Păcatul care distruge viața

în numele iubirii
Există oameni care pot face mai mult rău într-o relație decât egoiștii și
narcisiștii? Sigur că da. Cei ce nu se gândesc deloc la ei și îi pun doar
pe ceilalți pe primul loc, ajungând să trăiască viața oricui altcuiva, mai
puțin pe a lor. Altruismul lor atinge deseori culmile sacrificiului și anunță
doar prăbușirea de sine. Pentru că cel ce se dă renunțând la el practică
autoflagelarea, negarea, anularea propriei personalități, renunțarea la
propria putere personală. Iar aceste forțe puse în mișcare indică o lipsă
a iubirii de sine ce conduce inevitabil la resentimente, regrete, frustrare,
boală. Acestea sunt vibrațiile pe care ajung să le împrăștie în jurul lor
‘martirii’ ce-și fac un titlu de glorie din modul greșit în care înțeleg ei
iubirea. Cum ar putea cineva care se îngroapă în el însuși să întindă
mâna altora ce vor să se ridice?

Iubirea începe întotdeauna cu iubirea de sine, pe care majoritatea o

condamnă, întrucât o confundă cu egoismul. Pentru egoist, lumea se
învârte în jurul lui, în timp ce el deține abilitatea de a se învârti după cei
ce dețin puterea, ca să dobândească privilegii. Egoistul este întrecut
doar de narcisist, cel ce se iubește doar pe el și care se înconjoară în
special de persoane inferioare lui pe care poate să le manipuleze și să
le exploateze. Cel ce se iubește pe el înțelege că nu poți să dai de unde
nu ai. Dăruirea se face din preaplin, nu poți împărtăși cu nimeni ceva ce
nu ai. Dăruim întotdeauna ceea ce suntem: un om mulțumit de el,
încrezător, optimist ridică starea de spirit a celorlalți pe oriunde trece.

Poți face rău în numele iubirii? Bineînțeles, în toate circumstanțele în

care binele este făcut cu forța.

Mai periculos este excesul decât lipsa! Majoritatea relațiilor

disfuncționale între părinți și copii, de exemplu, au drept cauză
generozitatea fără măsură a părinților. Mai pregătiți pentru viață sunt
copiii ce au trăit în lipsuri decât cei ce au primit crezând că li se cuvine,
fără să fie modelați, structurați și limitați. Orice exces creează un
dezechilibru și conduce la un gol, acestea fiind cele două capete ale
aceleiași balanțe. Tot ce dai peste măsură, chipurile în numele iubirii, se
întoarce împotriva ta sub formă de lipsă! Lipsă de recunoștință,
dezamăgire, suferință. Da, părinții care își tratează copiii cu frica de a nu
îi pierde, cu dorința de a le câștiga dragostea (deseori în dauna celuilalt
părinte, ca să fie preferat și să demonstreze cine e cel mai iubit) și cu
nevoia de a-i ține dependenți de ei își merită soarta, care într-o bună zi
se întoarce împotriva lor. Abia atunci acești părinți își dau seama că au
ajuns victimele unei relații de parazitare pe care au întreținut-o, dăruind
societății niște pseudo-adulți iresponsabili.

Deși dragostea cu de-a sila zice și proverbul că nu se poate,

aplicabilitatea sa în viața de zi cu zi este impresonantă mai ales în
cupluri. Uneori, iubirea între doi oameni pur și simplu se termină fără ca
vreunul din ei să greșească sau să fie de vină. Relația și-a jucat rolul,
fieare a crescut lângă celălalt până în punctul în care cei doi nu mai au
nimic de învățat sau de experimentat împreună. Rare sunt cazurile în
care ambii acceptă finalul de comun acord. De obicei, unul dintre
parteneri este sincer cu el însuși, apoi îi declară și partenerului: ‘Dragul
meu/Draga mea, știi ceva? Eu nu te mai iubesc! Hai să ne despărțim și
fiecare să-și vadă de drumul lui!’. Nuuu! Nu se poate așa ceva! ‘Dar eu
te iubesc! Eu nu pot să trăiesc fără tine! Eu nu ți-am greșit cu nimic.
Cum poți să-mi faci așa ceva după atâța ani?’ Și, din remușcare, din
vinovăție, dacă nu chiar din milă, relația se prelungește. Întrucât ea nu
mai deservește același scop pentru ambii parteneri, normal că este o
relație dezechilibrată.

De obicei, partenerul care a simțit că locul său nu mai este în acea

relație deja caută împlinirea în exterior. De multe ori își găsește pe
altcineva, deși nu s-a despărțit dintr-un motiv sau altul. Partenerul era la
pândă, tocmai asta aștepta, să-l prindă asupra faptului ca să-l/s-o aibă
la mână, deci să fie deasupra lui/ei, să dețină puterea ‘El/ea a greșit! E
un curvar/o curvă! El/ea e de vină!’. Abia acum poate să-i dea drumul! În
sfârșit s-a terminat și pentru el/ea. Dar uneori tot nu e destul ca să se
termine.
Iubirea fiind inepuizabilă, de fapt nu se termină niciodată. Se termină
misiunea noastră cu un om și dispare locul pe care îl aveam în viața
cuiva. Iubirea își caută permanent noi direcții de exprimare, ea se
proiectează asupra altei persoane sau asupra unui obiect (muncă,
pasiune, hobby). Acesta este și motivul pentru care două persoane care
nu se mai iubesc nu se pot despărți decât după ce apare un copil (sau
chiar doi, trei), pentru ca iubirea stragulată ce nu mai era împărtășită cu
partenerul să se reverse asupra noului suflet distribuit în rolul principal.
Paradoxul este că mintea umană interpretează că un copil apare ca să-i
unească pe părinți, deși ei nu mai au nimic în comun la nivel de inimă. În
fapt, adevărul este întocmai pe dos...

IUBIREA OFERĂ LIBERTATE ȘI DĂ DRUMUL! Când susții că iubești pe

cineva care îți spune că nu mai are sentimente pentru tine, te dai la o
parte ca să-și caute un nou drum și să fie fericit. A-l ține legat pentru a-i
demonstra cât îl iubești și a salva căsnicia pentru copii nu face decât să
transforme iubirea în atașament, dependență, posesiune, obsesie și, în
ultimă instanță, tulburare psihică. Adică boală.

Care este cel mai mare păcat? Adică cea mai mare greșeală spirituală
pe care o poate face un om? ÎNCĂLCAREA LIBERULUI ARBITRU!
Atunci când cineva zice NU, iar tu zici DA, pentru că știi tu mai bine și
ești sigur că celălalt are doar un moment de rătăcire, deși el/ea ți-a spus
în deplină cunoștință de cauză și în deplinătatea facultăților sale mintale
(excludem cazurile în care lucrurile stau altfel) care este decizia
sufletului său. Un moment care durează ani de zile, dar cine mai stă să
țină socoteala?! Ani de hărțuire, de încălcare a teritoriului, de abuz.
Asortați uneori și cu martiriul celui ce renunță de tot la el ca să ducă
singur relația sau căsnicia în spate, ca să-i arate el/ea celuilalt și lumii
întregi că e buricul Universului și că mai bine nu găsește nicăieri.

Care este principala cauză a suferinței oamenilor? Care este principalul

factor de boală? Tocmai această încălcare a liberului arbitru! Ori de câte
ori facem lucruri împotriva altora, ori de câte ori ne luptăm să obținem de
la celălalt ceva ce el nu mai vrea, folosind forța, manipularea, șantajul,
ne jucăm cu viața altuia și cu propria noastră viață. Schimbăm prin
voința noastră cursul lucrurilor. Toți abuzatorii care fac din partener sau
din alți membri ai familiei sau din orice alt om un prizonier al său asupra
căruia consideră că are drepturi își atrag experiența prizonieratului în
propriul corp sau, mai rău, transmit lecția mai departe copiilor, care se
aleg ei cu probleme sufletești, materiale, fizice.

Iubirea nu conferă nimănui drepturi asupra altcuiva. Iubirea nu curge

niciodată ‘împotriva’ nimănui. Iubirea este expansivă, crește, își vede
locul și limitele. Dacă și-a terminat treaba într-un loc, se reorientează.
Nu forțează, se retrage elegant de unde nu este primită și caută
permament noi canale de exprimare. Iubirea este afirmarea vieții! Ea
respectă alegerile celorlalți și nu luptă niciodată să demonstreze. Ea
doar este, nu face. Curge, nu împiedică pe nimeni, nu sufocă, nu
posedă. Iubirea acceptă și dă voie, nu demonstrează și nu împiedică.

Orice altă manifestare este din FRICĂ, nicidecum din iubire. Orice
demonstrație de forță este atât instrumentul egoistului, cât și al
martirului, care la nivel subtil sunt identici. Amândoi plusează ca să nu
piardă, dau ca să primească, leagă ca să le fie lor bine. Căci cine
iubește pe altul mai presus de el însuși la fel de mult rău face altora și lui
însuși precum cel se iubește numai pe el.

De ce ține cineva legat de el un om care susține că nu-l mai iubește? De

ce-l manipulează să nu plece, adesea prin copii, prin bani sau prin sex?
Desigur, din dragoste! Adică din frică. Deci din egoism!