică, mari religii universale. Iudaismul, creştinismul,
Nu-i sigur. Cei care au participat la această mişcare sînt budismul, islamismul au început prin a fi credinţele unui
mai bătrîni cu zece ani. Ei au mers în biblioteci, unde au citit, pumn de oameni, timp de generaţii întregi. E posibil ca ceva
post factum, texte religioase despre a căror existenţă habar analog să se întîmple şi astăzi. Poate că nu în sensul tradiţio-
nu aveau. Apoi s-au dus în şcolile primare, unde au desco- nal, iudeo-creştin, cum înţelegem de obicei, adică, sub o
perit spontaneitatea creatoare a copilului. Ceva a rămas în ei, formă cunoscută deja.
ba chiar s-a întărit. In vreme ce, la început, nu erau decît nişte
contestatari, faptul de a sta gol puşcă în stradă sau de a prac- Atunci sub ce formă!
tica amorul liber fiind considerat mai ales ca un excelent mij-

30 31
mîntuirea prin cultură Adică sîntem condamnaţi la erudiţie. Precum bibliote-
carul miop al lui Nietzsche, în biblioteca lui infinită...
Ceea ce este cu totul şi cu totul nou, cred, e faptul ca noi
sîntem condamnaţi la cultură. Vreau să spun că tradiţiile Da, dar trebuie precizat. Bibliotecarul lui Nietzsche este
orale pe care s-au constituit pînă acum civilizaţiile arhaice au omul modern, redus, după filozoful german, la singura
dispărut sau aproape, ca şi tradiţiile oculte, aşa încît noi nu capacitate de a comenta. In timp ce eu, unul, cred într-o erudiţie
mai putem dobîndi decît o iniţiere livrescă. Sîntem puţin pre- completată de o hermeneutică creatoare. Prin studierea acestui
cum literaţii din amurgul lumii elenistice. Se ştie, de exem- munte de texte e posibil — ori va fi posibil — să înte- •» meiem
plu, că marile tratate din Corpus Hermeticum (redactate între noi valori.
secolul al III-lea a. Chr. şi secolul al II-lea p. Chr.) aveau
reputaţia că ar conţine taina gnozei supreme, o ştiinţă Nu vă temeţi aşadar că aceste texte s-ar putea anula
esote-rică mîntuitoare. Simplul fapt de a citi, medita şi înţelege unul pe altul facilitînd, dimpotrivă, o reîntoarcere la credinţa
textele respective echivala cu o „iniţiere". Acest tip nou de religioasă?
„iniţiere", individuală şi pur spirituală, devenită posibilă
printr-o lectură atentă şi prin meditarea unui text ezoteric, Nu, deloc, fiindcă activitatea hermeneutică înseamnă
s-a dezvoltat mai cu seamă în epoca imperială şi în special descifrarea semnificaţiei a ceea ce noi numim fenomen reli-
după triumful creştinismului. Era consecinţa, pe de o parte, a gios. Cred că activitatea istoricului religiei depăşeşte erudiţia
prestigiului considerabil de care se bucurau „cărţile sfinte", propriu-zisă, şi chiar interesul oricărei istorii — istoria artei,
considerate de origine divină, şi, pe de altă parte, după secolul istoria dreptului, istora limbii — întrucît noi sîntem, aici, în
al V-lea al erei noastre, a dispariţiei misteriilor şi a eclipsării faţa unor realităţi spirituale, aşa cum au fost ele trăite, din
altor organizaţii secrete. epoca vînătorilor pîhă în zilele noastre.
In perspectiva acestui nou model de iniţiere, transmite-
rea doctrinelor ezoterice nu mai implică un „lanţ iniţiatic"; adevărata hermeneutică schimbă omul
textul sacru poate fi uitat vreme de secole întregi; apoi, e
suficient să fie redescoperit de un cititor competent, pentru Toate situaţiile existenţiale, toate crizele, toate spe-
ca mesajul lui să redevină inteligibil şi actual. E ceea ce s-a ranţele şi toate deznădejdile omenirii se reflectă în religie. în
întîmplat cu Corpus Hermeticum, redescoperit şi tradus în aceste stadii diferite, precum şi în diferitele stadii ale istoriei,
latină, în secolul al XV-lea, de Marsilio Ficino. Fenomenul noi redescoperim şi studiem spiritul uman în totalitatea lui.
este mult mai amplu şi mai profund în zilele noastre. Noi De aceea cred că istoria religiilor este o disciplină privile-
cunoaştem practic toate textele sacre ale tuturor religiilor, le giată, avînd "o semnificaţie mult mai gravă decît toate cele-
avem pe toate la îndemînă. E o situaţie fără precedent în istoria lalte discipline istorice.
omenirii.

32 33
Ce este, exact, hermeneutica? comportamentele şi toate activităţile oamenilor; ficţiune pen-
tru ceilalţi. Asta e adevărat şi pentru creştinism. Naşterea,
Căutarea sensului, a semnificaţiei ori semnificaţiilor pe Patimile, Moartea şi învierea lui Isus Cristos constituie, pen-
care cutare idee sau cutare fenomen religios le-au avut de-a tru creştini, o „istorie sacră", prin urmare, o istorie adevărată,
lungul timpului. E vorba de o hermeneutică totală, întrucît ea împărtăşind acelaşi regim ontologic ca şi miturile în so-
este chemată să descifreze şi să expliciteze toate întîlnirile cietăţile tradiţionale.
omului cu sacrul, din preistorie pînă în zilele noastre. Prin
însăşi natura lor, faptele religioase constituie o materie asupra Cîte romane aţi scris pînă acum?
căreia trebuie să gîndim, şi trebuie să gîndim într-un mod
creator, aşa cum au făcut-o un Montesquieu, un Herder, un Vreo zece, mi se pare.
Hegel, atunci cînd s-au aplecat să cugete asupra instituţiilor
umane şi asupra istoriei lor. Cum se înţeleg, în dumneavoastră, autorul de
De aceea spuneţi „o hermeneutică creatoare"? best-sel-ler-uri român şi profesorul american?

Exact! Căci o adevărată hermeneutică schimbă omul, Imaginaţia ştiinţifică nu e foarte departe de imaginaţia
ea este mai mult decît o instruire, e şi o tehnică spirituală artistică. Cărţile mele ştiinţifice sînt aproape întotdeauna
capabilă să modifice calitatea însăşi a existenţei. O carte cărţi ce exprimă visele reale ale omenirii. Cele două tendinţe
bună de istorie a religiilor trebuie să aibă un efect de trezire se împacă foarte bine în mine.
asupra cititorului. Prezentînd şi analizînd miturile şi ritualurile
australiene, africane sau oceaniene, comentînd imnurile lui
Zarathustra, textele'^toiste sau mitologiile şi tehnicile (L'Express, 25-31 august 1979)
şamanice, istoricul religiilor dezvăluie situaţii existenţiale interviu realizat de
necunoscute sau greu de imaginat pentru cititorul modern; iar Sophie LANNES şi Jean-Louis FERRIER
întîlnirea cu aceste lumi spirituale „străine" nu poate rămîne
fără consecinţe. Amintiţi-vă de întîlnirea secolului XX cu
sculptura şi măştile africane. Astea nu sînt simple descoperiri
culturale, ci întîlniri creatoare.

Să revenim la mituri: ficţiune sau realitate?


ficţiune şi realitate
Realitate pentru membrii societăţilor tradiţionale, unde
miturile sînt încă vu/unde ele întemeiază şi justifică toate
34
AL DOILEA INTERVIU CU MIRCEA ELIADE (1981)
Treptele unei aventuri spirituale

'

Care aufos1 r*c.i de etape ale cercetării dumneavoastre


şi principalele jaloane ale itinerariului dumneavoastră?

patru etape de cercetare

Mai întîi m-am consacrat studierii limbii sanskrite şi a


religiilor indiene, în special yoga, tantrismul şi sectele. După
trei ani de cercetări în India am înţeles necesitatea de a le
completa printr-un studiu aprofundat al morfologiei religioa-
-a ia ^

se şi al istoriei generale a religiilor. In această a doua etapă


am stăruit asupra analizei miturilor şi a simbolurilor, mai cu
seamă la primitivi. O a treia etapă se caracterizează prin ela-
borarea monografiilor despre şamanism şi tehnicile extazului,
despre alchimie, iniţieri, dialectica şi camuflarea sacrului în
profan. In sfîrşit, a patra etapă e dominată de redactarea unei
istorii universale a ideilor religioase din epoca pietrei pînă în
zilele noastre.

In tot timpul acesta aţi scris şi romane. De ce? Puteţi


exprima în romane anumite lucruri pe care nu le puteţi spune
în eseurile dumneavoastră?

Creaţia literară este un instrument de cunoaştere. Ea


revelează semnificaţia lumilor imaginare şi dimensiunile
profunde ale condiţiei umane.

37
Interesul tinerilor pentru teoriile dumneavoastră nu AL TREILEA INTERVIU CU MIRCEA ELIADE (1983)
reprezintă dovada unei reînnoiri a spiritualităţii? Camuflarea sacrului

un om nou

In societăţile noastre desacralizate, un anumit număr de


tineri sînt pe cale să descopere caracterul sacru al naturii, al Pentru istoricul religiilor orice mit, orice credinţă sau
vieţii şi al unei existenţe umane autentice. Aceste recuperări figură divină reflectă, după dumneavoastră, experienţa U
ale sacrului au loc în general în afara instituţiilor religioase sacrului. Dar societăţile noastre nu s-au întors, oare, cu spatele la
tradiţionale. Ceea ce mi se pare că explică nu numai entu- sacru?
ziasmul tinerilor pentru spiritualităţile exotice (zen, yoga,
etc), dar şi interesul lor pentru un demers hermeneutic care trăim într-o lume de „semne"
să reveleze semnificaţiile şi valorile spirituale ale sistemelor
religioase din lumea întreagă. Camuflarea sacrului în profan este o dimensiune para-
doxală ale cărei meandre m-au fascinat toată viaţa. De fapt,
Cum pot miturile şi simbolurile tradiţionale, după opi- camuflarea sacrului exista de la origini: pentru muritorii de
nia pe care o susţineţi, să întemeieze o nouă viziune a lumii, rînd, cutare sau cutare obiect, piatră sâu copac nu erau decît o
un om nou? piatră sau un copac la marginea drumului. Dar cei care
făceau parte dintr-o comunitate specifică vedeau în ele un
„Sacrul" este .un element în structura conştiinţei, iar nu sens cosmic şi sacru. Or, epoca noastră apare ca epoca unei
un stadiu în istoria acestei conştiinţe. Desacralizarea caracte- mari camuflări a sacrului în profan; ba chiar putem merge
ristică societăţilor noastre contemporane reprezintă mai pînă acolo încît să spunem că e maestră în arta camuflării!
degrabă o camuflare a sacrului în profan. Or, studiul şi înţe-. Aproape că ne pierdem în ea... Cultura actuală are multe
legerea miturilor şi simbolurilor tradiţionale sînt capabile să urme ale acestei camuflări; e de ajuns să ne oprim la impor-
reveleze semnificaţii existenţiale fundamentale şi, prin urmare, tanţa acordată lumii imaginare, povestirilor, spectacolelor
să provoace o transformare interioară a cititorului. colective. Ea redescoperă numeroase elemente rituale în mu-
zică sau în dans, şi, apoi, gîndiţi-vă la căutarea dreptăţii şi a
{Le Quotidien de Paris, 1 decembrie 1981) libertăţii. Toate acestea sînt trăite fără forme religioase spe-
interviu realizat de Laurence Coss6 cializate... în prefaţa la ediţia engleză a Muntelui vrăjit,
Thomas Mann îşi arată surprinderea apropo de o teză de doc-
torat pe care un student de la Harvard o scrisese despre cartea
sa, şi unde acest student vedea o serie de etape iniţiatice

38 39
de tip occidental, un fel de căutare a Graalului: „Incredibil, lui. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire
scrie Thomas Mann, eu nu-mi dădusem seama că efectiv primordială, care povesteşte cum ceva (sau chiar lumea
vorbeam de aşa ceva!..." însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un com-
De altfel, cu toţii simţim că trăim într-o lume de portament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi
„semne" a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci au fost întemeiate. A neglija această dimensiune narativă
cu mult mai vastă, existenţială, metafizică. Astăzi, transcen- înseamnă a risca să nivelăm totul. Cred că nici un alt tip de
dentul se camuflează în concret, realul în ireal, iar această comunicare nu e mai profundă. Şi cu atît mai rău (să ne ierte
dialectică a camuflajului pe mine mă pasionează foarte tare: Paul Valery) dacă „Marchiza iese la ora cinci".
ea depăşeşte în complexitate ceea ce Martin Buber numea De altfel am şi o dovadă emoţionantă a puterii deţinute
„ocultarea lui Dumnezeu". Aici e tot paradoxul! Să de povestire. In cartea sa Al şaptelea cer, un scriitor român
remarcăm, de asemenea (limitîndu-ne doar la un exemplu) de origine franceză, Biemel, povesteşte internarea lui brutală
că, în plină eră a raţionalităţii şi tehnicii, tinerii hippy au des- într-un lagăr siberian, după năvălirea trupelor sovietice în
coperit spontan, şi fără nici o religie aparentă, sacralitatea România. Prizonierii lucrau în acest lagăr cîte 18 ore pe zi şi
cosmică, sau a naturii, regăsind, de fapt, o experienţă reli- nu primeau decît 1800 calorii. într-unui din hangare, unde
gioasă premozaică... Tot aşa putem bănui că apariţia, în foarte mulţi deţinuţi mureau noaptea, era şi o babuşca, o
lumea noastră apocaliptică, a atîtor elemente materialiste, ţărancă rusoaică foarte bătrînă, care le spunea în fiecare seară
non-spirituale, are sensul unei probe iniţiatice: după tortura poveşti atît de extraordinare, încît deţinuţii se hotărîră, pentru
rituală vine şi şansa eliberării... ca ea să rămînă în viaţă, să-i dea fiecare o porţie din tainul lor;
ba chiar nici n-o mai lăsară să muncească afară. Cum venea
Dumneavoastră înşivă sînteţi autorul mai multor roma- seara, ea prindea să spună bieţilor oameni frînţi de muncă
ne. Milan Kundera scria recent în ce măsură romanul, pe poveşti, basme, care le aduceau aminte de copilărie: despre
care el îl califică drept „mare artă europeană", îi pare apt să un erou viteaz ucigînd un balaur înspăimîntător etc...
exploreze fiinţa uitată de ştiinţe... Ei bine, din prima seară cu poveşti nici un prizonier n-a
mai murit în hangarul acela, în vreme ce în altele numărul
„al şaptelea cer" siberian morţilor se ridica la 18-20 pe săptămînă. Din primele timpuri,
vedem că există o nevoie existenţială de a asculta sau citi
Cred că există o continuitate între creativitatea narativă poveşti... nu doar de a percepe forme şi sunete.
şi învingerea uitării. Dacă romanul modern ar reuşi să
menţină creativitatea mitologică şi forma narativă, atunci (18 noiembrie 1983) interviu realizat de
bogăţii esenţiale ar putea fi salvate de la uitare. Nu cunosc Frederic DE TOWARNICKI
nici o mare literatură care să nu povestească faptul că ceva
s-a întâmplat undeva. Povestirea este o secularizare a mitu-

40 41
X3 Sa
AL PATRULEA INTERVIU CU MIRCEA ELIADE (1986)
In labrintul credinţelor

sr
a

& Termenul de istorie a religiilor e înşelător. El nu dă


seama de natura esenţială a ceea ce faceţi dumneavostra.
iâ&yr
i'îCfyT'
nu cred în posibilitatea existenţei unui om total areligios

Da, în sfîrşit, e greu să găsim un cuvînt pentru această


disciplină... Eu, unul, prefer de departe cuvîntul „sacru"
celui de „religie". Sensul lui e mai general. Nu se poate
concepe posibilitatea de a deveni om fără a trăi această expe-
rienţă fundamentală a deosebirii între profan |i sacru. Nu
cred în posibilitatea existenţei unui om total areligios.

Sacrul este adevărata realitate?


Da. Cele mai îndepărtate documente — obiecte din


paleolitic, dar mai ales din neolitic — ne arată că, încă de la
origine, simbolismul religios e la locul său: de pildă, praful
roşu, care este sîngele, viaţa, copiii îngropaţi cu capul către
est... Nu se cunoaşte o singură societate primitivă fără
această diferenţă între profan şi expresiile sacrului.

Dar e posibil ca diferenţa între sacru şi profan să nu fie


recunoscută întotodeauna?

Creştinii, ştiţi foarte bine asta, au fost atacaţi la începu-


tul Imperiului roman de către unii filozofi păgîni care-i

43
considerau atei. De ce? Pentru că ei nu se comportau ca nişte căderea în inconştient
credincioşi: nu aduceau sacrificii înaintea statuilor zeilor, nu
repetau miturile tradiţionale etc. Aşadar e foarte posibil ca, Da, exista o cădere în inconştient. Adică, semnificaţiile
într-o bună zi, noi înşine să vedem apărînd nişte lucruri religioase ale existenţei, ale morţii, ale speranţei într-o viaţă
absurde, curioase, care vor constitui, cine ştie?, o nouă viitoare, au căzut la nivelul inconştientului. Cinematograful,
expresie a experienţei sacrului. Nu cred că această experienţă lectura şi mai ales visele continuă să prezinte expresii simbo-
va fi recunoscută de îndată. lice, uneori numai alegorice, dar care nu pot fi recunoscute.
îmi amintesc de mişcarea tineretului american, de Nu ştiu dacă aţi citit acea carte enormă despre structura
mişcarea hippy. Ei abandonau totul, nu voiau să aibă nimic. O iniţiatică a romanelor lui Jules Vernes...
chitară, cîteva flori, cîteva cîntece. Nuditate, sexualitate: erau
Cartea lui Simone Vierne?
acuzaţi că trăiau în orgii. Nici vorbă. Aceşti băieţi şi aceste
fete care se acuplau, dansau şi cîntau reveneau, într-un mod Da. Ei bine, iată un exemplu. Jules Vernes nu era
inconştient, poate, dar cu un soi de beatitudine conştient, nu ştia că scrie poveşti de iniţiere. Amintiţi-vă de
nemaiîntîlnită, la o experienţă religioasă de structură cos- Călătorie în centrul pămîntuluil Toate încercările iniţiatice
mică, să spunem, la un păgînism premonoteist.
clasice se regăsesc aici: noaptea, apa, monştrii... Or, structura
iniţiatică a unui ritual e tot timpul o creaţie religioasă.
Cum explicaţi pierderea dimensiunii simbolice în zilele
noastrel Cu atît mai paradoxal, cu cît Jules Vernes e tocmai
„cîntăreţul" tehnologiei triumfătoare şi a conştiinţei lucide.
Desacralizarea lumii e destul de uşor de explicat în
societăţile occidentale constituite pe temeliile creştinismului: Da, era un pozitivist, un om care credea în progresul
formulele dogmatice ale diverselor Biserici sau orientări teo- ştiinţei. Obsedat de progres şi negîndin4u-se niciodată că a
logice creştine nu mai au nici un sens pentru omul contem- putut crea o operă bazată în mod inconştient pe o instituţie
poran: Treimea, Imaculata Concepţiune şi chiar Schimbarea religioasă, iniţierea.
la Faţă. Pe de altă parte, există o atracţie spre ştiinţe, ori spe-
ranţa într-un mesianism desacralizat precum marxismul. miturile revin în galop

Sacrul s-a refugiat acum în zone profane şi marginale? Dovadă că nu ne putem debarasa de mituri. Alungaţi
Lecturile, cinematograful, vacanţele, televiziunea, toate miturile şi ele revin în galop.
aceste experienţe ne îngăduie să reluăm legătura cu timpul
mitului şi cu simbolurile care sălăşluiesc încă în adîncul nos- Exact, revin, dar camuflate. De altfel, camuflarea cred
tru? că este cuvîntul cel mai general care poate fi folosit: camu-
flarea valorilor, a structurilor, a instituţiilor, care nu au
44 45
dispărut, ci continuă să existe camuflate în altceva. într-un
Aşadar putem avea speranţa unui dialog peste secole între
roman de dragoste sau poliţist, vedem cu ochiul liber diferi- reprezentanţii societăţilor arhaice şi reprezentanţii creştinis-
tele încercări iniţiatice, mitul luptei între bine şi rău, de mului, sau chiar ai post-creştinismului. Există o continuitate
exemplu... dar camuflat, desacralizat. .care ne demonstrează solidaritatea între diversele istorii ale
omenirii. Era important să arătăm ca omul, încă de la înce-
în aceeaşi ordine de idei, o întreagă eschatologie este putul istoriei, s-a comportat ca o fiinţă coerentă, logică,
prezentă în unele mişcări istorice, precum marxismul sau totală, completă.
comunismul.
Apariţia psihanalizei, la sfirşitul secolului trecut, nu vi
marxism şi psihanaliză
se pare simptomul nevoii de redescoperire a dimensiunii
ascunse a sacrului?
Societatea viitorului e o idee mesianică." In sfîrşit! Sînt
aproape exact clişeele despre paradisul terestru: cînd omul,
Cînd Freud a descoperit că toate creaţiile inconştientului
societatea, omenirea întreagă fi-va mîntuită... Leul şi cu mie-
nu sînt creaţii anarhice, haotice, ci, dimpotrivă, că ele
lul, vipera şi copilul... Marx nu se gîndea la aşa ceva, sau,
constituie un limbaj din care noi nu înţelegem uneori decît un
poate, nici nu-1 interesa, dar tot ce ne spune el despre socie-
verb, un conjunctiv sau un prezent, asta a însemnat o mare
tatea scăpată de lupta între clase etc, toate astea, desigur, în
contribuţie pentru istoria religiilor.
chip desacralizat, nu-s decît mesianism iudeo-creştin.
#
Speranţa într-o societate eliberată, răscumpărată, mîntuită.
Să vorbim puţin şi despre omul Mircea Eliade.
Compatriotul dumneavoastră, Cioran, vorbeşte, în cazul
Ce importanţă are, pentru omul modern, regăsirea acestei
dumneavoastră, de o contradicţie între omul meditativ, asce-
dimensiuni mitice în străfundul său, readucerea în cîmpul
tic, care se retrage într-un ashram din Himalayă.şi omul
conştiinţei a tuturor acestor frînturi care au dispărut din ea?
debordînd de vitalitate, care se interesează de toate cele cu
un soi de frenezie nestăvilită.
Mai întîi, e foarte important pentru noi, oamenii mo-
derni, să înţelegem semnificaţia trecutului omenirii; or, tre-
orice fiinţă omenească are o regiune diurnă a
cutul e concentrat mai ales în concepţiile religioase. Istoria
spiritului şi una nocturnă
religiilor a dovedit că aceste comportamente ciudate, aparent
ilogice, nu proveneau dintr-o gîndire prelogică, infantilă,
cum credea Levy-Bruhl. Omul din paleolitic sau din neolitic Oh, cred că e vorba de acelaşi paradox, coincidentia
nu era un tîmpit, un sălbatic. Prin expresiile lui religioase, oppositorum, întîlnirea contrariilor, în afara căruia nimic nu
prin miturile şi riturile lui, el avea un sens încă de la început. există în chip total. Orice fiinţă omenească, spunea Jacques
Maritain, are o regiune diurnă a spiritului şi una nocturnă.
46
47
Cioran mai are o mirare. El spune că dumneavoastră Şarpele?
puneţi toate credinţele pe acelaşi plan fără să fiţi în stare să
adoptaţi vreuna... Da, Şarpele. Aveam pe atunci o întreagă bibliotecă despre
simbolistica şarpelui. Dar n-am consultat nici o carte, n-am
Aparent, e-adevărat. Dar eu cred că Cioran n-a înţeles gîndit nici o clipă ca istoric al religiilor. Era o povestire pe care o
niciodată că a iubi şi a te strădui să înţelegi alte religii n-are scriam treptat-treptat, fără nici una din valorile simbolice ale
nimic de-a face cu propria mea experienţă. El nu crede că aş şarpelui. Tot ce ştiam ca istoric al religiilor sau orientalist lăsam
fi un om religios (un bun creştin, ceea ce, de altfel, nici nu deoparte în mod conştient în munca mea de *• imaginaţie
pretind că sînt), tocmai pentru că eu mă interesez de toate literară.
posibilităţile experienţei religioase. Pentru el, asta înseamnă
să te porţi ca un savant. Nici pe departe! Savantul ia docu- Dovadă că simbolul rămîne întotdeauna ceva viu,
mentele, apoi începe să le judece din punct de vedere socio- niciodată fixat, mereu capabil să se reînnoiască.
logic, psihologic, antropologic. Ceea ce eu, unul, nu fac. Eu
mă străduiesc să înţeleg, dar nu ca un orientalist sau india- Da, el este inepuizabil.
nist.
Dar nu aveţi impresia că v-aţi sacrificat un pic opera de
Că demersul dumneavoastră nu e cel al unui savant, romancier? Şi asta tocmai pentru a face cunoscută impor-
văd o dovadă suplimentară în opera de romancier pe care tanţa hierofaniilor, a manifestărilor sacrului?
aţi scris-o si care pe nedrept ar fi interpretată ca un fel de
ilustrare a tezelor dumneavoastră de eseist. In fond, e vorba Conjunctura istorică! Odată ajuns la Paris, simţeam că
de aceeaşi căutare, dar pe căi diferite? nu voi fi în stare, la aproape patruzeci de ani, să învăţ destul
de bine franceză pentru a scrie, ca Ionescu sau Cioran, opere
Da, asta e regiunea nocturnă. Orice naraţiune, orice literare. Dacă am continuat să scriu, am făcut-o numai pentru
povestire ascunde ceva: ceea ce mă pasionează este tot camu- mine, pentru soţia mea şi pentru cîţiva prieteni români.
A. *

flarea. Or, în literatura fantastică, există structuri mitice care într-adevăr, timp de zece-cinsprezece ani, am continuat să
aparţin memoriei colective. Tocmai această camuflare a sem- scriu literatură în română. Din cînd în cînd, odată la doi ani
nificativului, a sacrului se întîlneşte în unele povestiri fantas- sau odată la şase luni, eram obsedat. întrerupeam totul şi mă
tice pe care le-am scris. Numai că eu nu amestec cele două apucam să scriu o nuvelă sau un roman.
demersuri; ele sînt complementare. Spre exemplu, odată, ca
să-mi pot plăti chiria pe un trimestru, am scris foarte repede Astăzi Jurnalul dumneavoastră din 1983 a ars, de ase-
un mic roman... menea cîteva nuvele neterminate... Vă citiţi existenţa ca pe o
căutare iniţiatică, cu toate încercările ei...

48 49
Cred că orice existenţă responsabilă şi coerentă are o
structură iniţiatică. A mea, la fel.

(Le Monde, 4-5 mai 1986)


interviu realizat de Jean-Frangois DUVAL

PATRU INTERVIURI DESPRE ELIADE


ALEXANDRU PALEOLOGU
Eliade în interbelic*

Eliade poate fi raportat la marii eseişti,


care sunt maeştrii de renume: Montaigne şi Bacon

Toader Paleologu: — Cînd ai auzit prima oară de numele lui


Eliade şi cînd ai citit prima dată un articol de el?

Alexandru Paleologu: — Se întîmpla, cred, în anul 1931, la


liceul Spiru Haret, cînd mă aflam în clasa a doua, aveam deci
doisprezece ani. Căpătasem ca premiu pentru anul precedent,
între alte cărţi, o colecţie a revistei Vlăstarul, a liceului Spiru
Haret. Numele lui Eliade era în fiecare număr al revistei, căci
el, ca şi mine mult mai tîrziu, făcea parte din comitetul de
redacţie. Apoi, am dat de numele lui Eliade în nişte reviste
literare, nu mai ştiu exact care, unde se vorbea despre el ca
de un tînăr briliant şi important, care aducea teme fără pre-
cedent sau foarte puţin uzitate în literatura noastră. La un
moment dat, am căpătat de la un coleg, Aristide Steinhardt,
văr cu Nicu Steinhardt, prietenul meu de mai tîrziu, o carte a
acestuia, apăruta sub pseudonimul Antistihus, intitulată In
genul tinerilor. Erau nişte pagini de parodie şi de pastişă a

* Acest interviu a fost realizat de Toader Paleologu, pe baza unui


set de întrebări pe care mi-am îngăduit să i le sugerez. Anvergura
discuţiei între tată şi fiu a depăşit însă, cu mult, intenţiile mele,
cîte-va secţiuni fiind de-a dreptul pline de surprize. îi mulţumesc
lui Toader pentru ajutorul său preţios, precum şi pentru
comentariile extrem de juste şi lămuritoare făcute pe marginea
ilegionarismului" lui Eliade.
53
autorilor în vogă atunci, de mai multe nuanţe. Cele mai inte- romancier. A şi a stîrnit o polemică între oameni însemnaţi cu
resante şi mai reuşite îi priveau pe prietenii lui, pe foştii colegi primul lui roman, Isabel şi apele diavolului, carte, după mine,
de Ia Spiru Haret, foarte apropiaţi între ei: Mircea ilizibilă. Am citit-o de două ori, dar tot ilizibilă îmi pare şi
Vulcănescu, Petru Comărnescu, Noica, mai cu seamă, acum, o carte care pune nişte probleme aberante — bărbatul
Cioran. condamnat să iubească două femei în acelaşi timp şi de fiecare
dată e prins de o altă tendinţă a nevoii lui de cunoaştere, fiindcă
Revenind la revista Vlăstarul, unde Eliade a publicat la pentru el chestia amorului e un fel de cunoaştere. Afară de asta
un moment dat un articol despre alchimie. Poţi repovesti epi- însă, cartea e scrisă prost. A stîrnit «• foarte mare vîlvă, a fost
sodul cu profesorul de chimie? foarte mult comentată, între alţii fiind apărată cu multă patimă
şi cu înţelegere şi foarte mult efect de Mircea Vulcănescu şi de
Da. Pe el 1-a lăsat corigent la chimie, nu mai ştiu în ce alţii mari ai epocii, se pare şi de Crainic, dar nu sunt sigur. Apoi,
clasă, profesorul Arthur Ustinovici, profesor de chimie şi far- toate romanele lui reprezentau de fiecare dată un eveniment,
macie. Atunci, în timpul verii, a pregătit un studiu foarte erau comentate foarte mult de critică. După mine, unele dintre
interesant despre alchimie, pe care l-am citit şi eu, dar nu romanele lui Eliade, nu pun acum la socoteală nuvelele de mai
l-am înţeles prea bine. Nici nu ţin mare lucru minte din acest tîrziu, publicate în străinătate care sunt interesante în orice caz,
articol. Ceea ce ştiu este că problema asta a alchimiei 1-a zic, romanele de atunci, din anii '30, întotdeauna aşteptate şi
obsedat o bună parte din viaţă. Mai tîrziu, am citit, în 1934, comentate foarte favorabil sau foarte nefavorabil, pentru că
cred, sau în 1935, o cărticică, Alchimia asiatică. Cred că e trasau grupări antagonice, sunt slabe, cu excepţia unuia din ele,
prima lui lucrare despre alchimie. El a mai scris despre Nuntă în cer, care e un roman limpede, plăcut la lectură,
subiect şi mai tîrziu, dar această carte succintă şi foarte interesant, într-adevăr bun ca literatură, dar fără să fie extra-
atrăgătoare şi incitantă pune problema alchimiei nu ca o ordinar. ..
pre-chimie, ca o forma primitivă a ştiinţei de mai tîrziu, ci,
după Eliade, alchimia ar constitui o disciplină a transmutaţiei Huliganii este un document asupra epocii si ca atare îşi
interioare, o disciplină care caută în om acele virtualităţi de păstrează întru totul...
înţelegere, de educare şi de formaţie care fac din omul vechi,
omul dinainte, un om iniţiat. Această cărticică, Alchimia ... valoarea, interesul din acest punct de vedere. Dar ca
asiatică, după opinia mea, râmîne şi azi una dintre lucrările literatură este zero, sau dacă nu e zero, este o carte extrem de
principale ale lui Eliade, scrisă cu vervă, cu inteligenţă, foarte slabă şi scrisă fără talent după opinia mea. Eliade a fost un
incitantă. Nici q frază nu e de prisos, oarecare. Este extra- scriitor de literatură, sau cum se spune cu un cuvînt atroce,
ordinar de provocatoare şi de limpede. O socotesc printre de „beletristică", foarte inegal. A avut unele reuşite, Nopţi la
cărţile lui cele mai bune. Serampore mai tîrziu şi cele care se mai pot comenta,
Deşi, în epocă, el iscase o foarte mare agitaţie ca

54 55
Noaptea de Sînziene, un titlu neinspirat, fiindcă era deja ocupat Mie Ortega y Gasset îmi pare unul din autorii principali ai
de Sadoveanu cu o capodoperă. Titlul ăsta puţin cam, nu secolului XX. Ceea ce n-am impresia că gîndea şi Eliade.
populist, dar cu tendinţa de găsire în folclorul romînesc a Dar venea către el pentru că era totuşi o prezenţă vie, inte-
marilor explicaţii pentru problemele metafizice, mi se pare resantă, provocatoare şi incitantă. E adevărat însă că ceea ce
total neinspirat. Cartea are pasaje foarte interesante şi foarte nu-1 atrăgea prea mult la Ortega y Gasset era liberalismul
tensionate — am citit-o şi eu cu mare interes şi chiar cu filozofului spaniol, Eliade fiind un antiliberal în epocă.
pasiune — dar nu este 6 capodoperă, cum spune despre ea Acuma, întrebarea este ce se numea „liberal", căci trăiau toţi
Nicu Steinhardt sau alţii. Nici una dintre cărţile lui de litera- într-o lume liberală şi beneficiau de agrementele lumii libe-
tură nu este o capodoperă, dar sunt momente foarte semnifi- rale şi apreciau în mod foarte clar lucrul ăsta. Eliade mai cu
cative, reprezentative pentru crizele intelectuale şi întrebările seamă, care din tinereţea cea mai fragedă a călătorit pretutin-
epocii. Talentul lui Eliade cel mare, şi aici, după mine, e la deni, pînă şi în India, beneficia şi el şi i se părea firesc şi
nivelul celor mari ai genului din Europa, este de eseist. natural şi indiscutabil modul acesta de existenţă într-o lume
Termenii „eseu" şi „eseist" trebuie luaţi cu sensul cel mai burgheză. Nu era liberal* adică, nu gusta preceptele princi-
onorabil. Eliade se poate raporta la marii eseişti, care sunt pale ale liberalismului, nu gusta nici originea ideologică a
maeştrii de renume: Montaigne şi Bacon. liberalismului şi nici prezenţa în societate a partidelor liberale,
în speţă, în România liberalii i se păreau ceva destul de banal
Un paşoptist mesianic şi plicticos şi nu avea nici un fel de gust pentru elogiile care li
se făceau în şcoală, în liceu, deci în general în mediile
Dar el parcă nu la aceştia se raporta ca modele ale didactice. Şi eu îmi amintesc cu oroare acest gen de
eseisticii lui. Mai degrabă se îndrepta spre Ortega y Gasset naţionalism care se practica oficial în învăţămînt. De pildă,
sau Giovanni Papini... n-am crezut pînă la o vîrstă tîrzie, pînă pe la 18-19 ani, pînă
am început să citesc istorici ca Iorga, o iotă din ce ne spuneau la
El a fost în relaţii cu Papini. Fiind încă în liceu, mi se şcoală, că voievozii noştri îi băteau mereu pe turci. Nu credeam
pare, 1-a vizitat la Florenţa şi a publicat un interviu cu el. acest lucru. Dar să revenim la Eliade...
Avea să corespondeze cu Papini pînă tîrziu de tot. Papini
aducea un spirit nou, nonconformist, cum se spune, iarăşi cu La Eliade şi la situarea lui politică în epocă, la
un termen destul de stupid, dar funcţional. El repunea în dis- antili-beralismul lui. Ar fi o temă surprinzătoare de discuţie
cuţie valorile stabilite, plin de îndrăzneală, de haz şi de elogiul pe care el îl face paşoptiştilor, care sunt primii liberali
vervă. A fost o mare emulaţie între Eliade şi Papini. Papini a în România.
fost într-un fel modelul său pînă la un moment dat, dacă nu
chiar toată viaţa. Pe Ortega y Gasset îl citează, dar n-am Da, el a văzut în paşoptişti altceva, un fel de febrilitate
impresia că a făcut acelaşi caz de Ortega pe care-1 fac eu. intelectuală, un fel de punere în discuţie a atîtor lucruri, un
fel de...
56 57
.. .ruptură inaugurală cu caracter mesianic... Oceanografia Mişcării legionare.
Sau descindere într-o auberge espagnole
... şi o convocare la judecata mentalităţii celor tineri, a
valorii istorice consacrate. Revenind acum la aspectul politic, ai făcut deja două
rezerve la antiliberalismul lui Eliade: o rezervă ţine de stilul lui
de viaţă, care în bună măsură corespunde unui stil de viaţă
Intr-un anumit sens el chiar simpatiza cu formele cele
liberal şi a doua rezervă este cea privitoare la relaţia lui cu
mai radicale ale paşoptismului, nu atît cu moderaţia lui
generaţia de la '48, în care vedea un fel de model pen- •• tru
Brătianu de mai tîrziu, ci mai cu seamă cu Bălcescu, mai
propria lui generaţie. Lucru destul de surprinzător pentru că
tîr-ziu, cu Haşdeu ca reprezentant al unui anumit
extrema dreaptă recuză în principiu moştenirea paşoptistă.
naţionalism liberal...
Deci iată două elemente care nuanţează angajamentul lui de
extremă dreaptă. In legătură cu apariţia Oceanografiei există
... şi cu Cezar Bolliac. Cu cei mai consecvenţi, sau mai poate chiar un al treilea element care să nuanţeze
ideologi, mai puţin pragmatici, mai înfocaţi. în rest el nu antiliberalismul sau legionarismul lui, acel portret făcut de
avea stilul şi genul ăsta de manifestare, el nu era un mesianic Marcel lancu.
înfocat şi un profet, el avea un stil de eseistică şi de expri-
mare intelectuală foarte asemănător cu cele clasice, adică un Aicea vreau să aduc în discuţie, pentru prima oară,
anumit scepticism, o anumită punere la îndoială, o anumită chestia următoare. (Curentul actual impută lui Eliade angaja-
experimentare personală în asumarea existenţială a unor ati- rea lui de extremă dreapta şi, între altele, „antisemitismul" şi
tudini. Scria foarte prost ca romancier şi foarte bine ca eseist, alte sechele de genul ăsta). Remarc deci că această carte,
această deosebire este flagrantă. Un om care are o strălucire Oceanografie, apărută în 1935, adică un an în care Mişcarea
într-un gen şi o nestrălucire totală în celălalt. Dar aşa a avut legionară era în plină ascensiune şi în plină ofensivă, a fost
el voga mare, ca romancier, aşa s-a făcut el faimos. editată la Editura Cultura Poporului, al cărei patron era un
cunoscut al lui Iorga, Virgil Montaureanu, fiu al unui actor
Poate corespundea mai mult spiritului epocii? comic evreu cu succes înainte vreme, şi cu portretul de
Marcel lancu — două elemente în publicarea Oceanografiei
foarte clare şi sfidătoare. Eliade a vrut să marcheze că el nu
Fără îndoială. Şi apoi, în roman se spun foarte multe
este antisemit, dar acceptă un program mai radical şi mai
lucruri care nu au nevoie nici de confirmare, nici de control,
naţional. Mai naţional, nu în sensul naţionalismului liberal
nici de verificare bibliografică şi în care se puteau vărsa fel
care se practica în învăţămînt, ci în sensul unei reevaluări a
de fel de excese.
conceptului de esenţă naţională şi asta avînd ca model eseis-
tica spaniolă, în principal Miguel de Unamuno. Dar eu cred

58 59
că o sursă a lui a fost şi Eugenio d'Ors. De altfel, titlul Dar mult mai mult ca elită intelectuală în România, la
Oceanografie cred că i-a fost inspirat de Oceanografia plicti- acea vreme, decît în altă parte.
selii a lui Eugenio d'Ors, tradusă imediat şi în franţuzeşte.
E de văzut. Nu ştiu cum putem noi astăzi reexamina în
Să venim la articolele „legionare", să-i spunem, ale lui perspectivă, pentru că nu avem toate sursele. In Spania
Eliade, ca „Piloţii orbi", „Mitul generalului", despre genera- nevertebrată, Ortega y Gasset vorbeşte de un fenomen negativ,
lul Cantacuzino, despre Vasile Marin şi Moţa... sunt totuşi care apare dintr-un context de cauzalităţi care nu pot fi eludate în
puţine la număr. anumite fenomene sociale spaniole din epocă, e «» vorba de aşa
numita „acţiune directă". El o analizează ca pe un fenomen
Puţine, eu nu ţin minte să le fi citit pe toate. Cînd le-am destul de nociv, dar care se explică şi are motivele lui. Or,
citit, le-am citit fără nici un fel de plăcere şi fără interes şi nu „acţiunea directă" a fost şi formula pe care au adoptat-o
le-am socotit concludente. Dar interesant, Eliade era un spirit legionarii în gesturile lor care ocoleau procedurile legale.
foarte prudent în formularea intelectuală şi care nu gusta
apelurile la iraţionalitate şi la febrilitate. El era apreciat de Asta este valabil pentru grupul primilor legionari care
mulţi dintre adversarii Mişcării legionare, democraţii de cen- au făcut vîlvă prin asasinate sau tentative de asasinate.
tru, şi era lăudat de oameni ca Mihail Sebastian sau
Cioculescu. Acesta era mai rezervat, dar vedea la Eliade un N-au fost aşa multe.
ferment care intriga şi care putea fi gustat. Şi mai e ceva care
ţin mult să fie cunoscut. Soluţia de extremă dreaptă, la care a Nu multe, dar au stîrnit vîlvă. A fost asasinatul prefec-
aderat Eliade şi toată generaţia lui, nu a fost o consecinţă şi o tului Manciu şi, înainte, proiectul de asasinare a Ministrului
dezvoltare a unui naţionalism de tip didactic, sau de tip liberal George Mîrzescu, care a eşuat.
patriotard, sau tricolor, sau instituţional. Eliade şi tot tineretul
intelectual care a aderat la Mişcarea legionară se supunea mai Adică, practic, a murit el.
mult sau mai puţin conştient şi deliberat unei mode inte-
lectuale şi politice a timpului. Pentru că în perioada aceea Nu, a fost prins complotul.
dezamăgirile aduse de democraţie şi liberalism după primul
război mondial, după pactul de la Versailles, erau destul de Da, e adevărat.
evidente şi de o ineficientă care lor li se părea flagrantă.
Acuma, chestia cu eficienţa e greu de apreciat, pentru că Deci aceştia erau eroii mişcării de la început, oameni
oamenii voiau formule cu eficienţă imediată, ceea ce nu prea fără multă cultură, oameni de acţiune directă. Surprinzătoare
A

există. In fine, au fost în toată Europa mişcări de extremă este totuşi adeziunea unor intelectuali, mai tîrziu. Cazul cel
dreaptă, care au mobilizat, au atras o anumită elită intelec-
tuală.
60 61
mai surprinzător este totuşi al lui Eliade, pentru că era un om adeziunea asta. Acuma, ce este cu auberge espagnole! Sigur
ponderat, cu o anumită înţelepciune, ceea ce Cioran în nici că asta a şi fost...
un caz nu era. întrebarea este următoarea: nu cumva
Mişcarea legionară este ceea ce francezii numesc une Ce vedea Eliade în mişcarea legionară, vedea cumva o
auber-ge espagnole, în care fiecare intră şi găseşte ce vrea? mişcare de ordin religios?
Pentru că Mişcarea legionară este de o heterogeneitate în
interior absolut uluitoare pentru un partid politic. Nici Poate cu tenta asta, poate cu nuanţa asta. O mişcare de
ideologic, nici ca tip uman nu există omogeneitate. Se întreba natură să scuture clişeele confortului intelectual burghez şi 8
cineva dacă Eliade citise cărticelele lui Codreanu sau ale liberal, şi să provoace în generaţia lor o emulaţie de a lua
lui Vasile Marin, pentru că diferenţa de calitate este absolut lucrurile de la rădăcină şi de a avea o aşezare mai radicală, mai
surprinzătoare, frapantă. îndrăzneaţă, neafectată de odihna confortabilă a instituţiilor. Ce e
iarăşi important de spus, sunt absolut sigur — şi Noica mi-a
Eu ceea ce ştiu, ştiu din convorbirile mele foarte stărui- confirmat — nu citiseră nici unii cărţile legionare. Noica în nici
toare, în special cu C. Noica pe tema asta, dar şi cu alţi colegi un caz nu le citise. Sau, dacă le parcursese, le parcursese aşa, ca
mai tineri de-ai mei, care au fost legionari, oameni foarte pe nişte simptome de constatat, dar nu ca pe nişte cărţi care să
inteligenţi şi cultivaţi. E de remarcat că, în afară de acea aibă influenţă sau efect asupra lor. Eliade mi-a mărturisit la Paris,
clientelă nu foarte intelectualistă care a aderat la Mişcarea într-o discuţie particulară, în '68, cînd nu mai avea nimic de-a
legionară şi care i-a dat dinamica, foarte mulţi oameni de face cu asta. Noica trata cu oarecare ironie şi băşcălie sau neluare
remarcabilă calitate intelectuală au intrat în mişcarea legio- în serios a acestor febrilităţi fanatice legionare. Niciunul n-a
nară cu foarte mult fanatism. Am avut un coleg de facultate, rămas cu un astfel de mod de comportare şi de existenţă, au cedat
Sandu Lăzărescu, un om de o inteligenţă limpede, clară şi pur şi simplu, atunci, acelei ebrietăţi mentale care făcea din ei
subtilă, de formaţie franţuzească pură, un jurist şi un bun lati- nişte „tru-blioni" după expresia lui Anatole France. Ceea ce ştiu
nist şi un om care avea o atitudine în faţa vieţii într-o măsură sigur şi o afirm, chiar fără să-mi iau prudenţe elementare
oarecare foarte „anatole-france-iană", dar care a fost un conturate, e că ei nu citeau cărţile legionare şi nu le dădeau
luptător cu arma în mînă în timpul rebeliunii din '41. Mă importanţă.
refer la el pentru că era ca structură intelectuală, ca şi com-
portament intelectual cu totul la antipodul acestor feluri de Cartişti şilsau legionari
comportare. Alt coleg de-al meu de liceu, care a fost pre-
miant de onoare pe ţară la bacalaureat, Gh. Florian, de ase- Aici am un contra-argument imediat, prefaţa scrisă de
menea, un om de o inteligenţă absolut subtilă şi vie, complet Nae Ionescu, profesorul lui Eliade, profesorul lui Cioran,
neîncăput în nici un fel de încorsetare doctrinară, a fost şi el maestrul generaţiei intelectuale de care vorbim, prefaţa pe
convins şi a rămas cam toată viaţa marcat, aş spune eu, de care Nae Ionescu afăcut-o la Crez de generaţie a lui Vasile
63
62
Marin, Vasile Marin fiind unul dintre şefii legionari, mort în a văzut în mişcarea legionară o platformă foarte bună de a se
Spania de altminteri, o carte absolut nulă din punct de vedere afirma ca adversar cu şanse contra lui Carol al Il-lea.
doctrinar. Iar Nae lonescu, în prefaţă, o salută ca pe o operă
genială de elaborare doctrinară. E totuşi aicea o abdicare a In legătură cu Nae lonescu... pentru că discuţiile despre Eliade
inteligenţei... şi legionarismul lui Eliade şi a tinerei generaţii inevitabil ajung la
Nae lonescu. Teza lui Nichifor Crainic este că Nae lonescu a urmărit
Este adevărat, această abdicare a inteligenţei a avut loc în un plan diabolic de a-i aţîţa pe legionari împotriva lui Carol al Il-lea
mod vizibil şi la Eliade. Sunt articole de-ale lui Eliade pe care pentru ca apoi el să «• apară ca un fel de reconciliator. Ceea ce spune
le-am uitat, le-am citit la vremea lor, care pe mine m-au revoltat Crainic este că legionarismul lui lonescu era, de fapt, o tentativă
şi mi s-au părut absolut de neînţeles. E unul în special, al cărui disperată şi foarte întortocheată de a reveni în graţiile lui Carol al
titlu nu mi-1 mai amintesc, pe care nu ştiu exact cînd 1-a scris, Il-lea, după ce fusese un apropiat al lui. Şi aicea aş avea o remarcă.
cred că în perioada ajungerii la putere a legionarilor, care era Grupul adevărat de tineri conducători ai Legiunii erau oameni fără
absolut de neplasat în nici un fel de ipoteză plauzibilă — cum capacităţi doctrinare, fără capacităţi de elaborare doctrinară, iar
de-a putut să încapă în demersul intelectualului Eliade!? Lor le-a ideologii lor au venit din afară, au fost întîi N. Crainic, apoi Nae
plăcut, cred că şi ca un fel de dorinţă de scandal şi de paradox, să lonescu, într-o mai mică măsură Manoilescu, dar şi el cu multă
manifeste foarte mare exces în domenii în care se îmbătau cu o autoritate şi aură intelectuală. Or, toţi aceşti oameni erau nişte
elocinţă foarte exaltată, dar în realitate nu o practicau. Ceea ce nemulţumiţi ai car-lismului, nişte apropiaţi ai lui Carol al Il-lea, care
mi se pare iarăşi important este că Nae lonescu, în prefaţa la Crez s-au depărtat de el. Legătura surprinzătoare este între legiona-rism şi
de generaţie făcea din Vasile Marin un fel de personaj mitic, carlism, s-ar putea spune legionarism versus liberalism pe de o parte,
voiau să-1 mitizeze, fiindcă venea de la stînga... dar şi legionarism versus carlism, Carol al Il-lea asumînd şi rolul de
prinţ al culturii, de rege al culturii, de care a beneficiat şi tînăra
generaţie, inclusiv Eliade. Mi se pare o tensiune între aceste două
.. .şi care afirma în mod răspicat că legionarismul era o
poluri ale vieţii politice româneşti, în care Eliade ca şi alţii din acea
mişcare de stînga.
vreme se află oarecum tirailles, rupţi în două.

Da. Ceea ce, evident, putea să fie, în sensul că era Foarte exactă este remarca asta şi chiar mă mir că nu este
populistă, avea elemente populiste care au fascinat şi care au afirmată unanim, pentru că e clar că lucrurile stau aşa. In primul
atras foarte mulţi partizani. Elementele astea nu plăceau deloc rînd, aceşti oameni pe care i-ai citat, Nae lonescu şi Manoilescu,
nici lui Eliade, nici luiCioran, nici lui Noica şi cred că nici lui au fost printre principalii conspiratori ai in-
Nae lonescu, deşi el a preluat un astfel de limbaj, fiindcă, la un
moment dat, cînd s-a rupt de Carol al Il-lea, el

64 65
staurării lui Carol al IT-lea şi foarte apropiaţi de Carol al Nae Ionescu a fost principalul susţinător al restaurării lui
II-lea, o bucata de vreme fiind nişte eminenţe cenuşii ale Carol al II-lea, împreună cu Manoilescu, aceşti doi oameni
regimului: Nae Ionescu, Manoilescu şi ceilalţi erau prietenii fiind dintre cei mai inteligenţi ai epocii lor şi reputaţi ca
lor şi-i admirau pe aceştia. Este foarte clar că la girujcpe care atare...
l-au dat legionarilor Nae Ionescu şi, într-un fel, Manoilescu,
N. Crainic nu!, deşi erau aşezaţi pe poziţii similare, el nu a ...şi care se detestau reciproc...
fost niciodată legionar...
... şi oarecum socratici şi demoniaci, dar erau pe
Nu, dar a fost foarte apropiat de legionari şi de aceeaşi poziţie. Vreau să insist asupra unui element funda-
Codreanu, în mod special, la începuturile lui în anii '30-'31, mental la Nae Ionescu. Nae Ionescu a scris acea prefaţă la
şi a fost şi băgat la închisoare din cauza asta. romanul lui Sebastian, De două mii de ani, care a stîrnit o
adevărată furtună şi care a fost considerată un document teribil
Da, la Gîndirea colaborau foarte mulţi legionari din de antisemit. Nu este antisemit. E un text inspirat din elemente
generaţia mea. Deşi colaborau şi scriitori, Vianu şi Pillat, scoase din istoria biblică a poporului evreu. Dumnezeu îl
care n-aveau nimic de-a face cu legionarii. scutură periodic, fiindcă este poporul Lui ales, şi vocaţia
pentru suferinţă pe care Nae Ionescu o declară fatala şi
Reiau şi dezvolt puţin întrebarea mea. Această tînără necesară, de sorginte divină este o realitate tratată fără nici
generaţie a beneficiat din plin de politica culturală a regelui un fel de accent antisemit. Aşa a fost interpretată de
Carol al H-lea. Ce rol au jucat Fundaţiile Regale în sensul superficialitatea şi mărginirea intelectuală a publiciştilor şi
acesta? Nu trebuie uitat că, la sfîrşitul regimului carlist, mai cu seamă a partizanilor. Fiecare partizan lua ce-i trebuia,
Elia-de este funcţionar al Statului, este diplomat de un ca să atace pe celălalt. Extrema dreaptă şi extrema stîngă, mă
anumit rang. Deci el poate fi revendicat deopotrivă de rog, stînga relativ comunizantă, că nu erau prea precişi
legionarism şi de carlism, sau de o anumită implicare a comuniştii ăştia. Or, această prefaţă a lui Nae Ionescu este o
monarhiei în viaţa culturală pe care o vroia regele Carol al prefaţă despre o temă profundă şi importantă şi mare, care nu
II-lea. are nici un fel de implicaţii antisemite, cum nu a fost Nae
niciodată în realitate în biografia lui.
Eu sunt absolut de acord cu această ipoteză, de fapt,
mai mult decît o ipoteză, o realitate, anume, cu carlismul Revin, care a fost rolul Fundaţiilor regale în promova-
imanent sau latent, sau camuflat al multora dintre aceştia, rea tinerei generaţii?
carlism pe care ei nu l-ar fi recunoscut, fiindcă erau în pole-
mică deschisă, declarată cu Carol al II-lea, cum se întâmplă Mai întîi şi-ntîi prin intuiţia de strălucită inteligenţă a lui
între oameni care sunt amici, au teme comune, dar au şi Carol de a crea această instituţie care a preluat cumva
disensiuni. Nu trebuie să uităm cîteva lucruri: mai întîi, că

66 67
Al. Cantacuzino, cel mai tînăr...
Editura Cultura Naţională a lui Aristide Blanc. S-a cam trans-
format Cultura naţională în revista Fundaţiilor Regale, cu ...şi George Mânu.
subsidii serioase...
Bogomilismul legionar
Adică, după ce Banca Blanc a dat faliment, tot perso- însuşi titlul „Mitul generalului" ne readuce la o
nalul intelectual a trecut la Fundaţiile Regale. Dar bazele între-bare pe care am mai pus-o o dată şi aş vrea s-o
Fundaţiilor Regale sunt puse deja de dinainte de restaurarea precizăm. In urmă cu cîţiva ani, ai spus că Eliade vedea,
lui Carol al H-lea, încă din anii '20 Fundaţiile Principele probabil, în Mişcarea legionară un fel de bogomilism. Am
Carol aveau un program cultural foarte ambiţios. Deci care a văzut deja în legătură cu generaţia paşoptistă, cu percepţia
fost rolul acestor Fundaţii în promovarea tinerei generaţii? lui Eliade a generaţiei paşoptiste, că vedea nişte structuri
Carol îl citea pe Eliade? religioase realizate în elanul creator al acestei generaţii. Tot
aşa este evident că în Mişcarea legionară el vedea nişte
Citea ce scriau tinerii şi îl fascina. Carol îi ştia foarte
scheme religioase realizate fie într-o formă secularizată, fie
bine şi îi preţuia foarte mult şi ar fi vrut foarte tare să aibă cu ei
într-o formă autentică. încearcă să reiei această idee a
un fel de societate comună, dar nu se putea, fiindcă era
modelului bogomil.
politica. E foarte interesant faptul că oamenii respectuoşi, de
altminteri, faţă de instituţiile statului, faţă de monarhie, în
Mie mi-a venit ideea asta, mi s-a impus ca o evidenţă, la
special, au pus aceste instituţii în paranteză cînd au trecut la
o lectură relativ tîrzie a unei cărţi importante, care se cheamă
legionari. De pildă, generalul Cantacuzino. Bine, el era un
Literatura populară la români, a lui Nicolae Cartojan. In
peu dingue, acest Cantacuzino, dar remarcabil, altminteri, ca
literatura populară sunt anumite texte sau, în fine, anumite
persoană. Bine, avea ţăcănelile lui, avea consultări frecvente
„produse folclorice" în care se remarcă prezenţa perpetuă a
la cimitir cu soţia lui, care a fost o mare frumuseţe şi-1 inspira
Arhanghelului Mihail şi a lui Nefîrtate. Elementele acestea
în deciziile politice.
cvasi-teologice — că nu sunt teologice, sunt folclor — intră în
îmi aduc aminte că unul dintre articolele aşa-zise legio- componenţa unei Weltanschauung. Arhanghelul Mihail şi
evreul sunt într-o antiteză deloc simplistă, cum ar putea să
nare ale lui Eliade este despre generalul Cantacuzino, „Mitul
pară la prima vedere. Acest lucru a fost preluat, cred eu că
generalului" şi era foarte impresionat de originea aristocra-
inconştient, de legionari. Arhanghelul Mihail, ca patron al
tică a generalului Cantacuzino, îl vedea ca pe un mare cavaler
organizaţiei, plus problema evreului, nu* neapărat
al vremurilor apuse.
antisemitismul...
De altfel, e de remarcat adeziunea destul de masivă,
destul de importantă, a multor membri ai clasei aristocratice Evreul ca martor al Vechiului Testament, în timp ce
la legionari. creştinismul în viziune gnostică, marcionită, Vechiul
Testament...
69
68
Trebuie să mai remarcăm un lucru — cred că Eliade 1-a Cu toate acestea, Mişcarea legionară a beneficiat şi de
subliniat, nu mai ţin minte —, anume recrudescenţa acestui susţinerea unei părţi din clerul românesc, iar unii dintre
motiv folcloric în mişcarea catară şi albigenă din Toulouse şi marii teologi de mai tîrziu au trecut prin legionarism. Cazul
din tot sudul Franţei. Este de urmărit, eu nu am făcut-o, nici părintelui Staniloaie, care de la început a fost un critic al
nu m-am învrednicit nici n-am avut destulă pricepere s-o fac, legionarismului este destul de singular.
dar e de urmărit mai atent, mai ştiinţific, cum s-a produs
acest paralelism, care sunt determinările lui şi evident, cum Există însă şi similitudini: şi legionarii şi părintele
s-a produs această influenţă. Staniloaie, nu numai la bătrîneţe, ci şi în perioada lui de
maturitate, aveau această tendinţă de a exalta elementul tracic
Să precizăm care ar putea fi elementele. Ai spus de din structura etnică a poporului romîn. Ideea cu „noi, tracii"
referinţa la Arhanghelul Mihail, la tipul evreului în tradiţie nu e numai a lui Drăgan, e mai veche, a unor intelectuali
bogomilă şi în mitologia legionară, ar mai putea interveni o stimabili. Părintele Staniloaie poate fi absolut exonerat de
anumită structură dualistă şi a viziunii politice, împărţirea orice fel de suspiciune prin opera lui formidabilă.
foarte radicală între bine şi râu, constituirea unei anumite
elite de oameni puri... Eu m-am referit la el numai ca să evoc faptul că o anu-
mită sensibilitate teologică de strictă observanţă ortodoxă a
... de perfecţi... fost critică la adresa legionarismului încă din epocă. Lucrul
acesta trebuie subliniat. Critica pe care Staniloaie o face lui
... elita legionară şi, totodată, supralicitarea sacrificiu- Nae lonescu şi influenţei lui asupra tinerei generaţii este
lui. Aicea se pune o problemă foarte serioasă de ordin teolo- demnă de menţionat pentru a trasa totuşi o linie de demar-
gic: poţi căuta sacrificiul cu atîta îndîrjire, să te pui pe tine caţie între ortodoxie şi legionarism.
însuţi în postura de sacrificat? Mi se pare mie o supralicitare
care este la marginea ortodoxiei. Este foarte important, da, da.

Da, este o supralicitare şi este o sete orgolioasă. Cu toate acestea, din Mişcare au făcut parte şi unii
oameni care nu intră sub rubrica bogomilă pe care-ai
Asta ne readuce într-o mentalitate catară. des-cris-o tu. încă o dată, mi se pare că legionarismul era un
fel de auberge espagnole şi din punct de vedere religios.
Sub raport religios, această tendinţă, acest exces trebuie
condamnat, aşa cum au fost condamnaţi, în lumea catolică, Din toate punctele de vedere. Asta mi-a spus-o şi
catarii de Papa Inocenţiu al IlI-lea. Este un exces care duce Noica: „Noi acolo găseam fiecare ce vroiam. Eu am găsit
Mişcarea legionară, această mişcare „mistică" spre erezie. imperativul categoric." Dar unde 1-a găsit şi sub ce formă de

70 71
deducţie pentru a ajunge Ia ideologie? Asta era, să te sacrifici, Mircea Eliade si Nae Ionescu, Bucureşti, 1936
să te logodeşti cu moartea, altă supralicitare, după mine,
destul de riscantă.

Dar, încă o dată, cu foarte puternice semnificaţii reli-


gioase.

Foarte puternice. De altfel, Eliade de multe ori vorbeşte


în cărţile lui de nevoia de erezie.

Dar nu-i acesta şi un tic de intelectual de a vedea în


erezie...

Ba da, ba da. E un tic de intelectual, fără discuţie. Eliade,


care avea o bună cunoaştere a culturii englezeşti, a şi fost
angloman, şi foarte serios informat în cultura englezească, nu
putea sa nu fi reţinut titlul lui Chesterton, Ereticii, acei eretici
fiind oameni care aveau curajul intelectual să spună lucruri
care nu se spun în mod obişnuit.

In legătură cu bogomilismul, real sau ipotetic, al


legio-narismului, se pune problema balcanismului, dar nu
balcanismul legionarilor, ci al acestor străluciţi intelectuali. Se
ştie că tu eşti un apologet al balcanismului în cultura romînă.
în ce măsură se poate spune că Eliade a absorbit elemente de
balcanism?

Balcanismul pozitiv este deschidere*, sete de comunica-


re, de absorbţie a diferitelor influenţe. Eliade e un caz foarte
interesant din acest punct de vedere, şi poate cel mai impor-
tant, pentru că toate referinţele lui din cărţile lui de doctrină şi
de eseuri, toate sunt cu o mare deschidere şi o mare volup-
entva,ăt i
r;£^ "^
72
tate de trimitere la diverşi autori şi, în principal, cu foarte multe
referinţe la eseiştii spanioli şi cei englezi, poate mai mult la
englezi — Samuel Butler, un eseist, un gînditor remarcabil, cu
mare influenţă, care însă era pe poziţii sceptice, agnostice şi nu
foarte precaute şi ortodoxe. Ei bine, el face un caz enorm de
Samuel Butler, la care-i plăcea spiritul acesta paradoxal, libertatea
de a contraria credinţele şi prejudecăţile burgheze, de a contraria
instituţiile tradiţionale reve- -nind la alt tip de instituţii,
tradiţionale, venerabile şi secrete. Deci, Eliade mergea la nişte
surse deloc convenabile din punctul de vedere al unei simpliste
adeziuni legionare. De altfel, nu e numai cazul lui, pentru că toţi
intelectualii legionari, Dragoş Protopopescu, de pildă, o mare
figură, nu mai zic de Noica, Cioran, şi alţii, veneau cu
convingeiâle lor anterioare în Mişcare. Dar toţi vedeau foarte bine
ideea lor încorporată şi dinamizată în Mişcarea legionară, care le
oferea o piaţă de desfacere şi chiar de succes.

(interviu realizat de Toader PALEOLOGU)


PAUL BARBĂNEAGRĂ
Optimismul tragic al lui Eliade

ifeoi
Paul Barbăneagră este una din figurile importante ale
exilului românesc din Franţa, unde trăieşte din 1964. S-a năs- «•
cut în 1929 într-o familie care ulterior va fi persecutată de
regimul comunist instaurat ou forţa de către armata sovietică
invadatoare. A studiat medicina, istoria şi regia
specializîn-du-se în filmul documentar. In Franţa a lucrat la
L'Institut d'Esthetique, din cadrul CNRS-ului. Colaborează cu
celebrele canale de televiziune FR2 şi FR3. Capodopera sa
incontestabilă o reprezintă serialul Istorie si geografie sacră, o
coproducţie FR3—ClunyTele-Film, pentru care va primi
Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional de
Film (1976), precum şi Marele Premiu pentru imagine la
Festivalul Internaţional al Fimului de Artă (1980). în 1989
Academia de Arhitectură Franceză îi decernează „Marea
Medalie a Analizei Arhitecturale", iar în 1990 a primit Marele
Premiu al audiovizualului pentru întreaga sa activitate. După
căderea regimului comunist în România am avut prilejul să-1
întîlnesc pe Paul Barbăneagră la Paris, una din aceste întîlniri
concretizîndu-se într-o „convorbire despre Eliade". Eliade a
constituit, pentru toţi românii exilaţi în propria lor ţară şi cultură,
un reper luminos, o pîlpîire de speranţă şi în acelaşi timp un
crîmpei al demnităţii naţionale. Paul Barbăneagră s-a regăsit pe
sine în preajma lui Eliade. Mesajul cărţilor scrise cte^profesorul
de la Chicago, dublat de personalitatea unică, dar nestrivitoare, a
acestuia a operat o adevărată convertire asupra proaspătului
exilat din ţara foa-

75
mei şi a inculturii comuniste — mai întîi spre un alt tip de minunată a sfîntului Grigore din Nazianz care spunea: „Mă
gîndire, fundamental-tradiţionalistă, mai apoi spre un alt tip rog în fiecare zi lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri păcatul
de artă, ceremonial-simbolică. Nu întîmplător serialul Istorie cel mai greu de îndurat, păcatul de a avea idei personale."
şi geografie sacră se deschide cu filmul-portret despre Aceste două personalităţi sînt mari tocmai pentru că au reuşit
Mircea Eliade. Acest protreptikon mistagogic ne introduce în (bineînţeles, datorită unui har, dar nu numai, ci şi datorită
atmosfera sacrului mai profund decît ar putea-o face, astăzi, unui efort conştient) să ajungă la un fel de „transparenţă",
o rugăciune, o liturghie sau povestirea unui mit. devenind relee între adevărurile cosmice şi epoca noastră. Aş
vrea să începem discuţia cu o precizare. Acest film nu-şi pro-
* pune în nici un caz să prezinte opera lui Eliade. Opera lui
Eliade este de o complexitate aş putea spune fără egal, nu
Stimate domnule Paul Barbăneagră, aş dori să dis- clară încă pentru toată lumea; cu siguranţă însă că Eliade
cutăm despre Eliade plecînd de la filmul cu care aţi încheiat, aparţine în primul rînd deceniilor următoare. Istoria, sub
într-un fel, în 1986, serialul dumneavoastră intitulat ochii noştri, dă dreptate lui Eliade, cum a dat dreptate lui
Arhitectură şi geografie sacră. Guenon. Adică, sîntem pe cale să redescoperim adevărata
identitate a omului, omul religios. Omul total, la care face
păcatul de a avea păreri personale mereu aluzie Eliade, e pe cale să se impună ca o realitate
indiscutabilă; şi în faţa ateilor care devin preocupaţi de sacru,
Am încheiat, e-adevărat, dacă judecăm cronologic. Dar dar şi în faţa acelor teologi care reduceau religia doar la o dis-
aşa cum e prezentată la televiziune astăzi seria, filmul despre cuţie scolastică.
Eliade este programat primul, întrucît este filmul care des-
chide, care dă oamenilor cheia şi curajul să-şi asume Cum s-a născut relaţia cu Eliade? Cum s-au desfăşurat
gîndi-rea simbolică, gîndirea rituală. Dar este adevărat că, filmările, concret. Eliade ştiu că avea repulsie faţă de tot ce
din punct de vedere cronologic, a fost ultimul meu film. era tehnică. Convorbirile cu Rocquet au fost un adevărat
Pentru mine — şi nu numai pentru mine, ci şi pentru chin pentru el. Nu putea să suporte magnetofonul, această
colaboratorii mei, Ştefan de Fay şi Mihaela Bacou — această unealtă impersonală pusă între cei doi convorbitori. Cu dum-
serie a fost, înainte de orice, o încercare modestă de a neavoastră cum s-a întîmplat?
populariza cîteva din ideile lui Mircea Eliade care idei — o să
lămurim, poate, această problemă în toiul discuţiei — în fond, Ajuns la Paris, fără a fi cel mai calificat dintre cei care
nu sînt ale lui Mircea Eliade. Aici aş vrea să precizez un lucru ar fi meritat să-1 cunoască pe Eliade şi să discute cu el, m-am
foarte important pentru mine. Am un respect nelimitat pentru pomenit, cunoscîndu-1 la cercul literar al lui Arcadie
doi mari gînditori din acest secol, pentru Mircea Eliade şi Mămăligă, m-am pomenit într-o „apropiere" (intimitate ar fi
Rene Guenon, tocmai pentru că ei se potrivesc cu acea prea mult spus) apropiere luminoasă, ca să zic aşa, la care
vorbă

76 77
prietenie efectiva intre soţia mea şi Christmel Eliade. De alt- început filmul cu vreo zece ani mai înainte, dar trei, patru cancere
fel, filmul despre Eliade îl datorez doamnei Eliade. care au ucis în familia lui şi printre prietenii lui foar-te apropiaţi
Profesorul n-ar fi acceptat niciodată să se lase filmat. Cum m-au împiedicat să termin filmările. In sfîrşit, în toamna lui
bine spuneai dumneata, avea oroare şi de microfon. Toţi 1985, cînd a venit la Paris, văzîndu-1 că se şubrezea din cauza
regretăm că avea această oroare pentru microfon. De ce? unui reumatism care-1 invadase (ăsta-i cuvîn-tul: nu numai
Fiindcă, după ce i se anchilozase mîna dreaptă şi nu mai articulaţiile îi erau blocate, întreaga lui făptură era diminuată de
putea scrie, neputînd înregistra, n-a mai putut comunica. această abjecţiune care este reumatismul) «. atunci am făcut totul
Lovitura cea mare i-a fost dată însă de incendiul biroului de ca să putem filma. N-am putut filma pînă la capăt. Rămăsese ca
la Chicago. El devenise un alt om în ultimii ani, pentru că, în primăvară, după ce încep eu montajul, să văd de ce-ar mai fi
după ce trăise toată viaţa scriind, anchiloza reumatică îl nevoie şi să mai continuăm. Din nenorocire nu s-a mai putut
„amuţise". Cînd i-am propus cu naivitate să se înregistreze, filma nimic. Pentru acest motiv, planul acela lung, pe care eu îl
mi-a răspuns îngrozit: „Orice, asta nu!" De altfel, vedeam amestecat cu alte mărturisiri ale lui Eliade a rămas
la«discuţii-le, la mesele rotunde de la Europa liberă, avea netăiat. Profesional e o eroare: este inadmisibil să laşi într-un
aceeaşi reacţie. Ii era silă, eu aş spune că nu groază, ci silă de portret al unei personalităţi un plan de zece minute. Aşa cum nu
microfon. Refuzul pe care îl avea pentru aparatul de filmat poţi să faci uşa mai mare decît peretele. Sînt nişte legi de
era mult mai mare. Arh mii şi mii de metri de peliculă în care arhitectură, de construcţie, valabile şi în cinematografie. Şi totuşi
Eliade începe o frază, se opreşte pe la jumătatea ei am fost şi eu aşa de impresionat, încît l-am lăsat... am avut
spunîndu-mi: „Dragă Paul, nu ştiu de ce vrei să laşi imaginea impresia că vorbea viu în faţa mea...
mea alienată de aparatul ăsta. Oamenii vor crede că am fost
un nătîng, cum apar în faţa aparatului, din cauza lui". Şi nu Pentru ultima oară...
vroia să mai continue. Atunci Christinel intervenea. Au fost /
discuţii reluate de nu ştiu cîte ori, pentru ca, pînă la urmă, să Nu numai asta... că vorbea de dincolo de moarte.
accepte. Furat de ceea ce spunea şi uitîndu-ne, în ultima sec- Plecînd de aici am şi montat, drept ultimă secvenţă, acea suc-
venţă din film, pe care nici n-am avut curajul s-o mai tai, cesiune de planuri în care el moare şi, după textul care dă
ne-a lăsat acest „testament", în care el vorbeşte fără oprlfte data morţii lui, redeschide ochii, apoi cronologia inversată a
zece minute. portretelor lui ne sugerează întinerirea şi trecerea în veşnicie.
In legătură cu optimismul lui merită să vă spun un lucru care
am avut impresia că vorbea de dincolo de moarte m-a mişcat foarte mult. După ce am terminat filmul, m-am
simţit moral obligat să-1 arăt în primul'rînd prietenilor lui cei
E acolo un Eliade obosit, dar şi optimist în acelaşi timp. mai apropiaţi, Ionescu şi Cioran. Şi după ce s-a
Foarte optimist...

78 79
terminat proiecţia Ionescu era foarte tulburat, Cioran şi mai doamna Eliade a reuşit să-i dea lui Eliade sentimentul că el
tulburat... In paranteză trebuie să repet ceea ce ţi-am mai continuă să trăiască în România
spus dumitale, că odată, întrebîndu-1 pe Eliade: „Domnule
profesor, aţi avut mulţi prieteni în viaţa asta şi aţi scris despre Cred că argumentul hotărîtor a fost vecin cu ideea
prietenie cum poate că n-a scris nimeni... Dar pe cine consi- următoare: „Vreau să te văd şi după ce n-ai să mai fii!" Oricum,
deraţi marele prieten al vieţii dumneavoastră?" După în ceea ce priveşte prezenţa lui Christinel Eliade, nu numai în
două-trei secunde mi-a spus: „Emil, dragă Paul". Cioran, film, ci şi în viaţa lui Mircea Eliade trebuie subliniat un lucru
într-adevăr, îi era omul cel mai apropiat. De ce, e foarte greu foarte important: fără Christinel, Eliade n-ar fi * dat opera pe
de înţeles. In fond erau două naturi, două viziuni profund care a dat-o în ultimii treizeci de ani. De ce? Pentru că doamna
diferite. Viziunea constructivă, încărcată de lumina sacrului a Eliade a avut meritul să-i asigure nu numai un climat conjugal
lui Eliade n-are nimic comun cu viziunea sinucigaşă (dia- plin de generozitate, plin de lumină, de dragoste. în afară de
bolică aş spune) a lui Cioran. De ce Eliade îl considera cel această căldură, de această ambianţă strict conjugală, doamna
mai bun prieten, am încercat să aflu, dar n-am reuşit nicio- Eliade a reuşit să-i dea lui Eliade sentimentul că el continuă să
dată. Revin acum... La sfîrşitul proiecţiei, după o lungă tăcere, trăiască în România. Ei i se datorează faptul că Eliade n-a fost
primul a vorbit Cioran care, aşa, parcă supărat, a spus: niciodată zdrobit de punerea în paranteză brutală şi tragică a
„Mircea şi după moarte ne dă lecţia pe care ne-a dat-o toată rădăcinii lui româneşti prin exil. Dacă s-ar fi căsătorit cu o
viaţa: să credem cu disperare în mai bine." Optimismul lui foarte distinsă doamnă franţuzoaică sau englezoaică, sau cu o
Eliade, aici, în ultima secvenţă a filmului are o rezonanţă româncă de mai mică amploare afectivă şi intelectuală, nu ştiu
aproape tragică. El nu se explică decît printr-un fel de aripă ce s-ar fi întîmplat. Doamna Eliade l-a ajutat şi în sensul că era
nevăzută care-i permite să se ridice deasupra realităţilor şi un fel de asistentă şi secretară a Profesorului. Christinel a fost un
care-i asigură o perspectivă necunoscută nouă. Eu nu văd element foarte important în realizarea operei, dar a fost în
posibilitatea întoarcerii, în scurt timp, la acea plenitudine primul rînd sursa unei permanenţe româneşti, a unei
despre care vorbeşte profesorul Eliade. Poate cine ştie cînd şi supravieţuiri a acelei realităţi fără de care Eliade n-ar fi putut
cu ce preţ!? realiza decît mult mai puţin sau poate nimic... sau ar fi sfîrşit
nevrotic. Pentru că marea lui disperare era lipsa ţării. Lipsa
Să ne întoarcem la primele imagini din film. Eliade este culturală, spirituală, dar şi lipsa concretă, istoric-geografică.
însoţit aici de doamna Christinel Eliade şi astăzi aflu — Cred că, dintre oamenii pe care i-am întîlnit aici, el era cel mai
voiam de altfel să vă iscodesc despre cuplul Eliade — că tulburat mai cu seamă după plecarea în America... „adevăratul
doamna Eliade a fost „coautorul" filmului, pentru că într-un meu exil".
fel ea l-a determinat pe Eliade să accepte să fie filmat.
Ce ştiţi despre plecarea în America?

80 81
domnule profesor, daţi-i dracului pe ăia care au participat o mie patru sute de specialişti sub conducerea
lui şi care rememorează tot ceea ce este mai important în istoria
Au fost nişte maşinaţii puse la cale de o abjectă crea- şi fiinţa omenirii, adică dimensiunea ei sacră; într-un moment în
tură, profesorul universitar comunist, născut în România, care această valenţă sacră este poate mai ameninţată decît
Lucien Goldmann, care-i trimitea studenţi în seminar să-1 oricînd să dispară. S-ar putea întîmpla ca de astăzi în cincizeci
provoace. In vara următoare, Eliade povestea necăjit aceste sau într-o sută de ani (dacă, Doamne fereşte, vreun război
agresiuni făcute întotdeauna în legătură cu tinereţea lui legio- atomic ar interveni sau cine ştie ce altă nenorocire ar putea să se
nară, la Ascona (unde fusese invitat de Jung), în cadrul cele- abată asupra omenirii) factorul -esenţial prin care omenirea s-ar
brelor întîlniri Eranos. Lîngă el, un domn 1-a ascultat reînnoda cu trecutul ei să fie tocmai Enciclopedia ştiinţelor
zîm-bind — asta-mi povestea Eliade — şi după aceea i-a religioase. Prin această realizare, de fapt nu numai prin ea, ci
spus: „Domnule profesor, eu sînt rectorul Universităţii din prin întreaga lui operă, Eliade poate fi considerat analog lui
Chicago. Sînt evreu şi sînt primul, în arborele nostru genea- Platon.
logic, care nu mai sînt rabin. De zece generaţii ai mei au fost Eu cred că în istoria Europei trei sînt personalităţile
numai rabini. Ei bine, în numele acestei tradiţii iudaice şi-n care au această trăsătură comună, de relee de rememorare:
numele conştiinţei mele vă rog un lucru: daţi-i dracului pe ăia Platon, Chateaubriand şi Eliade, personaje pe care le-am
şi veniţi profesor la noi la Chicago." :i Eliade n-a putut să putea asemui zeului Ianus, care, avînd două feţe, privesc, cu
refuze această invitaţie, dar de multe ori mi-a spus: una, către trecutul cel mai îndepărtat şi, cu alta, către viitor.
„Adevăratul meu exil n-a fost plecarea din ţară la Londra, în Eliade însă îşi manifestă virtutea de „zeitate janusiană", dacă
Portugalia sau la Paris. Nu. Adevăratul meu exil a fost ple- putem s-o numim aşa, în cel mai dificil şi mai important
carea mea de-aici, din Europa la Chicago." moment al istoriei omenirii. In epoca lui Chateaubriand ome-
nirea nu era aşa de ameninţată. Chateaubriand se situa între
Totuşi în America Eliade a făcut ce n-ar fi putut face Vechiul Regim, al Franţei şi al Europei, şi regimurile de des-
fliciodată în Europa. trăbălare utopică din secolul al XlX-lea, care au culminat, în
secolul XX cu Hitler şi Stalin. Platon se afla într-un moment
analogul lui Platou în care problema uitării se punea în raport doar cu lumea
mediteraneană, cu Orientul Mijlociu. Marile civilizaţii îşi
Cei ce vor veni la Chicago după el vor găsi o imensă continuau drumul, în China, în America precolumbiană, în
bibliotecă, rezultat al unei alegeri care exprimă competenţa Africa. Nu ştiau ele de drama pe care o trăiesc socraticii,
lui Eliade. Dacă n-ar fi fost la Chicago, el n-ar fi reuşit să rea- post-socraticii... Totuşi, pentru noi, pentru memoria noastră
lizeze niciodată acel lucru unic şi care, cu siguranţă, îl pla- europeană ceea ce Platon a făcut, lăsîndu-ne mesajul lui
sează în fruntea culturii contemporane, şi anume, Socrate, şi nu numai, e foarte important. Să încercăm să ne
Enciclopedia ştiinţelor religioase: optsprezece volume la închipuim ce-ar fi însemnat filozofia europeană fără această

82 83
recapitulare a gîndirii anterioare! Recapitularea gîndirii ante- Noi trăim într-o societate care nu a atins încă acest punct cri-
rioare, dar nu a unui popor, nu a unui continent, ci a tuturor tic, dar cred că se îndreaptă către el."
continentelor, a umanităţii în amploarea ei planetară a Trăim într-o societate în care nu putem să ne împlinim
reuşit-o Eliade. ori să ajutăm pe ceilalţi să se realizeze decît prin cultură.
Adică, prin acea activitate a imaginarului care pune în centrul
Iată că am ajuns si la cărţi. La cărţile fără de care codului social, nu pe Dumnezeu, ci pe om. Omul în dimen-
Eliade nu putea practic trăi. Şi nu vorbesc de Eliade scriitorul, siunea lui, bineîn'.e^o, nu măruntă, nu banală, ci aspirînd
vorbesc de Eliade cititorul, cititorul împătimit, nesăţios. E spre mari idealuri morale şi estetice, lipsit însă de iluminarea
impresionantă pofta de lectură a acestui om pînă în ultima criteriului divin. Fără Dumnezeu imaginarul nostru nu poate
clipă a vieţii. De altfel, se ştie că atacul cerebral l-a surprins depăşi limitele culturii. Dar, zicea Eliade, în măsura în care
cu o carte în mînă. E vorba de Exerciţiile de admiraţie a lui generaţiei noastre nu-i mai este îngăduită o altă cale către
Cioran, pe care Eliade o recitea... de fapt, recitea portretul împlinire, nu ne rămîne decît să ne asumăm aceast cod cul-
pe care Cioran i-l făcuse aici. Eu m-am întrebat mereu ce tural şi să încercăm să obţinem prin el cît mai mult. Cît mai
sens avea, sau mai exact, ce sens mai avea lectura, frecven- mult, ajungînd la ceea ce am putea numi deculturalizare.
tarea cărţilor în cazul cuiva care la 22 de ani a avut o Adică, asimilînd perspectivele oferite de cultură, să le
întîl-nire decisivă cu sacrul. Intîlnire decisivă şi profundă cu convertim într-un alt cod, specific viziunii
sacrul. Pentru că în India Eliade n-a îngurgitat doar pasiv şi spiritual-religioa-se. ,Nu întîmplător Eliade a devenit unul
livresc tehnica yoga, de pildă, sau filozofia indiană, ci a dintre cei mai mari gîriditori tradiţionalişti contemporani. De
practicat yoga, asimilînd-o existenţial. Deci ce sens are lec- ce? Pentru că niciodată un european nu s-a dus în India mai
tura din perspectiva acestei experienţe fundamentale pe care încărcat de cultură decît el. Eliade a trăit în India
Eliade a trăit-o în India? Sau, dacă doriţi, care este raportul deculturalizarea la cel mai înalt nivel tocmai pentru că, în el,
între cultură şi tradiţie? cultura de tip occidental avea o amploare fără egal printre
intelectualii europeni din generaţia lui. Fiind îmbibat de
nu ne mai putem împlini decîtprin cultură cultură, el a reuşit să priceapă, acolo, limitele culturii.

Singura societate în care omul se poate cu adevărat Nu-l judecăm noi pe Eliade. Dar stau şi mă întreb de ce
împlini este societatea teocentrică. In măsura în care o socie- n-a rămas, de ce n-a putut să rămînâ acolo? Tocmai pentru
tate îl uită pe Dumnezeu, ea se alienează treptat-treptat pînă că şi-a dat seama de limitele culturii. Ajungem la reproşul pe
la a se sinucide. Dar, în fond, nu se poate să ajungă niciodată care i-l face Emil Cioran într-o scrisoare de tinereţe: „De-aia
la totala uitare a lui Dumnezeu, cum spune Eliade şi-n film: sînt eu supărat pe tine tot timpul şi te cert, pentru că ai fi
„Dacă cineva ar realiza o asemenea societate, ar declanşa putut să devii sfint şi n-ai vrut." Oare în India Eliade nu trăise
într-o generaţie, două înnebunirea oamenilor şi surparea ei. şi cu gîndul ăsta, să rămînă, să iasă din cultură definitiv?

84 85
/v.

stareţ de lamaserie întotdeauna Eliade zîmbea cînd îi spuneam că eu îl


consider, în cadrul peisajului universitar contemporan, un fel
Nu ştiu... e greu de spus. Sigur este că, după ce a des- de cal troian. De ce? Pentru că marea problemă era, în acel
coperit India, a fost tentat să rămînă. Dovadă că s-a dus într-o moment, în cultura mondială, zdruncinarea „certitudinilor"
lamaserie din Himalaya. Cu siguranţă că acea mînăs-tire ar fi utopice şi orbitoare, aş spune chiar imbecilizante, care trăiau
avut în zece, cinsprezece ani un stareţ cum poate nici o altă din plin în universităţi. Universitatea devenise principalul
mînăstire din jur n-a avut şi n-ar fi putut să aibă. Elia-de s-ar focar de alienare a tinerelor generaţii prin teoretizarea şi jus-
fi împlinit spiritual acolo într-o măsură mult mai mare decît s-a tificarea utopiilor care veneau din acel secol blestemat, al
împlinit mai tîrziu în Europa. Marele nostru noroc a fost XVIII-lea, zis „secolul luminilor". Universitarii uitau ori se
chemarea lui la armată, care 1-a obligat să se întoarcă în ţară. făceau că uită că aceste utopii, răscolind secolul al XlX-lea,
De ce zic: „A fost norocul nostru?" Pentru că în această dăduseră, în secolul XX, măcar doi monştri, pe Lenin şi pe
generaţie gîndirea contemporană n-ar fi avut un „instrument" Hitler. In perioada cînd Eliade a ajuns, cu toată amploarea
de acumulare, de reflecţie şi de hermeneutică a miturilor şi lui, în cultura occidentală, devenise necesară o şubrezire a
simbolurilor. De ce s-a-ntors? S-a-ntors din respect şi din universităţii. Numai aşa putea să înceapă un proces de
dragoste nelimitată pentru tatăl său.- Eliade a fost chemat la recîştigare a dimensiunii sacre.
armată o dată, de două ori şi după aceea a fost ameninţat cu
darea în judecată. Tatăl lui i-a scris: „Vino, pentru că eu, ca Lecţia lui Nae Ionescu, de la Universitatea din Bucu-
ofiţer, nu voi putea suporta niciodată ca băiatul să-mi fie reşti...
considerat dezertor. Mă voi sinucide." Iar Eliade, ştiind că
taică-su ar .fi fost în stare să facă lucrul ăsta, a renunţat la un cal troian în Universitate
India, şi într-un fel, r.enunţînd la sine însuşi, s-a reîntors în
Europa. Dar, repet, s-a întors în Europa spre bucuria şi spre De altfel, întotdeauna vorbea despre Nae Ionescu cu un
norocul nostru. în România, şi mai apoi în Europa, Eliade s-a respect fără margini. De aceea, cînd citesc azi texte care îi
investit în două tipuri de acţiuni: de rememorizare a tradiţiei ponegresc şi pe Nae Ionescu şi pe Eliade sînt revoltat şi
indiene (de exemplu, cartea lui despre yoga este fără egal); în scîr-bit. Asemenea calului troian, Eliade a intrat în cetatea
acelaşi timp, revenind în Europa cu această facultate de universitară, şi-a asumat, aparent, metodele, limbajul
analiză, rezultat al deculturalizarii, el a fost în stare, pe de o academic şi în clipa în care a început să fie ascultat şi ascultat
parte, să rememoreze cultura europeană din perspectiva a dat foc cetăţii. El a făcut ceea ce Guenon n-a avut priceperea
tradiţiei, adică din perspectiva gîndirii simbolice, rituale şi să facă. Cînd conflictul între Guenon şi societate a început,
mitice, iar pe de altă parte, să participe la procesul cultural Guenon, care era un mauvais caractere, un certăreţ, un
european dînd imbolduri. Deci nu numai amintindu-şi, ci scandalagiu, s-a supărat pe Occident (nu pe occidentali în
efectiv dînd imbolduri. general, ci pe intelectuali, pentru că cearta lui se plasa la cel
mai înalt

86 87
nivel) şi pe Biserică, a plecat la Cairo şi s-a turcit. Eliade a tivul „monahală". Detaliu! în afară de faptul că Eliade nu
fost mult mai înţelept şi eficacitatea lui se va dovedi, cu sigu- vorbea niciodată despre el, ori de cîte ori am fost cîţiva într-o
ranţă, mult mai mare. El a intrat în cetate şi, repet, ca un cal cameră şi, apoi, a trebuit să plecăm — un detaliu, dar foarte
troian a aşteptat momentul prielnic şi, după aceea, şi-a dat semnificativ — cel mai important dintre noi toţi, Eliade,
foc, ca să spun aşa, dînd foc şi cetăţii. Această acţiune a lui ieşea întotdeauna ultimul. îl simţeai tot timpul stăpînit de
Eliade mi se pare esenţială. Eliade este într-un fel unic. acest imens har al uitării de sine. Se spune că Durnnezeu,
Nimeni n-a reuşit mai mult decît el să desţelenească spaţiul cînd vrea să binecuvînteze pe cineva, îi dă darul lacrimilor.
culturii contemporane împînzit de buruienile semănate în Darul lacrimilor, dar şi darul uitării de sine. Or,
secolul al XVIII-lea. Eliade\leve-nise transparent tocmai prin această
hiperîncărcare, prin această hipertensionare pe care o trăise,
Fără doar şi poate personajul central al acestui superb, prin contactul lui livresc, dar nu numai, pentru că el a avut
să-i spunem aşa, roman metafizic care este întreaga operă a norocul să fi fost şi iniţiat, în India.
lui Eliade, îl constituie omul religios, adică omul conectat la
divinitate, care trăieşte cu conştiinţa sacrului. Dumneavoastră Ce admiraţi în primul rînd la Eliade?
aţi aprofundat opera lui Eliade, îi cunoaşteţi foarte bine
structura şi articulaţiile, dar în acelaşi timp aţi avut privile- Balzacul lui Eliade
giul de a-l cunoaşte pe Eliade ca om. Vă întreb, aţi trăit sen- Ceea ce dădea imensa dimensiune a lui Eliade era capa-
timentul că Eliade întrupează, încarnează această idee, citatea lui de a recrea valorile culturale. Goethele lui nu era
acest model existenţial care este omul religios, homo Goethele pe care-1 predau profesorii, Balzacul lui, la fel...
religio-sus, cum îl numeşte el? Şi vă pun această întrebare Odată, într-o discuţie, mi 1-a revelat pe adevăratul Balzac. în
pentru că în foarte multe secvenţe din filmul dumneavoastră România ascultasem nenumărate cursuri despre Balzac, critic
m-a şocat, m-a surprins, plăcut, bineînţeles, aerul al burgheziei franceze din secolul al XlX-lea, ceea ce este
duhovnicesc al figurii lui Eliade şi, la fel, înţelepciunea foarte adevărat, dar mincinoşii noştri îl prezentau ca pe un
duhovnicească a cuvintelor rostite de el. Aproape că am simţit soi de revoluţionar, de critic care condamnase burghezia pri-
o asemănare între figura lui Eliade, mai ales din ultimele vind spre viitor... Nu-i adevărat. Balzac a fost monarhist.
scene, şi figura părintelui Stăniloaie. De altfel, chiar Mentorul lui era Joseph de Maistre. Or, lucrul ăsta l-am aflat
dumneavoastră aţi folosit, înainte de începerea interviului de la Eliade. Profesorul Eliade ajunsese un fel de filtru prin
nostru, formula „înţelepciune monahală" în legătură cu care treceau înnobilate toate marile spirite ale culturii univer-
Eliade. în ce consta, cum se manifesta această înţelepciune sale. Avea o listă întreagă de mari personalităţi pe care le
monahală? considera mentorii lui şi despre care vorbea cu un respect de
învăţăcel, de şcolar. Umilinţa asta m-a impresionat enorm.
în viaţa de fiecare zi, Eliade era de o modestie, de o Dau cîteva nume: în primul rînd Cusanus, după aceea,
umilinţă care nu poate fi altfel exprimată decît prin califica-

88 89
no, vorbea despre Ficino ca despre una dintre cele mai mari religios eram antireligios, pentru că mi se părea că dogma mă
figuri ale Europei renascentiste, împreună cu Pico della limitează, mă diminuează. Prin Eliade am descoperit impor-
Mirandola. Două minţi enciclopedice care reuşiseră să tanţa fără egal a sacrului, adică a prezenţei lui Dumnezeu în
recreeze viziunea despre om, despre cultură etc; apoi, noi toţi, în societate şi în întreaga lume creată. Această nouă
Jose-ph de Maistre, Chateaubriand, Nerval, Balzac, am spus imagine, pentru mine tulburătoare, a racordării cu o Tradiţie
înainte, Baudelaire şi, spre surpriza mea, Rene Guenon. De multimilenară care avea drept idee principală faptul că sacrul
altfel, în ultima lui carte el şi spune: „Rene Guenon este cel nu reprezintă o descoperire a conştiinţei umane într-o anu-
mai mare ezoterist al acestui secol"; ezoterismul avînd aici mită epocă a evoluţiei ei, ci că făptura umană însăşi este
sensul cel mai pozitiv cu putinţă. rezultatul unei valori care o precede, adică a sacrului deci,
această nouă imagine m-a obligat să regîndesc totul şi în pri-
Dintre personalităţile contemporane, pentru cine mul rînd să regîndesc zona în care eu mă consideram atunci
nutrea un respect deosebit? cît de cît competent, adică a culturii, şi mai cu seamă, a culturii
moderne. Din România venisem plin de respect faţă de
Printre cei mai apropiaţi de el, considerîndu-i în acelaşi modernismul occidental, pentru că, de la Bucureşti, nu avu-
timp maeştri, se numărau Rudolf Otto, Van der Leeuw (vor- sesem cum să-i înţeleg sensul lui anticreator şi alienant. Cum
bea despre opera lor ca despre elementele esenţiale de pornire acolo trăisem sub teroarea realismului socialist, aici m-am
în înţelegerea sacrului) şi mai aproape de noi, Pettazzoni, aruncat în viitoarea artei moderne, considerînd că arta
Tucci. modernă este, prin natura ei, liberatoare. Prin Eliade am
înţeles un lucru foarte important: eliberatoare este numai
Printre discipolii săi vă număraţi şi dumneavoastră. dogma. Numai prin gîndirea dogmatică — folosind simbolul
Alături de Guenon îl consideraţi pe Eliade maestrul şi şi făcînd mereu referinţă la adevărurile revelate, şi practicînd
îndrumătorul dumneavoastră spiritual. De aceea vă întreb, rituri — ne putem împlini. Numai aşa ajungem să trăim efectiv
ce-aţi primit concret, ca viziune, ca mod de înţelegere sau ideea de libertate. Am avut nevoie de foarte mulţi ani ca să
descifrare a lumii de la Eliade? accept şi să înţeleg lucrul ăsta.

eliberatoare este numai dogma Dogma înţeleasă în ce sens?

Ca să fiu sincer, ar trebui să spun, TOT. Cel mai mare Dogma înţeleasă în sensul de lege obiectivă pe care,
noroc al vieţii mele a fost întîlnirea cu Eliade. Venind la necunoscînd-o, nu putem să ne asumăm nici pe noi înşine şi
Paris dintr-un regim dictatorial leninist, marxist purtam în nici realitatea. Dau un exemplu. într-un avion care se
mine o revoltă nelimitată împotriva totalitarismului. Făcînd o pregăteşte să plece de la Paris la New York, dogmatic este
confuzie tristă între totalitarismul politic şi „totalitarismul" pilotul. De ce? Pentru că el, cunoscînd în adîncime legile -

90 91
legile rezistenţei meterialelor, legile meteorologice, legile Eliade m-a ajutat foarte mult. El şi Rene Guenon. De
vitezei şi ale dinamicii — reuşeşte să facă să zboare avionul fapt, eu am ajuns să fac o lectură metaculturală a cărţilor lui
de la Paris la New York. In spatele lui sînt nişte fiinţe care, Eliade după ce-am citit Guenon. Eliade are o operă atît de
avînd toate ideile lumii, una mai minunată decît alta, oricîte complexă, încît se pretează la orice tip de lectură: culturală,
şi-ar închipui, oricîte ar scorni, nu vor putea niciodată să facă sociologică, estetică, etică, ideologică, psihanalitică, etc...
avionul să zboare de la Paris la New York. Deci libertatea — dar adevărata descifrare a operei lui Eliade o situează în
adică putinţa de a zbura şi de a ajunge la destinaţie — nu raport intim cu cele trei elemente de bază ale gîndirii tra-
poate fi realizată decît de cel care are cunoaşterea legică, diţionale: mit, rit şi simbol. Apoi am descifrat aceste valori
adică dogmatică. Eu consider cunoaşterea pilotului dogma- în ceea ce Eliade gîndea şi trăia în viaţa lui de fiecare zi. El
tică, iar orizontul, cunoştinţele celor din avion le-aş numi... însuşi spunea: „Cel ce studiază temeinic istoria religiilor nu
cultură, adică păreri ale fiecăruia despre felul cum trebuie să rămîne în istorie, devine un alt om". Adică, adevărata apro-
zboare de la Paris la New York. Dar niciodată aceste păreri piere de fenomenul religios chiar dacă nu ne obligă să ne
nu vor duce avionul de la Paris la New York. în viaţa noastră sfinţim, ne impune anumite întrebări esenţiale în legătură cu
socială şi individuală problema se pune exact în acelaşi fel. fiinţa noastră, cu destinul nostru.
Adică, noi trăim în raport cu nişte adevăruri revelate. Pentru
că în istoria omenirii nici o idee mare, care a structurat efectiv La un moment dat Eliade abordează, în film, şi proble-
fiinţa umană sau socială n-a fost altceva decît o idee revelată. ma desacralizării artei. Părerea lui se pare că v-aţi asumat-o
Toate ideile ulterioare, care s-au adăugat şi au comentat, n-au şi dumneavostră.
fost decît variaţii pe teme revelate. Revin: în măsura în care
în viaţa noastră individuală şi socială noi facem efortul cultura contemporană e o casă de nebuni
intelectual de a pătrunde adevărul dogmelor, cîştigăm
libertatea. Nerespectînd acest adevăr esenţial, adică funcţia Prin Eliade am reuşit să-mi clarific această problemă:
pragmatică a dogmei, eşuăm în cultură, în ideologie şi ne care-i sensul artei? Eu fusesem convins că arta trebuie,
pomenim blocaţi; pînă la urmă umilim fiinţa umană. Există înainte de orice, să exprime personalitatea artistului, să afirme
undeva în destinul omului această condamnare fericită: nu o anumită individualitate. Cultura mi se părea un fel de cor în
putem să ne reîmplinim, nu putem să ne reîntoarcem la o care fiecare cînta după cum îl ducea capul. După aceea miram
plenitudine de origine decît folosind, ca un fel de partitură, dat seama că această vizune transforma cultura într-o casă de
acele adevăruri revelate care sînt întotdeauna dogmatice. nebuni, ca-n filmul lui Fellini, Probă de orchestră.
încet-încet mi-am dat seama că peisajul culturii occidentale
Şi Eliade a fost, pentru dumneavoastră, cel care v-a pus contemporane semăna cu tragi-comedia pe care o încarna
în mină partitura? orchestra din film. Acolo, cîţiva executanţi consideraseră că
nu mai are rost să fie respectată partitura „ăluia", adică a lui
92
93
Bach sau a lui Mozart şi mai cu seamă să se supună dictato- era conţinut înflăcărat a devenit artă schiloadă, artă pentru
rului necruţător care era dirijorul. Personalitate, în fond, are artă, adică redusă doar la mijloacele de expresie pe care ea le
fiecare şi normal este ca fiecare să şi-o manifeste. Atunci ce folosise înainte, nu pentru a afirma limbajul, ci pentru a
au făcut? Toţi s-au apucat să modifice partitura, sau, şi mai încarna prin el nişte adevăruri de dincolo de noi, de dincolo
grav, să scrie o altă partitură. Din clipa în care toţi au devenit de existenţa noastră imediată.
autori, fiecare pretinzînd să-şi cînte melodia lui, scena,
spaţiul orchestrei, s-a transformat într-o casă de nebuni. Atunci am putea spune că rostul artei a luat sfirşit o
Această imagine alegorică este ilustrarea tragică a culturii dată cu Evul Mediu!?
moderne unde, ca într-o casă de nebuni, fiecare artist se
consideră îndreptăţit să-şi afirme punctul lui de vedere, noi trăim după moartea artei
neţinînd seama de codul cultural al epocii, de limbajul seme-
nilor. Prin Eliade am înţeles că arta noastră ajunsese o bătaie Sigur este că noi trăim după moartea artei. Este greu de
de joc. Se sinucisese. Eliade mi-a permis să pricep că adevă- precizat cum şi cînd a murit arta... procesul a fost lent, dar
rata artă nu este în fond nimic altceva decît un mijloc, alături necruţător. Cred că lovitura de graţie i-a fost dată de
de altele, prin care oamenii rememorează, reînviind, adevă- Renaştere. Eu am ajuns în 1964 în Occident entuziasmat de
rurile eterne în cadrul unui ritual liturgic legat de calendar. Renaştere. Pentru mine Renaşterea era o culme, nu numai a
Frumosul a fost dintotdeauna folosit ca una dintre principa- culturii europene, ci şi a spiritului uman în orizont planetar,
lele căi prin care ne îndreaptăm către Adevăr, către încet-încet am început să-i simt limitele. Ba, pînă la urmă mi-am
Dumne-zeu. In măsura în care frumosul este subordonat dat seama că Renaşterea marchează un moment de ruptură
individualităţii sau unui adevăr particular, el cade într-un fel care, în evoluţia artei, a avut consecinţe tot aşa de grave ca şi
de anchilozare estetică. Frumosul îşi împlineşte menirea dacă cele ale Revoluţiei franceze în surparea istoriei, de la sfîrşitul
participă „modest" la declanşarea unei dinamici de tip secolului al XVIII-lea. In euforia Renaşterii, marii corifei,
liturgic prin care noi încercăm disperaţi să ne întoarcem la marii atleţi ai creaţiei artistice n-au mai fost preocupaţi de
„starea dintîi", adică la starea de dinaintea păcatului originar. respectarea dogmelor teologico-artistice, ci le-au înlocuit cu
Or, artiştii europeni, mai cu seamă după Renaştere, s-au lăsat viziuni personale, prin natura lor străine de...
seduşi de mirajul originalităţii, preferînd originalitatea origi-
nilor, singurele principii prin care actul creator putea fi legat ...duhul creştin...
de divinitate.
Exact. De duhul creştin. Dar ţin minte că, odată, după
Limbajul artistic a devenit autonom.
ce înţelesesem caracterul alienant al Renaşterii, stînd de
Da, şi această autonomie a limbajului a devenit pînă la vorbă cu Eliade, el mi-a atras atenţia asupra unui fapt foarte
urmă sinucigaşă. Arta s-a autocastrat şi tot ceea ce altădată important. Mi-a spus aşa: „Paul, nu uita un lucru. Renaşterea

94 95
a devenit ceea ce spui, dar ea, la originile ei, n-a vrut să fie
asta. Ea, la originile ei, dimpotrivă, s-a vrut o reacţie la abs- hrănindu-se cu adevărurile indiscutabile ale dogmelor reve-
tractizarea exagerată impusă de scolastica occidentală, abs- late. Plecînd de la o asemenea viziune, am putea considera că
tractizare deritualizantă care ameninţa religia în fiinţa ei. nu pot exista decît trei tipuri de societate: teocentrică, cultu-
Numai că, din nenorocire, tot ceea ce vroiau să facă Ficino şi rală şi ideologică.
ceilalţi a fost răstălmăcit şi această acţiune care trebuia să Individul supus blestemului păcatului originar trăieşte
reînvie puritatea dogmatică şi rituală a religiei noastre a ca o fiinţă care a schilodit în ea armoniile de dinaintea păca-
eşuat, devenind astfel principalul temei al alienărilor care se tului şi care are drept principală obsesie nostalgia
vor abate asupra catolicismului (deci pledoaria pentru purita- Paradisului. Dacă numim microcosmos dimensiunea indivi-
tea dogmatică s-a transformat în dogmă antidogmatică)." duală a existenţei şi dacă acceptăm că, la toate nivelurile
De ce? Cred eu, din cauza laşităţii Bisericii Catolice. lumii create, ar trebui să regăsim aceleaşi principii dirigui-
Fără a-1 angaja pe Eliade, eu consider că principala vină este a toare, atunci devine limpede că nostalgia microcosmosului
Marelui Inchizitor. Marele Inchizitor n-ar fi trebuit să cedeze. individual are drept referinţă macrocosmosul, întrucît acesta,
Or, Marele Inchizitor, cedînd de prea multe ori inovatorilor, a neîntinat de păcat, este încă armonizat de legile divine.
trădat nu numai Biserica, ci însăşi fiinţa umană şi bineînţeles Macrocosmosul afirmă, trăieşte conform legilor pe care
pe Dumnezeu. Dumnezeu le-a acordat, prin geneză, lumii. Noi, în viaţa
Ajutat de un alt mare intelectual pe care l-am cunoscut noastră individuală, prin religie, încercăm să recuperăm, în
A. j

la Paris, Philippe Lavastine, am mai înţeles un lucru: că fiinţa orizontul nostru micşorat, legile cosmosului. Intre microcos-
umană trăieşte scăpătată într-un fel de exil pe această pla- mos şi macrocosmos Lavastine vede cetatea, oraşul, ca
netă, avînd drept suprem scop reîmplinirea ei ontologică, întruchipare a mesocosmosului, cetate în care vom regăsi
mîntuirea. Intr-o asemenea perspectivă, a mîntuirii, structurile Oraşului arhetipal revelat oamenilor prin voinţă
Lavastine consideră că nu numai erezia e o abatere de la divină. Individul nu poate împlini un ritual al mîntuirii de
ortodoxie, ci ortodoxia însăşi, redusă la „o dreaptă gîndire", unul singur decît în cazuri cu totul excepţionale. Toate
este o erezie. „Dreapta gîndire, dacă nu înflăcărează ritualuri, societăţile tradiţionale, adică normale, au suprapus structurile
devine o abstracţiune alienantă, care, neputîndu-se verifica şi legile lor peste structurile şi legile unei religii. Religia face
printr-o practică religioasă, conţine în adîncul ei primejdia să trăiască în spaţiul cetăţii, respectînd partitura calendarului
ereziei. şi în raport cu dinamica macrocosmică, adevărurile liturgice
care au fost cîndva date omului, dar pe care acesta,
...dacă traducem, restrictiv, pe doxa, prin „opinie"...
nesocotindu-le, nu le poate regăsi decît practicînd rituri. Deci
Cetatea are o funcţie primordială, malefică atunci cînd îl uită
Da, sigur... Lavastine susţinea — şi din opera lui Eliade
pe Dumnezeu — exemplu, oraşele occidentale şi din ce în ce
reiese acelaşi lucru — că adevărata religie nu poate fi „orto-
mai mult cele româneşti —, şi benefică, atunci cînd ea proiec-
doxia", ci orthopraxia. Adică, o trăire cotidiană ritualizată şi
tează şi învie pe pămînt o imagine arhetipală a Oraşului mîn-
96
97
tuitor, adică, pentru noi, creştinii, a Ierusalimului ceresc. Dar Totuşi Eliade profeţea altceva...
în toate civilizaţiile, în toate religiile există un „Ierusalim"
ceresc. în Egipt, de pildă, faraonul nu era decît un releu. El Eliade era congenital, clinic optimist
construia, după o schemă cerească, templul şi oraşul, res-
pectând riguros planul revelat strămoşilor lui de către zei. Pentru că el era congenital, clinic optimist. Eliade
Studierea istoriei religiilor, şi mai cu seamă angajarea considera că, dacă homo religiosus va fi redescoperit, este
mea, pentru zece-doisprezece ani, în realizarea seriei imposibil ca, în raport cu vidul de astăzi, această reînviere a
Arhitectură şi geografie sacră, m-au ajutat să pricep raportu- adevăratului om, a omului total să nu zămislească o epocă de
rile dintre societate şi artă şi în special dintre religie şi artă. creaţie fără precedent. Da, dar acest „dacă" mă nelinişteşte
Ştiinţa, literatura lui Eliade şi exemplul lui viu mi-au dat pe mine. Dacă într-adevăr redescoperirea acestui om total va
curajul să regîndesc tot ceea ce ştiam despre artă şi, în sfîrşit, avea loc!!! Eliade o vedea nu departe în faţa noastră. Să dea
să accept că arta nu-şi poate asuma un rol pozitiv, structurant Dumnezeu să aibă dreptate! El vedea crescînd acest homo
decît dacă, depăşind minciuna artei pentru artă, sau banalitatea religiosus printre ruinele contemporane.
realismului academic, devine o slujitoare a adevărurilor
religioase. într-o asemenea perspectivă arta modernă, avan- Eliade trăia în Biserică?
garda, cîndva marea, unica mea pasiune, nu e nimic altceva
decît o eroare tragi-comică. Nu există bufonerie mai „tristă" Eliade era împărţit între două atitudini. El personal, era
decît o expoziţie de artă modernă „închinată" artei pentru profund creştin-ortodox. Nu se ruga decît în spiritul religiei
artă. Vezi bienala de la Veneţia! Bienala de la Veneţia, cîndva ortodoxe. Dar, pentru că Dumnezeu a vrut ca el să fie istoric
principala expoziţie a artei contemporane, unde se şi filozof al religiilor, considera că nu-şi putea permite să
confruntau toate curentele artistice, a devenit un adevărat abordeze celelalte religii în funcţie de religia lui şi să facă,
cimitir al artei. O morgă care dovedeşte că mai toate idealu- astfel, misionarism creştin-ortodox. Asta l-ar fi împiedicat să
rile umanităţii, şi mai cu seamă cele creştine, au fost ori înţeleagă complexitatea faptului religios la scară planetară.
ucise, ori pîngărite de către nişte pseudo-artişti, adevăraţi Ca profesor de istorie a religiilor, încerca să se obiectivizeze
golani anticulturali... golani, ăsta este cuvîntul. pe cît posibil. Dar Eliade era în adîncul fiinţei lui profund
român şi creştin-ortodox.
Şi atunci cum se mai poate salva arta?
Şi totuşi, în film Eliade îi critică la un moment dat pe
Printr-un miracol. Dacă am înţeles bine, eu cred că noi, teologii creştini pentru că n-ar fi fost, în epoca modernă, la
oamenii, nu mai putem să îndreptăm lucrurile. De la o vreme înălţimea misiunii lor. Adică n-au ştiut să acopere la nivel
îmi dau seama că şi cei care vor să facă binele nu reuşesc alt- existenţial mesajul dogmatic al Evangheliei.
ceva decît să sporească răul. E un fel de blestem.

98 99
cosmosul a fost pus între paranteze Răstălmăcirea simbolicii corpului uman a dus la ignorarea
analogiilor între corpul uman şi cosmos (corpul cosmic!) cu o
Cred că este una dintre cele mai complicare probleme consecinţă nefastă pentru viziunea iudeo-creştină despre
pe care le propune filmul. O putem rezuma prin întrebarea: lume: desacralizarea lumii, reducerea ei — prin imposibilitatea
de ce creştinismul a devenit spaţiul în care ştiinţa, de a trăi ritual dimensiunea cosmică a corpului uman — la
dezvoltîn-du-se, a distrus nu numai religia, dar şi pe om, aspectul strict material, concret. Lumea a putut astfel deveni
viaţa însăşi, în cele din urmă. Eliade spunea că, la un moment obiectul unei analize ştiinţifice... Ştiinţa pozitivă şi
dat, în faţa dezvoltării ştiinţei şi tehnicii occidentale, teologii desacralizată a anulat transcendenţa şi a redus lumea la
noştri n-au fost în stare, mai cu seamă după Newton, să-şi tabloul lui Mendeleev. Drept încununare a destinului ei,
asume descoperirile ştiinţifice şi să le dea o semnificaţie ştiinţa ne-a împins în apocalipsul atomic. Bomba atomică
religioasă, adică să le încadreze într-o armonie, într-un fel de trebuie înţeleasă ca pedeapsa rezultînd din desacralizarea
simfonie cosmică şi să nu permită ştiinţei devierea cosmosului şi din înlocuirea unei atitudini umile în raport cu
monstruoasă care a dus pînă la urmă la bomba atomică. Nu Dumnezeu printr-un monolog paranoic, omul
întîmplător pun explozia bombei atomice în film! Eu înţeleg considerîn-du-se liber să îmbogăţească, sa transforme
tristeţea şi nemulţumirea lui Eliade. Tot Eliade explică felul lumea, neînţe-legînd că această „îmbogăţire" sărăceşte
cum profeţii iudaici au proscris timpul ciclic, specific lumea şi pe om de cea mai importantă trăsătură a creaţiei:
viziunii religioase a tuturor civilizaţiilor şi, în cadrul sacrul. Omul desa-cralizat nu poate să facă altceva decît să
civilizaţiei iudeo-creştine, au reuşit sa impună supremaţia parţializeze, să ideo-logizeze. Bomba atomică este expresia
timpului linear. Dar pentru toate celelalte religii ale lumii unei ideologii duse pînă la nebunie şi sinucidere.
cosmosul trăieşte supus unei dinamici ciclice.
La această desacralizare a cosmosului s-a adăugat o altă Ca să nu încheiem discuţia noastră pe un ton prea apo-
nenorocire. Dorinţa marilor prelaţi evrei de a se diferenţia de caliptic, prea atomic, v-aş ruga să încercaţi să vă închipuiţi
religiile înconjurătoare i-a obligat să regîndească corpul ce impact ar fi avut prezenţa lui Eliade, omul, omul viu, pro-
uman şi corpul cosmic. Revoltîndu-se împotriva aşa-ziselor fesorul, înţeleptul asupra tinerilor, asupra societăţii româ-
orgii ale indigenilor din ţara Canaanului (în fond, vechi ritua- neşti contemporane dacă Dumnezeu l-ar mai fi ţinut în viaţă
luri de sanctificare a corpului), religia iudaică s-a îndepărtat pînă după decembrie '89? Cum ar fi fost ascultat?
de structurile simbolice ale corpului uman. Mai mult, noua
viziune asupra corpului uman a fost întovărăşită de o alienare greu de închipuit
a simbolicii corpului femeii. Femeia a început să fie privită
ca o încarnare condamnabilă a tentaţiei şi a dorinţei de a Greu de închipuit... Cum l-ar fi putut asculta pe Eliade
subjuga. De altfel, nu întîmplător, în mitologia noastră un popor care-1 votează pe Iliescu!? Nu numai pe Iliescu, ci
creştină, femeia întruchipează aliatul pe toţi asupritorii, pe toţi teroriştii acestei jumătăţi de secol!?
diavolului.

100 101
Mie îmi place să-mi închipui o cu totul altă situaţie. NATALE SPINETO Despre
Situaţia în care, dacă la Ialta nu am fi fost vînduţi de cei pe Eliade şi Pettazzoni
care-i ştim aşa de bine că n-are rost să-i mai numim, şi dacă
am fi trăit o adevărată eliberare după '44-'45. După ce făcuse
ocolul lumii, Eliade s-ar fi recunoscut în tradiţia unei ţări care
era a lui şi pe care o purtase continuu în adîncul minţii şi
sufletului; ţara cu una dintre cele mai vechi memorii sacre din
L-am întîlnit pe Natale Spineto la Paris, după cîteva luni
lume. Altfel spus, ar fi existat posibilitatea unei interpretări,
de la apariţia, la editura Cerf, a volumului de corespondenţă
în funcţie de viziunea lui Eliade, a memoriei indo-europene
Raffaelle Pettazzoni-Mircea Eliade, pe care tînărul cercetător
aşa cum ea a supravieţuit miraculos în România. Lucrul ăsta
italian 1-a îngrijit, prefaţat şi adnotat. Din capul locului trebuie
nu s-a întîmplat şi noi n-am putut trăi această renaştere, acest
să spun că ediţia lui este o capodoperă de minuţie, erudiţie şi
moment de înflăcărare. Eliade, punînd în mişcare, prin
organizare sistematică a materialelor pe care le-a avut la
grupurile de studenţi, de cercetători, reanimarea acestei
dispoziţie. Născut în 1964, Natale Spineto este licenţiat în
tradiţii, mai precis, conştiinţa a ceea ce ifoi trăiam, ne-am fi dat
filozofie. Descoperă opera lui Eliade cu puţin înainte de
seama de valoarea noastră universală şi bineînţeles de
moartea acestuia. în 1992 publică două excelente studii despre
răspunderea la care ea ne obligă.
filozoful Mircea Eliade, unul în revista Filoso-fia e teologia,
intitulat „La nostalgia del Paradiso. Religione e simbolo in
(Saint-Augustin, 4 februarie, 1996)
Mircea Eliade", celălalt în Annali dell'Univer-sita di Ferrara,
sub titlul „Psicologia e storia delle religioni nel pensiero di
Mircea Eliade".
Natale Spineto este doctor al Universităţii La Sapienza
(1996), cu o teză intitulată Dionysia. II contesto festivo del
teatro ateniense, precum şi doctor al Universităţii Sorbona,
cu o a doua teză intitulată Le concept de phenomene religieux
dans l'oeuvre de Raffaele Pettazzoni e de Mircea Eliade
(1999).

Corespondenţa Mircea Eliade-Rajfaele Pettazzoni


(între 1926 şi 1959), publicată sub titlul generos şi incitant
Istoria religiilor are vreun sens?, poate fi citită pe cel puţin

103
trei niveluri. Unii cronicari parizieni, de pildă, n-au văzut în ea cu titluri de cărţi pe care studentul din anul I la filozofie ardea
decît o searbădă şi pe alocuri lamentabilă „cuisine d'edi-teur". de nerăbdare să le citească. Urmează o serie de schimburi de
Şi într-adevăr, la un moment dat, subiectul scrisorilor celor doi scrisori după acelaşi tipic: Pettazzoni dă sfaturi, Eliade le
savanţi pare să se reducă la informaţii de ordin editorial: primeşte cu gratitudine şi nu fără o umbră de mîndrie.
sîcîieli, întîrzieri ale publicării unui tratat al lui Pettazzoni la Relaţia lor capătă o altă dimensiune, în adîncime, o dată
Payot, intercesiunea lui Eliade pe lîngă director etc. O imagine cu apariţia, ţn 1936, a cărţii lui Eliade despre yoga (teza de
destul de meschină, dar, după părerea mea, nu a celor doi doctorat susţinută la Universitatea din Bucureşti). Maestrul îşi
protagonişti-cărturari, ci a celor care, deţinînd monopolul dă dintr-o dată seama cu cine are realmente de a face.
banilor, îşi închipuie că-l deţin şi pe cel al criteriilor culturale. E Entuziasmul lui se revarsă'într-un torent de calificative
destul de trist să vezi că pînă şi oameni de anvergura hiperbolice. Iată ce-i scrie foarte tînărului savant român:
intelectuală a lui Pettazzoni s-au văzut obligaţi să se tîrguiască, „Dragă Domnule, tocmai am primit magnificul volum despre
uneori pînă la umilire, pentru a-şi putea vedea cărţile publicate! yoga pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-1 trimiteţi. Vă mulţumesc
Planul al doilea al crescendo-ului corespondenţei ar fi foarte mult. Ce subiect interesant v-aţi ales — şi cît de genial aţi
acela al dialogului bibliografic. Aflăm ce cărţi îşi recomandau ştiut să-1 dezvoltaţi! Ş...ş. Vă felicit şi vă asigur că am urmărit
reciproc cei doi savanţi, ce teme de cercetare îi interesau la un întotdeauna cu cea mai vie simpatie strădania dumneavoastră în
moment dat, în ce direcţie merg antipatiile şi simpatiile domeniul ştiinţei religiilor". După care, direct, Pettazzoni îl
fiecăruia. Intrăm, altfel spus, printr-o „pioasă efracţiune" în invită pe Eliade să colaboreze la prestigioasa revistă Studi e
laboratorul lor ştiinţific, ajutaţi şi aici de abundenta recoltă de materiali di storia delle religioni. Prietenia între cei doi se
note, explicaţii şi lămuriri, oferită, la sfîrşitul fiecărei epistole, îmbogăţeşte astfel cu o nuanţă, fundamentală, aceea a
de Natale Spineto. admiraţiei reciproce. Raportul dintre cele două personalităţi,
Am senzaţia însă că nu acesta e rostul ultim al cărţii, atît de disproporţionat la început, se echilibrează treptat-treptat,
anume desconspirarea unei atmosfere de lucru. Oricît de dînd naştere unui autentic cuplu spiritual. Nici o dovadă mai
interesantă ni s-ar părea, totuşi acest fapt rămîne oarecum clară decît schimbul de scrisori din februarie 1949, imediat
secundar, marginal. Adevărata miză a Corespondenţei este pur după apariţia, la Paris, a Tratatului... lui Eliade.
şi simplu prietenia. O prietenie stranie, întrucît se încheagă între Pettazzoni îi scrie: „Dragă Prietene, iată în sfîrşit un Tratat
doi oameni pe care-i despart nici mai mult nici mai puţin de de istorie a religiilor scris dintr-un punct de vedere religios!
douăzeci şi patru de ani, Pettazzoni fiind născut în 1883, Eliade Tocmai de aşa ceva duceam lipsă, chiar după Fenomenologia lui
în 1907. Dar poate tocmai de aceea cu atît mai sinceră şi mai Van der Leeuw. încă de pe acum ne puteam da seama de
trainică. Eliade îi scrie Ilustrului Profesor Pettazzoni, pentru importanţa lucrării dumitale, aşteptîn-du-i şi cel de-al doilea
prima dată, la 19 ani. E o scrisoare entuziastă, plină de elogii la volum, complementar. "Şi urmează
adresa savantului italian şi înţesată

104 105
răspunsul-mârturisire al lui Eliade: „Dragă Maestre, oare vă Hegel pînă la Ortega, am devenit mai sceptic şi mai tolerant.
puteţi închipui bucuria cu care am primit scrisoarea dumnea- Am descoperit că există o enormă voinţă anti-istorică chiar şi
voastră?... O acceptare, oricît de mică, venită din partea la omul cel mai condiţionat istoric, o tendinţă către arhetip,
dumneavoastră echivalează cu o imensă recompensă. încă de la către transistoric, şi am fost frapat să constat că absolut orice
începutul studiilor mele istorico-religioase v-am considerat ca act religios îl ajută pe om (pe oricare om!...) să depăşească
pe singurul meu Maestru — şi dacă Tratatul nu v-a displăcut istoria." Această scrisoare rezumă, mai bine decît orice
prea tare, sînt mulţumit. Din păcate, viaţa pe care am dus-o pagină din opera ştiinţifică, atitudinea lui Eliade faţă de faptul
după război m-a împiedicat să-mi public lucrarea într-un religios. Elevul dă o lecţie magistrală Profesorului. Fără însă
singur volum. Cele mai importante capitole şi, de asemenea, a încerca nici o clipă să schimbe rolurile. Maestrul rămîne
îndrăznesc să cred!, cele mai personale îşi vor găsi locul în Maestru, discipolul, discipol. în 1949 Eliade are vîrs-ta pe
tomul al doilea: dar Dumnezeu ştie cînd va apărea acest al care o avea Pettazzoni atunci cînd îi trimisese prima
doilea tom!... Oricum, sper ca eseul meu să-şi păstreze scrisoare admirativă diţ&Bucureşti. Trecuseră aşadar mai
utilitatea chiar şi în forma lui de acum, din păcate supărător bine de douăzeci şi trei de ani.
de fracturată. Mai întîi, cum aţi remarcat şi dumneavoastră, Prietenia lor mi separe una dintre cele mai pilduitoare
eu încerc să scot la lumină tot ce-i religios în aşa-zisa istorie a din cîte cunosc. O prietenie dublată, de o parte, de acel sen-
religiilor; apoi, să fac un pas înainte în înţelegerea acestui timent de filiaţie spirituală proprie oricărui discipol, de cea-
fenomen religios, fără a mobiliza nici fenomenologia, nici laltă parte, de un sentiment nestrivitor de paternitate spiri-
filozofia în general. Fiind o carte gîndită în cins-prezece ani şi tuală specifică adevăraţilor Profesori. Nu putem învăţa, se
scrisă în opt, are prea multe inegalităţi şi imperfecţiuni. Sînt pare, decît de la cei mai vîrstnici şi de la cei mai tineri decît
primul care-mi dau seama de asta. De aceea prefer ultimele noi. O prietenie spirituală durează atîta timp cît există cineva
capitole, mai puţin şcolăreşti şi mai dense. Domnul Payot care ştie să dea şi cineva care ştie să primească. Cuplul
este responsabil pentru titlu! Eu mă gîndisem la: Eliade-Pettazzoni a durat atît de multă vreme, pînă la moar-
Prolegomene... sau Principii ale unei Istorii a Religiilor. tea.celui din urmă, tocmai pentru că amîndoi au ştiut cînd să
N-am avut ambiţia să prezint didactic o materie atît de dea şi cînd să primească, cu reciprocă admiraţie şi netrucată
mişcătoare şi de nuanţată; eu am vrut numai să-1 invit pe generozitate. O lecţie superbă de urcare împreună a treptelor
cititor să gîndească asupra faptelor religioase, nu din punct înţelepciunii.
de vedere fenomenologic, ci în contextul lor istoric. Nu
*
zîmbiţi! Ştiu bine că, în ochii dumneavoastră, „istoria"
comportă nişte responsabilităţi atît de mari, încît a compara,
de pildă, un rit baptismal european cu un mit sau simbol Aş începe discuţia noastră cu o întrebare de ordin strict
acvatic echivalează cu o trădare a gîndirii istorice. Cît despre personal: cum a apărut interesul tău pentru Eliade? Pentru
mine, după ce i-am studiat pe maeştrii istoricismului, de la că, bănuiesc, Pettazzoni a fost mai uşor de întîlnit... Aşadar,
cînd ai citit prima carte semnată Mircea Eliade?

106 107
Mi-am făcut studiile de filozofie la Universitatea din două dintre personalităţile cele mai importante în
Milano. Aici am descoperit cărţile lui Eliade... din întîmpla-re. domeniul istoriei religiilor
De fapt, prima dată am citit un articol al lui Eliade, într-un volum
colectiv care avea ca temă „iniţierea"; era un articol despre Petazzonni e, într-un fel, Maestrul istoricilor religiei
„naşterea mistică", publicat într-un volum colectiv alcătuit mai italieni... De fapt, este unul dintre întemeietorii istoriei religiei în
degrabă din studii psihologice. Aşa a început interesul meu Italia. Cultura istorico-religioasă italiană se referă foarte des la
pentru opera sa... Cum făcusem studii de filozofie, dar centrate Pettazzoni. Aşa că mi s-a părut interesant de văzut ce legătură
pe psihologie, m-am gîndit să scriu o lucrare de licenţă despre există între această cultură istorico-reli-gîoasă italiană şi
raportul dintre psihologie şi istoria religiilor - aşa am început gîndirea lui Eliade. Făcînd unele cercetări asupra operei lui
să-1 studiez pe Eliade, mai ales în relaţie cu Jung. Asta se Pettazzoni am aflat că Miade avusese o corespondenţă
întîmpla acum aproape opt ani. Din păcate n-am avut şansa să-1 îndelungată cu el şi astfel, mai mult sau mai puţin întîmplător,
cunosc personal pe Eliade, pentru că n-am început să mă ocup am găsit scrisorile. Interesul meu pentru Pettazzoni, ca şi pentru
serios de opera lui decît de prin 1986, cu puţin înainte ca el să Eliade, se datorează faptului că, în cazul lor, avem de-a face cu
moară. Lucrarea de licenţă, publicată ulterior sub titlul două dintre personalităţile cele mai importante în domeniul
Psihologie şi istoria religiei în gîndirea lui Eliade, mi-am istoriei religiilor din secolul XX. Cred deci că un studiu de
încheiat-o în 1989. O dată cu lucrarea aceasta am publicat şi un istorie a religiilor cît şi asupra metodei istoriei religiilor nu poate
alt studiu despre „nostalgia Paradisului; religie şi simbol, la trece peste relaţiile dintre aceşti doi savanţi.
Eliade "... Am aflat pentru prima dată de raporturile directe între
Eliade şi Pettazzoni cînd am citit Ultimele note ale lui
Expresia „nostalgia Paradisului" a fost împrumutată de Pettazzoni, note pe care savantul italian le-a scris cu puţin
Eliade de la un teolog ortodox român, Nichifor Crainic. E drept, înainte de a muri şi care au fost publicate la un an după moartea
el i-a conferit o cu totul altă semnificaţie... sa. Aici Pettazzoni făcea critici foarte precise la cărţile lui
Eliade. Nu ştiam că între ei existaseră şi raporturi personale,
Eliade însuşi a scris un articol intitulat „Nostalgia ştiam doar de^elaţiile lor intelectuale... asta din Gli ultimi
Paradisului în tradiţiile primitive", publicat mai întîi în Diogene, appunti. Abia după aceea am hotărît să mă ocup de relaţiile lor
în 1953, şi reluat apoi ca al treilea capitol din Mituri, vise şi personale şi am început să caut bibliografia necesară. Aşa am
mistere. Studiul meu tratează despre simbol şi sacru la Eliade... ajuns la scrisori.
Ei bine, după aceea am continuat să studiez opera lui Elide la
Universitatea Paris IV şi la cea din Louvain la Neuve, timp de un Care au fost aşadar, într-o scurtă trecere în revistă,
an. relaţiile dintre cei doi?

Cum ai ajuns la cuplul Eliade-Pettazzoni?

108 109
Eliade a citit pentru prima dată cîteva lucrări ale- lui menelor religioase; dar se scuză mereu, adăugind că o ase-
Pettazzoni cînd era foarte tînăr. Pettazzoni este printre primii menea încercare va reînnoi studiile istorico-religioase."
istorici ai religiilor pe care el îi descoperă; aşadar, prin
Pettazzoni se naşte interesul lui Eliade pentru istoria religii- După aceea ei se vor mai întîlni, dar de fiecare dată
lor. Imediat acesta se hotărăşte să-i scrie lui Pettazzoni, pentru scurte perioade de timp. Este şi unul din motivele
cerîndu-i cîteva din cărţile sale. Era în 1926. Eliade are 19 pentru care corespondenţa e atît de bogată - ei au avut întot-
ani. Prima scrisoare o scrie în italiană. Pettazzoni era deja deauna contacte intelectuale intense, dar nu se vedeau mai
foarte cunoscut; publicase cîteva din cărţile lui mari. Prima deloc. Aproape toate relaţiile lor, atît intelectuale, cît şi per-
lui carte este din 1912, Religia primitivă a Sardiniei; în 1921 sonale, s-au stabilit prin scrisori. Putem remarca, de pildă,
publicase Religia în vechea Grecie; apoi, în 1922, o carte faptul că Eliade îl frecventa foarte mult pe Dumezil, în pe-
despre Dumnezeu. Formarea şi dezvoltarea monoteismului rioada pariziană; dar cum se vedeau aproape în fiecare zi, ce
în istoria religiilor; în sfîrşit, în 1924, IMisteri, pe care Eliade o rost avea să-şi scrie?! în ce priveşte relaţia cu Pettazzoni,
citea cu mare interes aproape în acelaşi an, al apariţiei cărţii în există această particularitate - cei doi au fost foarte puternic
Italia. Aşadar Pettazoni îi răspunde imediat şi astfel începe o legaţi, dar fără să se întîlnească prea des. Asta explică şi can-
corespondenţă ce va dura pînă în 1959, anul morţii lui titatea destul de importantă de scrisori păstrate de la cei doi.
Pettazzoni. Uneori există mari lacune în această corespon-
denţă, lacune datorate războiului, de pildă, sau altor situaţii; Eliade începuse, încă din România, o corespondenţă
oricum, în mare, corespondenţa cuprinde toate perioadele intensă cu mai multe din personalităţile culturii italiene ale
vieţii lui Eliade: perioada studiilor universitare la Bucureşti, momentului: Papini, Tucci, Macchioro... Care ar fi totuşi
şederea în India, întoarcerea în România, şederea la Paris şi trăsătura distinctivă a relaţiei lui cu Pettazzoni?
apoi în Statele Unite pentru cîţiva ani pe care Pettazoni încă
i-a mai apucat după aceea. Personal cei doi se cunosc foarte Cher Maître
tîrziu, abia în 1949, la Paris.
Pettazzoni este considerat de către Eliade „Maestrul"
întîlnirea este descrisă în Jurnalul lui Eliade. Data pre- său în istoria religiilor. El foloseşte foarte des în scrisorile
cisă, 3 aprilie 1949. Iată scena: „De dimineaţă la Gare de către Pettazzoni această expresie, Cher Maître; de altfel, o
Lyon cu Tratatul... sub braţ, ca să fiu identificat, l-am întîlnit foloseşte şi cînd scrie altor personalităţi, spre exemplu lui
pe R. Pettazzoni (elpurta La religione nella Grecia antica). în Tucci... Asta înseamnă că Eliade nu se consideră exclusiv
sfîrşit, după aproape un sfert de veac de corespondenţă, l-am discipolul lui Pettazzoni; dar, spre deosebire de raporturile
cunoscut. Stăm de vorbă pînă la trei după-amiază, cînd a cu Tucci, considerat pe atunci marele specialist în religia in-
trebuit să ia trenul pentru Bruxelles. Ca un adevărat istoricist, diană, sau cu Papini, pe care Eliade, într-o anumită perioadă a
rezistă încercării mele de a izola şi descrie structurile feno- vieţii sale, îl preţuia enorm ca scriitor, raporturile cu

110 111
Pettazzoni sînt legate tocmai de acest lucru comun celor doi, şi de altminteri esenţiale. Căci dacă religia nu există ca o cate-
anume, istoria religiilor. Eliade îl consideră pe Pettazzoni gorie autonomă a spiritului, atunci istoria însăşi a religiilor
modelul de istoric al religiilor, istoria religiilor însemnînd nu poate exista ca disciplină specifică de studiu.
pentru Eliade istoria generală a religiilor, deci nu doar istoria
unei anumite religii; e foarte important să cunoşti un domeniu autonomia faptului religios
precis, dar istoria religiilor este o istorie generală. Cred că în
acest sens Pettazzoni a fost Maestrul său, prin susţinerea Cultura italiană din vremea lui Pettazzoni era dominată de
ideii că a face istoria religiei nu înseamnă a te limita la un istoricism şi, în special, de figura lui Benedetto Croce. «•
domeniu particular, ci a studia toate religiile cunoscute. Benedetto Croce nu considera religia ca pe o categorie autonomă
a spiritului. El nu putea accepta ideea unei istorii a religiilor ca
De altfel Eliade îi şi scrie într-o scrisoare: disciplină autonomă. Căci pentru a fi autonomă, o disciplină
„Dumneavoastră faceţi istoria religiilor în timp ce majorita- trebuie să aibă un obiect autonom. Iar obiectul religios nu era
tea savanţilor francezi fac istoria unui fragment." pentru Croce un obiect autonom, întrucît nu există, zicea el, o
categorie a spiritului „religioasă" . Religia nu este o categorie, ea
Pettazzoni este modelul cercetătorului care studiază o se naşte simultan din sfera raţiunii şi a esteticii. Croce distinge
multitudine de tradiţii religioase diferite, graţie principiului patru forme ale spiritului: a artei, a logicii, a economiei şi a eticii;
religia nu este o formă originară a spiritului, întrucît ea poate fi
său metodologic: comparatismul. Comparatismul reprezintă
ataşată esteticii, eticii sau gîndirii conceptuale. Pettazzoni,
componenta principală a istoriei religiei, aşa cum e conce-
dimpotrivă, voia să sublinieze această autonomie şi să întemeieze
pută aceasta de către Pettazzoni. De aceea cred că unul din
o istorie a religiilor ca disciplină aparte, nereductibilă la alte
motivele pentru care Eliade se consideră legat de Pettazzoni
discipline. De aceea el ţine foarte la mult la ideea unei autonomii
îl constituie tocmai faptul de a vedea în comparatism
categoriale a religiei. Dar acum se punea problema: unde trebuie
ins-trumentul-cheie pentru studierea unei istorii generale a
căutată baza acestei autonomii? Istoricismul crocean n-o putea
religiilor.
oferi. Unul din motivele marelui interes al lui Pettazzoni faţa de
Eliade şi van der Leeuw este tocmai acela că fenomenologia
lată-ne ajunşi la subiectul cel mai fierbinte! Merită, zic
propune religia ca fapt autonom. Asta nu înseamnă că Pettazzoni
eu, discutate pe larg temele comune celor doi cercetători şi
aderă total la ideile fenomenologice. Pentru că raportul său faţă
mai ales problema spinoasă a metodologiei. Chiar dacă
de fenomenologie a fost, pe de o parte, un raport de mare interes,
Eliade spune undeva că metodologia nu l-a interesat nicio-
dar şi de permanentă critică şi detaşare. Iar istoria relaţiei dintre
dată ca subiect în sine. Primul aspect este definirea religiei
Pettazzoni şi Eliade este strîns legată de istoria modului în care
ca o categorie autonomă a spiritului. Atît Eliade cît şi
primul caută să justifice autonomia faptului religios.
Pettazzoni au fost preocupaţi de lămurirea acestei chestiuni,
113
112
încercat mereu să pună accentul pe semnificaţiile
Apropo de acest subiect există un schimb foarte inte-
transistori-ce, totuşi el n-a redus valoarea istoriei ca atare. In
resant de scrisori între cei doi: prima dintre ele este adresată
Tratat structurile şi formele sînt cele scoase în evidenţă. In
de Pettazzoni lui Eliade, cu ocazia apariţiei Tratatului..., în
Istoria credinţelor şi ideilor... formele sînt arătate în
1949. Ce scrie Pettazzoni? „lată, în sfîrşit, un Tratat de istorie
dezvoltarea şi manifestarea lor istorică. Pentru că, la urma
a religiilor scris dintr-un punct de vedere religios! Tocmai
urmei, Eliade nu crede ca sacrul se manifestă în afara Istoriei.
ceea ce ne lipsea, chiar după fenomenologia lui van der
Sacrul se manifestă în profan şi numai în profan, prin
Leeuw. încă de pe acum ne dăm seama de importanţa lucrării
intermediul unor simboluri sau al altor realităţi mundane.
dumneavoastră, aşteptînd şi volumul complementar." Acest
Aşadar, pentru a înţelege cu adevărat sacrul care se manifestă
volum complementar Pettazzoni n-avea să-l mai apuce. E
şi pentru a-i da un sens trebuie să fim tot timpul „cu ochii pe"
vorba, nu?, de Istoria ideilor şi credinţelor religioase?
istorie. Şi Eliade a fost într-adevăr foarte atent faţă de Istorie -
Nu cred că e foarte sigur. Sigur este că Eliade mai avea a controlat tot timpul, sprijinindu-se pe literatura critică cea
ceva de scris pentru completarea Tratatului... De altfel, pro- mai bogată şi mai serioasă cu putinţă, tot ceea ce scria; el
blema celei de-a doua părţi a Tratatului e mult mai com- credea că demersul istoric este fundamental tocmai pentru a
plexă. Aş formula-o în felul următor: Eliade apropie acest al avea un bagaj de informaţii care să ne permită apoi să găsim
doilea volum din Tratat de Arhetipuri şi repetiţie, spunînd că sensul real al evenimentelor. Aceasta e o idee-forţă a întregii
ar dori să dezvolte ultimele patru capitole ale cărţii. Ceea ce sale opere. în Tratat era mai degrabă vorba de a surprinde
ne-ar îndemna să credem că Eliade nu avea intenţia să trateze structurile semnificative prin care se manifestă faptele
faptele religioase într-o manieră diacronică. în Tratat însă., el religioase; în Istoria credinţelor şi ideilor religioase aceste
afirmă că al doilea volum va avea în vedere valorile reli- structuri de sensuri se manifestă prin medii şi împrejurări
gioase istoricizate; apoi, într-o scrisoare din 1961 către de istorice precise, iar cunoaşterea acestor medii şi împrejurări
Martino, el va vorbi despre cel de-al doilea volum ca despre este fundamentală pentru captarea sensului lor.
o „istorie generală", o istorie a marilor teme religioase din
paleolitic pînă la Profeţi (...) raportate la contextele socio- Diferenţa fundamentală între sistemele de gîndire a
culturale". In sfîrşit, la apariţia Istoriei credinţelor şi ideilor celor doi savanţi mi se pare a fi modul de comprehensiune a
religioase, el va spune că această lucrare „prelungeşte şi fenomenului religios. Istorismului lui Pettazzoni i se opune
completează" Tratatul. anistorismul lui Eliade. In epocă a fost o polemică serioasă
pe acest subiect. De Martino, de pildă, într-o cronică la
Aşadar, spre sfîrşitul vieţii, Eliade s-ar fi convertit la Mitul veşnicei întoarceri, critică foarte dur viziunea tragică a
„pettazzonism"? lui Eliade asupra Istoriei...

Nu... rîu cred. Dorinţa constantă a lui Eliade a fost să Există în textul acela o frază foarte „la obiect", care
concilieze istoria cu semnificaţia ei transistorică. Dar, deşi a
115
114
sună aşa: „Eliade afirmă că omul se opune istoriei chiar şi atunci
istoric? Trebuie să revenim la vechea denumire de ştiinţă
cînd el se străduieşte să facă istoria, chiar şi atunci cînd pretinde
comparată a religiilor? Nu cred. Orice studiu asupra vieţii spiritului
că el nu poate exista decît în istorie: adevărul e însă că omul se
în manifestările sale nu este decît Istorie. Istoricismul meu integral
află în istorie chiar şi atunci cînd pretinde că iese din ea".
n-are însă nimic dogmatic. Problemele dumneavoastră sînt şi
într-adevăr, De Martino, care a fost tot timpul în raporturi
problemele mele. In ajara acestei problematici nu există progres
cordiale cu Eliade, de cînd s-au cunoscut prin intermediul lui
pentru istoria religiilor. Cît despre soluţii, ele pot fi divergente.
Macchioro, socrul lui De Martino, a scris o cronică despre Mitul
Totuşi, după mine, nu rămîne mai puţin adevărat faptul că toate ţin
veşnicei întoarceri în Studii şi materiale de istoria religiei, care
de istorie. *• Arhetipurile însele nu sînt, după părerea mea, date
era revista fondată de Pettazzoni pe lîngă şcoala de la Roma.
apriorice. Ele au o origine, o formare, deci o istorie care trebuie
Critica lui De Martino era făcută dintr-un punct de vedere strict
construită." Am dat acest citat ceva mai amplu fiindcă o chestiune
istoricist. El critică ideea lui Eliade că omul poate evada din
foarte importantă, legată, am văzut, de „anistorismul" lui Eliade, mi
Istorie. Mai tîrziu, un articol publicat în aceeaşi revistă şi despre
se pare aceea a arhetipurilor. Ai scris despre subiect, ba chiar ai
aceeaşi carte a lui Eliade, scris de Angelo Brelich, pe atunci
făcut şi o paralelă între arhetipul jungian şi cel eliadesc. Sînt
asistent al lui Pettazzoni, arată că, de fapt, problema este mult
arhetipurile lui Eliade un fel de Idei platoniciene?
mai nuanţată şi că raportul dintre istoricism şi poziţia lui Eliade
este unul foarte subtil. E adevărat, Eliade pare un pic supărat de
Urpflanze şi esenţele lui Husserl
cronica lui De Martino, asta se vede şi dintr-o scrisoare către
Pettazzoni...
Cînd Pettazzoni îi scrie lui Eliade că arhetipurile au o
istorie, el afirmă de fapt acelaşi lucru ca şi Jung. Şi pentru Jung
orice alt religios îl ajută pe om să depăşească istoria
arhetipurile au o istorie. Pe de altă parte, însuşi Eliade recunoaşte
undeva că arhetipurile se pot forma într-un anume fel. Pettazzoni
Despre antiistoricism Eliade aminteşte într-o scrisoare
crede că, dacă se poate vorbi de arhetipuri, e pentru că oamenii
trimisă lui Pettazzoni în februarie 1949: „Cît despre mine, după
înşişi sînt cei care, prin activităţile şi ideile lor religioare, creează
ce i-am studiat pe maeştrii istoricismului, de la Hegel pînă la
aceste realităţi. Din punctul lui de vedere nu putem vorbi de
Ortega, am devenit mai sceptic şi mai tolerant. Am descoperit că
arhetipuri ca despre nişte realităţi transistorice. Eu nu cred că
există o enormă voinţă antiistorică chiar şi la omul cel mai
Eliade împărtăşeşte opinia conform căreia arhetipurile ar fi
condiţionat istoric, o tendinţă către arhetip, către transistoric. Şi
asemenea Ideilor platoniciene abstracte ale realităţii empirice,
am fost şocat să constat cum orice act religios îl ajută pe om să
existente într-un hyperou-ranion. Teoria lui Eliade despre
depăşească Istoria." La care Pettazzoni îi răspunde: „De-a
arhetipuri este foarte complexă. Culianu, de pildă, a descoperit
lungul cercetărilor mele m-am convins că religia este altceva
trei semnificaţii diferi-
decît formele în care ea se manifestă. Şi totuşi, trebuie oare să
renunţăm a o mai studia
117
« TIMIŞOARA
116
te ale acestui concept, una dintre ele derivată din Jung. Dar unul o consider esenţială pentru înţelegerea metodei lui Eliade
eu unul cred că cea mai bună manieră de înţelegere a ideii de şi care, poate, n-a fost suficient pusă în evidenţă pînă acum.
arhetip la Eliade este referirea la Goethe. Eliade afirmă în
repetate rînduri că morfologia lui se bazează pe morfologia simbolurile sînt realităţi deschise
lui Goethe. Pentru Goethe există o XJrpflanze, adică planta
originară, nu planta empirică (dar nici planta platoniciană), Revenind (&£$£ ia „antiistoricismul" lui Eliade. Impor-
ce poate foarte bine fi apropiată de esenţele din fenome- tant este aici următorul lucru: dintr-un anumit punct de vedere
nologia lui Husserl. Cred deci că cea mai bună cale pentru putem zice că, dacă acceptăm că istoria are un sens şi că acest
înţelegerea gîndirii lui Eliade despre arhetipuri sînt tocmai sens poate fi cunoscut şi „prins" o dată pentru totdeauna,
lecturile lui Eliade din Husserl. E foarte clar că Eliade toată libertatea istoriei dispare. Ei bine, eu cred că aceasta
cunoaşte opera lui Husserl; o şi spune de altfel apropo de este negarea perspectivei lui Eliade. Pentru că în opera lui
is-toriciştii care-1 critică pentru teoria Ideilor sale acuzîndu-1 Eliade cel mai important lucru este libertatea sacrului de a se
de platonism. Istoriciştii, bineînţeles, l-au neglijat pe Husserl, manifesta prin simboluri, care sînt realităţi deschise. De fapt,
ceea ce înseamnă, în mod indirect, că Eliade îl studiase pe există o dublă deschidere: deschiderea sacrului, care se
Husserl şi că poziţia sa poate fi în parte raportată la aceea a manifestă „unde vrea", dacă putem zice aşa, şi a omului, care
lui Husserl. Esenţele lui Husserl nu sînt nici Ideile pla- îl interpretează. Pentru că, la urma urmei, ideea că simbolul
toniciene, dar nici nu se reduc la descrierea a ceva empiric. este obiectul unei interpretări infinite, foarte prezentă în
Acest demers de tip husserlian lipseşte din gîndirea lui opera lui Eliade, comportă negarea posibilităţii de a găsi un
Pettazzoni. Pettazzoni consideră arhetipurile ca simple ins- sens bine definit. Conceptul însuşi de simbol se întemeiază
trumente de lucru sau, mai degrabă, obiecte de descriere. De pe ideea că simbolul este o realitate inepuizabilă;
altfel şi la Eliade întîlnim această idee a arhetipului ca o inepuizabilă însemnînd şi că această realitate nu poate fi
modalitate de descrire a ideilor religioase a unor popoare, redusă la schema unei interpretări definitive. E adevărat că
mai ales a popoarelor arhaice. Eliade vorbeşte de o structură putem avea tot timpul forme prin care sacrul se manifestă,
platoniciană a mentalităţii arhaice. Dar aici el vrea să facă o dar sacrul „în sine" îşi păstrează absoluta lui libertate. Astfel,
descriere a unei realităţi particulare; nu-şi propune să spună izvorul simbolurilor nu seacă niciodată, iar activitatea inter-
care este esenţa religiei sau esenţa istoriei religiilor. Deci pretativă a omului are posibilităţi infinite. Fiindcă inter-
Eliade foloseşte cuvîntul "arhetip" şi pentru a descrie o rea- pretările nu afecteză niciodată miezul, nucleul sacrului. Pe de
litate pe care o observă în examinarea unei religii particulare. altă parte, ideea libertăţii absolute a istoriei apare şi la
Cred că Pettazzoni este de acord cu această idee, că se poate Pettazzoni. El spune, de altfel: „Istoricismul meu nu este
vorbi de arhetip, de model exemplar atunci cînd se descrie o dogmatic" şi, într-adevăr, nu cade în dogmatism pentr^că el
religie particulară; ceea ce nu acceptă însă Pettazzoni este consideră faptele istorice ca pe nişte realităţi absolut „libere
ideea unui arhetip husserlian, idee pe care eu

118 119
Unul din punctele care-i apropie pe cei doi în descifrarea şi
şi noi". El nu întemeiază această libertate şi această noutate înţelegerea faptului religios este interpretarea întemeiată pe
pe caracterul inepuizabil al simbolului, nici pe un anume tip de credinţă. Nu este vorba de credinţa unei ale-
incognoscibi-litatea sacrului, ci pe noutatea faptului concret geri confesionale, ci, cum scrie Pettazzoni însuşi, de acea
manifestat de istorie. Aşadar, nici aici nu putem pune în »ten$$$ne către o realitate ce susţine faptul religios". Căci
scheme definitive faptele religioase sau istorice în general. „pentru a descifra simbolurile religioase trebuie să ştim să le
Dacă anumite scheme sînt totuşi create, ele sînt create numai ascultăm mesajele". Aceasta este o idee foarte dragă şi lui
pentru cunoaşterea faptului religios, dar caracteristica lor este Eliade. Cum putem înţelege, măcar aproximativ, sensul aces-
relativitatea: schemele pot fi oricînd distruse, apoi tei „credinţe" fenomenologice ?
reconstruite, recreate pe baza noilor date acumulate. Nici
antiistoricismul lui Eliade, nici istoricismul lui Pettazzoni nu credinţa hermeneutică
sînt două atitudini dogmatice. De aceea ei rămîn pînă la urmă
istorici, amîndoi... Cred că această „credinţă" pe care o găsim la Eliade
este foarte apropiată de ideea unei precomprehensiuni, foarte
Iată ce scrie un istoricist ca Pettazzoni despre metoda
prezentă în opera lui Ricoeur, de exemplu. Ricoeur se referă
fenomenologică: „Fenomenologia şi istoria se completează
foarte des la poziţia lui Eliade precum şi la fenomenologie în
una pe cealaltă. Fenomenologia nu se poate dispensa de
general. Pentru a înţelege faptele religioase trebuie, după
etnologie, de filologie şi de alte discipline istorice. Pe de altă
Eliade, să avem un fel de „credinţă" în puterea lor revelatoare.
parte, fenomenologia dă acestor discipline istorice acel sens
Această credinţă ne pune într-o stare de spirit specială, aptă
al religiosului pe care ele nu sînt în stare să-l surprindă sin-
să primească semnificaţiile faptelor respective.
gure. Considerată din acest punct de vedere, fenomenologia
religioasă este comprehensiunea religioasă a istoriei; e isto- El vobeşte de altfel de o cufundare totală în materia, în
ria în dimensiunea ei religioasă." datele subiectului abordat. Cînd hermeneutul iese din
această „mare de informaţie" el este aproape transfigurat,
Da. Este momentul celei mai mari apropieri a lui luminat, o dată cu semnificaţia căutată...
Pettazzoni de fenomenologie. Pettazzoni vede în fenome-
nologie tocmai această căutare a sensului, care lipseşte Da, Eliade a vobit de o cufundare totală mai ales în
isto-ricismului şi instrumentelor sale, şi în acelaşi timp, cum legătură cu experienţa lui indiană, cu pericolul chiar de a nu
am zis la început, vede posibilitatea de a găsi o autonomie a mai ieşi niciodată la suprafaţă. Aceasta a fost pentru el o
religiei. Dar trebuie precizat aici că, pentru Pettazzoni, e experienţă totală. Pentru a face istorie şi pentru a cunoaşte în
vorba de o căutare deschisă, deoarece Ultimele sale note vor fi profunzime un subiect trebuie să te detaşezi de el, dar în
mai critice, uneori chiar mult prea critice faţă de acelaşi timp trebuie să şi participi la el. întotdeauna trebuie
fenomenologia lui Eliade.

121
120
păstr4t?> un echilibru între cele două elemente: e necesară o om. Eliade depăşeşte acest stadiu. El crede că există un sens
apropiere cît mai puternică, mai sinceră şi mai intimă de al religiei şi că acest sens poate fi captat.
subiact, dar în acelaşi timp, la fel de necesară este regăsirea
distanţei de la care putem vorbi în termeni raţionali despre De altfel, el vorbeşte despre sacru ca despre o
acel subiect. In cazul lui Eliade cred că este imposibil să-i „constantă a conştiinţei umane".
înţelegem demersul dacă nu presupunem o anumită formă de
credinţă. O credinţă pe care aş rezuma-o prin formula „crede Da... şi cînd tu faci aluzie la un „organ", putem zice că
pentru a înţelege". Nimic nu ne asigură că faptele religioase Transconştientul de care vorbeşte Eliade, fără să dea nicio-
au cu adevărat o semnificaţie, vreau să spun, nimic raţional. dată o definiţie clară acestui termen, poate fi considerat ca un
Trebuie să „ascultăm" faptele religioase ca să le putem per- fel de ipoteză a unui loc mental în care e posibilă experienţa
cepe semnificaţia. Dacă nu alegem această cale a „ascultă- religioasă. Cred că din perspectiva lui Eliade nu există om
rii", dacă susţinem a priori că faptele religioase nu au o sem- care să nu aibă acest „organ". Sacrul ca structură a conştiinţei e
nificaţie, atunci demersul istoriei religiilor al lui Eliade nu are legat de faptul că pentru Eliade omul este întotdeauna, sub o
absolut nici un sens. Cît despre Pettazzoni, credinţa nu este anumită formă, religios.
această formă a comprehensiunii. La el există ideea unei
sympathii, în sens etimologic, faţă de obiectul de studiu; deci în acest sens merită să ne oprim puţin asupra
trebuie să te apropii de obiectul de studiu cu un anumit grad inflenţe-lor primite din partea lui Schleiermacher sau Rudolf
de simpatie, de participare, care nu presupune aderarea la o Otto.
anumită confesiune religioasă şi nu înseamnă identificarea
totală cu obiectul de studiu. Lucru ce pare foarte evident, dar Eliade îl apreciază foarte mult pe Rudolf Otto, dar nu
nu întotdeauna, fiindcă se poate face istoria religiilor ţi pentru ştiu dacă împrumută ceva şi din kantianismul lui Otto. Ce-1
a arăta că religia nu există sau că ea nu are nici un sens, apropie foarte mult pe Eliade de Otto sînt două teme: în pri-
pentru a demola religia... mul rînd tema sacrului ca totală alteritate, dos Ganz Andere...

Cum au făcut Feuerbach sau Marx bunăoară... Oare Prin acel Deus otiosus?
pentru că nu aveau „organul" religios?
Otto şi Eliade
Nu. Cred mai degrabă că ei au decis de la început că
religia nu are nici un sens. Există aşadar un mod de a face Cred că Deus otiosus aparţine deja fenomenului reli-
istoria religiilor care nu presupune această sympathie invo- gios. Aici aş face o mică paranteză. Eliade foloseşte termenul
cată de Pettazzoni. Pettazzoni crede în importanţa expe- de sacru în două sensuri: unu, el foloseşte uneori termenul de
rienţei umane care este temeiul religiei şi care există la orice sacru pentru a indica o realitate ce nu poate fi „prinsă" de om şi
care susţine toate faptele religioase; doi, foloseşte
122
123
9
cuvîntul „sacru" ca adjectiv, de exemplu în „piatra sacră". istoria religiilor, nu poţi să nu consideri operele acestor două
Deci sacru este şi un fenomen religios. Faptul că Eliade folo- personalităţi ca două puncte de referinţă fundamentale. Pentru
seşte acelaşi cuvînt pentru a desemna două realităţi naşte că istoria religiilor este o disciplină care are ea însăşi o istorie
anumite ambiguităţi în mintea cititorului. Aşadar, într-un caracterizată de nişte probleme fundamentale legate de chiar
sens, sacrul este o realitate incognoscibilă, ca acel das Ganz obiectul ei de studiu. Deci Eliade şi Pettazzoni sînt două
Andere al lui Otto; pe de alta parte, sacrul este şi manifestarea personalităţi care au pus problema identităţii, ca disciplină, a
religioasă, adică o realitate care, de asemenea, nu poate fi istoriei religiilor şi care au căutat mereu să o rezolve. Dezbaterea
prinsă de om, dar care, totuşi, e o anumită manifestare a lor este exemplul a două maniere diferite de a ** pune aceeaşi
„totalei alterităţi". Cred că Deus otiosus poate fi într-o anu- problemă şi de a încerca să găsească o cale de a face istoria
mită măsură „prins", perceput. El ar putea fi considerat un fel religiilor. Ei se completează; demersurile şi ideile lor sînt
de metaforă a acestei alterităţi absolute. Ideea sacrului ca diferite, dar ceea ce constituie bogăţia unei discipline este
totală alteritate este foarte prezentă la Eliade şi este unul din dialectica diferitelor modalităţi de a pune o problemă.
elementele care-1 apropie de Otto. Al doilea element este,
cred, importanţa acordată experienţei religioase. Otto
Cum sînt receptate în Italia operele celor doi?
vorbeşte despre sacru căfascinans, tremendum, deci despre
experienţa sacrului trăită de om. Ideea dialecticii hierofaniei îi
In Italia istoria religiilor se trage în mare parte din opera
aparţine lui Eliade. Elementul neokantian din gîndirea lui
Iui Pettazzoni. De la Pettazzoni încoace au apărut desigur
Otto nu este foarte prezent la Eliade. Cum spuneam, cred ca e
mai multe modalităţi de interpretare a religiei şi a istoriei
mai util, pentru înţelegerea gîndirii lui Eliade, să ne referim la
sale, toate însă legate de viziunea acestui mare Maestru care a
filozofia lui Husserl sau Heidegger, chiar dacă în privinţa lui
stabilit cîteva din principiile de baza ale istoriei religiilor
Heidegger Eliade păstrează unele reticenţe.
italiene. Pe de altă parte, opera lui Eliade constituie, desigur,
obiectul unui mare interes şi în acelaşi timp al unei mari
Iată-ne ajunşi la capătul discuţiei. Aş vrea să închei tot
admiraţii. Se folosesc foarte mult eseurile şi studiile lui
cu o întrebare personală: care este poziţia ta faţă de Eliade
Eliade, iar ideile sale filozofice generale precum şi metoda
şi Pettazzoni? Ce reprezintă ei pentru tine: modele, maeştri
pe care o foloseşte sînt adesea puse în discuţie.
sau pur şi simplu autori ai unor cărţi fundamentale de istorie
a religiilor?
(Paris, 22 februarie 1995)
două maniere diferite de a pune aceeaşi problemă

Eu aş dori să fac istoria religiilor; toate cercetările mele


de pînă acum merg în această direcţie. Iar dacă vrei să faci

124

JUAN MARTIN VELASCO Eliade şi
teologia creştină - cîteva repere

Juan Martin Velasco (născut în 1934 la Santa Cruz del


Valle, Avila) este profesor de istorie a religiilor la
Universitatea Pontificală din Salamanca, filiala Madrid. Din
1988 este directorul Institutului Superior de Pastorală. Ca
student efemer la Madrid, în anul universitar 1991-1992, am
urmat cu asiduitate cursul Domniei Sale de Introducere în
fenomenologia religiei. Foarte repede am înţeles că mă aflam în
.faţa unuia dintre oamenii după care tînjisem ani de zile în
bezna regimului comunist din România. Cărţile lui Juan *
Martin Velsaco nu mi s-au părut niciodată simpla ori sofisti-
cate „exerciţii de erudiţie" (deşi aceasta se remarcă de la prima
ochire), ci expresii ale unei întîlniri autentice cu sacrul. Din cîte
mi-a mărturisit, cu un aumit entuziasm, l-aş numi, pudic,
cărţile profesorului de la Chicago i-au hrănit tinereţea,
rttniînînd şi în continuare, pentru el, repere de neocolit. Ca în?
toate celelate convorbiri adunate în volumul de faţa, şi în
aceasta mi se pare că răzbate ceva din timbrul vocii de peste
iini a „adevăratului" Eliade.

Ce impact a avut, stimate domnule profesor, opera şi


0Hdirea lui Eliade asupra teologiei catolice şi asupra bisericii
catolice, în general?

dubla influenţă

| Influenţa operei lui Mircea Eliade asupra catolicismului


este dublă. Pe de o parte, avem de a face cu o influenţă
127
directă asupra unui mare număr de gînditori creştini. Ea a fost în cazul meu nu cred că poate fi făcută. Răspund pe
extraordinar de eficientă şi benefică pentru numeroşi scurt: tema mitului, ca şi cea a simbolului şi a ritului, consti-
intelectuali, întrucît a „fecundat" modul de gîndire al fiecă- tuie domeniul privilegiat în care se pot verifica efectele
ruia, a deschis orizontul preocupărilor, a colaborat într-un nefaste produse asupra minţii omeneşti de către raţionalism şi
chip decisiv la „spargerea acoperişului" raţionalismelor pozitivism, precum şi reacţia, în parte inconştientă, a unor
strimte şi a pozitivismelor reducţioniste. Ultima carte sem- gînditori creştini împotriva secularizării şi implicit a trivia-
nată Mircea Eliade publicată în Spania şi care constă într-o lizării raţiunii umane. Sînt convins că numai o lectură super-
serie de texte bine alese, introduse şi traduse, poartă un titlu ficială a mitului a putut duce la un proiect de o asemenea
simbolic, Zborul magic. şubrezenie precum demitologizarea, nu doar a creştinismu-
Această influenţă exercitată asupra multor gînditori a lui, ci şi a raţiunii în general. Mă bucur enorm pentru faptul
creat un climat intelectual extrem de favorabil pentru valori- că pagini întregi din Mituri, vise şi mistere, din Mitul veşnicei
zarea domeniului spiritual şi religios — a sacrului, la urma întoarceri sau din Aspecte ale mitului au pus în evidenţă
urmei — lucru care prilejuieşte, fără îndoială, renaşterea unei „legitimitatea" raţiunii simbolice şi au colaborat la recupera-
spiritualităţi ce constituie humus-ul unde poate creşte mai • rea validităţii şi prestigiului ei. Cred că după raţionalism şi
uşor credinţa. pozitivism, la al căror impact critic nu mai putem renunţa,
Pe de altă parte, teologia creştină, contaminată în chip Eliade ne-a arătat că avîntul criticii nu trebuie totuşi să ne
excesiv de raţionalismul modern a devenit, datorită — printre facă să ignorăm straturi, dimensiuni şi niveluri ale raţiunii
alţii — şi lui Eliade, mult mai sensibilă la condiţia religioasă umane — precum dimensiunea simbolică, de pildă — care îi
a creştinismului, mult mai atentă la dimensiunea sacră a 8Unt consubstanţiale şi a căror uitare nu duce decît la sărăci-
realităţii, la necesitatea unei rupturi existenţiale în individ rea raţiunii, a culturii şi a omului însuşi.
pentru a trăi în chip religios. Toate acestea au îngăduit
teologiei să-şi recupereze dimensiunea de cunoaştere desacralizarea duce într-un fel la purificarea vieţii religioase
religioasă, cunoaştere pe care, în bună parte, o pierduse.
In filmul realizat de Paul Barbăneagră despre Eliade,
legitimarea raţiunii simbolice acesta spune în legătură cu desacralizarea vremilor moderne:
„Eu, unul, nu acuz pe nimeni, dar cred că teologii creştini
Eliade arată de-a lungul întregii sale opere că mitul n-au fost la înălţimea misiei lor de două secole încoace,
constituie un limbaj universal şi permanent al omului. El este, adică, n-au încercat să dea ştiinţelor, chiar şi celor mai evi-
într-un fel, campionul remitologizării, inclusiv a creştinismu- dent materialiste, sensul lor adevărat". Ce s-a îritîmplat în
lui. Ce părere aveţi despre acest demers eliadesc? V-aş ruga Ultimele două secole în Biserică pentru ca Occidentul şi
să-mi răspundeţi de data aceasta nu în calitate de fenome- Orientul să ajungă la acesta cumplită desacralizare? Asistăm
nolog, ci de teolog creştin (dacă această demarcaţie poate fi oare la moartea creştinismului ca religie, ca expresie a sacru-
realmente făcută).
128 129
lui şi la apariţi%)unei noi forme de spiritualitate, dea răspunsuri pozitive acestui proces de secularizare,
post-modernă, post-creştină? creştinismul va putea ieşi purificat din încercarea la care e
supus de două secole. Aceste răspunsuri pozitive presupun,
Mi se pare limpede că dezvoltarea modernităţii a dus la după mine: 1) recunoaşterea legitimei autonomii a sferelor
o criză atît de puternică atît în sînul creştinismului în profane ale vieţii personale şi sociale şi 2) „restructurarea
genre-ral, cît şi în sînul Bisericii Catolice în particular. Pe de credinţei" (M. de Certeau). Adică recuperarea vieţii creştine
altă parte înşL sînt convins că în acesta criză nu există numai plecînd de la o axă a experienţei personale a credinţei în sînul
lucruri negative. Chiar şi desacralizarea anumitor realităţi, unor mici confrerii.
sectoare şi forme de viaţă — să ne gîndim la recunoaşterea
autonomiei domeniului secular: ştiinţă, etică, politică — mi Isus ca hierofanie supremă în creştinism
se pare că a favorizat purificarea vieţii religioase. Dar, cu
toate acestea, trebuie să recunoaştem că, adesea, secularizarea Specificitatea creştinismului constă, dacă înţelegem
a dus la un dezinteres uriaş, la o lipsă totală de preţuire a vieţii corect mesajul Noului Testament şi al Părinţilor Bisericii, în
spirituale şi religioase, avînd drept consecinţă enorma sărăcire desacralizarea ideii de putere şi în valorizarea libertăţii
a caracterului religios al creştinismului şi primejdia foarte umane. Eliade afirmă în mai multe rînduri caracterul de ,
serioasă de a cădea într-o „cultură a indiferenţei" care pe bună forţă" al oricărei hierofanii. Orice hierofanie este, pentru el, O
dreptate a fost calificată drept „moartea culturală a lui kratofanie. Sunteţi de acord cu această echivalare ?
Dumnezeu".
Cred că această categorie fundamentală în gîndirea lui
Biserica trebuie să ofere şi răspunsuri pozitive filiade, de hierofanie, este un bun instrument conceptual pentru
interpretarea unor aspecte fundamentale ale fenomenului
Cred că factorii care au dezlănţuit procesul de seculari- religios. Sau poate chiar a ansamblului fenomenului religios.
zare au fost mai cu seamă factorii „modernizatori", ştiinţa, De asemenea, cred că o asemenea categorie poate fi aplicată
tehnica, gîndirea antropocentrică şi, ulterior, dezvoltarea şl treştinismului. Aşadar, îmi pare că însăşi figura lui Isus din
economică, ridicarea nivelului de trai, extinderea unei culturi Nazaret poate fi înţeleasă plecînd de la categoria de hie-
de mase. E suficient să enumerăm aceşti factori ca să ne dăm rofanie; totuşi o aplicare atentă a acesteia ne obligă să desco-
seama că, de la sine, ei nu aveau cum să influenţeze negativ perim în figura lui Isus ca hierofania centrală a creştinismului
viaţa religioasă. Rezultatul religios negativ al influenţei lor particularităţi importante care ar scoate în evidenţă singu-
se datorează: 1) formei concrete în care factorii respectivi s-au laritatea religiei creştine. Particularitate şi singularitate faţă
dezvoltat şi 2) răspunsului negativ sau lipsei de răspuns din de care Eliade însuşi a fost foarte atent, semnalînd-o în unele
partea Bisericilor la prezenţa şi influenţa lor culturală. Iată de pagini ale sale.
ce sperăm că, dacă Bisericile vor şti să

130 131
„cosmicizarea" la Eliade şi Teilhard de Chardin rală, a riscat la un moment dat să-şi piardă încrederea în
sacru, să nu mai aibă nici un fel de respect faţă de valorile
Ce părere aveţi despre „creştinismul cosmic"? Eliade îl religioase. Iar fără climatul sacrului cu siguranţă viaţa
considera ca pe adevăratul creştinism, în sensul că numai el creştinilor e serios ameninţată. Ei bine, opera lui Eliade redă,
ar fi avut capacitatea şi înţelepciunea de a-şi integra tradiţia ca puţine altele, „gustul" pentru sacru. Ea reliefează demni-
şi limbajul simbolic al pagînismului. tatea şi coerenţa lui homo religiosus şi descalifică teoriile —
sociologice sau teologice — grăbite spre desacralizare.
In ce priveşte „creştinismul cosmic", mă simt în sinto- Cunoaşterea religiilor oferită de opera lui ajută la extinderea
nie cu acea pagină bine cunoscută din Jurnalul lui Eliade pe atitudinii ecumenice. Eliade ne pune în faţa înrudirii reli-
care îmi îngădui s-o citez în întregime: ,,«Să-l aduc pe gioase a tuturor tradiţiilor şi a universalităţii proiectului
Christ... în inima realităţilor care au reputaţia de a fi cele mai mîn-tuitor al lui Dumnezeu. De aceea el ne îngăduie să privim
periculoase, cele mai naturaliste, cele mai păgîne, iată evan- cu alţi ochi fenomenul creştin însuşi, revalorizînd în acelaşi
ghelia şi misiunea mea». Asta o scrie Teilhard de Chardin, timp celelalte religii.
care se voia «l'evangeliste du Christ dans l'Univers». Ce
bucurie să redescopăr la un teolog occidental, «om de să înţelegi nu este de ajuns
ştiinţă», optimismul ţăranilor români? creştini şi ei, dar
aparţinînd acelui «creştinism cosmic» de mult dispărut în Păstrîndu-mă în sfera teologică, v-aş pune o ultimă
Occident. +ăranul crede că «lumea e bună», că a redevenit întrebare: ce diferenţă există între înţelegerea (compre-
.A

aşa după întruparea, moartea şi învierea Mîntuitorului. hcsiunea) faptelor religioase şi credinţă? înţelegerea,
Probabil că optimismul meu fundamental îşi are izvorul în com-prehesiunea lor, fie ea şi creatoare, după cum o
această atitudine. Dacă cineva ar studia cîndva, în mod inte- defineşte Eliade, poate oferi omului „gustul" mîntuirii?
ligent, teoria mea despre hierofanii şi hierofanizarea progre-
sivă a Lumii, a vieţii şi a Istoriei — m-ar putea compara cu Nu cred că înţelegerea fenomenului religios — oricît de
Teilhard de Chardin. Cu această deosebire: că el a ajuns la îndrăzneaţă şi de adîncă — poate mîntui. Bine centrată, ea mi
aceste concepţii prin descoperirea Cosmogenezei, iar eu prin se pare un pas indispensabil în realizarea conştientă şi res-
înţelegerea religiilor cosmice (în care trebuie să includ, cu ponsabilă a credinţei: intellige ut credas. Dar mîntuirea vine
toate diferenţele pe cafe le prezintă, şi creştinismul ţărănesc numai atunci cînd omul accede Ţi consimte la o ruptură de
din Europa răsăriteană, care e de fapt o liturghie cosmică)" nivel, la schimbarea radicală a intenţiilor sale, schimbare
(17 mai 1963). produsă de apariţia Misterului. în plus, acest consimţămînt
Un asemenea text arată limpede serviciile pe care opera deschide căi diferite înţelegerii: crede ut intelligas.
lui Eliade le poate aduce conştiinţei creştine. într-adevăr,
aceasta, puternic marcată de desacralizarea socială şi cultu- (Paris, 27 aprilie 1996)

^Centrală l>niv^J"%,
132
TIMIŞOARA '
CUPRINS

Imii
Pentru o hermeneutică creatoare sau

Reîntîlnirea cu Mircea Eliade (Cristian Bădiliţă)

PATRU INTERVIURI CU ELIADE 13

Dorul de Absolut, 1979


(Sophie Lannes şi Jean-Louis Ferrier) 15

Treptele unei aventuri spirituale, 1981


(Laurence Coss6) 37

Camuflarea sacrului, 1983


(Fr&leric de Towarnicki) 39

in labirintul credinţelor, 1986


(Jean-Francois Duval) 43

PATRU INTERVIURI DESPRE ELIADE

realizate de Cristian Bădiliţă şi Toader Paleologu 51

Alexandru Paleologu, Eliade în interbelic 53

Paul Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade 75


Natale Spineto, Despre Eliade şi Pettazzoni 103

Juan Martin Velasco, Eliade şi teologia creştină —


Gtteva repere 127