Emoția în artă

Arta categoric cuprinde emoție, învățare, stăpânire și pricepere. Gândindu-

mă la perioada preistorică nu pot decât să atest faptul că acea artă a fost creată doar
din simțiri. Termenii științifici nu existau. Nu existau comparații între frumos și urât.
Ei observau spațiul ce-i înconjura, animalele, copacii, formele de relief și modelul
comun al speciei lor. Astfel, natura a devenit o oază de inspirație care îi stimula
continuu pe oamenii primitivi. Ea este responsabilă de evoluția umană și datorită ei
omul primitiv a învățat cum să se adapteze și cum să supraviețuiască.

În prezent ne concentrăm atenția asupra peisajului urban cotidian și extragem

informații mult mai complexe ce includ mult mai multe noțiuni. Emoția va fi prezentă
în continuare în mintea umană, însă probabil în timp, nu va mai ocupa un loc atât de
important, ori va fi controlată cu mult mai bine decât acum. Mă întreb ce va mai fi
creat atunci, când lucrările vor putea fi în mare parte doar informație. Posibil să fie
interesant, ori poate doar toxic, fără viață sau inexpresiv.

În urma lecturării afirmațiilor prezentate de Delacroix în cartea sa intitulată

Psihologia artei am reușit să dezvolt încă o idee de care sunt convinsă că este nu mai
mult și nici mai puțin corectă. În continuare susțin faptul că ceea ce ne îndrumă către
creație este emoția printr-o dorință necontrolată de exprimare.

Printr-un amalgam de informații Delacroix susține prin teoriile dezbătute că

arta și știința conviețuiesc în echilibru și armonie. Sau dorește să compună o definiție
limpede în ceea ce privește arta. Pentru mine cel puțin materialul a fost destul de
tulbure, greu de deslușit și de o foarte mare complexitate. Însă am reușit să extrag o
frază care m-a ghidat către dezvoltarea unei concluzii: „abilitatea tehnică explică în
parte maniera artistului”i. Este o veritabilă idee în urma căreia mi-am permis să fac și
o completare prin înlocuirea „artistului” cu „omului”. Este de la sine înțeles că omul
este definit de abilitate, de ceea ce știe să facă și a dezvoltat mai departe. Caracterul
este rezultatul acțiunilor pe care le întreprinde și de care este atras. Ce facem în
prezent sunt urmările produse de un trecut în care curiozitatea a născut artiști. Iar aici
îmi fac curajul de a lansa o idee care poate pare vagă și improprie: Artiștii sunt
oameni, însă nu toți oamenii sunt și artiști.

Ce este un artist? Un om creator? Nu. Omul creator este un artist curios, însă
omul ce a devenit artist este un îndrumător. Se poate să greșesc cu această afirmație
poate prea banală ori poate chiar stupid formulată. Însă asta a fost concluzia la care
am ajuns după acești ani de studenție. Artistul are rolul de a învăța, de a coordona
publicul către informația pe care a asimilat-o. Folosirea termenilor tehnici servește
către realizarea unui obiect finit plăcut vizual.

În cartea „The Psychology of contemporary art”, autorul Gregory Minissale,

dezvoltă în capitolul intitulat Emotions in art: seeing is believing?, teorii ce tratează
problema aplicabilității capacităților senzoriale în artă. Povestește despre teoria
„neuronilor oglindă” a lui Feldman, și despre cum aceștia captează și copie
informațiile unor acțiuni, gesturi, ori chiar forme. Autorul susține că la baza operelor
de artă nu stau doar acești „neuroni oglindă” și că procesul în care au fost create
lucrările a implicat mai mult decât imitarea. La baza procesului de creație sunt mai
multe funcții care determină caracterul lucrării. Rezultatul nu poate defini lucrarea
decât ca fiind unică.

Tot în acest capitol, el este de acord cu ipoteza lui Freedberg prin care
încuraja integrarea unor abordări cognitive și emoționale pentru o mai bună înțelegere
a arteiii. Învățarea elefantului se face prin repetiție și asociere, călărețul este atras de
noutate. Dacă lucrarea de artă se exprimă în mod direct elefantului, are șanse mult mai
mari de a putea fi examinată și de călăreț. Altfel spus, lucrarea are nevoie de forță de
atragere emoțională, fie negativă ori pozitivă pentru a capta atenția sistemului
senzorial primar. Dacă va capta atenția elefantului, călărețul va putea să îl învețe și pe
elefant dacă experiența merită repetată sau nu. Ori dacă elefantul nu prezintă interes
față de lucrare atunci nici călărețul nu va avea ocazia unei analize.

Prin urmare, emoțiile se infiltrează în actul procesului creator și își fac

simțită prezența și după finalizarea operei de artă. Spectatorul va putea relaționa cu o
lucrare de artă întotdeauna, atât timp cât va fi prezentă emoția care îi va da viață
veșnică.
i
Henri Delacroix, Psihologia artei, ed. Meridiane București, 1983, p. 152
ii
The Psichology of Contemporary Art, Gregory Minissale, Cambridge University Press, 2015, p. 87