Friedrich Nietzsche

DINCOLO DE BINE ŞI DE RĂU

Prolog la o filozofie a viitorului

Prefaţă
Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în
care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa
neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace
şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: - şi toate
sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă
„prezentabile“! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la
pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive
temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricât s-ar fi pretins ele de
solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi
poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a
atât de sublimelor şi absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălţat până în
prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de
pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să
işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo
generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti,
mult-prea omeneşti. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a
fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă,
bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: - ei şi pretenţiilor ei
„suprapământene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi
imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi
în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de
exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne
arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi
cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon
despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi
Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura... de un somn mai
binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-
a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu
capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul - condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi -, de a
vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să
ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii?
Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul
tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?“ - Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem
mai clar şi mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor - căci
creştinismul este un platonism pentru „norod“ - a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în
Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele
mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja
două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin
raţionalismul democratic: - libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul
că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de
puşcă - respectele mele! dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu
suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite
libere, foarte libere - noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său!
Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul...
SILS-MARIA, ENGADINUL DE SUS, IUNIE 1885
 Partea întâi:
despre prejudecăţile filozofilor
1
Voinţa de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea
veridicitate faimoasă despre care toţi filozofii de până acum au vorbit cu veneraţie: ce de probleme ne-
a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - şi,
totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne
pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul
nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuieşte de fapt la
„adevăr“? - În fond, noi am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe, - până când, în
cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra
valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau
incertitudinea? Sau chiar neştiinţa? - Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în
faţa noastră, sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip? Şi care e
Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme şi de întrebări. - Şi fi-vom oare
crezuţi? - ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent, - că noi suntem
cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în faţă, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, şi poate că nici
nu există vreun altul mai mare.
„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau
voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia
pură şi senină a înţeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e
o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu
ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură
de amăgiri şi pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine“ - acolo
trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ O astfel de sentinţă constituie prejudecata
caracteristică prin care pot fi recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se
află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“ se străduiesc ei către
„ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa
fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi
dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala era, mai mult
decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Şi anume,
trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm
dacă acele vulgare evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea nu sunt
cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar nişte perspective dintr-
un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară
pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului, s-ar putea
să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului,
ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul
înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar identice în esenţă cu acele
lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase
„poate“? Pentru aceasta trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi
înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, în toate
sensurile cuvântului. - Şi o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filozofi.
3
După ce i-am cercetat pe îndelete pe filozofi, după ce le-am citit printre rânduri fără a-i scăpa
deloc din ochi, îmi spun că gândirea conştientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată
de-ocamdată ca una din activităţile instinctive, iar gândirea filozofică, de asemenea; va trebui deci să
ne revizuim în întregime concepţiile asupra acestei probleme, aşa cum am făcut-o în privinţa eredităţii
şi a calităţilor „înnăscute“. Precum faptul naşterii nu are nici o importanţă în ansamblul cursului
anterior şi ulterior al eredităţii, tot astfel nici „conştientul“ nu se opune în vreun mod decisiv
instinctivului, - gândirea conştientă a unui filozof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de
instinctele sale şi canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici şi a suveranităţii aparente de
mişcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înţeles, exigenţele fiziologice pentru menţinerea
unui anumit mod de viaţă. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decât
Nedeterminatul, că aparenţa are o valoare mai mică decât „Adevărul“: asemenea evaluări ar putea fi,
în ciuda importanţei normative pe care o au pentru noi, doar nişte evaluări superficiale, un fel de
nerozii, necesare poate pentru conservarea fiinţelor de felul nostru. Şi anume, în presupunerea că nu
tocmai omul este „măsura lucrurilor“...