14 octombrie 2022. Sinteza seminarului 2.

Eul în teoria lui Freud și în

tehnica psihanalizei (1954-1955)
Rezumat
„Freud elaborează o noțiune a eului ca și iluzie fundamentală a trăirii omului
modern și totuși, după Freud, pornind de la aceleași texte, s-a vrut resorbția
științei psihanalitice în psihologia generală, o regresie posibilă datorită
echivalării eu-conștiență.”
„Conștiența este transparentă ei însăși, însă eul nu îi este transparent, îi este dat
ca și un obiect a cărui înțelegere nu îi dă din prima proprietățile, iar, tocmai,
dincolo de câmpul conștienței și al certitudinilor sale în care omul se recunoaște
ca și eu, există ceva ce are tot dreptul să se exprime ca și eu, de exemplu,
Dumnezeul înșelător al lui Descartes, cel ce ne abolește toate certitudinile
noastre.”
„Pentru Freud, nucleul ființei noastre nu coincide cu eul, dar a spune că eul
subiectului inconștient nu sunt eu ne-ar face să gândim că acest eu este
adevăratul eu și am face să reintre eul în acest eu descoperit de Freud,
restaurând unitatea. Totuși prezența subiectului se face cu atât mai mult simțită
cu cât pronumele eu este absent din enunțat, acest eu desemnează subiectul, dar
nu-l semnifică. Este tocmai scopul celei de-a doua topici a lui Freud, de a
restabili perspectiva exactă a excentricității subiectului prin raport la eu, de a
readuce la locul său eul care începuse să realunece spre vechea sa poziție.”
„Revenirea la analiza eului a fost datorată conceperii eului („moi”) ca o eroare
a „eului” („je”), ca un punct de vedere parțial a cărui conștientizare ar fi
suficientă pentru a lărgi perspectiva și a descoperi realitatea, însă eul este un
obiect special în experiența subiectului, împlinind o funcție specială, funcția
imaginară, a cărei sesizare necesită demontarea falsei evidențe psihologice care
ne face să credem că existența noastră este dată în înțelegerea conștienței,
așadar a eului, oricât de parțială ar fi.”
„În ea însăși, conștiența este la fel de oarbă ca și oglinda și doar odată cu
apariția eului așa cum subiectul îl recunoaște în imaginea sa speculară ea devine
conștiență de sine, conștiență reflexivă. În același timp, apariția eului pornind
de la unitatea unui alt eu, o conștiență care percepe o altă conștiență, nu poate
trece din domeniul cunoașterii în cel al recunoașterii, în planul dorinței, decât
prin intervenția sistemului simbolic.”
„Eul nu poate fi în nici un caz decât o funcție imaginară, dar totuși, el determină
la un anumit nivel structurarea subiectului. Este problema echivalenței sau nu
între sistemul eului și sistemul inconștientului, dacă unul este sau nu doar
negativul celuilalt, o problemă a articulării între funcția restitutivă a
principiului plăcerii și funcția repetitivă, o problemă fără soluție, „căci există
probleme pe care trebuie să ne decidem să le abandonăm fără să le fi rezolvat”.
O problemă la care Freud, în modelul mașinii energetice, răspunde prin
„instinctul de moarte”, iar Lacan, în modelul mașinii de calcul, răspunde prin
circulația mesajului, ca fiind ceea ce se apropie mai mult de ceea ce noi putem
concepe ca și compulsie de repetiție, însă și această reducție a subiectului la o
mașină de calcul este împiedicată de faptul că, deși o mașină poate răspunde la
întrebări, ea nu le pune, și de faptul că ea poate realiza acte de cunoaștere, dar
nu și de recunoaștere.”
„Pentru a sesiza subiectul mai de aproape Lacan propune analiza visului lui
Freud al injecției făcute Irmei, în care o trinitate feminină conduce la o viziune
de angoasă, ceea ce suscită chemarea unei trinități masculine, iar dincolo de
acest vacarm apariția în caractere groase a unei formule trinitare, trimetilamina,
un răspuns care nu răspunde la nimic, dar care este prea bine răspunsul la
problemele lui Freud: „nu există alt cuvânt, altă soluție la problema voastră,
decât cuvântul”.”
„Inconștientul se indică, în vis, în aceste trei figuri pe care le regăsim
întotdeauna, oricare ar fi multiplicitatea lor, tot atâtea figuri în care se alienează
eul, inconștientul fiind ceea ce este în afara tuturor subiecților, acest subiect în
afara subiectului care desemnează și pe care îl desemnează întreaga structură a
visului, ceea ce în subiect este al subiectului și nu este al subiectului.”
„Se degajă astfel noțiunea unui altul absolut, cu privire la care eul nu se pune
opunându-i-se, un altul dincolo de orice inter-subiectivitate. Problema care se
pune acum este cea a înfruntării subiectului de dincolo de ego, subiectul ca cel
care vorbește, la „quod”, la „id”, la ceea ce încearcă să advină în analiză.”
„Lacan răspunde prin analiza „Scrisorii pierdute” a lui Edgar Poe, pentru
fiecare scrisoarea fiind inconștientul său, fiecare dintre personaje, odată intrate
în necesitate, în mișcarea scrisorii, devenind fiecare diferit prin raport la
realitatea esențială constituită de scrisoare, o scrisoare pe care nu o poți atinge
fără a fi prins în jocul ei, faptul că destinul sau cauzalitatea nu este deloc ceva
ce poate fi definit în funcție de existență.”
„La problema dorinței Lacan răspunde prin formula: „dorința este dorință de
nimic”, de nimic efectiv. Faptul că ea își găsește satisfacția în halucinație este
pentru că ea se realizează altundeva, în fantasmă. Ea este o dorință care este și
o non-dorință, o dorință agățată propriului statut de dorință, o dorință imposibil
de numit. Pentru că subiectul nu este ceva, dorința sa nu este o lipsă de ceva
sau de altceva, ci o lipsă de ființă prin care ființa există, ceva ce este dincolo de
tot ceea ce o poate reprezenta, ceva ce nu se prezintă niciodată decât ca și o
reflecție pe un voal.
„Chiar dacă virtutea analizei este de a conduce subiectul la a numi dorința sa,
aceasta este o dorință creată prin numire, ceva ce o degajează de refularea
primară în care dorința rămâne agățată la statutul său de dorință vidă, ceea ce
este o concepere a dorinței ca fiind mai întâi apărare.”
„Rămâne problema caracterului sexual al dorinței, al cărei răspuns va fi dat prin
teoria funcției falice. Însă un progres considerabil a fost deja realizat privind
teoria nașterii dorinței, nicidecum din concurență, ci în lanțul simbolurilor în
care eul însuși este prins.
„Totuși, în lipsa încă a unei formulări clare a diviziunii subiectului și a
constituirii obiectului parțial, Lacan consideră imaginarul ca și obstacol la
realizarea subiectului în ordinul simbolic, un ordin care nu este ordinul libidinal
și care tinde dincolo de principiul plăcerii, în afara limitelor vieții, dar pentru
care instinctul morții nu este decât o mască, atât timp cât el nu este realizat, atât
timp cât recunoașterea simbolică nu este stabilită, atât timp cât ordinul simbolic
este mut.”
„Ordinul simbolic, totodată nefiind și insistând pentru a fi, este ceea ce vizează
Freud când vorbește despre instinctul morții ca fiind ceea ce există cel mai
fundamental, un ordin simbolic în lăuzie, pe punctul de a veni, insistând pentru
a fi realizat.”
„Rămâne însă problematică această dorință de a asigura autonomia ordinului
simbolic, această încercare de a-l separa în mod real de ordinul imaginar, atât
timp cât, încă în absența noțiunii de „fading”, degajarea unei alterități terțe prin
raport la dualitatea imaginară, , implică o desubiectivizare a subiectului în
sensul reducerii sale la un joc de simboluri comparabil celui cu care mașina
este construită, ceea ce determină lunga discuție în jurul problemei de a ști dacă
prioritatea în constituirea realității umane revine vorbirii sau limbajului.”