Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reguli terapeutice
1 | din 23
câştigării încrederii pacientului începe psihoterapia individuală şi de grup. Dintre cele
individuale se pare că cele cognitive dau cel mai bun rezultat. Combinarea cu
psihoterapia de grup creşte eficienţa.
Reconstrucţia familială, profesională şi socială, asistată psihoterapeutic este de
fapt deschiderea psihoterapiei spre dezvoltarea abilităţilor interrelaţionale şi sociale.
Grupurile de Narcotici Anonimi şi Toxicomani Anonimi (în genul Alcoolicilor
Anonimi) care funcţionează în alte părţi joacă un rol important pentru mulţi
toxicomani, prin prelucrarea de către grup a culpabilizărilor, stigmatizărilor şi
spulberarea singurătăţii.
Abordarea specifică, în funcţie de drog, porneşte întotdeauna de la
simptomatologia cazului şi de la riscurile potenţiale generate de specificul toxic al
drogului.
Implicarea familiei şi a prietenilor creşte mult şansa terapeutică. Recăderea,
alunecarea spre consum, frecventă pe parcursul tratamentului, nu trebuie să afecteze
perseverenţa şi nu presupune reconsiderarea neapărată a cazului. “De când pui pentru
prima oară piciorul pe gheaţă până vei patina în siguranţă, vei îmbrăţişa de multe ori
gheaţa.” Perseverenţa este un factor important în formula succesului.
ABORDĂRI COMPORTAMENTALE
2 | din 23
a) Tehnica stingerii comportamentelor nedorite - în fapt, 2 tehnici
- TEHNICA IMPLOZIVĂ - pacientul se confruntă cu situaţia anxiogenă în
plan imaginar. Tehnica presupune ca pacientul să-şi imagineze situaţii care-i produc
anxietate. Consilierul manevrează în aşa fel situaţia încât să se producă o creştere
masiva a anxietăţii. Prin expuneri repetate la situaţii anxiogene, în condiţii de
securitate afectiva a subiectului, stimulii anxiogeni îşi pierd forţa, iar comportamentul
de evitare a situaţiilor respective are tendinţa să se stingă.
- TEHNICA EXPUNERII - confruntarea cu stimulul anxiogen are loc în plan
real. Tehnica se utilizează îndeosebi cu subiecţii care au capacităţi imaginative
limitate. Spre ex. Indivizii cu fobie de locuri înalte pot fi duşi de consilier în
asemenea locuri.
b) Tehnica desensibilizării sistematice
Subiectul este învăţat să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care este
incompatibil cu apariţia anxietăţii în prezenţa unor stimuli anxiogeni imaginari sau
reali.
c) Tehnica aversivă
Această tehnică presupune înlăturarea comportamentelor indezirabile, prin
metoda sancţiunilor. Sancţiunea constă în înlăturarea întăririlor pozitive, dar şi în
utilizarea unor stimuli aversivi. Iniţial, ca stimuli aversivi au fost utilizate şocurile
electrice (Kantorovich-1930, care a tratat alcoolicii prin administrarea de şocuri
electrice asociate cu prezentarea vizuală, mirosul şi gustul unor băuturi alcoolice).
Ulterior tehnica aversivă a fost extinsă şi la înlăturarea altor comportamente
indezirabile cum ar fi: fumatul, mâncatul excesiv, dependenţa de droguri, deviaţiile
sexuale etc. În prezent şocurile electrice au fost înlocuite cu metoda întăririi
diferenţiate.
d) Tehnica asertivă
Este tehnica prin care individul caută să se impună. Antrenamentul asertiv
caută să-l înveţe pe subiect să-şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele.
Comportamentul asertiv este practicat la început în cabinetul de consiliere, iar ulterior
în viaţa reală.
3 | din 23
De regulă subiecţii timizi sunt învăţaţi să adreseze altor persoane remarci
directe şi mai puţin confortabile, dar fără ca în spatele acestora să se afle sentimente
de ostilitate sau agresivitate. Tehnica asertivă este eficientă în cazul persoanelor cu
dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale, datorită anxietăţii care-i împiedică
să se exprime liber şi să-şi manifeste sentimentele de afecţiune, precum şi în cazul
celor care au tendinţa de a se lasă manipulaţi de alţii. Nu este indicată în fobii.
4 | din 23
- Atitudinea pozitivă;
- Nu se renunţă niciodată;
- Controlul percepţiilor - prin procesul de meditaţie al clientului;
- Elaborarea unor planuri şi contracte (în scris);
- Se precizează: nr. şedinţelor de consiliere, costurile, scopurile, responsabilităţile
consilierului şi ale clientului.
- Rezolvarea conflictelor - forma de comunicare este dialogul deschis, precis şi
adecvat situaţiei. Acest tip de consiliere este eficient în cazul psihoticilor, anxioşilor,
delincvenţilor, adolescenţilor cu probleme.
3. Abordarea cognitiv-comportamentală
Apăruta ca o antiteză faţă de concepţia psihanalitică, această abordare neagă
rolul afectului şi al inconştientului, acreditând importanţa lucidităţii conştiinţei, a
judecăţii şi capacităţii subiectului de a testa realitatea. Ea are ca obiectiv principal
diminuarea şi înlăturarea anxietăţii prin învăţarea subiectului să identifice, să
evalueze, să controleze şi să modifice gândurile sale negative legate de pericolele
potenţiale, precum şi comportamentele asociate cu aceste gânduri. Reprezentanţii
abordării cognitiv-comportamentale au în vedere două nivele ale gândirii negative,
generatoare de anxietate:
- Gândurile şi imaginile negative care apar în mod automat atunci când
subiectul trăieşte starea de anxietate.
- Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional care reprezintă seturi de
atitudini şi credinţe pe care le împărtăşesc unii indivizi în legătură cu ei înşişi şi cu
lumea înconjurătoare şi care-i determină să interpreteze anumite situaţii într-un mod
negativ. (Ex: «dacă nu mă agreează toată lumea, înseamnă că sunt lipsit de valoare.»).
În cazul consilierii congnitiv-comportamentale, toate aspectele procesului
respectiv îi sunt descrise în mod explicit subiectului, acesta fiind solicitat să
colaboreze cu consilierul în planificarea unor strategii de rezolvare a problemelor cu
care se confruntă. Atmosfera va fi de încredere reciprocă. Subiectul va fi informat că
activitatea desfăşurată îl va ajuta să se ajute singur, iar consilierul îi va învăţa să
5 | din 23
dobândească abilitaţi prin care sa rezolve atât problema prezentă, cât şi cele similare
în viitor.
O problemă esenţială pentru abordarea cognitiv-comportamentală o constituie
evaluarea pacientului prin:
- interviul cu privire la comportamentul subiectului;
- auto-monitorizarea;
- autoevaluarea (prin chestionar, scale de evaluare, informaţii de la alte
persoane);
- observarea directă a comportamentului subiectului.
6 | din 23
în cadrul unei relaţii terapeutice suportive şi colaborative.
6. Terapiile cognitiv-comportamentale necesită o conceptualizare
comprehensivă a cazului, utilă pentru selectarea tehnicilor cognitiv-
comportamentale.
7 | din 23
elaborat un sistem de evaluare al motivaţiei:
- în stadiul precontemplativ - aspectele negative ale adicţiei sunt ignorate; Ca
modalitate de intervenţie poate fi amintit Interviul Motivaţional;
- în stadiul contemplativ - conştientizarea problemelor legate de uzul de substanţe; -
Balanţa decizională;
- în stadiul preparativ - angajarea în mici comportamente de schimbare; Elaborarea
unui plan de acţiune (unde şi când);
- în stadiul acţiunii - optează pentru dezintoxicare, apar schimbări care durează 24
de ore; - Planul de acţiune va fi implementat. Se vor însuşi noi abilităţi de coping si
se vor aplica strategiile cognitive-comportamentale.
- în stadiul de menţinere - schimbările durează minimum 6 luni.
Evaluarea stadiului motivaţiei pentru schimbare poate permite selecţia
tehnicilor de abordare a clientului, precum şi prognosticul. Se încearcă o prevenţie a
recăderilor şi se vor elabora strategii de abordare a situaţiilor de risc crescut şi a
craving-urilor.
8 | din 23
viaţa ta» sunt de evitat. Responsabilitatea pentru schimbare aparţine clientului.
Strategiile interviului motivaţional sunt mai degrabă persuasive decât
coercitive, suportive şi nu argumentative. IM nu se bazează pe tehnici confruntative,
tocmai ambivalenţei care caracterizează clientul şi care l-ar determina pe acesta să se
opună.
9 | din 23
schimbare
Capcane:
1. Capcana întrebărilor închise de genul: «Eşti aici pentru a discuta despre
faptul că te droghezi? Da! De când? De doi ani!»
Acest tip de întrebări împinge pacientul într-un rol pasiv şi închide cadrul
pentru a explora. Pentru a evita acest lucru se vor folosi:
- un chestionar înaintea primei şedinţe, care poate aduce toate informaţiile generate.
- se vor folosi întrebări deschise («Eşti aici pentru că te droghezi»).
Ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă cu tine? Ce îţi place în acest stil de viaţă?
Ce te îngrijorează?») şi ascultarea reflectivă. Este de evitat punerea a trei întrebări
închise una după alta.
2. Capcana confruntare - negare
Clienţii cu dependenţe intră în consiliere caracterizaţi de ambivalenţa: Vor şi
nu vor să renunţe. Ei sunt în plin conflict: pe de o parte se gândesc că trebuie să se
schimbe, iar pe de altă parte sunt încă rezervaţi în a renunţa la actualul stil de viaţă.
Dacă terapeutul începe să susţină argumentativ şi confruntativ o parte a conflictului,
clientul va lua automat cealaltă poziţie apărându-se, negând, minimalizând şi
raţionalizând.
3. Capcana expertului
Consilierul nu-şi poate asuma rolul expertului care recunoaşte situaţia şi
prescrie soluţia, împingând clientul într-un rol pasiv. Schimbarea este de fapt
responsabilitatea clientului, iar consilierul trebuie doar să creeze cadrul pentru că
pacientul să-şi exploreze şi rezolve ambivalenţa şi să construiască motivaţia.
4. Capcana etichetării
Vor fi evitate etichetările de genul: «Eşti un alcoolic», «Sunt drogat», care sunt
purtătoare de stigma cu care societatea deja îi încărca. Se poate evita parafrazând şi
reflectând: «Nu-ţi place să fi numit drogat. Nu îţi place să numim problema
drogodependenţă. O putem numi oricum, dar important este să discutăm în ce măsură
consumul de droguri ţi-a afectat negativ viaţa şi ce vrei să schimbi în asta?»
5. Capcana vinovăţiilor
10 | din 23
În prima şedinţă pacientul este preocupat adesea să stabilească vinovaţii:
«Familia este de vină» sau «Grupul de prieteni este de vină». Terapeutul trebuie pe de
o parte să stabilească faptul că vinovăţiile nu reprezintă obiectul consilierii, ci
problemele legate de dependenţa în sine, iar pe de altă parte să stabilească ce
disponibilităţi are pacientul să schimbe ceva.
1. Întrebări deschise
În faza iniţială a consilierii, consilierul trebuie să creeze o atmosferă deschisă,
de acceptare şi încredere în care clientul să-şi poată explora problemele. În acest
stadiu, clientul este cel care vorbeşte în cea mai mare parte a timpului. Vor fi utilizate
întrebările deschise, care vor iniţia calea explorării.
Există două tipuri de abordări recomandate:
a. În cazul în care consilierul ştie deja sau are oarecare intuiţii despre problema
clientului, întrebările deschise pot suna astfel:
- «Aş vrea să înţeleg cum vezi tu lucrurile! Ce anume te-a adus aici?»
- «Înţeleg că ai început să fi îngrijorat de faptul că foloseşti droguri. Te rog
vorbeşte-
mi despre asta.»
- «Am înţeles de la telefon că foloseşti droguri de mult timp şi că vrei să
vorbeşti despre asta. Ce ar fi să-mi povesteşti despre asta încă de când ai
început până acum. Spune-mi istoria ta».
b. În cazul în care clientul este evident ambivalent este recomandat ca
întrebările să conţină referinţe la ambele aspecte ale problemei;
- «Vorbeşte-mi despre consumul tău de heroină. Ce îţi place şi care sunt
11 | din 23
nemulţumirile tale legate de asta?»
- «Ai observat schimbări în comportamentul tău de când foloseşti drogurile?
Ce anume ai observat încât te-a determinat să vii aici? Ce au observat alţii?»
3. Ascultarea reflectiva
Ascultarea reflectivă nu este o ascultare pasivă, dar nici una directivă. Esenţa ei
constă în decodificarea mesajului pacientului. Astfel, când cineva vrea să transmită
un mesaj, acesta este codificat în cuvinte, uneori imperfect. Cel care ascultă trebuie să
asculte atent cuvintele şi apoi să decodifice. Ascultarea reflectivă face o presupunere
rezonabile despre mesajul iniţial şi apoi îi verbalizează într-o declaraţie. Este
preferabil ca această nouă declaraţie să nu fie o întrebare, deoarece întrebările pot
crea confuzii pacientului, care în loc să continue să exploreze ajutat de această nouă
decodificare, va începe să evalueze dacă acesta este mesajul pe care a vrut sa-l
transmită.
Ascultarea reflectivă nu este un proces pasiv, consilierul decide ce să reflecteze
şi ce să ignore, ce să sublinieze şi ce cuvinte să utilizeze. În încheiere consilierul
rezumă situaţia. Reflectarea trebuie să urmeze întrebărilor deschise. Consilierul
răspunde replicilor clientului cu ascultare reflexivă. Câteva blocaje ale ascultării
reflexive:
- A fi hiperdirectiv
- Ameninţările
- A da sfaturi, a face sugestii
- A promova soluţii
- A spune clienţilor ce trebuie sa facă
- A dezaproba, a judeca, a critica sau învinovăţi
- A aproba
- A ridiculiza, a eticheta
- A interpreta sau analiza
- A reasigura, a simpatiza sau a consola
- A întreba
12 | din 23
- A face glume sau a distrage de la subiect
4. Suportul
Este foarte important ca în procesul de consiliere clientul să fie susţinut.
Această susţinere poate fi materializată sub forma unor declaraţii de apreciere sau
înţelegere sau sub forma unor complimente.
Ex.: «Apreciez foarte mult cât e greu ţi-a fost să decizi să vii aici, dar ai făcut
un pas foarte important.»
«Trebuie sa fie dificil pentru tine să accepţi o astfel de viaţă, zi de zi plină de
stres. Trebuie să spun că dacă aş fi în locul tău aş fi simţit la fel. Cred că de asta eşti
aici, pentru că nu mai vrei să accepţi acest stres.»
Clientul va resimţi empatic parteneriatul alianţei terapeutice în cadrul căreia se
construieşte schimbarea.
13 | din 23
având ca scop explorarea ambivalenţei. Pentru a găsi o rezolvare a ambivalenţei şi a
extrage declaraţiile motivaţionale este nevoie de o strategie de ghidare.
În cadrul Interviului Motivaţional clientul prezintă argumentele schimbării
(explorându-şi ambivalenţa), iar consilierul îi ajută să exprime declaraţiile
motivaţionale. Exista patru categorii de declaraţii motivaţionale:
1. recunoaşterea problemei:
«Nu am realizat până acum cât de mult drog consum»
«Cred că lucrurile stau mult mat serios decât mi-am imaginat»
2. exprimarea îngrijorării (după recunoaşterea problemei)
«Sunt chiar disperat»
«Sunt realmente îngrijorat de ceea ce se întâmplă cu mine»
3. intenţia de a se schimba
«Cred că este timpul să mă gândesc să mă opresc»
«Trebuie să fac ceva cu asta»
«Nu ştiu cum am să fac, dar trebuie să schimb asta»
4. optimism
«Cred că pot să fac asta»
«Acum că am decis, sunt sigur că voi reuşi»
Consilierul trebuie să extragă în cursul interviului aceste declaraţii
motivaţionale (utilizând cele patru tehnici enunţate). El va încuraja clientul în acest
sens, le va sublinia şi rezuma.
Ex. de întrebări deschise care pot facilita extragerea declaraţiilor motivaţionale:
1. Recunoaşterea problemei
* Ce te face sa crezi ca aceasta este o problema?
* Ce probleme ai legate de consumul de droguri?
* În ce mod crezi că tu sau alte persoane din jur au fost afectate de faptul
ca tu
consumi droguri?
* În ce mod este aceasta o problemă pentru tine?
2. Exprimarea îngrijorării
14 | din 23
- În ce măsura te îngrijorează asta?
- Ce anume din faptul că foloseşti drogurile poate deveni un motiv de
îngrijorare
pentru tine sau pentru cei din jur?
- În ce măsură te îngrijorează asta?
3. Intenţia de a se schimba
- Faptul că eşti aici îmi arată, cel puţin că te gândeşti la faptul că este momentul
să faci
ceva!
- Ce anume te face să te gândeşti că vrei să faci o schimbare?
- Ce te face să crezi că trebuie să continui să consumi droguri ca înainte şi ce
anume te
face să gândeşti că ar trebui să schimbi?
- Care ar fi avantajele unei schimbări ?
4. Optimism
- Ce te face să crezi că dacă ai decis să faci o schimbare o vei putea realiza?
- Ce te încurajează să crezi că te poţi schimba dacă vrei?
Exemple:
Balanţa cu argumente pro şi contra pentru consumul de droguri
Argumente PRO Argumente CONTRA
15 | din 23
- eliberarea imediată de simptomele - a fi bolnav
sevrajului - a nu avea bani pentru altceva decât
- atingerea high-ului droguri
- plăcerea de dinaintea desfăşurării - frica de a muri
ritualului - conflictele legate de obţinerea
- plăcerea ritualului drogurilor
- a vorbi despre senzaţiile produse - a fi preocupat tot timpul de droguri
Balanţa cu avantaje/dezavantaje
Avantaje Dezavantaje
- a fi fizic sănătos - conştientizarea faptului că voi fi
- a fi capabil să faci planuri pe întotdeauna expus riscului recăderii
termen lung
- a mă place pentru ceea ce sunt
(încrederea în sine)
16 | din 23
- Ce te îngrijorează cel mai mult?
- Ce s-ar putea întâmpla cel mai rău dacă nu vei face o schimbare?
c. Evocarea perioadelor când problema nu apăruse şi comparaţia cu
timpul
prezent
- Îţi aminteşti de momentele când lucrurile mergeau bine pentru tine? Ce s-a
schimbat?
- Cum te-a blocat consumul de droguri să continui să te dezvolţi?
- Care este diferenţa dintre cel care erai acum 5 ani şi cel care eşti acum?
d. Prospectarea viitorului
- Cum va fi după ce vei face schimbarea?
- Care va fi cel mai bun rezultat care va apare după ce vei face schimbarea ?
17 | din 23
câteva zile de abstinenţă).
Primul pas în trecerea de la faza I la faza a II-a Interviului Motivaţional constă
într-un scurt rezumat al stării prezente a clientului incluzând:
- Un rezumat al propriei percepţii a problemei.
- Un rezumat al ambivalenţei prezente - evocând ceea ce a rămas pozitiv sau
atractiv în problema lui şi care sunt riscurile sau aspectele negative.
- Un rezumat al declaraţiilor motivaţionale aşa cum au fost ele extrase în
cursul interviului.
Următorul pas constă în negocierea unui plan:
- Stabilirea obiectivelor.
- Considerarea opţiunilor.
- Conceperea unui plan.
Modalităţile de negociere ale acestui plan vor fi dezvoltate după cum urmează:
1. Stabilirea obiectivelor
Întotdeauna obiectivele sunt ale clientului şi nu ale consilierului. Consilierul nu
poate impune obiectivele lui, deoarece confruntările şi tentativele de a face presiuni
nu fac decât să împingă clientul într-o poziţie defensivă. Chiar dacă obiectivele
clientului nu sunt întotdeauna cele mai bune, simplul fapt ca se angajează este un
progres.
Pentru a ajuta clientul să evalueze validitatea obiectivului i se poate cere să
verbalizeze despre consecinţele alegerii. Ex.: «Dacă vei reuşi să atingi acest obiectiv,
ce crezi că se va întâmpla? Ce se va întâmpla pozitiv şi ce aspecte negative poţi
considera?»
2. Considerarea opţiunilor
Consilierul prezintă opţiunile şi îl ajută pe client să evalueze decizia. Uneori, în
ciuda eforturilor conjugate consilier-client, clientul poate să recadă. El trebuie
pregătit pentru asta. Recăderile fac parte din recuperare (conform ciclului Prochaska -
18 | din 23
DiClemente).
19 | din 23
Vechile concepte şi tehnici legate de prevenţia recăderilor presupuneau
identificarea situaţiilor de risc şi evitarea lor, de aceea eficienţa lor a fost limitată.
Modelul Marlatt şi Gordon defineşte situaţiile de risc crescut ca «triggeri ai
recăderilor», cele mai comune situaţii de risc fiind:
- stările emoţionale negative;
- conflictele interpersonale;
- presiunea socială.
Marlatt considera că, dacă indivizii au răspunsuri eficiente de coping (de
confruntare) vor dezvolta convingeri de autoeficienţă (ca de ex. încredere de sine)
referitoare la capacitatea de a se abţine de la consum. Aşadar autoeficienţa descreşte
probabilitatea recăderii. În contrast, la indivizii fără răspunsuri eficiente de coping,
scade nivelul percepţiei de autoeficienţă în ceea ce priveşte capacitatea de a rezista
consumului. Autoeficienţa scăzută, asociată cu aşteptări pozitive de la consum duc Ia
efectul de «încălcare al abstinenţei». Acest efect reprezintă o disonanţă cognitivă
rezultată ca urmare a discrepanţei dintre angajamentul pentru abstinenţă şi uzul
subsecvent («Am încălcat abstinenţa, deci nu pot să fac nimic»).
20 | din 23
Ex:
C, 19 ani, dependent de heroină de aprox. 3 ani se află internat pentru
dezintoxicare. Se simţea incapabil de a rezista craving-urilor. De fapt el era la
începutul terapiei, incapabil de a identifica orice triger al craving-urilor. El credea ca
tot timpul sevrajul se află într-un craving permanent. Încercarea de a monitoriza
craving-urile nu a produs decât o hârtie albă. A fost supus câtorva şedinţe de
evaluare, pornind de la cele 3 categorii de risc (emoţii negative, conflicte
interpersonale, presiune socială), pentru a fi determinaţi triger-ii acestui client.
S-a constatat că situaţiile cu care nu se poate confrunta cu succes îi creşteau
sentimentul de ineficienţă şi devalorizare şi consecutiv asociau emoţii negative
(depresie, anxietate) care puteau fi amendate prin consum.
În timpul menţinerii abstinenţei, conform modelului lui Marlatt şi Gordon,
clientul experimentează percepţia autocontrolului. Cu cât perioada de abstinenţă este
mai lungă, cu atât mai puternică este percepţia de autocontrol şi cu atât creşte
încrederea în sine că va putea face o schimbare pozitivă a stilului de viaţă. Această
percepţie de autocontrol funcţionează până în momentul în care întâlneşte o situaţie
de risc.
Modelul Marlatt şi Gordon defineşte situaţiile de risc crescut ca situaţii care
ameninţă percepţia de autocontrol şi cresc riscul recăderii.
Fără abilităţi de confruntare adecvate, unicul răspuns la situaţia de risc este
recăderea. Reamintim că cele 3 categorii de risc asociate cu o rată crescută de
recădere sunt:
• stările emoţionale negative;
• conflictele interpersonale;
• presiunea socială.
21 | din 23
recăderii. De fapt clientul vrea să schimbe foarte repede aceste emoţii negative.
Pentru unii stările emoţionale pozitive sau mai exact trecerea de la stările
emoţionale negative la stări emoţionale pozitive pot reprezenta situaţii de risc.
2. Conflictele interpersonale
Conflictele interpersonale sunt reprezentate de situaţii recente de conflict într-o
relaţie interpersonală (one to one) precum: căsnicia, prietenia, membrii ai familiei,
angajat/angajator. Acest gen de conflicte sunt implicate în 16% din recăderi.
3. Presiunea socială
Acest factor de risc este implicat în 20% din recăderi. Presiunea socială este
reprezentată de acele situaţii de risc în care clientul este supus influenţei unei alte
persoane sau unui grup de persoane care exercită presiune asupra lui pentru a-l angaja
într-un comportament tabu. Ea poate fi directă (contact direct cu presiune
verbalizată) sau indirectă (pacientul se afla în prezenţa unui grup angajat într-un
altfel de comportament).
22 | din 23
Clientul este încurajat să exploreze perspective/cogniţii alternative. Este de
subliniat dimensiunea «învăţată» a prevenţiei recăderilor. Metodologia constă în teme
şi abordarea gândurilor automate.
2. Strategii globale
Aceste strategii constau în intervenţii în vederea schimbării stilului de viaţă.
Există câteva principii generale ale strategiilor de coping pentru situaţiile cu risc
crescut. Acestea sunt:
1. Explorarea resurselor pentru strategii de coping împreună cu clientul.
2. Explorarea resurselor disponibile în comunitate (familie, prieteni care pot
oferi
suport, colegi de serviciu) sau grupuri de suport.
3. Explorarea strategiilor de succes existente (ce a făcut înainte pentru a
evita/depăşi cu succes situaţiile de risc?).
4. Evaluarea adecvării sau deficienţei strategiilor de coping existente.
5. Explorarea modului de gândire al clientului (flexibil/rigid).
6. Recunoaşterea precoce a situaţiilor de risc crescut şi construirea de noi
strategii de coping.
Pentru identificarea situaţiilor de risc crescut se foloseşte tehnica auto-evaluării
şi auto-monitorizării cu detalii precise zilnice, referindu-se la circumstanţe, gânduri
automate asociate şi posibile strategii de coping pe care intenţionează să le utilizeze.
Un exemplu de auto-evaluare/monitorizare:
24 | din 23
mai târziu, dar acestea erau extrem de rare (1/an) şi foarte slabe ca intensitate.
• Clienţii care au auzit poveşti despre craving-urile care nu se mai termină pot să se
simtă disperaţi în faţa unei asemenea perspective. Ideea de a fi nevoit să confrunţi
craving-uri ani de zile poate fi depresivă. Clienţii trebuie informaţi că acestea devin
tot mai rare şi mai puţin intense cu trecerea timpului.
• Este necesar să dezvolţi cu clientul strategii de coping ale craving-ului.
Un alt aspect important legat de craving-uri constă în identificarea triger-ilor.
Triger-ii identificaţi pot alerta clientul fie pentru a evita, fie pentru a se pregăti să se
confrunte.
Cea mai eficientă metodă pentru a identifica triger-ii este auto-monitorizarea,
care trebuie făcuta săptămâni şi luni pentru a furniza suficienta informaţie.
Strategii de coping
1. Recunoaşterea craving-ului
Odată ce clientul recunoaşte «Am un craving», el este în poziţia să facă ceva
legat de asta, pentru că deja a recunoscut problema.
2. Scurte tehnici de relaxare
Primul lucru pe care clientul trebuie sa îl facă este să ia puţină distanţă şi să se
calmeze. Se poate încerca o tehnică de relaxare (pe care a învăţat-o în prealabil şi a
exersat-o cu consilierul). Iată o sugestie:
«Ochii închişi. Imaginează-ţi că eşti făcut din sticlă şi ca eşti plin cu nisip.
Imaginează-ţi că ai găuri în mâini şi picioare şi nisipul se scurge încet prin aceste
25 | din 23
orificiu. Urmăreşte cum nisipul se scurge încet, până când totul s-a scurs.»
3. Declaraţii pozitive
Aceste declaraţii pozitive au menirea să contrabalanseze aşteptările pozitive
legate de consumul de droguri.
Clientul nu trebuie să spună lucruri complicate şi nici lucruri care să-i
amintească de aspecte pozitive ale consumului.
Această strategie nu funcţionează când clientul o face pentru altcineva. Sunt de
evitat reprezentările de tip horror, dacă acestea consumă clientul, precum şi
reprezentările tip ameninţare «Dacă nu voi face, voi...». În loc de fraze pot fi utilizate
imagini.
4. Distragerea atenţiei
Clientul se va ocupa cu o activitate interesantă pentru mintea sa şi care îi poate
canaliza toată atenţia. Mulţi consideră că activităţile fizice sunt mult mai eficiente
decât cele sedentare (privitul la televizor nu este o soluţie !).
Odată ce a depăşit craving-ul, clientul trebuie să se aşeze pe un scaun şi să
completeze jurnalul craving-urilor.
26 | din 23
• Să-şi împrospăteze informaţiile legate de prevenţia recăderilor;
• Sa facă posibila colectarea de date pentru evaluarea programului.
Frecvenţa follow-up
Sunt recomandate intervale de 1 lună, trei luni şi apoi şase luni, pentru perioade
cuprinse între 12 şi 18 luni.
Criteriile de evaluare ale programului de prevenţie a recăderillor:
• Satisfacţia clientului în ceea ce priveşte programul (remanenţa în program);
• Eficienţa programului în producerea şi menţinerea schimbării.
BIBLIOGRAFIE
27 | din 23
12. Zlate M. - "Eul şi Personalitatea. Modele Teoretice şi metode de investigare a
personalităţii", ed. Teora Bucureşti 1997.
13. Stanciu V., Sgârcitu D. - "Drogurile, o realitate care poate ucide", ed. Centrul de
Creaţie, Brăila 2002.
14. Stanciu V., Sgârcitu D., Stoica I. - "Combaterea traficului ilicit şi a contrabandei
vamale cu droguri de către autoritatea vamală”, 2002
15. Regionally based drugs and aids study; Report prepared by prof. F.E. Eduards - L.
Luxembourg, 2002.
1. Modelul BRENDA
2. Terapie cognitiv comportamentală
MODELUL BRENDA
28 | din 23
2. raportul asupra evaluării pacientului
3. empatie faţă de situaţia pacientului
4. identificarea nevoi de colaborare în vederea oferirii de ajutor pacientului şi
colaborarea acestuia
5. ajutorul oferit pacientului pentru a-şi rezolva propriile probleme
6. evaluarea reacţiilor pacientului. Acest model subliniază necesitatea unei bune
colaborări, a unei abordări a managementului de caz. Prin intermediul acestei
abordări, terapeuţii în dependenţe, psihologii, medicii, terapeuţii familiali, asistentele
medicale, asistenţii sociali pot să fie mult mai bine coordonaţi într-un program de
tratament adaptat nevoilor individuale ale persoanei care s-a prezentat pentru
tratament.
29 | din 23
Din complexitatea cauzelor care generează consumul de droguri decurge că
tratamentul trebuie să fie individualizat pentru fiecare persoană care cere ajutor.
Acest model încorporează utilizarea medicamentelor şi a suportului psihosocial
într-un program de tratament individualizat. BRENDA este un model centrat pe
client.
Cele 6 stagii ale modelului sunt proiectate să îmbunătăţească motivaţia de
schimbare şi de a sporii aderarea la tratament. În primul rând prin stabilirea unei
alianţe terapeutice bazată pe colaborare dintre pacient şi terapeut. Acesta presupune o
raportare, relatare făcută clientului, a rezultatelor evaluării biopsihosociale, într-o
manieră nemoralizatoare, o înţelegere a problemei din perspectiva clientului şi un
accent pus asupra trecerii în revistă a nevoilor şi rezultatelor dorite, pentru fiecare
pacient în parte.
30 | din 23
muncă poate fi dedesubtul dependenţei de substanţe şi să mărească riscul pentru
recidivă. În cele mai multe cazuri, oamenii fără locuri de muncă îşi construiesc
identităţi bazate pe o "carieră" de droguri şi alcool. Recuperarea nu poate fi posibilă
dacă aceşti factori sociali nu se adresează cuiva, aşa că descoperirea acestora la timp
în cadrul tratamentului şi ajutarea pacientului şi realizarea relaţiei lor cu problema
substanţelor este foarte importantă.
Este posibil ca la primul interviu să nu se realizeze o apreciere socială deplină.
Trebuie să întrebaţi de statutul angajării, natura slujbei pacientului, ce satisfacţii are la
muncă, şi stresul. Este important de descoperit cum percepe pacientul viitorul de
exemplu - se prevede vreo carieră.
Un alt factor este familia pacientului şi statusul conjugal. Există un stres
conjugal care determină folosirea drogurilor şi a alcoolului? Există copii şi dacă este
aşa cum se comportă pacientul ca părinte? Pentru pacienţii tineri, relaţia cu părinţii
poate constitui un factor cauzal pentru care consumă alcool şi droguri, deci şi aceasta
ar trebui luat în considerare.
Trebuie notat şi stilul de viaţă al pacientului: unde şi cu cine consumă pacientul
droguri şi alcool, cât de importantă este băutura şi consumul de droguri şi ce rol au în
viaţa lui socială.
A renunţa la drog sau alcool este mai dificil atunci când trebuie să abandoneze
întregul cerc social. Este necesar să-ţi dai seama care dintre factori este mai important
pentru fiecare caz în parte.
Trebuie luată în considerare fiecare remarcă făcută de pacient care ar putea
oferi o informaţie din interiorul slujbei sau a situaţiilor sociale şi să urmezi calea pe
care pacientul vrea sau nu s-o discute. Dacă el este defensiv sau nu doreşte să discute
anumite aspecte, se încearcă următoarele întâlniri.
Când toate elementele evaluării bio-psiho-sociale sunt complete, se va lua în
consideraţie semnificaţia lor şi apoi se va întocmi un raport al soluţiilor pentru
pacient.
Există trei etape importante ale raportului:
1. formularea profilului pacientului în urma rezultatelor evaluării
31 | din 23
2. prezentarea rezultatelor evaluării în aşa fel încât pacientul să poată înţelege
aceste rezultate
3. observarea reacţiei pacientului asupra raportului prin prisma motivării
schimbării comportamentului acestuia
32 | din 23
credinţe intime despre utilizarea drogului, joacă un rol important în dependenţa lor.
Ca rezultat ei învaţă ca prin modificarea acestor gânduri şi credinţe ei se ajută singuri
în procesul de refacere.
Tehnica săgeţii
TEHNICI COMPORTAMENTALE programarea şi monitorizarea activităţii zilnice
experimente comportamentale
repetiţia comportamentală
tehnici de relaxare
sarcini gradate
rezolvarea problemelor
reatribuirea responsabilităţii
înregistrarea zilnică a gândurilor
imageria
exerciţii
controlul stimulilor
33 | din 23
34 | din 23