1.

Imaginaţia

Ce este imaginaţia?
Imaginaţia şi legătura ei cu imaginea, cu simţurile.

Este numită capacitate sau facultate a psihicului uman sau, mai nou, un proces
sau „o mişcare” şi a stârnit dintotdeauna interesul, curiozitatea, admiraţia, dar în egală
măsură şi suspiciunea sau atitudinile contestatare, virulente. S-au pus întrebări în ceea
ce priveşte statutul ei, natura, mecanismul de funcţionare. Iar multiplele răspunsuri şi
încercările de definire, nu întru totul satisfăcătoare, ne spun că nici până astăzi nu se
ştie cu mare exactitate şi fără urmă de dubiu ce este imaginaţia, care este sursa
acesteia sau gradul de dependenţă faţă de alte facultăţi ale minţii umane, cu care se
află într-o vădită legătură.
A avea imaginaţie este astăzi o calitate, dar care sunt cu adevărat consecinţele
exercitării acestei „calităţi”? În mod cert şi înainte de toate imaginaţia este legată de
imagine, în special cea vizuală, mentală. Aşadar, imaginea nu se poate forma fără
ajutorul simţurilor, fiind prezentă practic în tot registrul acestora1. Tocmai de aceea
imaginaţia este asociată vederii, percepţiei şi senzaţiei, fiind practic derivată din
acestea. Chiar şi Aristotel o considera o „remanenţă” a senzaţiei. Există şi un alt tip de
imagini, cele de limbaj, legate de verbalizare şi, ca atare, convenţionale şi abstracte:
metafore, comparaţii, simboluri etc. Şi acestea păstrează legătura cu simţurile, dar ele
implică mai mult puterea creativă decât pe cea reproductivă a imaginaţiei. De altfel, şi
din punct de vedere neuropsihic, emisfera stângă este responsabilă pentru activitatea
mentală abstractă, a verbalizării, câtă vreme emisfera dreaptă coordonează activităţile
intuitive, implicată fiind aici şi vizualizarea. În diferite forme, corespondenţe,
omologii sau echivalenţe s-a căutat mereu unificarea, conjugarea mai multor tipuri de
imagini, în special a acelora de prim plan, adică vizuale şi de limbaj. Explicaţia ar fi
dependenţa de aceeaşi matrice: imaginaţia.

1.1. Neîncrederea în facultatea imaginativă

Platon a condamnat imaginaţia pentru că, spunea el, induce în eroare; şi alţi filosofi
au criticat-o, văzând-o ca pe un obstacol al dreptei judecăţi.

Platon, se ştie, a considerat-o o primejdioasă sursă de erori. La ea apelează

poetul, cel care îi îndepărteză de lumea absolută, ideală pe spectatorii subjugaţi
atracţiilor mincinoase ale creaţiei sale. Condamnabilă este, cu atât mai mult
imaginaţia pentru că ascunde, obturează adevărul, creează o confuzie dăunătoare
dreptei judecăţi. Confuzia constă în ridicarea pe piedestal nu a Ideii, a raţiunii şi
abstracţiunii, ci dimpotrivă a aparenţei şi asta cu ajutorul simţurilor tulburate de
emoţii.
Descartes şi apoi filosofii tradiţiei carteziene i-au criticat şi ei „natura
inferioară”. Atâta vreme cât diferă de puterea de înţelegere, spunea Descartes în
Meditaţii, nu este absolut necesară în natura noastră. Nici Kant, cel care va deschide
noi şi importante perspective imaginaţiei, nu ocoleşte subiectul versantului periculos
al acesteia. Pentru că nu numai noi ne putem juca cu imaginaţia, o putem folosi cum
ne place, dar şi ea se poate juca cu noi, ne poate fascina, învălui într-atât încât să nu
1
Toate simţurile furnizează imagini, însă, desigur, cele mai pregnante sunt cele vizuale şi auditive.
Interesante sunt de pildă şi imaginile corporale, mai cu seamă când au şi funcţii expresive sau
comunicative, în funcţie de un anumit cod, grăitor pentru cei care sunt familiarizaţi cu el.
mai vedem nici distincţia clară dintre reprezentările noastre şi ordinea lumii şi nici
linia de separare între afectivitate şi raţiune. Nu întâmplător Kant sublinia importanţa
unei reglementări la care să se supună imaginaţia, întrucât odată ce ea scapă de sub
control, poate crea tulburări în mentalul individului cu invenţiile şi mistificările ei,
dezordini care rătăcesc înţelegerea, raţiunea, adică facultăţile călăuzitoare în realitatea
noastră. Viziunea critică, până la excesiv de critică, cu privire la imaginaţie aparţine în
special perioadei clasice, care nu sesiza la aceasta decât imprecizia, confuzia,
reproducerea de senzaţii eterogene şi imprevizibil amestecate, divagaţiile inutile etc.
Pentru a înţelege partea de adevăr a criticilor, trebuie făcută observaţia că
uneori imaginaţia poate scăpa de sub control, poate perturba afectele sau poate genera
credinţe oarbe care împiedică sesizarea cu luciditate a lumii. Iar sentimentele au fost
considerate multă vreme sursă de slăbiciune, ele „contaminând” vizibil şi imaginaţia,
care e totuşi mai aproape de domeniul sensibilului, decât de acela al conceptualului.

Imaginaţia este guvernată de o logică proprie, impermeabilă uneori judecăţii

raţionale. Nu este însă iraţională decât în cazuri speciale.

Mai există apoi o altă explicaţie pentru rezervele pe care imaginaţia le-a
întâmpinat mult timp, mai ales în trecut, dar şi pentru atracţia pe care a exercitat-o în
trecutul mai recent, precum şi în contemporaneitate. Această realitate e greu de
sondat, pentru că ea nu se oferă simplu cunoaşterii şi nu permite niciun fel de
confruntare directă cu gândirea. Mai mult chiar, suntem rar conştienţi de ea, cu
deosebire când e vorba de imaginaţia ce construieşte reprezentări ale senzaţiilor, cu
toate că în operaţile mentale este atât de prezentă. A fost, poate şi de aceea, definită
chiar şi de nume sonore (Kant, de exemplu) ca o facultate „oarbă”, tocmai din pricina
lipsei ei de transparenţă, ceea ce n-o împiedică însă să fie indispensabilă. Considerată
iraţională, imaginaţia nu este astfel, mai degrabă e guvernată de o altă logică decât cea
pe care o oferă gândirea obişnuită. Imaginaţia şi producţiile sale nu sunt subsumabile
activităţilor intelectuale obişnuite, iar raţionalitatea logico-conceptuală nu li se
potriveşte. Nu în ultimul rând, tocmai poziţia mediană, între simţuri şi intelect şi între
afectivitate şi judecată explică criticile. Încă din perioada Antichităţii, Aristotel în De
anima s-a străduit să rezolve o problemă cu dublu versant: care sunt raporturile
imaginaţiei cu senzaţia, pe de-o parte, şi care sunt raporturile imaginaţiei cu gândirea,
pe de altă parte. El constata că, în timp ce senzaţia e totdeauna adevărată, iar intelectul
drept, imaginaţia poate fi şi eronată.

Izvorul imaginaţiei? Influenţa mediului asupra sa?

Sursa imaginaţiei este şi ea greu dacă nu imposibil de identificat. Poetic se

spune că imaginaţia vine din străfundurile fiinţei, dar în fond nu ştim dacă există cu
adevărat o bogăţie interioară mereu la îndemână. În ciuda eforturilor ei, nici
modernitatea nu se poate lăuda cu elucidarea enigmelor legate de acest subiect.
Ipoteze există însă. De pildă, astăzi se vorbeşte mult despre faptul că unul dintre
factorii care ar putea explica activitatea imaginativă ar fi mediul. Suntem condiţionaţi
de locul în care trăim, de sistemul social, cultural al existenţei, de toate elementele cu
care fiinţa umană relaţionează zilnic şi care îi modelează felul de a fi. Însă în egală
măsură s-ar putea spune că imaginarul colectiv şi cel individual sunt acelea care
modelează mediul, fiind prezente atât în viaţa socială cât şi în cea afectivă sau
intelectuală. Totul poate deveni imaginar, chiar şi realul, caz în care imaginaţia nu mai
este sub control, ci acaparează existenţa. Imaginaţia nu mai este la dispoziţia
individului, ci individul la dispoziţia ei!

Proliferarea imaginilor în contemporaneitate nu e neapărat un simptom al bogăţiei

imaginaţiei personale.

Un simptom paradoxal al epocii contemporane este tendinţa de distrugere a

conexinilor originare dintre imagine şi imaginaţie sau mai precis imaginaţia creativă,
producătoare. Imaginile electronice în special au proliferat într-o foarte mare măsură -
televiziunea, ordinatorul, publicitatea sunt omniprezente în viaţa de zi cu zi. Excesul
de imagini are drept consecinţă gravă tendinţa de confuzie a planurilor, cel concret cu
cel al imaginilor artificiale. Aceste imagini sunt un substitut al propriei producţii
imaginative dând senzaţia de saţietate. Subiectul nu mai trebuie să depună niciun fel
de activitate sau de efort imaginativ căci exteriorul, cucerit de imaginea artificială
abundentă, seducătoare, îi oferă tot ceea ce are nevoie. Falsa impresie, pe care inflaţia
imaginii o întreţine, aduce un deserviciu imaginaţiei individuale, aceasta intrând într-
un proces vegetativ. Într-un mod absolut imprevizibil proliferarea acestui tip de
imagini se substituie adevăratei activităţi imaginative şi subminează imaginaţia
umană, care încetează să fie sursa tuturor imaginilor. Afluxul de imagini, prin
dinamica sa, dă senzaţia falsă că oamenii sunt cei care imaginează, când de fapt
imaginile le sunt oferite, iar imaginaţia lor are un rol din ce în ce mai puţin important.
Chiar şi azi imaginaţia este, sub unele aspecte, percepută ca un mister, iar
manifestări de-ale ei incontrolabile au stârnit temeri pentru că apăreau ca ameninţări
la adresa raţiunii. Dar atâta timp cât imaginaţia a fost acuzată şi condamnată cu mai
multă sau mai puţină îndreptăţire, se poate spune că o realitate complexă, cu multe
valenţe şi nuanţe bogate a fost simplificată în mod nedrept.

1.2. Tipuri de imaginaţie. Imaginaţia reproductivă

Imaginaţia şi memoria; Kant şi formele care ne direcţionează în perceperea lumii.

Dificultăţi poate crea şi tipologia imaginaţiei, deoarece diferenţele care există

între ceea ce considerăm a avea ca unică sursă activitatea imaginativă ar putea
conduce mai degrabă la crearea de categorii distincte decât la unificarea într-o singură
clasă. Mai întâi trebuie să ne oprim la acea imaginaţie care evocă, reaminteşte şi are,
de aceea, legătură cu memoria. Vorbim aşadar de un rol esenţial în stocarea datelor pe
care simţurile ni le oferă. Aceste date nu se şterg pur şi simplu odată ce stimulul a
dispărut, unele dintre ele se păstrează şi, mental, cu ajutorul imaginaţiei mai precis,
sunt repetate, reconstruite. Este vorba de acelaşi proces care defineşte parţial şi
ficţiunea, căci şi ea prelucrează date exogene într-un mod specific ei, desigur, şi
tocmai cu ajutorul imaginaţiei. Acest tip de imaginaţie este cunoscut sub denumirea,
dată de Kant, de imaginaţie empirică sau reproductivă. Lumea, exteriorul şi simţurile
îi furnizează materialul. Imaginile ce-i sunt proprii ţin de sensibilitate, fapt pentru care
ele fac obiectul de studiu al psihologiei, spune Kant. Specifice ei sunt operaţiile de
rememorare, de asociere şi de combinare.
Oprindu-ne la una din teoriile filosofice de notorietate, teoria kantiană, aflăm
că noţiunile, conceptele pure a priori sunt de fapt cele care ne oferă formele în care să
„încapă” experienţele noastre. Rezultă de aici că ne mişcăm în interiorul unor cadre pe
care nicio realitate exterioară lor nu le construieşte şi nici nu le poate anula, pentru că
pur şi simplu o realitate cu totul străină acestora nu ar putea fi recunoscută, înţeleasă,
acceptată. Aceste „forme”, categorii nu direcţionează experienţele noastre în sensul
unei intervenţii autoritare, nu le pot prevedea, dar sunt singurele cadre în care orice fel
de experienţă umană se poate desfăşura. Este vorba de structuri categoriale
preexistente. Se poate spune atunci că nici imaginaţia nu este „dirijată” de exterior.

Concepţia lui Nietzsche relativizează lucrurile şi adevărul

Rămânând în acelaşi domeniu al filosofiei, Nietzsche exprima un dezacord în

privinţa modului kantian de a vedea conceptele a priori. El nu credea că în mintea
fiecărei persoane există acelaşi set de concepte, invariabile. Schemele conceptuale,
spunea Nietzsche, variază de la societate la societate, de la individ la individ. Se
introducea astfel în discuţie ideea unei diversităţi care relativizează lucrurile.
Concepţia lui Nietzsche este descurajantă. El nu crede în posibilitatea de a ajunge la
adevăr, la adevărata natură a lucrurilor, nici pe calea imaginaţiei artistice sau a
imaginaţiei în general, nici prin raţiune şi cercetarea ştiinţifică. Ceea ce considerăm a
fi obiectiv şi adevărat n-ar fi decât rodul propriei gândiri şi imaginaţii, fapt ce
condamnă aşa-zisele date obiective la demonetizarea lor ca iluzorii, înşelătoare. Însă
viziunea dramatică a lui Nietzsche asupra existenţei nu a fost cu totul izolată în istoria
gândirii umanităţii. Până şi Descartes îşi punea problema dacă există vreo modalitate
de a dovedi fără tăgadă că ceea ce trece pentru noi drept fapt solid, experimentabil nu
este de fapt o fantasmă, o iluzie!
Prin urmare chiar şi în cazul imaginaţiei reproductive nu e sigur că putem să
ne exprimăm în privinţa caracterului ei pur mimetic şi a rolului de subordonată
senzaţiei. Kant ne făcea să înţelegem că e posibil ca lumea să fie în mod fundamental
construcţia noastră. Senzaţiile absente pe care le evocă imaginile pot fi doar
asemănătoare celor care reprezintă sursa, punctul de plecare. Deci imaginaţia nu este
în acest caz „hârtia fotografică” pe care se imprimă imaginile din realitate, percepute
cu ajutorul simţurilor. Ele le ţin locul, dar gradul de abatere de la original poate fi mai
mic sau mai mare şi nici măcar nu există vreo posibilitate de a „măsura” aceste
abateri.
Rolul imaginaţiei reproductive este de a oferi imagini care, nu numai că ţin
locul obiectelor absente, dar sunt şi absolut indispensabile numeroaselor operaţiuni
mentale pe care le realizăm conştient sau inconştient în existenţa diurnă sau nocturnă.

1.3. Tipuri de imaginaţie. Imaginaţia productivă

Imaginaţia productivă şi judecata estetică

Kant nu considerase imaginaţia ca fiind doar o facultate strict reproductivă, ce

aparţine sensibilităţii, receptivităţii şi se supune legilor asocierii, ci şi una productivă,
presupunând spontaneitatea, „o funcţie a sufletului”, plasată între intuiţie, respectiv
sensibilitate şi înţelegere şi realizând legătura dintre ele. Fără imaginaţie, se pare, nu
putem cunoaşte cu adevărat întrucât categoriile nu se pot aplica. Deducem de aici că
acest tip de imaginaţie, cea productivă, nu este nici subordonată unei alte facultăţi şi
nici derivată. Ea este prin excelenţă ilustrată în judecata estetică, judecată ce nu e
preocupată de obiecte în sine ci de impresia pe care acestea o produc asupra noastră,
în principal plăcere sau neplăcere.
Diferenţele dintre imaginaţia reproductivă şi cea productivă ţin în special de
gradul de libertate al fiecăreia. Prima se supune practic înţelegerii şi rigorilor facultăţii
înţelegerii, adică ordinea şi regularitatea, ca atare imaginaţia reproductivă de zi cu zi
are rolul de sprijini cogniţia şi nu de a o induce în eroare. În schimb, libertatea
imaginaţiei productive se vădeşte în faptul că acţionează de la sine, nu i se impun
constrângeri, iar plăcerea este generată tocmai de această lipsă de constrângeri, din
încălcarea regulilor, din eliberarea capacităţii reprezentaţionale. Ideile estetice
concurează uneori ideile raţionale. Poetul – Kant acordă între arte cea mai mare
apreciere poeziei – dă forme concrete, sensibile unor concepte precum moartea sau
dragostea sau eternitatea. Cu toate acestea, chiar şi în calitatea sa de autoare a
ficţiunilor nu este considerată de Kant ca având o libertate absolută, pentru că ea nu
trebuie să încalce regulile de bază ale înţelegerii şi nici nu e în stare să producă o
reprezentare sensibilă care să nu fi existat înainte. Imaginaţia, spunea filosoful în
Antropologia punctului de vedere pragmatic din 1798, poate fi „o mare artistă şi chiar
o magiciană” şi totuşi ea nu este creatoare, pentru că practic împrumută de la simţuri
materia necesară zămislirii imaginilor.

Invenţie sau combinare?

Influenţa lui Kant asupra gândirii romanticilor şi în special asupra concepţiilor

acestora despre imaginaţia literară este covârşitoare. Totuşi, pentru filosof, ca şi pentru
Freud, această imaginaţie este văzută drept productivă în virtutea aptitudinii ei de
combinare şi de recombinare, de transformare a imaginilor ce sunt determinate de
simţuri. Suntem astfel surprinşi şi atraşi totodată de noile combinaţii care ne oferă
altceva decât experienţa noastră obişnuită. Este adevărat, poezia se joacă de multe ori
cu iluziile, dar acest joc nu este condamnabil atâta vreme cât nu contravine legilor
înţelegerii. Nu o dată Kant a subliniat ideea unei libertăţi „controlate” a imaginaţiei
productive şi asta întrucât ideile ce nu se supun legilor înţelegerii se transformă repede
în nonsens. Pe urmele lui Kant romanticii vor vorbi însă şi de puterea sau, mai mult,
de libertatea minţii de a asambla idei. Aici intervin, fără doar şi poate şi raţiunea şi
gândirea conceptuală, dar există şi o importantă contribuţie a imaginaţiei însăşi.
Imaginaţia productivă este apoi ingredientul cel mai important al gândirii la genii. Iar
influenţa lui Kant se citeşte încă o dată în palimpsest în teoriile romanticilor cu privire
la genialitate. Filosoful suţinea că aceasta este tocmai rezultatul combinaţiei unice şi
cu totul speciale dintre imaginaţie şi înţelegere. De aici rezultând faptul că
armonizarea celor două facultăţi nu este uşor de realizat, ba mai mult conlucrarea lor
este realizată la modul sublim doar de către genii.

1.4. Teoria lui Coleridge despre imaginaţie

Fantezie şi imaginaţie

Poate cea mai faimoasă teorie romantică despre imaginaţie îi aparţine lui
Coleridge, primul critic englez care a scris critică literară folosind fundamente
filosofice. Gânditorii idealişti germani l-au inspirat şi, în special, Kant. În Biographia
Literaria din 1817 făcea faimoasa distincţie dintre fantezie şi imaginaţie, tocmai
pentru că se obişnuia ca cele două să fie confundate, fiind percepute ca sinonime.
Coleridge le vede ca aparţinând aceleiaşi rădăcini, aceleiaşi puteri şi, cu toate acestea,
sensibil diferite. Există mai întâi „the primary imagination” care este „the living
Power and prime Agent of all human Perception” pe când „the secondary Imagination
– scria Coleridge – I consider as an echo of the former”. Imaginaţia primară este
inconştientă şi involuntară, Kant o numeşte, cum am văzut, imaginaţie reproductivă,
observând că nu suntem totdeauna conştienţi de ea, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi
activă şi prezentă în fiecare dintre noi. Coleridge spune că aceasta este fantezia (din
grecescul phantasia), o categorie a memoriei, cea care-şi ia informaţiile de la simţuri,
pentru a rearanja respectivele date potrivit regulilor asocierii – este vizibilă aici, încă o
dată, influenţa lui Kant. De menţionat însă că mult timp fantezia a fost văzută ca fiind
mai creativă decât imaginaţia (termenul provine din latinescul imaginatio), ceea ce ne
determină să vorbim despre o tradiţie, întreruptă însă tot de gânditorii germani care au
impus o altă percepţie. Fantezia are rolul de a aranja şi colaţiona imaginile câtă vreme
imaginaţia are puterea creatoare de a zămisli noi imagini. Prin urmare fancy în
viziunea lui Coleridge este mai degrabă un proces mecanic, întrucât elementele rămân
în mod esenţial aceleaşi, doar ordinea lor diferă. Datele primite de la simţuri sunt
combinate, dar şi unificate într-o imagine căreia înţelegerea îi oferă conceptele în
scopul perceperii adecvate a lumii. În cazul ei însă nu putem vorbi de un aport
însemnat de creativitate. Ea are o oarecare libertate în combinaţiile pe care le
realizează, în selecţiile pe care le face, cu toate acestea ea-şi primeşte materialele după
cum spunea şi Coleridge „ready made from the law of association”.

De la combinare la transformare

În schimb, cealaltă, imaginaţia secundă este puterea poetică întru totul

conştientă, imaginaţia productivă sau spontană a lui Kant, cea care transformă
elementele furnizate de simţuri, nu le lasă neschimbate, obţinând noi unităţi, noi
combinaţii făurite de acestă dată după legi stabilite de imaginaţia însăşi iar nu de
regulile asocierii. Se înţelege astfel în ce măsură romanticii erau admirativi la adresa
acestei facultăţi care inovează, creează, dă savoare vieţii. Coleridge nu conferă totuşi
nici el o putere absolută imaginaţiei, în ciuda admiraţiei pe care aceasta i-o stârneşte.
Să nu uităm că şi pentru el raţiunea era facultatea situată deasupra tuturor celorlalte,
iar imaginaţia poetică nu poate, totuşi, să o concureze, nici nu poate să creeze din
nimic. Iată în ce anume se vădeşte legătura cu imaginaţia primară, în puntea pe care o
crează cu materialul oferit de simţuri, diferenţa fiind una de grad. Şi asta pentru că
imaginaţia poetică poate trece dincolo de suprafaţa lucrurilor, poate scruta legăturile
tainice, profunde, genuine dintre lucruri, se poate apropia de ordinea divină. Iar poetul
deţine a „synthetic and magical power” which „reveals itself in the balance or
reconciliation of opposite or discordant qualities”. Coleridge a avut o contribuţie clară
la lărgirea orizontului ce-i poate fi atribuit imaginaţiei.

1.5. Imaginaţia şi viaţa

Se pare că în cultură imaginaţia a fost când izgonită din preajma raţiunii, când
pusă în relaţie cu aceasta. În realitate, după cum ne-am putut da seama nu există o
unică funcţionalitate a imaginilor, un singur scop sau o singură destinaţie a acestora.
Imaginaţia şi imaginarul îşi manifestă prezenţa în legătură cu cele mai variate zone ale
universului interior uman şi ale experienţei ce rezultă din relaţia cu exteriorul. Totuşi,
imaginaţia este asociată prin excelenţă artei, pe care o serveşte ca sursă creatoare. Şi
cum arta este percepută de cele mai multe ori ca o activitate ludică, gratuită, nu este
de mirare că şi imaginaţia a părut unora ca facultativă.
Psihologii spun că există o „pulsiune” a divertismentului, aşadar o nevoie de
divertisment şi de creare de imagini, această nevoie fiind înrădăcinată în cele mai
adânci straturi ale fiinţei. Activitate imaginativă este modul privilegiat prin care se
poate evada dintr-o realitate percepută adeseori ca opresivă, decepţionantă, restrictivă,
săracă. Ea apare în acest caz ca o supapă. Apelăm la imaginaţie şi pentru a crea
variante de lumi, imagini diferite ale universului înconjurător, exterior şi chiar ale
celui interior, din plăcerea jocului sau pentru a da, fie şi prin iluzie, o altă greutate sau
importanţă vieţii.

Rolul imaginaţiei în dorinţa de expresie şi de exhibare a subiectivităţii

Dar producerea de imagini şi de ansambluri de imagini în viaţa personală sau

în şi prin artă este totodată una din căile cele mai semnificative de manifestare ale
subiectivităţii. Iar de această dată nu e vorba doar de divertisment şi de gratuitate,
percepute ca un mod inutil de a consuma un timp, de altfel foarte preţios.
Pentru un scriitor manierist precum Oscar Wilde arta inspiră viaţa prin ceea ce
imaginaţia zămisleşte. El caută chiar o explicaţie „ştiinţifică” pentru acest fapt şi o
găseşte în „dorinţa de expresie”. „Baza vieţii, energia acesteia” constă tocmai în
dorinţa de exhibare, de spunere, de exteriorizare, iar arta oferă cele mai diverse forme
de expresie, de aceea cum s-ar putea să nu apelăm la această nesecătuită sursă de
inspiraţie, întreţinând un adevărat raport poetic cu lumea?! Din păcate în ciuda multor
pledoarii de acest gen, optica generală nu se schimbă în mod radical, iar artei nu i se
acordă întotdeauna atenţia cuvenită.

Legătura cu raţiunea

Când e vorba, prin urmare, de raportul dintre imaginaţie şi raţiune, două au

fost opiniile care au predominat de-a lungul timpului. Fie ele au fost considerate fără
nicio legătură, fie, dimpotrivă, au fost privite ca imposibil de conceput una fără
cealaltă. În realitate şi omul de ştiinţă şi artistul apelează la imaginaţie, fiecare
construieşte cu ajutorul ei scheme mentale. Castoriadis observa cu justeţe însă că
imaginaţia a fost mereu „legată” de ceva: de raţiune, de conştiinţă, iar în calitatea ei de
facultate a fost, evident, subordonată subiectului. Însă teoreticianul crede că trebuie să
se vorbească mai mult despre imaginaţia care nu mai este imaginea a ceva, ci
generatoarea realităţii însăşi.

„Regina facultăţilor”

Poate cea mai celebră, impresionantă, prin poeticitatea ei intrinsecă, şi

elogioasă definiţie a imaginaţiei îi aparţine lui Charles Baudelaire care, într-una din
criticile artistice prilejuite de Salonul din 1859 o numea, nici mai mult nici mai puţin
decât „regina facultăţilor”. Poetul, transformat într-un fin observator al fenomenului
artistic şi într-un pătrunzător teoretician, explica confuzia şi descumpănirea pe care o
provoacă imaginaţia prin capacitatea ei cameleonică de a împrumuta aspectul şi
calităţile altor facultăţi. Lesne o putem atunci confunda cu ceea ce nu este. Spre
deosebire de predecesorii săi, Baudelaire vede această facultate ca în stare să
îngemăneze analiza cu sinteza, să creeze în permanenţă noul şi, mai mult decât atât, să
zămislească o altă lume, să descopere adevărul, fiind „înrudită cu infinitul”.

Invenţie ex nihilo

Probabil cea mai importantă dintre schimbările pe care le-a suferit percepţia
imaginaţiei în modernitate a fost tocmai emanciparea ei faţă de referinţă. Aşa cum
spunea şi Castoriadis nu mai este doar imaginea a ceva, ea este proslăvită pentru
libera creativitate, pentru capacitatea ei de a inventa figuri şi forme. Astăzi există voci
care suţin fără ezitare că imaginaţia nu doar scoate la iveală ce nu se vede, dar crează
şi obiecte potenţiale sau inimaginabile, obiecte ireale. Iser vorbea, de pildă, despre
modul în care imaginaţia uneşte realul cu imposibilul.
Mai apropiată poate de adevărul locului şi funcţiei pe care imaginaţia le deţine
în existenţa noastră este ideea că această facultate sau proces colaborează cu gândirea,
cu raţiunea, dar le şi completează. Imaginaţia poate propune alte forme de cunoaştere:
simbolică, analogică sau intuitivă. Acestea vin ca un necesar complement al
cunoaşterii raţionale. Nu absolut orice poate fi cunoscut şi înţeles prin intermediul
gândirii raţionale, analitice şi abstracte.

Producţiile imaginaţiei devenite adevăruri

Nietzsche a fost cel care a dat tonul unei schimbări fundamentale de

perspectivă. Încrederea carteziană în atotputenicia raţionamentului logic a fost serios
zdruncinată de filosoful nihilist. Teoria lui contestă capacitatea minţii umane de a
sonda profunzimile pentru a descoperi „adevărurile”. Acestea n-ar fi decât creaţii ale
gândirii însele care, în colaborare cu imaginaţia şi în contact cu lumea, creează mai
întâi metafore, metonimii, antropomorfisme. Cu timpul însă, prin repetiţie şi prin
transformarea lor în concepte aceste „figuri” devin „adevăruri”, în fapt iluziile despre
care s-a uitat că, la origine, n-au fost decât forme mai mult sau mai puţin poetice
create chiar de noi. Iată aşadar imaginaţia, alături de gândire în postura de furnizoare
de adevăruri, nu numai de revelatoare a acestora, chiar dacă e vorba de false adevăruri
sau de construcţii pentru uzul tuturor. Convenţiile şi iluziile sunt astfel cele care trec
drept adevăruri şi nu există nicio modalitate de a ajunge la esenţa aşa-zis obiectivă a
lucrurilor. De menţionat aici că e vorba de adevărurile morale în primul rând căci cele
pe care ştiinţa le prezintă dovedindu-le existenţa prin experiment nu pot fi puse la
îndoială.
Teoria care pleacă de la Nietzsche este că tot ceea ce valorizăm pozitiv drept
repere importante în existenţa omenească nu sunt decât creaţiile inconştiente ale unui
eu colectiv impersonal, ale imaginarului şi gândirii acestuia.

1.6. Imaginar şi imaginaţie

Dinamica imaginarului; importanţa sa în viaţa cotidiană

Imaginarul, după cum evidenţiază mulţi cercetători, are capacitatea de a se

autoorganiza, de aceea el are o structură, dar şi un ritm al său, o dialectică, pentru că
ne aflăm în faţa unei totalităţi dinamice. Este ceea ce constata şi Gilbert Durand, unul
dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai structurilor imaginarului. Există două regimuri
ale imaginilor, spune el, nocturne şi diurne, care ar guverna procesul compunerii
imaginilor, iar ceea ce atrage atenţia este în primul rând ideea existenţei principiului
generator şi organizator care structurează activitatea imaginativă. Senzaţia de anarhie
şi de amestec nediferenţiat de imagini este dată tocmai de logica neconvenţională şi
ascunsă care, se pare, coordonează imaginaţia
Este posibil ca gândirea să lucreze permanent în colaborare cu imaginaţia şi
aceasta să-i furnizeze stocul necesar, latent până când este activat, de modalităţi,
variante, alternative pentru concretul existenţial. A imagina nu este aşadar doar
gratuitate fără finalitate, un mod recreativ de fiinţare, o plăcută modalitate de
destindere ludică. Imaginarul nu stabileşte o relaţie antagonică cu realitatea,
dimpotrivă, o alimentează, fiind prezent şi în sensibilitatea individuală şi în cea
generală, având un rol hotărâtor în stabilirea valorilor sociale şi explicând decizii
comune care altminteri ar fi greu de explicat.
Astăzi, departe de a fi marginalizată ca un nefericit defect al naturii umane
imaginaţia este marea vedetă a multora dintre ştiinţe oferind material şi sursă de
inspiraţie fiecăreia dintre ele. Lupta noastră de a o domina, cunoscând-o, controlând-
o, pare legitimă şi în acelaşi timp absurdă pentru că imaginaţia se sustrage
raţionalizării, aproprierii prin operaţii intelective.

1.7. Imaginaţie şi artă

Arta şi imaginaţia ne sunt indispensabile şi utile

Arta este principala formă de manifestare a imaginaţiei, ceea ce nu înseamnă

că este singură ei sursă. Sunt şi alte facultăţi, precum raţiunea sau gândirea, care
contribuie în grade diferite la creaţia artistică. Însă arta este teritoriul predilect al
imaginaţiei, cu toate că aceasta contribuie, neştiut sau imperceptibil la întreaga
activitate mentală umană, iar multe dintre manifestările acesteia i se datorează.
Înclinaţia spre joc şi ludic, gratuitate, dar şi necesităţi spirituale interne, cale de
evadare, modalitate de compensare sunt doar câteva dintre explicaţile care pot fi
oferite pentru a justifica activitatea artistică şi totodată pentru a-i explica apariţia. Dar
ea a fost în genere percepută că facultativă, neimplicată în deciziile esenţiale ale vieţii,
fără putere de intervenţie. La fel a fost considerată şi imaginaţia pentru foarte mult
timp, considerată secole de-a rândul dependentă de exterior şi necesarmente aservită
lui. Un destin similar l-a avut şi arta care, timp îndelungat, a fost şi ea pusă în slujba
unei realităţi considerate ontologic şi epistemologic superioare. Ideea la Platon,
natura, mai târziu şi-apoi lumea interioară şi exterioară au avut întâietate în faţa artei
care a luptat multe secole pentru a-şi câştiga autonomia şi pentru a se elibera de ideea
utilităţii.
Totuşi chiar dacă pare opţională şi repede trecută pe planul secund când
necesităţile „serioase” ale vieţii o impun, arta este menţinută activă şi vie. Dorinţa de
expresie, pusă în practică prin opera de artă, duce apoi la dorinţă de expresie,
exhibare, manifestare a propriei subiectivităţi. Manifestarea eului, încurajarea
afirmării propriei sensibilităţi se realizează pe terenul simbolicului, care aşa cum spun
şi psihanaliştii se află undeva între real şi imaginar, mediind relaţia dintre aceste două
instanţe. Imaginaţia şi în egală măsură arta funcţionează uneori ca o zonă de tranziţie,
de acomodare sau zonă tampon, pentru că şocul pe care câteodată realitatea îl produce
trebuie să fie atenuat. Căci realitatea poate fi testată virtual prin intermediul acestei
puteri. Apoi, dacă imaginaţia generează arta, la rândul ei arta declanşează activitatea
imaginativă.
Aşa cum imaginaţia şi-a cucerit treptat autonomia şi recunoaşterea meritelor, a
importanţei pe care o are în viaţa individuală şi cea a comunităţii, şi poziţia artei s-a
schimbat. Kant şi apoi doctrina romantică au reconsiderat rolul imaginaţiei şi au
aşezat-o, aşa cum nu se mai întâmplase, în vecinătatea adevărului şi a facultăţilor
considerate marcă a umanităţii, raţiunea, judecata. A venit apoi şi rândul literaturii să
fie ridicată la un rang pe care nu îl avusese anterior şi acest lucru graţie în primul rând
afirmării romanului, gen literar care s-a bucurat, începând cu secolul XVIII, de un
succes rapid.
Legătura pe care imaginaţia o are cu lumea este traductibilă prin forma pe care
o dă percepţiei, senzaţiei, iar imaginaţia reproducătoare pare a avea pentru mulţi
preeminenţă. Însă ceea ce lumea îi furnizează este prelucrat fie în sensul combinării,
aranjării, ierarhizării datelor, fie în sensul creaţiei inovative. Freud, fără a fi singurul
promotor al acestei idei, considera că imaginaţia reproductivă vine de la lume câtă
vreme cea productivă din inconştient.
Astăzi nu numai că este acceptabil faptul că literatura şi imaginaţia produc
invenţii cărora nu le corespunde nicio realitate, dar chiar acest lucru se aşteaptă în
primul rând de la ele. Nevoia de nou, de altceva decât ceea ce este bine ştiut impune
chiar o astfel de exigenţă. Însă, fie că vorbim de obedienţa faţă de realitate a
literaturii, fie că vorbim despre emanciparea de aceasta, referinţa este comună:
imaginaţia.

Arta şi imaginaţia propun variante pentru lumea empirică

Oricum o constatare trebuie scoasă în evidenţă: puterea literaturii şi a artei în

general de a decontrui lumea pentru a reconstitui o altă lume, care o secondează pe
cea reală, rămâne uneori într-un plan paralel acesteia, iar alteori o modifică. Atunci
când gândirea se loveşte de obstacole insurmontabile, când se declară incapabilă să-şi
depăşească limitele, imaginaţia poate interveni şi poate crea şi propune posibilul sau
inimaginabilul, dacă nu chiar imposibilul. Dar ceea ce considerăm posibil sau
imposibil se dovedeşte a fi variabil în funcţie de context temporal, cultural şi desigur
şi spaţial. Aşa încât literatura se desparte radical de numita realitate doar în teorie, căci
în practică ea poate deveni nu numai credibilă ci şi verificabilă sau „aplicabilă”.
Transpunerea în realitate a unor forme sau structuri imaginate mai întâi nu ţine mereu
de un hazard fără substanţă. Aceasta poate fi o modalitate de a pune la încercare
realitatea, de a o testa printr-o simulare iniţială într-un plan în care mutaţiile nu sunt
ireversibile. Testarea prealabilă, posibilă graţie acestui instrument foarte fin şi subtil
pe care mentalul uman îl pune la dispoziţie, imaginaţia, ne poate scuti de „daunele” pe
care directa punere în practică le poate cauza.
Pentru aceasta însă şi formele pe care le oferă imaginaţia trebuie să aibă o
mare flexibilitate. Ne gândim astfel la marea variabilitate pe care ficţiunea, una dintre
formele cele mai complexe ale imaginaţiei, o are. Poate de aceea este şi atât de greu
definibilă, mişcarea continuă ce o caracterizează fiind un atu important în procesul
adaptabilităţii în diferite situaţii. Dinamismul acesta, care echivalează cu pulverizarea
formulelor fixe, îi asigură însă ficţiunii dimensiunea sa pragmatică. Orice variantă
care nu cadrează realităţii, care îi este inadecvată, poate fi lesne schimbată cu o alta, şi
aceasta la rândul ei cu o alta.