Relația dintre religie, mitologie și filosofie în mesopotamia

Aspectele gândirii mesopotamienilor sunt cuprinse într-un un conglomerat ce cuprinde

reprezentări ale mitologiei, care se aflau la o fază destul de dezvoltată, completate cu
elemente religioase, acestea încercând a se susține pe niște ideile filosofice rudimentare.
Distincția acestor forme deosibite de reflecție, de incercare a schițării unor explicații
cosmologice și cosmogonice este dificil de făcut. Fiecare aspect specific ce are caracter
explicativ face parte din vasta și profunda gândire mesopotamiană, având conotații și
influențe din toate cele trei forme de manifestare ale gândirii.
Problema originii și structurii lumii este prima preocupare de ordin metafizic pe care o are
gânditorul din mesopotamia. Fiind aruncat în univers la fel ca și multe alte societăți, fără a
avea explicații valide asupra existenței, acest gânditor este nevoit să apeleze la metodele cele
mai accesibile de a propune într-un mod cât mai onest niște expuneri cu caracter mitic
referitoare la originea existenței. Fiind adevărații părinți ai filosofiei ei sunt cei care au
transmis compilatorilor greci de idei prima formă reprezentare a lumii ce avea conținut
implicit filosofic.
Pentru mesopotamieni apa apare la originea lumii. Prin postularea acestui principiu ca
fiind primordial existenței ei nu au nevoia de a-și satisface curiozitatea filosofului care vrea
să afle care este principiul de existență sau care este motorul „ordine” al existenței, ci se
limitează la satisfacerea curiozității curente care vrea să știe doar “ce era la început”. Orice
acțiune practică a omului presupune un început. Acest fapt creează necesitatea psihologică a
omului de a se sprijini pe un început. Astfel răspunsul privind problema substanței
primordiale este satisfăcut de o origine la fel de “fizică” ca și lumea în care trăiau. Dar
neliniștea rațională merge mai departe întrebând: “dar înainte de acest început ce a fost?”,
întrebare care își gasește răspunsul în gândirea mitică: cauza originii sunt zeii. Poemul epic
Enuma Elish începe cu prezentarea pustiului universal care se afla înainte de crearea lumii,
având ca existențe pe zeii Apsu, Tiamat și substanța originară apa. Cu aceste explicații
gândirea radical-filosofică mesopotamiană luând sfârșit, mulțumindu-se cu încredințarea
existenței în mâinile supranaturalului, nu mai punând întrebarea: „cine a făcut zeii?”. Această
încredere fermă pe care au avut-o mesopotamienii în cunoștințele cosmologice și ontologice a
fost cauza menținerii la un nivel ne deviabil și conservator al cunoștințelor. Gânditorul
modern, sceptic în cunoștințele pe care le deține, își permite prin acest mod de raportare la
cunoaștere urmarea unui vector progresiv în studiu. Anume acest fenomen care permite
libertatea gândirii și analizei problemelor este factorul principal în parcursul evolutiv al
civilizației.
Încă din primurile timpuri ale mesopotamienilor ideea de cuvânt are un caracter ontologic.
Fiecare obiect creat sau existent este caracterizat de un nume, are un cuvânt ce îl desemnează.
Când autorul lui Enuma Elish vrea să spună că cerul, pământul sau zeii nu fuseseră încă
zămisliți, el spune că „nu aveau nume”. A-i da nume înseamnă a-i da existență. Acest aspect
evidențiind predispunerea mesopotamienilor pentru gândirea abstractă, unificând fără drept
de separare semnificatul cu semnificantul.
Ca și Iliada și Odiseea, Poemul lui Ghilgameș este o povestire a unor eroi sau oameni zei,
cuprinzând o bogăție de semnificații care constituie un dezavantaj pentru istoric în procesul
de cercetare. Eroii principali ai poemului sunt Ghilgameș și prietenul devinit Enkidu. Întâlnu-
se din dorința lui Enkidu de a-l opri pe Ghilgameș de a necinsti fecioria unei fete înainte de
nuntă, aceștea se iau la luptă, finalul fiind legarea unei prietenii de viață. Ghilgameș este
reprezentarea omului prototip care mișcat fiind de realitățile vieții, în special moartea
prietenului, încearcă să caute răspunsuri la ceea ce se întâmplă dar mai degrabă soluții ce ar
înlătura aceste nefericiri.
Primul interes metafizic, pentru ceea ce e dincolo, apare la Ghilgameș cănd se ciocnește
cu prima și cea mai dură realitate: moartea. Disperarea omului se manifestă prin anxietatea ce
îl copleșește, căutând răspunsuri sau metode de depăși realitatea. Infernul ce îl așteaptă pe
oameni prezentat de Enkidu, întors pentru puțin timp pe pământ, îl înspăimântă pe
Ghilgameș, provocat de asta fiind, pleacă în căutarea nemurii unde nu izbutește,
convingându-se că nemurirea este doar a zeilor. Astfel în mitologia mesopotamiană există
doar locul infernal al morților nu și raiul pentru cei salvați, element prezent în mitologiile
altor civilizații. În personalitatea lui Ghilgameș, natură cu spirit colectiv, s-ar putea surprinde
elemente din comportamentul unui salvator al națiunii. Însă acea o treime om din natura lui
care îi interzice nemurirea nu-i permite lupta impotriva morții din numele omenirii.
Etica mesopotamiană, viziune oarecum pesimistă asupra lumii, este de o profunzime
superficială însă cu caracter și fundament bine solidificat. Ei credeau că ființa omenească,
zămislită din lut, nu a fost creată decât pentru a servi pe zei, pentru a le procura toate
activitățile materiale, pentru ca aceștia să se ocupe nestingheriți de activitățile divine.
Credința într-un determinism al omului din partea zeilor, frica de bezna infernului le crea
nelinștea nesiguranței destinului pe care-l poartă, lipsindu-i de fericirile materiale. Legiuitorul
moral era zeul care reprezeta originea atât a binelui cât și a răului, excluzând motiv de
împotrivire din partea supșilor. Motivația pentru acțiunile religioase fiind: “Așa a poruncit
Enki”.
Gândirea mesopotamiană a servit drept model protofilosofic pentru formarea gândirii
filosofice sistematizate. Aceasta a fost panta de lansare spre gândirea abstractă, conceptuală.
Dacă în apă ei vedeau originea materiei, la Thales deja apa are un atribut esențial, fiind
principiu de existență, nu doar origine. Miturile la rândul lor dacă nu le considerăm ca fiind
adevărate, în special mitul potopului și al creării omului din lut, au fost sursă de inspirație
peste milenii pentru mitologiile culturilor apropiate, în special pentru evrei. Însă sentimentul
„tragicului” e cel care apare la ei pentu întâia oară în istorie și intr-un mod diferit de a
celorlalte culturi, manifestat prin setea nepotolită a nemuririi vieții terestre.

Bibliografie:
Epopeea lui Ghilgameș.
Ion Banu, Sensuri universale și diferențe specifice în filosofia orientului antic.
Samuel Noah Kramer, Istoria începe la Sumer.
Victor Kernbach, Miturile esențiale.
Gheorghe Cazan, Introducere în filosofie, p1, Filosofia antică.