HORIA BUNESCU

ZOOLOGIE

CLUJ-NAPOCA
2022
Horia Bunescu Zoologie

1
INTRODUCERE

Poziţia Zoologiei în cadrul ştiinţelor biologice

Definiţie:
Zoologia este una din ramurile principale ale ştiinţelor biologice, alături de care se ocupă cu
studiul animalelor (de la gr. "zoon" = animal; "logos" = vorbire, ştiinţă).
La începutul dezvoltării ei ca ştiinţă, cuprindea toate cunoştiinţele referitoare la animale. Pe
măsură ce aceste cunoştiinţe s-au înmulţit iar cercetările au devenit tot mai cuprinzătoare şi mai
variate, sfera preocupărilor fundamentale ale Zoologiei s-a restrâns şi s-a conturat, apărând o serie
de discipline mai tinere: Morfologia animală, Histologia, Embriologia, Paleontologia, etc.
Actualmente, Zoologia are ca obiect de studiu recunoaşterea şi inventarierea tuturor
speciilor care constituie fauna Globului terestru, structura, dezvoltarea, filogenia şi clasificarea lor,
răspândirea, modul de viaţă şi relaţiile cu mediul înconjurător, raportul cu celelalte vieţuitoare,
constituţia şi dinamica diferitelor populaţii sau faune din anumite regiuni, importanţa lor teoretică,
rolul lor în economia naţională şi în primul rând în viaţa economică, practică a omului (Radu Gh. şi
Varvara Radu).
Animalele formează populaţii mai mult sau mai puţin dense, pe aproape tot Globul, în
mediul terestru, acvatic şi subteran. Ele sunt reprezentate printr-un număr foarte mare de specii (de
ordinul milioanelor). Pentru a putea utiliza cunoştiinţele despre ele, trebuie să fie sprijinite pe un
sistem de clasificare, care se bazează pe stabilirea caracterelor de asemănare şi pe aprecierea
caracterelor de diferenţiere dintre specii şi categorii mai mari de grupe de specii.
Zoologia sistematică reprezintă o preocupare de prim ordin a Zoologiei.
Taxonomia animală reprezintă sistematizarea animalelor actuale şi dispărute.
Numărul speciilor este foarte mare, de aceea recunoaşterea lor prezintă deseori mari
greutăţi. Descoperirile paleontologice, datele istorice şi observaţiile practice au dus la concepţia că
lumea animală este în continuă prefacere sau evoluţie.
Diferite forme de animale dispărute sau existente, provin unele din altele, parcurgând

-2-
Horia Bunescu Zoologie

procese de complicaţie şi perfecţionare din ce în ce mai superioare. Deci, există legături de rudenie
mai apropiate sau mai îndepărtate între specii. Stabilirea acestor legături între grupele de animale,
precum şi studiul evoluţiei şi al dezvoltării istorice a acestor grupe, ca ramuri ale arborelui
genealogic al animalelor se numeşte Filogenie. Numai pe baze filogenetice se poate stabili o
clasificare cu adevărat ştiinţifică a vieţuitoarelor.
Pentru atingerea scopurilor sale multiple, Zoologia trebuie să recurgă la numeroase alte
discipline şi ramuri ale ştiinţei, în primul rând la cele biologice înrudite.
Concluziile grupului de discipline referitoare la forma şi structura animalelor, Morfologia,
Anatomia, Histologia şi Citologia, mai ales în studii comparative, dau posibilitatea interpretării
juste a constituţiei şi organizării formelor studiate, descoperirea omologiilor, analogiilor,
convergenţei, conexiunii organelor, criterii fundamentale pentru stabilirea raporturilor filogenetice
dintre specii şi dintre diferitele grupe de animale.
O altă disciplină importantă este Embriologia animală, care se ocupă cu studiul dezvoltării
embrionului, adică al acelor stadii de dezvoltare care se petrec până la ieşirea din ou (la formele
ovipare) sau până la naştere (la forme vivipare). În sens larg, se confundă cu Ontogenia care se
ocupă cu studiul tuturor stadiilor de dezvoltare ale vieţuitoarelor.
Ontogenia joacă un rol de prim ordin în stabilirea legăturilor filogenetice dintre grupele
mai mari de animale. Oricât de profund s-ar studia animalele actuale, legăturile reale, filogenetice
dintre ele nu sunt clare decât prin cunoaşterea strămoşilor comuni – fosile, în straturile geologice
vechi, care constituie obiectul de studiu al Paleontologiei.
Fiziologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor organelor şi a întregului organism.
Cunoscându-se funcţiile părţilor organismului, pot fi înţelese şi explicate mai uşor şi mai exact
forma şi structura lor.
Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă ale vieţuitoarelor, oferite de
mediul înconjurător, felul în care ele sunt influenţate de factorii de climă, hrană, sol, mediul acvatic
şi subteran, factorii biotici (concurenţă, parazitism, simbioză), precum şi felul în care ele
influenţează şi modifică mediul în care trăiesc.
Proprietatea fundamentală a materiei vii o constituie metabolismul şi reprezintă schimbul
continuu de substanţe cu mediul extern.
-3-
Horia Bunescu Zoologie

Parazitologia se ocupă cu aspectele generale ale parazitismului, cu structura şi dezvoltarea

paraziţilor, influenţa paraziţilor asupra gazdelor, bazele biologice ale combaterii paraziţilor.
Zoogeografia oferă posibilitatea de a înţelege legile de răspândire a speciilor în diferite
regiuni ale Terrei şi originea diferitelor populaţii şi respectiv, ajută la înţelegerea originii speciilor.
Genetica se ocupă cu studiul formării speciilor, al variabilităţii şi al eredităţii, atât în
condiţii naturale de viaţă cât şi controlate artificial, pentru obţinerea de noi specii (rase) de animale,
folositoare omului.
Unele grupe de animale sunt deosebit de importante şi de mari, făcând obiectul de studiu al
unor discipline speciale:
Entomologia se ocupă cu studiul teoretic şi practic al grupului gigantic de insecte.
Helminthologia se ocupă cu studiul teoretic şi practic al viermilor iar Nematologia, cu
studiul nematozilor.
Acarologia se ocupă cu studiul teoretic şi practic al acarienilor.
Ihtiologia se ocupă cu studiul peştilor iar Piscicultura cu creşterea lor.
Herpetologia se ocupă cu studiul teoretic şi practic al reptilelor şi amfibienilor.
Ornitologia se ocupă cu studiul păsărilor iar Avicultura cu creşterea lor.
Zootehnia se ocupă cu studiul şi creşterea peştilor, păsărilor, mamiferelor, etc.
Toate aceste discipline se sprijină reciproc, se ajută una pe alta, alcătuind un sistem unitar al
studiului animalelor. Metode noi de studiu şi discipline de graniţă sunt: Biofizica, Biomatematica,
Bionica, Cibernetica.

Noţiunea de organism animal.

Deosebirea dintre organismele vegetale şi cele animale

Conform Zoologiei sistematice clasice, vieţuitoarele se împart în 2 mari categorii: plante

şi animale.
La prima vedere, plantele şi animalele sunt uşor de deosebit.
Plantele sunt fixate prin rădăcini, au culoare verde datorită clorofilei, nu au sensibilitate, nu
se mişcă, sunt alcătuite din celuloză, se hrănesc prin asimilarea clorofiliană.
Animalele sunt sensibile, mobile, au organe locomotoare, se hrănesc numai cu substanţe
-4-
Horia Bunescu Zoologie

organice, nu au celuloză.
Dar o analiză atentă relevă faptul că există şi plante care nu sunt verzi şi animale fixate ca
plantele (celenterate, echinoderme pe fundul mării). Sensibilitatea şi mişcarea apare şi la plante, de
exemplu la Mimosa pudica Linné, Drosera spp., Helianthus spp.
Deosebirea fundamentală dintre plante şi animale constă în natura relaţiilor de schimb pe
care le au cu mediul extern, în calitatea metabolismului lor.
La plante, nutriţia este autotrofă sau holofitică, prin sinteza substanţelor organice din
substanţe minerale, fie prin asimilaţie clorofiliană, fie prin chimiosinteză. La animale nutriţia este
heterotrofă sau holozoică.
Există plante saprofite care se hrănesc cu substanţe organice în descompunere dar şi
animale saprozoice, care au acelaşi regim de hrană.
Parazitismul există atât la plante cât şi la animale.
Euglena viridis Ehrenberg este un reprezentant care are atât caractere de plante cât şi de
animale. Prezintă o importanţă deosebită datorită legăturii filogenetice dintre plante şi animale.

Noţiuni de sistematică şi de clasificare

Sistematica zoologică împreună cu taxonomia, orânduieşte animalele în grupuri de mărimi

sau importanţă diferite, care se numesc categorii sistematice.
Ansamblul de categorii, ordonat sistematic, constituie sistemele de clasificare - sistemul
zoologic. Schematic, sunt reprezentate sub formă de tablouri de clasificare (Fig. 1.1).
Categoriile principale ale unui sistem de clasificare, începând cu cea mai simplă şi
mergând în ordinea crescândă a complexităţii şi a dimensiunii, sunt: specia, genul, familia,
ordinul, clasa, încrengătura, regnul.
Specia ocupă o poziţie centrală în sistemul de clasificare. Ea este materialul concret,
unitatea sistematică esenţială pe baza căreia se construiesc, pe cale sintetică, grupele aparţinând
categoriilor taxonomice superioare.
Genul este o categorie imediat superioară speciei. El cuprinde de obicei, mai multe specii
cu caractere comune, foarte apropiate între ele.
Familia cuprinde caractere mai largi, mai generale, comune mai multor genuri.
Ordinul este o categorie mult mai largă decât familia. El cuprinde un număr de familii care
-5-
 Horia Bunescu Zoologie

au caractere comune.
Clasa este o unitate sistematică mare. Ea cuprinde ordinele care au o serie de caractere
comune, fundamentale în organizarea lor.
Încrengătura cuprinde mai multe clase care au caractere comune de organizaţie
fundamentală, de ordin mai general decât al claselor.
Regnul cuprinde totalitatea încrengăturilor din lumea animală.

Fig. 1.1 – Reprezentarea sistemului zoologic sub forma unui tablou de clasificare (http://msandersonzoo.weebly.com/phyla.html)

Alte unităţi sistematice sunt: subcategoriile, categoriile neutre şi supercategoriile.

Dintre subcategorii fac parte: subregnul, subîncrengătura, subclasa, subordinul,
subfamilia, subgenul.
-6-
Horia Bunescu Zoologie

Categoriile neutre sunt reprezentate de: diviziune, subdiviziune, secţie, trib, grupă,
formă.
Supercategoriile sunt reprezentate de: superregn, superclasă, superordin, superfamilie.
În literatura ştiinţifică întâlnim 2 tipuri de sisteme de clasificare: sisteme artificiale şi
sisteme naturale.
În sistemele naturale, diferitele grupe de animale se clasifică după legăturile filogenetice şi
în ordinea apariţiei lor istorice.
Sistemele artificiale aparţin timpurilor istorice preevoluţioniste, când ele erau elaborate
după aspectul imediat al formelor sau după criterii luate la întâmplare.
Aristotel din Stagyra (384-322 î.C.) a elaborat un sistem de clasificare ştiinţific încă din
sec. al-IV-lea, în care a încadrat 520 de specii.
El a împărţit animalele în “enamia” (animale cu sange – omul, mamiferele, patrupedele cu
solzi şi pene, peştii) şi “anaima” (animale fără sânge – cefalopode, crustacee, insecte, moluşte,
zoofite).
Carl von Linné (1707–1778) a introdus reguli de constituire a sistemelor, reguli
taxonomice şi categoriile de clasificare (secolul al-XVIII-lea). Lui îi revine meritul de a fi primul
care a elaborat nomenclatura binară.
Linné a împărţit cele 4162 de specii cunoscute la acea vreme în 6 clase (Mammalia, Aves,
Amphibia, Pisces, Insecta şi Vermes).
Nomenclatura binară este sistemul științific actual de denumire a speciilor.
Linné a folosit pentru prima dată nomenclatura binară pentru animale în lucrarea “Systema
naturae”, ediția a X-a (1758).
Metodele anterioare de denumire a speciilor erau extrem de greoaie și erau formate dintr-o
înșiruire de nume. Sistemul de denumire folosind nomenclatura binară este simplu de aplicat, ușor
de memorat și de folosit.
Numele este format din două cuvinte din limba latină.
Denumirea unei specii este formată din denumirea genului (prima denumire) scrisă cu
majusculă, iar a doua denumire este scrisă cu literă mică și reprezintă denumirea speciei. După
denumirea speciei se adaugă și numele celui care a descries-o pentru prima dată (Fig. 1.2).
-7-
Horia Bunescu Zoologie

Lamarck, părintele evoluţionismului, introduce un sistem de clasificare natural, iar

Cuvier, în aceeaşi perioadă introduce un sistem de clasificare artificial (pe bază de anatomie
comparată).
Clasificarea cea mai obiectivă este clasificarea naturală a lui Edmond Perrier (din 1893).
El introduce noţiunea de arbore genealogic, reprezentând raportul filogenetic dintre
grupele care constituie unitatea taxonomică.

Fig. 1.2 – Exemplu de nomenclatură binară (H. Bunescu, 2020)

Haeckel a împărţit fiinţele vii în 3 regnuri: Regnul Metazoare, Regnul Metafite şi

Regnul Protistelor.
R. H. Whittaker (1978) a elaborat un sistem de clasificare cu 5 regnuri: Regnul
MONERA, Regnul PROTISTA, Regnul FUNGI, Regnul PLANTAE şi Regnul ANIMALIA
(Fig. 1.3).

-8-
 Horia Bunescu Zoologie

Fig. 1.3 – Sistemul de clasificare a lui Whittaker (https://freeskill.pk/five-kingdom-system-of-classification-and-characteristics/)

Importanţa Zoologiei

Importanţa animalelor nevertebrate

Importanţa nevertebratelor în relaţia lor cu omul este uriaşă: constituie o rezervă

alimentară considerabilă, o sursă de materii prime pentru obiecte de îmbrăcăminte, constituie un
important material de studiu ştiinţific, unele sunt folosite în industria artizanală, ca ornamente,
podoabe sau bijuterii, etc.

-9-
Horia Bunescu Zoologie

Unele animale nevertebrate sunt utile (folositoare), dar foarte multe specii reprezintă un
pericol grav pentru om sau alte vieţuitoare, fiind dăunătoare (păgubitoare), combaterea lor
dovedindu-se deseori dificilă sau ineficace.

Animale nevertebrate utile (folositoare)

Protozoarele constituie o sursă de hrană pentru alte animale, sunt agenţi ecarisatori
consumând materie organică în descompunere, participă la procesele microbiologice din sol.
Straturile de fosile formează rocile biogene. Sunt agenţi indicatori în ecosisteme. Multe sunt
folosite ca material de studiu, mai ales în Citologie.
Spongierii alături de scoici sunt indicatori ai poluării şi adevărate filtre naturale curăţind
apele. Bureţii de baie şi de şters sunt foarte apreciaţi iar spongierii ornamentali sunt foarte căutaţi
pentru frumuseţea lor (ex. Euplectella aspergillum Owen - coşuleţul Venerei).
O serie de animale marine nevertebrate constituie o sursă de produse folosite ca
ornamente în artizanat, sau ca podoabe şi bijuterii: mărgeanul ca podoabă obţinut din coralul
numit Corallium rubrum Linné, perlele cunoscute din cele mai vechi timpuri, fiind unicele obiecte
preţioase de natură organică, printre cele mai căutate şi apreciate pentru frumuseţea şi valoarea lor,
sideful obţinut din cochiliile de scoici, melci, echinodermele cu aspect ornamental, etc.
Din melcul Bolinus (Murex) brandaris Linné, fenicienii din Tyr extrăgeau faimosul
colorant numit purpură, utilizat pentru colorarea materialelor textile.
Ocupând cca. 71% din suprafaţa Terrei şi înglobând 1.322.000.000 km2 apă, Oceanul
reprezintă o imensă sursă de hrană (peşti, cetacee, moluşte, crustacee, alge). După Pora (1974),
nevertebratele constituie 90% din totalitatea organismelor marine. Ele reprezintă numai 15% din tot
ceea ce scoate omul din mări. Ele rămân virtual o sursă enormă de susbtanţe nutritive.
În mările tropicale din jurul Australiei, în Polinezia, Marea Chinei de Sud, se pescuiesc
moluşte şi crustacee foarte căutate: homari, languste, creveţi. Alte crustacee sunt specifice în
mările mai reci - de exemplu crabul, foarte răspândit în Nordul Pacificului. Alte produse vii ale
mărilor de importanţă secundară sunt echinodermele, spongierii, coralii.
Productivitatea - şi deci importanţa economică ridicată a impulsionat acvaculturile: stridiile
(dau o producţie de 8 t carne/ha, mai mult decât animalele) şi scoicile perliere (Australia, Japonia).
- 10 -
Horia Bunescu Zoologie

Ambra cenuşie (un produs intestinal al caşalotului cuprinzând mai ales “ciocuri” de
cefalopode) este cunoscută din timpuri străvechi, fiind adunată sub forma unor aglomerări uşoare
care pluteau pe valuri. Este o substanță aromatică de culoare cenușie, cu aspect de ceară. Ambra
cenuşie este un produs rar şi foarte scump, utilizat la fabricarea unor parfumuri pretenţioase, ca
fixator al aromelor.
Dintre viermii inelaţi (anelide), lumbricidele (râmele) sunt importanţi fertilizanţi ai solului,
studiate pentru rolul lor deosebit în cadrul lanţurilor trofice, sau chiar crescute în microferme pentru
producerea unui substrat fertil, foarte apreciat de către agricultori, în cadrul Lumbriculturii.
Majoritatea moluştelor sunt utilizate în alimentaţie, fiind deosebit de apreciate: scoicile,
melcii, caracatiţele, sepiile, calmarii. Culturile artificiale (Helicicultura, fermele de moluşte din
Acvacultură) se dezvoltă tot mai accentuat datorită cererii tot mai crescute la nivel global.
Dintre insectele utile, albinele şi viermii de mătase sunt cunoscute şi crescute din cele mai
vechi timpuri, Apicultura şi Sericicultura dezvoltându-se în mod continuu. Utilizarea şi protejarea
ca polenizatori preţioşi, reprezentanţi de bază în combaterea biologică a dăunătorilor (paraziţi şi
prădători), etc. Insectele sunt o sursă naturală importantă şi atractivă de hrană pentru multe animale
şi om. Utilizarea insectelor pentru hrana omului s-a facut din cele mai vechi timpuri. Multe specii
de insecte sunt comestibile şi se pot prepara, conform unor reţete specifice. Aproximativ 80% din
populaţia Terrei practică entomofagia (consumul de insecte).

Animalele nevertebrate dăunătoare

Pe lângă animalele nevertebrate utile există şi un număr însemnat de specii dăunătoare.
Dintre protozoare, o serie de reprezentante sunt parazite la om şi animale, provocând boli
grave sau chiar moartea: Giardia intestinalis Alexeieff, în intestinul subţire; Trichomonas
vaginalis Donné în vagin; Trypanosoma spp. parazite în sânge; Entamoeba histolytica Schaudinn
produce dizenteria amibiană; Balantidium coli Stein este parazită în intestinul gros; Sarcocystis în
muşchi, Isospora în epiteliul intestinal; Plasmodium spp. produc malaria; Babesia spp. (produc
babesiaze, iar Eimeria spp. produc eimeriaze (la vite, capre, oi, iepuri, păsări, etc.); Nosema spp.
parazitează albinele şi bondarii, producând boli de nutriţie, etc.
O problemă deosebit de gravă o constituie sensibilitatea deosebită a organismului uman faţă

- 11 -
Horia Bunescu Zoologie

de acţiunea microorganismelor patogene şi a diferiţilor paraziţi. Deşi există o serie de

microorganisme utile, cele dăunătoare primează, unele producând boli endemice.
Frecvent, răspândirea bolilor este legată de condiţii geografice specifice. Din acest punct de
vedere se poate discuta despre o geografie a complexelor patogene.
Un exemplu de complex patogen este cel al bolii somnului (encefalita letargică) provocată
de protozoarul Trypanosoma gambiense Dutton al cărui vector este musca ţeţe, Glossina palpalis
Linné. Domeniul de extindere al acestui complex include pădurea ecuatorială şi pădurile galerii din
Africa subecuatorială. Corespunzător acestui complex patogen, în America de Sud face ravagii o
altă trypanosomiază, boala numită Chagas.
Alţi vectori au o răspândire mult mai largă. Ţânţarii din genul Anopheles, vectorii
protozoarului Plasmodium vivax Grassi et Feletti care produce boala numită malarie, pot atinge
spre nord Cercul Polar, iar în altitudine urcă până la 3000 m în zona caldă, provocând diferite forme
de malarie.
Dintre bolile endemice întâlnite în anumite zone geografice, dar care s-au redus foarte mult,
se poate menţiona ciuma provocată de bacteria Yersinia (Pasteurella) pestis van Loghem, purtată
endemic de şobolanii din deşerturile şi stepele Asiei. Eradicarea ei totală este practic imposibilă,
deoarece la om se transmite prin purici (Pulex irritans Linné).
Litoralul unor mări din zone calde este greu accesibil, datorită prezenţei recifurilor de
corali. Marea Barieră este paralelă cu ţărmul estic al Australiei.
Viermii plaţi (Încr. Plathelmintes) parazitează milioane de oameni şi animale: teniile
(Taenia spp.), având drept gazde porcul, vaca, oaia; botriocefalul (Diphyllobothrium latum Léhe)
luat de la peşti, etc.
Viermii cilindrici (Încr. Nematoda) au reprezentanţi paraziţi foarte periculoşi pentru om:
limbricii (Ascaris lumbricoides Linné este cel mai răspândit vierme parazit al omului), oxiurii
(Enterobius vermicularis Leach), care produc oxiuroza, filariile (Wucheraria bancrofti Seurat) care
produc filarioze (elefantiază - umflarea exagerată a extremităţilor datorită blocării circulaţiei
limfei).
Dintre anelide, hirudineele (lipitorile), parazitează oameni sau animale, sugând sângele.
O serie de moluşte sunt păgubitoare, prin daunele pe care le produc: melci dăunători agricoli
- 12 -
Horia Bunescu Zoologie

(Arionidae, Limacidae, Helicidae); melci veninoşi (Conus spp.); scoici găuritoare (Petricola,
Teredo, etc.) care pot produce pagube deosebite, distrugând ţărmurile, lemnul ambarcaţiunilor,
construcţiilor portuare, etc. Unele cefalopode (Octopus, Loligo, etc.) sunt considerate dăunătoare,
deoarece intră capcanele pescarilor, consumând mari cantităţi de peşte, melci marini, homari, etc.
În cazuri rare, cefalopodele pot fi direct dăunătoare pentru oameni. Muşcăturile lor, în
special cele ale unor caracatiţe, sunt dureroase pentru scafandri şi uneori mortale, din cauza
secreţiilor toxice.
Dintre acarieni, Sarcoptes scabiei Latreille transmite râia, o boală a sărăciei şi a mizeriei.
Acarienii din praful de casă pot fi responsabili pentru simptomele persistente din tot timpul
anului ale rinitei, conjunctivitei şi astmului alergic.
Căpuşele pot cauza îmbolnăviri severe şi, uneori, chiar fatale la om şi animale, ca urmare a
toxinelor injectate odată cu saliva, consumului de sânge care poate duce la anemie gravă, inducerii
unor stări alergice şi chiar a unui şoc anafilactic. În plus, rănile pe care le produc creează porţi de
intrare pentru infecţii secundare, atrag muşte ale căror larve se dezvoltă pe plăgi şi reduc valoarea
animalelor de fermă prin distrugerea pieilor. Prin ataşarea lor, căpuşele produc diferite dermatoze
sau dishidroze ale pielii, durere sau tumefacţii. Pe lângă acţiunea directă, căpuşele sunt vectori ai
unor agenţi patogeni care produc boli atât la om cât şi la animale, fiind pe locul doi, după ţânţari,
în ceea ce priveşte importanţa medicală şi veterinară.
Insectele hematofage (muşte, ţânţari, tăuni, ploşniţe, purici, etc) sunt deosebit de
periculoase.
Ţânţarii transmit malaria (Anopheles), filarioza (Culex), friguri galbene (Aedes), etc.
Muştele tse-tse (Glossina spp.) transmit boala somnului.
Tăunii (Tabanus spp.) transmit anemia infecţioasă, antraxul, tularemia.
Musca columbacă (Simulium columbaczense Schönberg) produce simulidotoxicoză sau
streche.
Ploşniţele de pat (Cimex lectularius Linné) şi puricii comuni (Pulex irritans Linné)
parazitează oameni şi alte mamifere şi păsări, sugând sângele şi sunt vectori ai unor boli cumplite
(inclusiv ciuma).

- 13 -
Horia Bunescu Zoologie

Insectele cele mai periculoase, datorită numărului lor imens sunt lăcustele, care se grupează
în nori imenşi, în ultima parte a ciclului biologic (Fig. 1.4). Datorită faptului că o insectă poate
consuma o cantitate de hrană de 8-10 ori mai mare decât masa lor corporală, pagubele produse pot
fi imense. Alte insecte deosebit de periculoase pentru cultura plantelor sunt filoxera viţei-de-vie,
Daktulosphaira vitifoliae Fitch (Phylloxera vastatrix Planchon) şi gândacul din Colorado,
Leptinotarsa decemlineata Say. Combaterea acestor dăunători s-a dovedit deosebit de anevoioasă,
în unele situaţii, doar sterilizarea radioactivă a fost eficace.

Fig. 1.4 – Roi de lăcuste

(https://www.jordantimes.com/news/local/agriculture-ministry-high-alert-swarms-desert-locusts-near-kingdom)

Filoxera viţei-de-vie, Daktulosphaira vitifoliae Fitch (Phylloxera vastatrix Planchon) a fost

adusă în 1866 în Europa, din S.U.A. Insecta a distrust viţa-de-vie nobilă, europeană, pe parcursul a
două decenii. Combaterea ei s-a realizat totuşi, introducându-se portaltoi americani rezistenţi, pe
care s-a altoit viţă europeană, de calitate superioară.
Combaterea gândacului din Colorado, Leptinotarsa decemlineata Say, adus în Europa pe la
1875 s-a dovedit a fi mult mai dificilă, datorită marii capacităţi şi viteze de adaptare a sa la diverse
- 14 -
Horia Bunescu Zoologie

surse de hrană şi la insecticide extrem de drastice.

Tot din America de Nord a fost adusă în Europa, omida păroasă a dudului, Hyphantria cunea
Drury, fluturele stejarului, Lymantria dispar Linné (în 1868), care au distrus complet livezile din
Nord-Estul S.U.A.
Insecticidele folosite pentru combaterea dăunătorilor afectează deseori viaţa altor organisme
vegetale sau animale.
O parte dintre animalele nevertebrate sunt dăunătoare omului, fiind veninoase (meduze,
melci, caracatiţe, scorpioni, păianjeni, insecte, miriapode) (Fig. 1.6).

Importanţa animalelor vertebrate

Importanţa teoretică
Vertebratele sunt animalele cele mai cunoscute şi mai studiate.
Pe baza studiului lor au fost formulate cele mai generale legi ale Biologiei, legile evoluţiei
filogenetice, ale dezvoltării ontogenetice, legile Anatomiei comparate şi a omului, Ecologiei şi
Sistematicii. De asemenea, acest studiu a permis dezvoltarea Histologiei, Embriologiei, Fiziologiei
şi Ecologiei.
Studierea acestor animale a condus la apariţia unor noi ramuri ale Zoologiei: Ihtiologia
(studiul peştilor), Herpetologia (studiul amfibienilor şi reptilelor), Ornitologia (studiul păsărilor)
şi Mammologia sau Teriologia (care studiază mamiferele).

Importanţa practică
Vertebratele au o importanţă deosebită din punct de vedere practic. În primul rând, ele
reprezintă o sursă de bunuri de consum - carne, lapte, ouă, grăsimi), bunuri materiale pentru
confecţionat îmbrăcăminte, încălţăminte, adăpost (piele, blană, lână, păr, pene, oase, etc.).
Unele mamifere şi păsări ajută omul la pază, vânătoare, pescuit, transport, etc.
Crearea de rase noi de animale domestice a determinat dezvoltarea Zootehniei şi apariţia
unor ramuri noi: Piscicultura (creşterea peştilor) şi Avicultura (creşterea păsărilor) (Fig. 1.5).
Vânătoarea şi ocrotirea animalelor a determinat apariţia şi dezvoltarea Cinegeticii.
- 15 -
Horia Bunescu Zoologie

O direcţie foarte importantă o constituie ocrotirea vertebratelor utile pentru combaterea

dăunătorilor (peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere).
În cadrul Zoologiei Agricole, studiul vertebratelor dăunătoare din punct de vedere agricol
are o pondere deosebită.

Fig. 1.5 – Creşterea animalelor în Zootehnie

(https://www.strathcona.ca/council-county/news/news/2021/1/27/animal-control-bylaw21/)

Numeroase specii de vertebrate au servit şi servesc chiar şi în prezent (cu toate eforturile
grupărilor sau organizaţiilor care luptă pentru protecţia animalelor, de a împiedica acest lucru), ca
material de cercetare în laborator (broaşte, cobai, câini, pisici, maimuţe, etc.). Studiul acestora a
permis deschiderea unor porţi noi în cadrul cunoaşterii ştiinţifice.
O parte dintre vertebrate sunt dăunătoare omului, fiind veninoase (peşti, reptile) sau toxice
(peşti, amfibieni) (Fig. 1.6), vectori de boli parazitare (tenioze, trichinoze), microbiene (ciuma),
virotice (turbarea, SIDA, etc.).
Unele animale vertebrate sunt dăunătoare omului, fiind prădătoare de temut: în mediul
acvatic – rechinii, crocodilii, orcile, etc., iar în mediul terestru – şerpii constrictori, felinele mari
(lei, tigri, pantere, jaguari), urşii, etc. (Fig. 1.7).

- 16 -
Horia Bunescu Zoologie

Fig. 1.6 – Animale nevertebrate şi vertebrate veninoase

(https://www.sporcle.com/games/Cutthroat/venomous-animals)

Fig. 1.7 – Vertebrate prădătoare periculoase terestre – mamifere

(https://theverybesttop10.com/largest-species-of-carnivores/)

Pentru o mai bună cunoştere a animalelor au fost amenajate Grădini Zoologice, Acvarii,
Parcuri faunistice, Muzee Zoologice (Fig. 8).
- 17 -
Horia Bunescu Zoologie

Fig. 1.8 – Amenajări zoologice educaţionale - Okinawa Churaumi Aquarium (Japonia)

(https://www.gov-online.go.jp/eng/publicity/book/hlj/html/201111/201111_06.html)

Pentru ocrotirea şi protecţia animalelor, au fost create parcuri şi rezervaţii naturale

(Fig.1.9, 1.10).

Fig. 9 – Parcuri naţionale din lume (https://www.mapsofworld.com/wonders-of-world/natural-wonders.html)

- 18 -
Horia Bunescu Zoologie

Fig. 1.10 – Aspecte din cele mai vizitate parcuri naţionale din lume
(https://snowbrains.com/wp-content/uploads/2020/07/national-park-collage)

- 19 -