1.

Partea subiectiva a psihologiei NU este, de fapt, o sursa practica de auto- cunoastere, deoarece ea tinde sa tulbure actiunea noastra spontana, care este proiectiva. Aha. Am inteles. Partea spontana din noi, care este partea cea mai profunda a noastra si care este proiectata instinctive, daca este pusa sub microscopul psihologiei subiective este tulburata si in acest caz nu mai putem avea o percepere clara o noastra. Cu cat incercam sa ne cercetam pe noi insine cu atat ne tulburam mai mult firea noastra si o abatem de la naturaletea si spontaneitatea ei. Daca partea subiectiva a psihologiei ne tulbura firea, atunci cum ne puteam cunoaste? Aparent aceasta inttrebare nu-si mai are sensul. Ma intreb acum daca introspectia religioasa isi are vreun argument pentru a exista fara sa ne tulbure. Eu cred ca problema asta se paote rezolva in felul urmator: Sa accepti paradoxul este un pas inainte. Este dincolo de modelul cauza efect pe care il intelegem noi. Poate ca ceea ce cercetam noi este necesar sa fie tulburat pt a putea fi vizibila. Eu cred ca noi vedem o alta parte absolute spontana a firii noastre si anume tensiunea subiectivitatii. 2. Cand in sfarsit si-a atribuit aceasta experienta (moartea) a celorlalti sie insusi, a facut primii pasi spre o pishologie intuitive de a-I intelege pe ceilalti. O astfel de psihologie este evident contrara echivalentului ei logic stiintific, care te invita la Folosirea prorpiei experiente pentru a-I intelege pe ceilalti. Problema pusa in discutie este ponderea intuitiei vs. proiectiei in actul psihologic, care are evident caracteristici diferite in fiecare caz. In primul caz ii intuieste pe ceilalti. Atunci cand intuiesti, faci o inductie, de la cazul tau particular la un caz mai general. In cazul proiectiei faci fix acelasi lucru. Doresc sa ma lamuresc unde este diferenta intre cele doua psihologii! Am o alta observatie. Dupa ce ai intuit prima data pe celalalt, a doua oar ate vei folosi de cunoasterea acumulata si vei proiecta ceva din exeprienta trecuta. Este adevarat ca nici o moarte nu seaman cu o alta asa cum nici un om nu seaman 100% cu un altul, dar este o asemanare mare. Totusi ceva ramane de fiecare data nou, acel nou intradevar poate fi intuit si de fiecare data sa acumulezi ceva nou. Aceasta noutate acumulata intuitive va fi bineinteles intersectata cu proiectie subiectiva. 3. Discursul lui Otto pana acum se duce intre polemicile psihologie subiectiva vs obiectiva, tipul uman intuitiv vs. psihologic, 4. Psihologia este dusmanul cel mai aprig al sufletului, deoarece, cand creeaza prorpia consolare cu privire la moarte, devine constransa de autocunoasterea pe care o creeaza, sa dovedeasca ca sufletul nu exista. Astfel, ea devine atat o psihologie fara de suflet cat si un fel de suprainpovarare

a Eului spiritual interior care, lipsit de sprijinul unei credinte inerente in nemurire, se dezintegreaza intr-un mod atat de bine demonstrat de nevroza. Daca psihologia ar accepta si ar promova credinta in nemurirea sufletului, atunci ar fi o psihologie cu suflet sau nu ar mai fi psihologie ci religie? Este diferenta esentiala intre religie si psihologie perspectiva asupra sufletului si implicit asupra rasfrangerilor inerente acestei atitutdini?