MĂȘTILE FRICII

Camelia Cavadia

1
RECENZIE

“Mi-e frică de când mă știu. Mi-e frică de tot și de toate și mi-e frică să recunosc asta
în gura mare. Dacă aș face-o, ar însemna că e adevărat. Și ar mai însemna că ea a învins.”

Scriitoarea Camelia Cavadia este născută pe 10 mai 1969 și a absolvit liceul de

filologie-istorie ”Zoia Kosmodemianskaia”. Are un background de 22 de ani în televiziune (Pro
TV și Antena1), iar din 2017 este co-fondatoare a Agenției de Comunicare Fabrica de PR. În
anul 2015, a publicat primul său roman ”Vina” la editura Trei, roman care a a fost câștigător al
”Festival du premier roman” la Chambery în anul 2016. Alte cărți scrise de autoare ar mai fi:
”Sufletul lumii”, ”Purgatoriul îngerilor” și ”Măștile fricii”
Romanul ”Măștile fricii”, considerat un bestseller (peste 10.000 de exemplare vândute)
a apărut în anul 2016, la editura ”Trei”și este o ficțiune terapeutică apreciată de cititori.
Romanul este unul psihologic în care ni se dezvăluie modul în care traumele suferite în copilărie
ajung să ne marcheze viitorul și maturitatea. Deși este o poveste, o ficțiune, ”Măștile fricii”
reprezintă realitatea multor familii din zilele noastre: urmele lăsate de un părinte autoritar,
violent, incapabil să își depășească condiția și neputințele asupra viitorului unui copil.
Acest roman este scris sub forma unui jurnal, jurnalul Emei (orice jurnal este foarte
intim), în care Ema povestește viața ei și a celor doi frați, David și Sofia. Ema, personajul
principal al acestei cărți ne descrie fiecare trăire, gând și lacrimă vărsată, în anii care au urmat
morții tatălui ei. Iar una dintre întrebările pe care și le-a pus alături de frații ei, era cea care viza
comportamentul mamei lor, care își iubea și jelea soțul, în timp ce ei îl urau cu desăvârșire.
Începutul romanului este unul cutremurător și foarte dur, care pe mine m-a marcat și m-
a făcut să mă gândesc dacă nu cumva această ”poveste-ficțiune” este cât se poate de reală (poate
că scriitoarea a trăit chiar ea această experiență??): ”Ziua cea mai fericită din viața mea a fost
nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit
tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Și cred că nu a fost doar a mea. Noi
toți, cei trei copii, ne-am simțit ușurați în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul
trupului inert. N-am avut atunci curajul să recunoaștem, dar știu că fiecare dintre noi a
simțit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timorați, ne-am fi bucurat, am fi râs și poate ne-am
fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a scăpat. Dar n-am
făcut nimic. Am evitat să ne privim, de parcă ne era rușine de ceea ce puteam vedea. Bucuria
de a ne simți liberi alunga „decența“ unui comportament afectat.”

2
 Moartea tatălui care este prezentată la început pare să fie regretată doar de mamă, cei
trei frați simțind o mare ușurare. Cu toții reușesc să își reconstruiască viața și, aparent, reușesc
să își găsească fericirea și scopul în viață; doar că, în secret, fiecare suferă de probleme diferite
ce au ca sursă abuzurile la care au fost supuși în copilărie. Toate acestea sunt prezentate în
paralel cu secvențe din trecutul lor, povești îngrozitoare despre violența tatălui și indiferența
mamei.
În acest roman scriitoarea abordează tema relațiilor interumane într-un mod atât de
realist încât ai impresia că citești o autobiografie, o carte despre modul în care traumele din
copilărie ajung să ne domine și să ne sufoce maturitatea. Probabil această senzația de
autobiografie este dată și de faptul că povestea este scrisă la persoana I, iar sentimentele și
emoțiile contradictorii se derulează prin fața cititorilor, scoțând la iveală totul din subconștient.
Dar tema principală rămâne FRICA și nu orice fel de frică, ci frica celor 3 frați de a nu se
transforma în omul pe care l-au urât din tot sufletul. Pe lângă Ema și dificultățile pe care le are
de-a lungul anilor, cred că cel mai afectat a fost David, la început un om blând, protector al
surorilor lui, dar urmărit pentru totdeauna de două chestiuni: prima, tatălui lui îi făcea o plăcere
deosebită să îl bată (fiind cel mai marcat dintre cei 3) și cea de doua, David a moștenit mâinile
mari ale tatălui său, o cruce greu de purtat, o amintire necontenită a omului din care se trage și,
de cele mai multe ori, un trigger al fricii. Sofia nu a fost atât de afectată ca ceilalți frați de urmele
trecutului, dar se luptă și ea cu câteva nesiguranțe în viața ei: ”De trecut nu poți scăpa. E ca o
haină invizibilă pe care o porți pe dedesubtul celor care se văd. Un gând nu e niciodată o
idee și atât. E un trecut întreg modelat în el.” Fricile lor îi determină pe toți trei să ajungă la
un moment dat să poarte câte o mască atunci când relaționează unul cu celălalt sau cu familiile
lor
Pe lângă citatele menționate mai sus mai este unul care mi-a plăcut foarte mult: ”Știi
vreodată ce vei deveni? Știi vreodată că nu te vei transforma în ceea ce ai urât mai mult la
alții? Nu, nu-ți oferă nimeni garanții. Certitudinile sunt pentru proști. Sunt pentru cei care
se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuații care se
cred puternici și disprețuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau
alta e ca și cum ți-ai provoca destinul.” Este foarte greu să depășești traumele din copilărie
pentru că un pericol nedefinit și imposibil de localizat plutește în aer tot timpul, chiar și atunci
când crezi că ești ”vindecat”.
”Măștile fricii” ne vorbește despre iubire, dar și despre lipsa ei, despre o căutare
continuă a unei fericiri ideale într-un morman de suferințe, despre rănile deschise pe care
violența, indiferent de natura ei, le închide în suflete și subconștient. Pe parcursul narațiunii din

3
roman întâlnim tot felul de amintiri îngrozitoare despre copilăria Emei și a fraților săi, despre
bătăile și umilințele la care au fost supuși și despre indiferența mamei lor la toate acestea.
Răsfoind mai multe pagini reușim să surprindem firul narativ al vieții fiecăruia dintre
protagoniști, acțiunea concentrându-se pe viața Emei alături de Victor, soțul său și cei trei copii
ai lor. Aparent, cei trei frați își găsesc fericirea, așa cum sperau în adolescență, dar fiecare
dintre ei suferă însă pe ascuns de câte o problemă cauzată de trecutul dureros de ”întunecat”.
De aceea, remușcările Emei nu întârzie să apară, adâncindu-se din ce în ce mai tare în ”tărâmul”
depresiei, ceea ce o face să devină o persoană rece și o mamă mult prea aspră. Se pare că rănile
nu au fost niciodată vindecate, ci doar ascunse bine sub diferite măști.
Romanul se încheie cu o întrebare pe care Adam, băiatul Emei i-o adresează tatălui
(soțul Emei, Victor): ”Dar, tată, dacă suntem și noi la fel?”. Această întrebare ne lasă într-o
incertitudine și ne face să ne gândim: ”oare eu ce măști am?”, ”ce răni am din copilărie și pe
care le port cu mine?”, ” oare eu o să fiu la fel ca cel/cea pe care l-am urât/o?”.
După ce citești acest roman rămâi cu întrebarea: ”Mie de ce îmi este frică?”și de aici
începe adevărata provocare: aceea de a recunoaște față de noi înșine fricile, poveștile care ne-
au marcat și de care nu am scăpat, nu ne-am eliberat; doar dând măștile jos vom putea să fim
noi, în autenticitatea noastră.
Eu personal recomand acest roman oricui, deoarece este o carte care se lecturează foarte
ușor indiferent de vârstă, mediu, profesie sau statut social. ”Măștile fricii” este o poveste tristă,
dar scrisă cu mult patos și dăruire, care trebuie citită și ca o lecție de viață, este un roman despre
puterea suferinței de a schimba total oamenii. Să nu uităm: ajutorul există atunci când îl ceri!