REFERAT

TEMA: Terapia si consilierea cognitive comportamentala

Profesor in Consilierea psihologica si psihoterapii: Gh.Mohammadifard.

Studenata master anul I: Colomeet Cristina

Consilierea cognitiv-comportamentală

Orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste asupra personalităţii s-a 

conturat la începutul secolului XX ca o reacţie la psihoterapiile dinamice. Skinner,
Miller,  Eysenck, Dollard şi Wolpe, au fost personalităţi care au marcat debutul
psihoterapiei  comportamentale, introducând metode terapeurice diferite.
O persoană nevrotică este o persoană cu deprinderi dezadaptative învăţate. Ele s-au 
fixat în psihicul individului deoarece, în istoria lui, i-au permis acestuia să facă faţă
stresului, să  evite anumite situaţii traumatizante. Comportamentul este în funcţie de 
situaţie, iar demersul terapeutic presupune uneori şi o intervenţie asupra mediului.
Relaţia terapeutică îmbracă caracteristica unei interacţiuni de tipul profesor elev în care
terapeutul are rolul unui modelator cognitiv şi/sau comportamental. Din acest motiv  el
însuşi trebuie să fie un bun model pentru client

Terapia cognitiv-comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile

învățării și pe descoperirile psihopatologiei cognitive;
Comportamentele adaptative și neadaptative sunt rezultatul unor scheme implicite, care
sunt mai mult sau mai puțin conștiente și înglobează structuri cognitive și sisteme
de prelucrare a informațiilor;
Cogniție- idei, semnificații, credințe, gânduri, inferențe, expectații, afirmații, atribuiri;
mediază comportamentul în mod direct (inclusiv manifestările emoționale); obiectivul
major al schimbării terapeutice.

Relația terapeutică în consilierea cognitiv-comportamentală:

– relație directivă, de ghidare, deoarece consilierul ajută pacientul să ia anumite decizii,
nu hotărăște în locul lui;
– consilierul are un rol mai activ, directiv, ce implică, în egală măsură,
procese precum: orientarea, ghidarea, colaborarea, parteneriatul.

Rolul și atitudinea consilierului în CCC:

– culege datele și efectuează analiza funcțională a comportamentelor;
– explică, informează, dedramatizează;
– definește simptomul-ținta, identifică factorii de menținere și cercetează beneficiile
secundare ale acestuia;
– alege strategia terapeutică;
– stimulează motivația de participare la consiliere a pacientului;
– aplică tehnica terapeutică;
– pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).

Interviul de evaluare cognitiv-comportamentală:

– se centrează pe ceea ce poate fi schimbat și pe formarea unor așteptări rezonabile în
legătură cu schimbarea terapeutică;
– în timpul evaluării, clientul ajunge la o imagine diferită despre
problemele sale: unele comportamente pot fi anticipate și pot fi controlate;
– rolul de a stabili dacă se impune o măsură de urgență (risc suicidar)

– alte metode de evaluare în CCC: autoobservarea, completarea de chestionare și

rapoarte, obținerea de informații de la persoanele apropiate clientului,
observarea directă a comportamentului clinic etc.;
– interviul de evaluare CC este semistructurat, în general, și implică din partea
consilierului atitudini și comportamente specifice abordării clinice.

Ghid de interviu de evaluare cognitiv-comportamentală (J.Kirk):

Etapa inițială. Scurta descriere a problemei.
– ascultarea activă a clientului favorizează stabilirea unei bune relații terapeutice;
– relatarea clientului ne informează despre cadrele de referință interne ce dau sens
problemelor lui (explicații cauzale, soluții așteptate);
– consilierul rezumă și reformulează ceea ce îi spune clientul, arătând astfel că a înțeles
correct problema;
– consilierul îl încurajează, verbal și nonverbal, să exploreze diverse aspecte ale
problemelor sale;
– consilierul poate adresa întrebări precise: momentul apariției problemei,
împrejurări, simptome, schimbări în viața lui de când a apărut problema, soluții
încercate până în prezent etc.;
– această etapă durează 5-10 minute; se realizează doar o schițare generală a problemei;
– consilierul reține informații despre antecedentele posibile și factorii de menținere
pentru a le utiliza mai târziu în interviu;
– i se furnizează clientului un feed-back privind corectitudinea rezumatului
problemelor clientului;
– când există mai multe probleme, consilierul și pacientul vor colabora pentru a stabili
căreia dintre probleme i se va acorda atenție inițial.

Dezvoltarea problemei.
– debutul problemei;
– evoluția problemei: constantă, s-a agravat, a avut fluctuații; este utilă punerea într-o
relație cronologică a momentelor principale în evoluția problemei cu principalele
evenimente din viața
– factorii predispozanți trebuie căutați in istoria familială, în caracteristicile de
personalitate, atitudinile unor persoane semnificative din jurul clientului.

Factori de menținere.
– este necesară focalizarea asupra consecințelor imediate ale problemei
comportamentale;
– consecințele ce mențin problema trebuie identificate în următoarele
domenii: situațional, comportamental, cognitiv, afectiv, interpersonal și fiziologic;
– consecințele imediate au un efect motivațional mai mare asupra
individului decât cele îndepărtate.
Evitarea.
– factor de menținere
– evitare pasivă;
– evitare activă;
– evitare subtilă
Angajarea în programul de consiliere.
– este necesară implicarea mare a clientului în terapie;
– trebuie evaluată dorința de schimbare a clientului, să corecteze orice idee greșită
despre programul terapeutic care ar afecta implicarea ulterioară a acestuia.
Situația psihosocială a clientului.
– consilierea ce este centrată pe prezent;
– anumiți consilieri utilizează chestionare standardizate pentru obținerea rapidă a unor
date precise privind informații sociodemografice, informații referitoare la
religie, sexualitate, sănătate, educație etc

Tehnici specifice interviului cognitiv-comportamental:

– Proceduri generale:
Colaborarea și comprehensiunea reciprocă:
– consilierul adoptă un rol educativ;
– cei 2 parteneri ai relației terapeutice își furnizează reciproc mesaje de tip feedback;
– consilierul solicită sugestii;
– clientul propune sugestii sau alternative;
– consilierul răspunde la feedback-ul pacientului și la sugestiile lui;

Prescripțiile “temelor pentru acasă”:

– consilierul trece în revistă sarcinile, temele pentru săptămâna în curs.
Orientarea cognitiv-comportamentală.
Există o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentale care au în comun
mai ales 2 aspecte: convingerea că procesele cognitive influențează atât motivația cât
și comportamentul; utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului într-o
manieră pragmatică.
În cursul ședințelor de consiliere terapeutul și pacientul recurg la principiile învățării
pentru obținerea modificării schemelor cognitive;
Principalele tehnici psihoterapeutice comportamentale sunt:  
1. Desensibilizarea sistemică progresivă.  
Tehnica  constă în al învăţa pe subiect ca, în prezenţa stimulilor anxiogeni, imaginari
sau reali, să se 
relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incmpatibil cu apariţia anxietăţii.
Metoda  cuprinde următoarele etape:  
- Învăţarea relaxării (durează de regulă cam 6 şedinţe). Aşezat într-o poziţie
confortabilă  (culcat, şezând sau semişezând), clientul se antrenează sistematic,
sub îndrumarea  terapeutului, în relaxarea tuturor grupelor musculare.  

2. Expunerea „in vivo”  

 Expunerea „in vivo” merge pe acelaşi principiu ca şi tehnica precedentă, clientul
fiind  însă instruit să se confrunte cu situaţiile reale pe care şi le-a imaginat în
timpul şedinţelor de  terapie sau direct fără a mai trece prin etapa imaginativă.

3. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite  

 Tehnica porneşte de la principiul că, expunând pe cineva direct la stimulii
producători de  anxietate, persoana descoperă că nu se întâmplă nimic rău, ceea ce
poate conduce la stingerea  comportamentului de teamă.

4. Întărirea selectivă.  
 Ideea de la baza acestei tehnici este aceea că modelele de comportament învăţate au 
tendinţa de a slăbi şi de a dispărea în timp, dacă nu sunt întărite corespunzător.
Tehnica este  eficientă mai ales la copii, în situaţiile în care comportamentul
nedorit a fost întărit fără voie de persoanele din jur

5. Modelarea  
Modelarea presupune însuşirea unor modele de comportament deosebite prin
observarea şi  imitarea altor persoane, cum ar fi părintele sau îngrijitorul, terapeutul
(principiul de bază este cel  al învăţării prin observare).

6. Terapia aversivă 
 Terapia aversivă constă în înlăturarea modelelor nedorite prin metoda clasică a 
sancţiunilor, deci prin folosirea de stimuli aversivi. Tehnica a fost aplicată iniţial în
tratarea  toxicomanilor, a deviaţiilor sexuale şi a deprinderilor compulsive, respectiv a
comportamentelor  care oferă gratificaţii imediate individului.

7. Antrenamentul asertiv  
Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de desensibilizare, cât şi
formare  şi practicare a unor abilităţi de face faţă diferitelor situaţii de viaţă. Este indicat
în cazul  persoanelor cu dificultăţi în stabilirea de contacte interpersonale din cauza
anxietăţii ridicate  care îi împiedică să se exprime liber şi să îşi exprime sentimentele.

8. Autoreglarea.  
 Pentru că într-un demers comportamental terapeutul şi clientul se întâlnesc rareori mai
des  de o dată pe săptămână, acesta din urmă tebuie să înveţe să îşi regleze
comportamentul propriu,  astfel încât să înregistreze progrese şi în afara şedinţelor de
psihoterapie. Autoreglarea implică  observarea, monitorizarea propriilor
comportamente, şi utilizarea de tehnici variate pentru  modificarea celor inadecvate.  

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se încadrează în categoria terapiilor de scurtă  durată:

între 5 şi 20 de şedinţe. Şedinţele psihoterapeutice au obiective precise, sunt clar  structurate şi
presupun un plan de intervenţie stabilit de comun acord de către psihoterapeut şi  persoană.