Și totuși avem liberul arbitru?

De ce ar fi o întrebare care ne-ar preucupa? Oare care defapt ne

sunt intențiile care stau în spatele acestei nevinovate întrebari? Cât de
mult ne afectează deciziile o abordare sau alta asupra conceptului
dat? Oare ar sta înaintea acestei întrebari o dorință de transfer laș al
responsabilității? Dacă da, de ce?

Mă voi limita la implicațiile conceptului, așa cum l-am înțeles în cadrul

creștinismului. Chestiunea acesta cu libertatea de voință în alegerea
binelui sau răului, libertatea de a asculta de Creator sau ai face
împotrivă, atinge și zgârâie multe realități creștinești.
Aș putea spune că totul se învârte în jurul liberului arbitru. Oare
după căderea lui Adam și a Evei în păcat mai avem posibilitatea de a
acționa în direcția binelui? Odată ce căpătăm natura păcătoasă care
este transmisibilă, din start suntem poziționați ca căzuți. Dumnezeul
creștin se pare că are anumite atribute pe care cu multă ardoare ni le
face auzite încă din vechiul testament, mai apoi în noul. Mă voi limita
să enumăr doar câteva dintre ele și anume Omnipotența și
Omnisciența sa. Omnipotența sa după cum se știe presupune
autoritate și putere absolută, iar Omnisciența sa ar fi însușirea de a ști
totul.
(Haideți să vă arăt ce anume vreau sa zic)
După doctrina creștină, Dumnezeu, care este treimea Tatăl Fiul Duhul
sfânt, este atemporal. Cum ar veni ante timp, un ceva de necuprins
pentru mintea umană dinainte de timp.
El este creatorul universului, nu este una cu el și mai dinainte de a
crea totul, în planul său cunoștea tot mersul istoriei dinainte să fi
apărut însăși istoria. El știa că Adam va cădea în păcat trăgând după
sine și toată omenirea. El știa aceasta dinainte, dar în dragostea și în
așa numita sfințenie – l-a creat. L-a aruncat în raiul de 5 minute în care
avea să se bălăcească Adamul nostru. Am sta bine cu treaba asta de a
lăsa omul să cadă în păcat și să se întoarcă de la fața creatorului
pentru vecie! Dacă nu l-ar fi judecat și nu i-ar fi pregătit delicatele
chinuri. Creatorul îi spune lui Moise: Voi avea milă de oricine îmi va
plăcea să am milă și mă voi îndura de oricine-mi va plăcea sa mă-ndur.
Pavel pe parcursul versetelor de la Romani 9 parcă ar sesiza o
eventuală indignare a cititorului spunând: *Atunci de ce mai bagă
vină?* și ca să urmărim geniul Paulin el continuă spunând: *mai
degrabă cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?
Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut
așa?*
M-am întrebat în prostia mea, unde găsim legitimitatea ăstor nerozii?
Creează omul, Oamenii se pare că nu se cer creeați, din start e pătat
de păcat, are fire păcătoasă care-l trage la păcat, mai apoi îi urmărește
viața, pe care înainte de a se fi născut o știa. Știa cum va acționa, cum
va gândi, când poposește moartea la ușa inimii (moartea tot a devenit
posibilă păcatului în care a căzut Adam, adică în strașnica neascultare
de capriciul divin) Îl va judeca după nelegiuirile sale.
Ca să vezi cât de milos este el, știind că omenirea va cădea în păcat,
dacă nu din necesitate atunci cu siguranță o împingea el, i-a și pregătit
un spațiu elocvent, pe măsură, călduț și fără apă. În dragostea lui
poate privi miliarde de suflete chinuindu-se în cele mai cumplite
condiții. El se pare că are un departament care e ocupat zi și noapte
de progresul ingineriei pedepselor și se pare că investește
disproporționat(dacă ne mai referim la apocalipsa lui Ioan). El nu doar
că îi privește, el le spune sincer și cu o duioșie nemaipomenită celor
din iad : scumpii mei, ați nimerit aici datorită alegerii voastre
conștiente a păcatului. Ce pot eu să vă fac? Asta e.
O altă legitimă activitate mi se pare fenomenul Isus. El stătea undeva
acolo pentru a putea fi utilizat ca acoperire a gestionării deficiente a
bugetului și a politicilor prostiei promovate de tatăl său. Dar omenirea
care a avut norocul sau nenorocul să se nască înainte de apariția ăstui
Isus, cum rămâne? Sau ne dedăm la povești de genul vestirea
evangheliei pâna la marginile pământului și în adâncimile lui? Teologii
ne spun că nu ar fi corect dacă nu ar fi dat posibilitatea omului să își
aleagă între cădere sau ascultare. Ei bine, dacă se consideră o favoare
acordarea așa numitui și iluzoriu liber arbitru de a cădea în păcat și nu
pot sa nu amintesc că el știa ce va face cu libertatea asta chioară
Adam, așa să fie. Asta e.
În spatele întrebarii dacă avem liber arbitru ar fi o revoltă care
mocnește încetișor. O revoltă ilegitimă după sfântul Pavel. Nu este
mare lucru să-l prinzi în flagrant pe Creator, oricum nu-i poți face
nimic. În legătură cu fenomenul Isus, ar fi bine sa ne oprim la
problema următoare: Cine poate beneficia de harul său mântuitor
pentru a căpăta viața veșnică? Cum poate beneficia? Și Când?
Este moartea sa pe cruce pentru toți oamenii sau daor pentru cei
aleși? Sau pentru acei care la buna lor dorință își vor dori accesul în
împărăția cerurilor? Cum ar putea ei singuri să capete mântuirea sau
să creadă în el dacă tot el Isus ne amintește în evanghelii că suntem
morți în greșelile și în păcatele noastre? Cum un mort ar putea începe
să creadă fără intervenția unui miracol exterior? Dar nu... Liberul
arbitru e cel care ne stă la îndemână pentru a decide: vreau în
Împărăția cerurilor sau să mă pârlesc pentru vecie. Așa se face că ne-
am trezit aici și nici nu știm cum ar fi fost mai bine cu libertate de
voință sau nu.

Altminteri este o problemă care ne pune în joc destinul. Nu este o

examinare a hoiturilor moralității amorțite demult putrezite! Nu ne
vom găsi liniștea atât timp cât acceptam acest soi de tâmpenie care
lovește, macină și distruge omenirea!