STRUCTURI FRACTALE ON GANDIRE SI UNIVERS

de Cristian Andreescu

PREFAȚA

Când eram elev am fost foarte impresionat de modelul atomului văzut ca un sistem solar, cu
electronii gravitând în jurul nucleului ca planetele în jurul soarelui. Și am dus ideea mai
departe, întrebându-mă ce ar fi dacă electronii și nucleul ar fi și ei alcătuiți dintr-un fel de
”atomi” ai lor și ce ar fi dacă sistemele stelare cu planete gravitând în jurul lor ar fi ”atomii”
unei alte lumi, adică dacă ar participa la alcătuirea unei structuri uriașe care ar avea
funcționalitatea ei la acel nivel inimaginabil.
Era o formă foarte naivă a ceea ce acum s-ar numi universul fractal. Între gândirea mea de
elev și gândirea sțiințifică de astăzi stau trepte de evoluție a gândirii în general. Nu numai eu
am tot schimbat perspectiva gândirii de-a lungul anilor, ci în primul rând omenirea a avut un
parcurs lung cu multe etape în care idei noi apărute la un moment dat au schimbat modul de
gândire al tuturor.
În lucrarea de față coexistă idei care au apărut de-a lungul unei lungi perioade a istoriei
gândirii, ceea ce ar impune, poate, câte un popas la menționarea fiecăreia din ele și o încercare
de a pătrunde în contextul vremii apariției ei.
Totuși, o lucrare despre istoria evoluției gândirii omenești ar fi ceva prea pretențios pentru
rostul subiectelor abordate de acum înainte, de aceea aș încerca o prezentare subiectivă și
personală a etapelor evoluției gândirii în locul uneia având preten ția unei distan țe care să
asigure obiectivitate. În plus, aș mai încălca o regulă a relatărilor istorice : fiind vorba de un
timp subiectiv, care curge, ca în filme, înainte și înapoi, cu momente de așa numit ”flash-
back”, relatarea mea nu ar fi cronologică, ci într-o ordine potrivită cu aceea a subiectelor
abordate.
 I. INTRODUCERE

Dacă această scriere va ajunge o carte, înseamnă că voi fi reuşit să-mi formulez nedumeririle
astfel încât ele să devină întrebări pe care să le pun şi altora. Dificulăţi de formulare apar
bineînţeles numai atunci când nelămurirea este o nelinişte undeva în adâncimi care parcă se
cere scoasă din starea ei de existenţă vagă, abia bănuită.
Tema pe care o voi aborda ar presupune o abordare strict ştiinţifică, însă implicaţiile pe care
le au aspectele gândirii umane în general asupra ei şi modul în care gândirea umană se
înrudeşte cu ”gândirea” intrinsecă a Universului, îmi impun o abordare subiectivă. Voi trata
deci ştiinţa ca pe un domeniu subiectiv, personal, conectat cu adâncurile firii mele, aşa cum
cred că ar fi normal ca acest domeniu să fie conectat cu rădăcinile gândirii oricui.
Este vorba de informaţie, concepută altfel decât ”acel ceva care se măsoară în biţi”1. Veţi fi de
acord, sper, cu faptul că există mai multe feluri de informaţie şi că există mai multe calităţi ori
aspecte ale informaţiei şi că o caracterizare preluată din informatică ori din fizică ori din
teoria generală a sistemelor ierarhizate nu ajunge pentru a se putea vorbi în mod satisfăcător
despre semnificaţie, sens, sens instrinsec, ortosens, qualia2, etc.
Bineînţeles că aspectele consacrate de teorii verificate vor avea locul lor de onoare şi nu voi
încerca să demontez ceea ce ”stă bine la locul său”.
Însă mi-ar plăcea să observăm împreună, dacă se poate în paralel, modurile diferite în care,
pe de o parte, mintea umană aflată în cursul explorării unor domenii ale realităţii încearcă să
decupeze porţiuni din acel domeniu şi să secţioneze apoi acele porţiuni în cele mai mici
detalii, şi în care, pe de altă parte, realitatea însăşi operează cu informaţia aceea intrinsecă,
profundă, în care nu s-a amestecat încă mintea umană.
Ar fi aici foarte justificată întrebarea : cum putem identifica informaţia aceea ”în care nu s-a
amesteact încă mintea umană” ?
Răspunsul ar putea fi dat pornindu-se de la nişte presupuneri pe care le vom analiza la
începutul acestui text şi de la care vom pleca în continuare dacă acele presupuneri ne vor
satisface simţul critic.

1 aşa cum multă lume consideră energia drept nimic altceva decât ”acel ceva care se măsoară în Jouli”.
2 Vezi Mihai Drăgănescu
 II. SĂ ÎNŞIRĂM CÂTEVA PRESUPUNERI

Prima ar fi că mintea umană şi Universul, sau Realitatea înconjurătoare sunt compatibile, pot
comunica.
Asta este o afirmaţie slabă şi nu contravine nici idealismului celui mai subiectiv, nici
materialismului celui mai fervent. Aparţine bunului simţ, dar nu se rezumă numai la acele
afirmaţii bazate pe simţul comun, ci poate fi acceptată şi de filosofia cea mai pretenţioasă.
A doua afirmaţie este mai controversată, deci nu este împărtăşită de toată lumea. Ea se referă
la structura informaţiei.
Dacă ne luăm după modul comun de operare în informatică, putem să considerăm informaţia
ca pe o înşiruire de date, acestea din urmă fiind o înşiruire de caractere ale unui alfabet.
Memoria unui calculator este constituită din liste de adrese şi şiruri de caractere
corespunzătoare fiecărei adrese, deci este vorba de o înşiruire structurată. Se vede prin
urmare că şi în acest cel mai simplu caz de utilizarea noţiunii de informaţie, nu putem face
separarea de noţiunea de structură. Vom acorda structurii informaţiei o importanţă deosebită
şi prin urmare, dat fiind volumul relativ mare alocat tratării acestui subiect, el va reprezenta
părţi ale mai multor capitole.
A treia ipoteză este aceea a calităţii informaţiei şi, deoarece calitatea este strâns legată de
structură, ne vom ocupa de cele două împreună, la timpul cuvenit.
A patra ipoteză este aceea că, pe lângă principiul cauzalităţii, unanim acceptat atât de
filosofie, cât şi de ştiinţă, acţionează în Univers principiul complementar al finalităţii şi că va
trebui să le considerăm pe amândouă ca tandem.
Pe parcursul lucrării vor mai apărea şi alte presupuneri, pe care le vom evidenţia la
momentul apariţiei lor, astfel încât să nu se facă deducţii pe baza unor axiome introduse ”pe
uşa din dos”, în speranţa că nu vor fi observate.
 III. ALFABETE

Alfabetele nu apar numai în abecedar, ci şi în matematică, anume ca element constitutiv al

limbajelor formale. În această disciplină matematică au apărut pentru prima dată, apoi, pe
măsură ce noţiunea de limbaj a început să aibă mai multe înţelesuri, necesitatea utilizării
alfabetelor s-a extins.
Spus foarte simplu, un alfabet este o mulţime finită nevidă nestructurată sau, şi mai simplu,
un ansamblu finit de obiecte distincte.
Pentru a putea utiliza un alfabet mai avem nevoie şi de o operaţie făcută cu aceste obiecte,
numite literele sau caracterele alfabetului : le înşiruim formând cuvinte, apoi înşiruim
cuvintele formând propoziţii. Pentru a avea un limbaj mai avem nevoie şi de alte noţiuni,
cum ar fi aceea de dicţionar, de gramatică, etc., pe care nu le vom dezvolta aici. Reţinem însă
operaţia aceasta de înşiruire care în matematică se numeşte concatenare şi care este
instrumentul în lipsa căruia noţiunea de alfabet nu are nicio utiltate, niciun rost.
În funcţie de limbajul care urmează să fie construit sau simulat, concatenarea poate fi o
simplă înşiruire sau poate avea reguli care să stabilească alăturări permise ori interzise.
De asemenea, nimic şi nimeni nu interzice ca literele alfabetului să fie obiecte dotate cu
structură, iar diferenţierea lor să fie făcută nu numai pe baza unor simple ”etichete” pentru
identificarea obiectelor, ci mai ales pe baza structurii individuale a fiecărui obiect.
Dacă am putut deja să constatăm, încă de la pornire, că există aceste două modalităţi diferite
de construire a cuvintelor, cu toate că în mod normal s-ar impune o abordare separată, vom
încerca totuşi să le tratăm în paralel, pentru a vedea în permanenţă diferenţele între ele.

Pe de o parte vom începe să vedem ce se poate face cu alfabetul latin şi cu cifrele pe care
le-am învăţat în primul an de şcoală, cu cel grec pe care l-am învăţat în mare parte la fizică, cu
încă vreo duzină sau două de semne din matematică şi, să nu uităm, cu semnele de
punctuaţie şi semnele speciale care se folosesc în cele mai diverse texte.
Pe de altă parte vom căuta să aflăm cum s-a născut vorbirea, căci cu siguranţă ea s-a născut cu
mult înaintea scrierii, dar şi ea se bazează pe un alfabet : acela al sunetelor.
Nu trebuie neglijată nici ideea că şi animalele comunică pe baza unui limbaj al sunetelor,
fiecare specie având ”alfabete” diferite, cu ”litere” care se deosebesc prin frecvenţă, timbru,
tonalitate, volum, etc.
Dacă vorbirea noastră de astăzi se bazează pe o codificare a semnificaţiilor în cuvinte,
constituite din şiruri de litere care, la rândul lor, nu au nicio semnificaţie, limbajul fiecărei
specii de animal se bazează pe exprimarea directă a unei stări. Astfel, fiecare sunet are o
semnificaţie. Aceasta nu se transmite prin procedeul codare/emitere/recepţionare/decodare,
ci direct, prin aceea că un alt animal din aceeaşi specie ”recunoaşte” trăirea unei stări datorită
unei structuri aproape identice. În lumea animală deci, codul este identific cu semnificaţia.
Acest lucru este valabil şi pentru omul primitiv, aflat încă în stare de semianimalitate, când
comunica semenilor săi în ce stare se află. El exprima o stare interioară, realiza o ex-presie,
adică o presare în afară, o eliminare în afară a presiunii unei stări interioare. Iar cei asemenea
lui recunoşteau, datorită similitudinii structurale, acea stare. Aşa a început omul să
vorbească3.

3 Vezi Cristian Andreescu :”Resonances” Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2013.

Dacă mergem mai jos pe scara evoluţiei speciilor, nu putem decât să constatăm că natura
comunică cu natura în mod direct, prin ”schimb de mesaje” necodificate, adică direct în mod
semantic : părţi ale naturii transmit altor părţi ale naturii pe cale naturală, adică prin
intermediul iarăşi altor părţi ale naturii un element meta-natural, o structură, o relaţie, ceva
cu un anumit nivel de abstracţiune.
De exemplu, potrivirea structurilor a două sisteme fizice astfel încât acestea să interacţioneze,
este o asemenea transmitere direct semantică a unui mesaj.
Comunicarea între două structuri înseamnă interacţiune. Iar interacţiunea nu se supune
regulii de succesiune emitere de semnal/preluarea semnalului de către un
purtător/transmiterea semnalului către receptor/recepţia semnalului. În cadrul interacţiunii
toate acestea se petrec simultan, chiar mai mult, semantica semnalului, respectiv a
”mesajului” este şi ea cuprinsă aici, în această structură întru totul implicită şi
”atoate-implicândă”.
S-ar mai putea alinia ”literele” unui asemena alfabet la voia întâmplării, aşa cum se
procedează de exemplu în cazul alegerii unei parole ? Dar nici măcar la constituirea unei
parole nu ne este permis să ”aruncăm” literele la întâmplare, de multe ori şi aici ni se impun
reguli (cel puţin o literă mare, cel puţin un caracter special, cel puţin o cifră, etc.). Dar chiar şi
când este cazul să creăm noi cuvintele pronunţabile trebuie să respectăm anummite reguli,
cum ar fi, de exemplu succesiunea vocale/consoane : nu putem alătura prea multe consoane
sau prea multe vocale pentru că ies cuvinte care nu se pot pronunţa.
În vorbirea naturală pronunţabilitatea cuvintelor are un rol foarte important. Aceasta are
legătură strânsă cu mişcările limbii, ale buzelor şi cu fluxul de aer expirat, iar aceste elemente
au o legătură, mai fină, mai subtilă, ce-i drept, cu starea sufleteasca a omului care pronunţă
cuvintele. La omul primitiv, la care vorbirea abia lua naştere, această legătură era mult mai
strânsă, chiar vocalele şi consoanele aveau semnficaţie, de asemenea şi succesiunea lor.
Succesiunea se generează din starea sufletească la fel ca la animale, este o structură similară,
dacă vrem să ne exprimăm mai pretenţios am putea chiar să spunem că este o structură
izomorfă cu starea sufletească ce se cere ex-primată.
Insist asupra acestor detalii pentru a scoate în evidenţă faptul că aceleaşi ”cărămizi de bază”
ale limabjului, literele alfabetului adică, pot avea propriul înţeles şi pot fi înlănţuite cu sens
neexplicitat, direct, dependent numai de legăturile între sensurile literelor, sau dimpotrivă,
pot fi înlanţuite pe baza unor explicitări într-un dicţionar.
Odată cu apariţia dicţionarelor în sens generic, adică odată cu memorarea înţelesurilor
cuvintelor se desprind două atitudini fundamental diferite în comunicare, în circulaţia
informaţiei.
În continuare vom urmări această foarte importantă bifurcaţie în istoria cunoaşterii (şi mai
ales în istoria transmiterii cunoştinţelor), însă deoarece, în ultima propoziţie, prin folosirea
cuvântului ”informaţie”, am atins iarăşi subiectul din introducere şi din primul paragraf, cel
cu presupunerile, va trebui să facem o paranteză destul de amplă pentru a vedea mai bine
câte înţelesuri se ascund în spatele acestui concept.
 III.bis CUM M-AM ÎMPĂCAT CU NOȚIUNEA DE INFORMAȚIE

Prima dată am aflat despre informație, bineînțeles, ca toată lumea, din domeniul informaticii.
Scheme logice, programare, memorie, biti, byti, octeti, etc.
N-am văzut nicio conexiune cu gândirea profundă, intuitivă, aceea care ”dezgroapă” comori
ascunse din ”spații” aparent inaccesibile.
Totuși, a existat o vreme în care informația prezentată sub această formă, aceea aparținând
informaticii, a fost considerată o șansă de a ”elucida misterul” gândirii în general. Era epoca
în care era folost ca model al creierului, calculatorul, mașina de calcul. Anii '50-'60, cu inerție
mare, până prin anii '90, chiar mai târziu. Mașina de calcul duce cu gândul, prin extensie, la
omul-mașină. Totuși, în anii '90 modelul omului-mașină era considerat depășit. Cât de mare
este rolul inerției ? La ce distanțe în timp poate acționa inerția ? Este vorba despre nivelul de
cunoaștere existent la diferitele ”straturi” ale populației ? Sau despre aspectul statistic al
capacității de înțelegere într-o anumită populație ? Sau este vorba de cu totul altceva ?

Omul-mașină
Este ciudat ce suprapuneri există între unele paradigme științifice depășite de istorie și unele
foarte moderne. Ideea de om-mașină face parte din aceea ”atotcuprinzătoare” de univers-
mașină și aparține secolelor 17-18, provenind de la Descartes și Newton. Această concep ție are
la bază ideea că legile universului ar fi legile mecanicii, de asemenea că orice manifestare,
oricât de complicată ar fi ea, se poate explica prin descompunerea ei în elemente constituente
simple, descriptibile prin ecuații matematice. Aceasta este esența reducționismului : de a
reduce orice fenomen complex la acțiunea constituenților lui, de fapt, de a crede că orice
fenomen complex poate fi redus la niște constituenți simpli, mai rău, de a crede că fenomenul
complex ”nu este nimic altceva decât” acțiunea constituenților săi.
Este de neînțeles cum o idee poate fi atât de penetrantă și cum poate avea o iner ție atât de
mare, cum poate avea o durată de viață atât de lungă, cu toate că, una după alta, au apărut în
timp noi idei care să o contrazică, despre care am putea gândi că ar putea răsturna domina ția
ei, deoarece realitatea a confirmat valabilitatea acelor noi idei :
Pe vremea când încă se mai credea că toate proprietățile materiei ar putea fi explicate cu
ajutorul legilor mecanicii și, implicit, ale geometriei (euclidiene, singura cunoscută la acea
vreme), a devenit evident că fenomenele chimice au particularități care cer a fi explicate altfel
(Lavoisier 1743-1794) . Apoi, a devenit evident că nici fenomenele electrice nu pot fi explicate
mecanic (Luigi Galvani 1737-1798 și Alessandro Volta 1745-1827), după aceea a venit rândul
proceselor biologice (Rudolf Virchow 1821-1902, Louis Pasteur 1822-1895), etc. Lumea
științifică a acceptat domenii ale realității din ce în ce mai bine diferențiate, descrise de teorii
din ce în ce mai greu de împăcat cu principiile mecanice, totuși se poate remarca o rezisten ță
încredibil de mare a ideii că un fenomen complex poate fi redus la acțiunea unor componen ți
ai săi. Cu toate că a fost abandonată ideea universului-mașină, a rămas în picioare
reducționismul.
Cu atât mai uimitor este faptul că în secolul XX, după apariția atâtor teorii revoluționare care
au schimbat radical modul de gândire științific, ba chiar și filosofia științei, să persiste ideea
reducerii gândirii umane la fenomenele care au loc într-o mașină de calcul.
Adică ideea că, odată descoperite legile gândirii logice, a faptului că impulsurile nervoase se
transmit electric și odată ce s-a putut stabili inginerește o modalitate de a simula procese ale
logicii cu ajutorul circuitelor electronice, putem considera că în creier ”nu se petrece nimic
altceva” decât fenomene similare celor dintr-un calculator, această idee deci, este o
manifestare crasă a celui mai retrograd reducționism.
Și totuși, chiar și astăzi mai există oameni care gândesc așa. De fapt..., ”gândesc”, nu e prea
bine spus, mai bine zis, ei cred așa ceva, ba unii chiar cred în așa ceva. Aici sunt implicate
emoții puternice, cu toate că pare să fie știința la mijloc, nu este implicată stiin ța, ....este vorba
de altceva.
Descartes și-a construit sistemul filosofic pe trei principii : mintea, materia și Dumnezeu, de la
care proveneau primele două și la care acestea se raportau.
Newton afirma și el că Dumnezeu făcuse lumea așa cum este, dându-i legile care o
guvernează.
Se spune că Napoleon l-ar fi felicitat pe Laplace, spunându-i : ”Interesant, v-a ți construit
teoria fără să apelați la ipoteza lui Dumnezeu !”
Din inerție, din educație, din influența extrem de puternică și mai ales din cauza autorita ții
copleșitoare pe care o avea biserica în acele vremuri, o teorie fără prezența lui Dumnezeu era
de negândit. Ce a descoperit Napoleon ? Un fapt remarcabil : că în aceste teorii Dumnezeu nu
mai era o prezență vie, arzătoare, luminoasă, dătătoare de speranță, de viață, de emo ție, ci era
un gând sterp, o ipoteză. Și l-a felicitat pe Laplace că s-a debarasat de lestul acesta inutil
consistenței logice a teoriei.
Din acest moment (exagerez, nu poate fi vorba de un moment), lumea învățaților (încă nu
exista o lume a oamenilor de știință) a început să se bazeze numai pe fapte și pe consisten ța
logică.
Unde a rămas însă emoția, aceea vie, integratoare a înțelegrii profunde ? S-a retras în intelect.
S-a dedicat științei, a creat din Știință un crez ! Acela că Universul este un ansamblu inteligibil
și descifrabil, astfel încât să poată fi redus la ”nimic altceva decât” acțiunea elementelor sale
constitutive celor mai simple.
De fapt aici găsim germenele revoluției științifice din secolele 18-19 : în deplasarea aten ței de
la lumea văzută ca un întreg și de la omul văzut ca un întreg, către concepția că totul poate fi
redus prin operațiuni logice la elemente simple. Această mentalitate a început să domnine
gândirea secolelor 19 și 20 și, prin educație și învățământ, a pătruns în mase. A început să
crească numărul de indivizi care să afirme că sunt credincioși și care, în mod duplicitar,
împart energia lor emoțională între credința în Dumnezeu și credința în ceea ce este mult mai
aproape, am putea zice chiar, palpabil, în puterea științei. Implicit, așa o atitudine diminuează
și demnitatea umană, de la ființa creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, la un
ansamblu biologic reductibil la componentele sale : majorităţii marilor descoperiri ale știin ței
li s-a aplicat ori s-a încercat să li se aplice această schemă : chimia nu este nimic altceva decât
interacțiunea dintre atomi, biologia nu este nimic altceva decât interac țiunea moleculelor,
fiziologia nu este nimic altceva decât o mulțime de procese biochimice și electrice, omul este o
uzină de mare complexitate având o mulțime de ”departamente” foarte specializate care pot
fi tratate în caz de boală, fiecare în mod independent, conform unor proceduri bazate pe
scheme de tip intrări/ieşiri.
Exemplele abundă. Medicamente care dăuneaza unuia sau mai multor organe, dar „fac
minuni” în tratarea unei anumite boli, medicamente cu efecte asupra sistemului nervos
prescrise pentru ameliorarea unor stări psihice, energizante şi tonifiante sintetice, etc.
Răspândirea în mase a modelului omului-uzină sau a omului-maşină s-a intensificat în
perioada societăţii de consum, adică a societăţii-uzină.
De aceea suntem de părere că nu trebuie să ne mire începutul acestui capitol, adică să nu ne
mire uriaşa răspândire în mase a credinţei că informaţia este aceea pe care o prelucrează
sistemele de calcul şi doar atât.
Și ca să ne întoarcem la titlul acestui capitol, ar trebui să închid paranteza asta lungă și să
continui povestea cu împăcarea și cu informația. Adică este clar că nu m-am putut împăca în
niciun caz cu un concept atât de restrângător și de simplificator.
Trebuie să mai spun că atracția pe care am avut-o în adolescență pentru modelul naiv al
universului fractal a avut drept consecință continuarea preocupărilor în direcția fizicii
cuantice, din dorința de a înțelege limbajul în care comunică între ei oamenii care au un
cuvânt de spus în acest domeniu. In acest fel am dat peste o efervescen ță de idei care se
înghesuiau parcă să dea o soluție nevoii de înțelegere a noii paradigme introdusă de fizica
cuantică în lumea gândirii. Și așa am întâlnit și alte concepții despre informa ție. Unele care nu
pot fi separate de filosofie, de problema cunoașterii.
Iar problema cunoașterii realității profunde a universului fizic a devenit una tulburătoare și
acută începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, cu smulgeri din rădăcini ale celor mai
dragi și mai ”sigure” presupuneri ale lumii fizicienilor de până atunci. Desigur, edificiul
Newtonian începuse să se clatine încă din primul deceniu, odată cu teoria restânsă a
relativității, dar lovitura de grație și zbaterea pentru a găsi interpretări acceptabile a cuprins
mințile fizicienilor de vârf și ale filosofilor deopotrivă. Personajele centrale au fost Albert
Einstein (1879-1955), Niels Bohr (1885-1962), Werner Heisenberg (1901-1976), Erwin
Schrödinger (1887-1961), Paul Dirac (1902-1984), Louis de Broglie (1892-1987), Wolfgang Pauli
(1900-1958), iar revoluția lor s-a înfăptuit printr-un efort colectiv, cu dezbateri și controverse
aprinse, toți fiind răvășiți de paradoxurile descoperite, care de fapt erau paradoxuri doar dacă
erau raportate la gândirea clasică, reducționistă.
Unul din aspectele cele mai șocante pentru aceia care iubeau și trăiau în concepția universului
obiectiv și imuabil, determinist și determinabil prin mijloace, și ele obiective și de nepus la
îdoială, era influența observatorului asupra realității observate. Alt aspect șocant și
controversat era probabilitatea atribuită în mod intrinsec evenimentelor : nu numai că
evenimentele puteau avea loc în funcție de modul în care erau observate, dar ele mai aveau și
o anume probabilitate de a se întâmpla sau nu, aceasta și ea, la rândul ei, depinzând de
ansamblul aparatură de observare/observator care urma să le pună în evidență.
Și așa au început polemicile care s-au întins pe zeci de ani.
Controversele au dat imbold multor minți să deslușescă problemele, să le formuleze ca
probleme reale, abordabile astfel încât să li se poată găsi soluții și, cu timpul, au apărut în
spațiul public păreri despre modul în care realitatea pote fi explorată și apoi, pe cât posibil,
cunoscută. Aceste păreri făceau aluzie la o informație ascunsă, nedetectabilă de aparate, dar
care poate fi presupusă a exista în mod obiectiv, respectiv nedisociabilă de realitatea
explorată.
Dacă este nedisociabilă de realitate și dacă este ascunsă, atunci nu poate fi cuantificată în bi ți
și nu poate fi indexată și repartizată la o adresă fizică într-un sistem de memorare. ...Dar
poate fi.....accesibilă minții umane într-o stare de profundă trăire a procesului de explorare. În
anii '70-'80 apare ideea inteligenței materiei, a imposibilității de a separa complet inteligen ța
umană de inteligența Universului. Cea mai sugestivă expunere a acestei stări îi apar ține
fizicianului David Bohm (1917-1992), una din cele mai strălucite minți din domeniul fizicii
cuantice și autorul interpretărilor celor mai îndrăznețe din acest domeniu. El afirmă :
”...., nu avem o scindare între minte şi materie în general. La fel ca şi în cazul informaţiei şi a
semnificaţiei, acestea sunt două aspecte ale aceluiaşi proces, separabile doar în gând, dar nu şi
în realitate.
Asta implică bineînţeles că nu conştiinţa umană este acel ceva care se găseşte în exterior peste
tot în tot universul material. Însă materia a ajuns să însemne o totalitate a fiinţei, în ultimă
instanţă de o subtilitate dincolo de orice limită definibilă. Şi astfel, ea poate fi numită cu
aceeaşi îndreptăţire minte sau minte-materie sau materie-minte. În această unică totalitate,
semnificaţia asigură toată fiinţa şi bineînţeles, toată existenţa ”4
În aceeași lucrare el mai afirmă că informaţia conţinută în unda-câmp Schrödinger
„ghidează” particulele, dar ea insăşi se bazează tot pe un suport material, mult mai subtil,
care nu a fost încă pus în evidenţă. Dar şi această din urma formă de materie este ghidată de
un tip şi mai subtil de informaţie şi aşa mai departe, o asemenea ierarhie putând să continue
în principiu în mod indefinit.
(Citatul exact este :
This would imply firstly that the information represented by the Schrodinger wave field is being
'carried' by a finer and subtler level of matter that has not yet been revealed more directly. But even
more important, it also implies that there may be a finer and more subtle level of information that
guides the Schrodinger field, as the information on the Schrodinger field guides the particles. But this
in turn is a yet more subtle 'somatic' form, which is acted on by a still more subtle kind of information,
and so on. Such a hierarchy could in principle go on indefinitely.  This means, of course, that the
current quantum mechanical laws are only simplifications and abstractions from a vast totality, of
which we are only 'scratching the surface'. That is to say, in physical experiments and observations
carried out this far, deeper levels of this totality have not yet revealed themselves. )
Dintr-o dată avem o cu totul altă perspectivă ! Apare noțiunea de semnifica ție și aceea de
ierarhie a informației din ce în ce mai subtilă5, iar informația ca ”acea mărime care se măsoară
în biți” nu mai poate acoperi necesitatea de a reprezenta structuri atât de complexe.
Doar cu o informație care să poată acoperi această necesitate m-aș putea împăca.

IV. DESPRE INFORMAŢIE, CU MAI MULT CURAJ

Revenind la informația în sens clasic trebuie să constatăm că informatica şi-a pus amprenta
atât de puternic asupra subiectului încât aspectele calitative profunde au suferit în comparaţie
4 „Meaning and Information” în colecţia de eseuri : “The Search for Meaning” - “The New Spirit in Science and Philosophy”.
Published by Crucible in 1989
5 Acest pasaj cu citatul din David Bohm apare și în lucrarea : ”The Hidden Significance in the Works of Some Romanian
Philosophers”publicată în European Journal of Science and Theology, Feb. 2013, vol. 9, No. 1, 3-17.
cu abordările cantitative, cu alte cuvinte informaţia codată ”şi-a arogat dreptul” de a
reprezenta informaţia în general.
Legătura între informaţie şi ştiinţele naturii a fost făcută pentru prima dată prin intermediul
noţiunii de entropie, o mărime fizică având rolul de a măsura gradul de dezordine într-un
sistem fizic. Cu cât valoarea entropiei unui sistem este mai mare, cu atât sistemul este
considerat a fi mai puţin organizat, mai degradat, mai destructurat.
Aceeaşi mărime cu semnul minus este considerată a fi o măsură a organizării. Din acest punct
începând au fost construite ecuaţii şi, din dorinţa de evaluări cantitative, soluţiile ecuaţiilor au
fost mai totdeauna corelate cu cantitatea de informaţie.
Ideea de calitate a informaţiei a apărut mai târziu, aceasta a rămas însă o noţiune vagă.
Totuşi, chiar şi cu atât de puţine elemente de sprijin pentru raţionamente, este evident că o
cantitate mai mare de informaţie ar trebui să însemne o structură mai complexă. Însă nu este
intotdeauna aşa : o fotografie de înaltă rezoluţie a unei grămezi de gunoaie ocupă în memoria
unui calculator mult mai mult spaţiu decât o bază de date complex structurată. De aceea
relaţia între complexitatea unei structuri şi cantitatea de informaţie necesară pentru a o
reprezenta ori descrie nu este una directă.
Folosindu-ne de concepţia fizicianului David Bohm despre ordinea implicită şi ordinea
explicită6, putem să spunem fără argumentări suplimentare că această concepţie cuprinde în
mod automat şi informaţia, însă trebuie subliniată şi deosebirea esenţială între informaţia
implicită şi informaţia explicitată : informaţia implicită este structură, iar informaţia
explicitată descrie o structură.
În plus, modul în care se face descrierea unei structuri prin informaţie explicitată este el
însuşi structurat.
Cum putem studia aceste stucturi şi cum ne-ar putea ajuta studiul acestor stucturi să definim
mai exact ce înţelegem prin informaţie ?
Cred că primul pas ar fi să constatăm că informaţia, aşa cum o înţelegem prin rudimentele
mentale pe care le avem despre ea înainte de a fi închegat vreo abordare teoretică serioasă, se
transmite. Cu alte cuvinte, informaţia circulă. Circulaţia nu înseamnă neapărat o evoluţie în
timp, ci poate să mai însemne trecerea de la o structură la alta. Dar, atenţie, avem tentaţia sau
tendinţa de a forma un cerc vicios : a ”explica” circulaţia prin trecere este un eufemism pentru
că ambele aceste noţiuni se bazează pe aceea de timp. A face aşa ceva este inadmisibil,
deoarece timpul este o mărime fizică şi până la a deduce mărimile fizice din categoriile
fundamentale ale gândirii (cum ar fi univers, energie, materie, informaţie, principii, etc.) mai
avem multe de construit sau de urmărit sau de dedus. Aşadar există multe categorii mentale
care preexistă noţiunii de timp, în sensul că sunt ”mai fundamentale”, mai rudimentare.
Deci ne trebuie altceva care sa nu se bazeze pe noţiunea de timp. Aceasta ar fi succesiunea. În
ce sens am putea-o folosi ? În sensul dependenţei logice, în sensul implicării, în sensul
consecinţei.
O primă concluzie, poate utilă în schiţarea unei definiţii, ar fi că informaţia este o categorie
fundamentală a existenţei, care are proprietatea de a trece de la o structură la alta, trecere care
ea însăşi este generatoare de structuri.
Pentru ca acest rudiment de definiţie să nu fie lipsit de sens, trebuie să considerăm structura o
categorie preexistentă aceleia de informaţie. De asemenea trebuie ca noţiunea de structură să
fie cumva autogeneratoare, deoarece, conform acestui rudiment de definiţie structura

6 P. Pylkkänen (ed.): The Search for Meaning: The New Spirit in Science and Philosophy, Crucible, The Aquarian Press, 1989
genereaza structură, fără ca ea însăşi să fie generată de altceva. Arată ca o generare ad
infinitum din nimic7.
Putem să luăm acestă proprietate ciudată ca definitorie pentru conceptul de informaţie ? Ne
permite logica această absurditate ? Sau există un simţ, poate chiar aşa numitul bun simţ, care
să treacă dincolo de logică şi să accepte aşa ceva ? Putem construi teorii pronind de la aşa de
puţin ?
Oare am putea să considerăm noţiunile de structură şi de informaţie echivalente ? Sunt
cercetători care consideră că informţia preexistă conceptului de structură. Dacă am accepta
ambele viziuni, am avea o echivalenţă, iar această echivalenţă pare destul de atrăgătoare.
Pe deasupra, ar fi şi în concordanţă cu viziunea lui David Bohm sau a lui Mihai Drăgănescu.
Deci, hai s-o facem : să punem semnul echivalenţei, cel puţin în cadrul acestei lucrări, între
structură şi informaţie şi să considerăm încă de la început, informaţia implicită şi
informaţia explicitată ca două subcategorii fundamentale ale acestui concept.
Despre informaţia explicitată s-a scris mult; putem să considerăm subiectul ca fiind deja clasic
şi unanim recunoscut. Chiar şi autorul textului de faţă are o cărticică 8 în care sunt prezentate
numai aspectele strict necesare descrierii modului în care se manifestă informaţia explicitată :
alfabet, cuvinte, dicţionar, ierarhie, sistem, relaţie, graf....
Există multe alte aspecte care au fost neglijate în acea lucrare, cum ar fi propoziţiile, calculul
propoziţional, gramatici, etc. Ele nu foloseau scopului declarat al acesteia, anume acela de a
”descoji”, ”scoate la iveală”, circumscrie, explicita...., noţiunile de sens şi de semnificaţie. Prin
urmare lucrarea se preocupa în mod explicit de semantică, iar cele două aspecte
fundamentale de implicit şi explicit erau şi ele prezente, ponderea principală fiind, după cum
am mai menţionat, pe explicit.
Prezenta lucrare doreşte să reia problema schimbând ponderile şi în acest scop se va folosi în
mod substanţial de concepţia şi dezvoltarea teoretică aparţinând lui Florin Colceag în a sa
colecţie de articole despre fractalii algebrici şi automatele laticeale9, dar nu numai de aceasta :
de-a lungul expunerii vor apărea şi idei ale lui Jean Piaget, ale lui Nassim Haramein, ale lui
Buckminster Fuller, ba chiar şi ale autorului textului de faţă.
Florin Colceag este matematician şi s-a folosit în expunerile sale de matematici de cele mai
diverse tipuri, convenţionale, clasice, moderne, ultramoderne şi chiar inedite, sau aşa cum le
numeşte el, neoficiale (....?!) Pentru a nu complica în mod inutil texul de faţă cu subtilităţile
acestor matematici, pe care autorul prezentei lucrări recunoaşte a nu le stăpâni (doar le
bănuieşte....), vom încerca să ţinem deoparte prezentarea tehnică de cea intuitivă şi aspectele
tehnice esenţiale în dezvoltare vor fi prezentate pe scurt în anexe. În orice caz, teoria
menţionată se bazează în mare măsură pe geometria proiectivă, de aceea primul pas va fi
introducerea în această disciplină.
....Iar despre fractalii algebrici vom vorbi destul de târziu, chiar va părea că am şi uitat de ei,
dar este nevoie de multe comentarii pregătitoare pentru a avea o imagine de ansamblu a
necesităţii şi semnificaţiei utilizării lor.

V. IMPORTANŢA GEOMETREI PROIECTIVE PENTRU SPIRITUL UMAN

7 Asta arată ca o teorie axiomatică fără axiome sau o religie dogmatică fără dogme.
8 Vezi ”Rezonanţe”, nota 3
9 austega.com/florin/index.htm
După cum am promis, ne vom ocupa în cele ce urmează de aspecte intuitive, de importanţă şi
rezonanţă filosofică. În acest sens merită să începem cu un aforism al lui Lucian Blaga :
”Metafizica este geometria proiectivă a spaţiului spiritual”. Ce a vrut să spună Blaga cu
această afirmaţie ?
Cititorii acestui text sunt desigur familiarizaţi cu noţiunea de metafizică, dar unii s-ar putea
să nu ştie de ce este aşa importantă geometria proiectivă şi ce legătură are ea cu metafizica.
Ea s-a născut din nevoia de a teoretiza desenul în perspectivă şi are ca atare o vechime de
peste 400 ani, însă rădăcinile ei sunt în antichitate, la Pappus din Alexandria. Ideea principală
constă în aceea că această geometrie ne dă posibilitatea de a opera cu infinităţi, ca şi cum ele
ar fi elemente ale mediului nostru comun. Desigur, nu este singura cale, alta a apărut în
istoria matematicii odata cu teoria numerelor a lui Georg Cantor.
Nevoia de a opera cu infinităţi în viaţa cotidiană, în prezentul şi concretul nemijlocit a existat
din cele mai vechi timpuri, încă din epoci protoistorice şi s-a manifestat dintotdeauna în
încercarea de a comunica în cele mai ciudate şi obscure moduri cu lumea de dincolo de
simţurile noastre, cu acea lume dincolo de perceptibilul nostru imediat. A existat întotdeauna
o împărţre a lumii în două : aceea percepută a fi aici şi acum şi ”lumea cealaltă”, mult mai
vagă şi mai greu de definit ori de descris.
Acest mod de a percepe s-a reflectat în matematică pornindu-se de la exemplul clasic al iluziei
că şinele de tren privite de-a lungul lor, se unesc pe linia orizontului. De aici până la a spune
că două drepte paralele se intersectează la infinit nu este decât un pas. (Să nu uităm că linia
orizontului desparte lumea văzută de cea nevăzută, de ”lumea cealaltă”).
Următorul pas a fost să se denumească linia orizontului linia de la infinit, iar punctul de
intersecţie pe linia orizontului a două drepte paralele, cum sunt de exemplu şinele de tren,
punctul de la infinit.
Concluzia directă şi imediată este uimitoare : dacă şi dreptele paralele, care nu au niciun
punct comun, se intersectează la infinit, adică, în fond, se intersectează, dispare deosebirea
esenţială din geometria standard între dreptele paralele şi dreptele oarecari, aşa încât dintr-o
dată, toate dreptele dintr-un plan se intersectează10.
Asta înseamnă iarăşi, dintr-o dată, o nouă geometrie, cu alte proprietăţi, alte teoreme, alt
context, altă viziune. şi această nouă geometrie, prin aceea că are mai puţine restricţii, se va
dovedi a fi mai generală decât geometria standard bazată pe axiomele lui Euclid, numită şi
geoetria afină.
Primele proprietăţi ale acestei noi geometrii11 vor fi acelea care nu depind de faptul că
dreptele se intersectează sau nu se intersectează la infinit, respectiv cele mai interesante
pentru un prim studiu al acestei discipline vor fi teoremele care sunt valabile atât în
geometria afină, cât şi în această nouă geometrie numită ”proiectivă”. De ce proiectivă ?
Pentru că ea a reprezentat în mod obiectiv legile desenului din perspectivă, care sunt legi ale
proiecţiei dintr-un anumit punct pe o dreaptă sau pe un plan a unor imagini. Acest punct
este, după cum putem ghici imediat, punctul de la infinit, dar, după cum se va vedea, datorită
presupunerii că toate dreptele se intersectează pur şi simplu şi nimic în plus, rolul acestui
punct poate fi jucat de oricare punct din plan. De aceea legile proiecţiei din perspectivă nu
izolează un anumit punct din plan, acordându-i un statut deosebit şi privilegiat, ci descriu
modul în care se face proiecţia dintr-un punct oarecare.
Consecinţele sunt spectaculoase, dar nu atât prin aspectele şocante pe care le-ar putea
10 În spaţiul cu 3 dimensiuni nu mai este aşa, acolo orice două plane se intersectează în linia de la infinit, dar două drepte
oarecari în spaţiul euclidian cu 3 dimensiuni nu au neapărat un punct de intersecţie.
11 Ele vor fi primele cel puţin din punct de vedere didactic
evidenţia, ci mai ales prin multitudinea implcaţiilor, care la o prima evaluare nu excelează
totuşi prin capacitatea de a şoca.
Una din aceste consecinţe este aceea că o teoremă uitată de pe vremea antichităţii, aceea a lui
Pappus din Alexandria, revine în centrul atenţiei iar, strâns legat de această teoremă, apare
un concept fundamental pentru geometria proiectivă, acela de raport anarmonic.
Noţiunea de raport anarmonic este o generalizare, mai degrabă o extindere a noţiunii de
raport armonic şi exprimă poziţiile reciproce a patru puncte pe o dreaptă.

A B C D

Figura 0

Este vorba de raportul dublu, (numit şi biraport) între CA/CB şi DA/DB. Dacă cele două
raporturi sunt egale, se zice că punctele sunt unul faţă de celelalte în raport armonic12, dacă
nu, biraportul CA/CB/DA/DB, notat cu r, poartă numele de raport anarmonic. Cu alte
cuvinte numai dacă raportul anarmonic are valoarea -1 (dacă se ţine seama de orientările
arcelor, respectiv a segmentelor), atunci el are o denumire specială, şi anume, armonic, în rest
pentru toate celelalte valori pe care le poate ocupa, el se numeşte în forma lui generală de
anarmonic.
Acest raport are nişte proprietăţi foarte speciale care se tot întâlnesc sub diferite forme în mai
multe din cele mai importante teoreme pe care se bazează geometria proiectivă.
El se păstrează neschimbat sub proiecţia dintr-un punct fixat, dar oarecare din plan, aşa cum
se vede în figura 113 :
A
B O C D
x

B' C' D' y

A'
12 Se mai zice că perechea (A,B) este conjugată armonic cu (C,D)
d
a
13 Vezi, de exemplu : Neculai Stanciu, Diviziuni şi fascicule anarmonice, Teorema II.2
b c

Figura 1
Acest lucru este valabil chiar şi în cazul în care punctul O din care se face proiecţia este
punctul de la infinit, adică în cazul în care dreptele a, b, c şi d sunt paralele.
Această coincidenţă de valabilitate a unor teoreme, indiferent dacă un punct cheie al unei
situaţii geometrice este sau nu este punctul de la infinit, întăreşte importanţa geometriei
proiective ca disciplină mai generală decât geometria afină, în spiritul aforismului marelui
matematician Arthur Cayley care afirma că ”geometria proiectivă este toată geometria”.

V bis. CÂTEVA ASPECTE ALE EVOLUȚIEI14 IDEILOR

GEOMETRIEI PROIECTIVE

După cum am menționat în capitolul anterior, Pappus din Alexandria (cca. 290-350 d.C.) a
fost primul care a descoperit proprietăți matematice care stau la baza geometriei proiective.
Desigur, nu putem spune că el este părintele acestei geometrii, deoarece proprietă țile
respective sunt valabile și în geometria clasică, euclidiană și nimeni n-a intuit timp de peste o
mie de ani potențialul pe care îl ascund. Vom vedea pe scurt în capitolul următor despre ce
este vorba în teorema lui Pappus.
Trebuie să ne încumetăm deci să facem acel salt de peste o mie de ani ca să putem vedea cum

14 https://en.wikipedia.org/wiki/Projective_geometry#History
arată următoarea etapă care a dus la nașterea noii discipline, apărută din interesul pentru
legile perspectivei, de care artiștii au devenit din ce în ce mai interesați în Renaștere, odată cu
înflorirea artelor.
Filippo Brunelleschi (1404–1472) este cel care a început să investigheze geometria perspectivei
în 1425, iar pasul hotărâtor a fost făcut mai târziu, în mod independent de doi savanți,
Johannes Kepler (1571-1630) și de Girard Desargues (1591-1661), prin crearea conceptului de
”punct de la infinit”. Acesta din urmă, studiind modul în care se pot realiza desene în
perspectivă și folosind poziții diferite ale punctului de fugă 15, a obținut o generalizare care
cuprinde și situația în care punctul de fugă se îndepărtează în mod indefinit. El este
precursorul transformării geometriei euclidiene într-un caz particular al unei alte geometrii,
mai abstracte, mai cuprinzătoare, oferind o cu totul altă perspectivă asupra adevărului
matematic. Această transformare s-a petrecut în timp, pe parcursul a circa 200 de ani,
perioadă în care, încetul cu încetul, importanța geometriei analitice a scăzut cedând locul în
secoul al XIX-lea, geometriei sintetice.
Geometria analitică este rodul gândirii matematicienilor secoleleor XVII și XVIII, încpând cu
Descartes și Newton care au imprimat gândirii caracterul științific, așa cum a fost considerat
el până nu demult și cum, din păcate, este considerat și astăzi de încă foarte multă ”lume”.
Este vorba de caracterul reducționist, este vorba de ideea, ridicată la rang de principiu, că
orice sistem sau orice eveniment observabil în realitatea obiectivă poate fi explicat, dedus, ba
chiar redus la relațiile între elemente mai simple, considerate a fi componentele sistemului
sau ale evenimentului în cauză, acel ”nu este altceva decât......” care a supărat atât de mult
gânditorii avangardiști ai secolului XX și ai prezentului, pe promotorii gândirii holiste și ai
paradigmei complexității. În secoul al XIX-lea geometria sintetică a fost unul din primii pa și
în direcția acestei noi gândiri care a coexistat și chiar a coabitat multă vreme cu principiile
reducționiste, a se vedea importanța acordată în acele timpuri teoriilor axiomatice și
încercărilor de axiomatizare a diferitelor domenii științifice. Aceste încercări aveau la bază
credința că un număr finit de axiome ar putea genera prin implicare logică teorii capabile să
explice toate legile naturii, atât cele existente, cât și cele care vor fi descoperite cândva. Abia în
1931, Kurt Goedel, prin publicarea teoremei revoluționare despre incompletitudinea unui
sistem axiomatic, a spulberat această iluzie.
Tot mereu se poate constata ce decalaj uriaș în timp este între gândirea matematică și
aplicarea acestei gândiri în științele naturii. De fapt, lucrurile se petrec astfel : fiind un produs
al gândirii pure, gândirea matematică are o autonomie greu de definit, iar legile naturii care
ar putea fi formulate cu ajutorul unor modele matematice sunt descoperite, de regulă, mult
timp după ce o teorie matematică și-a găsit deja consistența.
Teoriile axiomatice au rămas, însă autorii și susținătorii lor au câștigat maturitatea de a
accepta că nu ”toată realitatea” trebuie acoperită prin explicațiile date de un sistem axiomatic,
ci că trebuie depus un efort serios și susținut pentru circumscrierea și delimitarea domeniului
pe care îl poate descrie un anumit sistem de axiome16.
Să ne întoarcem așadar la geometria sintetică. Și ea se încadrează în această tendin ță de a se
lua un set de axiome și definiții și de a se urmări ”ce fel lume pot genera” acestea, de
asemenea ”până unde se întinde acea lume”.
Lucrarea de față este un exemplu al faptului că este foarte greu de intuit ”până unde se
întinde acea lume” și de aceea este bine ca revelarea ”întinderii” să se facă pe măsură ce teoria
15 Punctul de fugă este acel punct din planul desenului în care se intersectează aparent două linii paralele în spa țiu.
16 Acest lucru ne duce cu gândul la dogmele unei religii și la problemele pe care acestea le pot genera prin aplicarea lor în
alte domenii decât cel pentru care au fost create.
se dezvoltă în mod natural.
Geometria sintetică cuprinde în mod natural atât geometria afină, cât și geometria proiectivă,
pornind de la un set de definiții care se vor dovedi ulterior, pe măsura aplicării lor in
dezvoltarea teoriei, că sunt astfel gândite încât să fie compatibile cu ambele discipline.
Elementele cele mai importante sunt punctul, dreapta și relația de inciden ță. Vom vedea în
capitolul următor câteva detalii legate de aplicarea acestor noțiuni.
Și vom mai vedea în curând cum se pot aplica relațiile de incidență la no țiuni și semnifica țiile
acestora, anume în capitolul despre clasificări.

VI. AUTOMORFISMELE DREPTEI PROIECTIVE

Ca să începem să ne obişnuim cu limbajul geometriei proiective trebuie să spunem că spaţiile

acestei geometrii diferă de spaţiile geometriei clasice, afine, cu care ne-am obişnuit la şcoală,
prin câteva elemente suplimentare, pe care deja le-am menţionat : dreapta proiectivă conţine
toate punctele dreptei afine, plus punctul de la infinit, planul proiectiv conţine toate dreptele
planului afin, plus dreapta de la infinit, iar pentru spaţiile de dimensiune superioară spunem
că spaţiul proiectiv conţine toate hiperspaţiile spaţiului afin plus hiperspaţiul de la infinit.
Să ne îndreptăm deocamdată atenţia asupra dreptei proiective, punându-ne întrebarea : ce
mai contează într-o infinitate de puncte încă unul în plus ? Se ştie doar din teoria elementară a
mulţimilor că o infinitate plus o mulţime finită dă tot o infinitate !...Această părere trebuie
analizată mai bine şi trebuie să abordăm problema cu atenţie la detalii.
Se ştie din teoria elementară a mulţimilor că intervalul real (0,1) are tot atâtea puncte cât şi
drepta reală (-,), adică se poate stabili o corespondenţă biunivocă între aceste două
mulţimi17. Însă nu şi între intervalul (0,1) cu [0,1) sau (0,1] sau [0,1], unde apare un punct în
plus (sau două în cazul [0,1]) şi care nu intră în corespondenţă cu niciunul din punctele
intervalului (0,1).
Întorcându-ne la raportul anarmonic pe care l-am notat cu r, se demonstrează18 că acesta
serveşte la găsirea tuturor transformărilor dreptei proiective în ea însăşi şi că acestea sunt în
număr de 6 :
f1=r
f2=1-r
f3=1/r
f4=(r-1)/r
f5=1/1-r
f6=r/r-1
Mai mult, aceste şase funcţii formează un grup faţă de operaţia de compunere a funcţiilor, iar
tabelul lor de transformare este următorul :

17 Demonstraţia se face aplicând punctele intervalului (0,1) pe un semicerc, apoi proiectând semicercul pe dreapta reală.
18 Vezi, de exemplu : Neculai Stanciu, Diviziuni şi fascicule anarmonice, Concluziile după teoremele I.7, I.8 şi I.9.
 f1 f2 f3 f4 f5 f6
f1 f1 f2 f3 f4 f5 f6
f2 f2 f1 f4 f3 f6 f5
f3 f3 f5 f1 f6 f2 f4
f4 f4 f6 f2 f5 f1 f3
f5 f5 f3 f6 f1 f4 f2
f6 f6 f4 f5 f2 f3 f1

Acest grup este izomorf cu două grupuri bine cunsocute şi studiate de teoria grupurilor,
având un loc bine determinat în clasificarea grupurilor finite. Este vorba despre grupul
diedral notat D3 (sau câteodată D6) şi de grupul simetric S3 : primul reprezintă mulţimea
permutărilor mulţimilor de trei elemente, iar al doilea mulţimea simetriilor în plan ale unui
triunghi echilateral19.
Toate aceste trei grupuri sunt necomutative şi au tabele de compunere identice cu funcţia
identitate pe diagonală, cu două excepţii, unde pe diagonală apar funcţiile reprezentând cele
două excepţii (în cazul automorfismelor f1-...-f6 este vorba de f4 şi f5), iar funcţia identitate
apare în mod simetric faţă de diagonală, deasupra şi dedesubtul ei.
Vom descoperi mai târziu şi un alt grup care va juca un rol deosebit de important în teoria
Colceag, izomorf cu acestea pe care tocmai le-am prezentat. Acest lucru se va întâmpla în
capitolul „Fractalizarea propriu-zisă”.
Deocamdată vom constata că grupul automorfismelor dreptei proiective are nişte proprietăţi
speciale pe care Florin Colceag le-a folosit ca elemente de pornire în teoria sa a fractalilor
algebrici. A făcut acest lucru în acelaşi timp cu admiterea unor presupuneri, altele decât cele
menţionate în primul paragraf, iar acestea vor trebui ”dezghiocate” încetul cu încetul, unul
câre unul, pentru că nu sunt la vedere, adică nu sunt declarate a fi axiome ori principii de
bază ale construcţiei fractalilor algebrici. Ele se ivesc pe parcursul expunerilor din articolele
sale şi trebuie să le recunoaştem pentru a putea acorda importanţa filosofică pe care o implică
şi o merită.

Fără a proveni din numerologia ezoterică, dar şi fără a nega orice legătură cu aceasta, cele
şase funcţii din tabelul de mai sus au fost corelate cu mai multe alte structuri care implică
numărul şase. Florin Colceag a ales câteva obiecte geometrice şi vom vedea mai târziu de ce şi
cum. Este vorba tot despre elemente ale geometriei proiective sau mai bine zis de structuri
care au strânsă legătură cu geometria proiectivă şi am văzut bine de ce alegerea unor
asemenea structuri sunt importante pentru spiritul uman.
Una din structuri este aşa numita diagramă unicursală, o figură geometrică pe care o regăsim
în cele mai vechi timpuri şi care are rezonanţe adânci în gândirea filosofică şi mistică a
antichităţii. Ea se numeşte unicursală pentru că poate fi desenată fără a fi nevoie să se ridice
creionul de pe hârtie, adică dintr-o singură trăsătură şi arată astfel :

19 Wikipedia : http://en.wikipedia.org/wiki/Dihedral_group_of_order_6
 Figura 2

Ce legătură are această diagramă cu geometria proiectivă ?

Are, pentru că o buna parte din teoremele care stau la baza geometreiei proiective descriu
situaţii ori necesită construcţii geometrice care într-un fel sau altul conţin această figură.
Să luăm de exemplu a doua teoremă a lui Pappus din Alexandria20. Această teoremă afirmă că
dacă cele trei vârfuri de sus ale figurii 2 sunt colineare şi dacă şi cele trei vârfuri de jos ale
aceleiaşi figuri sunt şi ele colineare, atunci şi cele trei puncte de intersecţie din mijlocul
diagramei sunt tot colineare. O afirmaţie cât se poate de nebanală !
Iar lucrurile intersante nu se opresc aici : afirmaţia teoremei este adevărată indiferent dacă
linia determinată de cele trei puncte colineare de sus şi cu linia determinată de cele trei
puncte colineare de jos se intersectează sau sunt paralele.
Mai mult de atât, cele trei puncte de intersecţie de la mijlocul diagramei sunt colineare şi dacă
cele şase vârfuri ale diagramei sunt, nu ca la Pappus – pe două drepte – ci pe un cerc 21.
Această afirmaţie provine de la matematicianul francez din secolul al 17-lea, Blaise Pascal şi
se numeşte, (cum altfel ?), teorema lui Pascal.
Hotărât lucru această diagramă ”ascunde ceva magic” !!... şi nu întâmplător teorema lui
Pascal se mai numeşte şi teorema hexagramei mistice. Există 60 de moduri posibile de a
conecta între ele 6 puncte pe un cerc, iar teorema lui Pascal este adevărată pentru toate aceste
variante. De fapt hexagrama mistică este numele comun dat tuturor acestor configuraţii
posibile 22 ! Rezultă de aici că figura 2 este numai un reprezentant al tuturor acestora şi că
toate celelate sunt echivalente. Florin Colceag a ales să lucreze cu ea datorită faptului că din
reprezentările construcţiilor care se pot face ulterior, aceasta le generează pe cele mai simple
şi mai intuitive.
Dar lucrurile merg şi mai departe : de teorema lui Pascal este strâns legată teorema lui
Brianchon, care este dualul proiectiv al teoremei lui Pascal.
În acest punct trebuie să ne oprim pentru a vedea ce este dualitatea proiectivă.
Cu toate că, prin importanţa ei, această dualitate ar merita un capitol separat, nu i-l vom
acorda pentru a nu ne îndepărta prea mult de la scopurile prezentei lucrări. Vom aminti doar
principiul dualităţii, care afirmă că în geometria proiectivă orice afirmaţie adevărată în planul
proiectiv rămâne adevărată dacă înlocuim noţiunea de ”punct” cu aceea de ”dreaptă” şi pe
accea de ”dreaptă” cu aceea de ”punct”.
În spaţiul proiectiv cu trei dimensiuni principiul se referă la înlocuirea între ele a noţiunilor
de ”punct” şi ”plan”. şi pentru a simplifica puţin lucrurile din punct de vedere al exprimării,
deci al expunerii, nu vom mai folosi noţiunile de ”este cuprins în” sau ”se intersectează în”, ci
le vom înlocui cu ”sunt într-o relaţie de incidenţă”23 . Deocamdată această nouă înlocuire pare
lipsită de importanţă sau arată mai degrabă a problemă stilistică sau de gust, însă mai târziu
vom vedea că ea permite generalizări valoroase24.
20 Vezi notele 11 si 13, aici, teorema II.10 sau http://en.wikipedia.org/wiki/Pappus%27s_hexagon_theorem
21 Idem 11 sau 13, teorema II.14 sau teorema lui Pascal. Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Pascal%27s_theorem
22 Vezi : http://en.wikipedia.org/wiki/Pascal%27s_theorem#Hexagrammum_Mysticum
23 De exemplu, în loc de ”punctul A aparţine dreptei (a)” vom spune ”dreapta (a) şi punctul A sunt într-o relaţie de
incidenţă”, sau în loc de ”dreptele (a) şi (b) se intersectează în punctul C” vom spune ”dreptele (a), (b) şi punctul C sunt
într-o relaţie de incidenţă”
24 Relaţiile de incidenţă pot fi studiate în paralel cu relaţiile de echivalenţa şi cu relaţiile de ordine într-un cadru general,
În cazul particular al teoremei lui Pascal, principiul dualităţii afirmă că teorema rămâne
adevărată dacă înlocuim cele şase puncte de pe cerc cu dreptele tangente la cerc în acele
puncte25. Rezultă figura următoare :

Figura 3

Cu această din urmă consideraţie ne-am cam îndepărtat de titlul capitolului de faţă, figura 3
având doar o legătură vagă cu automorfismele dreptei proiective, în schimb are o legătură
strânsă cu diagramele folosite de Florin Colceag. Această nouă diagramă este şi mai
răspândită decât diagrama unicursală şi a fost corelată încă din cele mai vechi timpuri cu
înţelesuri mitice, mistice, ezoterice şi religioase nu numai în iudaism (de unde îi provine
numele de stea a lui David), ci şi în creştinism, islamism, hinduism, etc.
Aşa cum am anunţat mai devreme în capitolul de faţă, vrem să ne ocupăm cu mai multă
atenţie de corespondenţele pe care le face Florin Colceag între aceste diagrame, cele şase
automorfisme, şi alte elemente matematice sau extramatematice de care ne vom ocupa în
capitolele următoare.

VII. DIVERSE LEGĂTURI ÎNCRUCIŞATE : DIAGRAMA FEEDBACK

Prima noţiune despre care vom discuta şi cea mai importantă, respectiv ”cărămida
fundamentală” a teoriei fractalilor algebrici a lui Florin Colceag este aceea de feedback.
Deîndată ce îl auzim sau îl citim, acest cuvânt ne duce cu gâdul la biologie sau la automatică,
şi anume ne sugerează o buclă într-o diagramă care reprezintă un proces logic, biologic sau
de reglare electronică. O buclă poate fi reprezentată de un cerc sau de un şir de etape care se

algebric şi geometric în acelaşi timp. Vom vedea mai târziu cum se întâlnesc aceste structuri în cadrul teoriei categoriilor
şi cum pot fi aplicate pentru studiul ”geometriei” relaţiilor între noţiuni.
25 În această situaţie dreptele, care unesc vârfuruile opuse ale hexagonului circumscris cercului, sunt concurente (sau sunt
în relaţie de incidenţă cu un singur punct)
sfârşesc acolo unde au început. Rostul unei reveniri la început nu este însă rotirea la nesfârşit
în cerc vicios, ci corectarea unei situaţii, să-i zicem neconvenabile. Deci continuarea
procesului se face pe altă cale decât aceea pe care s-a ajuns la formarea buclei. Asta ne facem
să ne ducem cu mintea înapoi la figura 0 în care putem vedea modul în care se formează
raportul anarmonic. şi ce putem observa ? Vedem că la închiderea unui ciclu se intră pe alt
cerc, mai mare, dându-se naştere unei duble rotaţii. Sigur că nici această situaţie nu este o
soluţie prea fericită pentru că dacă nu întervedem nicio altă posibilitate de a continua
procesul pe căi diferite ne vom îvârti în două bucle închise în loc de una. Doar că acest
exemplu conţine ideea posibilităţii continuării drumului pe o cale nouă. şi aceasta este
ideea folosită de Florin Colceag în dezvoltarea teoriei sale.
El a constatat că în orice grup cu mai mult de trei elemente există un subgrup care conţine
două seturi de câte trei elemente care se generează reciproc, de exemplu :
1. În mulţimea Q a numerelor raţionale, pentru orice trei numere a, b, c, astfel încât a*b*c=1,
acestea generează un al doilea set de trei numere k, l, m, tot cu k*l*m=1, setul al doilea {k,l,m}
generându-l pe primul {a,b,c}. Fie a=x/y, b=y/z şi c=z/x. Atunci x/y*y/z*z/x=1.
şi mai fie k=a*b=x/y*y/z=x/z
l=b*c=y/z*z/x=y/x
m=c*a=z/x*x/y=z/y.
Se vede imediat că x/z*y/x*z/y=1
2. Un al doilea exemplu ar fi în grupul aditiv al numerelor întregi Z.
Dacă luăm a=x-y, b=y-z şi c=z-x, atunci a+b+c=0, elementul neutru al grupului aditiv.
Obţinem setul {k,l,m}, compunând două câte două elementele primului set :
k=a+b=x-y+y-z=x-z
l=b+c=y-z+z-x=y-x
m=c+a=z-x+x-y=z-y, iar
x-z+y-x+z-y=0
3. După acelaşi model se poate vedea că într-un spaţiu de funcţii în care luăm în considerare
compunerea funcţiilor ca operaţie de grup şi funcţia identitate ca element neutru, un set de
trei funcţii f, g şi h va genera prin compunere între ele două câte două funcţiile p, q şi r, dacă
f*g*h=Id.
Florin Colceag a numit aceste subgrupuri de câte 6 elemente cicluri.
Întorcându-ne la cele şase automorfisme {f1,....,f6} ale dreptei proiective din capitolul
precedent, se vede cu uşurinţă că şi ele formează un ciclu, însă acest ciclu are o caracteristică
specială : dacă în cazul general al ciclurilor aşa cum au fost prezentate în exemplele de mai
sus, există compuneri care scot rezultatul compunerii în afara reuniunii celor două mulţimi
generatoare (în exemplele noastre, în afara mulţimii {a,b,c,k,l,m}), ciclul {f1,....,f6} are structură
de grup, ceea ce se vede din tabelul de compuneri din capitolul anterior.
Pentru a vedea cum foloseşte Florin Colceag mai departe noţiunea de ciclu împreună cu
grupul automorfismelor {f1,....,f6} va trebui să privim puţin mai atent tabelul de compunere a
acestora ş poziţia elementului neutru, respectiv funcţia identitate f1.
Dacă în exemplele de cicluri 1,2 şi 3 de mai sus elementul neutru nu face parte din cele şase
elemente consitutuive ale ciclului, iar cele două seturi de elemente care se generează reciproc
sunt în număr egal de câte trei, în grupul automorfismelor {f1,....,f6}, f1 face parte din cele şase
funcţii luate în considerare.
Deci în cazurile 1, 2 şi 3 avem 6 elemente plus elementul neutru, în cazul automorfismelor
dreptei proiective avem 5 elemente plus elementul neutru deci acest din urmă caz nu este un
exemplu perfect pentru definitia dată iniţial de Florin Colceag ciclului, dar domnia sa a ales
să lucreze în continuare cu această mulţime de funcţii, deoarece ea generează o asimetrie care
permite ieşrea din dilema introdusă la începutul prezentului capitol, anume rotirea la
nesfârşit într-o buclă închisă. Ieşirea din această dilemă înseamnă găsirea posibilităţii
continuării drumului pe o cale nouă.
Să vedem despre ce este vorba :
f2, f3 şi f6 sunt propriile lor inverse, deci ele compuse cu ele însele dau f1.
Apoi f4 şi f5 sunt inverse una alteia f4*f5=f1 şi f5*f4=f1.
Astfel funcţiile f2, f3 şi f6 formează o grupare separată în mulţimea {f1,....,f6}, la fel şi funcţiile
f4 şi f5 formează alta grupare separată, cu toate că aceste grupări nu sunt grupările de
generatori aşa cum le-am văzut în exemplele 1-3 de mai sus. Putem spune că aceste exemple
au fost luate mai mult ca o justificare sau ca o introducere în ideea unei ciclicităţi, ca pregătire
pentru lansarea ideii cărămizii fundamentale a teoriei fractalilor algebrici care este ciclul
feedback cuplat cu diagrama unicursală.
De fapt acest cuplaj constă din următoarele elemente :
a.) Diagrama unicursală care este un „şablon de poziţionare”.
b.) Automorfismele {f1,....,f6}, din care numai f2,...,f6 se poziţionează pe vârfurile diagramei.
c.) Dacă am privi diagrama ca pe o matrice de 2 rânduri şi trei coloane, diferenţierea între
gruparea f2, f3, f6 şi gruparea f4, f5 se face trecând în mod variabil primele trei funcţii pe
poziţiile primelor doua coloane din diagramă (matrice) şi ultimele două funcţii tot în mod
variabil pe ultima coloana din diagrama-matrice.
d.) O serie de arce între vârfurile diagramei corespunzând compatibillităţii între diferitele
funcţii, respectiv arcul se trasează între două funcţii, iar la intersecţia vectorilor din diagramă
corespunzători celor două funcţii trebuie sa apară funcţia care este rezultatul compunerii.

Aceste 4 elemente ale cuplării arată în felul următor26 :

Figura 4

26 Bogdan Cismariu : Obţinerea feedbackurilor conform teoriei modelării sustenabile a d-lui Florin Colceag
sau aşa :

Figura 5

Regula de utilizare a vârfurilor şi arcelor este următoarea :

Dacă plasăm pe două vârfuri ale diagramei unicursale două funcţii legate între ele printr-un
arc, atunci la intersecţia liniilor din diagramă care încep cu poziţiile celor doua funcţii trebuie
să fie rezultatul compunerii lor, aşa ca în exemplul următor : fie f2 şi f3 două din acele funcţii.
(În acest exemplu ele sunt notate cu majuscule F2 şi F3)20

20 Idem
 Figurile 6, 7 şi 8

şi în continuare poziţionăm rezultatul compunerii F2 cu F5, anume F6, astfel încât să

închidem un triunghi cu două linii din diagramă şi un arc. La fel cu F3 şi F5 generând F2. Se
vede că fiecare linie din diagramă poate participa la două triunghiuri închise prin arce.
Desenele care urmează, extrase din lucrarea lui Bogdan Cismariu, ilustrează cum se pot
completa, în funcţie de poziţiile ocupate iniţial de aceste două funcţii F2 şi F3, toate vârfurile
diagramei unicursale.
Este de menţionat că liniile din diagramă care participă la un triunghi sunt desenate îngroşat,
iar arcele care închid triunghiul sunt desenate cu roşu. Astfel, din aproape în aproape, se
adaugă una câte una funcţiile care sunt rezultate ale compunerii celor din faza anterioară.
Încă un fapt important : oricum am lua funcţiile şi poziţiile iniţiale, funcţia F1 nu apare
nicăieri : cele şase vârfuri ale diagramei se ocupă în mod variabil de către cele cinci funcţii
F2,....,F6, ceea ce dă naştere la o multitudine de posibilităţi de combinare, deci de cuplaje
diferite între diagrama unicursală şi automorfismele dreptei proiective.
 Figura 9

Ar mai trebui adăugat că acest exemplu de diagramă ale cărei şase vârfuri sunt ocupate cu 4
funcţii (F2, F3, F5 şi F6) se numeşte în terminologia Colceag feedback stabil. Stabilitatea în
această accepţiune este reprezentată de faptul că toate arcele trasate cu roşu în figurile 4 sau 5
există şi reprezintă compuneri efective între cele 4 funcţii plasate aşa cum se vede în figura 9.
Teoria Colceag ia însă în considerare toate combinaţiile posibile ale celor 5 funcţii F2,....F6 pe
cele 6 poziţii ale diagramei unicursale şi de aceea apar cu siguranţă şi configuraţii în care, pe
baza relaţiilor de compunere, nu se pot închide cu arce (trasate cu roşu) triunghiuri între
anumite funcţii plasate pe anumite poziţii. Deci există cuplaje funcţii/diagramă/arce în care
nu se pot trasa decât 5, 4, 3, 2, unul sau niciun arc, datorită acestei incompatibilităţi între
rezultatul compunerii a două funcţii şi funcţia plasată pe locul în care ar trebui să existe acest
rezultat al compunerii. Teoria Colceag numeşte o astfel de situaţie feedback instabil.
 VIII. CATEGORII TRIANGULATE ŞI O GEOMETRIE A RELAŢIILOR

Să încercăm să găsim semnificaţii pentru aceste cuplaje între elemente matematice sau
metamatematice atât de disparate.
Ne putem întreba, de exemplu, ce legătură au automorifismele dreptei proiective, care sunt
un grup de funcţii, cu diagrama unicursală, care este o figură geometrică în plan şi cu
stabilitatea, care este un concept din teoria automatelor sau din fizică.
Pe de altă parte este izbitor faptul că teoria Colceag face apel la structuri matematice bazate
pe numărul 6, mai ales că diagrama unicursală şi grupul automorifismelor dreptei proiective
nu sunt singurele legate de acest număr şi care apar în această teorie. Tot aici întâlnim
reprezentări bazate pe cub sau pe octaedru27, acestea având, de asemenea, alte semnificaţii
decât cele ale geometriei în plan sau în spaţiu, fie ea proiectivă sau afină.
Începând cu funcţiile, care, cu siguranţă, nu sunt nişte simple puncte şi continuând cu tot
contextul teoriei Colceag pe care îl vom analiza mai departe, context bazat pe noţiunile de
spaţiu informaţional, spaţiu suport şi spaţiu semantic, constatăm că avem de a face cu o
matematică operând mai mult decât cu obiecte matematice standard, avem de a face cu o
matematică a noţiunilor şi a relaţiilor între noţiuni.
Această matematică există de cel puţin cinci sau şase decenii şi se numeşte teoria categoriilor.
Ea permite operarea cu structuri logice28, cu procese fenomenologice29, cu noţiuni abstracte,
fie ele chiar şi din afara matematicii.
Într-adevăr, lucrările d-lui Florin Colceag se ocupă mai puţin de fundamentarea elementelor
matematice şi filosofice ale teoriei sale, ci mai mult de aplicaţii în domeniul relaţiilor între
noţiuni, ponderea principală fiind asupra sistemelor informaţionale şi noţionale şi a
stabilităţii acestora rezultată din libertatea circulaţiei informaţiei.
Ce poate fi mai general decât nişte ”ceva”-uri nespecificate, numite mulţimi şi elementele
acestora, cu care ne-am obişnuit din matematică ?
Alte ”ceva”-uri şi mai puţin specificate ori caracterizate, asamblate prin aceea că în interiorul
acestor ansambluri există corespondenţe, iar aceste corespondenţe au o anumită regularitate
şi stabilitate, date de comutativitatea unor diagrame.
Despre cel fel de diagrame este vorba ?
Despre reprezentarea prin săgeţi a unei generalizări a noţiunii de funcţie, numită functor şi
despre compunerea acestor functori.
Despre câteva elemente de bază din teoria categoriilor pentru nespecialişti şi despre
aplicaţiile acesteia în psihologie şi logică, în special în legătură cu studiile lui Jean Piaget se
poate citi în lucrarea lui Yair Neuman30.
Teoria Colceag foloseşte un anumit tip de categorii, anume categoriile triangulate. Acestea
sunt caracterizate în primul rând prin existenţa triunghiurilor distincte şi printr-o anumită
schemă de aranjare a obiectelor şi a săgeţilor care alcătuiesc diagramele de comutativitate.
Nu vom da definiţia exactă31, ci ne vom limita în a privi acea schemă specială menţionată mai

27 Două figuri duale proiectiv : celor 6 feţe şi 8 vârfuri ale cubului îi corespund cele 6 vârfuri şi 8 feţe ale octaedrului.
28 Jean Piaget, Tratat de logică operatorie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, pg. 296
29 Mihai Drăgănescu....
30 Yair Neuman....
31 http://en.wikipedia.org/wiki/Triangulated_category
sus. Este vorba de un ocatedru, adică o figură geometrică având 6 vârfuri. Vom încerca să
găsim o corespondenţă între diagrama unicursală şi octaedru, respectiv această
corespondenţă se va dovedi a fi o legătură foarte strânsă, deoarece figurile se pot obţine una
din cealaltă prin deformare continuă.

B B

A
C
A C

F D F D

E
E

Figura 10

Diagrama unicursală din stânga figurii 10 este în plan. Dacă începem să răsucim punctele B şi
E în direcţia indicată de săgeţi, scoţându-le din plan şi ducând B deasupra planului în care au
rămas punctele A, C, D şi F, formând un patrulater, iar punctul E ducându-l dedesubtul
B
acestui plan, am obţinut scheletul unui octaedru.
Rămâne să analizăm aceeaşi transformare dacă ţinem seama şi de arce. Două arce sunt deja
trasate sub formă de linii punctate, anume AC şi DF. În următoarea figură vor apărea ca o
linie continuă trasată cu roşu. Liniile punctate AF şi CD apar doar pentru a sublinia faptul că
A plan. Ele vor apărea în
punctele A, C, D şi F sunt în acelaşi C figura următoare tot ca linii
punctate.
În final putem să comparăm figura 11 cu figura 12, acesta din urmă fiind preluată din
Wikipedia, de la adresa din nota 25.
Ambele reprezintă transformări, treceri în lanţ de la un obiect matematic la altul, de la o
noţiune la alta, un graf de concepte.

F D

E
 Figura 11

Figura 12

Privind atent cele două figuri 11 şi 12 constatăm că ele nu sunt identice, există diferenţe în
orientarea arcelor, săgeţii X-->Z' nu îi corespunde o transformare pe linia punctată AF, etc.
Prin urmare nu vom considera o categorie triangulată ceea ce teoria Colceag descrie sub
numele generic de ciclu feedback ori ceea ce în lucrarea de faţă am numit cuplarea între
diagrama unicursală şi grupul automorfismelor dreptei proiective, însă putem să observăm
unele asemănări care ne vor permite să facem pe parcusul lucrării şi alte asocieri sau
comparaţii între categoriile triangulate şi teoria ciclurilor feedback.
Ansamblul de triunghiuri comutative realizează compatibilitatea transformărilor în cadrul
ansamblului de obiecte matematice, respectiv în cadrul ansamblului de noţiuni, ceea ce
însemnă că ansamblul de noţiuni este coerent, nu conţine contradicţii, neconcordanţe,
„rupturi”, etc. Cu alte cuvinte, dacă privim informaţia ca pe un flux, putem să considerăm că
informaţia circulă în mod armonios şi nestingherit în cadrul sistemului reprezentat de o
anumită diagramă aleasă.
Sistemele informatice pot fi însă deosebit de complexe, ceea ce înseamnă că o singură
diagramă cu şase vârfuri nu este suficientă. Va trebui să compunem foarte multe asemenea
diagrame pentru a putea spera să modelăm un proces în care ”curge” informaţie.
De ce nu sunt suficiente teoria grafurilor şi teoria automatelor pentru acest scop, aşa cum
ne-am obişnuit să gândim în legătură cu procesele informatice, vom vedea în capitolele
următoare. De asemenea vom afla, cu puţin mai multă răbdare, şi ce legătură au toate aceste
cu noţiunea de fractal, deoarece până în această fază a prezentării, din tot ceea ce s-a
menţionat până în prezent, nimic nu pare să aibă legătură cu titlul : Structuri fractale în
gândire şi în Univers.....

IX. TREI SPAŢII NEOBIŞNUITE

Normal ar fi să continuăm cu circulaţia informaţiei şi cu modalitatea de a cupla mai multe

diagrame pentru a putea reprezenta procese mai complexe, analizând circulaţia ei pe un
ansamblu de diagrame.
Totuşi pare mai important de analizat mai atent ce vrem să reprezentăm cu un asemena
ansamblu, respectiv să ne formăm o imagine mai clară despre ceea ce teoria Colceag
consideră a fi cele trei spaţii non-matematice, sau poate cel mult meta-matematice :
Spaţiul informaţional, spaţiul suport şi spaţiul semantic.
Cuvântul ”spaţiu” are în această situaţie un înţeles vag care face mai degrabă apel la intuiţie
decât la posibilitatea de a realiza o definire şi o descriere exactă. Mai mult, am argumentat
într-o altă lucrare32 că aceste trei spaţii realizează o îngemănare atât de strânsă încât, aplicând
puncte de vedere diferite, se pot transforma unul într-altul.
Argumentarea se baza în primul rând pe concepţia lui David Bohm despre îngemănarea între
informaţie şi materie : ”Acest tandem, privit în lumina concepţiei lui David Bohm despre ceea
ce el numeşte minte-materie sau ceea ce, după părerea mea, Drăgănescu numeşte
informaterie este bazat pe următorul principiu : orice structură conţine şi este reprezentată de
informaţie care are ca purtător elemente care la rândul lor sunt şi ele structuri, care le rândul
32 Cristian Andreescu : Structuri îngemănate şi îngemănarea fenomenelor de explorare , articol în volumul: PLANETA
PĂMÂNT-PLANETĂ VIE Vol. 2, Editura AGIR, Bucuresti, 2015.
lor conţin informaţii care au ca purtător alte structuri, etc. Acest lanţ nu are capăt.”
Citatul nu este suficient pentru că argumentarea aceasta nu cuprinde şi semantica. De aceea,
în aceeaşi lucrare apare şi completarea cu ideea de semnificaţie, existentă chiar şi în cazul
sistemelor celor mai simple, nevii : putem să considerăm că sistemele fizice îşi pot transmite
unul altuia semnificaţie dacă ele iau parte împreună la un proces care depinde de
compatibilitatea structurilor lor. Cu alte cuvinte, procesul de interacţie are loc dacă structura
unuia din sisteme permite cuplarea cu structura celuilalt şi am putea spune că sistemele ”au
înţeles mesajul dat unul celuilalt” dacă pe baza compatibilităţii structurilor, interacţia este
declanşată, dacă ea are loc.
”Iată cum apare această triplă îngemănare :
·                     Structurile sunt purtătoare (depozitare, memoratoare) de informaţie
·                     Procesele sunt canale de transmitere a informaţiei
·                     Orice proces este bazat pe interacţiuni între sisteme (structuri), iar declanşarea
unei interacţii reprezintă recunoaşterea obiectivă a semanticii informaţiei transmise.
·                     Orice sistem (structură) este bazat pe acţiunea unor procese.”26.

Ne amintim acum că în capitolul despre informaţie am propus echivalenţa noţiunii de

informaţie cu aceea de structură.

Pe baza acestei introduceri am putea să considerăm că acele trei spaţii din titlul capitolului de
faţă sunt constituite astfel :
Spaţiul suport este un ansamblu de sisteme (care pot fi vii sau nevii) către care mintea în curs
de explorare îşi îndreaptă atenţia, pe care îl ”izolează” mental33 de mediul său pentru a-l
studia.
Spaţiul semantic este reprezentat de alt ansamblu : acela al legăturilor potenţiale de
compatibilitate structurală între sistemele primului ansamblu.
Spaţiul informaţional este acela al legăturilor realizate între structurile ori substructurile
compatibile ale ansamblului de sisteme, realizare manifestată prin interacţiunile declanşate
efectiv, adică prin procesele care au loc în cadrul primului ansamblu de sisteme.
şi acum să continuăm argumentarea din lucrarea amintită, cu următorul exemplu :
”Un proces se declanşează atunci când apare o stare de dezechilibru în sistem. Într-un sistem
fizic informaţia este reprezentată de structura acestuia, iar suportul informaţiei, deci al
structurii este însuşi sistemul luat în considerare. Semnificaţia informaţiei este stabilitatea,
respectiv invarianţa în cazul unui echilibru stabil, sau acţiunea, cuplajul, derularea unui
proces în cazul apariţiei unui dezechilibru. În funcţie de tipul dezechilibrului procesele care
pot lua naştere pot fi diferite. Exact aceasta este semnificaţia : sistemul „interpretează” un
anumit tip de dezechilibru, dându-i semnificaţia acelui proces pe care trebuie să-l
declanşeze şi să-l urmeze.
Putem să privim însă lucrurile şi din alt punct de vedere : cel dinamic. Dacă luăm
desfăşurarea procesului drept sistem dinamic, atunci însăşi această desfăşurare este o
structură temporală şi reprezintă o informaţie. Ea poate fi o rezonanţă, o ritmicitate, un
pattern temporal.  Spaţiul ei suport va trebui să fie un suprasistem dinamic care să cuprindă

26 Idem
33 Chiar dacă mintea ”vede” legăturile ansamblului de sisteme cu mediul acestuia şi încearcă să se ”plieze” pe logica lui
internă, implicită, însăşi îndreptarea atenţiei este un proces de izolare mentală.
şi un alt sistem capabil să „rezoneze”cu sistemul dinamic iniţial, să realizeze un „cuplaj” cu
patternul menţionat. Semnificaţia în acest caz este chiar cuplajul, rezonanţa : dacă
suprasistemul de mai sus cuprinde nu doar singur sistem dinamic, ci o multitudine, cuplajul
se realizează numai cu acele sisteme care au capacitatea de a rezona, adică acelea care
„recunosc patternul”, care-l „înţeleg”.
Putem să nu ne oprim nici aici. Am putea lua ceea ce adineauri am numit semnificaţie, adică
patternul, drept informaţie. Atunci canalul de transmitere a patternului este spaţiul suport
(unda rezonantă, de exemplu), iar semnificaţia este dată de ceea ce se întâmplă după ce
sistemele au intrat în rezonanţă.
Vreau să subliniez că spaţiul informaţional, spaţiul suport şi cel semantic pot lua locul unul
altuia în funcţie de modul în care explorăm, reprezentăm şi interpretăm un proces ori un
sistem.”
Să revenim la ”izolarea mentală” menţionată puţin mai sus. Oricât ar fi de evoluată
modalitatea de explorare a realităţii, oricât de neperturbatoare ar fi această, nu putem trece de
faptul că tot ceea ce afirmăm despre realitatea obiectivă sunt de fapt afirmaţii despre
interacţiunea între inteligenţa umană şi o inteligenţă pe care o postulăm a fi obiectivă. Din
fericire, aceste inteligenţe sunt compatibile, presupunere pe care am făcut-o chiar la începutul
acestei lucrări şi pe care ne bazăm.
Un rezultat al existenţei acestei interacţiuni este acela că în mintea umană se nasc modele de
interogare a realităţii . Acestea pot avea grade diferite de complexitate, însă la o primă
clasificare brută am putea spune că există modele care se ”pliază” mai mult pe ceea ce face
mintea în cursul explorării realităţii, iar altele caută să înţeleagă structura însăşi a circulaţiei
obiective a informaţiei.
Primul model crează un ansamblu de ”plase” de măsurători ale celor mai felurite mărimi
fizice, mărimi cu ajutorul cărora ”prindem” proprietăţile sistemelor studiate. Acest ansamblu
poartă numele de domenii de măsură şi scale corespunzătoare respectivelor domenii.
Celălalt tip de model este reprezentat de lucrările lui Jean Piaget, Buckminster Fuller, Nassim
Haramein ori de teoria Colceag, acestea fiind date cu titlul de exemplu, nicidecum nu sunt o
înşirare exhaustivă34. De fapt sunt cele cu care este familiarizat autorul textului de faţă. Şi aici
este vorba tot de un fel de „plasă”, aceasta este însă mult mai complexă şi adaptabilă atât la
relaţiile între sisteme, cât mai ales la relaţile între semnificaţiile intrinseci ori explicitabile
determinate de aceste sisteme.
Fie că este vorba de primele sau de cele menţionate mai apoi, ambele tipuri de reţele prezintă
structuri fractale, cu specificaţia că folosim noţiunea de „fractal” în sens extins şi, iată.....
începem să întrezărim o legatură cu titlul lucrării de faţă.

34 Ca sa nu mai vorbim de faptul ca au fost lansate si alte concepte din aceeasi categorie semantica: logica fractala, fractali haotici......
 X. SĂ ÎNCERCĂM SĂ DESCHIDEM SUBIECTUL :
FRACTALII ÎN SENS CLASIC şI CÂTEVA EXEMPLE DE FRACTALI ÎN SENS LĂRGIT

Pentru a putea înţelege cadrul general pe care dorim să-l creionăm cu ajutorul acestui text va
trebui să prezentăm şi un scurt istoric al apariţiei noţiunii de fractal şi să urmărim cât de
departe s-a extins acest concept, ajungând să acopere arii pe cât de vaste, pe atât de vagi, apoi
să încercăm să întrezărim cât din aceste arii poate fi restrâns prin definire cu ajutorul unei
minime rigori matematice.
Fractalul a fost introdus ca atare şi în mod riguros pentru prima dată de Benoit Mandelbrot în
1975 şi a devenit un concept clasic în matematica modernă. El poate fi privit ca un şir ai cărui
termeni se obţin iterativ fiecare din precedentul şi care au proprietatea de autosimilaritate.
Adică : dacă, de exemplu, termenul cu indice ”n” este o figură geometrică alcătuită din
elemente geometrice simple, termenul ”n+1” va fi o figură geometrică alcătuită din elemente
geometrice asemenea cu acelea care alcătuiresc figura termenului ”n”, iar procedeul de
iteraţie trebuie să fie unul bine definit, în sensul că trebuie să existe o regulă clară care
stabileşte cum se obţine termenul ”n+1” din termenul ”n”
Până la Mandelbrot au existat mai multe etape de apariţii ale unor mulţimi cu proprietăţi
”ciudate” care au ajuns să fie clasificate toate în categoria fractalilor35.
În prezent există mai multe abordări care depăşesc cu mult accepţiunea de mai sus a acestui
termen, astfel încât autosimilaritatea privită ca o corespondenţă între figuri geometrice
asemenea să devină o corespondenţă de structuri categoriale.
Atâta timp cât termenii şirului erau figuri geometrice în spaţiul real R2 sau R3, se putea
calcula o dimensiune a limitei şirului pentru n tinzând către infinit, această dimensiune fiind
una fracţionară, între 1 şi 2 sau între 2 şi 3. Numele de fractal provine din această idee de
dimensiune fracţionară.
Extinderea noţiunii la ”spaţiile” în care se reprezintă geometrii ale relaţiilor, acest tip de
calcul dimensional nu mai este posibil, de aceea legătura între orice tip generalizat de fractal
şi noţiunea de dimensiune fracţionară se pierde, rămân însă autosimilaritatea şi iteraţia, şi
acestea, tot într-un sens generalizat, aşa cum vom vedea mai târziu.
O altă noţiune strâns legată de aceea de fractal, mai ales din perioada de începuturi, când se
punea un accent deosebit pe descrierea problemelor care nasc soluţii cu structură fractală,
este aceea a scalelor. Este de notorietate problema măsurării conturului coastei Angliei,
folosindu-se scale din ce în ce mai fine, respectiv unităţi de măsură din ce în ce mai mici,
aceasta fiind un exemplu clasic de explorare a unui fenomen obiectiv, explorare care dă

35 http://en.wikipedia.org/wiki/Fractal#History
sau http://ro.wikipedia.org/wiki/Fractal#Istorie
sau http://ro.wikipedia.org/wiki/Fractal#Autosimilaritate
naştere la reprezentări fractale36.
Cea mai simplă structură de tip fractal care nu este însă un fractal propriu-zis pentru că face
parte dintr-un spaţiu euclidian real, dar nu are dimensiune fracţionară, este un sistem infinit
de scale, indiferent cărei mărimi fizice îi aparţin unităţile ei de măsură.

În „Rezonanţe37” este descrisă o „fractalizare” a scalelor unei mărimi fizice. Este vorba de
subîmpărţirea şi supraîmpărţirea clasică a unităţilor de măsură prin diviziune cu 10 şi prin 
multiplicare cu 10.
Să reluăm tema şi să o detaliem :
Să presupunem că un aparat măsoară o mărime fizică şi că valoarea citită este 101 unităţi.
Acelaşi sistem fizic este măsurat apoi pentru aceeaşi mărime fizică cu un aparat mai sensibil
şi acesta indică după un şir de măsurători 1015; 1017; 1014 deciunităţi şi apoi cu incă unul şi
mai sensibil, obţinându-se un nou şir de măsurători 10152; 10157 şi 10153 centiunităţi.
Din punctul de vedere al aparatului celui mai puţin sensibil valorile 5, 7 şi 4 sunt egale cu
zero, la fel şi pentru aparatul care măsoară în deciunităţi, valorile 2, 7 şi 3 sunt egale cu zero.
Egalarea cu zero a acelor valori se face din cauză că aparatele respective nu pot discerne acele
valori din cauza sensibilităţii lor reduse raportată la acestea.
Notând cu Z mulţimea numerelor întregi şi cu Q mulţimea numerelor raţionale, avem în acest
exemplu o funcţie f care transformă o valoare într-una de 10 ori mai mare, adică f:Z--->10Z,
astfel f(1015)=10150, f(1017)=10170, f(1014)=10140 şi o altă funcţie g, care nu este definită
simetric  g:10Z--->Z şi nici g:Q--->Q,
ci  g:Z--->Z şi care face transfomări de tipul următor :
g(10152)=10152/10-0.2=1015,         g(10157)=10157/10-0.7=1015,    g(10153)=10153/10-
0.3=1015.
Asta înseamnă că pentru orice x aparţinând mulţimii {10150, 10152, 10152,.....10159},
g(x)=1015, adică un aparat mai puţin sensibil nu discerne diferenţa între aceste numere, ceea
ce iarăşi înseamnă că le consideră echivalente, adică funcţia g induce o relaţie de echivalenţă E
în ZxZ, astfel :
aEb prin definiţie, dacă şi numai dacă a-b<10 sau b-a<10.
Atunci pentru orice x aparţinând mulţimii {0,1,2,3......,9}, g(x)=0, adică nucleul funcţiei g este
mulţimea  {0,1,2,3......,9}.
Să luăm cazul a două numere care nu îndeplinesc condiţia de definire a relaţiei E.
Fie ele 101 şi 10157. Conform definiţiilor, g(101)=10, iar g(10157)=1015. Se vede că clasa de
echivalenţă după relaţia E a numărului 101 este mulţimea  {100,101,102,103......,109}, iar a
numărului 10157 este mulţimea {10150,10151,10152,10153......,10159}.
Mulţimea claselor de echivalenţă date de relaţia E va fi (notăm clasa lui x cu [x]):
{[0]={0,1,2,3....9},[1]= {10,11,12,13,...19},[2]={20,21,22,23,....29},.....[9]={90,91,92,....99},

36 http://en.wikipedia.org/wiki/Coastline_of_the_United_Kingdom
37 Vezi notele 3 şi 6
[10]={100,101,102,....109},[11]={110,111,112,....119},........,[20]={200,201,.....209},
[99]={990,991,992,.....999}, [100]={1000,1001,1002,.....1009},[101]={1010,1011,.......1019},.......}.
Scris prescurtat, această mulţime va fi :
[E]={[0],[1],....[9],[10],[11],.....[99],[100],[101],.....}= adica tot Z.
Dacă aplicăm iarăşi funcţia g, astfel încât să obţinem o relaţie de echivalenţă de acelaşi tip ,
având g([x])=0 pentru orice [x] din Z,
obţinem clase
[[E]]={[[0]],[[1]],[[2]],.....[[9]],[[10]],[[11]],......}=Z.
Rezultă că funcţia g definită în mod iterativ pe câte o mulţime de clase de echivalenţă de clase
de echivalenţă de ......., etc. induce următorul şir :
...--->Z--->Z--->Z--->.....---> Z---> Z--->....
Dar dacă intenţionăm să prezentăm în mod unitar acest proces repetitiv constatăm că ceea ce
este cu adevărat interesant se petrece de la 0 la 9, fie că este vorba de numerele propriu-zise,
fie că avem de a face cu clasele de echivalenţă ale acestor numere, indiferent de ”ordinul”
acestor clase.
Dacă notăm cu Z/10Z grupul factor obţinut din grupul Z prin relaţia de echivalenţă E definită
mai sus, înseamnă că un şir infinit de scale duce la şirul următor :
…........-->Z/10Z--->Z/10Z--->Z/10Z--->.......... 
 
Ne-am putea imagina că prin întoarcerea săgeţilor obţinem trecerea inversă între scale, dar nu
este aşa : aceasta se obţine definind 10 funcţii f0,f1,f2,......,f9:Z--->Z, care să realizeze următorul
lucru :
f0(1)=10, f1(1)=11, f2(1)=12, etc., adică fn(x)=10x+n, cu n între 0 şi 9 şi x apaţinând lui Z.
Rezulă că dacă vrem să întoarcem săgeţile şirului ...-->Z--->Z--->Z--->.....---> Z---> Z--->....,
nu vom obţine ….<---Z<---Z<---Z<---.....<--- Z<--- Z<---..., ci o “explozie fractală” de şiruri
prin faptul că de la fiecare Z din şir pleacă câte 10 săgeţi către 10 copii ale lui Z şi aşa de la
fiecare copie a lui Z mai departe la infinit.
Se poate verifica faptul că acelaşi lucru se întâmplă dacă înlocuim Z cu  Z/10Z :
 
Z/10Z={[0],[1],.....,[9]}
f0([0])=0 Є [0], f1([0])=1 Є [1],......., f9([0])=9 Є [9]
f0([1])=10 Є [0], f1([1])=11 Є [1],......, f9([1])=91 Є [1]
…........................................................................................
f0([9])=90 Є [0], f9([1])=91 Є [1],............f9([9])=99 Є [9]
Astfel, avem, recapitulând, fi(x)=i pentru orice x şi i Є Z/10Z, ca în figura următoare :
 Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z

Z/10Z

f0 Z/10Z
f1

f2

Z/10Z
f3

f4
Z/10Z Z/10Z

f5

f6
Z/10Z

f7
Z/10Z
f8

Z/10Z
f9

Z/10Z Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z
Z/10Z
Aceste structuri sunt expresia faptului că mintea umană în starea ei de funcţionare raţională, 
logică, explicită, încearcă să ”prindă” realitatea obiectivă cu ”plasa scalelor” mărimilor fizice.
Scalele şi subîmpărţirile, respectiv supraîmpărţirile lor sunt creaţia acestui mod de funcţionare
a minţii.   
Acesta este util pentru obţinerea de date din ce în ce mai precise despre funcţionarea
sistemelor fizice. Dar mai are o utilitate neaşteptată : poate face deosebirea între un mediu
continuu şi unul discret. Aplicarea acestei ”plase cu ochiuri egale”, mai bine zis, aplicarea
acestui şir de ”plase cu ochiuri egale”, dar din ce în ce mai fine poate surprinde la un moment
dat ”rupturi” de continuitate existente în mod obiectiv. Acest fenomen se petrece şi atunci
când fotografiem acelaşi obiect cu aparate având rezoluţia din ce în ce mai bună. Astfel, o
suprafaţă uniform verde ar putea revela la un moment dat în cursul unui asemenea şir de
fotografii, faptul că verdele este consitituit din fire de iarbă.
Este justificat să folosim instrumente ”inginereşti” pentru a ”capta” imaginea realităţii, dacă
acestea evidenţiază structuri obiective, cum ar fi această tocmai menţionată relaţie
continuu-discret. Cu ajutorul construcţiei artificiale a scalelor iterative putem descoperi ceea
ce este mai ascuns : adevăratele ”scale” ale Universului, bazate nu pe măsurare din exterior,
ci pe circulaţia informaţiei în interiorul elementelor sale.
Dar pentru a urmări acest alt fel de ”scale”, va trebui să nu mai măsurăm ”cu rigla”, ci cu
mintea deschisă, cu concepte, cu relaţiile între acestea, sau altfel spus, cu categorii. Trebuie ca
mintea în integralitatea ei să pătrundă în zonele cele mai profunde ale realităţii, acolo unde
diferenţa între obiectiv şi subiectiv începe să piară.
 XI. CLASIFICĂRI

Să pornim de la o schemă simplă care se regăseşte şi la Jean Piaget38, în al său tratat de logică
operatorie, şi în capitolele de geometrie finită, cum ar fi de exemplu Beutelspacher şi
Rosenbaum39 și să ne amintim că am anunțat acest subiect exact în încheierea capitolului
V bis. (CÂTEVA ASPECTE ALE EVOLUȚIEI IDEILOR GEOMETRIEI PROIECTIVE), când
vorbeam despre aplicarea relațiilor de incidență la noțiuni și la semnificațiile acestora.

În ambele lucrări apare următoarea figură care reprezintă o clasificare a speciilor biologice în
familii, genuri, regnuri, etc. şi a indivizilor în fraţi, şi veri de diferite grade. Aceste clasificări
duc la scheme cu structură de tip fractal foarte asemănătoare cu aceea corespunzătoare
scalelor mărimilor fizice, însă particularitatea acestor scheme este că ele nu se mai aplică
„mecanic” (sau „inginersşte”, dacă preferaţi aşa) şi în mod uniform pe orice sistem studiat, ci
vor trebui neapărat corelate semantic cu sistemele care sunt pe cale de a fi clasificate. De aceea
ramurile aparţinând acestor structuri arborescente nu mai sunt egale şi nici egal repartizate,
iar relaţiile reprezentate de ele au o corespondeţă semantică bine definită.
Dacă la structura arborescentă a scalelor mărimilor fizice semantica poate fi eventual obţinută
în fiecare caz în parte prin integrarea tuturor datelor obţinute prin măsurători, la clasificări
semantica este prezentă încă de la început şi este definitorie pentru relaţiile care generează
clasificarea.

Să considerăm schema ca fiind un arbore genealogic simplificat, în sensul că sunt reprezentaţi

38 Vezi nota 22
39 Beutelspacher, A. Rosenbaum, U. : Projective Geometry : From Foundations to Applications Cambridge University Press 1998
descendenţii unei singure persoane, doar pe linie paternă.
Avem fiii aceluiaşi tată pe nivelul 1, nepoţii aceluiaşi bunic pe nivelul 2 şi strănepoţii aceluiaşi
străbunic pe nivelul 3.
Dar pe nivelul 2 putem considera şi fiii a doi taţi diferiţi, iar pe nivelul 3 atât fiii a 4 taţi
diferiţi, cât şi nepoţii a doi bunici diferiţi.
Ce relaţii există între aceste relaţii şi ce fel de clase determină aceste relaţii ? Aceasta este
întrebarea pe care şi-a pus-o Jean Piaget în legătură cu o schemă de acest tip.
Să observăm că pe nivelul 3 există trei relaţii de echivalenţă diferite :
– sunt fiii aceluiaşi tată, relaţie notată cu T
– sunt nepoţii aceluiaşi bunic, relaţie notată cu B
– sunt strănepoţii aceluiaşi străbunic, relaţie notată cu S.
Dacă considerăm mulţimea M a tuturor punctelor din schemă ca o reuniune a celor trei
niveluri N1, N2, N3 plus punctul singular, ascendentul unic A, avem M= AUN1UN2UN3.
Atunci S este o relaţie de echivalenţă în N3XN3, B este oe relaţie de echivalenţă în N2XN2, iar
T este o relaţie de echivalenţă în N1XN1 şi împarte N1 în clase de echivalenţă, astfel încât în
fiecare clasă să fie toţi fraţii care sunt fii ai aceluiaşi tată şi niciun fiu al unui tată diferit. Ca în
cazul oricărei relaţii de echivalenţă, clasele sunt disjuncte.
În acelaşi timp, o clasă după T este inclusă într-o clasă după B, care la rândul ei este inclusă
într-o clasă după S.
Dar mai avem o relaţie de echivalenţă în T' inclusă în N2XN2 conform căreia taţii celor din
nivelul N3 pot sau nu să fie fii ai bunicilor celor din N3.
Relaţia T' este constituită identic cu relaţia T, însă este definită pe altă mulţime : pe când T
este submulţime a lui N3XN3, T' este inclusă în N2XN2. Regula de constituire geometrică este
că toţi fiii aceluiaşi tată sunt legaţi direct de predecesorul lor, fără niciun punct intermediar,
predecesor care este acelaşi pentru toţi.
Nivelul N3 este reuniunea disjunctă a claselor de echivalenţă după S, dar în acelaşi timp este
şi reuniunea disjunctă a claselor de echivalenţă după B sau după T.
Cu toate că toate cele trei relaţii definesc echivalenţe, acestea se pot ordona după ”stricteţe”,
adică relaţia ”sunt fiii aceluiaşi tată” este mai restrictivă decât ”sunt nepoţii aceluiaşi bunic”,
care la rândul ei, este mai restrictivă decât ”sunt strănepoţii aceluiaşi străbunic”.
Avem aşadar un ansamblu de clase de echivalenţă ordonat prin incluziune, date de un
ansamblu de relaţii de echivalenţă ordonat prin implicare.
Clasele de pe acelaşi nivel sunt disjuncte, chiar dacă relaţiile de echivalenţă pe un nivel nu
coincid. De exemplu, dacă X şi Y sunt fraţi, toţi fiii lui X formează o clasă şi toţi fiii lui Y
formează altă clasă disjunctă de prima.
Acest sistem de ansambluri de clase duce cu gândul la structuri laticeale în ambele sensuri ale
noţiunii de latice : atât cu privire la relaţii între mulţimi ordonate, cât şi cu privire la reţele.
Clasele formează o ”plasă” cu ochiuri din ce în ce mai fine, pe măsură ce relaţia devine mai
restrictivă. Important este că ”ochiurile plasei” nu se întrepătrund, nu se intersectează şi
putem vorbi de un ansamblu de plase ordonat pe niveluri şi pe grade de restricţie. Asta
sugerează o structură fractală în sens lărgit. Această structură este relativ simplă dacă privim
arborele genealogic numai în forma sa simplificată de mai sus. Dacă vrem să urmărim însă un
arbore genealogic real, în care şi partea feminină să-şi exprime contribuţia egală, obţinem
structuri cu adevărat complexe.
După cum vom vedea în exemplul următor, chiar și așa relațiile pot fi bine și mai ales clar
definite. Dacă relația pe care o urmărim ar fi ”văr de gradul 3 după bunicul din partea
mamei” știm exact ce înseamnă și dacă găsim în continuare ambiguită ți, putem sa clarificăm
mai departe și să spunem, de exemplu ”văr de gradul 3 după bunicul din partea mamei pe
linia surorii celei mai mari”.
Chiar dacă definirea relației devine din ce în ce mai complicată, există modalită ți de a o
descrie și de a găsi o definiție bună.
Problemele devin și mai dificile atunci când semnificțiile însele au ambiguită ți. De fapt, dificil
nu este un termen bine ales, deoarece problemele vor avea o cu totul altă natură. Ele provin
din faptul că semnificațiile, în afară de faptul că au suprapuneri unele peste altele, au
propriile ierarhii și implicări, diferite de cele descrise sau descrptibile de logica formală.
Implicațiile semantice sunt ceea ce numește Jean Piaget ”implica ții in comprehensiune”, spre
deosebire de implicțiile logice pe care le numește ”implcații în extensiune”.
Matematica a încercat să intervină în asemena ”zone nedesțelenite” regândindu- și
fundamentele și abordând probleme semantice prin descrieri de rela ții, prin postulări de
propietăți, prin abstractizări ale definițiilor existente, respectiv prin concretizări ale noilor
definiții. Însă chiar și matematica, prin însăși natura ei, nu poate interveni eficient în stabilirea
semnificațiilor, deoarece în cele din urmă acestea țin în mare măsură și de intui ția filosofică și
maturitatea spirituală a celui ce le folosește.
A fost înlocuiută fundamentarea matematicilor bazată pe teoria mulțimilor cu aceea bazată pe
teoria categoriilor. Dacă teoria mulțimilor ”începe” cu două noțiuni nedefinite, mul țime și
element, teoria categoriilor ajunge să deducă noțiunea de mulțime prin particularizarea
aceleia de categorie, de asemenea definește noțiunea de categorie într-un mod riguros, însă tot
nu ”scapă” de un concept nedefinit, anume acela de obiect. Nu știu cine ar putea să ne
lămurească în mod satisfăcător în legătură cu diferența între element și obiect. Ca să nu mai
vorbim de faptul că nici utilizarea conceptului de clasă nu se bazeaza pe o construcție mentală
fără fisuri.
Oricum am lua-o, nu putem nega faptul că matematica se bazează pe conceptele de element,
mulțime, clasă, obiect și categorie, acestea având mai degrabă o semantică bazată pe conven ții
și nu pe semnificații reale.
Să ne întoarcem la titlul prezentului capitol și la problema clasificărilor și a claselor de
echivalență. În fond, echivalarea între ele a unor obiecte ori no țiuni sunt mai întâi procese de
intuiție și mai apoi acte de decizie. Iar și mai apoi, de comunicare a deciziilor luate și de
potrivire între ele prin convenție a rezultatelor comunicării. De aceea s-a ajuns în matematică
la convenții și nu la sondarea profunzimilor filosofice ale conceptelor, pentru că altminteri
s-ar fi depășit cu mult domeniul matematicii. Vom relua aceste considerații mai târziu, după
ce vom fi abordat principiul constructal și principiul holografic.
 XII. UNIVERSUL HOLOFRACTOGRAFIC AL LUI NASSIM HARAMEIN
şi BUCKMINSTER FULLER

Nassim Haramein are altă abordare a ”ţesăturii” fundamentale pe care se sprijină existenţa.
Ideea de bază în concepţia sa este că spaţiul este structurat, anume chiar spaţiul pe care îl
percepem noi sau cel cuadridimensional pe care se bazează fizica. Însă această concepţie a sa
despre spaţiu este diferită de ceea ce se înţelege în mod tradiţional prin ”spaţiu”. Acceptând
în principiu ideea lui Einstein că masa are ca sursă curbura spaţiului, el apără concepţia
conform căreia ”acolo unde nu este materie, nu este nici spaţiu, nici timp”. Detaliind putem
spune că nu spaţiul generează masa prin curbura lui şi nici masa nu generează spaţiu ori
timp, ci aceste concepte pot fi, în cele din urmă, identificate unul cu celălalt.
Desigur nu le identificăm punând pur şi simplu egalitate între ele şi atât, justificarea
identificării constă în proprietăţile ascunse a aşa-numitului ”vid cuantic”. Denumirea exactă
a acestuia este de fapt ”starea de vid a câmpului cuantic”, iar acest obiect straniu este de fapt
o stare ipotetică în cadrul formalismului celei de-a doua cuantificări, fără de care a doua
cuantificare nici nu poate exista.
Pe scurt şi mult simplificat, cuantificarea a doua reprezintă modalitatea în care se pot
reprezenta în mod formalizat şi prelucra exact datele din experimentele cu ciocniri de
particule ”elementare”, naşterea de particule din ciocnirea altora. Formalismul cuantic se
bazează pe un model matematic complex, a cărui esenţă este un spaţiu de funcţii care
reprezintă stările unui sistem de particule şi de câmpuri, spaţiu asupra căruia acţionează o
mulţime de operatori (adică funcţii de funcţii) care reprezintă mărimile fizice. Dintre toate
stările iese în evidenţă o anumită stare, anume aceea de vid a câmpului cuantic şi doi
operatori, acela de creare şi acela de anihilare de particule.
Nu există o corespondenţă fizică a stării de vid şi a operatorilor de creare şi de anihilare,
aceste obiecte matematice sunt doar nişte instrumente cu ajutorul cărora se operează în cadrul
formalismului menţionat, este adevărat că sunt nişte instrumente esenţiale, fără de care
formalismul nu poate fi aplicat, adică fără de care acesta nu ”funcţionează”.
Totuşi aceste instrumente şi mai ales starea de vid fascinează prin ”misterul” lor, prin faptul
că în căutarea semnificaţiei lor, acestea nu pot fi date la o parte ca nişte pure invenţii, ca pe
nişte făcături ale unei fantezii lăsate să zburde, ci pentru oricine se gândeşte serios la ele,
reprezintă modelul sau simbolul unui adevăr bine ascuns, un fel de ”terţ ascuns” al lui
Basarab Nicolescu, un fel de Graal al fizicienilor teoreticieni.
În acest fel vidul cuantic a devenit la Nassim Haramein, şi nu numai la el, un concept care
premerge noţiunilor de spaţiu, timp, masă, energie, materie....., un concept din care acestea
pot fi generate, deduse, născute, şi asta nu numai la nivel conceptual, ele sunt ”percepute” ca
şi cum ar putea să genereze sau să fi generat spaţiul, timpul şi energia chiar în mod obiectiv.
În ultimii patruzeci de ani s-a lucrat enorm în direcţia unificării teoriei gravitaţiei (adică aceea
a relativităţii generalizate) cu fizica cuantică şi au apărut foarte multe idei noi şi fertile, unele
din ele fiind chiar rezultate de necontestat şi foarte utile în direcţia construirii teoriei cuantice
a gravitaţiei, a marii unificări, a aşa numitei şi încă mult doritei ”teorii a orice” (Theory of
Everything).
Toate aceste cercetări au creat noi noţiuni şi au scos în evidenţă noi structuri ”ascunse” ale
realităţii : quarkuri, stringuri, superstringuri, membrane, găuri negre, mini- şi micro-găuri
negre, energie neagră, holograme, etc. şi toate aceste rezultate se bazează pe structuri
matematice ale unor spaţii ipotetice şi pe proprietăţi de simetrie din ce în ce mai complexe
manifestate în acele spaţii. La nivel intuitiv, simetria este legată de proprietăţi geometrice,
evident că nu este vorba de o geometrie a spaţiului nostru uzual euclidian cu trei dimensiuni,
nici a celui cuadridimensional al fizicii relativiste, ci de spaţii mult mai îndepărtate de intuiţia
comună.
Este vorba despre spaţii ale relaţiilor între noţiuni, despre spaţii care nu îşi au încă definită
exact apartenenţa matematică, sunt concepte meta-matematice, înrudite cu filosofia, dar
nefăcând parte din corpul filosofiei academice. Din această categorie fac parte şi cele trei
spaţii folosite de teoria Colceag, cel semantic, cel informaţional şi spaţiul suport.
De altfel, teoria Colceag se declară a fi folosit ca punct de plecare ideile lui Nassim Haramein,
extinzându-le aplicabilitatea din domeniul fizicii la orice alt domeniu. Iar Nassim Haramein
declară că ideile sale sunt inspirate atât din ideile arhitectului-filsof Buckminster Fuller
referitoare la ”structura spaţiului”, cât şi din geometria sacră de tradiţie multimilenară. şi
după cum am văzut în capitolele anterioare, şi teoria Colceag foloseşte o geometrie a relaţiilor
bazată pe figuri geometrice care se regăsesc în tradiţiile esoterice din cele mai vechi timpuri.
Ce au în comun toate aceste teorii ?
Acea ”plasă” de relaţii despre care am vorbit în încheierea ultimelor două capitole, acea
”plasă” în ”ochiurile” căreia încercăm să ”prindem” cele mai ascunse aspecte ale realităţii.
După ce am văzut reţelele fractale relativ simple ale scaleleor mărimilor fizice şi ale
clasificărilor vom vedea reţelele hexagonale şi cubice ale teoriei Colceag, reţelele de tetraedre
ale lui Buckminster Fuller şi reţelele aşa numite de Nassim Haramein cuboctaedrice, vom
vedea diferite legături între acestea, cum se pot transforma, cel puţin parţial, la nivel de
elemente componente, unele în altele.
Toate aceste detalieri se bazează pe credinţa că ”neantul insondabil” din care se naşte tot ce
există în Univers sau Multivers este structurat şi, dacă ne amintim ce am presupus în
capitolul ”Despre informaţie”, asta înseamnă că acea sursă a tot ce există este de natură
informaţională.
 XIII. DIN NOU LA ATRIBUIRI DE SEMNIFICAţII

şi acum, să încercăm să construim pe rând, ba una, ba alta dintre reţelele pe care le-am
anunţat până acum, din paşi mici, pentru a putea fi atenţi la implicaţiile pe care le-ar putea
avea detaliile atribuirilor de semnificaţii acelor structuri pe care le obţinem.
După ce am văzut ”prin ce spaţii circulă” informaţia pe care vrem să o urmărim şi pe ale cărei
”căi” vrem să le modelăm în cadrul teoriei Colcaeg prin diferitele diagrame cu şase vârfuri, să
ne întoarcem la ele, ca ne dăm seama cum pot fi îmbinate unele cu altele pentru a genera
diagrame complexe care să asigure un flux al informaţiei stabil.
Dar mai întâi trebuie să scoatem la lumină încă două presupuneri importante pe care le face
teoria Colceag şi pe care aceasta se sprijină : noi atribuiri, suplimentare, de semnificaţii
vârfurilor diagramei unicursale şi stelei lui David.
După cum am mai menţionat, diagrama unicursală este folosită ca un cadru, ca un şablon, ca
un schelet, pe care să se poziţioneze în toate configuraţiile posibile, automorfismele dreptei
proiective, nu toate şase, ci numai cinci grupate, pe de o parte f2, f3 şi f6, pe de altă parte f4 şi
f5.
Teoria Colceag pune acum în corespondenţă cele şase vârfuri, cele şase ”locuri” pe care le
asigură diagrama, cu un set de noţiuni care abia acum dau adevăratul înţeles de ciclu
feedback cuplajului între diagrama unicursală şi automorfismele dreptei proiective.
Este vorba de următoarele şase concepte :
A. Intrare de date
B. Procesare de date
C. Utilizarea datelor procesate
D. Ieşirea datelor
E. Procesarea datelor ieşite
F. Utilizarea datelor ieşite procesate

sau, în altă versiune echivalentă :

A. Intrare de date
B. Procesarea datelor
C. Obţinerea bazei de experienţe
D. Ieşirea datelor
E. Evaluarea datelor ieşite
F. Obţinerea bazei de strategii

Noţiunile de la A la F se aşează încrucişat pe diagramă în felul următor :

D B F

A E C
 Figura 13

Cele şase noţiuni vorbesc de la sine şi nu mai este nevoie de explicaţii suplimentare pentru a
justifica denumirea generică de feedback, cu revenirea la poziţia iniţială, dar cu posibilitatea
de a porni un nou ciclu pe o cale diferită de cea anterioară.

Mai puţin evidentă ar fi o altă atribuire pe care o face teoria Colceag, anume pe vârfurile stelei
lui David. Aici avem un grup de trei concepte care se repartizează de două ori pe
triunghiurile care formează steaua lui David, concepte asociate între ele, inspirate din
lucrările lui Ilia Progojin (Ilya Prigogine) despre sistemele disipative departe de echilibrul
termodinamic40: sursă (notată cu S), senzor (notat cu &) şi decident (notat cu D).

& S

S &

D
Figura 14

Aceste trei noţiuni sunt legate între ele prin ideea că ar putea descrie ceea ce s-ar putea numi
circulaţie a informaţiei. Să presunpunem că una din caracteristicile informaţiei este aceea de a
fi transmisă. În această situaţie sursa emite o informaţie (un semnal), senzorul îl preia, iar

40 De exemplu : Prigogine, I. "The Behavior of Matter Under Nonequilibrium Conditions: Fundamental Aspects and
Applications: Progress Report for Period April 15,1990 - April 14, 1991", Center for Studies in Statistical Mechanics
and Complex Systems at the University of Texas-Austin, United States Department of Energy-Office of Energy
Research (December 1990)
sau :
Prigogine, Ilya (1993). Chaotic Dynamics and Transport in Fluids and Plasmas: Research Trends in Physics Series.
New York: American Institute of Physics. ISBN 0-88318-923-2.
sau :
Prigogine, Ilya (1976) : Order through Fluctuation: Self-Organization and Social Systems Addison-Wesley, Reading
MA
decidentul stabileşte calea semnalului în continuare.
Această digramă, utilizată sub această formă, este folostă de teoria Colceag mai ales atunci
când este necesar să se ţină seama de factori semantici : decidentul este acela care are
proprietăţi semantice, deoarece, după cum am menţionat mai sus, în desfăşurarea unui
proces la care participă un ansamblu de sisteme, există un sistem care ”recunoaşte” o
potrivire de structură sau altfel spus ”înţelege un mesaj” şi declanşează procesul sau ”decide”
ce proces să declanşeze în cazul în care sunt mai multe posibilităţi.
De ce avem două asemenea triunghiuri ?
Pentru început să ne amintim de semnificaţia religioasă a simbolului : triunghiul îndreptat în
sus semnifică aspiraţia omului şi a Creaţiei în general către Dumnezeu, iar triunghiul
îndreptat în jos înseamnă tendinţa lui Dumnezeu de a se apropia şi de a se ”ocupa” de
oameni şi de Creaţia Sa în general.
Tradus în termeni filosofici, ar putea însemna că linia inferioară S-& va trebui să se refere la
obiecte concrete identificabile cu surse şi cu senzori, pe când vârful D de sus va trebui să
reprezinte o categorie abstractă încadrabilă conceptului de decident.
Dimpotrivă, linia superioară S-& va trebui să reprezinte o categorie abstractă în care ar fi
încadrabile noţiunile de sursă şi senzor (cum ar fi sens şi înţelegere), pe când vârful D de jos
va trebui să însemne un decident concret ; am putea lua de exemplu, un dispozitiv de tipul
”trece/nu trece”.
Dar această interpretare induce încă de la început o orientare a diagramei dată de direcţia
sus-jos, ceea ce implică o limitare a libertăţii de circulaţie a informaţiei în reprezentarea prin
acest gen de diagrame. Ar mai însemna să introducem în analiza informaţiei un criteriu
suplimentar, insuficient analizat şi definit, acela de concret-abstract, particular-general sau de
informaţie profundă versus informaţie superficială.
Asemenea consideraţii ar putea fi făcute separat, mai târziu, pe baza unor raţionamente legate
de dualismul proiectiv sau pe baze complet noi, cerute de o abordare fundamental diferită.
Cel mai bine ar fi să observăm că perspectiva ”sus/jos” este una foarte limitată. Dacă ar trebui
să privim figura ca pe o hartă, orientându-ne după punctele cardinale, imaginea arată identic,
fie că privim din direcţia N-S, fie că alegem să ne plasăm pe direcţia NE-SV sau NV-SE.
Sau am putea ieşi din paradigma ”sus/jos”, revenind la ideea reţelei şi reanalizând aceste
probleme în contextul coexistenţei informaţiei sub formă de rezultat al explorării prin
interacţiune între mintea umană şi realitatea obiectivă şi al informaţiei presupusă a fi
implicită, inerentă realităţii obiective. Ne vom aminti de Jean Piaget şi clasificările sale, de
problema scalelor care a generat apariţia noţiunii de fractal şi de problema mărimilor fizice şi
a modului cum mintea încearcă să se folosească de ele pentru a descoperi circulaţia
informaţiei în lumea obiectivă.
 XIV. TREI, ŞASE SAU ŞI TREI ŞI ŞASE ?

În toate reprezentările de până acum, aceste două numere au apărut mereu în tandem, aşa
încât nu am reuşit să facem o separare clară între importanţa fiecăruia. Cel mai simplu
exemplu este dat tot într-una din lucrările lui Florin Colceag41 : Triunghiul ABC, având
laturile notate cu a, b şi c, după regula că latura a este opusă punctului A, latura B este opusă
punctului B, la fel şi pentru c, se transformă în diagrama unicursală dacă parcurgem
circumferinţa triunghiului în succesiunea naturală punct-latură-punct..., adică A-c-B-a-C-b-A.
Atunci putem lua şi triunghiul din paragraful anterior S&D, să-i notăm laturile cu s, σ, d şi
să-i parcurgem circumferinţa, aşa cum se vede în figura următoare (15) :

S σ
s d

d σ

& D & D
s S
Figura 15

şi iarăşi avem tentaţia să considerăm, ca şi puţin mai devreme, o direcţie prefernţială sus-jos.
şi parcă pentru a mări şi mai mult starea de confuzie, putem să mai adăugăm o figură
geometrică importantă în geometria gândirii42 : tetraedrul. Dacă cubul are şase feţe şi
octaedrul are şase vârfuri, iată că şi tetraedrul are o proprietate legată de numărul şase : el are
şase muchii.
Vom vedea imediat cum putem să obţinem un tetraedru din acelaşi triunghi S&D.
Dacă vrem să utilizăm două triunghiuri pentru a obţine altă figură decât steaua lui David, am
putea urma această cale : Considerăm primul triunghi înscris într-un cerc. Apoi, pe baza
principiului dualismului proiectiv, vom înlocui cele trei puncte de pe cerc S, & şi D cu
dreptele tangente la cerc în acele trei puncte, obţinând astfel un triunghi mai mare. Se spune
ca triunghiul este o figură geometrică duală proiectiv sie însăşi, ca şi hexagonul, de altfel, aşa
cum am văzut în cazul figurilor 2 şi 3.

D'

& S

41 Care ?.....
42 Buckminster Fuller : Synergetics. Exploration in the Geometry of Thinking. Macmillan Publishing Co. Inc. 1975, 1979.

S' &'
D
 Figura 16

Dacă pliem desenul pe liniile S&, &D şi DS, ridicăm din plan triunghiurile D'&S, &S'D şi
D&'S apoi unim punctele D', S' şi &' într-unul singur am obţinut tetraedrul în care avem o
muchie prin suprapunerea liniilor D'& cu &S', o alta prin suprapunerea S'D cu D&', de
asemenea încă una suprapunând &'S cu SD'. Putem considera punctul rezultat al unificării D'
cu S' şi &' ca esenţa sau sinteza acestora43.

XV. MĂRIMI FIZICE

În ”Rezonanţe” este descris cum se ajunge prin generalizări succesive la noţiunea de mărime
fizică pornindu-se de la noţiunile de generator de semnal, senzor, interval şi etalon 44.
Aplicând conceptul triadei sursă-senzor-decident în acest caz, putem asimila generatorul de
semnal cu sursa, senzorul este ”asimilat” în mod implicit, iar decidentul va fi noţiunea de
interval.
Vom construi un triunghi al relaţiei întreI''aceste noţiuni, apoi prin dualism proiectiv vom
asocia succesiv noţiuni din ce în ce mai generale până când vom ajunge la acel stadiu în care
mărimile fizice pot fi introduse în mod natural, permiţând o abordare cât mai generală.
Primul triunghi va avea ca vârfuri : E (etalon), S (senzor) şi I (interval).
Etalonul este un sistem fizic concret sau o stare bine specificată şi reproductibilă a unui sistem
fizic. El interacţionează direct sau la distanţă cu senzorul care este un alt sistem fizic bine
determinat. Asimilăm etalonul cu generatorulI de semnal sau cu sursa deoarece semnalul pe
care îl primeşte senzorul provine de la el, adică el esteE'sursa acestui semnal.
S'

43 Pentru o aplicaţie, vezi capitolul următor : Mărimi fizice

44 Vezi nota de subsol 3, sau versiunea originală
E în limba românăS pe www.cristianandreescu.ro, cap. XIV, pg. 59-63

E'' I' S''

 Figura 17
Nu am mai trasat cercurile în care sunt circumscrise triunghiurile pentru a nu încărca prea
tare figura şi pentru a se putea urmări mai uşor relaţiile între noţiuni.
E' reprezintă mulţimea etaloanelor care sunt compatibile cu senzorul S şi în urma interacţiei
cu S rezultă valori cuprinse în intervalul I.
S' reprezintă mulţimea senzorilor care sunt compatibili cu etalonul E şi care în urma
interacţiei cu acesta dau o valoare cuprinsă în intervalul I.
I' reprezintă mulţimea intervalelor care cuprind valorile interacţiilor etalonului E cu senzorul
S.
E” reprezintă mulţimea etaloanelor pentru care există senzori din clasa S' compatibili cu ele şi
care, în urma interacţiei cu aceste etaloane, dau valori cuprinse în oricare din intervalele
ansamblului de intervale I'.

S” reprezintă mulţimea senzorilor pentru care există etaloane în clasa E' compatibili cu ei şi
care, în urma interacţiei cu aceşti senzori, dau valori cuprinse în oricare din intervalele
ansamblului de intervale I'.

I” reprezintă mulţimea intervalelor în care se înregistrează valori rezultate din interacţiile

tuturor etaloanelor din clasa E' cu senzori din S', precum şi a tuturor senzorilor din S' cu
etaloane din E'.

Considerăm că tripletul (E”,S”,I”) este suficient de general pentru a fi considerat o mărime

fizică.

Dacă îndoim triunghiul E”S”I” de-a lungul segmentelor S'E', E'I' şi I'S', obţinem un tetraedru
având drept unul din vârfuri rezultatul colapsării tripletului de mai sus într-un singur punct.

XVI. CUM CRESC REţELELE

Luând exemplul mărimilor fizice din capitolul anterior vom lua o reţea pe care o vom face să
crească prin dualism proiectiv şi vom studia ce se întâmplă :

Figura 18 : Hexapentagrama multiplă

sau :

Figura 19
Se poate vedea din structura desenului că această reţea poate creşte în mod indefinit prin
adăugarea de noi şi noi laturi după regula evidentă a acestei construcţii.
Ceea ce este deosebit de interesant la această figură este faptul că ea conţine în mod implicit
mai multe structuri din cele pe care le-am descris până acum :

Figura 20 : Steaua în 5 colţuri

Figura 21 : Hexagrama unuicursală

 Figura 22 : Steaua lui David

Creşterea acestei reţele s-a bazat pe dualismul proiectiv punct-dreaptă în plan ; în spaţiul cu
trei domensiuni avem dualismul proiectiv punct-plan. Dacă aplicăm aceeaşi regulă de
creştere a reţelei prin înscrierea în sferă, apoi prin luarea planului tangent la punctul de pe
sferă, obţinem o reţea tetraedrică45 :

Figura 23 : tetraedrele lui Buckminster Fuller

45 https://www.facebook.com/TheResonanceProject
sau46 : Figura 24 : din nou tetraederele lui Buckminster Fuller

sau47 :

46 Idem : https://www.facebook.com/TheResonanceProject
47 Idem
 Figura 25 : altă reprezentare a tetraedrelor lui Buckminster Fuller

XVII. CUM CRESC REŢELELE ÎN CADRUL TEORIEI COLCEAG ?

În articolul „Fractalul universal informaţional”48 Florin Colceag publică următoarea imagine :

48 http://austega.com/florin/index.htm
 Figura 26

Se vede că se pleacă de la steaua lui David (liniile negre), la care, pentru fiecare triunghi mic
rezultat din intersecţia celor două triunghiuri mari, se adaugă un alt triunghi mic roşu
inversat pentru a forma o nouă stea a lui David, mai mică. Procedeul poate continua în mod
nedefinit.
Deosebirea principală între concepţia lui Nassim Haramein şi aceea a lui Florin Colceag
constă în aceea că la Florin Colceag creşterea unei reţele este corelată cu circulaţia informaţiei
reprezentată de diagrama feedback (unicursală), pe când la Nassim Haramein reţeaua
reprezintă o creştere uniformă omnidirecţională caracteristică spaţiului în forma acestuia de
existenţă de stare cuantică de vid, adică, după chiar exprimarea proprie a lui Haramein,
reprezintă „ţesătura intimă a spaţiului a tot ceea ce există”.
Această ţesătură intimă are, după Haramein, ca prim efect, generarea spinului. Totuşi, lucarea
sa despre acest subiect49 implică operarea cu ecuaţiile de câmp gravitaţional ale lui Einstein,
adică operarea cu mărimi fizice în spaţiul teoriei gravitaţiei, pe când un ”pre-spaţiu” ipotetic,
precum este acela al vidului cuantic, un ”ceva care generează spaţiu” nu ar trebui tratat astfel
şi de aceea teoria Colceag, pentru a avansa, face mai întâi un pas înapoi şi încearcă să obţină

49 N. Haramein and E.A. Rauscher, “A Consideration of Torsion and Coriolis Effects in Einstein’s Field
Equations,” Bull. Am. Phys. Soc. S10.016 (2003).
originea spinului din circulaţia informaţiei, nu din spaţiul însuşi.
Cum procedează ?
Cu ajutorul celor 6 automorfisme ale dreptei proiective, luate de două ori şi combinându-le în
acelaşi timp în diagrama unicursală şi în steaua lui David, ca în figura de mai jos :

Figura 27

În aceste diagrame alipite se urmăreşte circulaţia indicată de direcţia săgeţilor, acestea având
ca rezultantă o rotire în jurul axei F4-F5. Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că diagrama
unicursală trebuie luată în accepţiunea de feedback, aşa cum este folosită de teoria Colceag,
adică nu diagrama simplă, ci combinată cu arcele după regulile descrise în capitolul ”Diverse
legături încrucişate : diagrama feedback” şi ilustrate în figurile 4 până la 9.

Cum se poate justifica faptul că dreapta proiectivă şi grupul automorfismelor ei ar putea să

primeze în faţa oricărei manifestări a materiei şi chiar în faţa ”ţesăturii intrinseci a spaţiului”
în care se manifestă realitatea, aşa cum susţine Florin Colceag ?
Justificarea sa constă în ideea că spaţiul nostru, aşa cum îl percepem noi, cu trei dimensiuni
este generat de dreapta proiectivă : ceea ce caracterizează dreapta proiectivă şi grupul său de
automorifisme este raportul anarmonic. Acesta se bazează pe relaţiile existente între 4 puncte,
unde trei din acestea sunt independente, iar poziţia celui de-al patrulea depinde prin raportul
anarmonic, de primele trei. Ori trei variabile independente nu înseamnă altceva decât un
spaţiu cu trei dimensiuni.
Pe de altă parte, geometria proiectivă, fiind o teorie cu mai puţine restricţii decât geometria
afină, este mai abstractă şi mai generală şi de aceea poate genera particularizări, iar lumea
noastră de aici şi acum este o particularizare a unei alte lumi de sorginte superioară, mai
subtilă şi mai abstractă .
Odată marcat acest aspect, să ne întoarcem pentru a urmări cum se poate corela creşterea
reţelei după modelul din figura 26, cu diagramele unicursale care urmează a fi descifrate,
”dezghiocate”, din ”ţesătura” reţelei şi interpretate ca diagrame feedback, aşa cum am arătat
şi mai sus, cu arcele lor cu tot.
Se vede uşor, chiar şi din figura 26, dar şi din capitolul ”Automorfismele dreptei proiective”,
aşa cum este ilustrat în figurile 2 şi 3, că pe fiecare hexagon se poate trasa atât steaua lui
David, cât şi diagrama unicursală.
Astfel, dacă vom concretiza reţelele cu noduri bine specificate, respectiv dacă vom desemna
clar anumite noduri, pentru a fi ocupate de anumite noţiuni, adică dacă vom determina o
semantică având coerenţă pentru o anumită formă de reţea, atunci vom putea să observăm şi
ce arce ori săgeţi pot exista între acele noduri.
Revenim la ideea că această reţea este doar o ”plasă”, e adevărat că una mult mai complexă şi
mai adaptată realităţii decât aceea dată de o viziune asupra modului în care mintea
explorează realitatea obiectivă pe care am numit-o ”inginerească”, alcătuită din scale ale
diferitelor mărimi fizice.
Deci cel mai important este ce punem în nodurile acelei ”plase” şi cum ”trag firele” unele de
altele, aşa încât ”plasa să nu se deşire”.
Apoi urmează să observăm dacă există diagrame feedback cu noduri comune, aşa ca în
figurile de mai jos :

Figura 28 Figura 29

şi ar mai fi de figurat două diagrame care au contact într-un singur nod, însă fiind uşor de
imaginat, vom sări peste această etapă.
Aici începe unul din cele mai importante aspecte ale teoriei Colceag : modul în care se
combină aceste diagrame. Florin Colceag numeşte aceste ”alipiri” de diagrame concatenări.
Motivul este limpede : dacă ne gândim la două catene ale unor molecule organice care
reacţionează între ele formând o nouă moleculă a unei substanţe diferite de cele iniţiale,
putem spune că această punere împreună a celor două catene este o con-catenare.
Dar acum trebuie să reamintim faptul că există şi în matematică noţiunea de concatenare, în
disciplina numită limbaje formale şi despre care am vorbit în capitolul III (Alfabete). Ea
semnifică alăturarea unor litere ale unui alfabet.
Florin Colceag unifică acest două noţiuni, decretând că diferitele ipostaze ale feedbackului,
respectiv diferitele proprietăţi de simetrie ale acestuia în funcţie de modul în care sunt
ocupate cele 6 poziţii ale sale cu automorfismele F2-...-F6, reprezintă litere ale unui limbaj
universal.
Să luăm câteva exemple în care nu vom mai desena liniile ce formează diagrama feedback, ci
vom nota sub forma unei matrici 3x2-dimensionale denumirile şi poziţiile automorfismelor.
Astfel, (F2 F3 F4) este matricea care desemnează feedbackul care are funcţiile F2, F3 şi F4 pe
(F2 F6 F5)
cele trei noduri superioare şi F2, F6 şi F5 pe nodurile inferioare. Putem chiar să simplificăm şi
mai mult, înlocuind matricea de mai sus cu : (234)
(265).
Atunci vom considera echivalente toate diagramele de forma (xya)
(xyb),
unde x şi y sunt 2,3 sau 6, iar a şi b sunt 4 sau 5.
Altă clasă de echivalenţă va cuprinde toate matricile de forma (xxa)
(xxb).
şi iarăşi alta le va cuprinde pe cele de forma (xxa)
(xyb).
Sunt 324 de combinaţii posibile, grupate în aceste clase de echivalenţă, fiecare clasă
reprezentând o literă din limbajul universal. Ele provin din faptul că 3 funcţii (F2, F3 şi F6)
pot ocupa 4 poziţii (34), iar alte două funcţii (F4 şi F5) pot ocupa în acelaşi timp 2 poziţii (22),
iar 34*22=324.
Regula de compunere a ciclurilor feedback, prezentate în forma lor matriceală este
următoarea :
a.) două cicluri care au contact pe trei noduri se compun inversand rândurile care nu coincid
şi eliminând rândurile care coincid, adică din
(xyz)
(abc) obţinem : (mnp)
(abc) (xyz)
(mnp)

b.) două cicluri care au contact pe două noduri se compun asemănător prin inversare şi
eliminarea rândurilor cu noduri comune :

(xyz)
(vab) devine : (mnp)
(abw) (xyz)
(mnp)

c.) În mod analog se obţine şi compunerea pe un singur nod :

(xyz)
(uva) devine : (mnp)
(awq) (xyz)
(mnp)

Acestea sunt regulile enunţate de Florin Colceag după care au fost întocmite tabelele de
compunere pe care le vom întâlni mai târziu în capitolele următoare.
 XVIII. NOI PRESUPUNERI ALE TEORIEI COLCEAG

Am anunţat încă de la început că dacă pe parcusul expunerii vor apărea noi presupuneri,
vom atrage atenţia asupra lor şi le vom scoate în evidenţă. Acum este iarăşi cazul să o facem :
Nu numai că această teorie introduce noţiunea de limbaj universal şi de litere ale acestuia în
felul cum tocmai am văzut, dar odată cu literele şi cu noţiunea de concatenare apar şi regulile
de concatenare, care nu sunt simple alăturări de litere, ci de fapt sunt reguli complexe de
compunere a unor matrici de funcţii. Rezultanta compunerii a două diagrame feedback nu
este o diagramă mai complicată, cu o ”catenă” mai lungă provenind din unirea a două
”catene” mai mici, concatenarea la Florin Colceag are ca rezultat tot o diagramă unicursală,
obţinută pe baza regulilor tocmai menţionate.
Există reguli pentru concatenarea pe trei noduri ca aceea din figura 28, pentru aceea pe două
noduri ca în figura 29, de asemenea şi pentru un singur nod.
Justificarea acestor reguli rezultă din modul în care este prezentată concatenarea într-una din
lucrările lui Florin Colceag : ”Fractalul universal informaţional” şi anume ca în următoarea
figură

Figura 30
Se vede că diagrama trasată cu negru şi aceea trasată cu roşu au trei noduri comune şi că în
acest aranjament cele două formează împreună o diagramă mai mare care le cuprinde pe
amândouă. Privind atent, observăm că situaţiile din figurile 28 şi 30 nu sunt identice, de aceea
ne-am putea întreba dacă figura 30 poate justifica regulile pentru concatenarea reprezentată
de figura 28. Pentru a răspunde trebuie să ne amintim de cele 60 de situaţii posibile trecute
sub acelaşi nume de ”teorema hexagramei mistice” şi de remarca făcută în capitolul VI
(Automorfismele dreptei proiective). Ele toate sunt izomorfe şi de aceea nu are importanţă
modul în care sunt legate între ele cele şase puncte care alcătuiresc o diagramă unicursală.
În urma aplicării acestor reguli pentru combinarea tuturor celor 324 de combinaţii posibile
rezultă un întreg sistem de diagrame reprezentabil în tabele de compunere alcătuite după
acelaşi principiu ca acel simplu tabel cu 6 rânduri şi 6 coloane al compunerii între ele a
funcţiilor F1,....,F6, mult discutatele automorfisme ale dreptei proiective.
Este greu de prezentat într-un material tipărit o serie de tabele atât de cuprinzătoare, de aceea
ar fi cel mai potrivit ca aceste tabele să fie accesate în internet la adresa
http://89.46.7.10/sustain/
unde se găseşte rezultatul prelucrării informatizate a combinaţiilor menţionate, prelucrare
făcută de Bogdan Cismariu.

Dar să ne întoarcem la noile presupuneri : n-am terminat cu ele, va trebui să ne amintim că

ne-am pus întrebarea cum cresc reţelele. şi am răspuns că nu cresc uniform şi
omnidirecţional, ci în funcţie de diagramele feedback pe care le conţin şi de modul în care
sunt aşezate una faţă de alta aceste diagrame. De asemenea am mai spus că prin compunerea
a două diagrame rezultă tot o diagramă, ceea ce are ca urmare logică o ”comprimare” a reţelei
în acea zonă. O asemenea ”comprimare” înseamnă naşterea unei noi structuri, zona astfel
obţinută fiind denumită de Florin Colceag fractolon.
Deci noua presupunere pe care vrem s-o evidenţiem este aceea că fractolonul este germenele
de structură emergentă care se naşte într-o reţea, un fel de ”particulă elementară
informaţională”, care, în funcţie de modul în care sunt repartizate celelalte săgeţi din reţea,
adică în funcţie de modul în care circulă informaţia împrejurul acestei ”particule”, poate să se
dezvolte pâna la deplina maturitate a capacităţii de manifestare a acelei structuri sau poate să
se atrofieze şi să se ”ofilească” înainte de a apuca să se formeze. Cu alte cuvinte, acestea sunt
efectele mediului ambiant asupra evoluţiei structurii.

Ne-am tot întrebat ce au de a face toate diagramele care apar în teoria Colceag a fractalilor
algebrici cu structurile fractale, pentru ca tot nu putem spune că am ajuns să le putem
”contempla”. Până acolo nu mai este mult, iar fractolonul este un pas important în această
direcţie.

XIX. AUTOMATE CELULARE

Să rămânem în continuare la subiectul creşterii reţelelor. Se poate observa că, oricum ar creşte
acestea, faptul că totul se bazează pe figuri hexagonale, ne permite să luăm în considerare şi
să delimităm, să individualizăm aceste figuri ca pe nişte celule elementare. Adică întreaga
reţea, aşa cum am suprins-o în creşterea ei poate fi considerată ca fiind alcătuită din celule.
Asta nu este însă tot, analizând relaţiile între celule, am putea judeca modul în care se
comportă reţeaua, prin prisma teoriei automatelor celulare. Fiind vorba despre o reţea, se mai
poate folosi şi termenul de automat laticeal, termenul de latice fiind aici folosit în accepţiunea
lui de reţea şi nu în aceea de structură algebrică.
Automatul celular50 este un concept care apare în mai multe discipline, printre care
matematica, fizica, ingineria sistemelor, biologia teoretică, etc. În funcţie de disciplina în care
este utilizat, modul în care este definit este adaptat la specificul acesteia. Elementele
indispensabile definirii lui sunt : reţeaua alcătuită din celule, stările fiecărei celule,
vecinătăţile fiecărei celule, dependenţa stărilor fiecărei celule de stările celulelor vecine şi
un număr finit sau infint de iteraţii care determină stările tuturor celulelor în iteraţia ”n”
în funcţie de stările tuturor celulelor din iteraţia ”n-1”.
Noţiunea de stare nu este proprie matematicii, însă apare din ce în ce mai des în modelele
matematice ale diferitelor aspecte ale realităţii obiective. Cu toate că ”starea” ca atare nu
înseamnă din punct vedere matematic nimic, există multe ”spaţii de stări” cu proprietăţi
matematice clare care sunt de fapt reprezentări ale mulţimii tuturor aspectelor posibile ale
unor sisteme fizice naturale ori construite, şi acestea, la rândul lor, construite în mod concret
ori mental.
În automatele celulare, starea unei celule nu depinde de stările tuturor celorlalte celule, ci
numai de stările vecinilor. Modalitatea în care se realizează acestă dependenţă este definitorie
pentru structura şi comportamentul fiecărui automat celular, deci ea nu trebuie studiată şi
aflată, ci se dă dintru început, prin definiţie, ca o regulă. Bineînţeles că dacă vrem să modelăm
un anumit fenomen cu ajutorul teoriei automatelor celulare, fenomenul trebuie studiat şi
trebuie determinată dependenţa stărilor celulelor de vecinătăţile acestora prin explorare şi
experimentare, apoi, când se defineşte automatul celular care va fi folosit ca model,
dependenţele aflate se postulează şi vor reprezenta legea de funcţionare a automatului.
Din punct de vedere matematic, sub forma lor cea mai simplă, stările sunt nişte funcţii
definite pe mulţimea tuturor celulelor dintr-o reţea cu valori discrete, în particular 0 şi 1, dacă
este să luăm cel mai simplu caz. Aceste funcţii sunt iterative, după cum am spus mai sus.
Pentru a ne rezuma tot la exemple simple, amintim reţelele unidimensionale 51 sau
bidimensionale, unde celulele sunt pătratice, iar vecinătăţile sunt de tip von Neumann sau
Moore52.
Celulele nu trebuie să fie neapărat pătratice, important este să se poată construi din celule o
reţea regulată, ceea ce este posibil şi cu celule hexagonale, ele putând fi folosite pentru a
acoperi tot planul real.
Încă ceva : automatul nu trebuie să acopere neapărat tot planul real, numărul celulelor poate
fi finit, caz în care vorbim de automate celulare finite. Acestea ridică o nouă problemă : ce se
întâmplă la muchiile dreptunghiului sau pătratului care ajunge să descrie un număr finit de
celule bidimensionale ? O celulă pătratică dintr-un asemenea automat (dintr-o asemena reţea
pătratică finită) ”învecinată” cu latura pătratului are practic doar 3 celule în vecinătate, nu 4,
aşa cum au celulele din interior. În acest fel , celulele marginale ar trebui tratate diferit de
acelea din interior, ceea ce ar complica iteraţiile. Soluţia care a fost găsită este aceea de a ”lipi”
latura superioară de latura inferioară a pătratului, de asemenea şi latura stângă de latura
dreaptă, obţinându-se astfel un tor, iar celulele care au fost marginale au devenit astfel şi ele,
interioare, cazul celulelor marginale dispărând în mod natural.
Teoria Colceag face apel atât la automatele celulare, cât şi la spaţiile de tip toroidal; dar aceste
apeluri sunt nebanale şi trebuie discutate mai detaliat, în special trebuie atrasă atenţia asupra
faptului că structurile toroidale care au legătură cu subiectul nostru pot apărea în două
situaţii diferite : aceea de automat laticeal finit şi aceea de permutări torice.
50 https://en.wikipedia.org/wiki/Cellular_automaton
51 https://en.wikipedia.org/wiki/Elementary_cellular_automaton
52 https://en.wikipedia.org/wiki/Cellular_automaton#Overview
Dar mai întâi să ne ocupăm de reţelele Colceag, adică să nu părăsim subiectul capitolului de
faţă. După cum am mai spus, aceste reţele sunt compuse din celule hexagonale. Stările în care
se pot găsi celulele nu sunt doar două 1 sau 0, adică activat sau neactivat, ci există şi
posibilităţi intermediare, date de modalitatea în care informaţia circulă în interiorul celulelor,
reprezentată cu ajutorul diagramelor feedback. În figura următoare 31 se pot observa
diagrame comutative şi cicluri în trei celule diferite :

Figura 31

Nici aceste 3 situaţii nu epuizează stările posibile ale unei celule, dar în orice caz numărul
stărilor este finit, iar informaţia circulând dintr-o celulă în alta, starea unei celule o schimbă
pe cea a vecinelor ei. Florin Colceag dă şi multe alte exemple pentru modul în care se pot alipi
celulele hexagonale formând reţele :
 XX. FRACTALIZAREA PROPRIU-ZISĂ

Diagramele unicursale nu se pot cupla între ele numai două câte două aşa cum am arătat mai
devreme, ci şi şase câte şase.
Iată cum :
Dacă luăm şase diagrame ocupate fiecare conform regulilor stabilite încă de la început cu cele
5 automorfisme F2,...,F6, atunci putem forma un mănunchi de diagrame unicursale, una din
ele unind nodul din stânga sus al tuturor celor 6 diagrame cu linii astfel încât să se reproducă
o nouă diagramă unicursală, alta unind nodul din mijloc sus al tuturor celor 6, o a treia unind
nodul din dreapta sus al tuturor, şi tot aşa mai departe, până când se obţine o figură ca mai
jos, luată din articolul ”Cellular Automata Algebraic Fractals”53 de Florin Colceag :

53 http://austega.com/florin/CellularAutomataAlgebraicFractals.htm
 Figura 32

Cum ajungem aici şi ce căutăm de fapt ?

Toate teoriile despre structuri matematice fundamentale, pentru a putea scoate în evidenţă
nişte proprietăţi esenţiale care nu depind de alegeri particulare ale anumitor reprezentanţi ai
acestor structuri, introduc în corpul principal de teoreme ale acestor teorii, o teoremă de
izomorfism. Majoritatea acestor teoreme se bazează pe relaţii de echivalenţă care induc sau
care sunt induse de o factorizare.
Să fim mai expliciţi :
În algebra abstractă structurile algebrice pot fi tratate global, nu prin particularizările lor de
grup, inel, modul, corp, spaţiu vectorial, etc., ci prin noţiunea de algebră universală care
sintetizează structurile algebrice în general.
O relaţie de echivalenţă E definită într-o algebră A (relaţie care este de fapt o submulţime a
produsului AXA) se numeşte congruenţă dacă relaţia E este subalgebră în algebra AXA în
raport cu operaţia indusă în AXA de operaţia definitorie pentru A. Cu alte cuvinte o
congruenţă este o echivalenţă care moşteneşte structura de algebră.
Se notează cu A/E mulţimea claselor de echivalenţă ale relaţiei E, care are şi ea aceeaşi
structură de algebră.
Dacă f:A--->B este un homeomorfism de algebre (adică dacă f nu aplică doar A în B, ci îi
transpune şi structura de algebră)
şi dacă
relaţia F echivalează x cu y prin condiţia f(x)=f(y)
atunci
imaginea în B a lui A prin aplicaţia f, (notată Im f), este izomorfă cu A/F.

Aceasta este o teoremă de izomorfism de mare generalitate.

Dacă am avea un şir infinit de incluziuni de algebre

....AnA(n-1).......A2A1A0, împreună cu un şir de epimorfisme fn:An--->A(n-1), adică
de funcţii surjective care păstrează structura algebrică, atunci pentru orice n natural
An/Fn este izomorfă cu A(n-1), iar An/Fn/F(n-1), (respectiv A(n-1)/F(n-1)), este izomorfă cu
A(n-2),.... ş.a.m.d.

Am ajuns într-o situaţie similară cu aceea descrisă în capitolul despre scalele mărimilor fizice,
intitulat ”Să încercăm să deschidem subiectul : Fractalii în sens clasic şi câteva exemple de
fractali în sens lărgit”
Dacă vom proceda ca în acel exemplu şi vom întoarce săgeţile, pentru a obţine un şir de
corespondenţe inverse, de la A0 la An, vom obţine din nou acea ”explozie fractală” ca
în imaginea dina cel capitol :
Cum procedăm pentru a întoarce săgeţile ? Luăm f-1n, care, pentru orice y din A(n-1) este
mulţimea tuturor acelor x din An pentru care fn(x)=y.
Dacă pentru orice y din A(n-1), f-1n(y) este cel mult enumerabilă, atunci mulţimea f-1n(y) se
poate indexa şi poate fi considerată un şir {xi}. Să notăm cu Iy mulţimea de indexare a lui
f-1n(y) şi care este, evident, o submulţime a mulţimii numerelor naturale. Vom lua I reuniunea
tuturor Iy pentru toţi y din A(n-1) pentru a putea indexa mulţimile f-1n(y) pentru orice y din
A(n-1).
Atunci pentru fiecare i din Iy vom defini o funcţie gi(y)=xi din An, astfel încât să epuizăm
toate elementele fiecărui şir {xi}, i din Iy pentru orice y din A(n-1).
În acest fel am obţinut o construcţie din care, prin particularizare se poate obţine figura
menţionată mai sus, aceea cu întoarcerea săgeţilor în cazul scalelor mărimilor fizice.
Aceasta este o structură fractală algebrică în cazul general.
Să încercăm să vedem dacă putem să aplicăm acest procedeu la algebra generată de alfabetul
Colceag.
Elementele acestei algebre sunt cele 324 de posibilităţi diferite de ocupare a diagramei
unicursale cu cele 5 automorfisme F2,...,F6 ale dreptei proiective. Poate că este cam exagerat
să numim această mulţime algebră, deoarece, după cum vom vedea mai târziu, operaţia de
compunere a acestor diagrame nu este definită pentru toate combinaţiile posibile. Putem să
spunem că elementele acestei algebre sunt 324 de grafuri orientate, iar faptul că nu toate
grafurile pot fi compuse cu oricare alt graf ar putea reprezenta o excepţie acceptabilă, dacă ne
gândim că şi în cazul corpului numerelor reale există operaţii imposibile (de fapt o singură
operaţie), anume aceea a împărţirii cu zero.
Ideea pe care ar trebui s-o urmărim este cum se grupeaza cele 324 elemente în clase de
echivalenţă şi cum se compun între ele aceste clase două câte două.
În ansamblul de tabele prezentate de Bogdan Cismariu la adresa menţionată mai sus 54se vede
că relaţia de echivalenţă cea mai cuprinzătoare duce la nouă clase de echivalenţă care pot fi
grupate într-un tabel de compunere 9x9 şi în care fiecare compunere 1:1 (o clasă cu altă clasă)
dă ca rezultat tot un element al mulţimii celor nouă clase, deci în acest caz al relaţiei de
echivalenţă celei mai generale au dispărut situaţiile în care anumite grafuri nu pot fi compuse
cu anumite alte grafuri.
După cum se poate vedea din tabelele postate de Bogdan Cismariu, mai avem pentru fiecare
din cele nouă clase de echivalenţă (pe care acolo le găsim sub numele de alfabete), încă o
subîmpărţire în ceea ce Bogdan Cismariu numeşte tipare : pentru fiecare din cele 9 clase zise
alfabete există câte 14 tipare şi, compunând pentru fiecare alfabet tiparele sale cu ele însele
obţinem tabele de 14x1455, în care există zone compacte cu rezultate ale compunerilor şi zone
goale cu perechi de tipare care nu pot fi compuse între ele. Mai există încă ceva deosebit de

54 http://89.46.7.10/sustain/
55 De exemplu : http://89.46.7.10/sustain/tables.php?a=9&b=9
interesant şi de neobişnuit : există zone din tabelul cel mare de 14x14 în care rezultatul
compunerii nu este un alt tipar, ci două tipare.
Aceasta este una din căile de urmat. Dar nu este singura : trebuie să mai urmărim ce structuri
de tip fractal pot apărea atunci când o reţea creşte aşa cum am arătat în figura 26. Aici
izomorfimul este mult mai evident, pentru că dintr-un hexagon de tipul stelei lui David se
nasc în mod vizibil şi, am putea spune „de la sine” o mulţime de stele ale lui David mai
„mici”. Aceste figuri sunt exemple tipice de autosimilaritate şi reprezintă izomorfisme cu
figura iniţială pur şi simplu prin forma lor. Iar fractalitatea este realizată prin aceea că la
fiecare iteraţie rezultă dintr-o singură figură de o anumită „mărime” mai multe figuri
asemenea „mai mici”.
Dar să ne concentrăm asupra izomorfismului, privind în detaliu tabelul de 14x14 dat ca
exemplu puţin mai sus (nota 46) : în partea din stânga sus există o zonă compactă cu 9
rânduri şi 6 coloane şi să mai privim şi imaginea din articolul lui Florin Colceag menţionat la
nota 42 („Fractalul universal informaţional”).
Este imaginea următoare din figura 33 :
 Figura 33

Diferenţele între câte două reprezentări 14x14 sunt, pe de o parte, în notaţii şi, pe de altă parte
în inversarea coloanelor cu rândurile. În această imagine zona compactă din partea de sus pe
atânga este de 9 coloane şi 6 rânduri, însă partea cu adevărat intersantă este un pătrat de 6x6.
Mai trebuie spus că, în funcţie de ordinea în care sunt înşirate elementele grupului pentru a
alcătui tabelul de compunere, aşezarea rezultatelor compunerilor diferă, acest lucru este
evident.
Pentru a scoate în evidenţă structura tabelului de compunere, în acelaşi articol, Florin Colceag
face o alăturare de tabele 6x6, pe care o numeşte teorema de izomorfism. Să vedem de ce :
 Figura 34
În următoarele două capitole va trebui să analizăm ceea ce am obţinut aici : pe de o parte, va
trebui să arătăm cum am constituit cele 14 clase de echivalenţă şi ce convenţie am adoptat
pentru a le nota. De asemenea, având două sisteme de notare, trebuie să stabilim
corespondenţa între ele.
Pe de altă parte va trebui să urmărim cum exploatăm acest rezultat deosebit de important,
corelându-l cu situaţia prezentată de figura 30 din prezentul capitol şi cu principiul
constructal al lui Adrian Bejan56.

56 Adrian Bejan, J. Peder Zane : Design în natuă, Editura AGIR , 2013

 XXI. DETALII LEGATE DE TABELELE DE COMPUNERE

Înainte de a trece la analiza detaliată a tabelelor prezentate, vom da o corespondenţă între

notaţiile folosite de Florin Colceag, de Bogdan Cismariu şi aceea introdusă mai sus cu
reprezentări matriceale ale diagramelor feedback.

Colceag

Cismariu

xya xya xya xya xya xya xxa xxa xxa xya xya xya xxa xxa
Matriceal
xyb xzb zyb zxb yzb yxb yzb yxb xyb zzb yyb xxb yyb xxb

Figura 35

Pentru reprezentarea matriceala trebuie să reamintim că x,z şi y pot lua valorile 2, 3 şi 6

(respectiv F2, F3 şi F6), iar a şi b pot lua valorile 4 şi 5 (respectiv F4 şi F5).
Mai trebuie menţionat că din toate cele 9 alfabete prezentate de Bogdan Cismariu, am ales
numai unul singur :

Figura 36

anume acela în care automorfismele F4 şi F5 sunt plasate pe coloana a treia a matricii, aceea
din dreapta. Bogdan Cismariu a notat acest lucru colorând discurile din coloana a treia cu
auriu atunci când a desemnat alfabetul şi cu cenuşiu atunci când a reprezentat tiparele
respectivului alfabet. Se vede că toate cele 14 tipare au cele două discuri din coloana din
dreapta colorate astfel.
În reprezentarea Colceag, aceste discuri nu mai apar deloc, deoarece în tabelele de compunere
pe care le-a analizat au fost numai din acelea bazate pe poziţionarea F4 şi F5 in coloana a
treia. Nemaiapărând deloc, liniile şi punctele din reprezentarea Colceag se referă doar la
primele două coloane, cele reprezentând poziţiile F2, F3 şi F4. Formele acestora sunt sugestive
: o linie verticală şi un punct în dreapta ei înseamnă două funcţii identice pe prima coloană şi
două funcţii diferite pe a doua. Invers, un punct având în dreapta lui o linie verticală
înseamnă două funcţii diferite pe prima coloană şi două funcţii identice pe a doua. O linie
verticală, una orizontală şi un punct înseamnă trei funcţii identice şi una diferită. Pătratul
înseamnă patru funcţii identice, două linii verticale înseamna două funcţii identice pe prima
coloană şi alte două pe a doua, cele în formă de X au două câte două funcţii identice plasate
pe diagonală, şi aşa mai departe până la epuizarea tuturor celor 14 tipare prezente în tabelul
de corespondenţe de la figura 36.
Odată stabilite aceste corespondenţe, putem să ne întoarcem la figura 34 şi la grupul diedral
D3, ca să observăm că cele şase tipare din figură formează un tabel de compunere care le
încadrează pe acestea în aceeaşi structrură de grup D3.
Deci dacă prima dată am alcătuit cu elementele F1,...,F6 ale unui grup izomorf cu D3 o
diagramă unicursală, putem s-o facem din nou, folosind însă de data aceasta 6 din cele 14
tipare, respectiv din cele 14 clase de echivalenţă şi să construim astfel structura reprezentată
de figura 33 şi să realizăm efectiv izomorfismul căutat.
Iar dacă vom reuşi să realizăm „teorema de izomorfism” pentru compunerea „la nesfârşit” a
şase câte şase diagrame feedback, vom constata un tandem de structuri fractale, una
crescătoare, generând structuri noi din ansambluri din ce în ce mai complexe de structuri
stratificate, şi alta descrescătoare, descompunând la nesfârşit structuri existente în altele din
ce în ce mai simple, mai „elementare” şi distrugând în acest fel „mitul elementarităţii
absolute”. Am putea spune, prin extinderea semnificaţiilor noţiunilor consacrate, că este
vorba de un tandem „fractal-constructal” şi că acest dublu lanţ arborescent are tendinţa să
apară peste tot sub formă de tandem.
În plus, se întrevede posibilitatea de a ”desprinde” şi de a urmări un automat laticeal cu
celule multidimensionale care acţionează într-un spaţiu al relaţiilor între noţiuni, nu într-unul
numeric. Va trebui să revenim la automatele laticeale pentru a căuta să dăm o minimă
caracterizare acestui tip special de celule.
 XXII. PRINCIPIUL CONSTRUCTAL
Acest principiu, enunţat de Adrian Bejan în 1997 este formulat astfel :
”Pentru ca un sistem de curgere de dimensiuni finite să persiste în timp, configuraţia sa
trebuie să se schimbe în timp astfel încât să permită un acces din ce în ce mai uşor curenţilor
săi (fluid, energie, masă, etc.)”57 Din acest citat nu reiese direct, însă din studiile şi, mai ales
din multiplele exemple date de Adrian Bejan rezultă că, ceea ce el a numit aici ”configuraţie”
este ceea ce generează structuri noi, fie că acestea sunt formaţiuni geologice, geografice sau
organe ale unor specii vii.
Pentru a putea aplica acest principiu din fizică şi la consideraţiile făcute în prezenta lucrare
trebuie să generalizam principiul constructal extinzându-l şi la sistemele de reprezentare a
curgerii (circulaţiei) informaţiei.
Să nu uităm ideea pe care tocmai am enunţat-o, a cuplării, a tandemului fractal-constructal.
Dacă vom considera că informaţia ”curge” de la abstract la concret, de la potenţial la realizat,
atunci vom vedea că reţelele hexagonale de noţiuni, cu cât se multiplică în triangulări mai
fine, cu atât informaţia reprezentată de noţiunile din aceste noduri nou apărute datorită
rafinării triangulării, este mai particularizată, mai specifică, mai apoape de concretul unui
anume domeniu, unei anume situaţii, unui anume aspect. Dacă în acelaşi timp se poate
constata şi emergenţa de structuri noi, integratoare de informaţie, ar trebui să studiem şi ce fel
de ”mecanisme” au loc în această direcţie.
Odată acceptată această extindere, aplicarea principiului constructal poate fi făcută în două
moduri : pe de o parte, prin fractoloni, respectiv prin compunerea ciclurilor feedback 1:1 şi pe
de altă parte, prin compunerea a câte 6 cicluri feedback.
Însă nu vom lua câte 6 cicluri feedback din toate cele 14 tipare, ci numai din cele 6 care
formează în tabelul din figura 33 subtabelul colorat în verde, respectiv primele 6 tipare din
tabelul din figura 36.
Din ceea ce Florin Colceag numeşte teorema de izomorfism structural, tabelul din figura 34,
rezultă că unul din tipare joacă rolul de funcţie identitate (acela având forma II), analog
funcţiei F1, iar alte două (acelea din figura 34 colorate în roşu-portocaliu) sunt analoagele
funcţiilor F4 şi F5.
Se pune problema dacă, reluând procedeul de aşezare pe cele 6 poziţii ale diagramei
unicursale a celor 5 tipare care rămân după ce ”dăm la o parte funcţia identitate”, obţinem tot
324 de combinaţii posibile sau dacă rezultă o mulţime de o cardinalitate diferită.
În mod normal, ţinând seama de faptul că în figura 35 vedem două structuri identice, anume
grupul D3 prezentat în capitolul ”Automorfismele dreptei proiective”, ar trebui ca şi arcele
asociate diagramei unicursale având vârfurile ocupate cu aceste noi elemente numite tipare,
să corespundă aceloraşi reguli de compunere şi rezultatelor lor, de aceea pare foarte credibil
ca numărul de elemente al mulţimii combinaţiilor posibile menţionate mai sus, să fie tot 324.
Nu trebuie să uităm însă şi faptul că în tabelul mare de 14x14 din figura 33 există şi alte
subtabele cu proprietăţi interesante.
Și mai trebuie să ţinem seama de un lucru : pricipiul constructal aşa cum a fost enunţat de
Adrian Bejan şi menţionat la începutul acestui capitol, se referă la sisteme finite. ”Organele”
57 Bejan, A. Advanced Engineering Thermodynamics. 2nd. ed. New York: Wiley, 1997, vezi şi nota 48
noi, adică structurile emergente nu apar în spaţii abstracte în care este posibil să dezvoltăm
şiruri infinite de structuri care să nu se ”încalece” una peste cealaltă, ci în spaţii58 cu un
anumit gen şi grad de concreteţe, adică în spaţii cărora li s-au atribuit şi anumite proprietăţi
fizice.
Cum i se pot atribui proprietăţi fizice unui spaţiu matematic ? Făcând spaţiul matematic
observabil. Nu am vrut să fac un joc de cuvinte ; noţiunea de observabilă din fizica cuantică
este în fond rezultatul atribuirii de proprietăţi fizice unui obiect matematic. Aşa se naşte un
model matematic al unui sistem ori al unui fenomen fizic şi aşa este prelucrată în fizica
cuantică renumita concepţie despre influenţa observatorului asupra procesului observat.
Această atribuire este o generalizare a noţiunii de percepţie, deoarece percepţia şi observaţia
sunt înrudite, ba chiar mai mult, sunt ”rude” apropiate. Și .... încă o rudă bună a percepţiei :
finitudinea : nu putem percepe mulţimi infinite de obiecte, ci numai părţi finite ale acestora.
De aceea condiţia de finitudine pe care o introduce principiul constructal şi observabilitatea
care leagă sistemele matematice de sistemele fizice formează un tandem, încă unul pe lângă
cele menţionate şi subliniate în mod repetat până acum.
Dacă am privi mai atent ar trebui să observăm că și în acest caz tandemul este de fapt o
triadă:
pentru că este o blasfemie să privezi un domeniu al realității de ”țesătura” lui spirituală. Dacă
trunchiem un fractal ideal, abstract, infinit, la un număr finit de iterații pentru a-i da
observabilitate, pentru a-l insera în lumea concretă, vizibilă și palpabilă, nu avem voie să-l
despărțim de structura lui semantică intimă care l-a generat, păstrând doar aspectele brute,
grosiere.
Una din observabilele cele mai la îndemână este distanţa : să încercăm să introducem o
”distanţă” între rezultatele iterărilor fractale cu scopul de a testa condiţiile în care, de la un
anumit ordin de iteraţie încolo, se nasc ”organe”. Această ”distanță” este una complexă, de
un alt gen decât distanța fizică, pentru că la formarea ”organelor” datorită principiului
constructal nu contribuie acea ”încălecare” menționată mai sus, ci și o ”grănuițuire” datorată
interacției continue a informației circulante cu mediul ambiant care dă naștere ”fractolonilor”
introduși în capitolul XVIII ( Noi presupuneri ale teoriei Colceag).

XXIII. PRINCIPIUL HOLOGRAFIC

58 le putem numi un fel de spaţii suport, cu toate că teoria Colceag înţelege altceva prin spaţiul suport, anume un spaţiu de
adrese
Tandemul fractal-constructal ar trebui privit într-un cadru şi mai general, şi anume ţinându-
se seama şi de principiul holografic.
La prima vedere şi ţinând seama de faptul că „holografic” are deja în limbajul comun o aură
de „global”, „universal”, „atotcuprinzător”, acest lucru pare de la sine înţeles. Totuşi, dacă
privim la originea cuvântului şi la istoria modului în care el şi-a dobândit această aură,
suntem tentaţi să-l considerăm un termen specializat, foarte tehnic şi greu de digerat de către
aceia care au altă specialitate decât disciplina care l-a consacrat. Pentru a justifica această aură
va trebui să întreprindem un demers care nu se poate să nu treacă prin filosofie şi prin ceea ce
Mihai Drăgănescu a numit ortofizica.
Holografia este în primul rând o realizare inginerească, iar teoria procesului implicat aparţine
opticii şi este un domeniu deja bine lămurit de câţiva zeci de ani. Esenţa ideii este că pe o
suprafaţă , deci într-un spaţiu bidimensional sunt stocate informaţii despre un obiect
manifestat într-un spaţiu cu trei dimensiuni. Adică informaţia este o categorie cel puţin
filosofică în stare de reprezentări atât de condensate, încât spaţiul acestor reprezentări nu
necesită tot atâta „desfăşurare” cât spaţiul reprezentat. Această idee se regăseşte şi in
cosmologia modernă şi a pornit de la anumite aspecte ridicate de teoria găurilor negre. Este
vorba de nişte presupuneri care au fost făcute în cadrul formalismului matematic asociat
teoriei găurilor negre, dar care au ca obiect nu formalismul în sine, ci chiar realitatea fizică
care ar trebui să fie reprezentată.
Autorul consideră că nu este suficient ca nişte presupuneri făcute într-un cadru atât de
restrâns să aibă un efect atât de extins asupra cadrului celui mai general al gândirii.
De aceea un principiu atât de generos ca principiul holografic merită să fie abordat la
profunzimea filosofică de la care îşi trag seva concepţiile holistice cele mai cuprinzătoare.
Considerăm că această profunzime este aceea dată de ortofizica lui Mihai Drăgănescu 59,60 de
concepţia despre informaţie a lui David Bohm61, de sinergetica lui Paul Constantinescu şi nu
în ultimul rând de viziunea asupra realităţii a lui Basarab Nicolescu62.
Dar să analizăm şi nişte noţiuni mai puţin spectaculoase în căutarea relaţiei între informaţie şi
dimensiunea spaţiului conceptual pe care îl reprezintă. Vom urmări ce înseamnă creşterea în
„dimensiune” a unui spaţiu de abstracţuni în paralel cu descreşterea „dimensiunii” unui
spaţiu al reprezentărilor, al realizărilor din ce în ce mai concrete, pe măsură ce acesta
acumulează proprietăţi. Şi înainte de a începe aceste consideraţii să ne amintim de mica
observaţie anecdotică pe care am făcut-o la început, în capitolul IV (Despre informaţie) în
legătură cu fotografia unei grămezi de gunoaie şi cu o bază de date.
Concluzia non-anecdotică a observaţiei este aceea că sensul lucrurilor, ascuns în spatele
acestora, acela nespus şi de nespus, inexprimabil şi inexplicabil „conţine” incomparabil mai
multă informaţie decât descrierea explicită a lucrurilor, fără o atenţie deosebită acordată
relaţiilor existente între ele.
Va trebui să ”dezghiocăm” acest ”alt fel de dimensiune” care să se refere la ”un spaţiu de
abstracţiuni” şi nu la un spaţiu fizic sau matematic uzual. Va trebui să luăm ca metaforă
expresia ”holograma este realizarea reprezentării tuturor punctelor spaţiului în oricare din
punctele acestuia” şi să căutăm, prin abstractizare, să-i găsim acestei expresii un mod de
încadrare într-un univers conceptual coerent. Pentru aceasta ne vom folosi de mai sus

59 M. Drăgănescu: Inelul lumii materiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989

60 C. Andreescu : The hidden significance in the works of some Romanian Philosophers, European Journal for Science and
Theology, February 2013, Vol. 9, No. 1, 3-17
61 P. Pylkkänen (ed.): The Search for Meaning: The New Spirit in Science and Philosophy, Crucible, The Aquarian Press, 1989
62 B. Nicolescu, Ce este realitatea?, Junimea, Iaşi, 2009
introdusul tandem fractal-constructal şi vom observa că şi la Nassim Haramein s-a cristalizat
un concept înrudit, căruia acest teoretician contestat i-a şi găsit un nume compozit cu
rezonanţe exotice : holofractografic.
Construcţia va avea două etape : prima este aceea de a etala două şiruri infinite de structuri
algebrice, astfel înlănţuite încât să fie o reprezentare credibilă a tandemului
fractal-constructal, iar a doua ar fi o trecere la limită care ar dezvălui o structură de tip
hologramă.
Ceea ce va da aspectul caracteristic de holograma va fi faptul că, oricare ar fi elementul ales,
comun acelor două şiruri, din el începând se pot construi alte două şiruri cu proprietăţi cel
puţin asemenea. Această formulare are darul să ne pună și ea pe gânduri : o trecere la limită
înseamnă la nivelul intuiției brute, găsirea unui element final al șirului, pe când, conform
afirmației tocmai făcute, ar trebui să căutăm un un obiect inițial, adică o sursă a oricărui
tandem fractal-constructal.

XXIV. MULTIDIMENSIONALITATEA ŞI NIVELURILE DE

ABSTRACŢIUNE
(Fractalo-constructalul semantic)
Am argumentat în alte locuri în mod repetat63 că nivelurile de abstracţiune sunt altele decât
nivelurile realităţii pe care le-a reliefat Basarab Nicolescu. Dacă este să adoptăm terminologia
lui Florin Colceag, ele ţin mai degrabă de spaţiul semantic, şi anume de explicitarea acestuia.
Ideea de bază este aceea că orice obiect concret poate fi reprezentarea unui întreg sistem
semantic. Putem considera aceasta idee o axiomă. Ea nu face parte din presupunerile teoriei
Colceag, ci este o presupunere suplimentară făcută de autorul textului de faţă şi introdusă
prima dată în lucrarea ”Rezonanţe”. Ea ţine de înseşi rădăcinile adânci ale gândirii umane,
aceea în care raţionalul şi non-raţionalul sunt nedespărţite şi formează baza integratoare a
relaţiilor omului cu Universul. Această gândire integratoare are baze arhetipale şi este
”conectată direct” la Inteligenţa Universului. Bazele arhetipale permit înlănţuirea unui
ansamblu de semnificaţii, astfel încât să nu poată exista un sens ultim al niciunui obiect, sau
al niciunei imagini, reprezentări sau trăiri, indiferent cât de primară, primitivă sau chiar
”primordială” ar părea să fie. În ”spatele” fiecărui sens există un altul mai ascuns, dar mai
bogat, mai ”plin de conţinut”.
Chiar mai mult, după cum am punctat în capitolul IX (Trei spaţii neobişnuite), în func ție de
modul în care explorăm realitatea, cele trei spații (suport, informațional și semantic) pot trece
unul în altul. Cheia acestei treceri se află la semantică pentru că de ea depinde modul în care
explorăm. Și pentru a ne face o idee, chiar și vagă, despre complexitatea ”spațiului semantic”,
ar trebui să ne gândim la acea zona profundă, a gândirii non-verbale, psiho-logice, cu care
intrăm în contact atunci când cercetăm visele. ”Rostul” acestei cercetări este acela de a găsi
semnificații, altfel spus, de a ”naviga prin spațiul semantic”. Acea parte a rațiunii bazată pe
logică nu ne ajută, ci numai ”gândirea” generată de intui ție și empatie.
De ce ?
Pentru că analiza logică a oricărui vis va conchide că totul este o absurditate, că șirul de
semnificații individuale ele elementelor constitutive ale visului, ale ”poveștii pe care acesta
ne-o spune” nu conține nicio semnificație, nu ”se leagă”, nu se ”încheagă” în niciun mesaj
corent și logic. Asta pentru că analiza logică se bazează pe semnificațiile curente ale
elementelor constitutive dar, după cum am spus mai sus, există o multitudine de semnifica ții
ale fiecărui obiect, iar acestea sunt simbolice, multe din ele sunt chiar arhetipale.
De aceea interpretarea unui vis înseamnă că, din noianul de semnificații simbolice asociate
fiecărui obiect care apare în vis, se vor ”culege” acelea care reprezintă o succesiune logică de
stări interioare, care au o psiho-logică coerentă, dând astfel întregului vis o semnifica ție.
Mai trebuie spus că în afară de intuiție și de empatie, pentru o asemenea întreprindere este
necesară convingerea că acel vis (sau poate o halucinație sau o revelație) are sens, con ține un
mesaj, ne transmite ceva, ne dezvaluie o semantică.
Fără această convingere am rămâne la concluzia reducționistă că ”toate absurditățile acestea
nu sunt decât descărcări aleatorii ale unor energii reziduale” acumulate în timp.
Am făcut această paranteză despre vise pentru a scoate în eviden ță faptul că semnificațiile
sunt și ele stratificate, că un spațiu semantic, oricum l-am concepe, este de o complexitate
greu de imaginat și de explorat.
Cu cât un mesaj provine din zone mai profunde ale spiritului (sau ale incon țientului, dacă ne
convine mai mult această formulare), acesta poartă conținut mai bogat și mai complex, are o
semantică mai absconsă, mai greu de descifrat, mai departe de simțul comun, poate că este o
îndrăzneală prea mare să spun, dar o spun cu convingere, mai abstractă.
Aici aș vrea să deschid o nouă paranteză, cu încercarea de a lansa o dezbatere despre

63 Vezi notele 3 şi 51
semnificația cuvântului ”abstract”, cu toate că am vorbit în mai multe rânduri despre niveluri
de abstracțiune. Putem considera abstractă o noțiune care nu reprezintă obiecte din realitatea
înconjurătoare identificabile exact prin proprietațile lor specifice care le individualizează și le
diferențiază de celelalte obiecte. Cu cât îndepărtăm (negijăm, nu luăm în seama, facem
abstracție de) mai multe proprietăți specifice unui obiect, cu atât vor exista mai multe obiecte
care vor putea fi considerate echivalente prin aceea că au în comun anumite proprietă ți,
anume acelea care nu au fost neglijate, să zicem, ca să ne oprim la unul din termenii
enumerați. Această relație de echivalență induce o abstracțiune.
Adică o abstracțiune, și cred că putem lua această caracterizare ca pe o definiție, este o clasă
de echivalență a unor obiecte care au anumite proprietăți în comun, iar fiecare obiect în
parte are multe alte proprietăți diferite de cele ale celorlalte obiecte din clasă. Cu cât
eliminăm din proprietăți, vor exista mai multe obiecte care au proprietățile rămase și ob ținem
astfel clase mai largi, putem spune, că ele reprezintă noțiuni mai abstracte.
Construirea acestor clase poate fi făcută arbitrar, adică la întâmplare, ori pe baza unor
raționamente logice, adică prin selectarea cu grijă a proprietă ților comune, astfel incât selec ția
să îndeplinească un anumit scop sau, dar mai există și un al treilea mod, atunci când ne lăsăm
conduși de o intuiție profundă, aflată dincolo de intenție, voință sau control.
Primul tip de construcție duce la convenții de tipul regulilor de joc care se acceptă și se
respectă, al doilea tip crează și el în cele din urmă prin convenții, însă acestea au o logică larg
acceptată, care nu trebuie justificată, iar convențiile stabilesc îndeosebi detaliile pentru a nu
exista confuzii, pentru a genera în continuare afirmații precise și verificabile logic, a șa cum
este cerința și uzanța în folosirea limbajului științific.
Cel de-al treilea tip de construcție ne scapă de sub control, el nici măcar nu reprezintă o
construcție, este o ”naștere” mai degrabă, o emergență din profunzimile inconștientului.
Asocierile unor obiecte pe baza unor proprietăți comune se face în acest caz dincolo de
capacitatea conștientului de a observa, de asemenea și desemnarea unui obiect ca
reprezentant al clasei.
La acest nivel de profunzime, semantica unei clase de echivalen ță născută în acest al treilea
mod este una care se manifestă direct, fără explicații, fără posibilitatea includerii ei într-un
dicționar. Aceasta est o abstracțiune primară, neexplicitabilă și face parte dintr-un ”spațiu
semantic” pe care îl putem considera autonom și obiectiv . La acest nivel semantica este activă
și dinamică în sensul pe care l-am dat înțelegerii ”mesajului” între două sisteme fizice. Ar
putea fi de asemenea nivelul la care au loc implicațiile ”în comprehensiune”, cum le nume ște
Jean Piaget, dacă acestea au loc pe baza intuiției.
Acesta deosebește în mod clar implicațiile care au loc pe baza regulilor calculului
propozițional, bazat pe logica formală, numite de el ”implicații în extensiune” și implica țiile
care se bazează pe o logică a semnificațiilor. Sigur că nu putem să ne declarăm învinși,
spunând că tot ce este conexat prin legături intuitive rămâne pe veci indescifrabil, deoarece
informațiile furnizate de intuiția profundă nu sunt explicitabile.
Putem să ne apropiem de ele prin cercetare exploratorie :
Pornind de la ipoteza că informația circulă prin cicluri feedback înlănțuite (concatenate) între
ele după anumite reguli și că putem să utilizăm o geometrie a relațiilor între categorii, în
particular noțiuni, am putea să sperăm, ba chiar să și încercăm să înlănțuim într-un mod lipsit
de contradicții, implicații semantice, în comprehensiune 64.
64 Există o multitudine de aplicații realizate de Florin Colceag împreună cu colaboratorii săi, aplicații care urmăresc
circulația informației semantice în sisteme din cele mai diverse : sociale, psihologice, biologice, fizice, etc. Vom
prezenta într-o anexă a lucrării câteva din aceste aplicații.
Viziunea rezultată dintr-o cercetare exploatorie reușită poate genera un model, iar pentru
modelarea fenomenului trebuie să facem apel la triada despre care am vorbit în capitolul
XXII (Principiul constructal) ca fiind în realitate tandemul observabilitate/finitudine.
Dacă, atunci când studiem un fenomen ori obiect fractal fizic ori un ”organ” născut pe baza
principiului constructal dintr-un număr finit de iteraţii fractale, ne limităm la a despărţi
obiectul ideal infinit de obiectul concret obţinut, vom spune că obiectul concret a fost
deposedat de nivelurile sale proprii de abstracţiune sau că a fost banalizat prin privarea de
profunzimea semantică proprie.
Nu trebuie neapărat să considerăm preexistenţa unui ansamblu infinit de niveluri semantice
fractale pentru a spune că reprezentările fractale abstracte sunt infinite, este suficient să
spunem că nu există niciun motiv să presupunem că nivelurile semantice abstracte ar fi
mărginite, că ar exista un nivel ultim, dincolo de care nici mintea umană, nici Universul nu
mai pot ”inventa” nimic.
În legătură cu acest aspect putem comenta şi problema multidimensionalităţii spaţiului fizic
aşa cum este ea tratată de teoria stringurilor şi a membranelor, faţă în faţă cu
multidimensionalitatea reprezentărilor fractale semantice şi cu multidimensionalitatea
celulelor reţelelor automatelor celulare care ar putea fi folosite pentru studierea relaţiilor în
aceste reprezentări semantice.
În orice caz, cele mai uzuale celule bidimensionale sunt pătratice, iar cele tridimensionale,
cubice. Celulele cubice sunt tratate de teoria Colceag, fiind evidenţiate structuri complexe de
mai multe diagrame feedback în interiorul unei celule cubice, cum se vede, spre exemplu, în
figura următoare :

Figura 37

Diagramele feedback se formează, pe de o parte, între mijlocurile celor 6 fe țe ale cubului, pe

de altă parte, între mijlocurile a câte 6 muchii ale cubului, ceea ce implică un ansamblu de
stări destul de bogat, nicidecum având simplitatea celor două stări {activ, inactiv} sau {0, 1}.
De aceea complexitatea stărilor care se nasc în automatul laticeal astfel constituit este o temă
care nu mai poate fi tratată decât prin mijloace de calcul electronic.
Ca să nu mai vorbim de celule cu dimensiunea mai mare de 3. Să nu uităm că nu suntem în
spațiul fizic euclidian sau relativist cu 3 sau 4 dimensiuni, ci este vorba de un spa țiu al
relațiilor între obiectele unei categorii : pătratul, cubul și cubul multidimensional sunt numai
așezări ale reprezentărilor prin săgeți ale relațiilor între acele obiecte. Printre altele, acele
obiecte pot fi noțiuni, chiar și abstracte. Între ele circulă informația reprezentată de diagrama
unicursală – diagrama feedback.
Celulele bidimensionale ne ajută să reprezentăm situa ții semantice care au loc pe ”acela și
nivel de abstracțiune”65.
În capitolul XX. (Fractalizarea propriu-zisă) apare teorema de izomorfism și, implicit, și ceea
ce Florin Colceag numește al doilea nivel de fractalizare, astfel că putem considera și situa ții
semantice de niveluri de abstracțiune diferite, acelea de pe nivelul superior având un grad de
integrare mai ridicat, un ”conținut” mai bogat.
Există și posibilitatea reprezentării unei celule de acest tip. Ea ar avea 6 sageți pornind din
același ”punct” și îndreptate ”în jos” și o a șaptea săgeată pronind din același punct îndreptată
”în sus”, deci această celulă va cuprinde 8 obiecte.
Să revenim la considerațiile făcute în capitolul XX (Fractalizarea propriu-zisă), respectiv la
figura reprezentând cele 10 funcţii f0,f1,f2,......,f9:Z--->Z din capitolul X (având titlul ”Să
încercăm să deschidem subiectul : Fractalii în sens clasic și câteva exemplde fractali în sens
lărgit”).
Această figură este, după cum a fost meționat în capitolul XX, o particularizare a teoremei de
izomorfism în cazul general și putem să constatăm că avem o altă particularizare, de data
aceasta bazată nu pe numărul 10, ca în cazul mărimilor fizice exprimate în sistem zecimal, ci
pe numărul 666.

Figura 38

Aceasta ar putea fi celula tridimensională a unui automat laticeal, în cazul căruia trebuie să ne
punem problema cum aționează stările unei celule asupre stărilor vecinelor ei.
Dacă privim împreuna figurile 37 și 38 și dacă alcătuim un ansamblu de celule cubice ca în
figura 37 , ne dăm seama că am putea să ”extragem ” din acesta un ansamblu de figuri de tip
38 . Problema explorării dependenței stărilor celulelor de tip 38 de stările tuturor vecinelor ei
rămâne însă una la fel de dificilă, poate chiar mai dificilă decât aceea pentru figura 37,
65 Nu am definit încă noțiunea de nivel de abstracțiune, cu toate că vorbim despre ea de ceva vreme. Vom formula însă o
definiție după ce ne va fi clar la nivel inuitiv ce urmărim să desemnăm prin ea.
66 Să nu uităm sistemul hexazecimal, care cu toate că este mai vechi decât cel zecimal, este încă prezent și astăzi...
deoarece cele de tipul figurii 38 trebuie filtrate, extrase din cele de tipul figurii 37, iar ceea ce
face rezolvarea problemei și mai dificilă este faptul că această dependență nu este simetrică,
este anizotropă.
Interesul pentru abordarea cu scopul rezolvării acestei probleme este legătura stânsă cu
principiul holografic : figura 38 reprezintă o caracteristică importantă a legăturii cu acest
principiu. Această diagramă reprezentând relații semantice, nu spațiale, poate fi considerată
un model în aplicarea principiuliu holografic deoarece automatul laticeal astfel constituit
poartă în oricare din celulele sale, informația necesară pentru construirea sau reproducerea
întregului automat, a întregii rețele care stă la baza acestui automat laticeal deosebit de
special.
Metaforic vorbind, în oricare ”loc” ne-am situa în această rețea, avem în acel ”loc”
informațiile necesare penru a ”reproduce” întreaga rețea. Desigur, acest lucru este valabil în
principiu pentru orice structura fractală datorită proprietații de autosimilaritate și a faptului
că orice structura fractală se dezvoltă pe baza unui proces iterativ.
Să revenim însă la tema anizotropiei privind-o din perspectiva principiului constructal. Luăm
circulația informației ca pe un proces de curgere și considerăm curgerea informației de la
abstract la concret, respectiv de la niveluri de abstracțiune mai ridicate la unele cu grad mai
mare de concretețe. Gradele mai mari de concretețe le putem considera ca purtătoare de mai
multe informații legate de proprietăție fizice : structurilor matematice abstracte încep să le fie
asociate din ce în ce mai multe ”observabile” și valori măsurate ale acestora. Pe măsură ce
acest proces avansează, domeniul de realitate explorat capătă consistență, vizibiltate,
perceptibilitate, finitudine.
Și aici apare tentația de separare menționată mai devreme între fractalul ideal infinit și acele
părți ale realității care au devenit vizibile, concrete, finite. Știm cum se procedează în cazul
unui automat celular finit : se ”îndoaie” și se ”lipesc” marginile astfel încât să se ob țină o
structură torică. Iar structura ”model” infintă se lasă la o parte, se uită....
Se consideră irelevantă și se abandonează ca zecimalele lui π, ca spectrul rezidual al unui
operator, ca orice rest de la rezolvarea cu aproximație ”suficient de bună” a oricărei probleme.
Dacă ne declarăm adepții soluțiilor integrale, trebuie să luăm în tandem 67 structura finită de
tip toric împreună cu fractalul inițial netrunchiat și neconcretizat prin atribuiri de proprietă ți
fizice : numai luate împreună aceste structuri vor fi o oglindă fidelă a unui fenomen atât de
complex.
Această luare împreună ne duce cu gândul la perechea suprafață/plan tangent sau
varietate/fibrat vectorial68 : dacă orice suprafață închisă acoperă un domeniu finit al spațiului,
orice plan tangent la oricare din punctele suprafeței este nemărginit.

67 Iarăși tandem ! Pentru a câta oară ?!!:::

68 Sau poate la perechea particulă/câmp
 XXV. CE LEGĂTURĂ ARE BROOK TAYLOR CU FRACTALII COLCEAG ?

Acest matematician din vechime a inventat o tehnică de reprezentare a func țiilor greu
calculabile, invenție cu efect de foarte lungă durată, iar ceea ce a făcut el se aplică și în zilele
noastre. Este vroba despre dezvoltarea unei funcții în serie Taylor.
Pentru foarte multă lume o asemenea tehnică sună sofisticat, greu de digerat și aparținând
domeniului de vârf al matematicii moderne. Impresia este complet greșită : ca să vedem cât
de ”modernă” este această matematică va trebui să spunem că Brook Taylor a trăit între anii
1685 și 1731.
Legătura între el și tema lucrării de față se află în ultimele două propoziții din capitolul
precedent.
Pentru a vedea această legătură va trebui să prezentăm mai întâi pe scurt ce este și consecin țe
are această dezvoltare în serie.
Este vorba despre descompunerea unei funcții greu de manipulat într-o sumă ponderată a
unei infinități de funcții mai simple și mult mai bine cunoscute, anume de polinoame. Evident
că dacă ar trebui făcută însumarea tuturor funcțiilor din acea mulțime infinită, opera ția ar
deveni dintr-una deosebit de dificila, o operație imposibilă. Ideea centrală a aplic ției acestei
dezvoltări constă în aceea că suma respectivă se consideră a diferi foarte puțin de suma
primilor câțiva termeni, 2, 3, în cazuri foarte rare mai mult de 3. De fapt, tehnica de calcul
permite luarea în considerare a mult mai mult decât 3 termeni ai sumei, ceea ce a și contribuit
la faptul că această tehnică ”străveche” este în actualitate și astăzi.
Ce se obține prin această dezvoltare în serie ? Se obțin aproximări, cu atât mai utile atunci
când se urmăresc valorile numerice ale funcției-mamă în anumite puncte. Cu cât se re țin din
suma infinită mai multi termeni, cu atât este aproximația mai bună. Ideea este însă aceea și :
pentru a putea explora cu mijloacele noastre limitate o anumită zonă a realită ții, trebuie să
transformăm acea zonă într-un domeniu finit, adică trebuie să ne restrângem la un domeniu
finit al ei.
Pe de altă parte, mai putem găsi o particularitate foarte importantă : aceea de liniaritate. Să ne
exprimăm mai explicit :
• Ne-am obișnuit de sute, poate chiar mii de ani cu spații în care reprezentative erau
liniile drepte.
• Am inventat reprezentări cu săgeți (drepte) în fizică pentru a urmări acțiunile forțelor
asupra diferitelor corpuri și am numit acest reprezentări de forțe ”vectori”.
• Am generalizat aceste reprezentări prin stabilirea proprietăților lor matematice și, mai
mult, am preluat în matematică acest concept de ”vector” după ce am constatat că l-am
putut caracteriza matematic în mod satisfăcător și că el ne ajută să putem stabili cu
exactitate poziția oricărui punct din spațiul (acela format din linii drepte), folosindu-ne
de proprietatea definitorie a vectorului de a i se putea descompune acțiunea după
direcțiile altor vectori.
• Am creat noțiunea de spațiu vectorial sau spațiu linear, având ca proprietate
fundamentală tocmai menționata posibilitate de descompunere și de reprezentare ca o
combinație de vectori independenți unul față de altul. O mulțime de asemenea vectori
independenți se numește bază a spațiului vectorial, ceea ce corespunde în fizică
noțiunii de sistem de referință.
• Am generalizat noțiunea de spațiu vectorial constatând că putem opera matematic cu
 baze conținând o infinitate de vectori independenți și constatând că nu numai punctele
din spațiul uzual sunt reprezentabile prin raportare la o bază, ci și func țiile.
• Am generalizat această constatare creând noțiunea de spațiu de funcții, spațiu care este
și el un spațiu vectorial la fel ca și ”spațiul uzual format din puncte”.
Tocmai în acest pas de generalizare, dezvoltările unor funcții în serie Taylor au jucat un rol
fundamental deoarece ele se bazează pe jocul ”finit/infinit” alături de ”linear/nelinear”. Vom
detalia imediat.
Dezvoltarea unei funcții în serie Taylor în vecinătatea unui punct se face cu ajutorul func țiilor
derivate, astfel încât valoarea funcției în oricare punct din vecinătatea aleasă să fie suma
ponderată a valorilor unor polinoame având drept coeficienți derivate ale func ției în punctul
ales. Mai exact, dacă funcția este ”f” și punctul ales este ”a”, pentru orice punct ”x-a” din
vecinătatea aleasă, valoarea derivatei de ordinul ”n” a funcției f în ”a” este componenta
principală a coeficientului monomului xn . Apoi însumarea se face după toți ”n” naturali.
Pentru a avea o imagine intuitivă, să ne oprim la primul termen al dezvoltării în serie și să
gândim la un cerc și la un poligon regulat circumscris cercului. Cu cât poligonul are mai
multe laturi, cu atât mai apoape de cerc se ”strânge” poligonul. Cu numărul laturilor tinzând
către infinit, poligonul tinde să se suprapună cu cercul. În fiecare punct de contact al
poligonului cu cercul, latura poligonului este tangenta la cerc, deci reprezintă derivata a I-a.
Cu cât vecinătatea punctului de tangență este mai puțin extinsă, cu atât cercul este mai bine
aproximat de derivata a I-a în apropierea punctului de tangență. Dacă urmărim variația
derivatei a I-a cu ajutorul derivatei a I-a la aceasta din urmă, deci cu ajutorul derivatei a doua,
putem să mai aducem o corecție mică nepotrivirii între cerc și derivata a I-a. Și așa mai
departe. Folosind și derivate de ordin superior, vecinătatea punctului de tangen ță poate fi
extinsă până la așa numita rază de convergență care definește o barieră dincolo de care
aproximația nu mai este bună, dar care garantează că dincoace de ea, seria infintă alcătuită
din suma polinoamelor ponderate cu valoarea derivatelor, este convergentă și egală cu
funcția de reprezentat.
Mai explicit, dacă [a,f(a)] este un punct ales pe o curbă f:R-->R indefinit derivabilă, etc., etc,,
și dacă r este raza de convergență, atunci pentru orice x, astfel încât x-a<r, avem :

f(x)= f(a)+(x-a)*f'(a)/1! + (x-a)2*f''(a)/2!+.....(x-a)n *f(n)(a)/n! +....., ceea ce, pentru x>r nu mai
este valabil.

De ce am făcut această mare paranteză, comentând atât de detaliat un procedeu matematic

din secolul al XVII-lea ? Ca să ne reamintim de spațiul linear, ca să constatăm că, pentru a ne
imagina sau reprezenta nișts spații curbe, ne vine mai ușor să le proiectăm pe spa țiul acela cu
care suntem obișnuiți, format din linii drepte și să păstrăm în minte faptul că proiec ția este
doar o aproximație. Ne vine mai ușor să ne limităm la o zonă finită și la o aproxima ție
”suficient de bună” în raport cu aplicația practică avută în vedere, decât să ne chimuim cu o
suprafață greu de imaginat. Și asta facem și astăzi : folosim mai des atlase ori hărti afi șate pe
monitorul calculatorului decât un model al globului pământesc.
În acest timp uităm că structura de care ne folosim pentru a reprezenta un domeniu finit din
realitatea complexă pe care o trăim, este de fapt o structură cu întindere infinită sub două
aspecte : unul este acela ca dreptele sau planurile tangente la suprafețele curbe studiate se
întind la infinit, iar celălalt este că spațiul linear de care este nevoie pentru a reprezenta în
mod fidel suprafața curbă în cauză are o bază cu un mulțime infinită de funcții. Atât dreptele,
planurile, cât și baza infinită au legile lor, corespunzătoare structurilor care le guvernează, iar
aceste legi ne permit nouă să luăm anumite aspecte particulare pentru a le utiliza într-un scop
anume.
Nu avem voie să uităm aceste legi și structuri atunci când le folosim, nu avem voie să ne
prefacem că din ele nu există decât acele aspecte care ne sunt utile ori să uităm că acele legi,
doar prin ansamblul lor conferă proprietățile de care avem nevoie pentru a le utiliza într-un
moment sau altul, la o aplicție concretă sau alta.
Adică : atunci când avem în vedere o suprafață curbă greu de reprezentat, nu trebie să
considerăm mijlocul de care ne folosim pentru reprezentare o simplă tehnică de calcul, ci va
trebui să fim conștienți de asocierea, pe de o parte între spațiul curb (numit și varietate
diferențiabilă) și spațiile tangente asociate lui, pe de altă parte, între același spațiu curb și
spațiul linear de funcții cu baza infintă.
Acesta este motivul pentru care am introdus capitolul de față : să justificăm afirma ția făcută în
ultimul paragraf din capitolul precedent, care subliniază importan ța deosebită a
conștientizării ansamblului stucturilor pe care le folosim, a asocierilor între structuri și a
complexelor care rezultă din aceste asocieri. De aceea scriam acolo despre tandemuri sau
triade și despre această îmbinare între fractalul ideal, complet și restângerea lui la automatul
laticeal specific unei anumite aplicații concrete.
Și pentru că automatul laticeal nu este nicidecum un obiect concret și pentru a nu mai
amesteca într-un mod aiuritor abstracțiunile cu manifestările concrete, va trebui să abordăm
cu răbdare problemele ridicate de următorul capitol.

XXVI. SĂ VORBIM MAI ATENT DESPE NIVELURILE DE ABSTRACȚIUNE

Am promis în nota 65 că vom reveni la conceptele de abstracțiune și nivel de abstracțiune

pentru a desemna mai exact ce înțelegem prin ele. Să recapitulăm ce am ajuns să în țelegem la
nivel intuitiv.
Am spus că o noțiune aflată pe un nivel de abstractizare superior are un cuprins mai bogat,
pentru că se poate referi la mai multe situații, sisteme ori obiecte concrete. Cu cât adăugam
unei noțiuni proprietăți noi, cu atât mulțimea obiectelor care întrunesc toate proprietățile
devine mai săracă. Este o situație aparent contradictorie : cu cât obiectele unei mulțimi, clase,
categorii, etc. au mai multe proprietăți, cu atât acea clasă devine mai săracă în obiecte. Situa ția
extremă este aceea în care sunt descrise în mod exhaustiv toate proprietățile identificatoare
ale unui obiect, astfel încât acesta nu mai poate fi echivalat cu niciun alt obiect în afara lui
însuși, astfel încât clasa va conține strict un singur obiect, anume acela care a fost descris și
identificat prin proprietățile menționate. Acel obiect poate fi numit, fără frică de confuzie,
obiect concret.
Dar din păcate nu putem să ne liniștim, pentru că în matematică există și no țiunea de spa țiu
concret sau, mai general, de structură concretă. Ce ne facem cu această noțiune abstractă
despre care matematicienii spun că este concretă ? De exemplu, spațiul euclidian real este
considerat un spațiu concret. Și am putea să spunem : da, așa e, e spațiul în care trăim și pe
care-l putem măsura, atât din ochi sau cu pasul, cât și cu instrumentele cele mai fine. Ce poate
fi mai concret de-atât ?
Să îndrăznim să zicem ”o piatră anume, unică”, aflată în acel spațiu concret ? Sau un om
identificabil în mod unic dintre cei șapte miliarde și ceva de locuitori ai planetei ? Cum putem
să deosebim cele două feluri diferite de ”concretețe” ?
Ne duce gândul la relația între informație și suportul informației, ne aducem aminte de David
Bohm și despre concepția lui despre informație, de asemena am putea aici să ne reamintim de
întrebarea pe care am pus-o în legătură cu posibilitatea de a echivala no țiunea de informa ție
cu aceea de structură.
Și ca să complicăm problema un pic mai tare, să ne mai aducem aminte și de spațiul suport al
lui Florin Colceag, care nu este un spațiu suport fizic, adică nu reprezintă structuri concrete, ci
este un spațiu de adrese. Acestea sigur nu sunt nici adrese poștale, nici adrese în memoria
vreunui calculator.
Să ne reamintim că teoria Colceag modelează circulația informației cu ajutorul
automorfismelor dreptei proiective. Aceste șase automorfisme, mai precis doar cinci din ele,
așezate pe structura relaționala hexagonală a unui ciclu feedback, nu pot lua orice poziție, ci
din cauza relațiilor de interdependență între ele, pot ocupa doar anumite poziții, generând o
mulțime de configurații. Adresele din spațiul suport sunt aceste configura ții, aceste
ansambluri de poziții, și anume mulțimea tuturor configurațiilor posibile.
Ce legătură are spațiul suport al adreselor din teoria Colceag cu spațiul suport al informa ției
din concepția lui David Bohm ? Ambele sunt spații suport al informației. Dar informa ția din
concepția lui David Bohm este structură concretă în spațiul fizic înregistrabilă și măsurabilă
cu aparatură ori despre care se presupune că ar putea fi înregistrată și măsurată.
Iar informația din teoria Colceag este informație modelată de niște structuri matematice. Și
aici am putea apropia în mod surpinzător teoria lui Florin Colceag de teoria lui Mihai
Dăgănescu, deoarece, modelând informația, Florin Colceag atribuie celor șase automorfisme
ale dreptei proiective anumite seturi de sensuri care, în funcție de contexul în care se face
modelarea, în funcție de aplicația și de mediul concret în care se face modelarea circulației
informației, diferă unele de altele.
Astfel, am putea lua în cazul cel mai general, ortosensuri așa cum sunt ele utilizate în
accepțiunea lui Mihai Drăgănescu :
f1(x)=x existența, a fi,
f2(x)=1-x, reflectarea, a reflecta, a percepe, a înregistra ceea ce există
f3(x)=1/x, transformarea,a transforma, a reflecta prin înglobare, prin asimilare sau,
dimpotrivă, prin proiectare
f4(x)=1-1/x a reflecta transformarea,
f5(x)=1/(1-x) transformarea reflectării
f6(x)=x/(1-x) a exista ca rezultat al transformarii reflectării.

Sunt sigur că din cauza acestei interpretări aș putea fi acuzat de subiectivism, și anume de
faptul că am considerat că la baza a tot ceea ce există, pe lângă ortosensurile de existență și de
transformare, apar la același nivel de importanță reflectarea, percepția, asimilarea și
proiectarea. S-ar putea pune întrebarea cum am putut să amestec într-un mod atât de direct
realitatea cu percepția ei.
În încercarea de a da un răspuns acestei întrebări se află, după părerea mea și un aspect
important al relației abstract/concret.
În primul rând vreau să amintesc de ideea pe care se bazează multe din cele scrise în această
lucrare, că inteligența umană si Înteligența Cosmică sunt costructurale, pot comunica între
ele în mod real.
În al doilea rând vreua să subliniez că existența subiectivității este un fapt obiectiv.
Și în al treilea rând, vreau să atrag atenția că nicio întindere infinită, niciun domeniu concret
infinit nu pot fi percepute în totalitatea lor. Percepția pură, fie ea directă sau bazată pe
instrumente, este condamnată la finitudine.
În schimb există conștiența faptului că anumite domenii sunt infinite, chiar și însoțită de
certitudine.
Conștiența și certitudinea provenite din straturile profunde ale gândirii transpersonale și
arhetipale ”fac casă bună” cu ortosensurile introduse de Mihai Drăgănescu și ”trăiesc” într-o
zonă a spiritului uman unde granița între subiectiv și obiectiv dispare.
Cum se pot împăca percepția condamnată la finitudine cu certitudinea existenței
infinitudinilor ? Cum poți desemna ceva ce nu poate fi perceput și cum poți comunica în
legătură cu acel ceva ?
În straturile profunde ale spiritului există o trăire a acestei conștiențe și certitudini, trăire care
are un înalt grad de obiectivitate. Această trăire ar putea fi denumită percepția unei
abstracțiuni sau trăirea stării de abstracțiune.
Atunci când ne confruntăm cu un domeniu infinit, există o tensiune fundamentală între
finitudinea la care este condamnată capacitatea noastră de a percepe și trăirea stării de
abstracțiune, singura care ne poate da certitudinea existenței infinității.
Această situație seamănă cu acea interpretare din mecanica cuantică, în care se afirmă că
funcția de undă care descrie un sistem de particule printr-un set de probabilități de a avea
anumite proprietăți, colapsează în momentul măsurării, reducând funcția de undă la
certitudinea rezultatului obținut la măsurare.
La fel ca și în această interpretare, tensiunea menționată mai sus generează percep ția
domeniului finit cu toate proprietățile care îi pot fi observate.
Ar mai trebui adăugat faptul că spiritul uman are capacitatea de sinteză și de formare a unei
grupări de ”obiecte” pe baza observării unui set de proprietăți comune. Extrem de multe
asemenea grupări sunt compuse dintr-o infinitate de ”obiecte”. Acesta este un fenomen care
se petrece atât la nivelul gândirii raționale și complet explicitabile, dar mai ales la nivelul
intuiției profunde, nivel la care procesul are loc spontan, prin generare de vise, viziuni,
halucinații, etc., dar și de intuiții conștiente.
Cred că din punct de vedere al istoriei gândirii umane am depășit de mult ideea că
halucinațiile sunt fenomene care trebuie să fie privite ca niște abera ții ale unor min ți bolnave
care nu au nicio legatură cu realitatea și că gândirea științifică ar trebui să întoarcă privirea de
la orice întâmplare de acest gen.
De aceea putem să afirmăm fără a ne teme de tot felul de catalogări malițioase că generarea
de grupări de obiecte mai sus menționată este practic nașterea spontană de relații de
echivalență cuplată cu alegerea unui ”obiect” care să fie reprezentantul unei clase de
echivalență din care acesta face parte. Această naștere, sau emeregnță, dacă vrem să fim mai
pretențioși în exprimare, este fundamentul gândirii simbolice. Tot de aici își trag obâr șia
semiotica și semantica.
Și încă un domeniu : cel al structurilor fractale. Am văzut că structurile de tip stratificat, cele
fractale în particular, au ca bază a existenței lor o teoremă de izomorfism, teoremă care se
bazează și ea la rândul ei pe existența claselor de echivalență.
Alegerea unui reprezentant al unei clase de echivalență este baza abstractizării. Con știen ța
faptului că reprezentantul poate ține locul unei infinități de ”obiecte” în raționamente, fie ele
logice ori psiho-logice, reprezintă capacitatea spiritului uman de a abstractiza.
Și nu numai atât : emergența menționată este polisemantică, deoarece un obiect poate fi ales
ca reprezentant al mai multor clase de echivalență, atât pe același nivel de structură
stratificată, cât și pe niveluri diferite :
Să ne întoarcem puțin la teorema de izomorfism. Dacă un element al unei clase de echivalen ță
este luat ca reprezentant al acelei clase, la definirea claselor relației de echivalen ță pe
următorul nivel, este foarte posibil ca același element să fie luat ca reprezentant al unei noi
clase a unei relații definite pe clasele de echivalență de pe nivelul inferior.
Atâta timp cât nivelurile fractale sunt nelimitate, nu avem niciun motiv să considerăm un
prim sau ultim element, deci pare normal să ne așteptăm la o infinitate de clase de echivalen ță
reprezentabile de către un singur element. De aceea am afirmat că emergența de mai sus este
polisemantică și evident că semnificația reprezentantului depinde de ansamblul de proprietă ți
care au definit o anumită relație particulară de echivalență.
Dar polisemantica se poate obține și definind pe același nivel fractal mai multe rela ții de
echivalență, astfel încât un element ales ca reprezentant să aparțină intersec ției mai multor
clase de echivalență, așa încât lui să i se poată atribui mai multe semnificații.
Aceste situații pot fi construite matematic exact și fără dificultăți de explicitare, fenomenul
este însă mult mai interesant și mai greu de explorat atunci când atribuirile acestea sunt
făcute în mod spontan, în straturile profunde, ”insondabile” ale spiritului uman.
Și aici intervine înșiruirea ca generatoare de stări de concretețe mai accentuată sau mai
estompată.
Cum putem să extragem dintr-un ansamblu polisemantic acea semnificație care să fie utilă
unui anumit nivel de concretețe ?
Urmărind o înșiruire a mai multor elemente simbolice și căutând un înțeles care să dea
întregului șir de elemente un sens, realizând decodificarea unui mesaj, revelarea unei
informații codificate69. Înșiruirea nu apare după bunul plac al omului, ci ”sosește gata făcută”
din acele straturi profunde menționate mai sus. Iar cel ce le explorează trebuie să ”plonjeze”
în acele straturi pentru a obține ”revelația”. De aceea acest tip de demers este uneori denumit
cercetare exploratorie și implică mult mai mult decât o atitudine științifică pozitivistă, cere
talent, empatie, deschidere mentală și sufletească, dăruire, har....
Altminteri avem aparența unei înșiruiri de elemente fără nicio legătură unul cu altul,
predominând impresia că elementele pot fi oarecari, și că sunt ”acolo doar așa, de formă”, iar
dacă totuși este admis un sens al înșiruirii, se consideră că este vorba de informa ție codificată,
elementele însele neavând nicio importanță, ele fiind un ”suport virtual” al informa ției. Astfel
se ajunge cu mare ușurință la ideea superficială, dacă nu chiar greșită, că abstracțiunile
sunt informație fără suport.
Și aici putem găsi deosebirea esențială între abstracțiunea goală, formală, care ne duce cu
gândul la regulile de implicație independente de context din teoria limbajelor formale și
implicarea în comprehensiune, așa cum o numește Jean Piaget 70.
Ideea că abstracțiunea este informație fără suport este destul de răspândită.
Chiar și noțiunea de simbol este ”maltratată” în cadrul acestei concepții : a folosi un cadru
convențional cu semnificații convenite și nu trăite este întâlnit atât de frecvent încât a ajuns
deja ceva banal. Spunem : ”elementul x al mulțimii M”, și ne-am obișnuit să numim x și M
simboluri, ceea ce ele nu sunt.
69 Despre marea importanță a acestui tip de înșiruiri voi vorbi mai detailat, reluând tema, către sfâr șitul acetui capitol
70 În nomenclatura lui, implicarea formală poartă numele de implicare în extensiune.
Apoi, conform aceleiașă concepții, dacă informației i ”se pune la dispoziție” un suport, ea
devine din abstractă, concretă.
Însă adevărata abstracțiune se bazează pe conștiența faptului că ”x” reprezintă o întreagă
clasă de clase de clase de....., iar a opera cu abstracțiuni înseamnă să ”simți” relațiile
structurale în acea multitudine de clase.
Simbolurile sunt vii, gândirea simbolică este gândire vie care, cel puțin deocamdată, nu poate
fi simulată de mașini pentru că decompozabilitatea în elemente ”primare” nu este posibilă.
Această gândire vie are de a face cu realitatea nu numai prin faptul că reprezintă viață
adevărată, dar și ceea ce este comun vieții și structurilor nevii ; este universală. Iar Universul
gândește și comunică prin rezonanțe la oricare din nivelurile lui ne-am situa, de asemenea și
între oricare nivel cu oricare altul. Și aici nu este vorba de rezonanțe între oscila ții cu aceea și
frecvență, folosesc cuvântul ”rezonanță” în sens generalizat, așa cum am încercat să-l descriu
în lucrarea ”Rezonanțe”71.
Și în acest punct ne putem pune iarăși întrebarea care este diferența între nivelurile de
abstracțiune și nivelurile de realitate așa cum sunt concepute de Basarab Nicolescu.
Pentru a ilustra un răspuns am putea să ne întoarcem la modelul dat de teoria Colceag : am
putea considera fractalul infinit, complet un model al tuturor nivelurilor de abstrac țiune
referitoare la un domeniu dat, iar automatul laticeal ar putea reprezenta un nivel de realitate
concretă, așa cum am sugerat în încheiera capitolului XIV.
Și dacă am spus ”model” înseamnă că încercăm să reprezentăm ceva concret printr-o
abstracțiune. Nu suntem cumva într-un cerc vicios ? Am intrat în el fără să ne dăm seama ?

Cercul vicios se poate descrie anecdotic astfel : dacă e concret, de ce spunem că e abstract și
dacă e abstract, de ce spunem că e concret ?
Ca să facem o o încercare de răspuns, va trebui să ne întoarcem la dilema obiectiv/subiectiv,
punând intrebarea :
”Cât de bine trebuie să fie caracterizat un obiect, pentru a fi perceput în unicitatea lui
concretă?”
Sau :
”Cum putem găsi un ansamblu maximal de proprietăți asociat unui obiect, pentru a considera
că el este caracterizat complet și unic identificabil ca obiect concret ?”
Sau :
”Există situații în care, dacă unui ansamblu de proprietăți considerat maximal, îi adăugăm
alte proprietăți suplimentare, distrugem semnificația acelui obiect, transformându-l în altceva,
în alt obiect ?”

Să luăm exemplul spațiului fizic, pe care, puțin mai sus, l-am considerat și abstract, și concret.
Dacă am adăuga la proprietățile lui matematice unele proprietăți de concretețe sporită, cum ar
fi anumite obiecte care se găsesc în el, anumite mirosuri, sunete, etc., i-am crește "gradul de
concretețe" însă în același timp i-am crește și subiectivitatea.
Să înțelegem de aici că subiectivitatea ne îndepărtează de concret ? Într-un fel da, pentru că o
anumită selecție de proprietăți suplimentare duce în zona impresiilor, a trăirilor care, pe
neobservate, ne pot transporta în zona semnificațiilor care iată, sunt iarăși abstracțiuni. Ne
învârtim iarăși în cerc ? Se pare că totuși nu ; cred că am găsit o breșă în el și că o să găsim în
curând o cale de ieșire.

71 Cristian Andreescu :”Resonances” Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2013.

Luminița de la capătul tunelului pare să fie în zona aceea profundă, unde granița între
obiectiv și subiectiv încpe să dispară : acolo unde domnesc structurile arhetipale, comune și
gândirii și alcătuirii Universului.
Atunci când mi-a fost pusă întrebarea ”Care este diferența între arhetipuri și șabloanele de
gândire ?” am răspuns așa :
Există șabloane arhetipale, așa numitele ”pattern”-uri universale care apar și în misticism, în
ezoterism, în geometria sacră, în solidele ideale ale lui Platon, etc., așa cum am mai men ționat
în capitolul VI.
Dar mai există și șabloane ale lenei de a gândi cu adevărat, idei preluate de-a gata. Unele
devin meme și se răspândesc, semn că ”ascund” ceva profund, altele sunt pur și simplu
”rămășiție de gândire înghețată”, fără perspectivă și care caută și care se referă numai la
imediatul și concretul ”din fața ochilor”. Această lipsă de perspectivă aș considera-o una din
principalele caracteristici ale concretului.

Să mai luăm un exemplu, bazat pe conceptele introduse de Florin Colceag odată cu no țiunea
de feedback și pe care le găsim în capitolul XIII. Este vorba de :
A. Intrare de date
B. Procesare de date
C. Utilizarea datelor procesate
D. Ieşirea datelor
E. Procesarea datelor ieşite
F. Utilizarea datelor ieşite procesate

sau :
A. Intrare de date
B. Procesarea datelor
C. Obţinerea bazei de experienţe
D. Ieşirea datelor
E. Evaluarea datelor ieşite
F. Obţinerea bazei de strategii

Să încercăm să observăm cum ar putea fi aplicate aceste elemente de feedback la un proces cât
se poate de concret : o reacție chimică. Feedbackul este o schemă, un șablon, un ”pattern”
universal, o pură abstracțiune din cele mai generale.
Adaptată la etapele unei reacții chimice ar putea arăta așa :
A. Intrarea de date poate fi asemuită cu existența a două sau mai multe structuri
chimice împreună cu condiții de temperatură, presiune, etc., capabile să activeze afinitatea
chimcă a structurilor menționate.
B. Procesarea datelor înseamnă începutul influenței reciproce a câmpurilor moleculelor
în cauză.
C. Utilizarea datelor procesate înseamnă formarea unei structuri complexe
intermediare instabile care să reprezinte trecerea la structurile stabile care vor rezulta din
reacție.
D. Ieșirea datelor reprezintă trecerea către noile structuri prin separarea de
”substructuri” tot instabile, din complexul inițial instabil, urmând tendin ța de a se ajunge la
un ”atractor” cu potențial chimic mai scăzut și deci mai stabil.
 E. Procesarea (evaluarea) datelor ieșite înseamnă găsirea efectuvă a structurilor stabile
către care să evolueze sistemul și ”îndreptarea” procesului către realizarea fizică a acestor
structuri.
F. Utilizarea datelor ieșite procesate (obținerea bazei de strategii) înseamnă instaurarea
noului ansamblu de compuși chimici rezultați din reacție, ansamblu mai stabil la influen ța
factorilor exteriori de mediu.

Am luat acest exemplu pentru ca, recapitulând modul de punere a problemei, să privim sub
încă un unghi, diferit, relația între abstract și concret, respectiv pentru încă o încercare de
reprezentare a diferențelor între nivelurile de realitate și nivelurile de abstracțiune.
În paralel cu acest exemplu, să privim încă o dată spre concepția lui David Bohm despre
”mintea-materie sau materia-minte”.
Reamintim necesitatea de a face deosebirea clară între spațiul suport al lui Florin Colceag și
spațiul suport al lui David Bohm. Așa cum am scris la începutul acestui capitol, spațiul lui
Florin Colceag e un spațiu abstract, de adrese, pe care se poate ”așeza” un anumit tip (nu
orice tip !) de informație, iar spațiul lui David Bohm este acela în care ”ființează” obiectele
fizice (decelabile prin aparate sau nu !!) purtătoare de informație (structură).
David Bohm spune că semnificația informației transmise între sistemele fizice constă în însă și
structura care se realizează, se transmite sau se imprimă. Mai mult, că informația se confundă
cu această semnificație, pe care autorul prezentei lucrări a identificat-o ca ipoteză de lucru cu
însăși structura suportului fizic sau a fenomenului fizic luat în considera ție.
Putem atunci spune că această informație, să-i spunem ”de tip Bohm” este o formă de
concretețe ?
Pe de altă parte, Florin Colceag ”administrează” în cadrul constructului său teoretic un spa țiu
semantic, diferit de spațiul suport. Este clar că aici nu avem nimic concret și că nu putem
ajunge la concretețe decât prin atribuire, prin realizarea de corespondențe între abstrac țiune și
elemente fizice decelabile prin simțuri sau aparate.
Cum putem însă justifica atribuirea rolului de ”concret” unui spațiu care în mod evident este
abstract ? Mă refer aici la cuplul automat laticeal/fractal universal, de la care am pornit,
punându-ne întrebarea despre diferențele între nivelurile de abstractțiune și nivelurile de
realitate.
Diferența esențială între succesiunea nivelurilor la informația de tip Bohm și aceea de tip
Colceag constă în aceea că informația de tip Bohm este intrinsecă, se confundă cu structura
fizică pe care ”se așează” și pe care o formează, pe când informația de tip Colceag are nevoie
de atribuiri. La Bohm informația și semnificația, identificându-se cu structura pe care o
realizează, sunt atribuite apriori.
După cum am mai spus, nu vorbim despre atribuirea de proprietati făcute unui context gol,
formal, așa cum este considerată foarte frecvent relația unei noțiuni abstracte cu aplicația
practică în care este introdusă.
Vorbim de atribuiri făcute unui pattern de care suntem conștienți că poate reprezenta chiar și
o infinitate de echivalențe.
Și succesiunea menționată mai sus arată așa la Bohm : suport fizic – informație - suport fizic –
informație – suport fizic -.... etc., la nesfârșit, exact ca la Basarab Nicolescu și nivelurile sale de
realitate.
Iar la Colceag arată altfel : informație – informație – informație - , etc., ce poate continua la
nesfârșit. Desigur, am simplificat, teoria Colceag prevede spațiile suport, semantic și al
informației circulante, însă toate acestea trei sunt în cele din urmă tot informa ție.
Ajuns aici simt nevoia unei concluzii, care ar putea arăta chiar ca o definiție sau ca o teoremă,
de fapt este o conjectură :

Succesiunea nivelurilor de realitate nu poate exista fără alternanța suport fizic – informație
– suport fizic - ... etc., în timp ce suportul unui nivel de abstracțiune poate fi, și chiar este în
cele mai multe cazuri, alt nivel de abstracțiune. Nivelurile de abstracțiune se bazează pe
echivalențe și pe conștiența existenței echivalențelor ori a lanțurilor de echivalențe.

Și ca să nu lăsăm suspendat cuplul automat laticeal/fractal universal menționat puțin mai

sus, trebuie să mai spunem că acesta nu este, ci reprezintă (în mod abstract) îmbinarea,
îngemănarea dintre un nivel de realitate (Nicolescu/Bohm) și un ansamblu poten țial
nemărginit de niveluri de abstracțiune.
Și atunci când am propus acest model de reprezentare l-am comparat cu îngemănarea
varietate difererențială/fibrat tangent și am justificat această afirmație în capitolul XV despre
dezvoltările in serii Taylor.
Dar să nu părăsim subiectul abstract/concret fără a mai aborda un aspect foarte important,
lagat de ortosensurile lui Mihai Drăgănescu și de modalitatea în care acestea sunt compatibile
cu teoria Colceag.
Să ne reamintim că Mihai Drăgănescu susține că prima ”etapă” în manifestarea, desfă șurarea
profunzimilor materiei ”producând” lumea vizibilă este ceea ce el numește cuanta de timp,
”entitate născută” direct din ortosensuri.
Această afirmație este echivalentă cu aceea că primul pas în ”ieșirea din lumea gândirii
profunde, non-verbale, atoate-implicită” este înșiruirea, adică implicația, ceea ce iarăși este
echivalentă cu existența relațiilor implicative între ortosensuri, respectiv între sensurile și
noțiunile ce se pot regăsi împreună într-o categorie.
Așa cum am menționat puțin mai devreme tot în acest capitol, această înșiruire de elemente
polisemantice poate, pe de o parte, să reveleze un sens existent, dar care nu a mai fost
explicitat și, pe de altă parte, poate genera sensuri, semnificații noi. În plus, ideea cuantei de
timp nu trebuie să ne inducă în eroare prin considerarea exclusivă a înșiruirilor lineare, a șa
cum acestea pot fi exemplificate prin șirurile matematice ca funcții definite pe mul țimea
numerelor naturale. Aceste înșiruiri care de fapt sunt implicații în lumea rela țiilor între
sensuri, pot avea bifurcații sau ramificații multiple, iar aceste relații pot fi urmărite într-o
”geometrie” a relațiilor, iar teoria Colceag tocmai de aici pleacă.
Există un loc de întâlnire, foarte aproape de zona de pornire în care teoria Colceag se referă la
considerentele teoretice făcute de Nassim Haramein în a sa încercare de a ”revela” structura
ascunsă a spațiului fizic care la acesta din urmă coincide cu spațiul stării de vid cuantic, acela
care generează și în care se anihilează particulele materiale.
Florin Colceag se referă explicit la scrierile și conferințele lui Haramein, sugerând o
modalitate în care noțiunile reprezentate de automorfismele dreptei proiective generează
spinul, mișcarea de rotație. Astfel amândoi se situează destul de aproape unul de altul
punând la baza ”materializării” particulelor materiale mișcarea de spin, respectiv de dublu
spin într-un spațiu toric, așa cum susține Nassim Haramein.
Situându-mă pe poziția teoriei lui Florin Colceag și făcând interpretările de pe această
”platformă” aș face un comentariu de ”corectare” a poziției lui Nassim Haramein,
comentariu care, în fond, nu afectează ideea generoasă care stă la baza afirmațiilor lui
Haramein și la modelul susținut de el, ci la ”antecamera filosofică” a acestui model.
Starea de vid cuantic nu este o formă de existență a spațiului afin ori a spațiului euclidian ori
a spațiului riemannian, sau einsteinian-minkowskian în care trăim ori în care au loc procesele
fizice : starea de vid cuantic este un artificiu în teoria formalizată a câmpurilor. Este un
construct într-un spațiu abstract, de funcții definite pe spațiul fizic considerat a fi einstein-
minkowskian, obiect-model căruia i se atribuie semnificația unui ”face-tot”, unui ”buric al
spațiului” din care, prin aplicarea unui operator (o funcție de funcții), zis ”de creare” poate fi
generată orice particulă și în care, prin aplicarea altui operator, zis ”de anihilare” poate
dispărea orice particulă. Am putea zice că e o micro-gaură neagră, însă aceasta este ”un ceva”
situat în spațiul fizic, dar starea de vid cuantic nu este, repet, o stare a spațiului, ci un element
al unui spațiu matematic reprezentând stări ale unui câmp cuantic. Acesta din urmă, cu toate
că se numește tot spațiu, este un model, o structură abstractă de reprezentări.
Din această cauză consider că nu o mișare dublă toroidală de spin în spațiul fizic produce
particulele materiale și că nu spațiul fizic este acela care are în ”intimitatea lui cea mai
ascunsă” structura menționată, ci altceva.
Acest altceva poate fi, este mai credibil să fie, structura fractală a unei geometrii a rela țiilor
între sensuri, care pot fi și primordiale, adică ortosensuri.
Aici este ”marea taină a nașterii Universului”, sau dacă vrem să fim mai puțin pretențio și și
pompoși, a ”nașterii lumii vizibile”: Dacă acceptăm propunerea lui Mihai Drăgănescu, aceea
a cuantei de timp, atunci ”spațiul geometric” al succesiunii pașilor implica țiilor rela ționale
între ortosensuri și sensuri duc la nașterea percepțiilor de timp și de spa țiu, percep ții pe care
ne-am obișnuit să le considerăm identice cu existen ța timpului și a spațiului.
Dar tot o obișnuință (am putea spune chiar ”un obicei rău”) este acela de a considera că
materialitatea manifestată prin corpuri și substanțe este altceva decât spațiul și timpul, anume
că este ceva care se găsește sau se manifestă în spațiu și în timp ca într-un cadru exterior ei.
Abia Einstein a zgâlțâit acest ”edificiu” de nezdruncinat lansând ipoteza că masă provine
dintr-o proprietate a spațiului, și anume din curbura acestuia.
Ideea lui s-a răspândit așa, sub acestă formă, însă nu sunt convins că Einstein nu a avut
înțelepciunea să creadă că acolo, ”în lumea lui Dumnezeu”, cum îi plăcea lui Einstein să
spună, relația este puțin diferită : și anume că timpul, spațiul curb și masa, materia sunt trei
aspecte ale aceleiași unitați care sunt simultane, nu primează niciuna în fața alteia din cele
trei. Îmi place să cred că Einstein așa a crezut că stau lucrurile și în acest spirit am făcut
remerca de mai sus a ”corectării” poziției lui Haramein.
Adică spus ceva mai simplu, cuanta de timp nu naște mai întâi72 timpul, apoi din acesta,
spațiul, iar mai apoi acesta din urmă naște materia, ci ”apariția” cuantei de timp este
echivalentă nu nașterea tuturor celor trei aspecte ale unității care este spațio-timpul-materia și
care, conform unei concepții holiste care începe să fie din ce în ce mai răspândită, se manifestă
prin procese energo-informaționale, din care subiectul cunoscător (atenție !) nu poate lipsi !
Sunt de părere că noțiunea de realitate obiectivă, exterioară cunoașterii umane, independentă
de orice subiect cunoscător, am putea adăuga, independentă de orice percepție și concep ție,
este complet inutilă și lipsită de sens. Tocmai de aceea sensul, dar mai ales, ortosensul trebuie
să fie nelipsite în orice încercare de a lămuri tainele unei realități în care ne scufundăm pentru
a o explora și înțelege.
Revenind la înșiruire ca ”mecanism” de generare a percepțiilor primare, încă nedespărțite de

72 Înaintea cuantei de timp nu există nici noțiunea de ”înainte” și nici aceea de ”mai întâi”
sensuri, trebuie să ne dăm seama că nu avem voie să ne amăgim că înșiruirea cu ramificații
poate face singură totul. Este nevoie și aici de ordine. Ramificațiile nu pot fi ni ște excrescen țe
ivite la întâmplare, ci se supun unor reguli de generare. Aici tot ceea ce explicitează teoria
Colceag poate servi ca exemplu.

XXVII. DESPRE BIFURCAȚII

Dar teoria Colceag conține și niște ramificații mai speciale. Pentru a ne putea apropia de ele
este nevoie să ne întoarcem la tabelele de compoziție ale alfabetelor expuse în capitolul XX
(Fractalizarea propriu-zisă). Acolo vom observa că anumite concatenări dau în loc de un
rezultat, două, ceea ce înseamnă că în anumite situații posibilitatea de evoluție permite două
căi diferite.
Astfel se ajunge la ideea de bifurcație care a apărut în matematică destul de recent, în analiza
neliniară, în partea finală a secolului trecut.
Sursa problemei este mai veche și provine din biologia teoretică, anume din analiza cre șterii
demografice a unei populații într-un spațiu limitat și cu resurse limitate.
Formularea matematică a ajuns, după multe transformari, simplificări și esen țializări, la așa
numita ecuație logistică sau șir logistic, bazat pe o relație de recurență.
Iar marele interes pe care l-a generat provine din teoria haosului care se bazeaza pe studiul
fenomenelor matematice de acest gen.
Această ecuație are o formă simplă, însă din punct de vedere matematic nu este deloc un
lucru banal, nici măcar la prima vedere :

xn+1 =r(1-xn)xn, unde 0<xn<1, iar 0<r<473

Nu intrăm în detaliile justificării formei ecuației pornind de la modelul evoluției popula țiilor
biologice și ale justificării limitelor între care pot varia xn și r . Observăm doar că acesta nu
este un șir obișnuit, pentru că în acest caz termenii șirului ar depinde numai de numărul
natural n. Adică x:N--->R, dacă am vrea ca funcția șir să fie reală, de exemplu.
Se vede însă imediat că valoarea funcției șir nu depinde numai de n, ci și de termenul
precedent, adică această funcție are două variabile, nu numai una. Mai mult, una din variabile
nu poate baleia întreg domeniul de definiție, ci depinde de valoarea ei pentru numărul
natural n precedent. Acest șir este :
x:NXR--->R,
și dacă ne uităm mai atent, nici această expresie nu este corectă, pentru că trebuie să ținem
seama și de parametrul r din R. Deci :

73 Wikipedia : https://fr.wikipedia.org/wiki/Suite_logistique sau : https://en.wikipedia.org/wiki/Logistic_map

 x:NXRXR--->R
Dar nici această formă nu corespunde realității. Se demonstrează că pentru anumite intervale
în care se poate găsi parametrul r, șirul de care tocmai ne ocupăm este un adevărat monstru :
el generează haos. La propriu, așa încât plecându-se de la comportările lui a fost generată și
dezvoltată teoria haosului.
În anumite situații el poate arăta așa :
x:NXRXR--->RXR,
în altele așa :
x:NXRXR--->RXRXRXR
și așa mai departe, în mod nedefinit :
x:NXRXR--->RXRXRXRXRXR.......
Pentru 0<r<1, limita șirului există și este 0, pentru 1<r<3 limita există de asemena și este egală
cu (r-1)/r.
Însă pentru 3<r<4 avem următorul comportament surprinzător :

Figura 39

Pentru valori ale lui r între 3 și 3.45 aproximativ, șirul are două limite (iată bifurcația !) între
3.45 și 3.54 are 4 limite, apoi 8, ...etc. (puteri ale lui 2), după care se instalează haosul.
Nu vom continua lucrarea în această direcție, am luat doar acest exemplu pentru a ilustra
ideea că, efectuând o operație relativ simplă am putea să ne așteptăm la rezultate multiple.

Și acum peste toate acestea, trebuie să constatâm că nu numai matematica sub forma ei
clasică, tradițională, poate genera situații total neobișnuite și neașteptate, ci, cu atât mai mult,
o matematică non-standard, poate duce la rezultate bifurcate.
Adică, vreau să subliniez că în afară de bifurcațiile implicite, inerente structurilor fractale, mai
există și alt tip de bifurcație conținută, tot în mod implicit, în structurile particulare ale
fractalilor algebrici de care se ocupă teoria Colceag.
Pentru a vedea despre ce este vorba trebuie să ne întoarcem la figura 33, aceea conținând
tabelul de compoziție 14x14 și să ne uităm cu atenție ce se întâmplă atunci când compunem
”literele” de pe pozițiile 7, 8 și 9 vertical cu ”literele” 10, 11, 12 și 13 orizontal, de asemenea 13
vertical cu aceleași 10, 11, 12 și 13 orizontal. În mod surprinzător, în urma unei singure
compuneri rezultă câte două ”litere” diferite. Frapantă asemănare cu bifurca țiile
premergătoare instalării haosului din exemplul șirului logistic.
În plus, găsim în același tabel ”litere” care, prin concatenare cu alte ”litere” nu dau niciun
rezultat : este vorba despre spațiile goale din acesta.
Încotro ne duce mintea după constatarea existenței acestor fenomene ?
Florin Colceag s-a dus cu gândul la Universul nedeterminist, la spațiul neomogen, la
posibilitățile de evoluție deschise, la emergențe neașteptate, surprinzătoare.
Pentru a putea urmări în mod sintetic sitauțiile din acest tabel, Florin Colceag face încă o
observație care ne dă noi criterii cu ajutorul cărora să grupăm încă o dată, și mai condensat,
elementele din tabelul de 14x14 ”litere”.
Astfel, introduce câteva notații noi pentru a sublinia noi caracteristici ale modalită ților in care
au loc compunerile : A, B, C și D.
Astfel, primele 6 ”litere” formează un ”câmp”, pe care îl notează cu A, apoi, următoarele 3
litere formează câmpul notat B , următorul grup de 3 este notat C, iar ultimul, alcătuit numai
din două ”litere” a primit notația D.
Pentru a putea cuprinde într-un nou tabel relațiile între acest câmpuri, trebuie să observăm că
prin compunerea literelor din primul grup de 6 (A) cu literele din primul grup de 3 (B)
rezultă numai litere din al doilea grup de 3 (C), apoi compunându-le pe cele din primul grup
de 3 cu acelea din al doilea grup de 3 rezultă numai elemente din primul grup de 6. Și aici
întânim prima bifurcație despre care am vorbit mai sus.
Continuând aceste observații, putem să le sintetizăm în tabelul de mai jos, tabel care
reprezintă în mod condensat aceleași relații de compunere ca acelea din tabelul 14x14 de la
care am pornit aceste considerații.

* A B C D
A A C
B A C
C B D
D B D

Figura 40

Stranie structură algebrică, nu ? Orice rezultat al compunerii a două elemente apar ține tot
aceleiasși structuri, însă nu toate elementele pot fi compuse unul cu altul, respectiv unele
compuneri nu au rezultat.
Dar să nu lăsăm acest tabel să ”răsară” în fața noastră fără să fi definit totuși opera ția ”*” care
stă la baza lui ?
Fie x și y două elemente oarecari ale mulțimii celor 14 semne (litere) ale alfabetului din figura
inițială 33 și fie M, N și P oricare din mulțimile A, B, C, D introduse mai sus.
Vom spune că M*N=P dacă pentru orice x din M și orice y din N, rezultatul compunerii x*y
aparține lui P.
Se poate verifica ușor cu ajutorul tabelului din figura 33 că tabelul compunerii între ele a celor
4 mulțimi A, B, C și D este bine alcătuit.
Dar ce uimitoare structura algebrica !
1. Are două elemente idempotente :
A*A=A și D*D=D,
2. care însă nu sunt și neutre, deoarece
A*B=C și C*A=B
D*C=B și B*D=C
3. și două elemente care sunt inverse unul pentru celălalt în raport cu câte unul (doar
unul) dintre cele două elemente idempotente :
B*C=A, însă C*B=D
4. Bazat pe această proprietate am putea spune că B și C sunt generatoarele lui A și D
5. În schimb, celelalte posibilități de compunere nu sunt definite, respectiv nu dau
nicuin rezultat.
6. De observat încă un fapt remarcabil, pentru care trebuie să ne întoarcem iarași la
figura 33 și să studiem mai atent elementele ”câmpurilor” B și C :
Mai întâi să analizăm doar grafica celor trei elemente ale fiecăreia din aceste două ansambluri
de ”semne”. Prin rotirea în plan cu 180° a oricăruia din elementele ansamblului B obținem un
element din ansamblul C și invers. Dar grafica aceasta nu a fost aleasă întâmplator, ci se
bazează pe modul în care sunt ocupate ciclurile feedback cu funcțiile F1....F5. Mai exact ar fi
să ne reamintim că în acest ansamblu de 14 semne pe care se bazează tabelul din figura 33, au
toate F3 și F4 pe extrema dreaptă, deci nu se deosebesc cu nimic unul de altul din acest punct
de vedere, iar grafica reprezintă în mod exact pozițiile reciproce ale celorlalte 3 funcții F2, F4
și F6. Linia reprezintă două funcții identice, punctul o funcție izolată.
De aceea, obținerea lui B din C și a lui C din B prin compunerea cu câte unul din elementele
idempotente este echivalentă cu mai sus menționata rotire în plan cu 180 ° a elementelor
grafice care le reprezintă.
7. Dacă ne-am propune să comparăm tabelul acesta (ABCD)*(ABCD) cu acela de la
început (F1F2F3F4F5F6)*(F1F2F3F4F5F6) vom avea ocazia să mai descoperim ceva uimitor și
anume câteva asemănări :
Să le alăturăm pentru a putea observa mai bine ce se întâmplă cu pătratele cu fundal galben.
Vedem că elementul idempotent F1 apare pe diagonală, cu excepția a două poziții, unde se
plasează simetric față de diagonală, deasupa și dedesubtul acesteia.
Același lucru se întâmplă cu elementele idempotente A și D !
Iar zonele în care A și D sunt așezate simetric față de diagonală sunt zonele în care are loc
bifurcația. Este suficient să ne întoarcem la figura 33 pentru a vedea acest lucru imediat.
 * F1 F2 F3 F4 F5 F6
F1 F1 F2 F3 F4 F5 F6 * A B C D
F2 F2 F1 F4 F3 F6 F5 A A C
F3 F3 F5 F1 F6 F2 F4 B A C
F4 F4 F6 F2 F5 F1 F3 C B D
F5 F5 F3 F6 F1 F4 F2 D B D
F6 F6 F4 F5 F2 F3 F1

Figura 41

Să nu uităm că A nu este un element oarecare, ci este o mulțime de ”semne” dotată cu

operația de compunere, numită concatenare și formând un grup cu exact acceași structură ca
acela al automorfismelor F1-...-F6, aceasta fiind afirmația teoremei de izomorfism care stă la
baza întregii teorii a fractalilor algebrici.

Și acum să vedem ce mai face Florin Colceag cu aceste patru ansambluri de litere : face iarăși
niște atribuiri, numindu-le mecanisme, și anume calitative (A), cantitative (B), corelative (C) și
normative (D)74.
Îm altă lucrare75, în care se urmăresc mai ales interpretări specifice fizicii, ansamblurilor A, B,
C și D li se asociază semnificațiile următoare : spațiul fizic (A), materia neagră (B), energia
câmpurilor (C) și timpul (D).
În ambele interpretări el mai construiește cu aceste 4 ansambluri o nouă serie de feedbackuri,
astfel :

Figura 42

Iarăși trebuie reamintit că aceste ”semne” sunt de fapt clase de echivalențe de feedbackuri
construite pe feedbackuri, iar această nouă serie de feedbackuri înlănțuite se formează peste

74 În lucrarea ”Fractalul uiversal informațional”

75 Universul informațional
aceste clase de echivalență.

XXVIII. ALTĂ SERIE DE INTERPRETĂRI

Să ne aplecăm acum asupra acestor două noi scheme de interpretare pentru a putea întrezări
legătura între ele și structurile care le sprijină.
Să începem cu interpretarea care vizează fundamentele fizicii. Câmpului A, respectiv
mulțimii de semne care are structură de grup și pe care se bazează teorema de izomorfism, îi
corespund, tocmai în virtutea acestei teoreme, structuri care se repetă în mod
fractalo-constructal.
Și bineînțeles că ne vom aminti de faptul că teorema de izomorfism constată repetarea
structurii grupului inițial de automorfisme ale dreptei proiective F1, ... , F6. Iar aceste
automorfisme se bazează la rândul lor pe raportul anarmonic sau pe biraport, care reprezintă
în cele din urma patru variabile, din care trei sunt independente76.
Acesta este argumentul cu care Florin Colceag susține că biraportul este generatorul spațiului
afin cu trei dimensiuni : trei variabile independente.
De aceea, în acest argument se află cea mai puternică legatură cu atribuirea semnifica ției de
”spațiu” câmpului A, acelui câmp care are aceeași structură cu mulțimea celor 6 funcții
F1, ... , F6 obținute din raportul anarmonic
Privită însă prin prisma viziunii asupra nivelurilor de realitate, structura câmpului A poate
reprezenta mai mult, și anume realitatea structurată pe niveluri și care stă la baza concep ției
universului fractal. Deci am putea-o considera o reprezentare a lumii ”vizibile”, adică a
aceleia perceptibile prin simțuri ori prin prelunginrile acestora, aparatele de punere în
evidență și de măsurare77.
În paralel merită să luăm în considerare și celălalt ”câmp” idempotent, adică D. Asocierea
spațiului cu timpul este cunoscută și acceptată atât de bine încât nici nu ar mai trebui
comentată și de aceea atribuirea lui D a semnificației de timp pare de la sine înțeleasă.
Ne mai putem reaminti că teoria Colceag este în concordanță cu teoria lui Nassim Haramein,
ba chiar aduce completări acesteia. De asemenea, aș reveni la paragraful în care am comentat
concepția lui Nassim Haramein despre spațiu, propunând acestei concepții o corecție în
încheierea capitolului XXVI (”Să vorbim mai atent despre nivelurile de abstracțiune”).
Ținând sema de aceste observații vom putea realiza că ”spațiul” reprezentat de ”câmpurile A
și D” de mai sus se poate asocia de fapt cu spațio-timpul teoriei relativității.
Dar în virtutea aceluiași comentariu, realitatea ”spațio-tempo-energo-informa țio-materială”
despre care am afirmat că nu poate fi reprezentată în afara relației cu un subiect perceptor,

76 În partea finală a capitolului V : Importanța geometriei proiective pentru spiritul uman. Cele 4 puncte pot lua fiecare
orice poziție pe dreaptă, dacă respectă o singura relație : CA/CB/DA/DB. 4 grade de libertate îngrădite de o relație
înseamnă 4-1=3 grade de libertate.
77 Este ceea ce Florin Colceag mai numește și câmpul sau zona fractalizabilă
observator și explorator și nu poate fi ”împărțită” în unități separate și dependente prin rela ții
cauzale, cum ar fi enegia, materia, spațiul, informația și timpul, ”cere” atunci ca A și D să nu
poată fi tratate și numite separat de B și C.
Întorcându-ne la cealaltă atribuire făcută de Florin Colceag, aceea că prin câmpul A avem o
reprezentare a mecanismelor calitative, putem să observăm că noi oamenii, pe post de subiect
perceptor, observator și explorator, avem o relație calitativă cu tot ceea ce ne înconjoară. Cu
mult înainte de a măsura, observăm și clasificăm diferențe calitative între obiectele explorate.
”Înarmați” cu această observație, constatăm că ”spațiul” lui Nassim Haramein și al câmpului
A al lui Florin Colceag coincide cu generatorul nivelurilor de realitate men ționat mai sus
(nașterea lumii vizibile) și cu ”mecanismele calitative” ale aceluiași Florin Colceag în lucrări
cu alt specific, cu aplecare către alte domenii de reprezentat.
Hai să ne îndreptăm și către câmpul B. Însă nu ne vom putea mărgini doar la el, pentru că,
după cum am observat în capitolul anterior, acesta este inversul lui C față de idempotentul A,
iar C este inversul lui B față de idempotentul D. N-avem cum să nu le luăm împreună.
Dacă am început cu interpretarea legată de fundamentele fizicii, să rămânem aici : ce spune
Colceag ? Că B este materia neagră și că C este energia câmpurilor.
Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să începem să interogăm rela țiile între aceste celelalte
trei ”câmpuri” B, C și D.
Dacă A și D se autogenerează, mai bine zis se autoîntrețin prin A*A=A și D*D=D, ele totu și, în
realitate sunt generate de B și C prin B*C=A și C*B=D. Deci A și D (în terminologia Colceag
spațiul și timpul) sunt generate de B și C (conform aceleiași terminologii, de materia neagră și
energia câmpurilor). Nimic din acestea nu este de mirare !
Pare foarte plauzibil și...... de ce ? Pentru că spațiul și timpul ne sunt cunoscute, în sensul că
suntem obișnuiți cu ele, iar materia neagră și energia câpurilor sunt dincolo de orizontul
nostru de cunoaștere. Și ni se pare foarte plauzibil ca niște entități cunoscute, dar cu origine
necunoscută să fie generate de elemente provenite din necunoscut.
Ce legătură ar putea avea toate acestea cu interpretarea cealaltă, cu ”mecanisme” ? B și C ar
trebui privite în acest caz ca mecanisme cantitative și mecanisme corelative. Putem să luăm de
bună afirmația că prin corelarea cantităților se ajunge la calități ? Nu este câtuși de puțin
exclus !

Totuși, ca și la Nassim Haramein, aș introduce și aici un comentariu pentru a aduce unele

corectări la interpretările de mai sus.

A este mai mult decât spațiul, am spus-o, este lumea vizibilă sub forma ei abstractă, sub
forma potențialității ei sub forma structurii informaționale în care se poate manifesta. Este
lumea vizbilă în forma ei absolută, atemporală, în ipostaza prezentului veșnic.
Răspunde la întrebarea CE? Și reprezintă calitatea.
B este materia neagră în sensul că este sursa lumii vizibile, este ”născătoarea” ei și răspunde
la întrebarea DE UNDE? sau DIN CE?
C este energia neagră sau energia câmpurilor, aceasta este modalitatea prin care
”născătoarea”, sursa, se structurează pentru a genera vizibilul, manifestatul, practic, ea este
cea care manifestă. Răspunde la întrebarea CUM? sau CU CE MIJLOACE?
D este asociat cu spațiul pentru că ambele, A și D sunt idempotente. De aceea este timpul, în
care lumea vizibilă trece din starea de ”născută” în starea de ”trăindă”. Asigură sau verifică
stabilitatea, invarianța structurilor. Vizibilul este explicativ, deductibil, explicitabil și prin
urmare ”înșirabil”. Prin această din urmă calitate, ca precursor al ideii abstracte de număr,
reprezintă cantitatea. Răspunde la întrebarea CÂT?
Dar există două tipuri de timp : cel linear și cel structurat, ceea ce Colceag numește Chronos și
Cheiron. Dacă timpul linear, prin cuanta de timp a lui Mihai Drăgănescu reprezintă nașterea
înșiruirii, a implicației, timpul structurat se găsește încă în zona ezotericului, nu a pătruns
încă în știință prin măsurători și ecuații. Și dacă timpul linear guvernează gândirea logică și
prezentarea explicită a aspectelor realității, timpul structurat generează simultaneită ți având
cele mai diverse aspecte, unite însă prin sensuri ascunse. Această presupusă structură tainică
a sensurilor (am putea adaugă, odată cu Mihai Drăgănescu, a ortosensurilor) ar putea fi
considerată normativă, așa cum există într-una din interpretările Colceag.
De aceea autorul prezentei lucrări tinde să acorde mai degrabă statutul de normativ și
cantitativ câmpului D. Acesta ar trebui atunci să mai răspundă și la o a doua întrebare,
anume, PE BAZA CĂROR REGULI?
Însă regulile presupun și corelare, în cazul acesta, pe baza sensului ascuns, ezoteric. În plus
coreleează chiar și timpul linear pentru că evidențiază invarianța structurilor de-a lungul unei
”linii de timp”
Astfel, în opinia mea, subiectivă, de altfel, timpului, respectiv câmpului D, i-ar corespunde
atât aspectele cantitiative, cât și cele normative și corelative. Iar materia neagră și energia
câmpurilor (pe alocuri numită și energie neagră), complet necunsocute și cu proprietă ți doar
bănuite, au o mai mică capacitate de a prelua sau de a ”acoperi” ceea ce numim norme sau
corelări.
Și pentru că l-am menționat pe Mihai Drăgănescu, să mai sublinem că ortosensurile sunt de
luat în considerare mai mult decât semantica explicitabilă într-un dic ționar, de asemena
simultaneitățile și sincronicitățile arhetipale implică alunecarea semanticii de la un sens la
altul fără granițe precise. Decât să încercăm interpretări cu atribuiri exacte urmate de
caracterizări minuțioase ale relațiilor între sensuri explicite, consider că este mai bine să lăsăm
să predomine relațiile matematice, lăsându-le pe acestea să-și îndeplinească rosturile lor, noi
urmând să adaptăm interpretările la ceea ce vom constata că s-a ”întâmplat” în ”spa țiul”
matematic. Acest lucru este justificat prin opinia lui Mihai Drăgănescu, conform căreia, chiar
dacă ortosensurile nu pot fi explicitate în mod logic și cursiv, ele își pot găsi locul într-un
formalism matematic în cadrul teoriei categoriilor78.
Atunci vom considera că spațiul, materia neagră, energia neagră (energia câmpurilor), timpul,
legile calitative, cantitative, normative și corelative sunt nu excat ceea ce ne-am obi șnuit să
denumim prin aceste cuvinte, ci niște pre-noțiuni cu semnificție glisantă care ne sugerează o
semantică mai profundă, apropiată de ortosensurile introduse de Mihai Drăgănescu sau de
terțul ascuns al lui Basarab Nicolescu79.

Aceste din urmă interpretări, deviind de la linia ”trasată” de Florin Colceag se cer amănun țite
mai ales prin interpretarea efectelor pe care le-ar putea avea din punct de vedere semantic
compunerea sensurilor propuse de interpretarea cea nouă.
Și înainte de a începe cu aceste compuneri, să căutăm mai întâi să ne facem o idee despre
modul în care lucrează ele, fiind conștienți tocmai de această semantică profundă și vagă din

78 Drăgănescu, Mihai , Categories and Functors for the Structural-Phaenomenological Modeling, Proceedings of the
Romanian Academy, Series A, Mathematics, Physics, Technical Sciences, Information Science, Vol. 1, No.2, 2000

79 Andreescu, Cristian, The Hidden Significance in the Works of some Romanian Philosophers, European Journal of Science
and Theology, February 2013, Vol. 9, No.1, pp. 3-17
punct de vedere al posibilității de exprimare verbală, însă mult mai adecvată unor
reprezentări matematice.
Am stabilit și ne-am reamintit că semnele grafice, literele acestui alfabet numit de Florin
Colceag universal, sunt reprezentarea figurată a modului în care sunt așezate pe vârfurile
ciclului feedback funcțiile F2, F3 și F6, iar compunerea a două asemenea semne grafice
reprezintă ocuparea ciclului feedback cu alte funcții, astfel încât noile poziții să rezulte din
modul în care se face compunerea funcțiilor, respectiv din ”calculul” rezultatului unei func ții
de funcții. Funcțiile de funcții poartă în matematică numele de operatori, iar mulțimile de
operatori au diverse structuri algebrice, depinzând de tipul de funcții pe care sunt defini ți
acești operatori și de tipul de operații care sunt posibile între ei. Numele structurii algebrice
celei mai răspândite în cazurile acestea este algebră, iar algebrele pot fi de multe feluri, în
funcție de teoria în care ființează80. Deci fără să particularizăm, putem afirma că mulțimea
celor 4 operatori descriși până acum A, B, C, D este algebră.
Iar operația de compunere * ar trebui să însemne că unul din operatori fiind dat, fie el X,
acțiunea altuia asupra lui, sa-i zicem Y, înseamnă că Y acționează cu proprietă țile specifice lui
asupra lui X transformându-l în altceva, în alt operator în cazul nostru.

Acestea fiind spuse, să începem cu generările elementelor idempotente, spa țiul 81 și timpul :
B*C=A ar trebui să însemne că materia neagră (care ne duce cu gândul la masă, consisten ță)
acționează asupra energiei câmpurilor, rezultând generarea spațiului. Să detaliem : se
generează elementele mulțimii de semne A, însă pentru fiecare compunere de func ții apar
două rezultate, două configurații posibile ale spațiului, două alegeri posibile ale evolu ției, o
multiplă bifurcație căreia i-am dedicat un capitol întreg, o manifestare evidentă a faptului că
universul este nedeterminist. Ce putem înțelege prin faptul că materia neagră acționează
asupra energiei câmpurilor și de ce această acțiune generează spațiul ?
Am spus-o : acțiunea materiei dă masă, consistență. Îi dă energiei posibilitatea să se manifeste.
Ce înseamnă manifestare ? Înseamnă a deveni vizibil, perceptibil. Exact ce am spus mai
devreme despre spațiu.
C*B=D ar trebui să însemne că energia câmpurilor acționează asupra materiei negre,
generând timpul, în ambele lui ipostaze : liniar și structurat.
Energia câmpurilor (care ne duce cu gândul la mișcare, evoluție) acționează asupra rezervei
ascunse, latente de materie și o scoate din inerția absolută în care se găsește, antrenând-o în
evoluție. Ce poate fi asta ? Nimic altceva decât timp.
Să luăm și A*B=C.
Ar trebui să însemne că structura fractală, intimă, abstractă, ascunsă a spațiului acționează
asupra materiei negre. Cum acționează ? Structurând-o. Ce înseamnă structurarea masei
informe și inerte de materie ? Eliberarea de energie.
Fie acum D*C=B.
Cu toate că pe sine însuși nu se poate transforma, fiind idempotent, timpul ac ționează asupra
energiei câmpurilor generând materia neagră.
Dacă am considera că materia neagră este energie condensată, am putea spune că evolu ția
energiei (timp !) duce la condensarea materiei.
Să trecem la C*A=B : energia câmpurilor aplicată spațiului generează materia neagră ! Pe asta

80 https://en.wikipedia.org/wiki/Universal_algebra sau :
https://ro.wikipedia.org/wiki/Algebr%C4%83_universal%C4%83
81 După cum am spus, este vorba despre un ”pre-spațiu” și un ”pre-timp” sau am putea să le mai numim ”ortospațiu” și
”ortotimp”. La fel și cu celelalte concepte asociate algebrei formată din A, B, C si D.
cum am putea s-o mai înțelegem, sau cel puțin, accepta ?
Plecând de la ideea că ”spațiul” reprezentat de câmpul A este acea formă abstractă, ascunsă 82
despre care am vorbit și puțin mai sus și, care, dacă este ”activată” cu energie, se structurează,
adică se ”solidifică”, ”condensează” în starea de materie.
Considerând acceptată și această compunere, să o urmărim pe aceea prin care
B*D=C.
Iarăși acționează un operator propriu-zis asupra unuia idempotent : materia neagră
acționează asupra timpului. Asupra căruia din ele ? Asupra celui liniar sau asupra celui
structurat ? Care din ele poate să genereze cu o probabililtate mai mare energie ?
Ar mai fi de observat un fapt intersant :
Operatorii idempotenți sunt generați de B și C, iar B și C sunt generați fiecare din cei doi de
către celălalt prin compunere cu unul din cei doi operator idempotenți.
Acest lucru înseamnă că niciunul din ei nu stă la baza celorlalți, ci aceste patru stări de
pre-xistență, sau de ortoexistență, dacă ne place mai mult terminologia Drăgănescu, se
generează reciproc într-o ”retortă a haosului originar”.

Totuși Florin Colceag încercă să ducă mai departe ceea ce se întâmplă în această ”retortă” și
începe să urmărească efectele așezării celor 4 pe un ”supracircuit feedback”, așa cum am mai
prezentat aceste relații într-o imagine dintr-un capitol anterior (figura 42). S-o reluăm :

Avem un ciclu desenat cu verde în care sucesiunea vârfurilor este ABCABCA și un al doilea
cu mov cu succesiunea BCDBCDB. Peste ele se formează un al treilea ciclu (cel cu roșu),
format astfel : două segmente urmează ciclul verde, următoarele două urmăresc ciclul mov,
iar ultimele două revin pe ciclul verde, iar ordinea parcurgerii acestui din urmă ciclu este
ABCDBCA.
Și acum putem să alegem între mai multe feluri de interpretări :
• când A, B, C, D sunt spațiul, materia neagră, energia neagră și timpul
• când A, B, C, D sunt mecanismele calitative, cantitative, corelative și normative
• când A, B, C, D sunt :
Intrare de date
Procesare de date
eUtilizarea datelor procesate
Ieşirea datelor
82 Vezi ”terțul ascuns” al lui Basarab Nicolescu
 Procesarea datelor ieşite
Utilizarea datelor ieşite procesate

• sau, în celaltă versiune echivalentă :

Intrare de date
Procesarea datelor
Obținerea bazei de experienţe
Ieşirea datelor
Evaluarea datelor ieşite
Obţinerea bazei de strategii
Evident că în această situație, când distribuim 4 operatori pe 6 colțuri ale ciclului feedback
vom avea repetiții, ceea ce și permite suprapunerea ciclurilor.
Dar să privim ultimele șase semnificații echivalente (deci ultimele 12 interpretări) :
Observăm că ele se pot împerechea pe sensuri apropiate, înrudite : intrare/ieșire, procesare
de date/procesarea datelor ieșite, utilizarea datelor ieșite/utilizarea datelor ieșite procesate
sau :
intrare/ieșire (la fel ca mai sus), procesarea datelor/evaluarea datelor ieșite, obținerea bazei
de experiențe/obținerea bazei de strategii.
Bazându-ne pe faptul că operatorilor A, B, C și D li se pot aloca semnificații diferite, putem
înțelege prin ciclurile feedback ABCABC sau BCDBCD sau ABCDBC astfel de cicluri care
sunt întinse peste noțiuni înrudite care se pot împerechea la fel ca in exemplele de mai sus.
Mai direct spus, A din linia de sus a cicilului feedback nu este identic ca semnifica ție cu A din
linia de jos a ciclului feedback, ci este doar înrudit cu acesta în asemenea mod încât cele două
se pot împerechea în mod natural pe baza sferei comune de semnificații.

CUPRINS
PREFAȚA
I. INTRODUCERE
II. SĂ ÎNŞIRĂM CÂTEVA PRESUPUNERI
III. ALFABETE
III.bis CUM M-AM ÎMPĂCAT CU NOȚIUNEA DE INFORMAȚIE
IV. DESPRE INFORMAŢIE, CU MAI MULT CURAJ
V. IMPORTANŢA GEOMETREI PROIECTIVE PENTRU SPIRITUL UMAN
V bis. CÂTEVA ASPECTE ALE EVOLUȚIEI IDEILOR GEOMETRIEI
PROIECTIVE
VI. AUTOMORFISMELE DREPTEI PROIECTIVE
VII. DIVERSE LEGĂTURI ÎNCRUCIŞATE : DIAGRAMA FEEDBACK
VIII. CATEGORII TRIANGULATE ŞI O GEOMETRIE A RELAŢIILOR
IX. TREI SPAŢII NEOBIŞNUITE
X. SĂ ÎNCERCĂM SĂ DESCHIDEM SUBIECTUL :
 FRACTALII ÎN SENS CLASIC şI CÂTEVA EXEMPLE DE FRACTALI ÎN
SENS LĂRGIT
XI. CLASIFICĂRI
XII. UNIVERSUL HOLOFRACTOGRAFIC AL LUI NASSIM HARAMEIN
şi BUCKMINSTER FULLER
XIII. DIN NOU LA ATRIBUIRI DE SEMNIFICAţII
XIV. TREI, ŞASE SAU ŞI TREI ŞI ŞASE ?
XV. MĂRIMI FIZICE
XVI. CUM CRESC REȚELELE
XVII. CUM CRESC REŢELELE ÎN CADRUL TEORIEI COLCEAG ?
XVIII. NOI PRESUPUNERI ALE TEORIEI COLCEAG
XIX. AUTOMATE CELULARE
XX. FRACTALIZAREA PROPRIU-ZISĂ
XXI. DETALII LEGATE DE TABELELE DE COMPUNERE
XXII. PRINCIPIUL CONSTRUCTAL
XXIII. PRINCIPIUL HOLOGRAFIC
XXIV. MULTIDIMENSIONALITATEA ŞI NIVELURILE DE ABSTRACŢIUNE
(Fractalo-constructalul semantic)
XXV. CE LEGĂTURĂ ARE BROOK TAYLOR CU FRACTALII COLCEAG ?
XXVI. SĂ VORBIM MAI ATENT DESPE NIVELURILE DE ABSTRACȚIUNE
XXVII. DESPRE BIFURCAȚII
XXVIII. ALTĂ SERIE DE INTERPRETĂRI