7 octombrie 2022. Sinteza seminarului 1.

Scrierile tehnice ale lui Freud

(1953-1954)
Rezumat
„Analiza consistă într-o construcție istorică, este o rescriere a ceea ce a fost,
nici reamintire, nici rememorare, centrul de gravitate al subiectului este această
sinteză prezentă a trecutului pe care o numim istorie.”
„Analiza ca transformare a unui raport fantasmatic la lume (la analist) într-unul
așa zis real, analiza ca tehnică de modificare a relației analist-analizat, acestea
sunt consecințele acordării celei mai mari importanțe eului (dintre cele trei
instanțe introduse de Freud: eu, asta și supraeu).”
„Eul este structurat ca un simptom, însă nu este instanța căreia îi revine
înțelegerea sensului cuvintelor, nu este funcția prin care subiectul învață sensul
cuvintelor, subiectul este prins, depășit, atât de sensul cuvintelor cât și de
limbaj, al cărui rol este fundamental în istoria lui.”
„Domeniul cercetării analitice este cel al adevărului subiectului, un adevăr al
vorbirii și nu un adevăr al propoziției, o adecvare, nu la un real, ceea ce ar
reduce cercetarea adevărului subiectului la cercetarea obiectivantă a metodei
științifice comune, ci la o lipsă de a fi.”
„În psihanaliză, în această rescriere a istoriei, este vorba despre realizarea
adevărului subiectului, o dimensiune proprie, originală și detașată de însăși
noțiunea de realitate, cea la care se referă adevărul propoziției. Fără această
distincție, opoziția între fantasmă și real este cel puțin prea simplistă, dacă nu
greșită.”
„Fenomenul rezistenței se situează în interiorul acestei realizări a adevărului
subiectului, rezistența se încarnează în sistemul egoului și alter egoului, însă
pornește din impotența subiectului de a reuși în realizarea adevărului său, o
impotență de structură căci ea se înrădăcinează în diviziunea subiectului.”
„Oprirea vorbirii, atunci când ceva o face fundamental imposibilă, acesta este
punctul pivot în analiză în care vorbirea basculează în întregime pe prima sa
față și se reduce la funcția de raport la altul, ea funcționează atunci ca mediere
pentru că nu se poate împlini ca revelație.”
„Acest fapt al întreruperii vorbirii și al realizării prezenței celuilalt va permite
răspunsul la întrebarea „cine vorbește?”, dar numai degajându-ne în prealabil
de ideea că rezistența este coerentă cu această construcție conform căreia
inconștientul este, într-un subiect dat, la un moment dat, conținut și, cum se
spune, refulat.”
„De aici critica repetată neobosit a „neghiobiei” care prescrie că una dintre
condițiile prealabile ale tratamentului psihanalitic este ca subiectul să aibă o
anumită realizare a celuilalt ca atare (problema fiind de a ști la ce nivel acest
celălalt este realizat), precum și a noțiunii piagetiene de discurs egocentric la
copil (ca și cum adulții pe acest subiect ar trebui s-o reproșeze copiilor).”
„Tot de aici, încă și mai important, întrebarea care se pune, adică „cum să
operezi în această interpsihologie, ego și alter ego, la care ne reduce degradarea
însăși a procesului vorbirii?” sau „cum să acționezi prin interpretare asupra
transferului, atunci când tu vorbești din chiar locul în care te pune transferul?”,
primește șansa unui răspuns posibil prin faptul că ea poate fi atunci formulată:
„care este așadar cel care, dincolo de eu, caută să se facă recunoscut?”
„Sensul nu îi vine subiectului prin intermediul eului, egoul nu este stăpânul a
ceea ce prind cuvintele, sistemul limbajului în care se deplasează discursul
nostru depășește orice intenție pe care noi o putem pune acolo și care este doar
momentană, iar fără a înțelege bine autonomia funcției simbolice în realizarea
umană este imposibil să apreciezi faptele fără a comite cele mai grave erori de
înțelegere.”
„Diferitele niveluri ale acestei realizări sunt arătate prin abordarea textului lui
Freud despre „Verneinung” (negație). Condiția pentru ca un lucru să existe
pentru un subiect este existența unei afirmații a acestui lucru, o afirmație primă,
care nu este negația unei negații. În negație ceea ce subiectul neagă se afirmă
lăsându-se afectat de simbolul negației. În forcluziune lipsește această afirmație
primă, ca și cum lucrul nu exista pentru subiect ceea ce îl face să revină în mod
imaginar, în real, ca și văzut. În denegație relația la eul ideal este inversată
pentru a reuși integrarea eului.”
„Toate acestea conduc la respingerea opoziției clasice între analiză a
materialului și analiză a rezistențelor, pentru a-i substitui opoziția între analiză
a discursului și analiză a eului, căci întotdeauna în analiză avem de-a face cu
eul subiectului, întreaga problemă fiind de a ști care este funcția pe care el o
joacă în această operație.”
„În ceea ce privește funcția eului: puțin dezvoltat, el stopează orice dezvoltare,
însă dezvoltându-se, el se deschide lumii realității umane, de unde întrebarea:
„cum se face că această realitate este deschisă de o dezvoltare a egoului?”,
problema fiind cea a joncțiunii simbolicului și imaginarului în constituirea
realității umane.”
„Acolo unde de obicei opunem imaginarul și realul, experiența buchetului
inversat (sau a vasului inversat) arată că nu există real care să nu se formeze în
imaginar, așa cum nu există imaginar care să nu se situeze în referință la realul
pe care-l include sau înconjoară, dar că pentru a se constitui, în fața ochiului
care privește, această lume în care imaginarul și realul își dau astfel mâna,
trebuie ca ochiul să fie într-o poziție care reprezintă situația subiectului
caracterizat de locul său în lumea simbolică.”
„Narcisismul este dublu, există două narcisisme: cel al eului și cel al eului ideal.
Idealul de eu se situează în registrul simbolic, este altul în calitatea în care el
vorbește. Eul ideal aparține registrului imaginar, se definește prin imaginea
seamănului, cea care, la 18 luni, prinde releul imaginii corpului propriu ca și
matriță în care se organizează unitatea subiectului. Pasiunea amoroasă exprimă
confuzia lor. Cele două locuri sunt confundate în transfer ca și în starea
amoroasă.”
„Eul ideal însă polarizează nu doar o pasiune amoroasă, ci și o agresivitate, și
nici o coexistență nu ar fi posibilă dacă ordinul simbolic nu ar permite dorinței
să revină pe căile verbului și nu ar face subiectul să-și îmbogățească idealul de
eu. Simbolicul condiționează până și inter-subiectivitatea imaginară, inerentă
perversiunii și care ignoră teoria iubirii primare.”
„Ceea ce se găurește în experiența vorbirii în analiză este ceea ce numim ființa
subiectului, pe care vorbirea o poate spune până la un anumit punct, dar
niciodată total, însă acest dincolo de vorbire este tot în dimensiunea vorbirii,
dându-se în distincția între ceea ce se articulează în vorbire și ceea ce, oricât de
inarticulabil ar fi, se semnifică totuși acolo, sau, pentru a spune totul, între
proces de enunțat și proces de enunțare.”
„Astfel, chiar dacă transferul comportă incidențe, proiecții de articulări
imaginare, el se situează în întregime în simbolic, dorința fiind dorință de
recunoaștere, iar prin construcția sa simbolică fiind deja o analiză a
transferului.”