Cunoastere si mister

Lucian Blaga a elaborat una dintre cele mai originale teorii asupra cunoasterii in secolul XX. El priveste
cunoasterea ca fiind o valoare umana fundamentala, un act de creatie care se realizeaza prin stiinta,
filosofie, arta, simboluri etc. Ca act specific de creatie, cunoasterea are o functie metaforica si o
functie stilistica. Cele doua atribute vor fi lamurite in continuare, dar este necesar sa precizam ca
functia revelatorie indica tentativa omului, niciodata abandonata, de a dezvalui si talmaci misterul
lumii, iar cea stilistica presupune faptul ca orice act de cunoastere este incadrat in categorii stilistice,
adica in categorii relative si determinate.
Blaga considera ca exista doua forme de cunoastere, o cunoastere paradisiaca si o cunoastere
luciferica. Aceste distinctii vizeaza o diferenta de atitudine spirituala, de obiect, de proceduri
metodologice si de sens. Pentru a intelege rostul acestei distinctii este necesar sa precizam ca misterul,
ca obiect al cunoasterii, are doua aspecte, doua fete: un aspect fanic (care se arata omului in experienta)
si un aspect criptic (care se ascunde).
Cunoasterea paradisiaca are ca obiect misterele latente si consta in cercetarea datelor reale si in
formularea unor idei care se afla in analogie cu materialul concret, fanic. Este o cunoastere fara
tensiune problematica, impacata cu realul, prin care spiritul uman acumuleaza o serie de atribute
explicative aplicate concretului, realizand un progres linear, cumulativ. Ca sens si metodologie, ea se
bazeaza pe observatia si pe explicatia neproblematica.
Cunoasterea luciferica opereaza asupra unor mistere deschise carora le produce o variatie calitativa,
lansand idei ce se afla in opozitie (disanalogie) cu concretul. Teoria coperniciana este exemplul clasic al
cunoasterii luciferice. Aceasta cunoastere este definita de o tensiune problematica dintre spirit si obiect,
se bazeaza pe o observatie dirijata, tinzand la o explicatie pe baza unei constructii teoretice care
face saltul din planul fanic in cel criptic pe baza unei idei (ipoteze, numite de Blaga idee teorica). Este
vorba de o ipoteza teoretica pe care intelectul o elaboreaza pentru a dezvalui structura de adancime a
lumii. Este o cunoastere constructiva, activa ce presupune un progres in adancime, intensiv.
Distinctia dintre cele doua forme ale cunoasterii nu este identica cu distinctia dintre cunoasterea
empirica si cea teoretica, nici cu distinctia dintre cunoasterea intuitiva si cea rationala, nici cea dintre
cunoasterea naiva si cea elaborata. Blaga precizeaza ca prin cunoasterea paradisiaca trebuie sa
intelegem cunoasterea primara, normala, ce urmareste determinarea obiectului, iar prin cunoasterea
luciferica o cunoastere ce urmareste deschiderea misterelor, patrunderea in aspectul criptic al lor si
revelarea acestuia.
Cunoasterea luciferica imbraca trei forme:
Plus-cunoasterea, care consta in atenuarea misterului. De exemplu, Copernic a demonstrat ca
Pamantul se misca in jurul Soarelui, in dezacord cu observatia empirica ce se bazeaza pe iluzia ca Soarele
se misca in jurul Pamantului. Misterul fenomenului a fost atenuat.
Zero-cunoasterea duce la permanentizarea misterului. Exemplul dat de Blaga este teza cu privire la
aparitia vietii organice din materie anorganica, ipoteza care a permanentizat misterul vietii fara a-i
conferi o explicatie satisfacatoare. De asemenea, ideea lui Kant dupa care lucrul in sine se poate
concepe, ca obiect al ratiunii pure, dar nu poate fi cunoscut in mod pozitiv, functionand doar ca un
concept negativ, gol de determinatii.
Minus-cunoasterea este o forma exceptionala de cunoastere, ce nu consta in absenta cunoasterii, ci
intr-o cunoastere paradoxala, ce duce la potentarea misterului. Ea este conceptualizata intr-o
antinomie transfigurata, adica intr-o solutie antilogica conceptual, intr-o formula ce exprima ceva
neinteligibil sub raport logic, formula ce este echivalentul unui mister potentat. Exemplele lui Blaga sunt
culese mai ales din stiinta moderna. Astfel, afirmatia lui W. Wundt, dupa care intregul fenomenului
psihic contine mai mult decit suma elementelor sale este o astfel de formula. Ea poate fi interpretata in
psihologie in sensul ca senzatia unui acord muzical e mai mult decit suma senzatiilor produse de
sunetele care alcatuiesc acordul. Din fizica cuantica Blaga retine dublul caracter al luminii, corpuscular si
ondulatoriu in acelasi timp, ca exemplu de formula paradoxala si de antinomie transfigurata ce
potenteaza, amplifica misterul fenomenului. De asemenea, pe langa exemplul cunoscut al numarului
irational (radical din minus 1), Blaga mentioneaza si numerele transfinite ale lui Cantor, care reprezinta
o marime din care se pot scadea alte marimi fara ca ea sa se imputineze. De asemenea, mentioneaza
si ideea filosofica a lui Driech, dupa care entelehia, ca factor primar al vietii, ar fi aspatiala, dar se poate
diviza ramanand totusi intreaga, formula paradoxala prin care un factor aspatial e postulat ca
manifestandu-se in spatiu.

Deci, minus-cunoasterea ajunge la teze antinomice afirmate pe acelasi plan, la atribute opuse despre
acelasi obiect, fiind o sinteza antinomica intre enunturi contrarii ce se afla in dezacord atat cu intelectul
logic, cat si cu intuitia concreta. De fapt, Blaga afirma ca in minus-cunoastere avem de-a face cu
intelectul ecstatic, spre deosebire de intelectul enstatic ce opereaza in plus- si zero-cunoastere. Este
un intelect ce produce o formula care nu este inteligibila logic (este metalogica) si care nu poate fi nici
intiuita concret, dar e postulata, folosindu-se tot de termeni conceptuali (adica este intracategoriala).
Deci, va spune Blaga, antinomia transfigurata este metalogica, intracategoriala si in raport dublu negativ
cu concretul si cu intelectul. Ea nu poate fi solutionata nici logic, nici concret, dar este totusi formulabila.
Rationalismul clasic postula o solutie logica pe plan ideal, iar Hegel postula o solutie concreta prin
trecerea contrariilor intr-o sinteza.
Acest tip de cunoastere aminteste, prin structura ei, de formula dogmei crestine a trinitatii, dupa care
divinitatea este postulata ca fiind o fiinta unica in trei persoane. Avem de-a face, in toate aceste
formule, cu o scindare a unor termeni intre care exista o solidaritate logica (fiinta-persoana, scadere-
imputinare, aspatial-nedivizibil, ondulatie-corpuscul, intreg-suma), fara a li se modifica continutul.
Sinteza dogmatica reprezinta conceptual un mister inaccesibil atat intelegerii logice, cat si intuitiei
concrete. Blaga considera ca exista o analogie substantiala intre structura dogmei crestine si formulele
paradoxale la care a ajuns cunoasterea stiintifica contemporana. In consecinta, transcendentul este
nerationalizabil, intrucat e contradictoriu in sine, dar e formulabil in antinomii transfigurate, ce fixeaza
contradictia ca atare, nu o dizolva.
De aici, teza sa privind inconvertibilitatea absoluta a misterului (a irationalului) si teza conservarii
misterelor in Univers. Spre aceasta concluzie l-au condus teoriile din fizica contemporana, teoria
complementaritatii, principiul lui Heisenberg, teoria relativitatii privind constanta vitezei luminii fata de
orice sistem de referinta. Eonul dogmatic, lucrarea sa din 1931, avanseaza asadar ideea unui nou tip
de cunoastere, o cunoastere de exceptie, prezenta mai ales in stiinta si metafizica, prin care ni se
dezvaluie in chip paradoxal misterul lumii, in timp ce acest mister se adanceste. Spre deosebire de eleati,
pentru care miscarea nu poate fi inteleasa logic, intrucat este contradictorie, producand antinomii, si de
Nicolaus Cusanus, pentru care in divinitate atributele contrarii coincid, dar divinitatea este acategoriala,
neputand fi determinata, Blaga opteaza pentru formula unui mister nerationalizabil in intregime, dar
formulabil in formule paradoxale, care reprezinta un echivalent conceptual al misterului.
Consecinta acestor teze este aceea ca orice cunoastere umana este relativa, dar omul nu va inceta
niciodata in incercarea sa de a revela misterul lumii. Exista o cenzura transcendenta ce impiedica
revelarea absoluta a misterelor. De aici, drama cunoasterii umane, blestemul si grandoarea omului ca
fiinta sortita creatiei si unei revelari relative si aproximative a misterului.

Despre semnificatia cunoasterii luciferice
Am invatat enorm de la Kant, dar tot asa de mult de la Alexandrini si de la Sfintii Parinti. Sistemul meu
este o sinteza creatoare intre aceste extreme.
Pornind de la aceasta marturisire a autorului, suntem in drept sa raportam sistemul blagian la cele doua
puncte de referinta: gandirea kantiana si cea patristica. Unele elemente ale acestui sistem sunt
construite de Blaga pornind de la afirmatii sau idei care se regasesc in scrierile patristice, pe care Blaga le
citeaza. Raportarea la cadrul gandirii patristice devine relevant atunci cand vrem sa deslusim sensurile
unor distinctii din sistemul blagian, cum sunt distinctia dintre intelectul enstatic si intelectul ecstatic,
dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica. Dupa cum de traditia patristica tine si distinctia dintre
aspectul fanic si cel criptic al unui mister, dintre o fata a realitatii care se arata si una care se ascunde.
Dogma e metalogica, intracategoriala si in raport bivalent cu concretul...Formula dogmatica vrea
determinarea unui mister conservand acestuia caracterul de mister in toata intensitatea sa.
Blaga nu paraseste terenul rationalitatii nici cand este interesat sa reabiliteze structura vadit nelogica a
dogmei, a dogmei crestine care a fost formulata ca un act de credinta, in opozitie cu principiile
intelectului. Blaga desprinde dogma de continutul sau religios, de fondul credintei, nazuind, dupa
spusele autorului, sa faca analiza ei structurala, formala, din punct de vedere pur intelectual. Astfel,
Blaga vede in dogma o structura specifica a gandirii umane, o formulare intelectuala a unui ce
metafizic, formulare ce apare in procesul cunoasterii in momentul in care spiritul uman intalneste
structuri contradictorii ale realitatii, care nu pot fi codificate decat prin trecerea de la intelectul
enstatic (ce functioneaza in cadrul functiilor sale logice normale) la intelectul ecstatic, intelect sau
stare a ratiunii umane caracterizata prin faptul ca pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i
stau la dispozitie, trebuie sa evadeze din sine, sa se aseze cu hotarare in afara de sine, in nepotrivire
ireconciliabila cu functiile sale logice. In aceasta ipostaza paradoxala, gandirea umana sare din sine,
din incheieturile sale functionale, utilizand totusi concepte intelectuale.
Aceasta modalitate de raportare la existenta o gaseste Blaga prefigurata in traditia gandirii patristice.
Dogma se prezinta ca o antinomie transfigurata, care are o functie anumita pe planul cunoasterii, ea
putand sa reprezinte si echivalentul intelectual al unui mister. Acest lucru l-a ghicit mai intai filosofia
patristica in toata profunzimea sa si acest lucru trebuie ridicat din nou in cunostinta filosofica a
timpului.
Spritul omenesc, pus in fata misterului metafizic, a crezut la un moment dat ca ar fi indreptatit sa-l
formuleze, fara de a-l intelege. Indrazneala depaseste orice alta indrazneala a gandirii omenesti.
Aceasta este performanta gandirii patristice. Distinctia dintre intelectul enstatic (care a produs
sistemele filosofice rationaliste moderne) si intelectul ecstatic (cu procedurile sale paradoxale,
recognoscibile in structura dogmei crestine, a altor formule din gandirea arhaica si premoderna, precum
si din perimetrul stiintei contemporane) reprezinta -; spune Blaga -; o axa a conceptiei sale. El
introduce astfel ideea relativitatii cunoasterii si, concomitent, ideea unui pluralism metodologic (si
stilistic) prin care spiritul uman asalteaza misterul lumii. Exista deci mai multe forme de intelegere a
lumii, de abordare si de talmacire a ei, in functie de situatiile existentiale si culturale in care se afla
subiectul determinat al cunoasterii si in functie de natura obiectului supus investigatiei cognitive.
Conceptia lui Blaga privind dependenta structurilor cognitive, a viziunilor stiintifice si a procedurilor
metodologice de contextul spiritual si stilistic al unei epoci isi gaseste analogii frapante cu abordarile
postpozitiviste ale cunoasterii, cu istoriile sociale ale stiintei, cu teoriile relativiste si cu viziunile
postmoderne.
Sa mai consemnam un alt aspect al gandirii lui Blaga prin care autorul Eonului dogmatic intra in
rezonanta cu tendintele actuale. Blaga nu acorda factorului ultim al existentei un caracter de substanta,
ci mai degraba ii da o reprezentare ce ar putea evoca fondul anonim sau abisal al lumii, apropiindu-se
de viziunile elaborate de marile spirite ale gandirii patristice, dupa opinia unui exeget avizat. De aceea,
toate determinarile pe care le aplica acestui factor metafizic sunt de ordin negativ (nu are nume sau nu
are un singur nume, nu se ofera gandirii noastre pozitive, nu se poate determina logic, nu se poate
dezvalui care e natura sa intima, intrucat se apara pe sine si toate misterele derivand din el). Este
evidenta aici influenta gandirii patristice care isi reprezenta divinitatea ca un fond abisal si
netederminat, ceva mai presus de orice atribute, dincolo de fiinta sau de esenta. Acest factor metafizic
nu mai are intelesul de temei, substanta sau esenta, ca in traditia occidentala. De fapt, cum remarca
acelasi exeget, gandirea romaneasca a cautat mereu alternative la traditia kantiana, prin Radulescu-
Motru, Blaga, Eliade s.a.
Adversar al exclusivismului metodologic (ce caracterizeaza tocmai dogmatismul in sens cultural si
ideologic), Blaga afirma ca antinomiile transfigurate si metodele minus-cunoasterii au revenit din nou
in gandirea stiintifica contemporana pentru a surprinde unele aspecte paradoxale ale realitatii, dar
dogma, ca mod de gandire, ca tip de abordare a realului implica si nu exclude celelalte metode
enstatice. Vorbind de o metoda dogmatica si de un spirit dogmatic, independente de continutul lor
religios determinat, metoda si spirit derivate dintr-o anume atitudine spirituala, Blaga considera ca
exista o serie de similitudini intre epoca elenistica si epoca noastra, asemanari care pot duce la
reactualizarea atitudinii spirituale care a generat formula dogmei crestine, astfel ca reprezentantii
gandirii patristice pot fi socotiti descoperitorii unei metode si reprezentantii simbolici ai unei
metafizici posibile in viitor. Structura dogmei crestine este luata de Blaga numai ca pretext si exemplu
pentru un tip de cunoastere care isi va gasi temele si materialul in problemetica epocii noastre, care isi
va alcatui configuratia din elemente conceptuale sau mitice luate din constiinta epocii noastre.
Blaga respinge ideea dupa care gandirea umana ar dispune de o singura metoda de cunoastere,
infailibila si incontestabila, asa cum a decretat rationalismul modern, mult prea increzator in
posibilitatea de a descoperi legi universale prin analiza teoretica si matematica a experientei.
Detasandu-se in termeni clari de paradigma clasica a rationalismului occidental, Blaga isi exprima in
schimb optiunea pentru o expansiune metodologica a stiintei si a gandirii critice, fara exclusivisme
partizane, nici de ordin teoretic, nici de ordin cultural-ideologic. Ideea pe care Blaga o readuce frecvent
in discutie este aceea ca epoca actuala se caracterizeaza printr-o diversificare a metodelor si a
procedeelor de cunoastere, prin reabilitarea formelor simbolice de cunoastere, situatie in care intuitia,
dogma si mitul stau alaturi de conceptul rational si de metodologiile experimentale. Aceasta deschidere
spirituala il apropie pe Blaga de relativismul metodologic al unor ganditori contemporani si de atitudinile
specifice ale culturii postmoderne.
Nu ne vom feri de a gandi rational, in concepte cu grija elaborate, cand e vorba de fapte care intra in
tiparele preciziei fara echivoc. Nu ne vom feri de a gandi mitic, cand strabatem zone mai cetoase si
mai adanci. Nu ne vom feri de a gandi ecstatic, cand antinomiile existentei ni se impun cu o insistenta
de neocolit. Socotim chiar ca a da rezultatelor posibile pe temeiuri stiintific-rationale ceva din
adancimea proprie viziunii mitice, si a da viziunii mitice ceva din precizia gandului stiintific, constituie o
sarcina pe care trebuie sa o luam asupra noastra cu toata hotararea...Aceasta toleranta metodologica,
cu concesii si adaptari reciproce de procedee, deschide largi perpective si nebanuite posibilitati de gand,
ce se vor neaparat realizare.

Blaga considera ca modurile de raportare si de intelegere, in diversitatea lor, trebuie folosite in functie
de natura obiectului supus cunoasterii, dar ele pot fi folosite si alternativ cu privire la acelasi subiect. La
Blaga si la alti contemporani, metoda e inteleasa atat ca practica a cunoasterii, dar si ca o formula
conceptuala, atat in ipostaza de atitudine, cat si in aceea de logica a cercetarii. In cultura romaneasca s-a
manifestat constant aceasta dualitate intre experienta traita si metodologiile strict rationale, de cele mai
multe ori insa ganditorii au conciliat reflectia metodica si meditatia subiectiva, conceptul si simbolul.