2021.10.08.

Eul în teoria lui Freud și în tehnica psihanalizei

1
 Jacques Lacan - 1954-1955. Seminarul 2. Eul. Staferla – fr
https://drive.google.com/file/d/122KCjYz-
HMM0HPaHN3oAU7c5UIALgGmI/view?usp=sharing

Jacques Lacan – 1954-1955. Seminarul 2. Eul în teoria lui Freud - en

https://drive.google.com/file/d/1Rij3zRNOMCndzW9foP0fCYJmZa303XR7/v
iew?usp=sharing

Moustapha Safouan - 2001. Sinteza seminarului 2. Eul – fr

https://drive.google.com/file/d/1e7MFpAgVTw69sigbOY8YPG91ehxfiTQv/vi
ew?usp=sharing
https://drive.google.com/file/d/1meyYJ3TxcY4TnHs3vUfboMnTL70miPEc/vi
ew?usp=sharing

Consecințe pentru tehnica și teoria psihanalizei ale perspectivei ce face distincția

între analiză a discursului și analiză a eului.
Eul ca și iluzie fundamentală a trăirii omului modern este răspunsul lui Freud la
o criză a tehnicii psihanalizei, în texte precum: „Eul și asta-ul”, „Dincolo de
principiul plăcerii”, „Psihologie a maselor și analiză a eului”, „Pentru a
introduce narcisismul”.
Cu toate acestea, ulterior, pornind tocmai de la aceleași texte, s-a încercat
resorbția științei psihanalitice în psihologia generală, o regresie ce își are cauza
într-o perspectivă filosofică care formulează echivalența eu-conștiință.
Deși conștiința este transparentă ei însăși, Eul („je”) nu îi este transparent, îi este
dat ca și un obiect a cărui înțelegere nu îi dă proprietățile.
În afara câmpului conștiinței și a certitudinilor sale, câmpul în care omul se
recunoaște ca și eu („moi”), există ceva ce are tot dreptul să se exprime ca și Eu
(„je”), „Dumnezeul înșelător al lui Descartes”, cel care abolește toate
certitudinile noastre, fiind astfel o reintegrare a ceea ce existase respins, ectopic.
2
„Nucleul ființei noastre” nu coincide cu eul, acesta este însăși sensul experienței
freudiene, însă nu este suficient să spui „Eul („je”) subiectului inconștient nu
este eu („moi”)”, căci imediat începi să gândești că acest Eu („je”) este
adevăratul eu („moi”), iar astfel reintroduci eul în acest Eu descoperit de Freud
și reinstaurezi unitatea.
În acest Eu („je”) al subiectului inconștient, prezența subiectului inconștient se
face cu atât mai mult simțită cu cât însuși pronumele Eu („je”) este absent din
enunțat, așadar acest Eu desemnează subiectul, dar nu îl semnifică.
Cercetările lui Freud privind a doua topică încearcă tocmai această readucere la
locul său a eului, care începea să alunece din nou spre vechea sa poziție, iar
astfel, această restabilire a perspectivei exacte a excentricității subiectului prin
raport la eu.
Analiza eului pornește de la premisa că acesta este o greșeală a Eului, un punct
de vedere parțial a cărui conștientizare ar fi suficientă pentru a lărgi perspectiva
și a descoperi realitatea, însă în fapt, eul este un obiect particular în interiorul
experienței subiectului împlinind funcția imaginară, iar condiția pentru a-l sesiza
este căderea falsei evidențe psihologice care te face să crezi că, oricât de parțială
ar fi înțelegerea conștiinței, așadar a eului, acolo este totuși locul în care
existența noastră este dată.
Această sarcină este departe de a fi ușoară, iar pentru a tăia acest nod gordian
Lacan nu propune o ipoteză, ci o fabulă, „căci există probleme pe care trebuie
să te hotărăști să le abandonezi fără să le fi rezolvat”.
În ea însăși, conștiința este la fel de oarbă ca și oglinda, o putem înlocui cu aria
striată a lobului occipital, dar doar odată cu apariția eului așa cum subiectul îl
recunoaște în imaginea sa speculară ea devine conștiință de sine, conștiință
reflexivă.
Chiar dacă nu există nici măcar umbra unui eu la origine, în schimb Eul este
implicat acolo, tocmai prin aceasta el fiind un subiect descentrat, sub forma unui
joc de simboluri, o structură detașată de activitatea subiectului.
Structurarea definitivă a unității doar prin percepția unei unități deja structurate
în cursul unei experiențe anterioare, această unitate suspendată la o altă unitate
3
care îi dă forma și modelul propriei unități, această dependență a dorinței uneia
de alta, acest impas al constituirii obiectului uman, suspendată dialecticii
gelozie-simpatie, nu vrea să spună că o conștiință nu poate percepe o altă
conștiință, ci că un eu, suspendat în întregime la unitatea unui alt eu, este în mod
strict incompatibil cu el pe planul dorinței.
Pentru a se putea stabili un schimb, trebuie ca sistemul simbolic să intervină în
sistemul condiționat de imaginea eului, nu ca și cunoaștere, ci ca și recunoaștere,
fie și numai pentru ca micul unul să-l poată informa pe celălalt și să-i spună: „Eu
doresc aceasta.”
Astfel, eul nu poate fi în nici un caz decât o funcție imaginară, chiar dacă el
determină un anumit nivel al structurării subiectului.
Problema acum este de a ști dacă există echivalență între sistemul eului și
sistemul inconștientului, dacă unul este negativul celuilalt, o problemă pusă de
Freud în „Dincolo de principiul plăcerii”, problema modului în care se
articulează funcția restitutivă a principiului plăcerii și funcția repetitivă.
În ipoteza lui Freud, modelul mașinii mecanice și a noțiunii de energie, ființele
umane ca și homeostaze, iar sistemul nervos ca ceea ce tinde întotdeauna să se
reîntoarcă la un punct de echilibru, obstacolul visului, creierul ca o mașină de
visat în care manifestările simbolului funcționează absolut singure, îl face să
revină asupra premiselor cu soluția instinctului morții.
În ipoteza lui Lacan, modelul mașinii de calcul, în care experiența anterioară a
mașinii circulă în ea ca și mesaj, într-un circuit construit după ordinul opozițiilor
fundamentale ale registrului simbolic și care poate aduce un răspuns încetând să
funcționeze ca un circuit izolat și integrându-se în jocul general, se apropie mai
mult de o concepere a compulsiunii la repetiție, eul, integrat în circuitul
discursului celuilalt, fiind condamnat să îl reproducă, ceea ce numim supraeu.
Aici, subiectul, ca și conștiință este o suprafață, ca și eu este un automat lovindu-
se cu un alt automat, iar ca și supus compulsiunii la repetiție el este un circuit
integrat la un circuit mai mare într-o mașină de calculat

4
Totuși, două trăsături împiedică reducția subiectului la mașina de calculat, faptul
că mașina poate răspunde la întrebări, dar nu le pune și faptul că ea poate împlini
acte de cunoaștere, dar nu și de recunoaștere.
Visul lui Freud al injecției făcute Irmei are loc în momentul în care acesta era
preocupat de aceste întrebări fundamentale: care este sensul nevrozei?, care este
sensul curei?, care este bunul fundament al terapiei psihanalitice a nevrozelor?
În acest vis, formula trimetilaminei, cu caracterul său enigmatic, ermetic, care
nu dă nici un răspuns la orice ar fi, este totuși bunul răspuns la întrebările lui
Freud: „nu există alt cuvânt, altă soluție la problemă, decât cuvântul.”
Un răspuns care planează deasupra persoanelor visului, persoane în care, oricare
ar fi multiplicitatea lor, eul se alienează, un răspuns în care inconștientul se
indică în aceste trei figuri pe care le regăsim întotdeauna, ca un subiect în afara
tuturor subiecților și care desemnează întreaga structură a visului, ca ceea ce în
subiect este al subiectului și nu este al subiectului.
Se degajează astfel noțiunea unul altul absolut, cu privire la care eul nu se pune
ca opunându-i-se, „un altul dincolo de orice inter-subiectivitate”.
Problema devine acum cea a confruntării subiectului care este dincolo de eu
(subiectul ca și cel care vorbește) la „quod”, la ceea ce am putea numi un id, care
încearcă să advină în analiză.
Răspunsul este dat prin analiza „Scrisorii furate” a lui Edgar Poe. Subiectul nu
creează jocul simbolului, el ia loc în el, este el însuși un element în acest lanț,
care, odată derulat, se organizează după legi, necesități pe care simbolul le joacă
și generează prin el însuși, în mod independent de orice legătură cu o cauzalitate
presupusă reală.
Prezență și absență conotează prezență sau absență posibile, astfel că din
momentul în care subiectul ajunge să fie, el o datorează unei anumite non-ființe
pe care el își ridică ființa sa.
Scrisoarea este sinonimă quod-ului ultim al experienței subiectului inconștient
ca atare, simbolul deplasându-se în stare pură, un simbol pe care nu-l poți atinge
fără a fi prins în jocul său, destinul sau cauzalitatea neputând fi definite în funcție
de existență: „scrisoarea este pentru fiecare inconștientul său”.
5
Dorința este dorință de nimic, de nimic efectiv, iar dacă ea își găsește satisfacția
în halucinație, este pentru că ea se realizează altundeva, în fantasmă, ea este de
asemenea o non-dorință, o dorință agățată propriului statut de dorință.
Dorința este inomabilă pentru că subiectul, nefiind ceva, este o absență, iar
dorința lui nu este o lipsă de ceva, ci o lipsă de ființă, o lipsă prin care ființa
există, dincolo de tot ceea ce o poate reprezenta, dorința nefiind niciodată
prezentată decât ca o reflexie pe un voal.
Chiar dacă virtutea analizei este să conducă subiectul la a numi dorința sa,
aceasta este o dorință pe care subiectul o creează numind-o, degajând-o de
refularea primară în care ea rămâne agățată la statutul său de dorință vidă, o
dorință care este mai întâi apărare.
Problema caracterului sexual al dorinței și natura libidinală a narcisismului nu
primesc încă un răspuns ferm, în lipsa unei teorii funcției falice care va fi
dezvoltată ulterior.
Pentru moment, sunt deja puse bazele pentru o teorie a dorinței, care nu se naște
pur și simplu din concurență, ci se situează în lanțul simbolurilor în care și însuși
eul este prins.
Problemele ridicate de eu și Altul sunt ilustrate în schema L, în distincția
conceptuală între două registre care rămân legate în realitate

6
Deși „limbajul încarnat într-o limbă umană este făcut cu imagini alese care au
toate un raport cu existența trăită a ființei umane, cu un sector strâmt al realității
sale biologice, cu imaginea corpului său, iar această experiență imaginară
lestează orice limbă concretă, orice schimb verbal, tocmai cu acel ceva ce face
o limbă să fie umană”, deși această dublură imaginară este și hrana
indispensabilă limbajului simbolic, imaginarul este încă considerat ca obstacol
la progresul realizării subiectului în ordinul simbolic, un ordin simbolic
ireductibil pentru experiența umană, așa cum o arată imposibilitatea deducției
empirice a numerelor întregi.
Noțiunea diviziunii subiectului și constituirea obiectului parțial nu sunt încă clar
formulate, iar ordinul simbolic este situat ca absolut distinct de cel libidinal în
care se înscriu atât eul cât și toate pulsiunile, ca tinzând dincolo de principiul
plăcerii, în afara limitelor vieții, tocmai ceea ce l-a făcut pe Freud să îl identifice
cu instinctul morții, și chiar ca și respins de ordinul libidinal, instinctul morții
nefiind decât o mască a ordinului simbolic ca și mut, ca și nerealizat, atât timp
cât recunoașterea simbolică nu este stabilită.
7
Rămâne însă întreagă problema raportului pulsiunii de moarte la un ordin
simbolic separat de ordinul libidinal în care se înscriu totuși eul cât și toate
pulsiunile, o problemă subliniată prin dorința de a asigura ordinului simbolic
claritatea conceptuală și autonomia, chiar până la a-l separa în mod real de
ordinul imaginar.
Această degajare a unei alterități terțe prin raport la dualitatea imaginară în care
se țin semenii implică, în absența noțiunii de „fading”, o desubiectivare a
subiectului, în sensul reducției sale la un joc de simboluri comparabil celui cu
care mașina de calcul este construită, o desubiectivare antrenând o ruptură
radicală cu inter-subiectivitatea, o separație între ordinul simbolic și ordinul
libidinal pe care auditorii nu o puteau admite, ceea ce a dat loc la lunga discuție
în jurul problemei de a ști dacă prioritatea în constituirea realității umane revine
vorbirii sau limbajului.

8
9
 MOUSTAPHA SAFOUAN, 17 mai 1921 – 7 noiembrie 2020

Născut în Alexandria, fiul unui profesor, a studiat filosofia în Alexandria, apoi

la Paris în 1946. A intrat în analiză cu Marc Schlumberger și a început apoi
formarea cu Jacques Lacan, în 1949. A asistat la seminariile lui Lacan din anii
`50, iar după câțiva ani în Egipt, revine în Franța în 1959. A fost trimis de
Societatea Lacaniană Franceză ca analist formator la Strasbourg.
10
 Despre instituționalizarea psihanalizei
„...o idee fundamental antinomică, a cărei aplicare antrenează o consecință ce
contrazice, reversează psihanaliza în contrariul ei, o abandonează,... o idee
absolut aberantă,... o idee falsă și chiar periculoasă... Eu nici nu văd de altfel de
ce inconștientul ar conține în germene ceva care ar fi de ordinul unei profesii.”

Sinteza seminariilor 1-27 ale lui Jacques Lacan. Citate din Lacaniana Vol.
1 și 2
Analiza este reconstrucție istorică, rescriere, nici reamintire, nici rememorare.
Analiza este întrebare și recunoaștere, nici răspuns, nici cunoaștere.
Analiza este realizarea adevărului subiectului vorbirii.
Analiza este a rezistenței și a discursului, nici a materialului, nici a eului.
Analiza este spargerea ființei subiectului, a eului ca iluzie fundamentală.
Analiza este numirea și crearea dorinței ca apărare.
Analiza este realizarea ordinului simbolic, a recunoașterii simbolice.
Analiza este demascarea instinctului morții.
Analiza este a marelui Altul, cel capabil să te facă să crezi și să mintă.
Analiza este a Oedipului, ordinul simbolic, semnificantul primitiv și castrarea.
Analiza este a falusului, semnificantul dorinței, definiția și suportul lipsei de
ființă.
Analiza este a limbajului, ca neînțelegere și necunoaștere în mod fundamental.
Analiza este a dorinței, nici interpretare, nici dezvăluire, ci „aceea”.
Analiza este o poveste care este ea însăși locul întâlnirii din poveste.
Analiza este a obiectului „a”, a ceea ce subiectul nu este, a formei non-ființei
sale.
Analiza este interpretarea dorinței ca dorință de a arunca masca.
Analiza este a Lucrului și a Legii.
Analiza nu este o etică a obiceiurilor.
Analiza este a legii interdicției incestului, a raportului inconștient cu Lucrul.

11
 Analiza este a legii morale ca formă, ca obiect și ca durere.
Analiza este o etică dincolo de bine, o etică a dorinței, o analiză a frumosului.
Analiza este o etică a urmării dorinței.
Analiza este o etică fără obligație.
Analiza nu răspunde cererii.
Analiza este a dorinței ca dorință a marelui Altul.
Analiza este doar a unui subiect, cel care vorbește.
Analiza nu este inter-subiectivă, ci intra-subiectivă.
Analiza este o atingere a ființei marelui Altul pe calea dorinței.
Analiza nu este o teologie a perfecțiunii.
Analiza este a identificării ca lipsă, a trăsăturii unare, a numirii și a numărării.
Analiza este a angoasei de castrare, nu a lipsei, ci a lipsei lipsei.
Analiza este a inconștientului, a repetiției, transferului și pulsiunii, a alienării
și separării.
Analiza este a lipsei subiectului în semnificant și în semnificat, în știință și în
sexualitate.
Analiza este a subiectului presupus a ști.
Analiza este o traversare a planului identificării, a fantasmei.
Analiza este superpoziția strictă cu dorința marelui Altul, dorința analistului
care devine a analizantului.
Analiza este a subiectului științei și a adevărului științei ca excluziuni
fondatoare.
Analiza este a diviziunii subiectului între ființa de adevăr și ființa de știință.
Psihanalistul este unul dintre numele subiectului științei.
Psihanaliza este fiica științei răsturnând raportul acesteia dintre ființa de știință
și ființa de adevăr.
Analiza este a unei logici a lipsei, a semnificantului, a funcției obiectului „a”.
„Adevărul nu se fondează decât din ceea ce el vorbește și nici nu are alt mijloc
de a o face.”

12
 „Nici un limbaj nu poate spune adevărul despre adevăr.”
„În matematică nu se spune despre ce se vorbește, în psihanaliză nu se poate
spune despre ce se vorbește.”
Analiza nu este o juisare de adevăr, ci de adevărul valorii de adevăr, obiectul
„a”, valoarea absolută în dimensiunea dorinței.
Adevărul ca și cauză este în știință formală, în religie finală, în magie eficientă,
iar în psihanaliză materială.
Analiza este a castrării, a diviziunii subiectului de obiectele dorinței, privire și
voce, o castrare înscrisă în însăși inima dorinței.
Analiza este a alienării forțate, a falsei certitudini a ființei pe care subiectul o
trage din „gândirea sa”.
Analiza este a dificultății inerente a actului sexual.
„Marele secret al psihanalizei este că nu există act sexual.”
Analiza este a semnificantului care nu se poate semnifica pe el însuși.
Analiza este a proceselor care se gândesc pe ele însele.
Analiza este a actului, nici motricitate, nici traducere, nici revelație.
Analiza este a adevărului, eliminarea subiectului presupus a ști.
Analiza este renunțarea la puterea redutabilă a juisării.
Analiza este realizarea operației alienării - dorința, a (separării) adevărului –
castrarea, și a transferului - căderea subiectului presupus a ști.
Analiza este a destituției și a des-ființei.
Analiza este a inegalității subiectului cu orice subiectivare posibilă a realității
sale sexuale.
Analiza este a raportului științei cu adevărul, purtând asupra sexualului și
lovind inexistența marelui Altul, locul conjuncției lor.
Analiza este un discurs fără cuvinte.
Analiza este a raportului științei cu juisarea, ca dispariție și topologie a
subiectului.
Analiza este a Lucrului ca loc al juisării și a marelui Altul ca loc al dorinței.

13
Analiza este a celor patru ștergeri ale urmei subiectului, nici o urmă neputând
fonda semnificantul raportului sexual.
Analiza este a unei științe în neștiutul subiectului, a dorinței de știință.
Analiza este a discursului, o reluare a proiectului freudian invers.
Inversul psihanalizei este discursul maestrului.
Analiza este a lui Unu în Real și a lui „lalangue”.
Analiza este a neînțelegerii.
Analiza este a adevărului din știința inconștientului.
Analiza este a lipsei numitului (numele tatălui) și a numirii (tatăl numelui).
Analiza este a chiasmei: literă, semnificant, voce.
Analiza este a sfântomului ca numire în răspuns la lipsa unui mare Altul
creator al numelui.
Inițierea grație căreia integrăm falusul este o forțare și psihanaliza este o anti-
inițiere.

14