Atitudinea Bisericii faţă de dawinism

Charles Darwin (1809-1882) naturalist şi biolog englez; la început voia să se facă

pastor anglican, deci era credincios. Necredinţa sa a crescut treptat neputându-şi explica rostul
suferinţei din lume. Dar niciodată nu a fost total lipsit de credinţă. După călătoria făcută cu
vasul Beagle în mările sudului (insulele Galapagos şi Pampas) unde a făcut cercetări asupra
faunei şi florei, scrie celebra carte Originea speciilor prin selecţie naturală, precum şi alte cărţi
în acest domeniu. Aceste lucrări vor forma curentul darwinist. Ce cuprinde această doctrină?
Trei principii stau la baza ei:
Selecţia naturală;
Adaptarea la mediu;
Lupta pentru existenţă.
După aceste teorii viaţa ar fi apărut dintr-o singură celulă vie, care după milioane de
ani de adaptare la mediu şi evoluţie ascendentă (de la simplu la complex) prin întâmplare a
dat naştere tuturor vieţuitoarelor de azi. Deci varietatea s-a dezvoltat dintr-o singură simplitate
"standard". Mecanismul prin care s-au produs schimbările propune modificări la întâmplare,
cărora le zice "mutaţii". Din aceste teorii reiese că nu era nevoie de Dumnezeu creator şi nici
de o altă fiinţă superioară care să dirijeze aceste procese.
Dar este posibilă în întregime această teorie? Darwiniştii asumă naturii "nevii" o
inteligenţă sau gândire creatoare, însă termodinamica arată că materia nevie este supusă
entropiei, haosului şi dezordinei; ea nu poate crea ordine şi nici nu poate da ce nu are, viaţa!
De unde a apărut prima celulă vie? Întâmplarea şi haosul, chiar în milioane de ani, nu pot crea
viaţă şi ordine. Cum ar putea timpul sau întâmplarea să creeze substanţe pentru sistemele vii,
când este ştiut că acestea nu se pot forma decât numai din sisteme vii? Experienţa umană a
demonstrat că pentru a obţine condiţii corespunzătoare într-un domeniu este nevoie de o
planificare (gândire) intensivă cu acumulare de multe cunoştinţe şi nu de întâmplare.
Selecţia naturală ar fi putut exista în evoluţia omenirii, dar nu întâmplător, ci
coordonată de o inteligenţă superioară. Experienţa arată în mod clar schimbări în decursul
timpului, dar acestea au loc numai în cadrul aceleiaşi specii. Nici un genetician nu ar spera să
producă o rasă de crocodili dintr-o pereche de broaşte, prin reproducere selectivă, indiferent
cât ar prelungi perioada.

1
 Dintr-un lup şi o hienă s-ar putea reproduce un pudel ori câine alsacian, pentru că,
pur şi simplu, caracterele pudelului se află în codul genetic al lupului sau hienei. Dar de la un
lup şi o hienă nu ai ajunge niciodată la o maimuţă, fiindcă proprietăţile codului genetic al
maimuţei nu sunt prezente în genele lupului sau hienei. Remarcăm faptul că genetica s-a
dezvoltat după moartea lui Darwin, el nu cunoştea descoperirea genelor şi cromozomilor care
dau caracterul vieţuitoarelor.
Evoluţia speciilor este, de asemenea, discutabilă. De exemplu, s-au descoperit fosile
foarte vechi cu structura asemănătoare a indivizilor de azi. Albinele şi insectele descoperite în
răşini datând de milioane de ani se aseamănă în detaliu cu cele din timpurile noastre. Tot aşa
tipul de peşte Coelacanthid, despre care se ştia că a dispărut în urmă cu milioane de ani. Nu de
mult au fost descoperite mai multe exemplare din acest tip de peşte în apele coastei de răsărit
a Africii. Descoperirile arată că există o constantă aproape perfectă a speciilor de-a lungul
unor lungi perioade de timp.
Lupta pentru existenţă încă este discutabilă. Acest principiu cere ca unui organism
slab, bolnav sau necorespunzător în alt mod, să-i fie refuzată existenţa. Indivizii timizi, retraşi
să fie călcaţi în picioare de cei care-şi "fac loc cu cotul". Dar:
1. Dacă acest procedeu s-a folosit de la început, cum de mai sunt astăzi exemplare
necorespunzătoare? Deci teoria nu este întru totul valabilă!
2. De multe ori persoane timide sau bolnăvicioase au intelectul foarte dezvoltat, sau
invers, atleţi bine dezvoltaţi, nu sunt dotaţi intelectual.
Despre om. După teoriile lui Darwin omul provine dintr-o clasă a primatelor
(maimuţe), iar inteligenţa şi-a acumulat-o prin evoluţie şi în lupta pentru existenţă. Dar vedem
animale de pradă care se bat tot timpul dar nu devin mai inteligente. Câtă deosebire între om
şi animal, fie chiar maimuţă!
Nici un animal nu are raţiune, suflet. Animalele au numai instincte pentru
conservarea speciei. Oricât ai învăţa un căţel sau maimuţă să citească, niciodată nu vei reuşi.
Cu maimuţele s-a încercat, dar după ani de zile puteau să imite doar vreo sută de sunete. Este
atâta perfecţiune în întreg corpul omenesc - suflet şi trup, încât a-ţi închipui că s-a făcut la
întâmplare pare o nebunie.
Evoluţia omului este încă discutabilă. S-au găsit corpuri intacte în turbă sau mlaştini
de turbă, bine păstrate cu caracterele omului de azi. Astfel în Jutlanda, Omul de Grauballe, a
fost aşa de bine păstrat, încât cei care l-au văzut prima dată au crezut că este vorba de un
asasinat şi au chemat poliţia. De asemenea omul de Borremose, omul de Tollund, corpuri bine
păstrate, datând din epoca fierului; în America pe albia fluviului Paluxy (Glen Rose, Texas) s-

2
au descoperit urme de om şi de brontozaur în aceeaşi perioadă, în mezozoic cu 140 milioane
înaintea erei noastre.
Dr. Dubois, care a descoperit pe Pithecantropus erectus în insula Java, a mai
descoperit acolo două cranii mici care se aseamănă cu băştinaşii din Australia, dar pe care le-a
ţinut încuiate timp de 20 de ani, ca să nu producă divergenţe în lumea antropologilor. Craniile
găsite în muntele Cârmei alături de oasele omului de Neanderthal aveau capacitatea craniană
mai mare decât a omului de azi.
Echipa Leon, Richard şi Mary Leakey au făcut cercetări în deceniul 1970-1980, în
Africa orientală (Tanzania, Kenia şi Etiopia) descoperind schelete care arată că omul ar fi trăit
în acelaşi timp cu Australopithecul, fiind astfel mărită vârsta strămoşului omului până la trei
milioane de ani. Mary Leakey a declarat în 1976 la New York: "Această nouă descoperire
dovedeşte că Australopithecul nu aparţine liniei 'homo' şi că genul homo ar fi existat cu mult
timp înainte de perioada considerată de savanţi ca punct de plecare al omului modern. Într-o
perioadă lungă de timp ar fi trăit mai multe hominide, din care numai linia homo a reuşit să
facă pasul următor" (Ştiinţă şi Tehnică II. 1976).
Dr. Simons a continuat cercetările doctorului Leakey, descoperind în deşertul Fayum
(Egipt) un craniu mic care se crede a fi cel mai vechi până în prezent. A fost numit
Aegypthopitecus, având o vechime de 8-10 milioane de ani. Pe măsură ce trec anii sunt tot
mai multe descoperiri, aşa că nu se pot trage concluzii definitive.
Vârsta formaţiei pământului este stabilită la 1.800.000.000 ani, ultima eră fiind
quaternarul cu aproximativ un milion de ani în urmă ("Originea omului", W. Smith). Din
expunerea Bibliei nu se poate preciza cu câte milioane de ani înainte a făcut Dumnezeu
lumea, când a apărut primul om, când s-a produs potopul... Biblia nu ne arată precis aceste
date şi în mod legitim putem admite perioade lungi de timp.
Dar teoria darwinistă nu ar admite ca o fiinţă umană să fi fost contemporană cu
dinozaurul căci la acea dată (140 milioane înainte) nici măcar primatele (maimuţele) nu
apăruseră. Cu privire la ideile darwiniste, ştiinţa admite în parte variaţiile şi schimbările
survenite în mediul înconjurător, dar acestea sunt în realitate reacţii genetic controlate.
Kimura, savant japonez, a dovedit că apariţia omului nu se datorează selecţiei
naturale, adaptării la mediu sau luptei pentru existenţă, ci se datorează reducerii numărului de
cromozomi de la 48 la 46. Accidentul acesta a avut loc undeva în Africa orientală cu
aproximativ 25 milioane de ani înainte (Noi concepţii în Biologie, 1. Văduva Poenaru, Ştiinţă
şi Tehnică, IX. 1977).

3
 În nucleul celulelor din toate organismele vii se găsesc cromozomi, pe care sunt
aşezate genele. Acestea sunt segmente de ADN (acid dezoxiribonucleic) şi ele sunt purtătorii
eredităţii. Omul are 46 de cromozomi, iar maimuţele antropoide (mari) au 48 de cromozomi.
Reducerea cromozomilor este o acţiune amplă şi inteligentă pe care o putea face numai
Dumnezeu.
Darwinismul cu doctrina sa de evoluţie a provocat multe traume generaţiilor acestui
secol, dezumanizând-o prin: dictaturi, persecuţii, războaie, tineret revoltat împotriva bătrânilor
(dacă suntem animale nu ne mai trebuie morală) căci tinerii trag repede concluzii proprii. Aşa
s-a declanşat lupta împotriva tradiţiei şi moralei, dar cea mai mare nenorocire a fost dictaturile
de dreapta şi de stânga. Astfel:
Nazismul, aplicând selecţia naturală, a căutat să înlăture rasele de care voia să scape
Hitler (evrei, ţigani, negri ş.a.) pentru a crea aşa-zisa rasă pură superioară. A căutat să elimine
pe cei slabi şi handicapaţi. Acestea au fost şiretlicuri pentru a scăpa de cei incomozi. Prof.
Cogon scrie că naziştii omorau un deţinut cu tot atâta nepăsare cu câtă ai închide o uşă. Dar
Hitler a plătit scump greşeala căci oamenii de ştiinţă germani au fugit în America unde au
creat primele bombe atomice cu care au învins militarismul japonez.
Comunismul, aplicând teoria lui Darwin, a eliminat pe Dumnezeu din suflete,
degradând conştiinţa individului pentru a-l putea domina. Marx spunea "Comunismul începe
prin ateism", iar F. Nietzche, contemporanul lui Marx, cu toate că în adâncul sufletului era
credincios, a rămas cu totul în clanul necredincioşilor voind să nu se pună nici un frâu
pasiunilor, zicând: "Socialismul a creat morala animalelor de turmă". Este o constatare cu care
s-ar putea lăuda cineva? Atât nazismul cât şi comunismul au organizat marile lagăre de tristă
amintire, aplicând metode diabolice. Aceşti dictatori s-au folosit fără scrupule de teoriile lui
Darwin.
Însuşi Darwin scria unui prieten: "Teologia mea este o adevărată harababură, nu pot
privi Universul ca rezultat al unei întâmplări oarbe. Imposibilitatea de a dovedi că Universul
şi chiar omul sunt fructul unei întâmplări este o dovadă că există Dumnezeu. Întregul subiect
este dincolo de posibilităţile intelectului uman".
Alfred Wallace (1832-1913) colaborator al lui Darwin, după cercetări amănunţite
dezaprobă aplicarea darwinismului cu privire la descendenţa omului din maimuţă. El declară:
"Este imposibil ca creierul omenesc să se fi dezvoltat doar sub influenţa selecţiei naturale şi a
luptei pentru existenţă, deoarece capacităţile mintale potenţiale ale celui mai înapoiat sălbatic
sunt puţin inferioare celor existente la cea mai civilizată dintre rase. Astfel, un instrument s-a
dezvoltat înainte de a fi apărut cerinţele celui ce poseda acest instrument, prin urmare selecţia

4
naturală este eliminată". El consideră că aceasta este o dovadă puternică cum că o inteligenţă
superioară a dirijat dezvoltarea omenirii (Gavin de Beer).
Căderea impostorilor. Cel din urmă darwinist a fost Trofim Denisovici Lissenko,
căruia revistaScience et Vie (IV. 1977) îi închină un articol cu numele Moartea unui
răufăcător, în care scria: Lissenko trebuie să ne rămână în memorie ca un om care sub
protecţia lui Stalin a pus în afara legii genetica, pe care a numit-o burgheză. El a închis
laboratoarele în care se studia, a trimis la ocnă pe principalul sau adversar Nic. Vavilov, unde
acesta a şi murit. Cam din 1935 până în 1955 în URSS a fost interzisă predarea ideilor lui
Morgan, Weissman şi Mendel pentru a propune o teorie de iluminat: "lissenkoismul" după
care toate caracterele achiziţionate sunt transmisibile. El a anunţat clar în cartea Teoria
nutriţiei că patrimoniul ereditar al altoiului s-ar putea amesteca cu portaltoiul, producând
hibridarea vegetală. Până la moartea lui Stalin valuri de arestări au întrerupt orice lucrare de
valoare în genetică. "Forţa nu creează dreptul, cu atât mai puţin adevărul!"
Darwinismul materialist se vede neputincios în a explica ideea de infinit, dreptate,
nedreptate, de adevăr sau minciună, de răsplată sau fericire, care sunt toate cerinţe ale
spiritului omenesc fără de care societatea ar decade mai rău decât animalele.
Pe la sfârşitul anilor 1980 o importanţă fisură apare în eşafodajul evoluţionist.
Renumiţii paleontologi Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould şi-au publicat nouă teorie
evoluţionistă a echilibrului punctual, care demasca lipsa formelor de tranziţie în arhiva
fosilelor. Apoi tot în acei ani în geologie e reabilitată teoria catastrofelor. Darwinismul
susţinea formarea uniformă a straturilor geologice, pe când teoria catastrofelor ce prindea
teren din ce în ce mai mult în lumea academică spuneau că toate straturile s-au format prin
inundaţii şi alte catastrofe similare.
În ultimii ani Philip Johnson a devenit unul dintre principalii critici ai darwinismului.
Johnson a predat dreptul 30 de ani la Universitatea Berkeley din California, fiind specialist în
analizarea logicii argumentelor. Citind lucrările apologetice ale darwinismului a sesizat magia
discursurilor din aceste lucrări, bazate nu atât pe argumente ştiinţifice, ci pe butade retorice,
însoţite de amănunte de specialitate pentru impresionarea marelui public, necunoscător al
detaliilor ce ţin de ştiinţele biologice. În 1991, Johnson a tipărit cartea Darwin sub acuzaţie,
caracterizată de o luciditate a gândirii concretizata printr-o argumentaţie temeinică, în contrast
cu discursul retoric şi alambicat al darwiniştilor.
Profesorul Johnson mărturisea: "În loc să se ia în serios problemele intelectuale şi să
le riposteze, ei răspundeau de obicei prin tot felul de divagaţii şi un limbaj imprecis, ceea ce

5
făcea cu neputinţă discutarea obiecţiilor reale faţă de darwinism. Este exact felul în care
vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu înţeleagă un lucru".
Lucrarea lui Johnson a încurajat şi pe alţi savanţi să publice lucrări ce evidenţiază
dificultăţile evoluţionismului. În 1996 biochimistul Michael Behe în cartea Cutia neagră a lui
Darwin arată că recentele descoperiri din biochimie nu se împacă cu darwinismul. Fără să
facă parte din mişcarea creaţionistă ştiinţifică, el vorbeşte de proiectarea mecanismelor
biochimice interdependente, ceea ce exclude o evoluţie autonomă a acestor procese.
În 1997 cartea Nu întâmplător! A biofizicianului Lee Spetner a dat o altă lovitură
darwnismului. El s-a ocupat 30 de ani cu mutaţiile genetice, arătând că acestea niciodată nu
vor duce la schimbările transformiste interspecii pretinse de evoluţionişti, evidenţiind totodată
limitele variaţiilor genetice în cadrul aceleiaşi specii. În 1998 publicarea cărţii Deducerea
existenţei unui plan a profesorului de matematică şi filosofie William Dembski, convertit la
ortodoxie aduce o argumentaţie solidă (bazată pe legile probabilităţilor matematice) care
demonstrează că ordinea şi complexitatea lumii nu pot fi justificate prin cauze naturale.
Cu toate că evoluţionismul este prezentat exclusiv că încununare a eforturilor
ştiinţifice de a descifra tainele lumii, este în mod fundamental o filosofie atee ce pretinde un
act de credinţă aprioric, un angajament efectiv faţă de ideologia materialistă ce vrea să-L
alunge pe Dumnezeu din orice teorie a originii şi sensului cosmosului. Dacă natură e singură
realitate care există, ea poate şi trebuie să-şi justifice într-o manieră exhaustivă existenţa şi
mai mult să fie capabilă de a-şi săvârşi propria complexitate şi diversitate din univers.
Pentru impunerea evoluţionismului nu atât dovezile ştiinţifice sunt necesare, ci
imperativul excluderii lui Dumnezeu din existenţa noastră, pentru a legitima unică formula
acceptabilă de explicare a lumii: materialismul absolut. În acest sens e grăitoare afirmaţia
geneticianului Richard Lewontin consemnată în studiul Billiions and Billions of Demons
publicat în 1997: "Noi ţinem partea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre
explicaţiile ei, în ciuda eşecului sau de a împlini multe din extravaganţele sale făgăduinţe de
viaţă şi sănătate, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti inconsistente
luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament faţă de materialism.
Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrâng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii
fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenta noastră apriorica la cauzalitatea materialistă ne obligă să
creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste,
indiferent cât de potrivnice intuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi. Mai
mult, materialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună
în prag".

6
 Abordarea problematicii ce ţine de începutul lumii noastre nu ţine atât de ştiinţă,
oricât de performanţă ar fi aceasta, ci de Revelaţia dumnezeiască. Adevărata cunoaştere a
acestui subiect e dată de continuitatea duhului Sfinţilor Părinţi transmisă acelora care s-au
ostenit duhovniceşte pentru a-şi asuma prin vedere duhovnicească ceea ce Moise a primit prin
descoperire dumnezeiască, şi ceea ce Sfinţii Părinţi au interpretat în lumina Duhului
adevărului. Problema începutului lumii depăşeşte premisa ştiinţifică ce pretinde o uniformitate
a proceselor şi a legilor fizice. Din perspectiva duhovnicească a Sfinţilor Părinţi evenimentele
petrecute dinaintea căderii în păcat s-au desfăşurat după o altă logica decât cea cu care operăm
după cădere.
Din păcate, astăzi, cu toate că s-au făcut eforturi serioase din partea ştiinţei de a se
depăşi o concepţie simplistă şi autosuficienţa care să proclame triumful exclusiv al raţiunii
autonome, mai sunt tendinţe captive orgoliului luciferic ce vor să cuprindă integral taina
existenţei creaţiei, printr-o cunoaştere ce-L exclude pe Dumnezeu.
Afirmaţia prin care se arată că taina începutului nu poate fi cuprinsă deoarece acea
lume a începutului funcţiona după nişte legi inobservabile de logică discursivă, lezează major
orgoliul savanţilor care sunt siguri de infailibilitatea metodelor lor de explicare a cauzei şi a
finalităţii lumii. Din acest punct de vedere, evoluţionismul rămâne o teorie fără semnificaţie,
la care s-ar putea renunţa uşor, dacă s-ar găsi o teorie alternativă prin care să se ofere o
explicare autonomă a apariţiei lumii. Dar se ţine atât de mult la această teorie (cu toate
insuficienţele ei) tocmai pentru că este expresia cea mai clară în plan ştiinţific a acelora care
vor să înţeleagă lumea, fără Dumnezeu.
La celălalt pol, contrară teoriei evoluţioniste avem mişcarea creaţionistă. La
creaţioniştii stricţi avem două tipuri de atitudini: o respingere a discursului ştiinţific
(dominantă în S.U.A. până în anii 1920 şi mai puţin întâlnită astăzi); creaţionismul ştiinţific
care foloseşte ştiinţă pentru o demonstrare literală a adevărurilor Scripturii (influenţată de
mediile neoprotestante în care s-a dezvoltat).
Sunt unii creaţionişti care susţin că lumea a fost făcută în şase zile, fiecare zi având
24 de ore. Unii spun că data creaţiei ar fi fost cu 4004 ani înainte de Hristos (conform
arhiepiscopului James Usser-1581-1656), alţii pun această dată între 10-20 000 ani, potopul
jucând un rol important pentru explicarea rocilor sedimentare şi a fosilelor. Alţi creaţionişti
considera că între primul verset şi cel de-al doilea din Genesa au trecut milioane sau chiar
miliarde de ani. Este perioada din care pot data rocile sedimentare şi fosilele care au aparţinut
unor forme de viaţă trecută. S-a răspândit rapid sub influenţa unei versiuni în engleză a Bibliei
cu note marginale, publicată în 1909, reeditata în 1917.

7
 Înainte de 1850 asistăm la o dezvoltare a teologiei naturii. Arhidiaconul William
Paley în Teologia naturală din 1802 scrie: "Este evident că există un proiect al fiecărui lucru
din natură. Fără îndoială inventatea şi crearea lucrurilor naturii depăşeşte orice calcul, arătând
o armonie şi o frumuseţe admirabilă ce depăşeşte o capacitate exclusiv naturală".
Apoi Thomas Reid, un filosof scoţian va fi cel care va înfiinţa aşa numitul realism
scoţian. Pentru a răspunde scepticismului lui David Hume, Reid şi discipolii lui afirma
posibilitatea omului de a cunoaşte prin experienţe empirice rezultate care pot fi generalizate
prin inducţie. Gândirea lui Reid este importată în S.U.A. în 1768 prin intermediul presbiterilor
scoţieni. Aceasta gândire va deveni fundamentul şcolii teologice înfiinţate de Charles Hodge
la Princeton. Sunt recunoscute trei surse ale cunoaşterii: raţiunea (stabileşte legăturile între
idei), natură (furnizează datele), Revelaţia Scripturilor (oferă o cunoaştere incontestabilă).
Teologii americani cauta astfel să practice o teologie ştiinţifică.
În S.U.A. teoria catastrofică (conform căreia rocile sedimentare şi fosilele sunt
rezultate în urma potopului) a fost dezvoltată de Georges Cuvier, care a propus-o şi în Europa
în 1825. Dar în acea epocă apare şi teoria geologului scoţian Charles Lyell care afirmă că o
eră geologică din trecut nu diferă faţă de cele care se pot observa azi. Savantul scoţian publică
în 1830 primul său volum Principiile geologiei, pe care Darwin îl va avea în călătoria sa la
bordul vasului Beagle.
Dacă până în 1850 era un acord între ştiinţă şi religie, în S.U.A., mai ales după
războiul de secesiune (1861-1865) conflictul s-a accentuat. Unul dintre cele mai profunde
motive îl constituie profesionalizarea universităţilor. Sub influenţa universităţilor germane, se
trece şi în S.U.A. la un sistem de diplome necunoscut până atunci (licenţe şi doctorate în
filosofie). Numărul de diplome va creşte de la 198 în 1871 la 5568 în 1900. Aceşti absolvenţi
vor deveni un corp în sine, cu o libertate de expresie separată de cea a autorităţii religioase.
În anii 1920 mişcarea antievolutionista ia o amploare deosebită. Apar legi federale
prin care este interzisă predarea evoluţionismului în şcoli. În 1920 apare noţiunea de
"fundamentalism" ce va fi dezvoltată de un curent teologic ce ţine la interpretarea literală a
Scripturilor.
În 1925 are loc primul proces al maimuţelor pentru testarea legilor antievolutioniste.
Între 1981-1982 are loc al doilea proces al maimuţelor al reverendului William Mc Lean
imotriva Arkansas Board of Education pentru a se obţine egalitatea predării evoluţionismului
şi creaţionismului. Alte manifestări exagerate al disputelor dintre evoluţionişti şi creaţionişti
nu arăta decât faptul că ele sunt reprezentări extreme şi unilaterale, marcate de aspecte
ideologice.

8
 Ştiinţa pentru a fi credibilă şi pentru a putea intra într-un dialog fructuos cu teologia
trebuie să se debaraseze de orice ideologie. Arătând tenta ideologică a creaţionismului,
Arnould arată ca "... problema nu constă în faptul că există un Institut de creaţionism ştiinţific,
ci mai ales în maniera în care cercetătorii strict creaţionişti se depărtează de la practică
normală a ştiinţei. Aceasta nu înseamnă neapărat un serviciu adus de ştiinţă religiei, deoarece
ştiinţa contemporană trebuie ferită de orice ideologie, filosofie sau metafizică subadiacenta. În
caz contrar se va împiedeca un dialog real şi fructuos. Ghetoul n-a favorizat niciodată munca
ştiinţifică".
Din perspectiva ortodoxă cosmologia teonoma depăşeşte unilateralitatea specifică
atât evoluţionismului cât şi creaţionismului. "Cosmologia teonoma se distanţează atât de
creaţionism, cât şi de evoluţionism. Nu poate accepta nici creaţionismul, care consideră că
lumea a fost perfectă din momentul creării ei, intrând în conflict cu evoluţionismul, şi nici
evoluţionismul nu-l acceptă, fiindcă acesta considera că lumea se dezvoltă prin ea însăşi, fără
legătură cu Dumnezeu. Cosmologia teonoma depăşeşte aceste două tendinţe prin concepţia
despre procesul de creaţie continuă, care îşi are obârşia în creaţia de la început, prin care
Dumnezeu a scos lumea din neant, şi se încununează cu creaţia finală, când totul se
transformă în Hristos, că Logos Creator şi Mântuitor, într-un cer nou şi pământ nou. Aceasta
creaţie continua este posibilă doar în măsura în care Creatorul păstrează o legătură internă cu
universul prin energiile Sale necreate şi aduce lucrurile la existenţa prin raţiunile lor interne la
timpul potrivit, după înţelepciunea Sa".
Prin teologia creaţiei fiecare dintre noi devenim contemporani creaţiei originare şi
înţelegând astfel cosmologia, ea îşi descoperă orizontul eshatologic. Hristos e şi Alfa, dar şi
Omega creaţiei. Insistând pe finalitatea creaţiei în Hristos ne putem ancora mai bine în
realitatea prezenta, trăind-o într-o tensiune eshatologică, aspirând mereu spre sensul ultim al
cosmosului şi istoriei, care se desăvârşeşte în eshaton dar poate fi anticipat şi în istoria
noastră, acum şi aici. În această perspectivă teologică se facilitează atât un dialog
interconfesional (pentru că aceasta teologie depăşeşte graniţele confesiunii) dar şi un dialog
cu ştiinţele naturale din diferite domenii, care au început să insiste pe finalitatea naturii, nu
doar pe descrierea sau cauzalitatea ei.