CONF.DR.ING.

COLĂ MUGUREL
Sef lucr.

COLĂ FLORICA

ZOOTEHNIE GENERALĂ
-CURS-
 SISTEMATICA ZOOTEHNICĂ

Sistematica zootehnică sau taxonomia reprezintă teoria de clasificare a

populaţiilor de animale domestice, care fac obiectul ameliorării şi exploatării.
Unităţile sistematice zootehnice sunt: specia, rasa şi linia Ultimele două
unităţi taxonomice sunt unităţi de lucru cu care se operează mai mult în
zootehnie. Specia aparţine mai mult domeniului de lucru al zoologilor.
Taxonul este o populaţie suficient de distinctă ca izolare reproductivă,
performanţe sau alte caractere, demnă de a fi diferenţiată ca nume şi a-i fi
atribuită o categorie sistematică (linie, rasă).
Populaţiile se pot clasifica după:
✓ gradul de izolare reproductivă în:
- populaţii deschise în care are loc o imigraţie de gene; în această
categorie se încadrează semirasele, populaţiile supuse
proceselor de transformare;
- populaţii închise reprezentate de comunităţile de animale ce au
un grad ridicat de izolare reproductivă (endogame), în cadrul lor
nu are loc un alt flux de gene decât în cazul apariţiei de mutaţii;
✓ teritoriul ocupat se pot distinge:
- populaţii sympatrice care ocupă acelaşi teritoriu;
- populaţii allopatrice care ocupă teritorii distincte.
În zootehnie din punct de vedere taxonomic se folosesc următoarele
criterii pentru definirea populaţiilor:
• izolarea reproductivă;
• caracterele morfologice şi fiziologice;
• specificitatea faţă de condiţiile de mediu;
• mărimea populaţiei.
1. Izolarea reproductivă este pusă de către Mayer (1935) pe primul loc în
determinarea categoriilor sistematice. Deosebirile taxonomice se datorează în
principal izolării reproductive. Populaţiile de animale (rase, linii) sunt populaţii
cu caractere morfologice şi fiziologice bine conturate, atâta vreme cât în
interiorul lor nu se manifestă puternic imigraţia de gene.
Încrucişarea nelimitată între două sau mai multe populaţii distincte
genetic, determină dispariţia lor şi apariţia unei noi populaţii.
O serie de cercetători Wagner, Romanes şi Gulick, au subliniat rolul
izolării reproductive în procesul evoluţiei.
Izolarea reproductivă se caracterizează prin faptul că majoritatea
reproducătorilor provin din prăsilă proprie.
Indicele de izolare reproductivă este cuprins între – 1 şi + 1 (C.
Drăgănescu).
 AA − ( AI + I .I .)
Iir =
AA + AI + I .I .

în care : AA = indivizi ce provin din împerecherea în sine a

populaţiei autohtone;
AI = indivizi ce provin dintr-un părinte autohton şi un
imigrant;
I.I. = indivizi ce provin din ambii părinţi imigranţi.

Un efectiv este considerat izolat reproductiv când majoritatea

reproducătorilor provin din prăsilă proprie, indicele fiind cuprins între 0 şi + 1.
Gradul optim de izolare depinde de valoarea populaţiei şi de mărimea ei.
Populaţiile foarte valoroase şi mari pot avea o izolare foarte puternică (+ 1),
populaţiile mici sau în formare, o izolare slabă (+ 0,8). În cazul acestora 10 %
din masculi pot proveni din alte populaţii, spre exemplu calul Furioso North Star
faţă de Pur sânge englez are valoarea indicelui de 0,8.
2.Caracterele morfologice şi fiziologice sunt numite în zoologie
"taxonomice", iar în zootehnie "caractere de rasă"
Între aceste caractere sunt:
• culoarea pielii şi fanelor (pene, păr, lână);
• dezvoltarea corporală (talia, masa corporală);
• conformaţia corporală (format corporal, forma unor organe secundare
– urechi, creastă, coadă);
• caracterele productive (producţia de carne, lapte, lână).
3. Specificitatea faţă de condiţiile de mediu
Populaţiile de animale au cerinţe diferite faţă de condiţiile de mediu care
sunt specifice fiecăreia. Acestea reprezintă în fapt condiţiile ecologice ale
fiecărei specii de animale care trebuie să fie asigurate în exploataţiile
zootehnice.
4. Gradul de mărime al populaţiei
Mărimea populaţiei se află în legătură strânsă cu ponderea şi efectul
celor trei factori ai ameliorării (selecţia, consangvinizarea şi încrucişarea). Rasa
fiind mai mare din punct de vedere numeric, evoluează sub influenţa selecţiei,
iar linia care este mai puţin numeroasă este influenţată în evoluţia sa de deriva
genetică (driftul genetic).

2.1. Specia.

Specia, ca noţiune, datează din cele mai vechi timpuri şi a apărut din
necesitatea clasificării organismelor vii într-o anumită ordine. Astfel, ea a fost
cunoscută încă din antichitate, primele încercări de a clasifica animalele sunt
întreprinse de Aristotel şi Teophrast, mai târziu de Watson, dar a fost definită
prima dată de John Ray în 1686 în lucrarea " Historia plantarum" astfel "specia
este cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine forme specifice diferite şi
care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare".
Mai târziu, Karl Linee (1707-1778), urmărind să accentueze concepţia
fixităţii speciilor, al cărei adept era, a lansat teoria creaţionistă, potrivit căreia în
natură "există atâtea specii câte forme diferite au fost create de spiritul suprem".
În biologie, fondatorul concepţiei evoluţioniste a speciilor este considerat
J.B.Lamark (1744-1829). În lucrarea sa "Philosophie zoologique" , apărută în
1809, el defineşte specia ca " o grupare de indivizi asemănători, prin care
reproducţia îi menţine în aceeaşi stare, atâta timp cât condiţiile de mediu nu se
schimbă suficient pentru a impune modificarea acomodărilor, caracterelor şi
formelor lor."
O dată cu apariţia celebrei lucrări "Originea speciilor" Ch. Darwin (1859)
fundamentează ştiinţific pe baza unui bogat material documentar, teoria
evoluţiei speciilor, punând capăt definitiv fixismului şi creaţionismului în
biologie.
În concepţia lui Darwin, evoluţia lumii vii este rezultatul interacţiunii a
trei factori principali: variabilitatea - care provoacă modificarea treptată a
organismelor sub influenţa condiţiilor de mediu, ereditatea - care fixează şi
transmite la urmaşi modificările venite şi selecţia naturală - care imprimă
direcţia de evoluţie a speciilor.
La noi în ţară, o definiţie clară şi cuprinzătoare a noţiunii de specie, a
fost formulată de academicianul Traian Săvulescu, care spunea că:
"Specia reprezintă totalitatea generaţiilor de animale care provin dintr-un
strămoş comun (filogenie), cu dezvoltare asemănătoare (ontogenie), cu ereditate
asemănătoare şi care, prin selecţie naturală, sub influenţa mediului, s-au
diferenţiat de celelalte vieţuitoare."
Referitor la speciile de animale domestice, Al. Furtunescu (1971)
defineşte specia ca fiind "reprezentanta de grupe de indivizi care prezintă
particularităţi ontogenetice asemănătoare şi ca urmare, caractere morfo-
fiziologice şi de comportament specifice, reproducându-se între ei fără a se
amesteca prin reproducere cu alţi indivizi din alte specii".
De altfel capacitatea reproductivă, sau izolarea reproductivă, reprezintă
un important criteriu pe care se bazează definitivarea obiectivă a noţiunii de
specie. Astfel, conform conceptului multidimensional despre specie, formulat de
E. Mayr (1963), specia este definită ca "un ansamblu de populaţii variabile ce se
dezvoltă ca un tot unitar, izolat reproductiv de restul lumii biotice".
După acelaşi autor, criteriu hotărâtor care trebuie să stea la baza
definiţiei biologice moderne a speciei, trebuie să fie izolarea reproductivă a
populaţiilor speciei, de toate celelalte specii.
Se poate deci, afirma, că cel mai important criteriu de definire a speciilor
este izolarea reproductivă.
 2.1.1. Formarea speciilor (speciaţia).

Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noi specii.

Fiecare specie veche se poate transforma într-un număr oarecare de specii sau
poate evolua într-o altă specie nouă, care o înlocuieşte pe cea veche.
Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolarea
genetică a noii specii de vechea specie sau de speciile înrudite.
Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului de gene şi
specia în formare devine specie adevărată. În acest caz izolarea reproductivă se
realizează prin imposibilitatea încrucişării noii specii cu speciile înrudite sau în
cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilitatea hibrizilor.
Căile de speciaţie, în concepţia actuală, sunt două majore:
Speciaţia allopatrică ce se bazează pe izolarea geografică totală şi pe
existenţa unor condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de specia
parentală. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie cele două specii de
bizoni (Bison bison – bizonul american şi Bison bonassus – bizonul european
sau zimbrul) care îşi au originea într-o specie parentală comună, au apărut după
desprinderea continentului american de cel european. Cele două specii sunt
astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şi a evoluţiei lor în
condiţii ecologice diferite.
Speciaţia sympatrică se realizează prin izolare reproductivă în acelaşi
spaţiu geografic, factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor, iar factorii
spaţiali un rol cu totul secundar.
Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică. Speciaţia
sympatrică este mai frecventă la plante, apariţia de specii noi realizându-se prin
hibridare îndepărtată, prin poliploidizare şi prin mutaţii.
Hibridarea interspecifică la animale este cu totul întâmplătoare. Astfel, la
cele două specii ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Sus scrofa ferrus)
se întâlnesc sporadic hibrizi fertili proveniţi din împerecheri întâmplătoare.
Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea de
hibrizi cu fertilitate nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasa Santa
Gertruda rezultată din încrucişarea celor două specii ale genului Bos, taurine
(Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genului Equus sunt
viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equus caballus x Equus
asinus dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la Equus Mullus (catârul) şi
Equus hinus (bardoul).
Ca structură specia este alcătuită din: semispecie, subspecie şi rasă.
Semispecia este o specie în curs de apariţie care posedă unele însuşiri ale
speciei dar nu pe toate, manifestând un început de mecanism de izolare
reproductivă
Subspecia (rasa geografică sau rasa ecologică) este un grup de populaţii
ale unei specii, ce se aseamănă fenotipic, ocupă un habitat din cadrul habitatului
speciei şi se deosebesc de celelalte populaţii ale speciei.
 Rasa este alcătuită din populaţii cu constelaţie genetică proprie şi este
distinctă fenotipic de alte rase ale aceleiaşi specii.

2.1.2. Caracterele de specie.

Particularităţile care servesc la diferenţierea speciilor între ele se numesc

caractere de specie. După natura lor, se împart în: caractere morfologice,
fiziologice, ecologice şi etologice.
Caracterele morfologice cuprind toate particularităţile care redau
aspectul şi forma exterioară a animalelor, precum şi structura lor anatomică.
Caracterele de exterior se referă la: formatul corporal în ansamblu,
dimensiunile corporale, culoarea pielii, părului, penelor, etc.
Particularităţile de structură anatomică se referă îndeosebi la forma,
numărul şi dimensiunile oaselor, la mărimea şi structura organelor şi ţesuturilor,
la numărul de cromozomi din celulele somatice, care diferă de la o specie la alta
(66 la cabaline, 60 la taurine, 54 la ovine, 40 la porcine, 44 la iepuri, 82 la curci,
80 la raţe, 32 la găini, etc.).
Caracterele fiziologice vizează unele particularităţi metabolice,
serologice, biochimice precum şi ale capacităţii de reproducţie (ale fecundităţii).
➢ Particularităţile metabolice – servesc la identificarea speciilor
microbiene (bacterii, ciuperci) şi se bazează pe activitatea
fermentativă proprie a fiecărei specii. Totodată, acestea pot servi şi
drept criterii de clasificare a speciilor de mamifere şi păsări, datorită
faptului că fiecărei specii îi corespunde un anumit tip de metabolism,
care necesită anumite cerinţe faţă de hrană, anumite particularităţi de
digestie şi valorificarea diferenţiată a hranei.
➢ Particularităţile serologice – se bazează pe relaţia antigen-anticorp.
Astfel, s-a constatat că atunci când în corpul animal se injectează o
substanţă străină (antigen) organismul său elaborează substanţe de
apărare (anticorpi) care neutralizează (prin aglutinare) substanţa
străină.
➢ Fecunditatea – ca expresie a afinităţii sexuale, reprezintă cel mai
important caracter fiziologic de specie.
Indivizii din aceeaşi specie se împerechează între ei şi dau naştere la
produşi normali, în sensul că ei se pot reproduce în continuare, având
deci fecunditate nelimitată. În schimb, indivizii ce aparţin unor specii
diferite nu se pot, de regulă, împerechea între ei, deoarece manifestă
repulsie sexuală.
➢ Dacă totuşi, prin intervenţia omului (însămânţări artificiale) se obţin
produşi de la indivizi aparţinând unor specii diferite, ei sunt sterili
parţial (unul din sexe) sau total (ambele sexe) şi ca urmare nu se pot
reproduce şi realiza produşi în continuare.
Caracterele ecologice reprezintă efectele unor adaptări la vieţuirea în
comun, care apar în dezvoltarea speciilor în aceleaşi zone geografice şi care se
manifestă prin diferite fenomene ca: pratocooperare, comensualism, parazitism,
predatorism, etc.
Caracterele etologice sunt particularităţi de comportament ale indivizilor
din diferite specii în procesul de împerechere, în căutarea hranei, în construirea
coloniilor, cuiburilor, în orientare, în îngrijirea progeniturii etc.

2.1.3. Originea animalelor domestice.

Animalele domestice provin din formele sălbatice supuse pe parcursul

timpului procesului de domesticire. Deoarece nu există dovezi concludente
asupra formelor sălbatice ce au stat la baza formelor domestice, nu se poate
preciza cu exactitate originea speciilor de animale domestice. Totuşi, pe baza
unor dovezi indirecte furnizate de studiile paleontologice, radiologice,
serologice, imunologice, de anatomie comparată, de arheologie, etc. s-a putut
deduce originea animalelor domestice. În baza acestor studii se apreciază că
actualele forme domestice provin din diferite forme sălbatice din care unele
trăiesc şi azi, altele au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariţie (Fig. 2).
În funcţie de numărul de forme sălbatice ce au stat la originea formelor
domestice distingem mai multe puncte de vedere concretizate în următoarele
teorii existente:
 teoria monofiletică;
 teoria difiletică;
 teoria polifiletică.
Astfel:
Taurinele (Bos taurus) provin din:
- Bos taurus primigenius (bourul) domesticit în sudul Alpilor, Balcani
şi Asia Mică;
- Bos taurus brachyceros (boul iliric);
- Bos taurus frontosus, Bos taurus brachycephalus, Bos taurus
akeratos, Bos taurus ortoceros.
Ovinele (Ovis aries) provin din forme sălbatice ce trăiesc şi astăzi
respectiv din:
❑ muflon (Ovis mussimon);
❑ arcar (Ovis vignei arcar);
❑ argal (Ovis ammon).
.
 a b

c d

e f

Fig. 2. Strămosii salbatici ai animalelor domestice:

- Cai - Eg.Przewalski (a)

 Tarpanul (b)
- Taurine - Bourul (Bos taurus primigenius) (c)
Bubaline - Bubalus Ami (d)
- Ovine - Muflon (e), Arcar (f )
 i . j

k l
Fig. 2. Strămoşii sălbatici ai animalelor domestice (continuare)
- Ovine - Argal (g)
- Caprine - Capra falconerii (h)
- Porcine - Mistreţul european (i)
- Mistretul asiatic (j)
- Păsări - Găina sălbatică (Gallus bankiwa) (k)
- Raţa salbatică (Anas platyrincha) (I)
 m n o

Fig. 2. Strămoşii salbatici ai animalelor domestice (continuare)

Păsări - Gâsca salbatică (Anser cinereus) (m)

- Gâsca carunculată (Cygnopsis cygnoides) (n)
- Curca salbatică (Meleagris gallopavo) (o)

Din muflon, care trăieşte în Corsica, Sardinia, în America şi sudul Asiei

Mici, provin oile cu coadă scurtă din nordul Europei. Din arkar care trăieşte în
Asia Centrală, în munţii Kazahstan şi în Iran provin rasele de oi cu coadă lungă
(Merinos, Ţigaie, Ţurcană), iar din argal, care trăieşte în Asia provin oile cu
coadă grasă Kurdiuk.
Caprinele (Capra hircus) provin din trei forme sălbatice şi anume: Capra
bezoar, Capra felconeri şi Capra prisca. Primele două trăiesc şi astăzi în Asia
Mică şi Asia Centrală.
Suinele (Sus domesticus) provin din două forme sălbatice principale: Sus
scrofa-ferus şi Sus vittatus. Din Sus scrofa-ferus (mistreţul european) care
trăieşte în Europa, Asia Centrală, Asia Mică şi nordul Africii provin majoritatea
raselor primitive din Europa.
Din Sus vittatus (porcul asiatic) care trăieşte în nordul Chinei provin
rasele primitive asiatice.
Cabalinele (Equus caballus) provin din două forme sălbatice Equus
prjewalski (calul mongol) şi Equus gmelini (tarpanul).
În cazul păsărilor, găina (Gallus domestica) provine din găina sălbatică
(Gallus bankiwa) care trăieşte şi azi în India.
Curca (Melleagris gallopavo) provine din curca sălbatică întâlnită şi
astăzi în stare sălbatică în Mexic.
 Bibilica (Numida meleagris) provine din bibilica sălbatică întâlnită în
stare sălbatică în Africa.
Raţa comună (Anas plathyrhyncos) provine din raţa sălbatică (Anas
boschas) întâlnită în formă sălbatică şi astăzi în Europa, America de Nord, Asia
şi nordul Africii.
Raţa leşească (Cairinia moschata) provine din specia sălbatică (Cairinia
moschata) care se găseşte în stare sălbatică în America de Sud.
Gâsca comună provine din gâsca sălbatică (Anser cinereus), iar gâsca
carunculată, din gâsca sălbatică chinezească (Cygnopsis cygnoides).

2.1.4. Speciile care interesează zootehnia.

La ora actuală au fost inventariate pe glob, peste 1,5 milioane de specii

de animale, dintre care aproximativ 100 (tabelul 6) prezintă interes pentru
zootehnie (Fig.3).
În ţara noastră, datorită condiţiilor agro-pedo-climatice precum şi social-
economice, din aceste 100 specii, numai un număr restrâns se cresc, în general
cele mai importante economic.
Astăzi, omul exploatează în mod raţional, pe baze fundamentate riguros
ştiinţific, următoarele specii de animale mai importante:

➢ Bovine(taurine, bizobine, bubaline, etc.)

➢ Cabaline (cai, măgari, catâri, zebre, etc.)
➢ Ovine
➢ Caprine
➢ Suine
➢ Un număr mare de păsări (găini, raţe, curci, gâşte, porumbei, fazani,
prepeliţe, etc.)
➢ Animale pentru experienţe de laborator (cobai, şoareci, şobolani,
etc.)
➢ Iepuri de casă
➢ Animale pentru blană (vulpe, nutria, nurca, vizonul, chinchila, lupul,
etc.)
➢ Peşti
➢ Viermi de mătase
➢ Albine şi alte specii
 Tabelul 6

Specii de animale cu interes zootehnic

Nr. Clasa Ordinul Specia

crt.
1. MAMMALIA ARTIODACTYLA -Bos taurus (taurine)
(mamifere) -Bubalus indicus(bivoli)
PERISSODACTYLA -Ovis aries(oaia)
-Capra hircus (capra)
LAGOMORPHA -Sus domesticus (porcul)
-Equus caballus (cai)
-Asinus asinus (măgari)
-Orictolagus cunniculus
(iepuerele de casă)
2. AVES ANSERIFORMES -Anser domesticus (gâsca)
(păsări) -Anas plathyrhynca (raţa)
-Cairinia moschata
GALIFORMES (raţa leşească)
-Gallus domestica (găina)
-Meleagris domestica (curca)
COLUMBIFORMES -Numida meleagris (bibilica)
-Columba livia (porumbelul)
3. PISCES TELEOSTEENI -Cyprinus carpio(crapul)
(peşti) -Salmo trutta fario
(păstrăv indigen)
-Salmoirideus shasta
(păstrăv curcubeu)

4. INSECTA LEPIDOPTERA -Bombix mori

(insecte) (viermele de mătase al dudului)
-Phylosomia ricini
(viermele de ricin)
HYMENOPTERA -Apis mellifica
(albina)
a c
d e

f g

Fig. 3. Speciile de interes zootehnic

-Midia (a)
- Peşti cartilaginoşi – Nisetrul (b) - Morunul (c)
- Pesti osoşi -Pastravul curcubeu (d) -Crapul(e)

- Albina meliferă (f)

- Viermele de mătase (g)

k

Figura 3 Speciile de interes zootehnic

(continuare)

- taurine : - rasă de lapte (h)

 - rasă de carne (i)

- bubaline – bivolul domestic(j)

- cabaline (k,l)

- suine – rasă de carne

Fig. 3 Speciile de interes zootehnic (continuare)

- Ovine – Rase de lapte-lână (o)

- Rasa carne-Iâna (p)
- Păsări - Găini - Rasă de ouă (r)
- Rasă de carne (s)
- Rasă mixtă (t)
- Curci - rase uşoare (u)
- rase grele (v)
 Fig. 3. Speciile de interes zootehnic (continuare)

Bibilica

Gâste - rase grele

- gâsca carunculată

Raţe - de carne (z1)

Procesul de modificare a raportului între(zdiferite
- de ouă specii de animale care interesează
2)
zootehnia este în continuă desfăşurare, întrucât activitatea practică de zi cu zi l-a obligat pe om
să introducă în economie - noi specii Raţa
sau săleşească
revină la(zaltele crescute anterior.
3)
Din cele aproximativ 100 de specii care interesează zootehnia, cele mai frecvent întâlnite
în ţara noastră, sunt circa 10-20 specii.
 2.1.5. Domesticirea speciilor de animale.
Animalele domestice sunt speciile care se înmulţesc sub acţiunea dirijată a omului,
căruia îi aduc în schimb anumite foloase.
Începutul domesticirii animalelor este un proces complex determinat de o anumită
dezvoltare tehnică a diferitelor grupuri de oameni şi a mediului geografic, în care ele îşi
desfăşoară activitatea. De aceea, procesul de domesticire s-a desfăşurat sub diferite forme de la
un continent la altul şi chiar de la o ţară la alta.
Se presupune că domesticirea animalelor a început în epoca neolitică, cu aproximativ
6000 ani î.e.n., iar procesul în sine a durat sute sau chiar mii de ani. Ea a constituit una din
primele trepte dintr-un şir de revoluţii tehnice ale omenirii: descoperirea fierului, inventarea
roţii, prelucrarea metalelor, inventarea scrisului etc.
Datorită faptului că domesticirea animalelor este o operă anonimă a unei populaţii mari,
efectuată pe o perioadă lungă de timp şi pe un teritoriu vast, ea nu a apărut niciodată ca un
eveniment deosebit în ochii şi mintea oamenilor.
Trecerea de la domesticire la păstorit şi de aici la creşterea şi exploatarea animalelor, în
ferme zootehnice sau în complexe industriale de tip intensiv, pe bază de tehnologii moderne în
domeniu, reprezintă un salt uriaş de la tradiţie la ştiinţă.
Modul cum s-a desfăşurat procesul domesticirii nu este cunoscut cu certitudine, dar în
dovezile acumulate până în prezent (desene rupestre, bazoreliefuri, gravuri, documente istorice)
s-au desprins concluzii destul de veridice.
Referitor la cauzele domesticirii, în decursul timpului au fost vehiculate diferite ipoteze.
Unele au susţinut că la baza acestui proces au stat motive religioase, altele că domesticirea a
apărut spontan, iar altele, ca o continuare firească a stadiului de vânătoare parcurs de om.
Dintre acestea, ultimele ipoteze sunt cele mai apropiate de adevăr. Vânătoarea, principala
sursă de existenţă a omului primitiv, avea un caracter de nesiguranţă, deoarece în anumite
împrejurări (lipsa de vânat sau timp nefavorabil) vânătorul era silit să rabde de foame. Asemenea
situaţii, foarte frecvente în viaţa sa, l-au făcut să se gândească la realizarea unor rezerve de
hrană.
Astfel, în acest scop, a început să prindă animalele sălbatice, slăbite, rănite şi mai cu
seamă puii acestora, pe care le-a închis în peşteri sau în ţarcuri şi le-a sacrificat după nevoi.
Etapele domesticirii. În acest proces complex s-au delimitat 3 etape distincte şi anume:
captivitatea, îmblânzirea şi domesticirea propriu-zisă.
Captivitatea reprezintă etapa în care omul primitiv folosind forţa, momelile, capcanele,
etc., a prins animale sălbatice vii pe care le-a reţinut pe lângă aşezarea sa.
Îmblânzirea a urmat captivităţii constituind etapa hotărâtoare a domesticirii. Ea a
reprezentat o fază superioară a captivităţii, în care animalele au început să se obişnuiască cu
prezenţa omului, au devenit blânde, iar după mai multe generaţii s-au ataşat într-o oarecare
măsură de om, încât nu a mai fost necesară ţinerea lor în captivitate.
Totuşi îmblânzirea nu se referă la întreaga specie, ci numai la indivizi izolaţi şi la urmaşii
acestora.
Domesticirea propriu-zisă reprezintă perioada în care încep să apară îmblânzite grupuri
mari de indivizi din cadrul unei specii. Abia acum omul şi-a dat pe deplin seama, de foloasele pe
care le poate avea de pe urma animalelor, căci în afară de carne acestea au început să-i furnizeze
şi alte produse indispensabile vieţii (lapte, ouă, piei, lână, etc.).
Prima specie de animale domesticită a fost câinele (acum 15.000 de ani î.e.n.), care se
presupune că s-ar fi apropiat singur de aşezările omeneşti, fiind atras de resturile de hrană
neconsumate de vânători. Pentru celelalte specii ordinea de domesticire ar fi: boul, calul, porcul,
oaia, capra (6000-3000 ani î.e.n.), gâsca (2800 ani î.e.n.), albina (2600 ani î.e.n.), găina, viermii
de mătase (2000 ani î.e.n.), curca (1000 ani î.e.n.).
Centrele de domesticire, cele mai probabile din lume, au fost următoarele:
➢ Centrul asiatic (Asia centrală şi de sud-est), considerat cel mai vechi şi cel mai important, în
care s-au domesticit vaca, bivolul, calul, porcul, oaia, capra, găina, porumbelul şi viermii de
mătase.
➢ Centrul european, în care s-au domesticit câinele, boul, capra, oaia, iepurele de casă, raţa,
gâsca şi albina.
➢ Centrul african, unde s-au domesticit bivolul, măgarul, câinele, pisica, bibilica şi struţul.
➢ Centrul american, unde s-au domesticit doar câteva specii ca: lama, cobaiul, curca şi raţa
leşească.
Modificările suferite de animale prin domesticire. În urma procesului de domesticire,
datorită schimbării condiţiilor de hrănire şi întreţinere, la care s-au adăugat ulterior, lucrările de
ameliorare efectuate de om, animalele sălbatice au suferit o serie de modificări morfologice şi
fiziologice.
Modificările morfologice sunt următoarele:
 Dezvoltarea corporală (în dimensiuni şi greutate) la unele specii s-a micşorat (bivoli,
taurine), iar la altele a crescut (cai, păsări).
 Conformaţia corporală la speciile domestice s-a modificat în raport cu tipul productiv.
Astfel, la caii de viteză şi taurinele de muncă, trunchiul se înscrie într-un trapez cu baza mare
la extremitatea anterioară a cavităţii toracice, pe când la animalele de lapte şi carne, trunchiul
se înscrie într-un trapez cu baza mare la extremitatea posterioară a acestuia.
 Scheletul, la animalele domestice a devenit mai fin şi mai puţin compact, şi deci are o
rezistenţă mai mică.
 Musculatura, este mai dezvoltată la animalele domestice decât la cele sălbatice, în special la
taurinele şi ovinele de carne precum şi la caii pentru tracţiune grea.
 Glanda mamară la taurine şi ovine s-a mărit mult în volum, mai cu seamă în ceea ce priveşte
ţesutul glandular.
 Pielea, a devenit mai fină şi mai elastică.
 Pigmentaţia părului, simplă şi adaptată la mediul ambiental la animalele sălbatice, a căpătat
o mare variabilitate la cele domestice, care prezintă atât culori simple cât şi compuse.
 Volumul tubului digestiv, s-a mărit la animalele domestice comparativ cu cele sălbatice,
datorită regimului de hrană mai abundent.
Modificările fiziologice suferite de animale cu ocazia domesticirii sunt mult mai
numeroase, şi se referă la:
 Capacitatea de valorificare a hranei, care a crescut mult la animalele domestice, ele devenind
mai precoce.
 Capacitatea productivă, a crescut la animalele domestice. Astfel, la animalele specializate
pentru lapte, modificările suferite de glanda mamară au determinat mărirea considerabilă a
capacităţii de producţie, ajungându-se la obţinerea unor producţii record de 20.000 kg lapte,
la o vacă, într-un ciclu de lactaţie.
 Prolificitatea, a crescut foarte mult, mai cu seamă la speciile multipare. Astfel, la porcine se
pot realiza 2-2,2 fătări/an obţinându-se 20-26 purcei, faţă de 6-8 purcei la cele sălbatice.
 Funcţia de reproducţie, a suferit modificări în sensul că, la majoritatea femelelor din speciile
domestice, căldurile şi instinctul genezic, se manifestă de câteva ori pe an. La masculii
animalelor domestice instinctul genezic este permanent, iar la cei sălbatici numai în perioada
rutului (împerecherii).
 Puterea de aclimatizare, a crescut foarte mult la animalele domestice.
 Temperamentul, a devenit mai docil la speciile domestice comparativ cu cele sălbatice.
 Instinctul de apărare, rezistenţa la boli şi intemperii, s-au redus simţitor la animalele
domestice, datorită condiţiilor artificiale de mediu create de om.

2.2. Noţiunea de rasă.

 Durata mare de timp în care a avut loc domesticirea animalelor precum şi aria geografică
extrem de vastă, au făcut ca indivizii din aceeaşi specie să prezinte o mare variabilitate, atât sub
raport morfologic cât şi fiziologic. Ca urmare, în cadrul fiecărei specii au apărut grupe mai mari
sau mai mici de indivizi, care deşi prezentau caracterele generale ale speciei, se deosebeau între
ele printr-o serie de caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Existenţa reală a acestor indivizi, a
dus la apariţia noţiunii de rasă, ca subunitate a speciei.
Noţiunea de rasă a fost introdusă pentru prima dată în biologie de Buffon, care considera
rasa ca o "varietate creată şi fixată în urma influenţelor condiţiilor climatice, de hrănire, etc."(N.
Filip, 1909). Cu semnificaţia actuală, noţiunea de rasă a fost utilizată abia la sfârşitul secolului al
XIX-lea, dar mai cu seamă la începutul secolului XX.
La noi în ţară, una din cele mai complete definiţii a fost formulată în anul 1969, de
academicianul Emil Negruţiu, potrivit căreia "rasa reprezintă un grup de animale din aceeaşi
specie, cu origine comună, formată în anumite condiţii de mediu, cu fecunditate nelimitată, cu
caractere şi însuşiri asemănătoare, ce se transmit ereditar şi care cuprinde un număr suficient de
indivizi ce se pot înmulţii între ei, fără să se recurgă la împerecheri cu indivizi din alte rase".
C. Drăgănescu (1979) defineşte rasa ca "un agregat de populaţii (sau o populaţie) formate
de om şi care are un efect suficient de mare pentru a evolua sub influenţa selecţiei". Comparativ
cu specia, ea nu posedă un mecanism de izolare, fiind deci un sistem deschis (ce poate schimba
gene cu un alt sistem) şi reversibil.
În interiorul raselor, pot fi constatate variaţii individuale, dar mai cu seamă de grup, care
prezintă efecte importante ale evoluţiei lor.
Aşadar, în cadrul raselor, îndeosebi cele perfecţionate, pot fi identificate grupuri de
indivizi care se aseamănă prin caractere comune rasei, dar se deosebesc între ei prin caractere
comune numai indivizilor din fiecare grup în parte.

2.2.1. Subdiviziunile rasei.

Subdiviziunile rasei sunt: linia şi familia. Acestea sunt rezultatul intervenţiei dirijate a
omului sau factorului geografic ce conduc la izolarea reproductivă şi modificarea genotipică a
unei părţi a rasei.
În trecut s-a folosit termenul de subrasă sau varietate cu care nu se operează în prezent.
Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă este riguros controlată de om
şi care face obiectul unei munci de ameliorare foarte intensă.
După nivelul consangvinizării distingem:
Linia zootehnică sau linia neconsangvinizată care este o subpopulaţie a rasei ce se
deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumite însuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind
practic insesizabile.
La animalele mari liniile poartă denumirea întemeietorului, iar la animalele mici sunt
codificate prin numere sau litere. Exemplu: hibridul de păsări Roso 70 este format din liniile H,
M şi P din rasa Rhode Island.
Orice fermă de elită care îşi asigură reproducători din prăsilă proprie mai multe generaţii
constituie în fapt o linie.
Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă reprezentată de descendenţii unor
reproducători valoroşi, care se împerechează între ei, asigurându-se o asemănare genetică mare a
populaţiei cu aceşti reproducători valoroşi (aproximativ 25 %). Ea rezultă prin împerecherea
nepoţilor şi strănepoţilor între ei. În secolele XVIII şi XIX liniile moderat consagvine au jucat un
rol de seamă în formarea, consolidarea şi evoluţia raselor de cabaline, taurine şi ovine.
Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi din împerecherea
reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii).
În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiile reprezentate de grupe
de indivizi apropiat înrudiţi (fraţi, surori sau semifraţi). Acestea formează reţeaua din care este
compusă populaţia. Ele apar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic.
Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor de animale şi formează
unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şi cercetărilor.
 2.2.2. Factorii formării raselor.
Urmărind filogenia raselor constatăm că acestea s-au format sub influenţa unui complex
de factori istorico-naturali şi social economici, delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind
imposibilă.
Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Dintre factorii istorico-naturali care au contribuit la formarea raselor, cei mai importanţi sunt:
originea polifiletică a unor specii de animale domestice şi migraţia popoarelor.
Referitor la originea polifiletică a unor specii, exemplul cel mai ilustrativ îl oferă
taurinele care provin din mai multe forme sălbatice domesticite concomitent în mai multe zone
geografice. Astfel, rasa Sură de stepă descinde din Bos taurus primigenius, rasa Schwyz din Bos
taurus brachyceros, rasa Pinzgau din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmenthal din Bos taurus
frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iar rasele Calmucă şi Kirkhiză din Bos
taurus ortoceros.
Apariţia raselor de animale domestice a fost facilitată şi de migraţia popoarelor care a dus
la suprapunerea populaţiilor locale din zone geografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi forme
de animale fondatoare de noi rase.
Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formele sălbatice de provenienţă,
demonstrează în mod convingător că intervenţia omului asupra formării lor a fost mai puţin
conştientă. Aşa de exemplu, rasele de ovine Ţurcană, cunoscută din timpuri străvechi, şi
Merinos, provenită din populaţiile crescute de unele triburi din Africa de Nord sunt crescute şi
apreciate în prezent.
Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
în secolul al XIX-lea când dezvoltarea capitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile
de producţie, în economie şi tehnică.
În această perioadă concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu (alimentaţie,
cazare, gimnastică funcţională) se pun bazele ştiinţifice şi se îmbunătăţesc metodele de
ameliorare (selecţie, încrucişare şi potrivirea perechilor). Acestea au condus la formarea unui
număr foarte mare de rase cu aptitudini productive deosebit de valoroase.
Astăzi numărul de rase este foarte mare, orientativ după datele furnizate de W. Koch
(1954) ar exista 120 rase de taurine, 60 rase de cabaline, 35 rase de porcine, 50 rase de ovine,
150 rase de găini, 30 rase de raţe, 20 rase de gâşte, 200 rase de câini, 90 rase de iepuri, 200 rase
de porumbei.
Pa.12.10.2012
2.2.3. Caracterele de rasă.
Însuşirile prin care indivizii aceleiaşi rase se aseamănă între ei şi prin care se deosebesc
de indivizii altor rase, se numesc caractere de rasă. Ele pot fi grupate în: caractere morfologice şi
caractere fiziologice de rasă.
Caracterele morfologice, vizează conformaţia şi dezvoltarea animalelor, precum şi unele
particularităţi de exterior ale acestora.
Din această categorie fac parte:
- talia sau înălţimea este unul din principalele caractere de rasă. Din acest punct de vedere,
animalele pot fi grupate în rase cu talie mică (hipometrice), mijlocie (eumetrice) şi mare
(hipermetrice);
- greutatea corporală este caracteristică pentru fiecare rasă, între anumite limite. Sub acest
aspect se disting rase grele, intermediare şi uşoare;
- urechile constituie un caracter de recunoaştere a raselor îndeosebi la porcine şi iepurii de
casă;
- creasta diferă şi ea în funcţie de rasă, putând fi: simplă, dublă, triplă, bătută, lobată, în formă
de corniţe sau fluture;
- coada prezintă deosebiri mai cu seamă la ovine şi păsări. Astfel, la oi se întâlnesc rase cu
coada scurtă, lungă, lată şi grasă, subţire şi golaşă, iar la găini şi rase fără coadă;
- pielea la rasele primitive este groasă şi aspră iar la cele perfecţionate, subţire şi fină. La
unele rase de oi (Merinos) pielea formează cute (pliuri), care-i măresc suprafaţa;
- culoarea lânii, părului sau penajului constituie un caracter morfologic "tare" de rasă. Astfel,
se deosebesc rase la care părul, penajul sau lâna prezintă 1, 2 sau mai multe culori, dispuse
pe corp uniform, intercalat şi sub formă de bălţături. De exemplu, taurinele din rasa Friză au
culoarea bălţată, negru cu alb; cele din rasa Simmenthal şi Bălţata românească, au culoarea
bălţată, alb cu galben. La porcine, rasa Marele alb, Landrace, Edelschwein au culoarea albă,
rasele Berk şi Cornwall, au culoarea neagră, iar rasele Bazna şi Hampshire, au culoarea
neagră cu un brâu alb în zona trenului anterior.
Caracterele fiziologice au rol secundar în diferenţierea raselor, dar au o deosebită
importanţă în lucrările de ameliorare deoarece dau indicaţii asupra nivelului productiv al
animalului.
Principalele caractere fiziologice de rasă sunt:
- constituţia redă aspectul exterior şi modul de funcţionare al organismului animal, în
totalitatea sa. Ea poate fi bună sau rea;
- precocitatea este însuşirea animalelor de a ajunge la maturitatea sexuală, corporală sau
economică la o vârstă cât mai tânără. Astfel, se disting rase precoce – cele perfecţionate,
semiprecoce – cele ameliorate şi tardive – cele primitive;
- aptitudinea productivă, diferă de la rasă la rasă, deosebindu-se rase specializate într-o
singură direcţie (lapte, carne, ouă, muncă) şi rase mixte (lapte-carne, carne-grăsime, carne-
ouă, etc.);
- prolificitatea este însuşirea femelelor de a da mai mulţi produşi la o fătare şi constituie
atributul speciilor multipare (suine şi iepuri de casă). De exemplu, la unele rase de porci
prolificitatea medie este de 10-12 purcei la o fătare iar la altele 5-6 purcei la o fătare;
- capacitatea de valorificare a hranei variază mult de la o rasă la alta şi constituie nu numai
un caracter fiziologic dar şi un important indice de eficienţă economică. La porcine, pentru
realizarea unui kg spor creştere în greutate, rasa Mangaliţa consumă 6-7 kg furaje
concentrate, rasa Marele alb 4-5 kg şi rasa Landrace 3-4 kg;
- temperamentul este, în general, vioi la rasele specializate pentru ouă, lapte sau viteză şi
limfatic la rasele de carne, de muncă şi la cele răspândite în climatele reci;
- rezistenţa la boli şi intemperii este mai mare la rasele primitive şi mai scăzută la rasele
perfecţionate, îndeosebi la cele specializate unilateral.

2.2.4. Clasificarea raselor.

Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase de animale, este necesară
clasificarea lor pe baza anumitor criterii.
Astfel, rasele pot fi clasificate după:
- locul de formare, se deosebesc: rase autohtone sau indigene şi rase importate;
- forma sălbatică de origine, se întâlnesc: rase primigene brachicefale, brachicere (taurine),
rase mufloriforme şi argaliforme (ovine);
- aptitudinea productivă, rasele de animale se împart în: rase unilaterale sau specializate (de
lapte, carne, ouă, lână, pielicele, viteză, tracţiune grea) şi rase multilaterale (lapte-carne,
carne-muncă-lapte, lapte-lână, carne-grăsime, ouă-carne);
- precocitate sunt rase: precoce, semiprecoce şi tardive;
- gradul de ameliorare, rasele de animale se clasifică în: rase primitive (naturale sau
neameliorate), rase ameliorate (de tranzit sau intermediare) şi rase perfecţionate.
Rasele perfecţionate sunt rase a căror evoluţie este controlată de selecţia artificială, sunt
în general izolate reproductiv prin registrele genealogice şi sunt bine adaptate nevoilor omului şi
mai puţin condiţiilor naturale. Ele se folosesc ca material biologic pentru îmbunătăţirea raselor
primitive şi chiar a celor ameliorate.

2.2.5 Aclimatizarea şi degenerarea raselor.

 În decursul timpului în unele ţări ca urmare a condiţiilor favorabile , s-au creat rase de
animale valoroase. Astfel, în Anglia, ţara care a întrunit cele mai multe din aceste condiţii, s-au
creat o serie de rase, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi continuând până în zilele
noastre, cum ar fi: la taurine -Shorthorn, Hereford, Aberdeen Angus; la ovine – Leicester,
Suffolk, Romney Marsh, Shouthdown; la porcine – Marele Alb, Berk; la cabaline – Pur sânge
englez.
În alte ţări europene s-au format o serie de rase valoroase ca: Merinosul Rambouillet,
Charolaise, Limousine în Franţa; Ostfriza în Olanda; Landrace în Danemarca; Simmenthal şi
Schwyz în Elveţia, etc.
Pe parcursul timpului, reproducători masculi sau chiar grupuri mai mici sau mai mari de
indivizi din aceste rase au fost importate în ţări cu condiţii pedoclimatice diferite fie pentru
creştere în rasă curată, fie pentru ameliorarea unor rase locale cu însuşiri inferioare din aceste
ţări.
Astfel, în ţara noastră, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost aduse taurine din
rasele Schwyz, Simmenthal, Olandeză şi Shorthorn, iar înainte de primul război mondial s-au
făcut importuri de oi Merinos şi Karakul.
Importurile de animale au fost intensificate între cele două războaie mondiale şi mai ales
în perioada 1958-1965 când au fost importate o serie de rase. Astfel, la bovine Hereford,
Shorthorn (Anglia), Santa Gertruda (S.U.A.), Charolaise (Franţa), Friza, Jersey (Olanda,
Danemarca, Anglia, Canada, R.F.G.), Schwyz, Simmenthal (Elveţia); la ovine rasele Merinos de
Stavropol, Merinos Rambouillet, Merinolandschaf. Între anii 1980-1985 se fac importuri masive
de oi din rasele Corriedale, Romney-Marsh, Polwarth, Merinos din Australia şi Noua Zeelandă.
La porcine s-au importat rasele Landrace (Danemarca), Piétrain (Belgia), Hampshire (S.U.A.).
La păsări s-au adus rase şi linii de găini Leghorn, Cornish, Plaimouth Rock, raţele Campbell,
Peking.
La scurt timp după transferul unor rase, s-a observat că nu toate animalele s-au adaptat la
noile condiţii. Reacţiile de neadaptare s-au caracterizat printr-un dezechilibru biologic exprimat
prin modificări morfologice şi fiziologice negative în care pot fi implicate două fenomene:
adaptarea şi aclimatizarea.
Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limite faţă de cele în care s-a format o
rasă sau populaţie de animale determină organismul să-şi restabilească un nou echilibru
biologico-ecologic. Sunt, însă, şi situaţii în care modificările factorilor de mediu sunt atât de
profunde, încât organismele animale nu mai sunt capabile să-şi restabilească acest echilibru,
determinând apariţia fenomenului de degenerare sau chiar moartea.

2.2.5.1. Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesului de

adaptare şi aclimatizare.
Cunoaşterea factorilor naturali şi artificiali implicaţi în procesul de adaptare şi
aclimatizare, precum şi efectul lor asupra organismelor animale are o deosebită importanţă
practică.
Dintre numeroşii factori de mediu, cea mai mare influenţă asupra organismului animal o
au alimentaţia şi factorii climatici reprezentanţi de temperatură, umiditate, lumină şi presiune
atmosferică, sol, altitudine şi factorii tehnologici.
1. Influenţa alimentaţie asupra organismului
Alimentaţia acţionează foarte complex, constituind unul din factorii de bază ai existenţei
organismului. Regimul alimentar are o influenţă hotărâtoare atât în perioada de creştere cât şi în
perioada de dezvoltare a organismului având un rol hotărâtor asupra gimnasticii funcţionale a
aparatului digestiv.
Unii cercetători (I. Hammond, M.F. Ivanov, W. Fischer) consideră că formele
caracteristice tipului de carne s-ar datora alimentaţiei abundente, iar conformaţia tipică a
animalelor primitive, unei alimentaţii neraţionale şi dezechilibrate în perioada de creştere.
Astfel, s-a constatat că tăuraşii din rasa Pinzgau subalimentaţi în perioada de creştere au la
maturitate mari defecte de exterior, tipice unei constituţii grosolane, în timp ce cei hrăniţi
corespunzător devin robuşti, cu pronunţate aptitudini pentru carne.
În experimentele efectuate, I. Hammond reuşeşte ca prin alternarea perioadelor de
hrănire abundentă şi hrănire moderată a unui grup de tineret porcin să producă modificarea
tipului productiv iniţial şi să obţină în final atât tipul de carne, de grăsime şi mixt.
Cercetările efectuate în ultima perioadă au demonstrat că regimul alimentar în perioada
de tinereţe produce o intensă gimnastică funcţională a tubului digestiv cu influenţe directe
asupra producţiei la adult. Astfel, tineretul taurin femel hrănit de timpuriu cu fibroase şi
suculente va valorifica la vârsta adultă mult mai bine energia în producţia de lapte, decât cel
hrănit cu nutreţuri concentrate. Concomitent cu dezvoltarea mai rapidă a prestomacelor, la viţeii
hrăniţi cu fibroase şi suculente, se produc şi modificări funcţionale ale glandelor anexe, care
realizează o secreţie mai abundentă favorizând procesul de digerare a furajelor şi asimilare a
principiilor nutritivi.
Rezultă că în perioada de tinereţe aparatul digestiv al animalelor are o mare plasticitate şi
capacitate de adaptare la diferite regimuri de furajare pe care le valorifică cu o eficienţă mai
mare la vârsta adultă.
O influenţă hotărâtoare asupra creşterii şi dezvoltării o are valoarea biologică a
nutreţurilor, conferită de conţinutul în vitamine, microelemente, săruri minerale, lipide, proteine,
aminoacizi, etc.
2,Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal
Factorii climatici acţionează cumulativ şi complex asupra organismului. Cu toate acestea
se cunosc totuşi efectele fiecărui factor în parte.
Temperatura acţionează foarte complex asupra pielii, asupra proceselor metabolice şi
asupra funcţionării unor organe şi aparate.
În condiţiile climatului cald pielea animalelor este subţire, cutată, ţesutul subcutanat
redus, părul rar, în timp ce în condiţiile climatului rece pielea animalelor este groasă, lipsită de
cute, cu ţesut subcutanat şi adipos bogat, iar părul este dens şi abundent. Toate aceste diferenţe
influenţează direct procesul de termoreglare.
Temperaturile scăzute o perioadă mai lungă de timp din adăposturi pe timpul iernii,
determină la tineretul taurin o creştere abundentă a părului, ca principal mijloc de apărare
împotriva factorilor critici. Dacă pentru tineretul taurin, temperaturile scăzute au efecte
defavorabile, în schimb pentru animalele de blană acestea influenţează pozitiv calitatea blănii.
Numeroase experienţe dovedesc că oscilaţiile termice de scurtă durată măresc pofta de
mâncare şi rezistenţa, producând aşa numitul fenomen de călire a organismului. Rasele formate
în condiţiile climatului oceanic (cu temperaturi constante) se adaptează mai greu la condiţiile de
mediu schimbate, comparativ cu cele create în condiţiile mediului temperat.
Temperatura influenţează puternic funcţia glandelor sexuale producând în anumite cazuri
sterilitate temporară sau definitivă. De exemplu, în lunile iulie şi august, cu temperaturi ridicate,
fecunditatea la scroafe este mult mai scăzută decât în celelalte luni.
În condiţiile climatului temperat, temperatura de peste 300C poate produce chiar
sterilitate temporară la masculii animalelor de fermă.
În general, temperaturile între 8-250C sunt favorabile majorităţii producţiilor animale.
Temperaturile prelungite de peste 320C, în condiţiile climatului temperat, reduc ritmul de
creştere a lânii la oi, iar la scroafe secreţia lactată încetează. Temperatura de 00C şi o umiditate
ridicată produce la purcei moartea în masă. Deosebit de sensibili la temperaturile scăzute sunt
puii de curcă în primele zile de viaţă.
Umiditatea aerului acţionează de cele mai multe ori în strânsă legătură cu temperatura.
În condiţii de umiditate scăzută rezistenţa animalelor este mai mare atât la temperatură ridicată,
cât şi la temperatură scăzută. Umiditatea este factorul limitativ al adaptării ovinelor fapt ce
explică de ce ovinele din grupa Merinos nu se adaptează în zonele cu regim pluviometric ridicat.
Ca urmare a efectului cumulat al umidităţii şi temperaturii în mod obişnuit se face distincţie între
temperatura meteo şi temperatura percepută de organism (bio).
Umiditatea influenţează în mare măsură nu numai starea de sănătate a animalelor ci şi
producţiile lor. La specia ovină, care prin metodele de creştere practicate se află cel mai mult sub
influenţa factorilor climatici, s-a constatat că în zonele temperate, cu umiditate relativă ridicată,
cel mai bine se adaptează rasele cu lâna groasă (Ţurcană). Totodată, într-un asemenea climat
calitatea pielicelelor Karakul se depreciază, rasa fiind creată în condiţii de stepă.
Influenţa umidităţii relative asupra organismului în condiţiile variaţiilor de temperatură,
are o mare importanţă nu numai în cadrul procesului de aclimatizare, ci şi în stabilirea unor
tehnologii de creştere şi întreţinere a animalelor.
Lumina este un factor cu acţiune multiplă asupra organismelor animale. În mod direct
lumina acţionează asupra pielii, intensitatea şi efectul ei depinzând în mare măsură de
pigmentaţia şi de natura învelişului pilos al animalului.
Componenta ultravioletă a luminii solare intensifică circulaţia sangvină, determină
transformarea ergosterinei în vitamina D, prevenind, astfel, apariţia rahitismului la animalele
tinere.
Radiaţia luminoasă prea puternică produce la animalele cu pielea nepigmentată şi
îmbrăcăminte piloasă slabă, procese inflamatorii sau eriteme solare.
Animalele cu pielea pigmentată şi înveliş pilos abundent (păr, pene, lână) se adaptează
mai uşor la zonele cu radiaţie luminoasă intensă.
În afară de acţiunea asupra pielii, radiaţiile solare influenţează puternic procesul creşterii
şi dezvoltării animalelor tinere, precum şi producţiile animalelor adulte.
Lumina difuză reduce intensitatea metabolismului, fapt ce favorizează îngrăşarea, în timp
ce lumina de intensitate moderată dar de durată, influenţează în mare măsură producţia de lapte,
ouă, robusteţea şi starea de sănătate a animalelor. Ca urmare a acestui fapt indicele de
luminozitate al adăposturilor diferă cu specia şi producţia animalului. În combinatele avicole
pentru valorificarea efectului luminii asupra intensităţii ouatului au fost elaborate scheme de
iluminat prin care se înlătură caracterul sezonier al producţiei de ouă şi se influenţează ritmul de
ouat. Aplicarea lor a impus eliminarea ferestrelor din sistemul de construcţie al adăposturilor.
Lumina influenţează puternic funcţia de reproducţie în special la oaie, iapă, găină.
Prin elaborarea unor scheme de iluminat artificial Cuznetov şi Hart au reuşit să provoace
la animalele de blană perioada rutului în sezoane neobişnuite.
Lumina influenţează în mare măsură procesele metabolice şi de hematopoeză, astfel sub
acţiunea luminii creşte numărul globulelor roşii şi a leucocitelor, organismele devin mai
rezistente faţă de condiţiile de mediu şi agenţii patogeni.

Întreţinerea tineretului de reproducţie vreme îndelungată în adăposturi insuficient

luminate şi în condiţii necorespunzătoare de întreţinere duce la apariţia fenomenului de tarare
(degradare biologică) cu urmări negative pentru întreaga viaţă a animalului.
Rezultă că lumina este un factor cu influenţă puternică asupra producţiei, reproducţiei şi
stării de sănătate a animalului.
Presiunea atmosferică este percepută de animale prin intermediul receptorilor barici şi
provoacă reacţii specifice din partea organismului.
Presiunea atmosferică influenţează producţia şi comportamentul animalelor. Furtunile
pot fi sesizate cu mult timp înainte de unele specii de animale (găini, oi, porci).
Creşterea tineretului în condiţii de presiune atmosferică scăzută (mai ales la altitudine)
are influenţă asupra dezvoltării aparatului respirator şi circulator.
Variaţiile de presiune modifică unele constante fiziologice. Din cercetările efectuate de
C. Statov (1977) pe ovine din rasa Romney Marsh, rezultă că în perioada premergătoare unor
modificări de presiune se accelerează foarte mult pulsul şi frecvenţa respiratorie.
3. Influenţa solului, reliefului şi altitudinii
Solul are influenţă indirectă asupra organismului prin cantitatea şi calitatea vegetaţiei,
fapt ce impune ca relaţia sol-plantă-animal să se apreciere printr-o abordare sistemică.
Datorită solului şi vegetaţiei carnea oilor crescute în zona de stepă nu prezintă mirosul
caracteristic. Solul şi relieful au o influenţă hotărâtoare asupra mărimii şi durităţii copitei.
În strânsă legătură cu presiunea atmosferică, altitudinea influenţează nu numai
compoziţia sângelui şi unele constante fiziologice, ci şi funcţia de reproducţie. Animalele
crescute la şes şi transferate în zone cu altitudini de peste 1000 m devin temporar sterile.
 Literatura de specialitate menţionează şi faptul că berbecii din turmele crescute în munţii
Anzi, la o altitudine de 3000-4000 m a căror fecunditate este normală, transpuşi la altitudini mai
mici devin sterili în proporţie de 50 %.
Pe lângă factorii menţionaţi, radiaţiile cosmice şi terestre, poluanţii fizici, chimici şi
sonori, acţionează asupra organismului animal, însă influenţa lor este într-o fază incipientă de
cunoaştere.
De aici putem deduce că procesul de adaptare are un caracter complex şi continuu. În
cazul transferării unor grupe de animale din zona de formare în regiuni cu condiţii de mediu
diferite, adaptarea devine mult mai complexă şi mai dificilă.

2.2.5.2. Caracteristicile procesului de adaptare şi aclimatizare.

Capacitatea animalelor de a-şi reorganiza funcţiile vitale în concordanţă cu noile condiţii
de mediu, păstrându-şi capacitatea de reproducere, se numeşte adaptare.
Adaptarea este deci procesul de modificare morfo-fiziologică a animalelor, ca răspuns la
acţiunea factorilor noi de mediu în care au fost transferate. Prin adaptare, animalele aduse într-o
zonă nouă, caută să se apere de efectele negative ale factorilor de mediu.
Zona de mediu favorabilă (zona de confort) reprezintă ansamblul factorilor de variaţie ce
nu solicită sau solicită prea puţin mecanismul de adaptare.
Dacă noile condiţii climatice sunt diferite de cele din zona de provenienţă provoacă
animalelor fenomenul de stress, de aceea aceşti factori mai sunt numiţi factori de stress sau
stressori. În situaţia în care acţiunea acestor factori este de scurtă durată şi organismul animal
răspunde prin modificări fenotipice pasagere, ce vizează neutralizarea efectului condiţiilor de
mediu, se poate vorbi de o adaptare fenotipică. Adaptarea fenotipică este, în fapt, începutul
adaptării genetice, premiza unui proces de modificare genetică a populaţiei.
Adaptarea fenotipică se descrie la indivizii singulari şi numai indirect la populaţie, pe
când cea genetică se referă în exclusivitate la populaţie (rasă).
O adaptare fenotipică, în timp îndelungat, ce se traduce printr-o ridicare a toleranţei faţă
de solicitarea continuă şi repetată la un stressor climatic complex poartă denumirea de
aclimatizare.
Datorită complexităţii noilor legături ce se realizează între organism şi mediul modificat,
aclimatizarea este un proces de lungă durată, fiind influenţat de numeroşi factori, printre care
specia, rasa, vârsta, tehnologia de creştere, etc.
Dintre mamifere cel mai uşor se aclimatizează porcul, iar dintre păsări găinile, creşterea
lor având loc mai mult în condiţii artificiale. Calul, taurinele şi mai ales ovinele se aclimatizează
mult mai greu, mai ales când se practică tehnologii de exploatare extensive sau semiintensive.
În cadrul aceleiaşi specii rasele mixte au o capacitate de aclimatizare mai mare decât
rasele unilateral specializate. Capacitatea de aclimatizare depinde în mare măsură şi de
constituţia şi vârsta animalelor. Indivizii cu o constituţie robustă se aclimatizează mai uşor iar
tineretul se adaptează cu mai mare uşurinţă decât animalele adulte la care procesul de creştere şi
dezvoltare s-a încheiat.
Cea mai mare capacitate de aclimatizare o au produşii a căror dezvoltare ontogenetică se
produce în noile condiţii de mediu, fapt ce impune la animalele importate să fie la prima
gestaţie. Datorită progreselor realizate în ultima perioadă s-a creat posibilitatea să se recurgă la
importul şi transferul de embrioni.
În procesul aclimatizării, animalele transpuse în noile condiţii de mediu trec printr-o serie
de faze critice, de intensitate diferită care se manifestă la început prin: apatie, lipsă de vioiciune
şi poftă de mâncare. Dispariţia treptată a acestor manifestări nu constituie un indiciu cert al
faptului că animalele s-au aclimatizat.
 Aclimatizarea organismului presupune readaptarea sistemului enzimatic, a florei
intestinale şi ruminale (în cazul rumegătoarelor), desfăşurarea normală a ciclului sexual,
dezvoltarea mecanismelor de apărare antigen-anticorp, funcţii care se restabilesc într-o perioadă
îndelungată. De aceea, în practică este mai uşor să constatăm prezenţa sau absenţa crizei de
aclimatizare decât a aclimatizării propriu-zise.
Criza de aclimatizare se manifestă prin:
• slăbirea animalelor chiar şi la un regim de întreţinere şi hrănire optim;
• stagnarea în creştere a tineretului;
• tulburări gastro-intestinale permanente;
• instalarea unor boli parazitare sau de alt gen;
• tulburări ale ciclului sexual la femele;
• azoospermie sau aspermie la masculi;
• produşi cu vitalitate scăzută;
• diminuarea producţiei.
Criza de aclimatizare poate fi sesizată şi prin modificarea altor indici ca urmare a
declanşării în organism, de către excitaţiile puternice neaşteptate produse de stressori, a unor
reacţii înlănţuite ce au drept consecinţă: schimbarea echilibrului hormonal şi al elementelor
sanguine, creşterea cantităţii de glucoză, proces numit stress sau sindrom general de adaptare.
Acest sindrom, descris de H. Selye, se desfăşoară în 3 stadii:
I. Reacţia la alarmă
Animalul supus acţiunii factorilor stressori se află în suferinţă şi îşi mobilizează toate
forţele de apărare pentru a se adapta la noile condiţii. Este perioada de criză de aclimatizare. În
această etapă excitaţiile factorilor stressori ajunse la hipotalamus declanşează secreţia de
neurohormoni care ajung prin intermediul curentului sangvin la hipofiză şi stimulează secreţia
de hormon adrenocorticotrop, care declanşează reacţii în lanţ.
Sunt activate suprarenalele care sporesc secreţia de cortizon şi corticosteron, hormoni ce
sunt implicaţi direct în procesul adaptării. Sub influenţa lor creşte nivelul glucozei în sânge şi
totodată rezistenţa organismului mărindu-i capacitatea de adaptare.
Reacţia de alarmă prezintă două faze:
➢ faza de şoc când animalul manifestă suferinţe evidente şi imediate, aflându-se în
criză;
➢ faza de contraşoc în care sunt mobilizate mecanismele de apărare ale organismului în
vederea revenirii la starea normală. Faza de contra şoc poate trece treptat fie în
stadiul de rezistenţă sau de epuizare.

II. Stadiul de rezistenţă

Reflectă completa adaptare la acţiunea agenţilor stressori, reprezentând de fapt reuşita
aclimatizării. Animalele depăşesc perioada de criză prin realizarea unui nou nivel metabolic de
lungă durată, chiar pentru toată viaţa, când se spune că s-a realizat o compensare, adică s-a
restabilit un echilibru între factorii stressori şi mecanismele de adaptare.
În situaţia în care factorii de stress sunt prea puternici, înving posibilităţile de reacţie a
organismului, se trece în stadiul de epuizare.
III. Stadiul de epuizare
Se caracterizează prin apariţia unor dezechilibre grave ce conduc în final, la pieirea
animalului.
Suprasolicitările de lungă durată produc reacţii mult mai intense din partea organismului,
hormonii suprarenali fiind în cantităţi mari şi persistenţi. La animalele sacrificate se constată
hiperplazia stratului cortical al suprarenalelor, atrofierea timusului, splinei, ganglionilor
limfatici, concomitent cu scăderea accentuată a eozinofilelor din sânge şi apariţia ulceraţiilor
stomacale şi intestinale.
 Rezistenţa organismului la acţiunea factorilor stressori depinde şi de modul de acţiune al
acestora. La acţiuni simultane, organismul depune cea mai mare rezistenţă primului stressor, în
schimb când acţiunea este cumulată efectele sunt diferite.
Aclimatizarea sau neaclimatizarea animalelor depinde de numeroşi factori, de
intensitatea lor acţională şi de rezistenţa organismelor. Grupele de animale care dispun de o bună
plasticitate, trec prin transformări adecvate noilor condiţii, fără să-şi modifice caracterele
morfoproductive.

2.2.5.3. Degenerarea raselor.

În condiţii mult diferenţiate şi vitrege de cele ale locului de provenienţă, modificările

suferite de animale sunt mult mai pronunţate, însuşirile acestora îndepărtându-se treptat de cele
caracteristice rasei din care fac parte, apărând în felul acesta fenomenul de degenerare.
Degenerarea poate cuprinde toţi indivizii transferaţi sau numai o parte din aceştia. Când
întregul efectiv transferat suferă aceste modificări se poate vorbi despre degenerarea rasei.
Fenomenul de degenerare afectează atât însuşirile economice cât şi caracterele biologice ale
animalului.
Astfel, din punct de vedere economic animalul îşi modifică însuşirile morfologice şi
productive situându-se sub valorile caracteristice rasei din care face parte. Frecvent tineretul are
energia de creştere redusă, iar la speciile multipare se înregistrează scăderea prolificităţii (Fig.
4).
Degenerarea biologică are urmări şi mai grave, soldându-se nu numai cu modificările de
natură morfologică şi productivă, ci şi cu afectarea funcţiilor de bază ale organismului.
Dintre semnele cele mai frecvente ale degenerării biologice pot fi amintite:
✓ gigantismul – dezvoltarea exagerată a capului şi picioarelor;
✓ embrionalismul – insuficienta dezvoltare a organismului;
✓ brahipodia – insuficienta dezvoltare a picioarelor;
✓ lipsa unor piese scheletice şi ale glandelor sexuale; apariţia monstruozităţilor şi a
altor anomalii (hidrocefalia, lipsa orificiului anal, a ochilor);
✓ apariţia capului mopsiform, ca urmare a tulburărilor funcţionale ale lobului anterior al
hipofizei.

Fig. 4. Efectul degenerării asupra fenotipului

 a) animal cu însuşiri caracteristice rasei;
b) animal degenerat.

Degenerarea biologică se manifestă frecvent prin slăbirea constituţiei, tulburări ale

funcţiei de reproducţie, sterilitate parţială sau totală, reducerea pronunţată a prolificităţii,
tulburări hormonale, mortalitate ridicată, scăderea vitalităţii, frecvenţa mare a bolilor parazitare,
reducerea capacităţii de valorificare a hranei.
Dacă, de obicei, degenerarea economică poate fi atenuată, ea fiind mai mult determinată
de condiţiile de mediu (alimentaţie, întreţinere), degenerarea biologică impune măsuri de
precauţie deoarece în apariţia ei sunt implicaţi numeroşi factori ereditari. Lipsa unei selecţii
riguroase, practicarea iraţională a consangvinităţii, neasigurarea condiţiilor de hrănire şi
întreţinere în perioada de creştere a tineretului, influenţa nefavorabilă a unor factori climatici de-
a lungul mai multor generaţii, sunt câteva din cauzele care sesizate şi înlăturate la timp pot
preîntâmpina urmările nefavorabile al degenerării indivizilor.
 ÎNSUŞIRILE INDIVIDUALE ALE ANIMALELOR

Însuşirile individuale care redau valoarea zoo-economică a animalelor sunt următoarele:

exteriorul, constituţia şi producţia. Ele sunt rezultatul interacţiunii dintre baza ereditară a
animalelor şi factorii de mediu întâlniţi în cursul dezvoltării lor ontogenetice,adică în timpul
parcurs de la stadiul de ou sau zigot şi până la stadiul de adult.

3.1 Exteriorul animalelor.

3.1.1 Definiţia şi importanţa exteriorului.

În zootehnie,exteriorul se foloseşte pentru aprecierea valorii biologice şi economice a

animalelor, precum şi pentru analiza exteriorului.
Prin exterior se înţelege totalitatea aspectelor referitoare la înfăţişarea corpului animal
(dimensiuni, formă, culoare), care servesc la aprecierea valorii zoo-economice a animalelor.
Preocupări în acest sens au fost încă din antichitate, când înscrierile lui Xenofon ("Cartea
despre cai" – 380 î.e.n.) şi Kimon ("Examinarea cailor" – 450 î.e.n.), au fost abordate probleme
legate de exteriorul animalelor.
În secolul al XIV-lea apar lucrările lui Abu-Bekr – la arabi şi Frederico Grisoni – la
italieni, în care sunt prezentate numeroase detalii referitoare la exteriorul cailor.
Termenul de exterior a fost folosit pentru prima dată de francezul Claude Bourgelat
(1768) iar ulterior de Guénot, Setegast, Duerst, etc., care au executat numeroase studii privind
legătura dintre exteriorul animalelor şi diferitele forme de producţii.
În general, practica a demonstrat că între exteriorul animal şi tipul său productiv există o
corelaţie mai mult sau mai puţin strânsă. Fără însă a absolutiza, se poate afirma că o anumită
conformaţie corporală descrie un anumit tip de producţie (de lapte, de carne, de viteză, etc.), iar
armonia dintre elementele de conformaţie exprimă, într-o oarecare măsură, potenţialul productiv
al animalelor.
În principiu, aplicabilitatea practică a studiului exteriorului, poate fi rezumată la
următoarele elemente:
✓ dă informaţii asupra dezvoltării corporale, conformaţiei şi tipului constituţional;
✓ furnizează date asupra procesului de creştere;
✓ ajută la stabilirea identităţii, vârstei şi rasei animalelor;
✓ exprimă frumuseţea şi defectuozitatea animalului precum şi viciile şi tarele, starea de
întreţinere şi sănătate.

3.1.2. Metode de apreciere a exteriorului.

Pentru aprecierea exteriorului la animale, în practică se folosesc 3 categorii de metode, şi

anume: somatoscopice, somatometrice şi somatografice.
Metodele somatoscopice, adică examinarea vizuală a exteriorului animalelor, constau în
aprecierea în staţiune, adică pe loc, de la distanţă şi aproape, palpând fiecare regiune pe ambele
părţi. După examinarea animalului în repaus se trece la examinarea lui în mers, pentru a
descoperi eventuale defecte, în această poziţie.
Somatoscopia se realizează prin metoda liberă şi metoda punctelor, iar în practica
zootehnică cea mai folosită fiind metoda punctelor. Ea prezintă un grad mai mare de
obiectivitate, fiind foarte des folosită în lucrările de bonitare la animalele de prăsilă din fermele
de producţie cât şi din fermele de selecţie.
 Metodele somatometrice, apreciază exteriorul animalelor pe bază de măsurători
corporale. Datele obţinute se exprimă prin valori absolute (kg, cm) sau prin valori relative sau
indici corporali, care se compară cu standardul rasei furnizând astfel indicaţii asupra modului în
care dezvoltarea corporală şi tipul morfo-productiv al animalului, se încadrează în parametrii
rasei respective.
Ca instrumentar se folosesc: zoometrul sau bastonul Lydtin – pentru măsurători de
dimensiuni mari, compasul Wilkens – pentru măsurători de dimensiuni mici, goniometrul –
pentru măsurarea unghiurilor formate de razele osoase, panglica – pentru măsurători de
perimetrie şi bascula sau cântarul – pentru determinarea greutăţii corporale.
Metodele somatografice permit aprecierea exteriorului fie prin analiza fotografiei
animalelor respective, fie prin notarea cu ajutorul unor semne convenţionale a calităţilor sau
defectelor, pe un dreptunghi (metoda dreptunghiulară) sau unui profil de animal (metoda
profilului).
Pa 14.10.13
3.1.3. Analiza exteriorului.
Reprezintă un criteriu de nelipsit cu ocazia lucrărilor de selecţie la animale dar şi în cazul
prezentărilor la concursuri sau a vânzărilor de animale cu origine necunoscută.
Examinarea exteriorului comportă 2 examene: unul analitic şi altul de ansamblu sau
sintetic.
A. Examenul analitic constă în aprecierea amănunţită a corpului animalelor care a fost
împărţit în 4 segmente mari: cap, gât, trunchi şi membre, iar acestea, la rândul lor, în mai multe
regiuni corporale.
Pentru efectuarea examenului analitic trebuie să se cunoască: delimitarea zootehnică a
regiunilor corporale, baza lor anatomică (oase, articulaţii, muşchi) şi criteriile de apreciere
(Fig.5). Acestea sunt prezentate detaliat în cadrul Îndrumătorului de lucrări practice.

Fig. 5 - Delimitarea regiunilor corporale pe specii

1-r. frunţii; 2-r. feţei; 3-r.oglinzii; 4-r. obrazului; 5-r. ochiului; 6-r.tâmplei; 7-r. coarnelor; 8-r.
urechilor; 9-r. gurii; 10-r. cefei; 11-r. parotidiană; 12-r. gâtului; 13-r. grebănului; 14-r. spinării; 15-r.
şalelor; 16-r. crupei; 17-r. abdominală; 18-r. pieptului; 19-r. cozii; 20-r. costală; 21-r. flancului; 22-r.
şoldului; 23-r. spetei; 24-r. braţului; 25-r. antebraţului; 26-r. genunchiului; 27-r. fluierului; 28-r.
gleznei; 29-r. chişiţei; 30-r. coloanei; 31-r. copitei; 32-r. coapsei; 33-r. fesei; 34-r. gambei; 35-r.
jaretului; 36-r. testiculară.

Criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale sunt:

❖ dimensiunile, forma, direcţia şi ataşarea, reprezintă principalele criterii de apreciere,
deoarece acestea indică, de fapt, dacă regiunea corporală corespunde tipului de conformaţie
urmărit şi implicit, funcţiei pe care o are de îndeplinit în ansamblu organismului animal.
Aprecierea regiunii corporale după aceste criterii se face diferit, în funcţie de tipul productiv
al animalelor (carne, lapte, muncă, etc.);
❖ bolile care pot fi exteriorizate la nivelul unor regiuni corporale, cum sunt: oftalmia - la ochi,
febra aftoasă – la buze, gurma cailor – în zona jgheabului maxilar, etc., depreciază valoarea
zoo-economică a animalelor;
❖ tarele sunt semne sau urme persistente, datorate unor afecţiuni localizate la nivelul pielii,
oaselor şi articulaţiilor, care pot deprecia valoarea zoo-economică a animalelor;
❖ frumuseţea redă, în zootehnie, aspectul corect al unor regiuni corporale, pentru buna
funcţionare a unui organ sau aparat. Ea poate fi absolută, când avantajează toate tipurile
productive de animale (aplomburile corecte ale membrelor) şi relativă, când avantajează
animalele dintr-un anumit tip productiv;
❖ defectuozitatea, este opusul frumuseţii zootehnice şi poate fi fizică sau psihică (năravuri,
vicii), ambele depreciind valoarea zoo-economică a animalelor;
❖ aplomburile sunt poziţii sau direcţii ale membrelor privite din faţă, din spate şi profil, în
raport cu o linie verticală (Fig. 6).
Animalele care au aplomb normal trebuie să aibă poziţia dreaptă şi paralelă, deoarece
aceasta le asigură o repartizare uniformă a greutăţii corpului, uşurinţă în mers şi o conformaţie
corporală corectă.

Fig. 6 - Aplomburile normale văzute din:

faţă (a); profil (b şi d ); spate ( c )

Deviaţia de la aplombul normal se consideră defect de aplomb, deoarece animalele sunt

nevoite să facă eforturi suplimentare pentru deplasare, fapt ce provoacă uzura timpurie a
articulaţiilor şi tendoanelor, depreciind valoarea zoo-economică a animalelor (Fig.7şi 8).
 B. Examenul de sinteză sau aprecierea de ansamblu se execută cu ajutorul criteriilor ce
privesc: dezvoltarea corporală, formatul corporal, tipul morfologic şi armonia de ansamblu.

d e

Fig. 7 Aplombul membrelor anterioare:

a - aplomb corect văzut din faţă şi din profil; b - aplomb larg dinainte; c - aplomb strâmt
dinainte; d - aplomb campat dinainte; e - aplomb sub el dinainte

Fig. 8 Aplombul membrelor posterioare:

a - aplomb corect văzut din profil şi dinapoi;

b - aplomb campat dinapoi;

c - aplomb subel dinapoi.

d - ,,coate de vacă" (în forma de X);

d - membre în ,,O".

Dezvoltarea corporală variază de la rasă la rasă, iar în cadrul raselor de la un individ la

altul.
 În funcţie de gradul de dezvoltare corporală, se deosebesc:
➢ rase elipometrice – sau cu talie mică, cum sunt: rasa poney, rasele de munte şi cele nordice –
la cai, rasele de lapte – la taurine, rasa Ţurcana – la ovine, rasele Alb mic şi Essex – la
porcine;
➢ rase eumetrice – sau cu talie mijlocie, în care intră: rasele cu talia între 150-160 cm la
cabaline, rasele mixte la taurine, rasa Ţigaie la ovine şi rasa Berk la porcine;
➢ rase hipermetrice – sau cu talie mare, din care fac parte: rasele cu peste 160 cm înălţime la
cai, rasele Simmenthal şi Bălţata românească la taurine, rasa Merinos de Palas la ovine şi
rasa Marele alb la porcine.
Pentru aprecierea dezvoltării corporale trebuie să se cunoască şi greutatea vie a
animalelor. În acest scop, ele se cântăresc iar valorile obţinute se compară cu standardul de
greutate al raselor respective.
Când din diferite motive, animalele nu se pot cântării, determinarea greutăţii corporale se
poate exprima prin calcule, folosind datele obţinute prin măsurarea unor regiuni corporale,
metoda numindu-se barimetrie.
După I. Angelescu, la taurine, determinarea greutăţii se poate realiza cu formula:
P  Dsc  2
G= t
100
în care: G = greutatea corporală;
Pt = perimetrul toracic (cm);
Dsc= distanţa de la spată la baza cozii (cm).
Prin această formulă greutatea corporală poate fi stabilită cu abateri ± 3 %, faţă de cea
determinată prin cântăriri.
Formatul corporal se apreciază după forma geometrică în care se încadrează profilul
corpului, stabilit pe baza indicelui corporal lateral, după relaţia:
i= lungimea oblică a trunchiului x 100 / înălţimea la grebăn

➢ Formatul înalt (a) când talia depăşeşte lungimea corpului (valoarea lui < 100);
➢ Formatul corporal pătrat (b) când talia este egală cu lungimea capului (valoarea indicelui =
100);
➢ Formatul dreptunghiular ( c ) când lungimea este mai mare decât talia (deci indicele >
Valoarea indicelui corporal variază în funcţie de rasă şi chiar aptitudine. La caii de
tracţiune grea indicele este 108-110, la caii de viteză Pur sânge englez este de 95, iar la caii
Arabi aproximativ 98-99 (Fig. 9).
Dacă se apreciază numai formatul corporal (trunchiul) se constată că acesta se înscrie în
forme geometrice diferite după caracterul productiv. La taurine, la vacile pentru lapte profilul
trunchiului este de trapez cu baza mare în spate, pe când la rasele pentru carne, acest profil este
dreptunghiular.

a
b
Figura 9 -
Profilul
trunchiului la
taurine:
a- trapezo
idal; b-
dreptu
nghiula
r.

Tipul morfologic se stabileşte pe baza examinării raporturilor dintre dimensiunile de

înălţime, lungime şi lărgime, corelate cu cele privind forma şi profilele diferitelor regiuni.
Astfel, se deosebesc trei tipuri morfologice şi anume:
➢ Tipul breviform sau breviliniu, caracterizat prin forme corporale scurte şi largi. Corespunde
formatului corporal dreptunghiular şi este întâlnit la rasele ce aparţin tipului productiv de
carne şi tracţiune grea (Fig. 10).
➢ Tipul mezomorf sau medioliniu, caracterizat prin forme corporale intermediare. Corespunde
formatului corporal pătrat şi este întâlnit la caii Arabi şi rasele mixte de taurine.
➢ Tipul dolicomorf sau longiliniu, caracterizat prin forme corporale lungi şi înguste.
Corespunde formatului corporal înalt şi se întâlneşte la caii de viteză Pur sânge englez.
a b

Figura 10- Tipuri morfologice:

a- brevimorf; b- dolicomorf.

Armonia de ansamblu
Corpul animal, privit ca un tot unitar, se prezintă diferit în privinţa armoniei de ansamblu
care este determinată de 3 elemente şi anume: calitatea regiunilor corporale, ataşarea lor şi
raportul dintre ele.
Ansamblul corporal ca şi formatul corporal, variază în funcţie de tipul productiv al
animalelor, astfel încât o caracteristică de ansamblu care poate constitui o frumuseţe pentru o
rasă, poate fi un defect pentru altă rasă.
În examinarea armoniei de ansamblu, o deosebită importanţă prezintă studiul
proporţiilor, care se bazează pe datele furnizate de măsurători. În general, pentru studiul
proporţiilor se apreciază: raporturile de înălţime, de lungime, de lărgime şi raporturile de
ansamblu.

3.1.4.Condiţia zootehnică.
Pentru o apreciere cât mai corectă a exteriorului, animalele trebuie să se găsească într-o
anumită condiţie zootehnică.
Prin condiţie zootehnică se înţelege aspectul general al unui animal reflectat prin starea
sa fiziologică şi de întreţinere, la un moment dat.
În practică, se cunosc următoarele feluri de condiţii zootehnice (Fig. 11):
 a b

c d

Fig. 11. Condiţia animalelor

a) de îngraşăre; b) de producţie;
c) de reproducţie; d) de extenuare; e) de expoziţie

❑ Condiţia de reproducţie se caracterizează la ambele sexe, printr-o stare de întreţinere bună,

vioiciune, vigurozitate şi apetit sexual pronunţat. Este dorită la animalele de prăsilă,
examinate după exterior.
❑ Condiţia de antrenament (sau de muncă) se exteriorizează la animale prin stare de întreţinere
bună, vioiciune, şi mai cu seamă prin tonus muscular ridicat, determinat de exerciţiul zilnic,
care le asigură o capacitate mare de efort. Se întâlneşte la caii de curse, la cei de dresaj şi la
toate animalele de muncă.
❑ Condiţia de îngrăşare este întâlnită la animalele destinate producţiei de carne. Datorită
alimentaţiei abundente şi a lipsei de mişcare, cerute de tehnologiile de îngrăşare, procesele
de asimilaţie întrec pe cele de dezasimilaţie. Ca urmare, au loc depuneri de grăsime
subcutanată cât şi internă, care determină forme pline şi rotunjite.
❑ Condiţia de extenuare (sau "mizerie fiziologică") este opusă îngrăşării şi se datorează lipsei
alimentaţiei sau a alimentaţiei deficitare, cantitativă şi calitativă, întreţinerii
 necorespunzătoare şi exploatării neraţionale a animalelor. Ea se exteriorizează printr-o
musculatură slab dezvoltată, unghiuri osoase şi apofize spinoase proeminente şi o înfăţişare
de ansamblu ce denotă o stare de istovire. Astfel de animale nu pot fi supuse examenului de
exterior deoarece se obţin rezultate eronate.
❑ Condiţia de expoziţie se caracterizează printr-o uşoare îngrăşare a animalelor, care pune în
evidenţă forme corporale pline, cu aspect plăcut.

3.2. Constituţia animalelor.

3.2.1. Definiţia şi importanţa constituţiei.

După Al. Furtunescu, 1965, prin constituţie se înţelege totalitatea aspectelor morfologice,
structurale şi de funcţionare care condiţionează tipul productiv şi capacitatea de producţie a unui
animal, precum şi puterea lui de rezistenţă la factorii nefavorabili de mediu.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul "constituţie" provine de la verbul latin –
constituer-, care înseamnă a alcătui, a compune, a forma din părţi un întreg.
Inspirându-se din ştiinţele medicale (unde Hipocrat a menţionat-o în anii 480-308 î.e.n.),
zootehniştii au preluat-o, iar în cadrul ei au inclus şi caracterul producţiilor economice.
Importanţa constituţiei constă în aceea că, oferă indicaţii asupra:
 stării fizice generale a corpului animal;
 gradului de rezistenţă la variaţia factorilor de mediu şi la agenţii patogeni;
 tipul şi nivelul productiv al animalului.

3.2.2. Elementele care redau aspectul constituţiei.

Cercetările şi observaţiile efectuate de numeroşi oameni de ştiinţă, au concluzionat că
aspectul constituţiei este determinat de o serie de elemente, care pentru uşurinţa studiului, se
grupează în: habitus,complexion şi temperament.
Habitusul (sau forma exterioară) se referă la particularităţile conformaţiei corporale,
scheletului, pielii, producţiilor piloase şi ale ţesutului subcutanat, care sunt corelate cu un anumit
tip de activitate funcţională a organismului, deci cu tipul de constituţie al animalelor.
U. Duerst, distinge 2 tipuri fiziologice extreme: respitator – caracterizat prin procese
oxidative ridicate, care corespunde constituţiei fine şi digestiv – caracterizat prin procese
oxidative de intensitate redusă, care corespunde constituţiei robuste (Fig. 12).
a b

Figura 12- Tipuri constituţional -fiziologice :

b-tipul respirator:a- tipul digestiv
 În practica zootehnică, s-a constatat că între aceste 2 tipuri principale, există şi tipuri
intermediare, ca: respiratoro-digestiv sau digestivo-respirator.
Complexionul (interiorul) presupune ansamblul particularităţilor anatomice şi biochimice
care determină macro şi microstructura părţilor componente ale corpului animal (ţesuturi,
organe, aparate, etc.).
Obiectivele principale ale complexionului sunt: pielea, părul, aparatele cardio-vascular,
respirator, digestiv şi mamar, precum şi glandele cu secreţie internă.
Pielea prezintă diferenţe structurale esenţiale în raport cu tipul fiziologic şi de constituţie.
De exemplu, taurinele aparţinând tipului respirator au pielea mai subţire, mai densă şi mai
elastică, decât cele de tip digestiv.
Părul depinde de particularităţile pielii. Astfel, pielea bogat vascularizată, caracteristică
animalelor de tip fiziologic respirator, produce un păr mai lucios, mai des şi cu canal medular
evident. La animalele de tip digestiv, părul este mai rar şi lipsit de canal medular.
Aparatul cardio-vascular furnizează informaţii asupra tipului fiziologic şi de constituţie al
animalelor prin cantitatea, compoziţia chimică şi proprietăţile lui. De exemplu, cantitatea de
sânge, exprimată în procente faţă de greutatea corporală, este mai mare cu aproximativ 6 % la
vacile de lapte (tip fiziologic respirator şi constituţie fină), decât la vacile de carne (tip fiziologic
digestiv şi constituţie robust-afânată). La caii Pur sânge englez, sângele este mai bogat în
substanţă uscată (21,4 %) decât cei din rasele grele (18,3 %). Totodată, la caii de viteză sângele
este mai bogat în eritrocite şi hemoglobină, comparativ cu cei de muncă.
Aparatul respirator este alcătuit din pulmoni cu alveole mai mici şi mai numeroase, la
animalele de tip fiziologic respirator, fapt care asigură o suprafaţă mai mare de schimb pentru
gaze şi implicit procese oxidative mai intense.
Aparatul digestiv este mai dezvoltat, în raport cu greutatea, la animalele de tip fiziologic
respirator, decât la cele de tip fiziologic digestiv.
Aparatul mamar are o structură histologică diferită în funcţie de tipul fiziologic al
animalului. Astfel, la rasele de lapte (tip fiziologic respirator şi constituţie fină), ugerul este mai
bogat în ţesut glandular (aproximativ 80 %), iar alveolele galactofore au lumenul mai mare (104
microni), decât la rasele de carne (tip fiziologic digestiv şi constituţie robustă).
Glandele cu secreţie internă, îndeosebi glanda tiroidă are un rol important în desfăşurarea
proceselor oxidative din organism şi deci asupra tipului fiziologic şi constituţiei.
Temperamentul exprimă modul de reacţie al animalelor la diferiţi excitanţi externi sau
interni.
După U. Duerst, temperamentul animalelor poate fi:
 hipersensibil (foarte vioi), se caracterizează prin excitaţie foarte puternică şi inhibiţie slabă;
 sensibil (vioi), se întâlneşte la animalele "focoase" cu sensibilitate şi vioiciune bune;
 mezosensibil (liniştit), este caracteristic animalelor blânde cu sensibilitate şi vioiciune
moderată. Ar corespunde tipului flegmatic, la om.
 hiposensibil (limfatic), este caracteristic animalelor cu sensibilitate şi vioiciune reduse.
Rasele uşoare, de lapte, ouă, lână, viteză au, în general, temperamentul hipersensibil şi
sensibil, iar cele grele un temperament mezosensibil sau hiposensibil.

3.2.3.Tipurile de constituţie.

Ca rezultat al elementelor studiate, habitus, complexion şi temperament, se disting 4

tipuri de constituţie: fină, robustă, grosolană şi debilă.
G. K. Constantinescu, împărţea constituţia în tipuri: dorite şi nedorite. În grupa tipurilor
de constituţie dorite (normale) se încadrează constituţia fină şi robustă, cu subtipurile robustă-
compactă şi robustă-afânată, iar ca tipuri nedorite, constituţiile debilă şi grosolană (Fig.13).
Constituţia fină este caracteristică animalelor de tip fiziologic respirator, cu exterior
uscăţiv şi temperament vioi.
Tipul morfologic este dolicomorf, capul este mic, gâtul lung şi subţire, trunchiul cu
unghiuri osoase proeminente, membrele sunt înalte, copitele mici şi tari. Scheletul este fin, dar
rezistent, musculatura puţin dezvoltată, pielea suplă, subţire şi deasă, săracă în ţesut conjunctiv
subcutanat, cu păr scurt, lucios şi fin. Formatul trunchiului este trapez cu baza mare înapoi.
Se întâlneşte la rasele de lapte, de ouă şi de viteză.
Constituţia robustă prezintă 2 subtipuri:
✓ Subtipul robust – compact, se întâlneşte la animalele de tip fiziologic respiratoro-digestiv, cu
temperament vioi şi producţii mixte. Ele aparţin tipului morfologic mezomorf, capul şi gâtul
sunt potrivit de mari, trunchiul bine proporţionat, scheletul şi musculatura sunt dezvoltate,
membrele au osatura densă, părul relativ fin şi lucios.
✓ Subtipul robust – afânat, este propriu animalelor de tip digestiv, cu temperament liniştit,
specializate pentru producţia de carne, grăsime sau muncă. Se caracterizează prin cap şi gât
scurte, trunchi larg şi adânc, cu schelet relativ fin şi mai puţin dens, membrele sunt scurte şi
puternice, pielea ceva mai groasă acoperită cu păr lung şi fin.
Constituţia debilă, constituie forma exagerată, în sens negativ, a constituţiei fine.
Animalele din acest tip au capul mic, gâtul foarte subţire, trunchiul slab dezvoltat, oase subţiri şi
fragile, musculatura slab dezvoltată, pielea exagerat de subţire şi cu producţii piloase suprafine.
Fecunditatea, vitalitatea, rezistenţa organică şi prolificitatea sunt foarte scăzute.
Temperamentul este nervos la unele animale sau limfatic la altele.
Constituţia grosolană, reprezintă exagerarea negativă a constituţiei robuste. Ea descrie
animale cu cap mare, gros şi lung, gât foarte gros, trunchi masiv, oase groase dar friabile,
musculatură dezvoltată, dar lipsită de tonus muscular, membre lungi, pielea groasă cu păr des şi
aspru. Temperamentul este limfatic iar însuşirile biologice sunt scăzute.

b
 c

Fig. 13. Tipurile constitutional-morfologice: a) constituţia fină,

b) constituţia robustă, c) constituţia robust-compactă

e
 f

Fig. 13. Tipurile constitutional-morfologice (continuare) d) constituţia

robust-afânată, e) constituţia debilă, f) constitutia grosolană

3.2.4. Slăbirea constituţiei.

Deseori, practica zootehnică este confruntată cu slăbirea constituţiei animalelor. Ea

conduce la scăderea accentuată a producţiilor, provocând pagube foarte mari acestei ramuri a
agriculturii. Consecinţele ei sunt agravate de faptul că se compromit nu numai animalele din
generaţia respectivă, ci şi produşii lor, deoarece slăbirea constituţiei este o însuşire ereditară.
Cauzele slăbirii constituţiei sunt numeroase, însă cele mai importante se referă la:
➢ lipsa selecţiei sau selecţionarea greşită a animalelor de reproducţie;
➢ împerecheri neraţionale, mai cu seamă consangvine, timp îndelungat;
➢ efectuarea selecţiei unidirecţionale;
➢ condiţii precare de întreţinere a tineretului animal şi a adulţilor (adăposturi reci, întunecoase,
neventilate, etc.);
➢ alimentaţia carentă, sub raport cantitativ şi calitativ, îndeosebi a tineretului;
➢ introducerea la reproducţie prea devreme a tineretului;
➢ folosirea îndelungată a animalelor la lucrări agricole, ce depăşesc capacitatea lor de efort.
Semnele slăbirii constituţiei pot să apară izolat, la început manifestându-se numai la
nivelul unui organ sau a unei regiuni corporale, iar apoi la nivelul întregului corp animal. Dacă
aceste modificări nu sunt sesizate la timp şi nu se iau măsurile necesare, ele se manifestă din ce
în ce mai des, la generaţiile următoare, prin defecte de constituţie foarte greu de corectat.
Mijloacele de prevenire a slăbirii constituţiei, constau în înlăturarea cauzelor, care în
general se bazează pe:
➢ asigurarea condiţiilor optime de hrănire şi întreţinere;
➢ selecţia atentă a reproducătorilor;
➢ potrivirea fenotipică şi genotipică a împerecherilor;
➢ exploatarea raţională a animalelor tinere şi adulte, în limitele tipului productiv şi ale
capacităţii lor de efort.

3.3. Producţiile animalelor.

Dintre însuşirile şi caracteristicile animalelor, producţiile au înregistrat după domesticire

cele mai ample şi profunde modificări, ele constituind însăşi scopul şi raţiunea creşterii
animalelor. În consecinţă, animalele domestice de astăzi se deosebesc substanţial de formele
sălbatice în primul rând prin producţiile şi productivitatea lor.
 Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate, sisteme şi organe a căror
activitate a fost intensificată ca urmare a acţiunii conştiente a omului după domesticire. Prin
selecţie, hrănire, adăpostire, gimnastică funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat
asupra animalelor influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale ale organismului
în direcţia dorită, respectiv a intereselor lui economice.
Elaborarea producţiilor animale este deosebit de complexă, ea nu depinde numai de
funcţia unui organ ci de starea fiziologică şi funcţionalitatea întregului organism, elemente care
se află sub influenţa unui număr mare de factori interni (genetici) şi externi (de mediu) ce pot
avea efecte favorabile sau defavorabile. Ca urmare, pentru obţinerea unor producţii cantitative şi
calitative ridicate trebuie cunoscute atât elementele structurale şi mecanismele fiziologice care
stau la baza elaborării fiecărei producţii, cât şi factorii de influenţă a acestora.
În realizarea producţiei animale se disting mai multe trepte. Astfel, în primul rând
producţia fiecărui animal are un anumit potenţial genetic productiv sau capacitate productivă
potenţială, determinată de genotip şi interacţiunile genice din baza ereditară a acestuia rezultată
în urma procesului de fecundare. În al doilea rând genotipul rezultat se materializează în funcţie
de condiţiile asigurate individului în perioada de creştere şi dezvoltare şi se concretizează sub
forma unui anumit potenţial fenotipic productiv. În al treilea rând din potenţialul fenotipic
format, respectiv din capacitatea productivă reală ce caracterizează animalul adult se obţine
numai o anumită parte, în funcţie de condiţiile de hrănire, îngrijire şi exploatare asigurate în
cursul vieţii productive. Aceasta reprezintă în fapt producţia reală a animalului.
Aspectele menţionate conduc la concluzia că pentru sporirea producţiei animale trebuie
să se acţioneze deopotrivă atât asupra bazei ereditare prin selecţie şi dirijarea împerecherilor, cât
şi asupra condiţiilor de mediu asigurate în perioada de creştere şi în cursul exploatării.
În general, la ora actuală capacitatea productivă potenţială sau potenţialul genetic al
raselor este exploatat doar în proporţie de 50-75 %.
Capacitatea productivă, având la bază interrelaţia genotip-mediu, prezintă la animale o
paletă foarte largă de aspecte. Aceasta diferă de la o specie la alta, de la o rasă la alta şi de la un
individ la altul. Chiar la acelaşi individ capacitatea productivă se modifică pe parcursul vieţii,
având o evoluţie caracteristică. De pildă, producţia de lapte pe măsura înaintării în vârstă are o
evoluţie ascendentă, atinge un plafon maxim, după care are o evoluţie descendentă. Vârsta de
realizare a producţiei maxime este strâns legată de precocitatea rasei sau a individului.
Potenţialul productiv şi gradul de valorificare a acestuia se corelează direct cu
productivitatea animalelor, aceasta reprezentând un important indicator economic. Obiectivul
urmărit în exploatarea animalelor este realizarea unor producţii din ce în ce mai mari în limitele
unor parametrii economici favorabili. Rezultă, deci, că exprimarea producţiei pe cap de animal
(producţia de lapte pe vacă furajată, producţia de ouă pe găină ouătoare, producţia de lână pe
oaie tunsă) exprimă numai productivitatea biologică nu şi cea economică care include şi
consumul specific (unităţi nutritive sau kg furaj pe unitatea de produs) sau costul produsului. De
pildă, două grupe de găini din rase diferite pot produce acelaşi număr de ouă însă cu un consum
specific diferit. Astfel, hibrizii de găini pentru ouă consumă la aceeaşi producţie de masă ou cu
15-30 % mai puţin furaj decât rasele mixte de găini.
Pe lângă consumul specific în aprecierea productivităţii prezintă interes şi alţi indici ca:
indicii producţiei relative, randamentul valoric, productivitatea muncii.
Indicele producţiei relative reprezintă cantitatea de produs pe unitatea de masă corporală
(kg lapte/kg masă corporală, kg ouă/kg masă corporală, etc.). Acest indice variază la vacile de
lapte între 5:1 şi 10:1, având valori mai ridicate la rasele specializate pentru lapte. Aspectul
economic rezidă din faptul că, la o valoare mare a indicelui consumul pentru funcţiile vitale
deţine o pondere mai scăzută din consumul specific.
Randamentul valoric exprimă valoarea economică a producţiei realizate raportată la
cheltuielile de producţie. El reprezintă un important indicator economic deoarece exprimă
rentabilitatea producţiei.
Productivitatea muncii exprimă valoarea producţiei realizată de om în unitatea de timp
(oră, zi, lună, trimestru, an). Ea depinde în principal de potenţialul productiv al animalelor şi de
tehnologiile aplicate.
 Cantitatea şi calitatea produselor obţinute de la animalele domestice şi îndeosebi
eficienţa economică a producţiei sunt condiţionate de o serie de însuşiri biologice care au o
legătură directă cu o anume producţie dar care privesc organismul animal în ansamblul său şi îi
favorizează producţia indiferent de felul ei.
Principalele producţii ce se obţin din exploatarea animalelor sunt: carnea, laptele, ouăle,
lâna, pielicelele, munca, etc. (tabelul 7).
Exprimarea producţiei se face atât pe individ prin controlul individual, cât şi pe grupe de
indivizi şi ferme prin controlul global.

Tabelul 7

Producţiile furnizate de animalele domestice

Specia Producţiile
Bovină Lapte, carne, piele, muncă, dejecţii
Cabalină Muncă, agrement, sport, tracţiune, carne, piele, păr, dejecţii
Ovină Carne, lapte, lână, pielicele, blănuri, dejecţii
Caprină Lapte, carne, păr, piele, dejecţii
Porcină Carne, grăsime, piele, dejecţii
Aviară Ouă, carne, pene, grăsime, dejecţii
Albine Miere, polen, ceară, lăptişor, propolis, venin

Producţia individuală este dată de cantitatea şi calitatea produsului realizat de un animal

într-o perioadă dată de timp: zi, lună, an sau pe întreaga viaţă economică.
Producţia globală este dată de producţia animalelor dintr-o fermă sau zonă şi este
influenţată de densitatea animalelor la 100 ha suprafaţă agricolă, de nivelul producţiei
individuale şi de sistemul şi tehnica de exploatare a animalelor. În acest caz se foloseşte ca
indicator tehnico-economic producţia medie pe cap de animal furajat care se obţine prin
raportarea producţiei de lapte, carne, ouă, lână, etc. la numărul de animale furajate, indiferent
dacă acestea au produs sau nu în perioada de timp la care se referă producţia.

3.3.1. Însuşirile biologice generale care influenţează producţia

animalelor.
Producţia animalelor este influenţată de factori genetici şi de mediu. Prin acţiunea
conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic, prin mijloacele specifice
ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod evident anumite
însuşiri biologice, care, în mod direct sau indirect, influenţează producţia şi productivitatea
acestora.
Dintre însuşirile generale care influenţează producţiile animale trebuie menţionate în
primul rând constituţia şi exteriorul, care se află într-o strânsă legătură cu producţia şi
productivitatea animalelor. Constituţia şi exteriorul trebuie analizate atât din punct de vedere al
corectitudinii conformaţiei corporale cât şi sub raportul armoniei şi concordanţei între tipul de
conformaţie, constituţie şi direcţia de exploatare sau producţia animalului. Armonia dintre
acestea evidenţiază o dezvoltare şi funcţionare corespunzătoare a organelor şi părţilor
constitutive ale organismului ce sunt implicate în mod direct sau indirect în elaborarea
producţiei respective.
Din cadrul însuşirilor biologice generale care influenţează producţia şi productivitatea
animalelor mai fac parte:
➢ precocitatea;
➢ prolificitatea;
➢ capacitatea de conversie a hranei;
 ➢ longevitatea;
➢ rezistenţa,
➢ starea de sănătate.
Precocitatea reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un timp mai scurt
valoarea caracteristică a rasei pentru un caracter, funcţie sau însuşire. Ea se poate referi la timpul
necesar pentru atingerea maturităţii sexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive.
Precocitatea are o importanţă deosebită pentru toate producţiile, întrucât ea condiţionează
eficienţa economică a exploatării animalelor. Vârsta de intrare în producţie şi de atingere a
maturităţii productive influenţează volumul cheltuielilor neproductive şi implicit economicitatea
producţiei respective. În general taurinele, porcinele, ovinele şi păsările pentru carne, precum şi
cabalinele de tracţiune grea, ajung la maturitatea sexuală, corporală şi economică mai devreme
decât rasele mixte sau specializate în alte direcţii. Însă se pot întâlni şi cazuri în care unele rase
specializate pentru alte producţii (lapte, ouă) pot manifesta un anumit grad de precocitate,
devenind apte pentru folosirea în scopuri economice la o vârstă mai mică.
Uneori precocitatea somatică şi productivă sunt însoţite şi de precocitatea reproductivă
(taurine, ovine, suine de carne şi cai de tracţiune grea). Alteori însă, precocitatea reproductivă
poate să nu fie însoţită de precocitatea somatică situaţie întâlnită la rasele de taurine şi ovine
specializate pentru producţia de lapte şi la găinile pentru ouă la care procesul de creştere se
continuă multă vreme, după instalarea maturităţii sexuale.
Precocitatea, caracteristică raselor ameliorate este consecinţa directă a intervenţiei
omului prin selecţia aplicată pe parcursul timpului şi prin hrănirea constantă a tineretului cu raţii
bogate în proteină ce au influenţat în mod favorabil componenta anabolică a metabolismului.
Deşi instinctul genezic apare, de regulă, mai devreme de atingerea dezvoltării corporale
optime pentru reproducţie, nu este indicată forţarea precocităţii reproductive, deoarece poate
afecta negativ creşterea, constituţia, rezistenţa, nivelul producţiei şi longevitatea productivă.
Prolificitatea reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare de a da naştere la un
număr mai mare de produşi la o fătare sau într-o perioadă determinată de timp (an). Termenul a
fost adoptat şi la speciile unipare.
Prolificitatea se exprimă în valori absolute şi în valori relative (număr de produşi la 100
femele anual) la speciile unipare.
Această însuşire biologică influenţează, la speciile multipare, productivitatea animalelor,
întrucât femelele ce produc mai mulţi produşi la o fătare sau într-o perioadă de timp (an) sunt
mai productive.
Prolificitatea depinde pe de o parte de numărul de produşi obţinuţi la o fătare, iar pe de
altă parte de durata ciclului de reproducţie. Numărul de produşi obţinuţi la o fătare depinde de
funcţionalitatea sferei genitale, respectiv de numărul de foliculi ovarieni ce ajung la maturitate,
de numărul de ovule fecundate şi de numărul de embrioni ce se pierd prin atrofiere şi resorbţie,
în timpul gestaţiei. Numărul de ovule fecundate depinde la rândul său de momentul însămânţării
femelei, precum şi de cantitatea şi calitatea spermei masculilor.
Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază în limite foarte largi
atât în raport cu rasa şi individul, cât mai ales sub influenţa condiţiilor de mediu.
La porcine prolificitatea este ridicată, aceasta însă variază în funcţie de rasă. Astfel,
Marele alb este o rasă prolifică, producând 10-12 purcei la o fătare, în timp ce Mangaliţa este o
rasă mai puţin prolifică, cu 5-7 purcei la o fătare.
Din cadrul speciilor cu o importanţă economică mai mare, taurinele, ovinele şi cabalinele
sunt, în general, unipare. La cabaline şi taurine fătările gemelare nu sunt dorite, în schimb la
ovine acestea constituie un avantaj economic, urmărindu-se în procesul de ameliorare creşterea
prolificităţii prin selecţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere.
La ovine prolificitatea se exprimă în procente şi reprezintă numărul de miei obţinuţi la
100 de fătări. Aceasta este de 106-108 % la rasa Ţurcană, 105-114 % la rasa Ţigaie, 125-140 %
la Merinos de Palas şi de 180-225 % la rasa Friză.
Capacitatea de conversie a hranei reprezintă însuşirea organismului de a valorifica mai
bine principii nutritivi din raţie pentru creştere sau pentru elaborarea diferitelor producţii. Ea se
exprimă prin consumul specific, respectiv U.N./unitate produs (kg masă corporală, kg lapte, kg
masă ou, kg lână, etc.). Cu cât un animal sau o rasă valorifică mai complet hrana ingerată şi va
consuma o cantitate mai mică pe unitate produs, cu atât va fi mai productivă şi economică,
deoarece hrana are, în general, o pondere de peste 50 % în preţul de cost al produsului.
În determinarea capacităţii de conversie a hranei intervin mai mulţi factori. În primul
rând aceasta este condiţionată de gradul de dezvoltare, structura şi intensitatea funcţională a
tubului digestiv. Astfel, comparativ cu rasa Mangaliţa la rasa Marele alb care are o capacitate de
conversie mai mare, lungimea intestinului subţire are o pondere mai mare din lungimea totală a
intestinului (53 % faţă de 48,8 %), numărul vilozităţilor intestinale şi lungimea acestora este
mai mare asigurând o suprafaţă de absorbţie mărită.
Pe lângă elementele menţionate, la rumegătoare capacitatea de conversie a hranei este
influenţată şi de microflora şi microfauna rumenală. Un rol important în capacitatea de conversie
revine şi metabolismului intermediar respectiv măsurii în care substanţele asimilate sunt dirijate
spre realizarea producţiei sau spre alte activităţi. De pildă, consumul specific ridicat întâlnit la
rasele primitive se datorează nu numai capacităţii mai reduse de asimilare ci şi faptului că o bună
parte din substanţele asimilate sunt folosite pentru alte activităţi, îndeosebi pentru mişcare.
Capacitatea de conversie a hranei poate fi influenţată prin gimnastica funcţională a
tubului digestiv, precum şi prin structura raţiei şi echilibrul acesteia în principi nutritivi.
Longevitatea reprezintă durata propriu-zisă a vieţii, însă din punct de vedere zootehnic
exprimă vârsta până la care animalele sunt exploatate în mod economic.
Durata longevităţii economice interesează mai mult speciile a căror producţie se extinde
pe o perioadă mai îndelungată de timp (lapte, lână, muncă). La porcine şi păsări, longevitatea nu
interesează prea mult deoarece producţia urmărită (carne, ouă) se obţine într-o perioadă mai
scurtă de timp.
Longevitatea biologică şi productivă (economică) a principalelor specii de animale
domestice este redată în tabelul 8.

Tabelul 8

Durata medie de viaţă şi de exploatare a principalelor

specii de fermă

Specia şi Durata vieţii Durata perioadei Durata exploatării

sexul (ani) de creştere (ani) medie (ani) maximă (ani)
Tauri 20 – 25 5–6 5–6 8 – 10
Vaci 20 – 25 4–5 5 – 10 12 – 15
Armăsari 25 – 40 5–7 14 – 16 20
Iepe 25 – 40 5–7 16 – 20 26
Berbeci 12 – 15 2–3 4–5 8
Oi 12 – 15 2–3 5–6 8 – 10
Ţapi 12 – 20 2–3 5–6 8
Capre 12 – 20 2–3 6–8 10
Vieri 15 – 20 2–3 3–4 5–6
Scroafe 15 – 20 2–3 4–6 10
Cocoşi 5–8 0,5 – 0,6 1–2 4–5
Găini 4-7 0,5 – 0,6 1- 1,5 2–3

După cum se poate observa longevitatea variază mult în raport cu specia, iar în cadrul
speciei, în raport cu rasa şi individul. În afara acestor factori de ordin genetic, longevitatea şi mai
ales durata de exploatare a animalelor este mult influenţată de condiţiile asigurate în perioada de
creştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate în perioada de exploatare.
La aprecierea longevităţii productive trebuie luată în considerare şi precocitatea care
influenţează în mod direct vârsta intrării în producţie. Deci, cu cât animalul intră în producţie
mai devreme (necesită cheltuieli neproductive mai mici) şi realizează producţii economice o
perioadă de timp mai îndelungată, cu atât este mai rentabil.
Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă o însuşire biologică
generală cu un pregnant caracter individual. Ea, însă, priveşte nu numai individul ci şi rasele,
fiind în mare măsură legată de gradul de ameliorare. Indiferent de specie, rasele primitive sunt
mai rezistente la agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât rasele perfecţionate. Animalele
din rasele locale, chiar în condiţii mai puţin corespunzătoare de întreţinere şi îngrijire, nu se
resimt în aceeaşi măsură ca animalele ameliorate. Observaţiile şi cercetările efectuate au
evidenţiat faptul că la animalele specializate exclusiv în direcţia unei producţii, rezistenţa
organismului este mai slabă.
S-a evidenţiat totodată rolul deosebit pe care hormonii corticosteroizi îl au în procesele
de apărare şi adaptare, acreditându-se ideea că rezistenţa organismului este determinată de
capacitatea de reacţie a axului hipofizo-corticosuprarenal. Weirich H.A. (1960), Wille S. (1965)
şi Furtunescu Al. (1965) au constatat la diferite specii de animale existenţa unei variabilităţi a
capacităţii funcţionale a axului hipofizo-corticosuprarenal în raport cu rasa şi dezvoltarea
corporală, cu tipul morfofiziologic şi capacitatea productivă, cu sistemul de hrănire şi îngrijire.
Rezistenţa animalelor, dependentă în mare măsură de gradul de ameliorare, este
determinată şi de condiţiile asigurate acestora în perioada de creştere. Practica a confirmat faptul
că animalele cu producţii ridicate, crescute în perioada de dezvoltare în condiţii de "călire" au
avut atât producţii ridicate cât şi o rezistenţă mai mare. Totodată, hrănirea necorespunzătoare,
lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc., determină o slăbire a rezistenţei animalelor
atât faţă de agenţii patogeni cât şi faţă de condiţiile vitrege de mediu, determinând în cele din
urmă scăderea producţiei şi productivităţii animalelor.
În vederea creşterii rezistenţei se impune printre altele:
✓ prevenirea bolilor;
✓ asigurarea unei alimentaţii raţionale;
✓ armonizarea condiţiilor de microclimat cu cerinţele biologice;
✓ acţiuni de "călire" a tineretului;
✓ înlăturarea de la reproducţie a indivizilor cu constituţie debilă.
Sănătatea deşi nu constituie propriu-zis o însuşire biologică, ea condiţionează
exteriorizarea capacităţii productive a animalelor. Ea este determinată pe de o parte de rezistenţa
animalului, iar pe de altă parte, şi în cea mai mare măsură, de condiţiile de hrănire, adăpostire şi
îngrijire asigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare.
Animalele bolnave au diminuată producţia în raport cu gravitatea şi durata bolii,
impunându-se în unele cazuri scoaterea lor din efectiv, fapt ce grevează asupra rentabilităţii
fermei.

3.3.2. Producţia de lapte.

Rezultat al activităţii glandei mamare (Fig.14), secreţia lactată este caracteristică
femelelor din clasa mamiferelor. Laptele prin compoziţia lui complexă asigură toate elementele
necesare produsului de concepţie (noilor născuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată
unul din cele mai importante produse de origine animală. Fiind un aliment complet, uşor
asimilabil şi cu o ridicată valoare biologică, laptele ocupă un rol deosebit de important în
alimentaţia omului, îndeosebi în hrana copiilor, a vârstnicilor, a bolnavilor şi ca antidot pentru
muncitorii din anumite ramuri industriale. În consumul uman la noi în ţară intră în primul rând
laptele de taurine şi cu o pondere mai scăzută cel de ovine, bubaline şi caprine.
Având influenţă hotărâtoare asupra creşterii tineretului în primele luni de viaţă, producţia
de lapte trebuie urmărită şi ameliorată la toate speciile de mamifere domestice. O analiză
amănunţită a laptelui, arată că la vacă el conţine peste 100 de substanţe hrănitoare necesare
omului. În compoziţia sa se găsesc peste 20 aminoacizi, aproximativ 25 vitamine şi peste 45

elemente minerale. Se apreciază că pentru formarea unui litru de lapte este necesar ca prin
glanda

Fig. 14. Structura glandei mamare (prelucrare dupa mai multi autori)

I. Sectiune sagitală
A. Elementele stromei conjunctive adipoase
1) artera ; 2) nervi; 3) vena ; 4) ganglion limfatic :
5) vase limfatice ; 6) pielea
B. Elementele ţesutului secretor

III

7) canale galactofore ; 8) sinusul galactofor;

9) sinusul mamelonar;
10) sfincterul mamelonului (canalul papilar)
II. Lobul glandular
1) lobul; 2) canal lobular; 3) canal galactofor.
 III. Alveola glandulara
1) arteră ; 2) celule mioepioteliale ; 3) canalul lui Boll:
4) canal galactofor intralobular ; 5) vena ; 6) celule epiteliale secretoare ;
7) capilare sanguine.

mamară să treacă 150-300 l sânge.

În primele zile după fătare, laptele are o compoziţie chimică diferită de laptele obişnuit şi
se numeşte colostru. El este de 3-4 ori mai bogat în substanţe nutritive, mai vâscos şi are culoare
galbenă (tabelul 9). Conţine gamaglobuline (anticorpi) şi de aceea este un aliment obligatoriu şi
indispensabil în hrana nou-născuţilor.

Tabelul 9

Compoziţia laptelui la diferite specii de animale

Specia Componenţii din lapte (%) Intensita

S.U. Grăsi Lacto Ca Alte Total tea de
me ză zeina proteine proteine creştere*
(zile)
Vacă 12,9 3,8 4,8 2,9 0,7 3,6 70
Bivoliţă 18,8 7,5 5,3 - - 4,3 -
Capră 12,8 4,1 4,2 2,0 0,8 3,7 22
Oaie 16,8 6,2 4,3 4,3 1,1 1,4 15
Iapă 10,7 1,6 6,1 1,6 0,9 2,5 60
Măgăriţă 9,9 1,4 6,2 1,6 - 1,8 -
Scroafă 17,4 7,0 4,0 - 1,7 5,5 14
Iepuroaică 32,2 16,0 2,0 11,2 0,8 12,0 6

Numărul de zile necesar ca produşii să-şi dubleze greutatea vie de la naştere.

*

Durata şi evoluţia lactaţiei

Secreţia laptelui se declanşează înainte sau imediat după fătare şi este determinată de
hormonii hipofizari (prolactina, somatotropina, adrenocorticotropina, etc.).
Intervalul de timp scurs de la fătare şi până la încetarea secreţiei laptelui (înţărcare) se
numeşte perioadă de lactaţie.
Durata acesteia este diferită pe specii, astfel: 10 luni – la vacă, 7-8 luni – la bivoliţă, 9
luni – la iapă şi măgăriţă, 6 ½ luni – la oaie şi capră, 2-4 luni – la scroafă.
La vaci, durata unei lactaţii normale este considerat 305 zile, diferenţa de 60 zile
constituind-o repausul mamar, necesar pentru refacerea glandei mamare.
În cadrul unei lactaţii, producţia de lapte înregistrează variaţii, în sensul că are o creştere
continuă de la naştere şi până în luna a doua, după care scade lent până la mijlocul lunii a noua şi
apoi brusc până la înţărcare.
Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapte
Glanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu funcţie holomelocrină.
În funcţie de specie aceasta este alcătuită dintr-un număr diferit de unităţi glandulare.
Fiecare unitate glandulară este formată din două părţi principale:
• corpul mamar;
• mamelonul sau sfârcul.
Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din ţesutul glandular sau
parenchimos (cu rol secretor) şi stroma conjunctivo-adipoasă (cu rol de susţinere). Acestea sunt
înglobate într-o capsulă fibroelastică formată din două lame, cea internă elastică şi aderă la
ţesutul glandular şi stroma conjunctivo-adipoasă, iar cea externă este fibroasă şi aderă la piele.
Parenchimul glandular are în componenţa sa sistemul secretor format din acini glandulari
(alveole glandulare) grupaţi în lobuli şi lobi glandulari şi din sistemul de ejecţie a laptelui format
dintr-o reţea de canaliculi şi canale intra şi interlobulare care se deschid în sinusul galactofor
(cisterna laptelui) care comunică la rândul lui cu sinusul mamelonar.
Acinii glandulari sunt formaţi din membrana bazală pe care sunt dispuse în interior 200-
400 celule secretoare. Membrana bazală este alcătuită dintr-o reţea de fibre elastice şi celule
mioepiteliale, cu rol în evacuarea laptelui acumulat în lumenul alveolar. Celulele secretoare ce
căptuşesc membrana bazală prezintă aspect diferit în funcţie de gradul de acumulare a laptelui în
lumenul alveolar, fiind înalte după mulgere şi aplatizate înainte de muls.
Stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere a ţesutului glandular, este bogată în
vase sanguine şi limfatice cu rol trofic. Raportul între ţesutul glandular şi stroma conjunctivo-
adipoasă din cadrul parenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular sau
cărnos. El se află în strânsă relaţie cu producţia de lapte şi se modifică pe parcursul lactaţiei.
Astfel, vacile bune producătoare au ponderea ţesutului glandular de 70-80 % la începutul
lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30 % la finele lactaţiei.
Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă un complex de procese ce
se succed într-o anumită ordine, constând din două faze principale: secreţia laptelui şi eliminarea
lui.
Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitatea aparatului de
reproducţie. Intervalul de timp în care ugerul secretă lapte după fătare constituie o lactaţie sau
perioada de lactaţie. Durata acesteia variază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la
oaie, 5-7 luni la iapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă), iar în cadrul speciei de la un individ la
altul.
Secreţia laptelui are la bază două procese fiziologice aflate în strânsă interdependenţă,
respectiv:
 sinteza componentelor laptelui cu acumularea lui în celulele epiteliale ale alveolelor;
 trecerea componentelor din citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar.
Componenţii laptelui sunt sintetizaţi în marea lor majoritate de celulele alveolare pe baza
precursorilor aduşi de curentul sanguin, care, fie provin din hrană în urma proceselor de digestie
şi absorbţie, fie sunt sintetizaţi de organism (în principal de ficat). Astfel, proteinele din lapte
sunt sintetizate de celulele alveolare pe baza aminoacizilor din fluxul sanguin; lactoza are ca
precursor glucoza din sânge; grăsimea se poate forma atât din lipidele din furaje care sunt
scindate în glicerol şi acizi graşi, cât şi prin sinteză din glucide şi protide. La rumegătoare acizii
graşi volatili (acidul acetic, acidul betahidroxibutiric şi butiric) au un rol important în sinteza
grăsimii din lapte. Glucoza din sânge stă la baza sintezei a 65-95 % din glicerolul din lapte şi
numai într-o măsură redusă serveşte ca substrat în sinteza acizilor graşi.
Vitaminele din lapte provin exclusiv din plasma sanguină, acestea având origine
exogenă cu excepţia vitaminelor complexului B care sunt sintetizate la rumegătoare de flora
simbiontă din rumen.
Sărurile minerale sunt preluate din plasma sanguină. dacă acestea sunt deficitare în hrană
are loc mobilizarea depozitelor scheletice, fapt ce poate conduce în cazul unui deficit nutritiv
accentuat şi de lungă durată la provocarea unor tulburări grave în organism.
Trecerea componenţilor sintetizaţi din citoplasma celulelor epiteliale în lumenul alveolar
diferă în funcţie de component, respectiv proteinele, lactoza şi substanţele minerale trec pe cale
osmotică, iar grăsimea prin decapitarea polului apical al celulelor epiteliale care apoi se
regenerează şi se reia ciclul secretor. Acest mecanism stă la baza teoriei holomelocrine acceptată
de cei mai mulţi cercetători.
La baza secreţiei stau două procese aflate sub controlul sistemului neurohormonal,
respectiv:
▪ declanşarea lactaţiei sau lactogeneza;
▪ menţinerea lactaţiei sau lactopoeza.
 În declanşarea lactaţiei intervine un complex neurohormonal în cadrul căruia impulsurile
nervoase plecate de la nivelul uterului după vidarea lui prin expulzarea fătului şi a învelitorilor
fetale, determină în mod direct, prin intermediul diencefalului şi în mod indirect, prin acţiunea
hormonilor anterohipofizari, ovarieni şi corticosuprarenali, secreţia prolactinei.
Acest complex neurohormonal pe lângă rolul său în declanşarea lactaţiei are un rol
deosebit de important şi în determinarea nivelului sau a potenţialităţii secreţiei lactate.
Alături de aceşti factori care determină nivelul secreţiei lactate intervine şi mecanismul
evacuării laptelui din glandă prin muls sau supt, care face ca mecanismul secreţiei să devină un
proces dinamic ce stă la baza lactaţiei. Rezultă că secreţia laptelui şi eliminarea lui constituie
două etape ale unui proces unitar – lactaţia. Aceste etape se află într-o strânsă legătură şi se
condiţionează reciproc. Menţinerea, deci a lactaţiei, se datorează excitaţiilor prin muls şi supt
care prin intermediul sistemului nervos central stimulează anterohipofiza. Pe lângă hormonii
anterohipofizari în menţinerea secreţiei lactate au rol şi alţi hormoni din cadrul cărora mai
importanţi sunt hormonii: tiroidieni, corticosuprarenali, etc.
Eliminarea laptelui are loc în două etape, o etapă pasivă şi o etapă activă de evacuare sau
de ejecţie a laptelui.
În prima etapă, situată între cele două mulsori, laptele trece în mod pasiv din lumenul
alveolar în canalele intralobulare şi interlobare şi apoi în cisterna laptelui pe baza diferenţei de
presiune şi a forţei gravitaţionale.
În a doua etapă evacuarea laptelui din uger se face printr-un mecanism activ ce stă la
baza reflexului de ejecţie a laptelui la declanşarea căruia contribuie un complex de factori.
Excitaţiile produse de muls sau supt provoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al
hipofizei în circuitul sanguin, care ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţia
celulelor mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţii sistemului canalicular,
determinând expulzarea laptelui din alveole şi canale în cisterna glandei mamare de unde este
extras prin supt sau muls (Fig. 15).
Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organism fie pe cale renală,
fie prin descompunerea de către ocitocinaza. Acţiunea ocitocinei poate fi blocată de adrenalină
care este secretată de corticosuprarenală şi eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici
(zgomote, bruscarea animalelor, etc.)

Fig. 15. Reflexul de ejectie a laptelui

 (după Otto Liebenberg)

Factorii care influenţează producţia de lapte

În general, producţia de lapte este influenţată de factorii care pot fi grupaţi astfel:
a) factori care influenţează producţia individuală de lapte;
b) factori care influenţează producţia totală de lapte;
c) factori care influenţează producţia de lapte-marfă.
a) Factorii care influenţează producţia individuală de lapte, pot fi împărţiţi în: factori
ereditari sau factori interni şi factori de mediu sau factori externi.

Factorii ereditari (interni)

Specia. Producţia de lapte diferă de la specie la specie, astfel încât la o vacă în perioada
de lactaţie se obţin 6000 - 8000 l lapte, pe când la o oaie se obţin 75 -150 l lapte.
Tipul morfologic şi fiziologic. Datorită diferenţelor existente în structura interioară a
organismului, producţia de lapte diferă de la un tip morfo-fiziologic la altul, cea mai mare parte
a producţiei obţinându-se la tipul de lapte.
Rasa. De exemplu, la taurine, rasa Friză produce în medie 7500 - 9000 l lapte cu 4 %
grăsime, în timp ce rasa Sură de stepă produce pe lactaţie doar 700 -1000 l lapte, cu 4,5 - 4,6 %
grăsime. La ovine rasa Friză şi Ţurcană produc cele mai ridicate cantităţi de lapte.
Individualitatea. În cadrul aceleaşi rase, producţia diferă de la un individ la altul, datorită
următoarelor elemente:
❑ vârsta: producţia de lapte creşte de la prima lactaţie până la lactaţia a IV şi se menţine
la acelaşi nivel până la lactaţia a VI-a, după care scade;
❑ dezvoltarea corporală: fiecare rasă are o dezvoltare optimă care favorizează în cel mai
înalt grad producţia;
❑ conformaţia corporală: are importanţă mai cu seamă în ceea ce priveşte conformaţia
ugerului, apreciată prin mărime, formă şi structură;
❑ constituţia: influenţează producţia de lapte prin rezistenţa organismului la îmbolnăviri,
longevitate productivă şi adaptarea animalelor la condiţiile de mediu;
❑ sistemul nervos: favorabil producţiei de lapte este acela în care animalele au
temperament vioi sau liniştit;
❑ sănătatea: toate bolile (îndeosebi ale ugerului) influenţează negativ producţia de lapte.
Factorii externi
Sunt factori care condiţionează exteriorizarea potenţialului productiv, moştenit ereditar.
Cei mai importanţi factori externi sunt:
❑ hrănirea trebuie efectuată în strânsă concordanţă cu producţia de lapte, specia, rasa, etc.;
❑ adăparea influenţează producţia de lapte, deoarece laptele conţine 87-88 % apă. De aceea
apa trebuie asigurată la discreţie;
❑ durata lactaţiei mai lungă sau prea scurtă, faţă de durata normală, influenţează negativ
producţia de lapte;
❑ mulsul trebuie efectuat rapid, energic, complet şi la aceleaşi ore, zilnic;
❑ odihna animalului trebuie asigurată zilnic 3-4 ore;
❑ repausul mamar este obligatoriu pentru refacerea ţesutului glandular, care la vaci are o
durată medie de 60 zile;
❑ mişcarea zilnică stimulează lactaţia şi trebuie asigurată 3-5 ore/zi;
❑ factorii climatici, îndeosebi temperaturile prea mari sau prea scăzute, asociate cu o umiditate
ridicată, influenţează negativ producţia de lapte. Temperatura optimă (la vaci) este de 9-
160C.
b) Factorii care influenţează producţia totală de lapte
La nivel naţional, pe judeţ sau într-o fermă zootehnică, producţia de lapte depinde de
următorii 3 factori:
- numărul vacilor la 100 ha teren agricol;
- producţia de lapte pe cap de vacă;
- regularitatea fătărilor.
În general, în decursul unui an, trebuie asigurată la fiecare vacă în parte, o fătare şi o
lactaţie.
c) Factorii care influenţează producţia de lapte-marfă
Laptele-marfă, este laptele destinat vânzării pe piaţă, iar producţia acestuia este condiţionată
de 3 factori principali:
- volumul producţiei totale;
- consumul intern;
- calitatea laptelui reflectată prin conţinutul mediu de grăsime în funcţie de care se
recalculează şi cantitatea de lapte.

3.3.3. Producţia de carne şi de grăsime.

Carnea este un produs de origine animală deosebit de important pentru alimentaţia
omului. Importanţa ei constă în faptul că pune la dispoziţia organismului proteine cu o mare
valoare biologică, conferită de conţinutul ridicat în aminoacizi esenţiali aflaţi într-un raport
favorabil. Ea furnizează totodată grăsimi ce-i conferă o valoare energetică mare, săruri minerale
uşor asimilabile, vitamine şi enzime.
Producţia de carne se urmăreşte nu numai la speciile şi rasele care se cresc exclusiv
pentru carne şi grăsime (porcine, gâşte, curci, etc.) ci şi la celelalte specii de animale domestice
care la finele ciclului de producţie sunt sacrificate pentru consum.
Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular, striat, având ca element de bază
celula musculară striată în formă cilindrică sau prismatică, cu lungimea cuprinsă între 4-5 cm şi
grosimea variabilă de la o specie la alta situată între 20-50 microni. Fiecare celulă reprezintă o
fibră musculară şi se înmulţeşte prin clivaj longitudinal.
Fibra musculară este delimitată de sarcolemă, în interiorul căreia se găseşte o substanţă
protoplasmatică, numită sarcoplasmă. Sarcoplasma este alcătuită din fibre fine numite miofribile
şi un număr mare de nuclei (Fig. 16).

a b

c d
 Fig. 16. Tesutul muscular striat
a) aspectul electronomicroscopic al miofibrileior
b) aspectul pe sectiune transversală a tesutului muscular striat;
c) aspectul miofibrileior pe sectiune longitudinală;
d) structura fibrei musculare;

Miofibrilele grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax al fibrei conţin

discurile contractile şi ocupă cea mai mare parte din conţinutul celulei. Prezenţa miofibrilelor în
masa protoplasmatică a fibrei musculare îi dă acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal.
Proteina care intră în componenţa miofibrilelor este miozina. Muşchiul striat este bogat
în ţesut conjunctiv, care este dispus în jurul fibrelor şi formează endomisiu. Mai multe fibre
musculare formează fascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asocierea
tuturor fasciculelor ce-l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţi muşchi de o
membrană conjunctivă elastică, denumită perimisiu extern. În ţesutul conjunctiv ce intră în
structura muşchiului se găsesc vase sanguine şi nervi.
Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismului se mai întâlneşte ţesutul
muscular neted şi ţesutul muscular striat.
Ţesutul muscular neted intră în structura organelor interne, activitatea lui nefiind supusă
voinţei şi el este format din celule fusiforme cu nucleul ovoid dispus central. Celulele au o
structură omogenă şi sunt dispuse astfel încât partea cea mai subţire a unei fibre vine în contact
cu mijlocul mai gros al fibrelor vecine.
Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându-se pe locul doi ca
pondere în substanţa uscată. Ea este formată din ţesut adipos, în care celulele conjunctive s-au
transformat în celule grase prin acumulare de grăsime. La majoritatea speciilor de mamifere
domestice grăsimea se depune subcutanat şi în interiorul organismului, respectiv în jurul vaselor,
al rinichilor şi pe mezenter. La suine grăsimea subcutanată formează un strat continuu gros de 4-
20 cm (slănina), iar grăsimea din jurul rinichilor formează, într-o stare avansată de îngrăşare,
depozitul de osânză.
La suine şi la unele rase de taurine specializate pentru carne, grăsimea se infiltrează între
fibrele musculare, fenomen cunoscut sub denumirea de perselare, ce conferă cărnii o frăgezime,
suculenţă şi o savoare deosebită. La rasele mixte de taurine şi la ovine, grăsimea se depune între
grupele musculare, fenomen numit marmorare, perselarea producându-se numai într-un stadiu
avansat de îngrăşare.
Pentru alimentaţia omului grăsimea constituie o sursă importantă de energie ce poate fi
utilizată uşor de organism. Compoziţia chimică a grăsimii, dată de natura acizilor graşi incluşi în
structura moleculei de grăsime variază în funcţie de o serie de factori. Astfel, grăsimea din
carne, comparativ cu cea din lapte este mai săracă în acizi graşi saturaţi cu catenă scurtă şi mai
bogată în acizii palmitic şi stearic. Grăsimea de depunere este mai bogată în acizi graşi cu număr
mare de atomi de carbon, comparativ cu grăsimea formată în celulele glandulare care conţine
acizi graşi cu catena mai scurtă şi acizi graşi volatili.
Din datele privind conţinutul în acizi graşi ai grăsimii în funcţie de specie (tabelul 10)
rezultă existenţa unor deosebiri evidente între grăsimea provenită de la bovine şi porcine
comparativ cu cea de la ovine.
După cum se poate observa longevitatea variază mult în raport cu specia, iar în cadrul
speciei, în raport cu rasa şi individul. În afara acestor factori de ordin genetic, longevitatea şi mai
ales durata de exploatare a animalelor este mult influenţată de condiţiile asigurate în perioada de
creştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate în perioada de exploatare.

Tabelul 10
 Conţinutul grăsimii în acizi graşi în funcţie de specie
(după E. Raicu)

Acidul Porcine Taurine Ovine

Lauric - 0 – 0,2 -
Miristic 0,7 – 1,1 2–8 1–4
Stearic 12 – 16 14 – 19 20 – 28
Palmitic 26 – 32 34 – 43 20 – 28
Arahidic - 0,4 – 1,3 -
Miristoleinic 0 – 0,3 0,4 – 0,6 -
Palmolinic 2–5 1,9 – 2,7 -
Oleinic 41 – 51 39 – 50 36 – 47
Linolenic 0–1 0 – 0,5 -
Arahidonic 0,4 - 3 0 – 0,5 -

Ţesutul adipos, la unele specii este colorat ca urmare a depunerii unor pigmenţi din
furaje, carotenul la taurine, xantofila la păsări.
Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică, însuşirile fizice şi
organoleptice şi valoarea nutritivă a acesteia.
Compoziţia chimică a cărnii este determinată de raportul dintre ţesuturile ce o alcătuiesc
(muscular, adipos, conjunctiv, nervos , vascular). Datorită acestui fapt, diferenţele cele mai mari
în compoziţia cărnii sunt datorate în principal de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin de
specie (tabelul 11).
Totodată se constată variaţii în compoziţia chimică a cărnii în funcţie de vârstă, iar la
acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei.
Proteinele
Carnea conţine în medie 18-22 % proteine, valoarea acestora variind în funcţie de vârstă,
starea de îngrăşare, specie, etc. În ţesutul muscular 80 % din proteine de găsesc în sarcoplasmă
şi sunt reprezentate de: miogen, globulină şi mioglobulină În nucleii celulari, principala
substanţă proteică este dezoxiribonucleoproteida.
Lipidele sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi se găsesc atât în fibrilele
musculare şi ţesutul conjunctiv din structura muşchiului (endomisium şi perimisium) şi mai ales
în ţesutul gras din depozitele subcutanate şi viscerale (99 %).
Lipidele din carne sunt formate aproape în exclusivitate de gliceride (99 %) şi cantităţi
mici de fosfatide (0,5 %), colesteride (0,3 %), pigmenţi carotenoidici şi vitamine liposolubile.

Tabelul 11

Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii,

în funcţie de starea îngrăşării

Specia şi Starea de Conţinutul cărnii Calorii/

categoria îngrăşare Apa Proteine Lipide Substanţe 100 g
minerale
Bovine Grasă 62,5 19,2 17,3 1,0 236,6
adulte Medie 68,3 20,0 10,7 1,1 181,5
Slabă 74,0 21,1 3,8 1,1 121,0
Tineret Grasă 64,8 18,6 15,6 1,0 221,3
bovin Medie 68,0 20,0 11,0 1,0 184,3
 Slabă 74,4 21,0 3,5 1,1 110,5
Porcine Grasă 49,1 15,1 35,0 0,8 387,4
adulte Medie 65,1 19,0 15,0 0,9 217,4
Slabă 72,6 20,1 6,3 1,0 141,0
Ovine Grasă 57,2 14,3 27,5 1,0 314,4
adulte Medie 64,8 17,0 17,2 1,0 229,6
Slabă 75,0 20,2 4,0 1,0 119,2
Miei Grasă 61,0 18,0 20,1 0,9 260,7
Medie 72,0 21,0 6,1 0,9 142,8
Găini I 65,5 19,8 13,7 1,0 203,6
II 70,9 21,4 6,8 0,9 151,0
Pui de I 67,7 19,8 11,5 1,2 188,1
găină II 82,1 22,8 4,0 1,1 130,6
Curcani I 60,0 19,9 19,1 1,0 259,2
II 68,8 22,0 8,0 1,2 172,8
Raţe I 49,4 12,0 37,0 0,6 297,4
II 58,7 17,5 22,9 0,9 300,4
Boboci de I 56,6 15,8 26,8 0,8 314,0
raţă II 63,0 16,9 19,2 0,9 247,8
Gâşte I 43,3 1,2 3,1 0,8 404,8
II 59,4 61,9 22,0 0,9 281,5
Boboci de I 52,9 16,8 29,8 0,5 346,0
gâscă II 67,6 20,3 11,4 0,7 189,2
Crap de - 70,5 17,62 12,33 0,89 180,0
crescătorie
Crap - 77,0 19,10 2,85 1,05 180,0
sălbatic

Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, starea de îngrăşare şi
natura furajelor administrate, la animalele grase predominând acizii graşi nesaturaţi (oleic,
linoleic). Acizii graşi volatili şi substanţele extractive ale ţesutului muscular conferă cărnii
aroma caracteristică fiecărei specii.
Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentate de substanţele
extractive azotate (creatină, fosfocreatină, carnozină, etc.) şi neazotate (glicogenul, acidul lactic,
etc.). Ele se găsesc în cantităţi reduse, în muşchi reprezentând 2,6 %.
Substanţele minerale din carne variază în raport cu starea de îngrăşare şi cu specia. La
animalele slabe procentul de săruri minerale este de 1 – 1,2 %, în timp ce la animalele grase este
de 0,5 – 0,8 %.
Cele mai frecvente macroelemente din corpul animal sunt: Ca, Na, P, Cl, Mg, K, iar
dintre microelemente: Fe, Mn, Cu, Al, Co, Fierul se găseşte în cantităţi mai mari în hematii, iar
calciul şi fosforul în oase.
Vitaminele
Carnea reprezintă o sursă valoroasă de vitamine, în special pentru vitaminele
complexului B şi vitaminele liposolubile: A, D, E şi K. Din cadrul vitaminelor complexului B, în
cantitate mai mare se găsesc: riboflavina (B2), piridoxina (B6), ciancobalamina (B12) şi acidul
folic.
Însuşirile fizice ale cărnii deţin o mare importanţă în aprecierea calităţii acesteia. Acestea
sunt reprezentate de valoarea pH-ului, culoare, frăgezime, suculenţă şi consistenţă.
pH-ul exprimă starea biochimică a muşchiului, oferă indicaţii asupra rezervei de
glicogen, de ATP şi asupra capacităţii de reţinere a apei. La carnea caldă, normală, valoarea pH-
ului variază, în funcţie de specie, între 6,80 -7,20.
Culoarea este dată de intensitatea pigmenţilor din muşchi, respectiv de mioglobină şi
hemoglobină, şi influenţează calitatea comercială a cărnii. Intensitatea şi nuanţa culorii variază
în funcţie de specie, vârsta animalului, regimul alimentar şi grupa musculară. Astfel, din cadrul
muşchilor scheletici cea mai deschisă culoare o are Longissimus dorsi la mamifere şi muşchii
pectorali la păsări.
Pe specii, culoarea cea mai închisă o are carnea de cal, urmată în ordine descrescândă de
cea de taurine, ovine, porcine şi iepure.
În funcţie de vârstă, intensitatea culorii este mai deschisă la tineret şi se închide cu
înaintarea în vârstă.
Frăgezimea, suculenţa şi consistenţa cărnii sunt caracteristici asociate şi strâns corelate ce
exprimă calitatea cărnii. Ele se determină cu ajutorul unor aparate speciale, care măsoară
rezistenţa cărnii la sfâşiere, rupere, secţionare sau strivire.
Valoarea nutritivă a cărnii este determinată de ansamblul însuşirilor fizico-chimice,
bacteriologice şi organoleptice precum şi de gradul de digestibilitate. Conţinutul în proteine,
lipide şi apă conferă valoarea calorică, care depinde de o serie de factori, ca: starea de îngrăşare,
specia, rasa, regiunea carcasei, vârsta, etc.
Valoarea biologică a cărnii este determinată de conţinutul în proteine şi aminoacizi
esenţiali, de conţinutul în lipide perifibrilare şi perifasciculare şi de bogăţia în vitamine şi săruri
minerale.
Coeficientul de digestibilitate al componentelor cărnii este foarte ridicat, fiind de 96-98
% în cazul proteinelor, de 88-92 % la grăsimea de bovine şi ovine şi de 92-96 % la grăsimea de
la celelalte specii.
Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitatea cărnii sunt: culoarea,
mirosul, gustul, aroma, suculenţa, frăgezimea, consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile
de grăsime şi aspectul măduvei.
Datorită faptului că unele însuşiri (suculenţa, frăgezimea, culoarea) se determină cu
ajutorul unor aparate de laborator sunt considerate şi caracteristici fizice.
Mirosul şi gustul cărnii depind de conţinutul acesteia în compuşi cu sulf, de proporţia
acizilor graşi, de substanţele extractive neazotate şi conţinutul în amoniac. Cu cât conţinutul
cărnii în sulf şi amoniac este mai mare cu atât gustul şi mirosul cărnii este mai puţin plăcut.
Mirosul şi gustul sunt influenţate în mare măsură de particularităţile furajării, de specie, sex şi
vârstă.
Spre deosebire de ovine, suine şi cal, carnea de taurine nu are gust şi miros aparte.
Carnea de ovine, mai ales a raselor neameliorate, are un miros caracteristic ce atrage refuzul
unei părţi din consumatori. Starea de îngrăşare diminuează mirosul specific, care prin procesul
de ameliorare a raselor s-a diminuat mult. Carnea de porc are un miros uşor specific care se
accentuează în cazul animalelor îngrăşate în colectivităţi mari şi aglomerate sau în cazul hrănirii
cu nutreţuri combinate ce conţin cantităţi mari de şrot de floarea - soarelui şi făinuri animale
Dacă la taur şi berbec carnea nu prezintă gust şi miros caracteristic sexului, la vier şi ţap
aceasta nu se poate consuma din cauza gustului şi mirosului amoniacal neplăcut, imprimat de
secreţia glandelor sexuale.
După ovine carnea de bivol are un gust şi miros mai puţin plăcut. Carnea de cal are un
gust uşor dulceag, mirosul specific apărând numai la animalele bătrâne.
Factorii care influenţează producţia de carne
În aprecierea şi controlul producţiei de carne distingem:
❑ producţia individuală de carne;
❑ producţia totală de carne
I. Factorii care influenţează producţia individuală de carne
Producţia individuală de carne este influenţată de greutatea vie, randamentul la tăiere şi
gradul de îngrăşare al animalelor.
La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de carne sunt factorii
genetici sau endogeni (specie, tip morfoproductiv, rasă, vârstă, sex) şi factorii de mediu sau
externi reprezentaţi de factorii tehnologici (alimentaţie, îngrijire) şi factorii climatici
(temperatură, umiditate, lumină, presiune atmosferică, etc.).
Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primul rând cantitatea de
carne, animalele cu o greutate corporală mare furnizează şi o cantitate mare de carne. Greutatea
vie a animalelor diferă foarte mult în funcţie de specie, de tipul morfoproductiv, rasa şi vârsta
animalului. În funcţie de specie, taurinele au cea mai mare masă corporală, iar în funcţie de rasă,
greutatea corporală cea mai mare o realizează rasele specializate pentru producţia de carne
(Charolaise, Chianina, etc.). La ovine, animalele adulte din rasele de carne au greutatea de 80-
100 kg, comparativ cu 40 - 50 kg la cele din rasele de lână şi lapte.
Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şi îndepărtarea capului,
picioarelor de la genunchi şi jarete în jos şi a organelor interne cu excepţia rinichilor la unele
specii. Corpul debarasat de aceste părţi poartă denumirea de carcasă. Prin despicarea carcasei pe
mijlocul coloanei vertebrale şi a sternului rezultă jumătăţile de carcasă sau semicarcase. La
taurine pentru o manipulare mai uşoară, semicarcasele se împart în sferturi.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutatea carcasei şi greutatea
animalului viu. El se calculează în mod curent în industria cărnii, luându-se în considerare la
stabilirea preţului animalelor achiziţionate şi în controlul producţiei de carne.
G
R = c  100
Gv
în care: R = randamentul la tăiere;
Gc = greutatea carcasei;
Gv = greutatea animalului viu înainte de sacrificare.
Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre care mai importanţi
sunt: specia, vârsta, starea de îngrăşare. La monogastrice (porcine, păsări) randamentul la
sacrificare este mai mare (70-80 %), la rumegătoare (bovine, ovine) este mai scăzut (40-60 %)
ca urmare a tubului digestiv mai voluminos (prestomacele) şi conţinutul mai mare de furaje şi
apă.
În funcţie de tipul morfoproductiv, randamentul la sacrificare la taurinele din rasele de
carne este de 60 - 65 %, la rasele mixte 53 - 58 % şi la cele de lapte 43 - 54 %. La ovinele din
rasele de carne - lână (Corriedale, Romney-Marsch) randamentul la tăiere este de 55-58 %, la
cele din rasele de lână (Merinos) de 45 -48 % şi la cele din rasele de lapte – carne - lână (Ţigaie,
Ţurcană) de 40 - 43 %.
La aceeaşi specie şi categorie de vârstă starea de îngrăşare influenţează pozitiv
randamentul la sacrificare (tabelele 12 şi 13).
În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul este mai ridicat la
animalele tinere faţă de cele adulte.
Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine cu furaje şi lichide al tubului
digestiv în momentul sacrificării, impunându-se o dietă de minimum 12 ore înainte de sacrificare
pentru ca o bună parte din conţinutul tubului digestiv să se elimine.

Tabelul 12

Randamentul minim pe calităţi la bovine şi ovine

Categoria de vârstă şi greutate Calitatea

I II III
Bovine adulte 51,5 47,5 43,0
Tineret bovin – sub 340 kg 51,0 48,0 42,0
- între 341 – 400 kg 51,5 49,0 43,0
- peste 400 kg 52,5 49,5 43,0
- viţei (taurine, bubaline) 51,5 47,0 -
Oi şi capre adulte – cu lână 41,5 39,0 37,0
- fără lână 42,5 40,0 38,0
Batali 48,0 46,5 43,0
Miei îngrăşaţi peste 30 kg – cu lână 43,0 - -
 - fără lână 43,5 - -
Tineret ovin îngrăşat 20-30 kg – cu lână 42,5 - -
- fără lână 43,0 - -
Miei reformaţi 50,0 - -

Tabelul 13

Randamentul minim la porcine

Categoria de greutate Porci jupuiţi Porci opăriţi

Peste 130 kg 76,5 80,5
121 – 130 kg 76,2 80,0
111 – 120 kg 76,0 79,0
101 – 110 kg 74,0 78,0
90 – 100 kg 72,5 76,5
80 – 89 kg 68,0 73,0
60 – 79 kg - 70,0
30 – 59 kg - 68,0
sub 30 kg - 65,0

Gradul de îngrăşare influenţează atât greutatea vie a animalului, cât şi randamentul la

tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii prin conţinutul mai ridicat în grăsime. Întrucât
gradul de îngrăşare influenţează atât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele
destinate sacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare.
II. Factorii care influenţează producţia totală de carne
Producţia totală de carne constituie un indice economic foarte important ce se apreciază
în fiecare unitate de producţie, pe zone teritoriale, pe sectoare, pe ţară sau pe plan mondial.
Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinate tăierii sau prin cantitatea
de carne în carcasă. Se poate exprima la 100 ha teren agricol, când dorim să evidenţiem gradul
de intensivizare a producţiei de carne sau la 1000 de locuitori când se urmăreşte să se aprecieze
nivelul de trai.
Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori: producţia individuală
de carne şi de numărul animalelor destinate sacrificării.
Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carne prin masa vie a
animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul la sacrificare.
Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie de specie, de categoria de
vârstă, de energia de creştere a materialului biologic, de tehnologia de creştere şi îngrăşare,
precum şi de cerinţele pieţii.
În general, în producţia de carne atât la noi cât şi pe plan mondial se are în vedere relaţia
dintre greutatea corporală şi calitatea cărnii urmărindu-se asigurarea unei economicităţi maxime.
Corespunzător speciei şi tehnologiei de producţie aplicată, greutatea de sacrificare la puii de
carne este de 1,450 - 1,800 kg la 6 - 8 săptămâni, la tineretul ovin îngrăşat 35 - 40 kg, la porcine
îngrăşate pentru carne 105 - 120 kg, la îngrăşarea mixtă 130 - 150 kg, iar în îngrăşarea pentru
grăsime 180 kg.
La taurine masa de valorificare a animalului viu este de 130 - 150 kg la viţeii pentru
carne albă, 450 - 550 kg la tineretul îngrăşat intensiv în sistemul baby-beef.
Pe plan mondial la taurine masa vie de sacrificare este de 360 - 400 kg cu variaţii foarte
mari între continente şi ţări. Astfel, la tineret în ţări ca S.U.A., Japonia, Belgia, Franţa, greutatea
la sacrificare este de 450 kg, în timp ce în ţări din Asia, Africa se situează sub 250 kg, iar la noi
este de 320 kg la tineretul bovin şi de 500 kg la bovinele adulte.
 Randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne. El variază în funcţie
de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşare a acestuia. La păsări este situat între 75 -
80 %, la taurine între 46 - 60 %, iar la ovine între 43 - 55 %.
Numărul de animale destinate sacrificării, alături de producţia individuală de carne,
determină producţia totală de carne care, în fapt, este rezultatul produsului dintre cei doi factori.
Numărul animalelor destinate sacrificării este influenţat de cerinţele de consum, de baza
tehnico-materială existentă, de intensitatea de exploatare a animalelor şi de evoluţia efectivelor
de animale care poate fi staţionară, ascendentă sau descendentă.
Pe plan mondial efectivul de animale destinate sacrificării prezintă variaţii considerabile
de la un continent la altul, de la o ţară la alta. Astfel, la taurine numărul de animale sacrificate
reprezintă 18,5 % din efectivul total.
Controlul producţiei de carne
În cadrul producţiei de carne distingem, în funcţie de scopul urmărit, un control
individual al acesteia şi un control global al producţiei de carne.
Controlul individual se face în scop ameliorativ reprezentând principala sursă de
informaţii pentru procesul de selecţie în direcţia producţiei de carne. El se desfăşoară pe baza
unei metodologii proprii fiecărei specii în cadrul lucrărilor de testare a reproducătorilor pentru
producţia de carne.
Controlul global al producţiei de carne se efectuează în toate îngrăşătoriile în scop
economic şi tehnologic. În cadrul lui se urmăreşte sporul de creştere în greutate şi consumul
specific de hrană. Datele furnizate stau la baza stabilirii costului de producţie, a retribuţiei
muncitorilor şi la aprecierea efectului şi eficienţei tehnologiilor practicate.
Pa.4.11.2013
3.3.4. Producţia de ouă.
Printre produsele principalele care se obţin de la păsări se numără şi producţia de ouă.
Oul constituie un excelent aliment în hrana omului, datorită însuşirilor sale organoleptice. Dintre
speciile producătoare de ouă, pentru hrana omului interesează numai ouăle de găină, deoarece au
proprietăţi chimice şi dietetice foarte bune.
Ca produs alimentar valoros, oul conţine într-un volum mic, o cantitate mare de substanţe
nutritive şi o mare digestibilitate, aşa cum este şi la lapte. În compoziţia sa chimică, un ou de
găină conţine 27 % substanţă uscată, restul de 37 % fiind apă (tabelul 14).
Tabelul 14

Compoziţia chimică a ouălor la diferite specii

Specia Conţinutul procentual în : Kcal/kg

Apă Proteine Grăsimi Glucide Cenuşă
Găină 73,2 13,4 11,4 0,9 1,1 1642
Curcă 73,7 13,4 11,3 0,8 0,9 1647
Raţă 69,8 13,0 14,8 1,4 1,0 1890
Gâscă 69,8 13,0 13,9 1,3 1,1 1822
Bibilică 73,0 13,0 12,0 1,0 1,0 1687

Producţia de ouă se stabileşte prin controale efectuate global în fermele de exploatare şi

individual în fermele de selecţie.
Controlul global, constă în numărarea şi înregistrarea zilnică a ouălor, fără să se ţină
seama de păsările de la care provin. Pe această bază, se pot stabili:
- producţia pe an avicol (suma ouălor recoltate zilnic);
- producţia pe cap de pasăre furajată.
Controlul individual se execută cu ajutorul "cuibarelor capcană", utilaj care permite să se
cunoască ouăle produse de fiecare pasăre.
 În acest fel, se poate stabili producţia individuală de ouă a păsărilor pe an avicol, criteriu
foarte important în lucrările de selecţie.
Exprimarea producţiei de ouă se face fie în număr de ouă, fie în kg-masă produsă anual
sau într-o perioadă de timp.
Aprecierea nivelului productiv se realizează şi prin calcularea producţiei de ouă realizată
într-o unitate de timp, cu ajutorul intensităţii de ouat, astfel:
P
I=
100  T
în care: I = intensitatea de ouat;
P = producţia de ouă în perioada respectivă;
T = numărul de zile al perioadei.
Evidenţa producţiei de ouă se ţine în registrele de selecţie sau în fişele de ouat lunare.
Formarea şi structura oului
Componentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor genitale.
Gălbenuşul, care este de fapt ovulul matur, se formează în ovar, în stratul cortical, şi
conţine ovulul matur şi vitelusul (gălbenuşul). El este expulzat în pavilionul trompei de unde
prin mişcări de rotaţie trece prin gâtul trompei şi ajunge în oviduct. În acest proces fiziologic
intervine F.S.H. (hormonul foliculostimulator) şi L.H. (hormonul luteinizant), hormoni elaboraţi
de către hipofiză, sub influenţa factorului lumină.
Gălbenuşul se formează concomitent cu maturarea ovocitului, producerea de vitelus
începe în foliculul primar care se transformă succesiv în folicul secundar şi terţiar. În primele
două faze ritmul de acumulare a vitelusului, este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar, care
în decurs de 6 - 8 zile atinge dimensiunea maximă (Fig.17).
Disc germinativ
Cuticula Vitelus alb
Late bra
.Vitelus galben
Membrană
viielină

Şalaza Fluid
Coaja

Membran Atbus dens

Membrcnq
a cochilierfi .
cochiliera externa
interna

Figura 17 –Structura oului

Albuşul, al doilea component al oului se formează în camera albuminogenă, începând

chiar de la gâtul trompei şi continuând de-a lungul camerei albuminogene (oviductului).
Din primul strat de albuş dens, produs în porţiunea de sus a oviductului, se formează prin
răsucire şalazele de la cele două capete ale gălbenuşului care îndeplinesc rolul de resorturi ce
suspendă gălbenuşul şi-l ţin centrat. Acesta continuă mişcările de rotaţie pe axul celor două
şalaze şi se înveleşte într-un nou strat de albuş.
Între aceste două straturi de albuş dens se interpune un strat mai dens de mucină şi unul
de albuş fluid.
Depunerea de albuş fluid peste al doilea strat de albuş dens continuă în istm după care se
depun cele două membrane cochiliere: una uterină numită viscerală, care aderă intim la albuş şi
o a doua externă, parietală, ce se ataşează la coajă. După cum se observă, albuşul este constituit
din 4 straturi: două dense şi două fluide.
Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojii minerale în urma
depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa hormonilor estrogeni şi în prezenţa
vitaminelor D şi E. Tot în uter este secretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o
compoziţie chimică similară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.
Eliminarea oului. După formarea oului, urmează trecerea acestuia în vagin, iar prin
mişcări perisaltice ale uterului şi apropierea anusului de orificiul vaginal are loc expulzarea oului
în mediul extern, fără a ajunge în contact cu conţinutul cloacal. Timpul de formare a oului, de la
ovulaţie până la expulzare, este de 24 - 26 ore. Gălbenuşul rămâne în trompă aproximativ 15 -
18 minute, traversează camera albuminogenă (oviductul) în 3 ore, istmul în 75 de minute şi
uterul în 18 - 22 de ore. La majoritatea găinilor din rasele specializate pentru ouă, durata de
formare a oului este mai scurtă de 24 de ore (22 - 23 ore) astfel că acestea depun în fiecare zi
câte un ou, favorizându-se realizarea unor serii lungi de ouat fără intervale de pauză.
Păsările care produc o cantitate mare de ouă se remarcă prin intensitatea mare a ouatului.
Aceasta presupune serii de ouat cât mai lungi şi intervale între serii cât mai scurte şi cât mai
puţine.
Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. În literatura de specialitate se
citează cazuri de găini şi raţe care au realizat serii de câte 365 de ouă într-un an calendaristic şi
chiar serii de 500 de ouă.
Compoziţia chimică a oului influenţează direct calităţile şi valoarea nutritivă a oului. În
tabelul 15 este prezentată pe specii ponderea celor trei componente: albuş, gălbenuş şi coajă.

Tabelul 15
Ponderea componentelor principale ale oului la principalele
specii de păsări
Specia Greuta Albuşul Gălbenuşul Coaja
tea oului g % G % G %
(g)
Găină 50 – 60 25 – 35 50 – 60 15 – 25 30 – 40 4–8 6 – 15
Raţă 60 – 70 30 – 38 45 – 55 20 – 30 30 – 45 6–9 10 – 13
Gâscă 150 – 200 70–120 45 – 58 45 – 80 30 – 40 15 – 30 10 – 15
Curcă 60 – 90 35 – 50 55 – 60 20 – 30 25 – 35 6 – 10 10 – 13
Bibilică 40 – 45 15 – 25 43 – 55 14 – 18 33 – 41 5–8 12 – 18

Se constată din datele de mai sus, că nu sunt diferenţe semnificative între specii, privind
proporţia în care intră fiecare din cele două componente comestibile în structura oului. La găină
şi curcă gălbenuşul are o mai mare pondere în structura oului, comparativ cu celelalte specii.
Compoziţia chimică a masei integrale a albuşului şi gălbenuşului (tabelul 16) evidenţiază
diferenţe nesemnificative, privind lipidele (la raţă cele mai mari valori şi la curcă cele mai mici),
la celelalte componente (proteine şi substanţe extractive neazotate) nefiind diferenţe demne de
semnificat.
Tabelul 16
Compoziţia chimică a conţinutului integral şi componentelor comestibile ale oului
(prelucrare după M. Stănciulescu şi V. Sârbulescu)
Specia Com Apă Substanţe Grăsime Subst.extractive Substan
po % proteice % neazotate ţe
nenta % % minerale
I 73,2 13,4 11,4 0,9 1,1
Găină A 86,6 11,6 0,2 0,9 0,8
 G 49,0 16,7 31,7 1,2 1,5
I 69,8 13,0 14,8 1,4 1,0
Raţă A 87,2 10,3 - 1,9 0,6
G 46,1 16,5 34,9 1,2 1,3
I 69,8 13,0 13,9 1,3 1,1
Gâscă A 87,1 11,2 - 0,9 0,8
G 44,3 18,0 36,0 1,9 1,5
I 73,7 13,4 11,3 0,8 0,9
Curcă A 86,7 11,5 - 1,0 0,8
G 48,3 17,4 32,9 0,2 1,2
I 73,0 13,0 12,0 1,0 1,0
Bibilică A 87,0 11,6 - 1,0 0,8
G 50,0 17,0 32,0 0,6 1,2

I = conţinut integral; A = albuş; G = gălbenuş.

Datele privind compoziţia componentelor comestibile ale oului la speciile de păsări

domestice evidenţiază deosebiri evidente de conţinut atât între cele două componente de la
aceeaşi specie cât şi între acelaşi component la specii diferite. În ambele cazuri cele mai mari
diferenţe se înregistrează la lipide. Gălbenuşul, componenta cea mai bogată în lipide, conţine o
cantitate mai mare de substanţe proteice decât albuşul.
Substanţele proteice se găsesc în cantitate mai mare în gălbenuş 16 - 18 % faţă de 10,3
- 11,6 % în albuş. Ele sunt alcătuite din ovoviteline 78 %, ovaviteline 21 % şi fosfovitina la
gălbenuş şi numai ovalbumina la albuş (70 % cristalizată şi 9 % necristalizată).
În medie pe total albuş şi gălbenuş substanţele proteice au o valoare de 13 % la toate
speciile de păsări.
Lipidele au valori ridicate în gălbenuş şi se află numai sub formă de urmă în albuş. Ele
sunt alcătuite din trigliceride 65 %, fosfolipide 31 % şi 4 % colesterol.
Din cauza procentului ridicat de grăsime, mai ales trigliceride şi colesterol, oul este
incriminat în producerea bolilor cardiovasculare.
Vitaminele se găsesc în cantitate mare în ou. Dintre cele hidrosolubile se găsesc
vitaminele din grupa B, vitamina H, vitamina PP, iar dintre cele liposolubile, vitamina A (0,96
mg/100 g gălbenuş), vitamina D şi K.
Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi după spargere, când se
examinează cele două componente principale.
În stare integră se examinează forma, culoarea, mirosul şi aspectul igienic al cojii şi se
determină greutatea, rezistenţa la spargere, greutatea specifică şi porozitatea.
După spargere se determină calităţile organoleptice ale oului fiert sau prăjit în ulei,
respectiv mirosul, culoarea gălbenuşului prin comparare cu culori etalon (scara Roche).
La ouăle pentru incubat se determină şi starea discului germinativ care are diametrul de
3-5 mm şi prezintă inele concentrice clare. Cele de consum dacă nu sunt fecundate se păstrează
mai bine.
Oul proaspăt are un gust şi miros plăcut, însă împrumută cu uşurinţă mirosul din furajele
consumate de păsări sau din camerele de păstrare.
Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în:
• factori genetici;
• factori de mediu.
I . Din categoria factorilor genetici fac parte:
 specia;
 rasa;
 individualitatea;
 sănătatea;
 clocitul;
  năpârlirea.
Specia
Găina, filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte specii şi în plus, a
beneficiat de un interes mai mare din partea amelioratorilor. Datorită ciclului scurt de
reproducţie şi prolificităţii ridicate, s-a pretat foarte bine şi pentru experimentele de genetică.
Această specie are serii lungi de ouat şi pauze scurte. Prin selecţie, la rasele ouătoare (rasa
Leghorn), la liniile acestor rase şi la hibrizi s-a redus instinctul de clocit şi năpârlire, fenomene
fiziologice ce determină stagnarea ouatului.
Hibrizii industriali dintre diferitele linii ale rasei Leghorn realizează 270 -300 ouă în 12 -
13 luni.
Raţele au perioade mari de ouat, însă datorită faptului că oul este susceptibil de
contaminare cu salmonele, este mai puţin folosit în consum.
La curci producţia medie anuală este de 70 - 90 ouă, iar la gâşte, de numai 20 - 80 ouă pe
an acestea fiind folosite numai pentru reproducţie.
Rasa influenţează producţia de ouă. Astfel, rasele specializate, de găină (Leghorn)
realizează 240 - 270 ouă anual, în timp ce de la rasele grele se obţin numai 90 - 120 de ouă.
Individualitatea. La rasele neperfecţionate în direcţia producţiei de ouă se constată o
mare variabilitate, în schimb la rasa Leghorn, strict specializată pentru ouă, la liniile şi hibrizii
creaţi variabilitatea este mult mai restrânsă.
Starea fiziologică determinată de instinctul de clocit, procesul de năpârlire şi starea de
sănătate influenţează producţia de ouă.
Instinctul de clocit. Act fiziologic, caracteristic speciei, prin domesticire s-a diminuat
mult la unele specii cum este raţa, cu excepţia raţelor leşeşti. Fenomenul este abolit şi la rasele
de găini ouătoare, la care frecvenţa clocitului este de numai 1 - 10 %, ca urmare a selecţiei şi
specializării lor pentru producţia de ouă. La rasele mixte de găini acest procent este mai ridicat
40 - 60 %. Starea de cloşcă durează 26 de zile la Leghorn, 51 zile la Rhode-Island şi 76 zile la
rasa Plymouth-Rock. Dacă se iau măsurile speciale de desclocit, aceasta se reduce la 20 - 21 de
zile, ouatul reluându-se după 1 - 25 zile.
Ca regulă generală, păsările care clocesc au intensitatea ouatului scăzută şi ca urmare şi
producţia anuală redusă. Prin selecţie perseverentă şi prin alte metode (hrană, stânjenirea
reflexelor) acest instinct poate fi diminuat până la abolire.
Năpârlirea produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. Între capacitatea de producţie a
găinilor şi înlocuirea penajului există o relaţie directă, în sensul că cu cât găinile sunt mai bune
ouătoare năpârlitul are loc toamna mai târziu.
În exploatarea intensiv-industrială a găinilor, prin asigurarea unor condiţii optime şi
constante de hrănire şi întreţinere se limitează foarte mult fenomenul de năpârlire, care se
declanşează după vârsta de 14 - 16 luni, când practic se încheie perioada de exploatare a
păsărilor.
Vârsta păsărilor influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativ producţia de ouă.
Producţia cea mai mare se realizează în primul an de ouat după care scade anual cu 10 - 30 %.
Cu cât producţia de ouă din primul an este mai mare cu atât scăderea va fi mai accentuată în anii
următori.
La raţe în schimb producţia este mai mare în al doilea an şi scade sub limitele
rentabilităţii în al patrulea an de exploatare.
Sub raportul calitativ, în primul an de producţie, datorită utilizării unei părţi din hrană
pentru creşterea corporală, ouăle sunt mai mici urmând ca după atingerea greutăţii de adult
acestea să crească în greutate.
Precocitatea ouatului are o mare importanţă pentru producţia de ouă deoarece
influenţează atât durata perioadei neproductive a păsării cât şi nivelul producţiei.
Precocitatea ouatului diferă mult în funcţie de tipul productiv, iar în cadrul acestuia de la
o rasă la alta.
Cu cât găinile încep ouatul mai devreme cu atât vor fi mai bune ouătoare, producţiile cele
mai mari realizându-le hibrizii care încep ouatul la vârsta de 125-150 de zile.
 Intensitatea ouatului reprezintă producţia relativă de ouă obţinută într-o perioadă de timp
stabilită arbitrar. Cu cât ciclurile de ouat sunt mai lungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi
mai scurte, cu atât intensitatea ouatului este mai mare.
Se calculează după următoarea formulă:
P
I =  100
T
în care: I = intensitatea ouatului;
P = producţia medie individuală de ouă;
T = numărul de zile care formează perioada.

De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fost de 28 de ouă,

înseamnă că intensitatea de ouat este egală cu 90 %.
Între intensitatea ouatului pe anumite perioade şi producţia anuală, există o corelaţie
pozitivă de diferite valori. Astfel, după Gh. Ştefănescu şi colaboratorii, între intensitatea ouatului
din primele 60 de zile şi producţia anuală de ouă există o corelaţie de + 0,62.
Intensitatea ouatului, este un caracter ereditar cu valori ale coeficientului de heritabilitate
2
(h ) cuprins între 0,06 - 0,22.
Pauza de iarnă a ouatului se manifestă, de regulă, de la finele toamnei până la finele
iernii.
Ea se prezintă sub forma unui interval de diferite mărimi, sau ca o succesiune de
intervale şi serii scurte de ouat. Între pauza de iarnă şi producţia numerică de ouă există o
corelaţie negativă. Pauza de iarnă este un caracter filogenetic puternic consolidat ereditar. La
găina sălbatică pauza de iarnă se manifestă constant şi în proporţie de 100 %, în timp ce la rasele
specializate pentru ouă, în condiţii de creştere intensivă, nu se constată o pauză de iarnă.

II. Factorii de mediu

Din cadrul acestora alimentaţia are influenţa cea mai mare. Alimentaţia insuficientă, care
nu asigură decât funcţiile vitale, duce la stagnarea ouatului sau, în situaţii mai bune, poate
asigura serii scurte de ouat şi ouă mai mici.
Cerinţele de hrană sub raport cantitativ şi calitativ diferă foarte mult în funcţie de
sistemul de exploatare. Comparativ cu sistemul gospodăresc de exploatare în care păsările îşi pot
completa necesarul de hrană şi principi nutritivi din mediul extern (curţi, grădini, câmp), în
sistemul intensiv-industrial furajul administrat trebuie să acopere integral cerinţele acestora.
Asigurarea necesarului de energie, proteine, vitamine şi săruri minerale condiţionează
producţia cantitativă şi calitativă de ouă. Astfel, o creştere a nivelului proteic al raţiei de la 9 %
la 20 % determină, pe lângă o creştere a procentului de ouat şi o creştere a greutăţii ouălor cu 7
g, iar un conţinut mai mic de 3,5 % calciu şi 0,5 % fosfor în furajul combinat favorizează
producerea de ouă cu coaja subţire sau chiar fără coajă.
Factorii climatici influenţează, de asemenea, viaţa şi productivitatea păsărilor crescute în
sistem gospodăresc.
Practica milenară şi cercetările ştiinţifice au demonstrat că în afară de caracterul ciclic,
producţia de ouă are şi un caracter sezonier, ca o consecinţă a variaţiei duratei zilei, lumină şi a
temperaturii. Caracterul sezonier se înregistrează numai la găinile crescute în sistem extensiv.
Cea mai scăzută producţie se obţine toamna târziu şi în primele două luni ale iernii, când zilele
sunt mai scurte. Începând din luna februarie, curba devine ascendentă, culminând în aprilie, se
menţine apoi câteva luni, după care coboară, ajungând toamna la valorile iniţiale.
Influenţa favorabilă a luminii asupra producţiei de ouă se datorează acţiunii sale asupra
hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, care prin intermediul hormonilor gonadotropi,
hormonilor foliculostimulator (F.S.H.) şi luteinizant (L.H.) stimulează maturarea foliculilor
ovarieni, producerea ovulaţiei şi formarea oului.
Caracteristicile curbei sunt determinate şi de faptul că strămoşii sălbatici ai păsărilor
domestice depuneau ouă primăvara, când sunt cele mai propice condiţii de lumină, temperatură
şi hrană pentru incubarea ouălor şi creşterea puilor. La rasele comune, mai puţin ameliorate
această caracteristică este mai evidentă.
În sistemele industriale de creştere, cu hale în care se realizează un program de lumină şi
un microclimat favorabil şi constant tot timpul anului, nu se înregistrează influenţa sezonului. În
halele de ouat, temperatura optimă este de 12-130C, iar factorul lumină este controlat, durata
luminii crescând de la 8 ore până la 14 - 16 ore pe zi.

3.3.5. Producţia de lână şi păr.

Lâna reprezintă îmbrăcămintea piloasă a oilor, cu însuşiri textile. Este alcătuită din fibre,
dispuse în şuviţe, ce servesc ca materie primă în industria textilă şi a covoarelor. Fibrele încep să
se formeze în a VIII-a săptămână a vieţii uterine, iar până la sfârşitul lunii a IV-a de gestaţie,
acoperă întreg corpul fetusului.
Nu intră în categoria lânurilor, părul scurt şi gros de pe cap şi extremităţile membrelor,
care formează jarul la ovine.
Totuşi la unele animale, deşi există deosebiri mari între lâna oilor şi produsele acestor
specii, în această grupă a lânurilor intră şi părul de cămilă, lamă, yac, capră, Angora şi iepurele
de Angora (deoarece se bucură de proprietăţi textile).
Producţia de lână se stabileşte prin controale efectuate atât cantitativ cât şi calitativ.
Controlul cantitativ se realizează prin cântărirea cojocului de lână tuns, operaţiune
executată anual între 15 mai - 15 iunie, în funcţie de condiţiile climatice din zonă. Cantitatea de
lână brută nespălată, depinde de: suprafaţa pielii, numărul de foliculi piloşi/cm2, extinderea lânii
pe corp şi lungimea fibrelor.
După cântărirea lânii nespălate şi spălate, se poate calcula randamentul la spălare (R) cu
ajutorul formulei:
(L  1,17)  100
R= s
Lb
în care: Ls = greutatea lânii spălate în kg;
Lb = greutatea lânii brute, în kg;
1,17 = coeficient de recalculare la umiditatea stass, pentru lânurile fine şi
semifine

La principalele rase de ovine crescute la noi în ţară, randamentul lânii la spălare variază
astfel: 30 - 40 % la rasa Merinos, 40 - 60 % la rasa Ţigaie şi 45 - 70 % la rasele Ţurcană şi
Karakul.
Controlul calitativ se execută cu 2 săptămâni înainte de tuns (când se face bonitarea),
apreciindu-se o serie de însuşiri ale lânii ca: lungimea şuviţei, fineţea şuviţei, ondulaţia şi
uniformitatea fibrelor, etc.
În general, producţia cantitativă şi calitativă de lână este influenţată de o serie de factori,
din care menţionăm: rasa, sexul, greutatea, alimentaţia, adăpostirea, etc.

3.3.5.1. Bazele morfofiziologice ale producţiei de lână.

Fibra de lână constituie un produs al pielii de natură cornificată, ce se formează în
foliculii piloşi.
La ovine foliculii piloşi sunt dispuşi sub formă de grupe foliculare formate din foliculi
primari, obişnuit în număr de trei, şi foliculi secundari, în număr variabil în funcţie de rasă şi de
nivelul de hrănire (Fig. 18).
 Fig. 18. Structura histologica a foliculului pilos (dupa Stanciulescu M.
şi V.Sarbulescu. 1981)

Numărul grupelor foliculare pe unitatea de suprafaţă şi a foliculilor secundari în cadrul

fiecărui grup este mult mai mare la oile cu lâna fină comparativ cu cele cu lână semifină şi
grosieră.
Densitatea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă a pielii are un grad ridicat de
determinare genetică (h2 = 0,4 - 0,6). Ea este influenţată în mod hotărâtor şi de condiţiile de care
beneficiază fătul în perioada intrauterină şi postnatală. Întrucât densitatea fibrelor influenţează
producţia de lână rezultă necesitatea acordării importanţei cuvenite atât factorilor ereditari cât şi
alimentaţiei în etapele de formare a foliculilor piloşi.
Macrosctructural fibra de lână este alcătuită din: tijă, rădăcină şi folicul pilos.
Tija fibrei reprezintă porţiunea fibrei ce depăşeşte suprafaţa pielii şi constituie lâna
propriu-zisă.
Rădăcina reprezintă partea fibrei implantată în piele. La extremitatea rădăcinii se găseşte
bulbul pilos care prin înmulţirea rapidă a celulelor de la nivelul său generează fibra de lână.
Bulbul pilos de formă piriformă acoperă ca un capişon papila fibrei ce asigură nutriţia bulbului
pilos şi care este formată din fibre conjunctive, vase sanguine şi terminaţii nervoase.
Foliculul pilos în formă de sac, înconjoară rădăcina fibrei şi este alcătuit dintr-o teacă
fibroasă şi două teci epiteliale: externă şi internă. Teaca fibroasă, de natură dermică, formează la
nivelul concavităţii bulbului pilos papila fibrei. Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a
stratului lui Malpighi. Teaca epitelială internă aderă la rădăcina fibrei, făcând parte din structura
acesteia, este generată şi ea de bulbul pilos şi se situează între bulbul pilos şi deschiderea glandei
sebacee.
Foliculul pilos are ca anexe: glande sebacee, glande sudoripare şi muşchiul erector al
fibrei.
Glandele sebacee, în număr de 2 - 3 pentru fiecare fibră, sunt situate în jurul bulbului
pilos şi secretă sebumul, care se varsă la suprafaţa pielii, lubrefiind şi protejând fibra de lână.
Glandele sudoripare, sunt situate mai în profunzime decât cele sebacee şi au rol în
excreţie şi termoreglare.
 Microstructural fibra de lână este alcătuită din trei straturi: cuticular, cortical şi medular
(Fig. 19).

a b

Fig. 19. Structura microscopică a fibrei de lană (dupa A.Pop, 1968) a) structura
fibrei: 1) stratul cuticular, 2) stratul cortical, 3) stratul medular
b) diferentele structurale a categoriilor de fibre: 1) fibra moartă, 2) fibră groasă si lungă, 3) fibre
intermediare, 4) fibre subţiri şi scurte

Stratul cuticular, este format din celule plate, cheratinizate, anucleate şi transparente. Are
rol de protecţie a fibrei, conferindu-i luciu şi mătăsozitate. La lâna fină celulele sunt dispuse
inelar în jurul fibrei, iar la cea groasă pe circumferinţa fibrei sunt dispuse două-trei celule sub
formă de solzi.
Stratul cortical, este alcătuit din celule cheratinizate, alungite şi fuziforme. El determină
grosimea fibrei şi îi conferă unele însuşiri: rezistenţa, elasticitatea, etc. La nivelul lui se pot
întâlni spaţii intercelulare umplute cu aer (vacuole) şi pigmenţi intra şi extracelulari.
Stratul medular, întâlnit numai la fibrele groase de lână este situat în mijlocul fibrei şi
este alcătuit din celule alungite şi pline de aer. Prezenţa lui reduce rezistenţa fibrei, dar îi conferă
proprietăţi termoizolante mai bune.
Ultrastructural cortexul este fomat din macrofibrile în alcătuirea cărora intră mai multe
microfibrile. La rândul lor microfibrilele sunt formate din protofibrile, dispuse două central, iar
restul amplasate în jurul acestora.
 Compoziţia chimică a lânii
Substanţa de bază a fibrei de lână o
constituie cheratina, o proteină fibrilară ce are o
rezistenţă mecanică deosebită, este hidrofobă, are
un grad ridicat de insolubilitate şi o afinitate
deosebită pentru coloranţi.
Cel mai frecvent aminoacid din compoziţia
cheratinei este cistina, care conţine sulf. Prezenţa
acestui microelement în hrana ovinelor
îmbunătăţeşte mult însuşirile fibrei de lână.
Usucul reprezintă un amestec lubrifiant al
fibrei, format din sebum, din suint (produs al
glandelor sudoripare) şi impurităţi organice
(celule epidermice moarte şi descuamate, praf,
rezidii organice vegetale, etc.).
Sebumul conţine acizi graşi: oleic, stearic,
palmitic şi cerotic. Rolul principal este de a
proteja fibra, iar prin proprietatea de aderenţă
asigură unirea fibrelor în fascicule şi în şuviţe,
menţinând lâna după tundere "în cojoc", fără să se
împrăştie.
Fig. 20
Ultrastructura fibrei de lână

Suintul este o substanţă hidrosolubilă, în alcătuirea căruia intră compuşi anorganici (K,
Na, Ca, Fe, Mg, SiO2, PO4), acizi organici volatili (formic, acetic, caproic, benzoic) şi acizi
nevolatili (oxalic, pinelic) cu un pH alcalin. El contribuie la protejarea pielii şi a fibrelor de lână
de acţiunea corosivă a acizilor din sebum şi la eliminarea grăsimilor prin spălare favorizând
astfel detaşarea impurităţilor teroase din cojoc.

3.3.5.2. Însuşirile fizice şi tehnologice ale lânii.

I. Însuşirile fibrei de lână
La aprecierea fibrei de lână se urmăresc o serie de însuşiri cum sunt:
➢ fineţea;
➢ lungimea;
➢ ondulaţia,
➢ rezistenţa;
➢ extensibilitatea,
➢ elasticitatea;
➢ plasticitatea.
Fineţea este una dintre cele mai importante însuşiri pentru industria textilă de ea
depinzând modul de utilizare şi tipul de ţesături ce se pot obţine.
Determinarea fineţei lânii, se face macroscopic şi microscopic. Obiectiv fineţea se
apreciază prin măsurarea diametrului a cel puţin 50 - 100 fibre şi calcularea mediei aritmetice.
Subiectiv se apreciază prin palparea unei şuviţe cu mâna sau a cojocului în întregime, lâna fină
dă senzaţia de moale, în timp ce lâna groasă dă senzaţia de aspru.
După fineţe lânurile se clasifică în: fină 18 - 28 microni (Merinos), semifină 28 - 35
microni (Ţigaie, Corriedale), semigroasă 35 - 42 microni (Romney-Marsh), groasă peste 42
microni (Ţurcană).
Lungimea lânii se analizează din două puncte de vedere: lungimea relativă sau înălţimea
şuviţei şi lungimea absolută.
Lungimea relativă este lungimea lânii în stare naturală, fără întinderea fibrelor. Cu ocazia
bonitării lungimea se determină direct pe animal, prin măsurarea cu rigla de la piele la vârful
şuviţei. Această însuşire este urmărită în lucrările de selecţie. Coeficientul de heritabilitate are
valori ridicate (h2 = 0,30-0,75).
Lungimea absolută reprezintă lungimea fibrei de lână întinsă, până la dispariţia
ondulaţiilor. Este o însuşire care se determină în laborator pentru studii şi activitatea de selecţie.
Coeficientul de corelaţie fenotipică între lungimea relativă şi absolută, la rasa Ţigaie este de +
0,49, iar la Merinos + 0,98 (N. Camalesa, 1974).
Lungimea lânii este influenţată de factorii de mediu, dintre care hrana sub aspect calitativ
şi cantitativ are un rol hotărâtor.
În funcţie de lungime în industria textilă lânurile se împart în:
- Lâna de pieptene este lâna cu şuviţe mai lungi de 6,35 cm, respectiv 10-14 cm lungime
absolută şi se torc uşor în industria textilă.
- Lâna de postav este lâna cu şuviţe sub 6,35 cm lungime care se prelucrează mai greu şi
din care în trecut se confecţionau postavuri.
- Lâna de covoare este o lână grosieră cu lungimea mai mare de 14 cm, folosită pentru
confecţionarea covoarelor, fiind necorespunzătoare pentru ţesăturile folosite în industria
confecţiilor.
Ondulaţiile sunt o altă însuşire importantă a fibrelor de lână. Ondularea fibrelor este
determinată de caracteristicile foliculilor piloşi.
După amplitudinea şi forma lor, ondulaţiile se clasifică în ondulaţii normale, joase şi
înalte. Sunt nedorite ondulaţiile în formă de măciucă care îngreunează foarte mult toarcerea
firului, iar stofele obţinute sunt de calitate inferioară.
Extensibilitatea este dată de capacitatea de alungire, sub acţiunea unei forţe de întindere,
de la dispariţia ondulaţiilor până la ruperea fibrei.
Elasticitatea este proprietatea fibrelor de lână de a păstra forma imprimată de o anumită
acţiune, cum ar fi călcarea stofelor şi confecţiilor cu fierul cald.
Luciul este însuşirea fibrelor de lână, dată de capacitatea celulelor epiteliale de a reflecta
lumina într-un anumit grad. Luciul fibrelor naturale se deosebeşte esenţial de luciul fibrelor
artificiale, care prezintă un reflex metalic.
Luciul depinde de factorii genetici. Sunt rase care produc lână cu un luciu pronunţat, cum
sunt rasele de carne englezeşti, Lincoln şi Cheviot şi rasa Merinos australian. De asemenea,
pielicelele mieilor Karakul şi lâna acestei rase, au un luciu deosebit, din ea fabricându-se
renumitele covoare de Buchara.
Mătăsozitatea este dată de senzaţia produsă la trecerea degetelor peste lână sau ţesăturile
din lână. Această proprietate este determinată, de asemenea, de structura cuticular al fibrei de
lână. La fibrele subţiri de la rasa Merinos această însuşire este mai pronunţată.
II. Însuşirile şuviţei de lână
Rolul esenţial al fibrelor de lână este de a proteja organismul împotriva intemperiilor. În
consecinţă, mai multe fibre de lână se grupează în jurul unei fibre mai groase numită
conducătoare şi formează fascicule. Fasciculele se unesc şi formează şuviţele. Datorită desimii,
ondulaţiilor şi usucului, şi a unor fibre de legătură şuviţele se unesc între ele încât, lâna de pe
întreg corpul animal la tundere nu se împrăştie, ci rămâne întreagă, alcătuind ceea ce în limbajul
curent se numeşte cojoc.
Şuviţele de lână pot avea forma conică sau prismatică.
Şuviţa conică se întâlneşte la rasele cu lână groasă şi semigroasă. La acestea şuviţele sunt
alcătuite din două feluri de fibre: fibre subţiri şi scurte (20 - 28 microni şi 4 - 8 cm) şi fibre lungi
şi groase (13 - 40 cm lungime şi 60 microni grosime) care se împreună la vârful şuviţei, dându-i
aspectul conic. Pe corpul animal şuviţele conice sunt aşezate una peste alta, ca ţiglele pe casă,
ceea ce favorizează scurgerea apei.
Şuviţa prismatică se întâlneşte la rasele cu lână fină, de tip Merinos, Spancă şi chiar la
rasele cu lână semifină. Aceste şuviţe sunt alcătuite din fibre uniforme ca lungime.
Şuviţele în formă de con întors sau măciucată constituie un defect. Ele se întâlnesc mai
rar şi se datorează unor anomalii ca: lipsa usucului, prezenţa fibrelor moarte sau a ondulaţiilor
mai dese şi mai înalte spre vârful şuviţei.
 Aspectul exterior al şuviţei se observă când acestea se desfac cu ambele mâini şi se
examinează interiorul lor.
Prin îndepărtarea şuviţelor, se observă un spaţiu liber la nivelul pielii denumit cărările
pielii care poate fi mai mică sau mai mare în funcţie de desimea lânii. Ca aspect şuviţele por fi
clare când ondulaţiile sunt normale şi uniforme, iar elementele lânii (fascicolele, şuviţele,
şuviscioarele) se pot observa distinct, semiclare când caracteristicile enunţate sunt mai puţin
evidente, şuviţe în valuri caracteristice oilor cu lână semifină şi grosieră, având ondulaţii largi şi
joase pe toată lungimea şuviţei.
Mai rar, se întâlnesc şuviţe cu aspect nedorit cum sunt: şuviţe împâslite, voalate
(ondulaţii neregulate şi cu foarte puţin usuc), sau cu aspect de aţă (similar cu firul deşirat dintr-
un tricotaj).
III. Însuşirile generale ale lânii
Dintre aceste însuşiri menţionăm:
✓ desimea;
✓ uniformitatea;
✓ higroscopicitatea.
Desimea lânii este în strânsă corelaţie cu cantitatea de lână produsă de un animal. Ea
variază mult de la o rasă la alta. Astfel, rasele de oi cu lâna fină au între 3000 - 7000 fibre de
lână/cm2, în timp ce rasele cu lâna groasă au numai 700 - 1200 fibre/cm2.
Desimea lânii este influenţată atât de factorii ereditari cât şi de factorii de mediu.
Coeficientul de heritabilitate al acestei însuşiri are valori cuprinse între 0,23 - 0,42.
Dintre factorii de mediu, alimentaţia oilor gestante, îndeosebi în perioada embrionară şi
fetală, are un rol hotărâtor în determinarea desimii foliculilor piloşi.
Uniformitatea lânii se referă la calităţile fibrelor de lână şi ale şuviţelor de pe diferitele
părţi corporale apreciindu-se fineţea şi lungimea. Cea mai fină lână se găseşte pe părţile
superioare ale corpului. Pe cele inferioare şi mai ales pe cele posterioare (crupă, fese, gambă,
coapsă) lâna este mai groasă şi mai lungă. La lânurile fine nu trebuie să fie diferenţe mai mari de
4 microni între fineţea lânii de pe aceste regiuni corporale.
Omogenitatea lânii exprimă uniformitatea fibrelor din componenţa şuviţei.
Higroscopicitatea lânii. Ca orice corp organic, lâna poate să absoarbă cantităţi variabile
de apă la nivelul vacuolelor în stratul cortical. La lânurile nespălate această însuşire are valori
cuprinse între 12 - 15 %, iar la lânurile spălate între 15 - 18 %. Până la 22 % nu sunt afectate
calităţile lânii. Peste aceste valori şi mai ales când se ajunge la 33 % (valoarea maximă a
higroscopicităţii) lâna îşi pierde din însuşiri şi se alterează. Umiditatea lânii se determină în
laborator prin uscare la etuvă după tehnica consacrată.
Randamentul la spălare se calculează pe baza cantităţii de lână curată şi uscată, după ce
aceasta a fost debarasată de toate impurităţile: usuc, impurităţi vegetale, teroase, etc. şi
recalculată la o umiditate de 17 % la lânurile fine şi semifine şi de 15 % la lânurile groase.
Rezultatul acestor operaţii se exprimă în procente, faţă de cantitatea brută stabilită înainte de
spălare.
Greutatea lânii spălate şi uscate x 17
R % = ------------------------------------------ x 100
Greutatea lânii brute uscate

Randamentul la spălare este influenţat atât de factorii ereditari cât şi de cei de mediu.
Dintre factorii ereditari amintim: rasa, linia. La rasele de oi cu lâna fină aceasta este mai deasă,
cantitatea de usuc este mai mare şi randamentul la spălare mai scăzut. În lâna acestor rase,
impurităţile de orice natură sunt reţinute cu mai mare uşurinţă. Randamentul la spălare variază la
rasele cu lâna fină între 28 - 45 %, la rasele cu lâna semifină între 40 - 60 %, iar la rasele cu lâna
groasă între 45 - 68 %.
În cadrul raselor cu lână fină, s-au creat rase cu un randament mare cum este Merinosul
australian care are un randament la spălare de 60 %. Acest fapt demonstrează că factorii ereditari
au mare influenţă în determinarea acestei însuşiri.
 Randamentul se determină atât cu ocazia bonitării oilor şi la livrarea lânii unităţilor
prelucrătoare. Cu ocazia bonitării se determină direct pe animal apreciindu-se în ansamblu
dunga de impurităţi teroase, abundenţa, culoarea şi calitatea usucului.
La livrare randamentul la spălare se determină pe probe recoltate de pe diferite regiuni
corporale prin metoda de laborator sau prin spălarea gospodărească a întregului cojoc.

3.3.5.3. Factorii care influenţează producţia de lână.

Factorii care influenţează producţia de lână se grupează în:
❑ factori ereditari;
❑ factori de mediu.
Dintre factorii ereditari, rasa, linia şi familia influenţează direct producţia de lână. La
rasele specializate în direcţia producţiei de lână, ca urmare a selecţiei aplicate, foliculii piloşi
sunt mai numeroşi pe unitatea de suprafaţă, suprafaţa pielii este mai mare datorită atât
dezvoltării corporale, cât şi numeroaselor cute ale pielii. Extinderea lânii pe abdomen şi pe
extremităţile corpului determină, de asemenea, mărirea cantităţii de lână.
Producţia de lână este influenţată de sexul animalului, berbecii producând cu 30 - 60 %
mai multă lână decât femelele.
Dintre factorii de mediu, hrana, prin cantitate şi calitate, influenţează în mare măsură
producţia de lână. Oile care sunt subnutrite, produc mai puţin de jumătate din producţia
potenţială.

3.3.6. Producţia de piei şi pielicele.

Prin jupuirea animalelor sacrificate, se obţin piei brute, care în urma depilării şi
prelucrării lor, constituie un produs deosebit de valoros pentru industria pielăriei. Aceste piei se
folosesc pentru confecţionarea de îmbrăcăminte, marochinărie şi harnaşamente.
Cea mai mare importanţă o prezintă pieile de bovine, ovine şi cabaline.
Prin pielicele se înţeleg blăniţe obţinute de la mieii de rasă Karakul, Ţurcană – varietatea
brumărie şi metişii acestora, sacrificaţi la vârsta de 1 - 5 zile după naştere, ce prezintă un anumit
buclaj şi luciu caracteristic.
În afară de pielicelele buclate specifice mieilor nou născuţi, mai există şi aşa-numitele
pielicele cu părul aproape neted şi lucioase, provenite de la produşii rasei Karakul avortaţi cu 25-
30 zile înainte de fătare, numite în comerţ "Breitschwanz".
Cele mai valoroase pielicele se obţin de la mieii rasei Karakul, comercializate sub denumirea de
"astrahan . Ele pot avea culoarea neagră (82 - 84 %), brumărie, cafenie, piersicie, etc.
"

Valoarea comercială a pielicelelor este dată de:

❖ suprafaţa lor (variază între 800 - 1600 cm2);
❖ forma buclelor (tub, bob, tirbuşon, valuri, etc.);
❖ gradul de închidere al lor (1/4, 1/2, 3/4, 1/1);
❖ aspectul buclajului redat de uniformitatea, rezistenţa, elasticitatea, luciul, desenul şi nuanţa
de culoare a buclelor (Fig.21).
 A

Fig. 21 Caracteristicile
buclelor (după A.Pop,
1968)
A – Structura buclei
B- Tipuri de bucle: 1) tub; 2) bob; 3) coame; 4) inel; 5) tirbuşon

Principalii factori care influenţează calitatea pielicelelor sunt: rasa, momentul sacrificării,
modul de jupuire precum şi conservarea pielicelelor.

3.3.7. Producţia de muncă.

Este dată de capacitatea energetică a unor specii domestice (cabaline, asine, bovine),
folosite de om în diferite scopuri: tracţiune, călărie, port-samar, concursuri hipice. În prezent cea
mai largă utilizare la muncă o au caii, capacitatea lor de efort apreciindu-se după: forţa de
tracţiune, lucrul mecanic efectuat şi viteza de deplasare.
Forţa de tracţiune (F), reprezintă puterea în kg-forţă cu care un animal trage o greutate
(Q) şi se poate determina cu dinamometrul în mod direct sau indirect, cu formula:
F=Qxr
în care:
r = coeficientul de rezistenţă al terenului (0,01 pentru asfalt până la 0,40 pentru arătura
umedă).
În general, forţa de tracţiune a unui cal este egală cu 50 % din greutatea sa vie, dar uneori
poate ajunge la 75 - 80 %.
Lucrul mecanic (L) se exprimă în kg-metri şi reprezintă forţa de tracţiune (F) depusă de
un cal pentru a deplasa o greutate pe o anumită distanţă (d), măsurată în metri. Deci:
L = F x d.
Viteza de deplasare (v) reprezintă distanţa (d), în metri, parcursă de un cal în unitatea de
timp (t), exprimată în secunde. Se stabileşte cu formula:
d
v=
t
Variază în funcţie de alura de mers, astfel: 1,1 –1,6 m/s la pas, 3-6 m/s la trap, 10-15 m/s
la curse, 15-18 m/s la galop de curse.
În general, producţia de muncă este influenţată de dezvoltarea corporală a animalului, de
soliditatea scheletului, de corectitudinea aplomburilor, de o bună alimentaţie şi întreţinere.

3.3.7.1. Factorii care influenţează producţia energetică.

Capacitatea energetică este influenţată de următorii factori:
 factori genetici (interni);
 factori de mediu (externi).
A. Factorii genetici fiind puternic corelaţi cu însuşirile morfofiziologice ale animalelor,
influenţează în mare măsură producţia energetică. Din cadrul acestora menţionăm: tipul morfo-
productiv, rasa şi subdiviziunile rasei şi individul.
 - Tipul morfo-productiv influenţează în mod direct capacitatea energetică. Astfel caii de
povară pot tracţiona greutăţi de 3000 - 4000 kg, cei de tracţiune intermediară greutăţii de 1000 –
1500 kg, iar cei de tracţiune uşoară greutăţii de 500-750 kg. Întrucât randamentul la tracţiune nu
este dat numai de putere (forţă) ci şi de viteză, caii de tracţiune intermediară sunt mai economici
deoarece îmbină în mod armonios forţa de tracţiune şi viteză de deplasare.
- Rasa şi subdiviziunile rasei. In cadrul aceluiaşi tip morfo-productiv capacitatea
energetică diferă în funcţie de rasa şi subdiviziunile ei.
Astfel, la cabalinele din cadrul tipului morfo-productiv intermediar rasa Nonius are
capacitatea energetică cea mai mare, la taurine, din cadrul raselor mixte, rasa Pinzgau are
capacitatea energetică cea mai mare. Diferenţele în funcţie de linie şi familie sunt mai evidente
la cabaline, acestea fiind exploatate prioritar pentru muncă.
- Individul prin vârstă, dezvoltare corporală, conformaţie corporală şi temperament
influenţează capacitatea energetică.
Animalele cu o dezvoltare corporală mare (hipermetrică) au o forţă de tracţiune mai mare
(schelet mai gros, musculatură mai dezvoltată) şi un mers mai spornic, amplitudinea pasului
fiind corelată direct cu talia animalului.
Conformaţia corporală prin raporturile între segmentele corporale, prin dezvoltarea
musculaturii şi aparatului locomotor şi prin pârghiile mecanice ale razelor osoase influenţează
nu numai forţa şi viteza de deplasare a animalului ci şi rezistenţa la oboseală a acestuia.
Legat de tipul constituţional şi tipul de sistem nervos, cele mai bune rezultate se obţin de
la animalele cu o constituţie robustă, un tip de sistem nervos echilibrat şi un temperament vioi,
acestea fiind capabile să exteriorizeze la nevoie întreaga capacitate energetică a sistemului
locomotor.
II. Factorii de mediu prin modul în care sunt asiguraţi în cadrul tehnologiei de creştere şi
exploatare determină gradul de manifestare a potenţialului genetic al animalului. Din cadrul
acestora menţionăm: hrănirea şi adăparea, îngrijirea corporală, dresajul şi antrenamentul,
potrivirea împerecherilor, starea harnaşamentelor, a vehiculelor şi drumurilor.
a. Alimentaţia prin nivelul, tipul său, calitatea furajelor şi modul lor de administrare,
influenţează forţa de tracţiune şi capacitatea energetică a animalului.
Datorită intensităţii proceselor metabolice din timpul efortului, animalele de muncă au
nevoie în primul rând de energie care este furnizată în principal de glucide şi lipide. În cazul
asigurării energiei la un nivel insuficient efortului muscular prestat, organismul va recurge la
consumul rezervelor proprii de glucide, lipide şi în ultimă instanţă de proteine, fapt ce va atrage
înrăutăţirea stării de întreţinere şi scăderea randamentului la tracţiune.
Pentru susţinerea proceselor metabolice intense şi refacerea ţesuturilor uzate din timpul
efortului pe lângă glucide şi lipide hrana trebuie să conţină şi proteine. Întrucât în timpul
efortului se modifică echilibrul acido-bazic şi se elimină prin transpiraţie cantităţi însemnate de
sodiu, clor şi magneziu, conţinutul în săruri minerale al raţiei furajere are o mare importanţă în
realizarea puterii de tracţiune.
b. Adăparea influenţează randamentul animalelor de muncă. Deoarece în timpul efortului
gradul de eliminare a apei din organism prin transpiraţie este mult mai mare, îndeosebi pe timp
călduros, se impune înlocuirea ei prin adăpare încât procesele metabolice să se desfăşoare
normal.
c. Îngrijirile corporale constând în pansaj zilnic, întreţinerea copitelor şi potcovitul
corect, asigură desfăşurarea normală a proceselor metabolice şi a funcţiilor de excreţie şi
termoreglare ale pielii, contribuind la sporirea randamentului la tracţiune şi exploatarea
corespunzătoare a animalelor de muncă.
d. Dresajul şi antrenamentul. Caii dresaţi şi antrenaţi corect şi metodic, încă din perioada
de creştere, au o capacitate energetică mult mai mare decât cei neantrenaţi sau antrenaţi
defectuos. Prin dresaj şi antrenament se îmbunătăţeşte conformaţia, constituţia şi
comportamentul animalelor, se favorizează intensificarea funcţiilor vitale (respiraţie, circulaţie,
digestie), sporind rezistenţa la efort şi se elimină mişcările dezordonate (parazitare), toate
acestea favorizând creşterea randamentului la tracţiune.
 e. Potrivirea perechilor. La constituirea perechilor trebuie avut în vedere ca animalele să
fie din aceeaşi rasă, să aibă aceeaşi constituţie şi dezvoltare corporală, acelaşi tip de sistem
nervos şi de temperament. Nerespectarea acestor condiţii poate conduce la: desincronizarea
mişcărilor în timpul tracţiunii; efort neuniform; oboseală şi uzură rapidă; neajunsuri ce
determină diminuarea randamentului energetic.
f. Starea harnaşamentelor, a vehiculelor şi drumurilor.
Harnaşamentele bine confecţionate, ajustate pe corp şi întreţinute în mod corespunzător,
vehiculele pe pneuri şi bine întreţinute favorizează materializarea capacităţii energetice,
asigurând totodată lejeritate în mişcări şi integritatea corporală.
Drumurile prin natura lor, prin gradul de înclinaţie şi prin modul de întreţinere
influenţează performanţele energetice ale animalelor.

3.3.8. Producţia de gunoi.

Este formată din amestecul fecalelor cu urina şi diferitele materiale folosite ca
aşternuturi. Cantitatea zilnică de gunoi, variază în funcţie de: specie, felul şi cantitatea
aşternutului, hrana administrată, etc. În medie, cantităţile zilnice produse de diferite specii sunt
de: 40 kg la bovine, 25 kg la cabaline, 6 kg la porcine şi 3,5 kg la ovine.
Depozitarea şi fermentarea gunoiului, se face cu scopul de a distruge germenii patogeni
pe care-i conţine, în aşa-numita platformă de gunoi. Ea trebuie amenajată pe un teren uşor
înclinat, opusă direcţiei vânturilor dominante, la 100-200 m de grajdurile pentru animale şi cât
mai departe de sursele de aprovizionare cu apă. Are de obicei formă dreptunghiulară, cu lăţimea
de 4 - 9 m şi o lungime variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi.
Suprafaţa de platformă pe cap de animal diferă în funcţie de specie şi categoria de
animal.
 REPRODUCŢIA ANIMALELOR DOMESTICE

Reproducţia reprezintă actul fiziologic prin care organismele produc fiinţe asemănătoare
lor, asigurându-se astfel perpetuarea speciilor.
Ea nu trebuie privită doar ca un simplu proces de multiplicare a organismului, procesul
reproducţiei fiind indisolubil legat de procesul de evoluţie şi ameliorare a speciilor de animale
domestice. În procesul reproducţiei se realizează discriminarea reproductivă, ca urmare a
selecţiei artificiale sau naturale, prin care se acţionează direct asupra fondului de gene, iar prin
dirijarea împerecherilor se influenţează, în sensul dorit, structura genotipică a generaţiei
următoare.
Cunoaşterea mecanismelor intime ce au loc în procesul reproducţiei permite totodată
dirijarea unor factori de influenţă ai acestora, care stau la îndemâna omului (alimentaţia, factorii
de microclimat, etc.) în vederea realizării unor performanţe reproductive ridicate. Este bine
cunoscut rolul şi importanţa alimentaţiei în formarea gameţilor, în etapa de organogeneză pentru
structura glandei mamare, pentru numărul fibrelor musculare, pentru numărul foliculilor piloşi,
etc.
Reproducţia vieţuitoarelor în natură se realizează pe două căi:
➢ asexuată – este caracteristică animalelor inferioare şi se realizează pe trei căi:
sciziparitate, înmugurire şi sporulaţie;
➢ sexuată este forma de reproducere cea mai evoluată fiind caracteristică animalelor
superioare.
Cel mai important avantaj al reproducţiei sexuate este sporirea vitalităţii genetice prin
schimbul reciproc de gene între cei doi gameţi, prin segregarea întâmplătoare şi recombinarea
genelor cromozomiale.
În acest mod de înmulţire prin contopirea celor două celule sexuate ia naştere celula, oul
sau zigotul, o nouă fiinţă.
Celulele sexuate se numesc gameţi de la grecescul gamos = sămânţă şi se formează în
organe speciale numite gonade, situate pe indivizi diferiţi. Aceste organe diferenţiază cele două
sexe. Organul care produce gametul mascul (spermatozoidul) este testiculul, iar cel care produce
gametul femel (ovula) este ovarul. Gonadele, împreună cu căile genitale reprezintă organele
sexuale primare sau principale şi ele determină caracterele sexuale primare.
În afară de rolul principal de a genera celulele sexuale capabile să reproducă noi
organisme prin contopirea lor, organele sexuale primare au şi o funcţie endocrină. Hormonii
specifici fiecărui sex, mascul şi femel, determină caracterele sexuale secundare sau dimorfismul
sexual secundar.
Sexul este determinat genetic de o pereche de cromozomi. La mamifere masculii sunt
heterogametici având cromozomii sexului XY, iar femelele sunt monogametice XX. Spre
deosebire de mamifere la păsări femelele sunt heterogametice ZW, iar masculii homogametici
ZZ.
În funcţie de proprietăţile vitelogenetice (de a secreta vitelus) ale ovarelor, în lumea
animalelor se întâlnesc specii ovipare (ce se înmulţesc prin ouă) şi vivipare (care nasc pui vii).
La albine femelele, regina şi lucrătoarele, provin din ouă fecundate în timp ce masculii
(trântorii) se dezvoltă din ouă nefecundate, fenomen ce se numeşte partenogeneză arenotoacă.
La unele specii ovipare (peşti) celulele sexuale mature sunt eliminate în mediul extern,
unde are loc fecundaţia şi evoluţia noilor produşi, în timp ce la păsări fecundaţia este internă,
dezvoltarea produsului din ou având loc în mediul extern prin procesul de incubaţie.
Ovarele viviparelor sunt lipsite de calităţi vitelogenetice, produsul de concepţie
parcurgând întreaga evoluţie în organismul matern, care îi asigură condiţiile necesare dezvoltării
ontogenetice. Rezultă deci că funcţia de reproducţie la mamifere este mult mai complexă, sfera
activităţii genitale cuprinzând gametogeneza, inseminarea (naturală sau artificială), fecundaţia,
nidaţia, gestaţia şi parturiţia, procese în care sunt implicate toate funcţiile organismului matern.

4.1. Aparatul genital mascul.

Are rolul de a elabora celulele sexuale mascule (spermatozoizii) şi a le depune prin
intermediul organului copulator în căile genitale femele.
La mamifere, aparatul genital mascul se compune din: testicule, căi genitale, organ
copulator (penis) şi glande anexe.
A. Testiculele (în număr de două) sunt situate în regiunea ingvinală (la tauri, berbeci,
armăsari, ţapi), în regiunea perineală sau subanală (la vier, iepure, câine, pisic) şi în cavitatea
abdominală (la păsări). Ele au formă ovoidă şi sunt adăpostite în nişte pungi de piele numite
burse testiculare (Fig.22).
În secţiune, testiculul prezintă o învelitoare externă numită albuginee, sub care se găseşte
ţesutul testicular, format din celule parenchimatice.
a. Albugineea – este o capsulă membranoasă, rezistentă şi inextensibilă. De pe faţa ei
externă se detaşează, în interiorul testiculului, nişte pereţi despărţitori, care compartimentează
ţesutul organului în 200 - 300 de loji testiculare.
b. Ţesutul testicular – include în masa sa următoarele elemente: tubii seminiferi, tubii
drepţi, reţeaua testiculară, canalele eferente şi reţeaua Leydig.
 Fig. 22. Testiculul (dupa E. Pastea şi col., 1978)
I. Parti componente

a) testicul; b) capul epididimului; c) coada epididimului; d) cordonul testicular;

e) canal deferent
II. Structura testiculului
1)seroasa; 2) albugineea; 3) septumuri testiculare; 4) lobuli testiculari; 5)
mediastinul testicular; 6;7) tubi seminiferi; 8) reteaua testiculară; 9) canale
eferente; 10) canal epididimar; 11) canal deferent.

Tubii seminiferi sunt canalicule foarte subţiri (3 - 5 în fiecare lojă) ai căror pereţi interiori
prezintă un epiteliu germinativ. Epiteliu germinativ conţine două feluri de celule: unele cu rol în
elaborarea spermatozoizilor, numite celule germinative, şi altele cu rol în hrănirea
spermatozoizilor, numite celulele lui Sertoli. Aceste celule germinative trec prin mai multe stadii
de evoluţie: spermatogonie, spermatocit, spermatidă, iar la stadiul de spermatozoid se desprind
şi cad în lumenul tubului seminifer.
Tubii drepţi rezultă din unirea tubilor seminiferi, la ieşirea din lojile testiculare.
Reţeaua testiculară (Haller) rezultă din unirea tubilor drepţi.
Canalele eferente sunt 15 – 30 conducte cu lumenul mai larg, care pornesc din reţeaua
Haller şi după ce străbat albugineea, se deschid în prima porţiune a căilor genitale, numită
epididim.
Glanda lui Leydig este formată din celule interstiţiale, dispuse printre tubii seminiferi, cu
rol endocrin.
Funcţiile testiculului sunt două: una germinativă şi alta endocrină.
- Funcţia germinativă – constă în elaborarea celulelor sexuale la nivelul tubilor seminiferi
(spermatogeneza) de unde este vehiculată, prin intermediul tubilor drepţi, reţelei Haller şi
canalelor eferente, în căile genitale.
- Funcţia endocrină – constă în secretarea hormonului masculin numit testosteron
(C19H28O2), de către glanda Leydig, secretare dirijată de glanda hipofiză cu ajutorul hormonilor
anterohipofizari prolan A şi B.
Spermatogeneza se desfăşoară la o temperatură mai mică cu 1 - 20 C decât cea a corpului
animal, scădere realizată cu ajutorul scrotului (pungile scrotale) (Fig.23).

1 2 3
 7 8 9

Fig. 23. Spermatogeneza (după I.Dumitrescu)

1) spermatogonie, 2) spermatocit primar, 3) spermatocit primar în profază, 4) spermatocit primar în
anafază, 5) spermatidă tânară, 6-9) stadii de evoluţie a

spermatidei.

Spermatogeneza începe la pubertate şi are loc la masculii animalelor domestice, în tot

cursul anului, excepţie făcând animalele sălbatice, unde aceasta are caracter sezonier, fiind
legată de epoca căldurilor la femele.
Spermatozoidul este alcătuit din cap, gât şi coadă (Fig.24).
 Fig. 24. Morfologia spermatozoidului (dupa A.T.Bogdan, 1984)

a) membrana lipoproteică a spermatozoidului; b) acrozom; c) perforator;

d) cromatina nucleară; e) membrana nucleară; f) inel ecuatorial; g) protuberanţe bazale; h)
centriol proximal; i) partea proximală a centriolului
distal; j) filament concentric extern; k) filament concentric intern;
I) fllamente centrale; m) filament spiralat; n) partea distală a centriolului distal;
o) filament dublu; p) filamente centrale

Capul spermatozoidului are formă ovală la mamifere şi de seceră la păsări. El conţine:

nucleolul, acrozomul, perforatorul, capul postnuclear, protuberanţele bazale, fosa de implantaţie
şi membrana celulară.
- Nucleolul este componentul cel mai voluminos, fiind bogat în cromatină. În
componenţa acestuia se găseşte AND (aproximativ 43 %) şi proteină (circa 52 %).
- Acrozomul este o formaţiune citoplasmatică situată pe partea anterioară a capului.
Datorită enzimei pe care o eliberează, hialuronidaza, acrozomul asigură ataşarea
spermatozoidului la ovulă şi străpungerea coroanei radiată a acesteia.
- Perforatorul, mai evident la rozătoare, este situat în partea anterioară a capului, între
cromozom şi membrana celulară şi îndeplineşte un rol similar cu acrozomul.
- Capul postnuclear sau capişonul este reprezentat de o membrană suplimentară ce
acoperă parţial zona posterioară a nucleului.
 - Protuberanţele bazale, în formă triunghiulară sau semicirculară, servesc la inserţia
filamentului axial ce străbate gâtul şi coada spermatozoidului.
Gâtul spermatozoidului face legătura între capul şi coada spermatozoidului, ocupând
porţiunea situată între centriolul proximal şi partea anterioară a centriolului distal.
Coada spermatozoidului cuprinde trei părţi: intermediară, principală şi terminală. Cel mai
lung segment al cozii îl constituie piesa principală în structura căreia intră filamentul axial şi un
triplu filament spiralat ce-i conferă rezistenţă, fără a împiedica mobilitatea spermatozoidului.
Spermatozoidul este o celulă cu aspect flagelat, lungă de 50 - 80 microni, lungime ce
variază atât între specii cât şi între indivizi, cu posibilitatea de a înainta prin căile genitale femele
pentru a fecunda ovula.
Faţă de forma normală spermatozoizii pot prezenta diverse anomalii determinate fie
patologic, fie de alţi factori.
B. Căile genitale mascule, au rolul de a conduce spermatozoizii de la testicul până la
expulzarea lor în aparatul genital femel. Ele sunt reprezentate de: epididime, canale deferente,
canalul ejaculator şi uretra (Fig.25).
Epididimele sunt 2 (câte unul pentru fiecare testicul) foarte lungi şi sinuoase, ce formează
ghemuri compacte, strâns lipite de testicul. Ele servesc ca rezervoare pentru depozitarea şi
maturarea spermatozoizilor, asigurându-le în acelaşi timp şi hrănirea acestora.
Canalele deferente fac legătura între epididime şi canalul ejaculator iar în porţiunea lor
terminală, prezintă nişte dilataţii, numite ampule cu rol în depozitarea spermatozoizilor maturaţi.
Canalul ejaculator este un tub scurt, rezultat din unirea canalelor deferente cu gâtul
veziculelor seminale.
Uretra este un canal comun pentru spermă şi urină, numindu-se şi canal uro-genital.
Sperma şi urina nu se elimină concomitent, ci separat, ele fiind dirijate prin reflexe diferite,
ejaculare şi micţiune.
C. Penisul este organul copulator, are forma unei tije cărnoase, cu lungimi diferite în
funcţie de specie şi este suspendat în regiunea periingvinală. El este protejat de o teacă din piele,
numită furou.
În structura penisului se găsesc: corpul cavernos, uretra şi muşchii bulbo-ischiocavernoşi,
cu rol în susţinerea şi retractarea sa.

a
 b c

Fig, 25. Caile genitale mascule a) la taur; b) la

vier; c) la armăsar

1) testicul; 2) capul epididimului; 3) corpul epididimului; 4) coada epididimului; 5) cordonul

testicular; 6) canal deferent; 7) ampula canalului
deferent; 8) vezicule seminale ; 9) prostata ; 10) uretra ; 11) glande bulbouretrale (Cowper); 12)
penis ; 13) prepuţ; 14) glandul penisului; 15)
vezica urinară.
D. Glandele anexe sunt reprezentate prin 3 formaţiuni glandulare: vezicule seminale,
prostata şi glande bulbo-uretrale. Ele sunt plasate în apropierea canalului ejaculator, şi au rolul
de a secreta lichidul spermatic, care împreună cu spermatozoizii formează produsul biologic,
numit spermă. Lichidul spermatic are rolul de hrăni, dilua şi vehicula rapid sperma, în momentul
ejaculării.
 4.2. Aparatul genital femel.
La mamifere, aparatul genital femel este compus din ovare şi căi genitale.
A. Ovarele sunt două organe de formă ovoidă, situate în cavitatea abdominală, în
regiunea sublombară, înapoia rinichilor. La scroafă şi iapă, acestea au formă sferică, iar ca
mărime diferă în funcţie de specie.
În secţiune ovarul prezintă de la exterior spre interior, două zone: zona corticală şi zona
medulară (Fig.26).

Fig. 26 — Secţiune schematică în ovar :

1- Epiteliu germinativ; 2- zona foliculară; 3- zona vasculară; 4- hilul ovarian; 5- vase;

6- folicul de Graff

a. Zona corticală este formată dintr-un strat de celule numit epiteliu germinativ, sub care
se găseşte o albuginee ovariană.
Epiteliu germinativ formează o serie de cavităţi, în diferite stadii de evoluţie, numite
foliculi ovarieni. În interiorul acestora se găseşte celula sexuală iniţială, ovogonia, care este
înconjurată de mici celule, cu rol trofic.
Până la maturare, foliculii ovarieni trec prin mai multe stadii de creştere şi dezvoltare:
foliculi primari, foliculi secundari, foliculi terţiari şi foliculi maturi sau foliculi De Graaf. În
paralel cu foliculii, suferă modificări şi celula sexuală iniţială, care parcurge stadiile de:
ovogonie, ovocit de gradul I, ovocit de gradul al II-lea şi ovulă (Fig.27).
 A B

Fig. 27. Ovogeneza şi evoluţia foliculilor ovarieni

A. Ovogeneza: 1-ovogonie, 2-ovocit de gradul 1 cu 2N, 3-ovocit de

gradul 2 şi primului globul polar cu 1N, 4-ovulă şi doua globule polare, N
B. Stadiile evolutive ale foliculului ovarian: 1-folicul primordial,
2-folicul primar, 3-folicul cavitar, 4,5-foiiculi maturi, 6-foliculi
dehiscenţi, 7-dehiscenţa foliculară

Ovula (Fig.28) este una din cele mai mari celule din organismul animal, având diametrul
de 150 - 200 microni. Ea prezintă la exterior, o serie de celule, care formează aşa-numita
coroană radiată, sub care se găseşte zona pelucidă – produs de secreţie al celulelor foliculare,
apoi membra vitelină, protoplasma şi nucleul.
Ovulaţia. În procesul de maturare, în interiorul foliculilor ovarieni se acumulează
continuu un lichid galben (lichid folicular), în care pluteşte ovula. Datorită presiunii acumulate,
foliculii proemină la suprafaţa ovarului sub formă de băşicuţe, iar în stadiul de folicul matur (De
Graaf) aceştia cedează presiunii şi plesnesc, eliberând ovula. Procesul se numeşte dehiscenţă
foliculară.
Ovulaţia are un caracter ciclic, începând din momentul când femelele ating vârsta
pubertăţii, adică la maturitatea sexuală.
După eliberarea ovulei, şi scurgerea lichidului folicular matur, apare o formaţiune de
ţesut, numit corp galben. Evoluţia acestuia depinde de fecundarea sau infecundarea ovulei.
Astfel, dacă ovula a fost fecundată, corpul galben se dezvoltă şi persistă pe toată perioada
de gestaţie a femelei, numindu-se corp galben de gestaţie. Acesta secretă progesteronul
(C21H30O2), hormon care împiedică maturarea altor foliculi ovarieni.
Dacă ovula a fost nefecundată, corpul galben se resoarbe, dând posibilitatea maturării
unui nou folicul ovarian, deci a unei noi ovule.

Fig. 28 — Ovula :
 1- Coroana radiată; 2- membrana pelucidă; 3- nucleu; 4- membrana vitelină; 5- centrul
celular.

Ovulaţia. În procesul de maturare, în interiorul foliculilor ovarieni se acumulează

continuu un lichid galben (lichid folicular), în care pluteşte ovula. Datorită presiunii acumulate,
foliculii proemină la suprafaţa ovarului sub formă de băşicuţe, iar în stadiul de folicul matur (De
Graaf) aceştia cedează presiunii şi plesnesc, eliberând ovula. Procesul se numeşte dehiscenţă
foliculară.
Ovulaţia are un caracter ciclic, începând din momentul când femelele ating vârsta
pubertăţii, adică la maturitatea sexuală.
După eliberarea ovulei, şi scurgerea lichidului folicular matur, apare o formaţiune de
ţesut, numit corp galben. Evoluţia acestuia depinde de fecundarea sau infecundarea ovulei.
Astfel, dacă ovula a fost fecundată, corpul galben se dezvoltă şi persistă pe toată perioada
de gestaţie a femelei, numindu-se corp galben de gestaţie. Acesta secretă progesteronul
(C21H30O2), hormon care împiedică maturarea altor foliculi ovarieni.
Dacă ovula a fost nefecundată, corpul galben se resoarbe, dând posibilitatea maturării
unui nou folicul ovarian, deci a unei noi ovule.
b. Zona medulară, reprezintă cea mai mare parte din ovar, ce cuprinde, în structura ei, o
masă de ţesut conjunctiv cu multiple vase sanguine şi fibre nervoase, care-i conferă un aspect
spongios şi culoare roşietică.
Funcţiile ovarului sunt în număr de două: germinativă şi endocrină.
- funcţia germinativă – constă în elaborarea celulelor sexuale femele (ovulele), care se
dezvoltă în interiorul ovarului, proces denumit ovogeneză;
- funcţia endocrină – constă în secretarea hormonilor sexuali: foliculina (C18H22O2),
progesteronul şi relaxina.
Foliculina este secretată de foliculul De Graaf şi are rol în dezvoltarea organelor genitale
femele precum şi în manifestarea instinctului genezic (dorinţa de împerechere).
Progesteronul este secretat de corpul galben, glandele suprarenale şi placentă. Acţiunea
sa inhibă dezvoltarea şi maturarea unor noi foliculi ovarieni, când ovula a fost fecundată.
Relaxina este secretată de corpul galben şi placentă, iar acţiunea sa se manifestă la
începutul fătării, prin slăbirea ligamentelor oaselor coxale, uşurând expulzarea fetusului în
mediul extern.
B. Căile genitale (Fig.29) sunt reprezentate de o serie de conducte care fac legătura între
ovare şi mediul extern. Acestea sunt: oviductele, uterul, vaginul, vestibulul vaginal şi vulva.
Oviductele reprezintă prima parte a căilor genitale şi sunt alcătuite din două canale
flexuoase. La fiecare canal, se pot distinge:
• pavilionul oviductului situat imediat sub ovar, de forma unei pâlnii, care captează
ovula în momentul ovulaţiei;
• oviductul propriu-zis are aspectul unui cordon sinuos, care face legătura între
pavilionul oviductului şi cornul uterin.
Uterul are forma unui sac musculo-membranos, compus din trei părţi: coarne, corp şi gât
uterin.
 Coarnele uterine au forma de semicerc, sunt în număr de două şi se leagă anterior de
oviducte şi posterior de corpul uterin.
 Corpul uterin este un conduct de calibru mai mare care se întinde de la punctul de
unire al celor două coarne uterine, până la vagin, terminându-se printr-o porţiune
îngustată ce comunică cu gâtul uterin (cervix). Are rolul de a găzdui fătul în
dezvoltarea sa din timpul gestaţiei.
 Gâtul uterin este un conduct scurt, foarte îngust, determinat de plierea longitudinală a
mucoasei ce căptuşeşte pereţii interiori. În mod obişnuit cervixul este închis. El se
deschide numai când femelele sunt în călduri, în apropierea fătării sau în cazuri
patologice.
Vaginul reprezintă organul de copulaţie femel şi este reprezentat de un conduct larg.
 Vestibulul vaginal este porţiunea terminală a
vaginului în care se deschide un canal comun pentru
căile genitale şi căile urinare numit canal uro-genital.

Fig. 29 — Aparatul genital la vacă :

1 - comisura inferioara a vulvei ; 2 - clitoris ; 3 - orificiul glandei lui

Bartholini ; 4 - meatul urinar ; 5 -orificiul canalului lui Gartner ; 6 -
mucoasa vaginală ; 7 - deschiderea vaginala a cervixului ; 8 - pliurile
,,floarei involte" ; 9 - gâtul uterin ; 10 - corpul uterulul; 11 - mucoasa
cotiledonară a cornului uterin ; 12 - oviductul ; 13 - pavilionul oviductului ;
14 - ovarul ; 15 - ligamentul larg, (după E l l e m b e r g e r şi Baum)

Vulva formează deschiderea exterioară a vestibulului vaginal şi este delimitată de două

buze şi două comisuri, comisura inferioară adăpostind clitorisul (organul erectil femel).
4.3. Dimorfismul sexual.
Pa.2.11.2012
Totalitatea deosebirilor de formă, structură şi funcţie dintre indivizii masculi şi femeli,
din cadrul aceleaşi specii, se numeşte dimorfism sexual. Exteriorizarea dimorfismului sexual
diferă de la o specie la alta. Astfel, deosebirile de exterior sunt pronunţate la taurine, ovine,
caprine, mai puţin pronunţate la cabaline şi porcine şi foarte şterse la iepurii de casă (Fig.30).

A a b

B a b

Fig. 30. Dimorfismul sexual

A) la taurine: a) taur, b) vacă

B) la ovine: a) berbec. b) oaie

La păsări, dimorfismul sexual este accentuat la găini şi curci.

Caracterele morfologice şi fiziologice, care stau la baza dimorfismului sexual, se numesc
caractere sexuale. Ele se grupează în: caractere sexuale primare şi caractere sexuale secundare.

4.3.1. Caracterele sexuale primare.

Sunt reprezentate la masculi de testicule, iar la femele de ovare, ambele constituind
gonadele.
Gonadele au fost încadrate în această categorie, deoarece funcţionalitatea lor depinde, pe
de o parte, de dezvoltarea celorlalte componente ale aparatului reproducător, iar pe de altă parte,
de ansamblul caracterelor morfologice şi fiziologice specifice fiecărui sex.

4.3.2. Caracterele sexuale secundare.

Sunt determinate de hormonii secretaţi de gonade, care influenţează dezvoltarea şi
funcţionalitatea unor organe, precum şi particularităţile de exterior la ambele sexe.
Caracterele sexuale secundare, pot fi de ordin morfologic şi de ordin fiziologic.
Caracterele secundare morfologice se referă la conformaţia căilor genitale şi glandelor
anexe, cât şi la particularităţile de exterior.
Anomaliile de structură ale căilor genitale şi glandelor anexe, determină tulburări în
funcţionarea normală a gonadelor şi, deci, o mai slabă diferenţiere a sexelor. De exemplu,
cazurile de hermafroditism, în care un individ are atât ţesut ovarian cât şi ţesut testicular.
 La exterior, indivizii de sex opus se deosebesc între ei după conformaţie şi dezvoltarea
corporală de ansamblu, după forma şi dimensiunile unor regiuni corporale, după producţiile
piloase, etc.
Astfel, la toate speciile de animale domestice, masculii au talia, greutatea, trenul anterior,
musculatura, mult mai mari decât a femelelor. Părul la mamifere şi penajul la păsări, prezintă de
asemenea deosebiri, astfel: lâna la berbeci, barba la ţapi, coama şi moţul la cai, coada la răţoi,
cocoş şi curcan, sunt mai abundente şi mai mari decât la femele.
Caracterele secundare fiziologice se referă în special la:
➢ Puterea de asimilare a hranei (femelele se îngraşă mai uşor decât masculii);
➢ Temperamentul la femele este mai blând, mai docil, decât la masculi care reacţionează mai
vioi la excitaţii interne şi externe;
➢ Instinctul genezic, se manifestă continuu la masculi, pe când la femele are loc intermitent, în
strânsă legătură cu ciclul de călduri;
➢ Vocea este mai puternică la masculi, decât la femele.
În practica zootehnică, caracterele sexuale primare şi secundare permit aprecierea
funcţională a gonadelor şi deci calitatea reproducătorilor. Cu cât aceste caractere sunt mai bine
exprimate, cu atât gonadele funcţionează mai bine. Slaba manifestare a caracterelor sexuale
secundare (tauri cu cap de vacă, cocoş cu creastă de găină), denotă o potenţă sexuală redusă,
fecunditate şi prolificitate scăzute.

4.4. Viaţa sexuală la animalele domestice (ciclul sexual).

Din punct de vedere sexual, viaţa animalelor domestice se împarte în trei perioade
distincte:
✓ perioada pregenitală, se caracterizează prin inactivitatea organelor genitale
(animalele sunt impubere);
✓ perioada genitală (de pubertate sau de maturitate sexuală), începe o dată cu intrarea
în funcţiune a organelor genitale;
✓ perioada postgenitală, corespunde cu încetarea activităţii sexuale, cunoscută sub
denumirea de menopauză la femele şi andropauză la masculi.

4.4.1. Coordonarea neurohormonală a funcţiei de reproducţie.

În coordonarea funcţiei de reproducţie sunt implicaţi un număr mare de hormoni. Unii au
influenţă directă: hipotalamici, hipofizari, gonadici, placentari, în timp ce alţii au influenţă
indirectă: tiroidieni, paratiroidieni, corticosuprarenali, timici, epifizari, etc.
Hipotalamusul prin hormonii secretaţi dirijează întregul sistem endocrin. Dintre aceştia
menţionăm F.SW.H.-R.H. (F.S.H.rilising hormonul) neurohormonul hipotalamic de eliberare a
F.S.H. produs de hipofiză; L.H.-R.H. (luteinizant-rilising hormonul) neurohormonul hipotalamic
pentru eliberarea L.H. (hormonului luteinizant) şi factorul hipotalamic de inhibare a prolactinei
şi a ocitocinei (P.I.F.). Ocitocina influenţează eliminarea laptelui din acinii glandulari la femelă
şi eliminarea spermei din căile genitale la masculi.
I. Hormonii gonadotropi
Au rol stimulator asupra gonadelor. În funcţie de locul de producere, gonadotropinele pot
fi: anterohipofizari, secretate de lobul anterior al hipofizei; corionice secretate de corionul
placentar şi serice, întâlnite în serul sanguin în perioada de gestaţie (Fig.31).
Dintre hormonii gonatropi hipofizari cei mai importanţi sunt:
- gonadotropina A (F.S.H.) stimulează dezvoltarea foliculului ovarian, ovulaţia, precum
şi creşterea şi dezvoltarea tubilor seminiferi la mascul;
- gonadotropina B (L.H.) este hormonul luteinizant care determină secreţia de
progesteron, şi formarea corpului galben la femelă, fiind implicat direct în instalarea gestaţiei; la
mascul stimulează secreţia testosteronului;
 - gonadotropina C sau prolactina (L.T.H.-luteotrophormonul) influenţează dezvoltarea
glandei mamare, secreţia lactată, activitatea corpului galben, iar după parturiţie influenţează
instinctul matern; la scroafă şi parţial la oaie blochează ciclul sexual pe timpul lactaţiei.
Hormonii extrahipofizari au în general acelaşi rol ca şi cei hipofizari.

CICLULUI CICLULUI CtfiVICAL CICLULUI VAGINAL

Fig. 31. Schema reglarii neurohormonala a ciclului sexual

(dupa A.T.Bogdan, 1970)

Aceştia sunt reprezentaţi de:

- gonadotropina corionică (H.C.G.) care este produsă de placentă şi are acelaşi rol ca
L.H. (hormonul luteinizant);
- gonadotropina serică (P.M.S.-pregnant mare serum) sau serul de iapă gestantă se
întâlneşte în serul sanguin la iapă, între a 40 - 140 zi de gestaţie, fiind produsă în cantitatea cea
mai mare între a 60 - 70 zi de gestaţie şi care are acelaşi rol ca F.S.H.
Datorită rolului lor fiziologic, de coordonare a activităţii aparatului reproductiv, hormonii
gonadotropi sunt utilizaţi, în prezent, pe scară largă în tehnologia şi patologia reproducţiei la
animalele domestice. Gonadotropinele sunt folosite în tehnica sincronizării ciclului sexual şi
provocarea poliovulaţiei în vederea transplantului de embrioni.
II. Hormonii sexuali
Hormonii sexuali (gonadici) sub raport chimic pot fi polipeptidici şi steroizi.
 Hormonii polipeptidici sunt relaxina şi inhibina. Relaxina, secretată de corpul galben, la
unele specii şi de placentă sau de uter, este asemănătoare ca structură cu insulina însă diferită ca
acţiune biologică. Ea intervine în procesul parturiţiei determinând dilatarea cervixului, vaginului
şi relaxarea articulaţiilor bazinului facilitând desfăşurarea normală a actului fătării. Împreună cu
estradiolul favorizează dezvoltarea glandei mamare.
Inhibina (foliculostatina) întâlnită atât la femelă cât şi la mascul inhibă pe cale hipofizară
secreţia de F.S.H. fără a afecta secreţia de L.H.
Hormonii steroidici sunt produşi de placentă, corticosuprarenală, ficat, etc. După
acţiunea lor se disting hormoni estrogeni, hormoni gestageni şi hormoni androgeni.
Hormonii estrogeni produc toate modificările aparatului genital femel în faza foliculinică
(proestru şi estru) şi stimulează secreţia ocitocinei. La unele specii influenţează dezvoltarea
glandei mamare. Ei au totodată influenţă asupra întregului organism fiind răspunzători de
apariţia caracterelor sexuale secundare, determină modificări de comportament şi influenţează
unele procese metabolice.
Hormonii estrogeni pot fi nu numai de natură animală ci şi de natură vegetală
(fitoestrogenii), minerală sau sintetică (sintofolinul). Cel mai important hormon estrogen animal
este estradiolul.
Utilizarea hormonilor estrogeni în practică este limitată şi supusă legislaţiei sanitar-
veterinare întrucât aceştia au efecte cancerigene.
Hormonii gestageni au rol determinant în instalarea şi menţinerea stării de gestaţie, dintre
aceştia amintim progesteronul.
Când ovulaţia nu este urmată de gestaţie progesteronul determină comportamentul sexual
şi modificările de la nivelul căilor genitale caracteristice stadiilor de metestru şi diestru,
respectiv , reduce excitabilitatea sistemului nervos, femela nemaiacceptând masculul.
Hormonii gestageni (naturali şi sintetici) se folosesc în sincronizarea ciclului sexual, în
prevenirea avorturilor şi în tratamentul chiştilor ovarieni.
Hormonii androgeni la masculi sunt reprezentaţi de testosteron şi androsteron. Hormonul
mascul propriu-zis este testosteronul, androsteronul fiind considerat un produs de metabolizare a
testosteronului la nivelul ficatului. Aceştia sunt prezenţi şi la femelă, fiind secretaţi de
corticosuprarenală şi placentă.
Hormonii androgeni pot fi şi de natură vegetală, întâlnindu-se în cantităţi mari în coaja
copacului de chinină.
Hormonii androgeni au rol în apariţia şi manifestarea caracterelor sexuale secundare
masculine, în spermatogeneză, în evoluţia şi activitatea glandelor anexe. În practica curentă ei
sunt folosiţi la diagnosticarea timpurie a gestaţiei la scroafă şi la sincronizarea căldurilor la vaci.
Cercetările din ultima perioadă de timp au evidenţiat faptul că în procesul reproducţiei
sunt implicate şi alte glande endocrine: tiroida, corticosuprarenala, epifiza, timusul. De pildă,
extirparea timusului la mascul a determinat atrofie testiculară, blocarea secreţiei de testosteron şi
blocarea spermatogenezei. Ulterior prin administrarea de extracte timice, funcţiile testiculare au
devenit normale.
S-a demonstrat, de asemenea, şi faptul că în procesul reproducţiei sunt implicaţi şi aşa
numiţii hormoni tisulari. Dintre aceştia menţionăm: luteolizina şi prostaglandinele.
Luteoliza este secretată de mucoasa uterină şi intervine în regresia corpului galben ciclic.
Prostaglandinele au fost identificate în ovarul de vacă şi oaie, uterul negestant, lichidul
amniotic, lichidul spermatic şi extragenital, în creier, măduva spinării, tiroida, rinichi, pulmon.
Se cunosc în prezent multe tipuri de prostaglandine naturale. O anumită grupă (E şi F) de
prostaglandine acţionează la nivelul aparatului genital mascul şi femel. Ele determină şi
stimulează contracţia miometrului în parturiţie, intervin în transportul spermei prin căile genitale
mascule şi femele.

4.4.2. Maturitatea sexuală.

Stadiul în care glandele sexuale (testiculele şi ovarele) încep să producă celulele sexuale,
capabile de fecundare, se numeşte maturitate sexuală. Această maturitate se instalează în raport
cu specia, starea de întreţinere şi hrănire, condiţiile climatice, precocitatea rasei, individualitatea
animalului, sexul, etc.
Instalarea maturităţii sexuale nu înseamnă însă, că animalele pot fi folosite la reproducţie,
deoarece pentru împerechere acestea trebuie să aibă o anumită dezvoltare corporală. La
mamifere se apreciază că tineretul, de ambele sexe, poate fi introdus la reproducţie numai atunci
când realizează aproximativ 70 % din greutatea de adult (tabelul 17).
Folosirea prea timpurie a masculilor şi femelelor la reproducţie, are repercursiuni grave
negative, de ordin biologic şi economic, asupra efectivelor din fermă.
Tabelul 17
Vârsta apariţiei maturităţii corporale şi sexuale
Specia Maturitatea corporală (ani) Maturitatea sexuală (luni)
Rase precoce Rase tardive Rase precoce Rase tardive
M F M F M F M F
Cabaline 4-5 4-5 5-6 5-6 12-15 12-16 15-18 15-18
Taurine 3 ½-4 3-4 4-5 5-6 6-10 8-10 9-12 9-12
Ovine 2-2 ½ 3-3 ½ 3-3 ½ 3-3 ½ 7-8 6-8 8-10 10-18
Porcine 1 ½-2 ½ 2-3 3-4 3-4 4-5 4-6 6-8 5-8

M – masculi; F – femele.

Vârsta optimă pentru reproducţie, precum şi durata maximă de folosire a animalelor

domestice, de prăsilă, se prezintă în tabelul 18.

Tabelul 18

Vârsta apariţiei maturităţii pentru folosire

la reproducţie

Specia Prima împerechere (luni) Vârsta maximă de folosire (ani)

Femele Masculi Femele Masculi
Cabaline 20-36 36-48 15-20 15-20
Taurine 17-18 24-30 8-9 12-15
Ovine 12-18 18-30 5-6 7-8
Porcine 9-11 12-18 5-6 4-5

4.4.3. Instinctul genezic.

Dorinţa de împerechere a indivizilor de sex opus, se numeşte instinct genezic sau libidou.
Aceasta apare la instalarea maturităţii sexuale şi se exteriorizează prin anumite semne sau
manifestări organice şi de comportament, care diferă fundamental, de la un sex la altul (Fig.32).
Totalitatea manifestărilor determinate de dorinţa de împerechere este cunoscută la
animalele domestice, sub denumirea de călduri.
Manifestarea căldurilor la masculi. La majoritatea speciilor domestice, masculii prezintă
un apetit sexual, ce are un caracter permanent. Excepţie fac berbecii şi ţapii, la care libidoul se
manifestă mai accentuat toamna.
Manifestarea căldurilor la femele. Are loc, cu excepţia oilor şi caprelor, tot timpul anului,
însă prezintă un caracter ciclic determinat de declanşarea ovulaţiei (tabelul 19).
La femele intervalul de timp scurs între două perioade de călduri, se numeşte ciclu sexual
sau ciclu oestral.
În funcţie de modificările morfologice şi fiziologice ale aparatului genital, ciclul sexual
se împarte în patru perioade: proestrus, estrus, metestrus şi anestrus.
 Proestrus, este perioada premergătoare căldurilor în care creşte şi se dezvoltă ovula, în
foliculul ovarian, ce proliferează la suprafaţa ovarului. Acum uterul se pregăteşte pentru gestaţie.
Estrus, este perioada de călduri propriu-zisă şi corespunde cu maturarea foliculului
ovarian. În această perioadă femelele devin neliniştite, au apetit redus, sar pe alte animale, vulva
se tumefiază şi congestionează, scurgându-se din ea un lichid filant, gâtul uterin este uşor
întredeschis.

Fig. 32. Comportamentul femelelor în călduri la principalele specii domestice

(după diferiti autori)
A) la vacă; B) la scroafă;
 Metestrus, corespunde perioadei de formare a corpului galben, dacă ovula a fost
fecundată, sau de regresie a lui, dacă ovula a fost nefecundată. Dispare dorinţa de împerechere a
femelelor.
Anestrus, este perioada de linişte sexuală şi constă în involuţia corpului galben de
gestaţie, oferind posibilitatea de dezvoltare a unei noi ovule în foliculul ovarian.
Tabelul 19
Apariţia, durata căldurilor şi a ciclului sexual

Specia Apariţia Durata căldurilor Durata ciclului sexual Momentul

căldurilor după ovulaţiei
fătare
Me Extreme Me Extreme Medie Extreme
die die
Taurine 6 săpt. 3-8 săpt. 24 ore 8-36 ore 21 zile 15-30 zile 12 ore după
începerea
căldurilor
Cabaline 9 zile 5-12 zile 9 ore 4-12 ore 21 zile 9-33 zile Ultimele 2
ore ale
căldurilor
Ovine 7 săpt. 5-8 săpt. 14 ore 12-24 ore 10-17 zile 15-21 zile Ultimele 7-8
ore ale
căldurilor
Porcine 6 săpt. 4-8 săpt. 2 zile 1-6 zile 21 zile 15-25 zile A doua zi
după apariţia
căldurilor

4.5. Activitatea sexuală la animalele domestice.

Pentru realizarea fecundării, femelele în călduri, pot fi însămânţate cu material seminal

de la masculi, prin montă sau însămânţări artificiale.

4.5.1. Monta.

Actul sexual prin care are loc împreunarea (copulaţia) indivizilor de sex opus, se numeşte
montă. La baza ei stau o serie de reflexe sexuale (de erecţie, de îmbrăţişare, de intromisiune şi de
ejaculare), care se manifestă diferit în funcţie de sex.
Reflexul de erecţie se declanşează în urma excitaţiei provocate de senzaţii auditive,
vizuale şi olfactive. La masculi se manifestă prin turgescenţa, întărirea şi alungirea penisului, iar
la femele prin hipertrofia tractusului genital, îndeosebi în zona cervixului, clitorisului şi vulvei.
Reflexul de îmbrăţişare se manifestă la masculi prin saltul efectuat pe femela în călduri,
iar la femele prin acceptarea masculului.
Reflexul de intromisiune constă în introducerea penisului în vagin de către mascul, iar la
femelă prin luarea unei poziţii caracteristice, care facilitează desfăşurarea actului sexual.
Reflexul de ejaculare este marcat la masculi prin expulzarea spermei în căile genitale
femele, iar la femele prin elaborarea unei secreţii vaginale şi uterine, de-a lungul căilor genitale.
În funcţie de locul de depunere a spermei, în căile genitale femele, se disting trei tipuri de
însămânţare:
 vaginală când sperma este depusă la nivelul gâtului uterin (vacă, oaie, capră);
 uterină când sperma este depusă în uter (iapă şi scroafă);
 tubară când sperma este proiectată în oviduct (păsări).
Sistemele de montă
Monta naturală se practică în două sisteme: monta liberă şi monta dirijată.
Monta liberă reprezintă un sistem primitiv, prin care masculii sunt ţinuţi împreună cu
femelele, în aceeaşi turmă, pe care le împerechează pe măsură ce acestea intră în călduri. Acest
sistem prezintă multe dezavantaje: nu se cunoaşte data montei şi paternitatea produşilor,
masculii execută monte repetate epuizându-se repede, se provoacă avorturi, se transmit o serie
de boli infecţioase (bruceloza, trichomonoza, etc.).
O variantă îmbunătăţită a montei libere este monta pe loturi sau monta în harem (când
unui mascul i se repartizează un anumit număr de femele), şi monta pe clase (când unui mascul
dintr-o clasă superioară i se repartizează femele dintr-o clasă inferioară).
Monta dirijată este un sistem mai raţional, deoarece se execută sub controlul şi
supravegherea strictă a omului (tabelul 20).
Acest sistem elimină toate dezavantajele montei libere, deoarece femelele sunt ţinute
separat de masculi, pe care le împerechează conform unei planificări dinainte stabilite. Prezintă
două variante şi anume: monta la stand şi monta la boxă.
Monta la stand (Fig.33) constă în aducerea partenerilor (mascul şi femelă) într-un loc
special amenajat, numit stand de montă pentru efectuarea împerecherii. Se foloseşte la taurine,
cabaline şi mai puţin la ovine.
Tabelul 20

Numărul de femele repartizate unui mascul la montă

Specia Sistemul de montă aplicat :

Liberă Dirijată
Taur 25-30 80-120
Armăsar 25-30 50-60
Berbec 30-35 60-80
Vier 15-20 50-60

Monta la boxă se foloseşte la porcine, ovine şi iepuri şi constă în aducerea femelei în

boxa masculului, unde are loc actul sexual.

Fig. 33. Monta la stand

4.5.2. Însămânţarea artificială.

Este o metodă modernă, practicată pe scară largă la unele specii. În esenţă constă în
recoltarea spermei prin anumite metode (vagin artificial, masajul veziculelor seminale,
electroejaculare), controlul calităţii materialului seminal, diluarea, conservarea şi inocularea lui
în organul genital femel, după o tehnică specială caracteristică fiecărei specii. La unele specii de
animale însămânţarea artificială se aplică la scara producţiei.
Din punct de vedere istoric se pare că primele încercări au fost făcute la iapă în secolul
XIV de arabi, care practicau furtul de spermă de la armăsari de mare valoare. Ulterior Marcello
Malpighi (1670) a aplicat-o la viermii de mătase. Un secol mai târziu Lazaro Spallanzani a făcut
primele încercări reuşite la mamiferele domestice. Bazele teoretice şi practice ale însămânţărilor
artificiale sunt puse de către fiziologul rus Ilia Ivanov, care prin cercetările experimentale
efectuate aplică, în perioada 1889-1932, această metodă la cabaline, bovine, ovine şi suine, fiind
considerat pe drept cuvânt fondatorul însămânţărilor artificiale.
La noi în ţară primele contribuţii la însămânţarea artificială le-au adus Gr. Hortopan, C.
Băicoianu, Th. Nica, N. Luca, etc.
România a fost a treia ţară din Europa, după Italia şi fosta U.R.S.S., care a introdus
însămânţările artificiale. În anul 1938 existau 16 centre de însămânţări artificiale la ovinele din
rasa Karakul. În anul 1946 au fost experimentate însămânţările artificiale la cabaline, iar în anul
1947 au fost introduse la taurine. La această specie însămânţările artificiale s-au extins pe scară
largă, încât în ultimul deceniu al secolului trecut peste 80 % din efectivul de vaci era cuprins în
reţeaua de însămânţări artificiale.
Ca avantaje, însămânţarea artificială permite reducerea efectivului de reproducători
masculi prin creşterea considerabilă a numărului de femele deservite de un mascul (tabelul 21 şi
22).
Tabelul 21

Numărul de femele ce pot fi deservite de un mascul prin

diferite sisteme de inseminare

Specia Monta Inseminarea artificială

liberă dirijată mediu maxim
Armăsar 25 – 28 50 – 60 150 – 200 500
Taur 25 – 30 60 – 80 1000 – 1200 8000 – 15000
berbec 30 – 35 80 – 100 1000 – 1500 2500
Vier 15 – 20 50 – 60 120 – 150 300

Reducerea numărului de masculi permite concentrarea acestora în unităţi specializate

care pot fi dotate cu aparatură şi instalaţiile necesare pentru industrializarea procesului de
producere a materialului seminal (SEMTEST).
Totodată, însămânţarea artificială face posibilă testarea reproducătorilor masculi şi
determinarea valorii genetice de ameliorare a acestora.
Însămânţarea artificială elimină posibilitatea transmiterii bolilor infecţioase pe cale
genitală la animale.
Din punct de vedere ştiinţific însămânţările artificiale permit studiul complex al celulelor
sexuale, îndeosebi a celor mascule precum şi a unor aspecte importante ale procesului
concepţional. Prin perfecţionarea metodelor de recoltare, analiză şi congelare a materialului
seminal, se creează premizele pentru creşterea capacităţii fecundante a animalelor şi
îmbunătăţirea performanţelor reproductive la animale.
Interesul ştiinţific creşte foarte mult şi pentru acţiunea de producere a unor hibrizi între
speciile la care nu se poate practica împerecherea naturală.
Avantajele însămânţărilor artificiale sunt, în general, următoarele:
◆ se folosesc la maxim reproducătorii masculi cei mai valoroşi;
◆ se reduce numărul de masculi folosiţi la reproducţie şi deci cheltuielile cu întreţinerea lor;
◆ sperma diluată şi congelată poate fi transportată pe distanţe foarte mari (practic pe tot
globul), iar prin congelare poate fi păstrată un timp îndelungat;
◆ permite testarea masculilor după descendenţi, mult mai rapid şi mai precis;
◆ dă posibilitatea de a obţine produşi de la femelele cu anomalii ale tractusului genital (spasm
vulvo-vaginal, anomalii ale cervixului, secreţii nocive pentru spermatozoizi, etc.).
 Tabelul 22

Volumul, dozele, densitatea şi numărul de femele

ce pot fi însămânţate artificial anual

Volumul la un Densitatea Doza Număr

Specia ejaculat(cm3) spermei/cm3 pentru o femele I.A.
Media Extreme I.A. anual
cm3
Taur 3,0 1-14 800000-1000000 0,5-1,5 150-200
Armăsar 50,0 30-250 600000 15-30 200-250
Berbec 1,0 0,5-3,0 1000000 0,01-0,1 300-400
Vier 150,0 100-1000 1000000 50-100 120-150

I.A. = însămânţare artificială.

Tehnica însămânţărilor artificiale

Cuprinde în general, indiferent de specie, următoarele operaţiuni: recoltarea, controlul,
diluarea, conservarea şi inocularea spermei.
Recoltarea spermei se face cu vagina artificială (la taur, armăsar, berbec, vier, iepure), cu
aparatul electro-ejaculator (la taur, berbec şi păsări), prin masajul canalelor deferente (la taur) şi
masaj abdominal (la păsări) (Fig. 34).
a 1 2

Fig. 34. Metode de recoltare a spermei la taur:

1) pe manechin; 2) taur pe taur
 b 1 2

c d

e
Fig. 34. Metode de recoltare a spermei (după mai mulţi autori)
(continuare) b) la armăsar: 1) pe
manechin; 2) pe iapa în călduri
c) la vier, d) prin electroejaculare e) prin masajul veziculelor
seminale

Controlul spermei se execută macroscopic, apreciindu-se, volumul, culoarea, consistenţa

şi mirosul ejaculatului şi microscopic, când se determină desimea spermei, numărul şi
mobilitatea spermatozoizilor.
Diluarea spermei vizează amestecarea acesteia cu diferite medii lichide (lapte ecremat
sau gălbenuş de ou citratat), în anumite proporţii, în scopul de a mări volumul ejaculatului şi de
a proteja spermatozoizii împotriva factorilor nefavorabili de mediu.
După diluarea spermei, ea se fragmentează în doze de însămânţare şi se ambalează în
fiole de sticlă sau paiete şi granule de material plastic.
 Conservarea spermei constă în reducerea treptată a temperaturii materialului seminal
diluat, până la limita de refrigerare (0-40C) sau congelare (- 1960C).
Inocularea spermei este operaţiunea prin care materialul seminal diluat şi conservat,
conţinut într-o doză de însămânţare se introduce cu ajutorul unei pipete sau seringi tip pistolet, în
organul genital al femelei în călduri (Fig. 35).
B

C 1 2

Fig. 35. Tehnici de inoculare a materialului seminal la femele

(după diferiţi autori)
A) la taurine B) la scroafă C) la oaie:
1) prin metoda cu speculum vaginal; 2) prin metoda cervicală

4.6. Fecundaţia.
După inseminare, spermatozoizii migrează spre treimea superioară a oviductelor unde
urmează să aibă loc fecundarea ovulului.
Dintre factorii care favorizează producerea fecundaţiei şi influenţează în mod direct
fecunditatea menţionăm:
- migrarea spermatozoizilor în organul genital femel. Cu cât aceştia ajung în timp mai
scurt şi într-un număr mai mare la locul de întâlnire cu ovula, şansele producerii fecundaţiei sunt
mai mari; migrarea spermatozoizilor se realizează prin mişcările proprii de înaintare, cât şi
datorită mişcărilor peristaltice ale uterului sub influenţa ocitocinei. Înaintarea spermatozoizilor
are la bază un chimiotactism pozitiv, determinat de acţiunea unei substanţe din mucus,
fertilizina, secretată de ovul. Mişcarea peristaltică a uterului şi a coarnelor uterine favorizează
deplasarea spermei din locul de depunere spre oviducte. Durata înaintării spermatozoizilor de la
depunere până la atingerea oviductelor este, în general, de 3-5 ore cu excepţia iepurelui la care
este de 10-12 ore şi a iepei la care este de circa 1,5 ore.
- viabilitatea spermatozoizilor în organul genital femel influenţează în mod direct
fecundaţia. Întrucât ovulaţia se produce către sfârşitul căldurilor sau chiar după ce acestea s-au
stins, prezenţa spermatozoizilor în tractusul genital şi durata de supravieţuire a acestora au o
importanţă hotărâtoare asupra fecundaţiei. După numeroase cercetări s-a stabilit că
spermatozoizii îşi păstrează capacitatea fecundantă în tractusul genital femel 48 de ore la oaie,
24 de ore la vacă şi scroafă, 48-72 de ore la iapă, 7 zile la găină şi 14 zile la curcă.
- numărul spermatozoizilor care vin în contact cu ovulul influenţează, de asemenea,
procesul fecundaţiei. Cu toate că fecundaţia este produsă de un singur spermatozoid, în faza
iniţială este necesară acţiunea unui număr mai mare de spermatozoizi, care prin acţiunea
hialuronidazei eliberată, asigură liza celulelor foliculare din structura coroanei radiate. Astfel, la
oaie şi vacă pentru producerea fecundaţiei este necesară prezenţa în organul genital al unui
număr de 12-15 milioane spermatozoizi. Cunoaşterea numărului minim de spermatozoizi
necesari fecundaţiei are o importanţă semnificativă pentru practică, el determinând numărul de
doze ce se pot obţine dintr-un ejaculat.
- durata viabilităţii ovulului influenţează fecundaţia în sensul că cu cât această durată
este mai mare cu atât cresc şansele de întâlnire a ovulei cu spermatozoizii care eventual sosesc
mai târziu faţă de momentul optim, datorită unei însămânţări tardive.
Unii autori admit o durată de menţinere a capacităţii fecundante a ovulei de 3-5 ore, alţii
de 5-8 ore. Dacă în acest interval nu are loc fecundaţia, ovulul se înveleşte într-o substanţă
muco-albuminoidă ce împiedică fecundaţia şi îşi continuă parcursul către uter unde este fagocitat
(liză celulară).
Fecundaţia se desfăşoară în patru etape, diferenţiate între ele din punct de vedere calitativ
(Fig.36).
Etapa I constă în distrugerea coroanei radiate ce înconjoară ovula, de către masa de
spermatozoizi. Aceasta se realizează cu ajutorul unui ferment numit hialuronidază, secretat de
spermatozoizi. Distrugerea coroanei radiate se poate realiza, atât de spermatozoizii speciei
respective, cât şi de cei aparţinând altei specii.
Etapa a II-a se caracterizează prin pătrunderea spermatozoizilor în zona pelucidă a
ovulei. Penetrarea acesteia este permisă numai spermatozoizilor proveniţi de la aceiaşi specie cu
ovula.
Etapa a III-a constă într-o şi mai mare selectivitate din partea ovulei, care lasă să treacă
în citoplasma ei numai un singur spermatozoid şi anume, acela care este înzestrat cu cea mai
mare vitalitate.
Etapa a IV-a se rezumă la contopirea celor doi nuclei ai celulelor sexuale, proces numit
amfimixie. Rezultă, astfel un nucleu cu un număr dublu de cromozomi, care se înconjoară cu
material citoplasmatic, formând astfel o celulă nouă numită ou sau zigot.
 Fig. 36. Mecanismul fecundatiei
(dupa Chang şi Austin citaţi de I.Dumitrescu, 1986)

1) coroana radiată; 2) membrana pelucidă; 3) nucleul ovular; 4) spaţiu

perivitelin; 5) globul polar
a) pătrunderea spermatozoidului prin coroana radiată; b,c) pătrunderea prin
membrana peiucidă; d,e) pătrunderea fn protoplasma ovulara; f,g) formarea
pronucleilor si contopirea acestora; h) zigotul

4.7. Gestaţia.
Reprezintă un proces fiziologic complex, caracteristic organismului femel, care începe
din momentul fecundaţiei şi ţine până la expulzarea fătului. În realizarea gestaţiei sunt implicate
atât organismul matern cât şi cel fetal. Pe parcursul ei la nivelul organismului matern se produc
o serie de modificări morfofiziologice aflate în strânsă corelaţie cu dinamica creşterii şi
dezvoltării produsului de concepţie.
În evoluţia produsului de concepţie pe parcursul gestaţiei se disting trei stadii: zigotal,
embrionar şi fetal.
Stadiul zigotal este foarte scurt întrucât prima diviziune de multiplicare a zigotului
marchează începutul stadiului embrionar.
Stadiul embrionar este cuprins între prima diviziune a celulei ou (zigotului) şi formarea
placentei definitive, iar cel fetal între formarea placentei definitive şi expulzarea fătului la
termenul normal. Desfăşurarea stadiului embrionar are loc în oviduct şi cornul uterin, iar a celui
fetal în coarnele uterine sau uter.
Dezvoltarea embrionului în oviduct are loc prin multiplicare celulară succesivă, în
progresie geometrică, în urma căreia rezultă celulele fiice numite blastomere. Datorită diviziunii
mitotice inegale rezultă celule de două dimensiuni, unele mari numite macromere şi altele mici
numite micromere.
 La finele acestei faze a dezvoltării embrionare rezultă morula cu dimensiuni puţin mai
mari decât ovocita şi alcătuită din celule mari şi mici fără spaţii între ele şi învelită în exterior de
zona pelucidă.
Blastomerele rezultate din primele diviziuni sunt celule multipotente (stem), fiecare
capabilă să genereze câte un embrion din care să rezulte un nou născut.
În faza de morulă timpurie, care are 8-16 celule, respectiv la 72-84 ore de la fecundare la
vacă, 140-144 ore la iapă, are loc trecerea ei din oviduct în uter unde îşi definitivează această
primă fază de dezvoltare, după care trece în faza de blastulă (Fig.37) .
În faza de blastulă, blastomerele încep să secrete un lichid ce se acumulează în spaţiile
dintre ele, după care prin migrare macromerele se grupează la unul din poli formând butonul
embrionar iar micromerele se dispun pe un rând sub zona pelucidă formând procorionul sau
trofoblastul. Între trofoblast şi butonul embrionar se delimitează cavitatea blastocelică (lecitocel)
plină cu lichidul secretat. Rezultă, deci, că blastula este formaţiunea ce conţine o zonă
embrionară (buton embrionar), o zonă extraembrionară (trofoblastul) şi cavitatea blastocelică.
În urma creşterii blastulei prin multiplicare celulară şi acumulare de lichid sporeşte
presiunea asupra zonei pelucide care se rupe, eliberând embrionul. Ruperea membranei pelucidă
numită ecloziunea embrionului este facilitată, atât de presiunea interioară,. cât şi de

prostaglandine şi factorii enzimatici produşi de mucoasa uterină şi embrion.

 A B

Fig. 37. Fazele dezvoltării embrionului

(dupa I.Dumitrescu, 1986)
A) Prezentarea schematică a morulei (a), blastulei (b) si gastrulei (c)
B) Elementele componente ale gastrulei: 1-trofoblast, 2-embrioblast, 3-
cavitatea intestinului primitiv, 4-ectoderm, 5 şi 8 cavitatea leutocelică, 7 si 9
embrioblast în diferite stadii, 10-disc embrionar

După ruperea zonei pelucide formaţiunea embrionară devine tubulară luând denumirea
de gastrulă. În faza de gastrulă se formează foiţele embrionare: ectodermul, mezodermul şi
endodermul, din care în procesul de organogeneză se vor forma corpul embrionului şi anexele
embrionare. Foiţele de la nivelul butonului embrionar se vor diferenţia de straturile dermice din
afara lui, conducând la delimitarea celor două zone, respectiv zona embrionară din care se
formează fătul şi zona extraembrionară din care vor rezulta anexele embrionare.
Până la fixarea embrionului în peretele uterin proces denumit nidaţie, nutriţia embrionilor
se face pe seama secreţiilor mucoasei uterine, respectiv a embrionului sau latexului uterin
(Fig.38).
Nidaţia, în funcţie de specie, are loc după aproximativ 30 de zile la animalele mari şi 13-
18 zile la cele mici şi mijlocii. Ea se poate produce în trei moduri:
- implantarea centrală întâlnită la rumegătoare, cabaline, suine şi carnivore, la care
gastrula rămâne în lumenul uterin şi stabileşte prin intermediul unor prelungiri de la nivelul
trofoblastului legături multiple cu mucoasa uterină;
- implantarea excentrică întâlnită la rozătoare ce constă în fixarea gastrulei într-o cută a
endometrului (mucoasei uterine);
- implantarea interstiţială, caracteristică primatelor, care constă în liza parţială a
endometrului şi angrenarea gastrulei în straturile profunde ale mucoasei uterine.

Fig. 38 Migrarea ovulei şi zigotuiui în oviduct şi

nidarea embrionului în uter
1- ovarul cu foliculi în diferite stadii de ovulaţie; 2-ovulul expulzat din folicul,
 captat de trompa uterină; 3-fecundarea ovulei; 4-migrarea zigotului; 5-nidarea;
m-morula, b-blastula, bi-blastocit nidat.

Organogeneza se realizează pe baza unor proeminenţe ale ectodermului denumite somite.

Dezvoltarea organelor în stadiul embrionar este destul de rapidă. Astfel, la embrionul de taurine
cordul, capul şi regiunea caudală se conturează din a 25-a zi de viaţă intrauterină, apar apoi
mugurii membrelor, iar la 45 de zile de la fecundaţie embrionul prezintă caracteristicile speciei.
Odată cu dezvoltarea organelor se formează şi anexele embrionare, reprezentate de amnios,
alantoidă şi placentă (Fig.39).
Amniosul se diferenţiază din ectoblast, formându-se în jurul embrionului cavitatea
amniotică plină cu lichid care oferă fetusului o bună protecţie împotriva agresiunilor mecanice
venite din exterior, precum şi unele posibilităţi de mişcare.
Alantoida este o formaţiune de natură endodermică alcătuită din două membrane: una
internă ce aderă la amnios şi alta externă ce aderă la corion. Între acestea se formează lichidul
alantoidian care are rolul de a amortiza şocurile mecanice.
Placenta este anexa embrionară ce asigură schimburile nutritive între făt şi organismul
matern.

Fig. 39. Anexele embrionare la iapă

(Dupa N.Luca)
1-vilozităţi coriale; 3-amnios; 4-epiteliul foiţei amniotice; 5,6-membrana internă şi externd a alantoidei;
7-alanto-corion

Aceasta prezintă o serie de vilozităţi (cute) coriale ce se formează din prelungirile

trofoblastice. Acestea pătrund în criptele mucoasei uterine, asigurând schimbul de substanţe
nutritive dintre mamă şi fetus pe principiul osmozei şi al imbibiţiei. Placenta oferă fetusului
protecţie faţă de factorii nocivi (microbi, produşi macromoleculari şi unii corpi străini)
constituind astfel bariera placentară.
În funcţie de dispoziţia vilozităţilor pe suprafaţa corionului, deosebim mai multe tipuri de
placentaţie (Fig.40).
Placenta difuză la care vilozităţile coriale sunt răspândite pe toată suprafaţa corionului.
Aceasta poate fi completă când vilozităţile sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a corionului,
cum este cazul la cabaline, sau incompletă când vilozităţile lipsesc pe cei doi poli ai corionului,
cum este cazul la suine.
Placentă multiplă sau cotiledonară, când vilozităţile sunt grupate sub formă de insule pe
suprafaţa corionului, cazul rumegătoarelor. Legătura dintre cotiledoane şi mucoasa uterină se
face prin nişte tuberculi rotunjiţi numiţi carunculi. Carunculul împreună cu cotiledoanele unite
prin vilozităţile coriale formează un complex anatomo-fiziologic denumit placentom.
Placenta zonală, întâlnită la carnasiere, are vilozităţile coriale dispuse pe o zonă circulară
sub forma unei chingi în jurul corionului.
Placentă discoidală, când vilozităţile sunt dispuse numai pe o parte a corionului, ocupând
o zonă sub formă de disc. Se întâlneşte la rozătoare şi primate.

cavilatea amniotica
embrion

cavitatea
alantoidiana
În funcţie de modul de angrenare a vilozităţilor cu mucoasa uterină distingem, de
asemenea, mai multe tipuri de placentă, respectiv:

corion

cotiledon

musculoasa

IV.

cavitatea uterina
caduca caduca capsulara
plancetara
 Fig. 40 Tipuri de placentă

I. Placentă epiteliocorială difuză (la iapă şi scroafă); II- Placentă

sindesmocorială multicotiledonată (la vacă, bivoliţă, oaie şi capra); Ill-Placentă zonală
endoteliocorială (la caţea şi pisică); IV-Placentă discoidală hemocorială (la
rozatoare şi primate)

Placentă epitelio-corială, la care vilozităţile coriale pătrund în criptele mucoasei şi rămân

în contact cu celulele epiteliale ale mucoasei. Reprezintă cel mai simplu sistem de placentaţie.
Se întâlneşte la iapă, măgăriţă, scroafă , cămilă şi căprioară.
Placentă sindesmo-corială, întâlnită la rumegătoare, la care epiteliul vilozităţilor coriale
secretă un principiu litic ce distruge celulele mucoasei uterine astfel că, vilozităţile coriale ajung
în contact cu ţesutul conjunctiv submucos.
Placentă endotelio-corială ia naştere prin contactul dintre epiteliul vilozităţilor coriale şi
endoteliul capilar matern. La acestea epiteliul vilozităţilor coriale lizează epiteliul mucoasei
uterine, ţesutul conjunctiv submucos ajungând până la pereţii capilarelor materne. Este întâlnită
la carnasiere. În acest caz desprinderea placentei la fătare se face cu pierderi de mucoasă uterină.
Placentă hemo-corială este cea mai perfectă, întâlnindu-se la speciile cele mai evoluate.
La aceasta epiteliul vilozităţilor coriale lizează totul în drumul lor de înaintare până ajunge la
sângele matern, în care se scaldă şi absorb în mod direct substanţele necesare fătului. La naştere
se desprind porţiuni întregi din mucoasa uterină având loc pierderi importante de sânge matern.
Straturile ce se interpun între sângele matern şi cel fetal constituie bariera placentară.
Aceasta joacă un rol important stăvilind trecerea anumitor produse toxice, anticorpi, virusuri,
bacterii din organismul matern la făt. La iapă se interpun 6 straturi, la rumegătoare 5 straturi, la
carnasiere 4 straturi, iar la primate 3 straturi. Rezultă deci că, cu cât angrenajul placentar este
mai profund între sângele matern şi fetal se interpun mai puţine straturi.
Straturile ce alcătuiesc bariera placentară la iapă sunt: endoteliul capilar fetal; ţesutul
conjunctiv corial; epiteliul corial; epiteliul uterin; ţesutul conjunctiv subepitelial şi endoteliul
vascular matern.
Stadiul fetal începe odată cu instalarea circulaţiei placentare definitive şi durează până la
parturiţie. În această perioadă produsul de concepţie îşi definitivează structura şi creşte intens,
rata maximă de creştere atingându-se în ultima parte a gestaţiei. Astfel, la taurine la începutul
lunii a IV-a fătul cântăreşte 150 g, în luna a V-a 1750 g, în luna a VI-a 2-3 kg, în luna a VIII-a
13-15 kg, la începutul lunii a IX-a 20-25 kg, iar la fătare 35-45 kg. Rata creşterii unor organe şi
componente anatomice în timpul gestaţiei variază de la un stadiu la altul. La fătare capul şi
membrele sunt cel mai bine dezvoltate. Unele organe cresc mai intens la începutul gestaţiei, iar
altele mai târziu, iar ţesuturile se dezvoltă în următoarea ordine: sistemul nervos central, ţesutul
osos, ţesutul muscular şi la urmă ţesutul adipos. Dintre segmentele corporale capul şi membrele
sunt cele mai bine dezvoltate la fătare.
Creşterea intensă a fătului, îndeosebi în ultimele două luni de gestaţie, se face pe seama
principilor nutritivi furnizaţi de organismul matern care este solicitat la maxim din punct de
vedere nutriţional. Se impune deci asigurarea unei alimentaţii calitative şi cantitative adecvată
fiecărui stadiu de gestaţie al femelelor pentru a obţine produşi viabili şi viguroşi.
După numărul de fetuşi, gestaţia poate fi simplă sau multiplă, după cum se dezvoltă în
uter unul sau mai mulţi produşi. Animalele care în mod normal fată un singur produs se numesc
unipare sau monotocice, iar cele care fată mai mulţi produşi se numesc pluripare sau politocice.
 La unipare gestaţia multiplă poartă numele de gestaţie gemelară. Sub aspectul repetării
femelele care nu au fătat niciodată se numesc nulipare, cele care fată pentru prima dată se
numesc primipare, cele care fată a doua oară secundipare, iar cele care au fătat de mai multe ori
multipare.
În funcţie de evoluţia gestaţiei aceasta poate fi gestaţie fiziologică, caracterizată printr-o
evoluţie normală a fătului şi a mamei şi gestaţie patologică, caracterizată prin prezenţa unor
tulburări ce survin în dezvoltarea fătului şi în starea fiziologică a mamei. Gestaţia suplimentară
sau superfetaţia, se întâlneşte atunci când, deşi femela este gestantă, din cauza unor tulburări
endocrine apar căldurile şi se produce ovulaţia, are loc actul sexual, o nouă fecundaţie urmată de
grefarea în uter a unuia sau mai multor embrioni suplimentari.
După locul unde se dezvoltă fetusul în timpul gestaţiei deosebim:
➢ gestaţie topică sau uterină, dezvoltarea embrionului are loc în organul obişnuit (uter
sau coarne uterine);
➢ gestaţie ectopică sau extrauterină, la care embrionul evoluează în afara uterului, fiind
o gestaţie patologică. Aceasta poate fi gestaţie abdominală şi gestaţie tubară.

4.7.1. Durata gestaţiei.

Prin durata gestaţiei se înţelege timpul necesar pentru dezvoltarea completă a fetusului.
Ea începe în momentul fecundaţiei şi se sfârşeşte în momentul fătării (parturiţiei).
Durata gestaţiei nu este aceeaşi la toate speciile şi variază de la una la alta (tabelul 23).

Tabelul 23
Durata gestaţiei pe specii

Specia Durata medie a gestaţiei în: Limite

Luni Zile (zile)
Măgăriţa 12 365 350-386
Iapa 11 ½ 340 307-412
Bivoliţa 10 ½ 315 300-315
Vaca 9½ 285 240-311
Oaia şi capra 5 150 142-164
Scroafa 3¾* 115 112-118
*
3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile

În cadrul speciei, durata gestaţiei este influenţată de o serie de factori şi anume:

✓ rasa: la rasele precoce este mai scurtă decât la cele tardive;
✓ vârsta mamei: femelele primipare şi cele bătrâne au durata gestaţiei mai lungă;
✓ sexul produsului: gestaţia cu fetuşi masculi este ceva mai lungă decât cea cu fetuşi femeli;
✓ numărul fetuşilor: gestaţia gemelară (dublă sau triplă) la primipare este mai scurtă cu câteva
zile decât cea simplă;
✓ climatul: în regiunile tropicale durata gestaţiei este mai scurtă decât în cele reci (în Indonezia
durata gestaţiei la iapă nu depăşeşte 322 zile);
✓ anotimpul montei şi al fătării: influenţează durata gestaţiei, fiind mai scurtă la fătările de
vară şi toamnă;
✓ mărimea femelei: cu cât femela este mai mare (ca talie şi greutate), cu atât gestaţia este mai
lungă. Există totuşi şi excepţii, ca de exemplu, la măgăriţă care, deşi este mai mică decât
iapa, are o durată a gestaţiei mai mare;
✓ alimentaţia: hrănirea raţională a mamei scurtează durata gestaţiei la toate speciile.

4.7.2. Avortul.
 Întreruperea dezvoltării embrionului şi eliminarea lui înainte de termen, poartă
denumirea de avort.
Cauzele avortului pot fi multiple. Astfel, se pot întâlni cazuri de avort datorate unor boli
infecto-contagioase (febra aftoasă, bruceloza, etc.), cât şi ca urmare a hrănirii şi întreţinerii
necorespunzătoare a femelelor gestante, mai cu seamă în a doua parte a gestaţiei. De exemplu,
tratamentul brutal, hrănirea cu furaje îngheţate, alterate sau cu un grad ridicat de aciditate,
adăparea cu apă rece, aglomerarea în adăposturi, provoacă în mod frecvent avortul la animale.

4.7.3. Modificările morfofiziologice ale fătului şi organismului matern

gestant.
La nivelul produsului de concepţie dinamica modificărilor ce au loc se află în strânsă
legătură cu stadiul gestaţiei.
Cele mai intense modificări se produc după instalarea circulaţiei placentare, când
produsul de concepţie trece din faza embrionară în faza fetală.
Schimburile nutritive şi oxigenul se asigură prin intermediul venelor ombilicale. În
această etapă de dezvoltare a fătului, pulmonul nu funcţionează, schimburile respiratorii
realizându-se prin intermediul placentei. Prima inspiraţie se produce în momentul parturiţiei
când de fapt se stabileşte circulaţia cardio-pulmonară. Datorită eliminării prin placentă a
metaboliţilor fetali, excreţia este redusă. Glandele endocrine intră în funcţiune treptat, hipofiza
fiind prima glandă care elaborează hormoni tireotropi, gonadotropi, somatotropi.
În ultima parte a stadiului intrauterin apar reflexele medulare, permiţând fătului să
reacţioneze prin mişcări active la unii excitanţi externi.
Este cunoscut faptul că în a doua parte a perioadei intrauterine, în cavitatea bucală
pătrunde lichidul amniotic, care stimulează deglutiţia şi mobilitatea celorlalte segmente digestive
inclusiv activitatea glandelor anexe.
În consecinţă la naştere, se găseşte pe tractusul gastro-intestinal al fetusului un produs
numit meconiu, a cărui culoare galben verzuie este dată de bilă. Prezenţa acestuia dovedeşte că
încă din a doua parte a gestaţiei, funcţia hepatopoetică a ficatului este activă.
La nivelul organismului matern au loc modificări în raport cu stadiul gestaţiei. Astfel, la
nivelul ovarului este prezent corpul galben gestativ, care prin secreţia de progesteron menţine
gestaţia. Funcţia lui regresează progresiv pe măsură ce intră în acţiune placenta.
La nivelul uterului se produc cele mai evidente modificări, glandele uterine din mucoasă
produc în prima parte a gestaţiei laptele nutritiv (embriotroful). Pe măsură ce gestaţia înaintează
şi cerinţele de oxigen şi substanţe nutritive cresc, vasele sanguine îşi măresc calibrul şi afluxul
sanguin.
Gâtul uterin se închide în timpul gestaţiei cu un dop de mucus, oprind astfel pătrunderea
agenţilor patogeni în uter.
În preajma parturiţiei ca urmare a acţiunii hormonilor estrogeni şi a relaxinei secretată de
corpul galben şi placentă, se produce relaxarea musculaturii, articulaţiilor şi ligamentelor
bazinului ca urmare a infiltrării acestora cu plasmă sanguină.
La primipare în prima parte a gestaţiei glanda mamară creşte în volum pe seama stromei
conjunctivo-adipoase, iar în partea a doua a gestaţiei se organizează şi multiplică acinii
glandulari, apărând înaintea fătării secreţia colostrală. Glanda mamară la vaci funcţionează până
spre sfârşitul gestaţiei, intră apoi în repaus şi îşi reia funcţia secretorie cu câteva zile înainte de
parturiţie.
În timpul gestaţiei se produc o serie de modificări la nivelul aparatului respirator, funcţiei
renale, hepatice, au loc modificări metabolice şi hormonale.
Pe măsură ce gestaţia avansează şi cresc cerinţele fătului pentru oxigen, se intensifică
ventilaţia pulmonară şi se produc modificări ale tabloului sanguin (creşte cantitatea de
hemoglobină şi numărul hematiilor).
Funcţia renală în timpul gestaţiei se intensifică crescând cantitatea de urină eliminată şi
nivelul albuminuriei.
La nivelul ficatului are loc o scădere a glicogenului şi a colesterolului din sânge.
 Sub raport metabolic în prima parte a gestaţiei predomină anabolismul, iar în cea de a
doua procesele oxidante, respectiv catabolismul.

4.8. Fătarea sau parturiţia.

Prin fătare sau parturiţie se înţelege actul fiziologic prin care fetusul viu împreună cu
învelitorile fetale, este expulzat din uter, la sfârşitul perioadei de gestaţie.
În funcţie de numărul de produşi obţinuţi la o fătare, se disting specii unipare (fată un
singur produs) şi specii multipare (fată mai mulţi produşi).
Speciile unipare pot avea şi fătări gemelare (duble sau triple). Gemenii pot proveni dintr-
un singur zigot şi se numesc gemeni monozigoţi (monovitelini) sau din doi zigoţi, ca urmare a
două fecundaţii separate şi se numesc gemeni dizigoţi (bivitelini).
Durata probabilă a fătării se poate stabili adunând la data montei fecunde, durata medie a
gestaţiei. Totodată, se mai poate stabili şi după semnele premergătoare fătării, care se referă la o
serie de modificări morfo-fiziologice ca:
➢ slăbirea ligamentelor coxale;
➢ tumefierea vulvei;
➢ turgescenţa glandei mamare;
➢ creşterea temperaturii corporale;
➢ starea de agitaţie.
În funcţie de modul de prezentare a fătului parturiţia poate fi:
- normală sau eutocică când angajarea fătului în bazin se realizează fie cu membrele
anterioare şi capul culcat pe ele, ori cu membrele posterioare către înainte;
- anormală sau distocică când poziţia fătului este diferită (Fig 41).

Fig. 41. Distocie prin prezentare

anormaia a fatului
(dupa N.Gluhovschi, 1972)

Forţele fătării, care contribuie la expulzarea fătului în mediul extern sunt:

▪ contracţiile uterine, exercită o presiune asupra lichidelor fetale, împing fătul progresiv în
direcţia cervixului;
▪ tonusul uterin, menţine poziţia de înaintare câştigată de contracţiile uterine, deoarece după
fiecare contracţie fibrele uterine nu-şi mai revin la lungimea iniţială;
▪ contracţiile abdominale, presează asupra uterului cu ajutorul muşchilor spinali, ai diafragmei
şi ai viscerelor, expulzând fătul şi învelitorile fetale.
Stadiile fătării normale (eutocice), (Fig.42) se succed astfel:
 deschiderea gâtului uterin, care se realizează lent cu 2-3 zile înainte de fătare sau cu 2-3 ore,
în funcţie de individ, cu slabe şi rare contracţii;
 angajarea fătului, cu o desfăşurare mai intensă a forţei de contracţie uterină;
 expulzarea fătului, care necesită cea mai mare forţă, contracţiile fiind maxime şi susţinute. În
acest stadiu se exteriorizează senzaţia de durere prin gemete, lăcrimare şi transpiraţie;
 eliminarea învelitorilor fetale, care se face diferit de la o specie la alta astfel: imediat după
fătare la iapă şi scroafă, mai târziu, la oaie şi capră şi după 6-12 ore la vacă. A
B

Fig. 42. Etapele parturiţiei (după N. Lunea)

A - Deschiderea cervixului: 1-infiltraţia tisulară a cervixului; 2- contracţia fibrelor musculare ale
uteruiui; 3- angajarea pungilor fetale;
4-angajarea conului fetal B - Angajarea si
expulzarea fătului: 1-trecerea pungii amniotice prin vagin şi
angajarea fătului; 2-aparitia pungii alantoidiene între buzele vulvei; C - 3- apariţia pungii
amniotice si prezenta ongloanelor între buzele vulvei
Produsul de concepţie, din momentul fătării până la uscarea şi căderea cordonului
ombilical se numeşte nou-născut, iar după aceea până la înţărcare se numeşte sugar.
Perioada puerperală sau postpartum reprezintă timpul scurs de la fătare şi până la
revenirea totală a organismului femel, la starea iniţială dinaintea gestaţiei. În această perioadă,
care durează în medie 21-28 zile are loc involuţia uterului, regresia corpului galben, închiderea
gâtului uterin şi eliminarea restului de lichid din uter (loşii). În general, toate modificările
imprimate de către gestaţie dispar în această perioadă, cu excepţia activităţii glandei mamare.
Perioada postpartum are o importanţă deosebită în reproducţie, deoarece în acest timp se
pot instala o serie de infecţii la diferitele segmente ale aparatului genital femel, ca urmare a
traumatismelor din timpul parturiţiei.

4.9. Sterilitatea
 La femele tulburările în procesul gametogen şi gestagen pot duce la apariţia fenomenului
de sterilitate ce constă în incapacitatea organismului de a se reproduce.
În funcţie de durată aceasta poate fi:
• temporară – este o tulburare funcţională reversibilă ce constă în incapacitatea
organismului de a se reproduce pe termen limitat. Prin înlăturarea cauzelor care au
produs-o, prin aplicarea unor tratamente eficace sau prin schimbarea condiţiilor de
mediu, sfera genitală îşi poate relua activitatea normală.
• definitivă este dată de incapacitatea pe termen nelimitat al organismului de a se
reproduce şi reprezintă forma cea mai gravă de tulburare a funcţiei de reproducţie.
Multitudinea cauzelor ce o produc şi a formelor de evoluţie fac ca sterilitatea
definitivă să producă, atât direct cât şi indirect, pagube economice importante, fapt ce
impune îndepărtarea din efectiv a animalelor sterile.
În funcţie de cauzele care o produc sterilitatea poate fi:
 congenitală (genetică) este cauzată în principal de anomaliile genetice ce apar în
procesul evoluţiei intrauterine, îndeosebi a modificărilor de la nivelul cromozomilor
sexuali. Aceste modificări alterează procesul de gonadogeneză şi gametogeneză şi de
biosinteză hormonală specifică. Cele mai frecvente forme de sterilitate congenitală
sunt: hipoplazia ovariană (unilaterală sau bilaterală), intersexualitatea
(hermafroditismul), fremartinism (Fig.43). Fremartinismul este întâlnit frecvent la
taurine în cazul fătărilor gemelare cu produşi de sex opus şi constă în prezenţa pe
acelaşi individ a organelor genitale femele şi mascule incomplet dezvoltate. El se
datorează anastomozei vasculare dintre placentele gemenilor care permite vehicularea
prin intermediul sângelui a hormonilor sexuali între gemeni. La masculi cele mai
întâlnite tulburări genetice sunt: infantilismul genital (hipoplazia testiculară),
monohidia, criptorhidia, anomalii ale penisului şi furoului.

Fig. 43. Fremartinism - anastomoză vasculară în gestaţia

gemelară cu produşi de sex opus
(dupS N. Gluhanschi, 1972)

▪ dobândită este cauzată, în general, de factori lezionali (afecţiuni ale segmentelor

genitale) precum şi de factori: alimentari, igienici, endocrini şi tehnologici. La femele
sterilitatea dobândită se manifestă cel mai frecvent la vacă şi iapă prin tulburări
ovariene (hipoplazia dobândită, atrofia ovariană), prin persistenţa corpului galben sau
prin prezenţa chiştilor ovarieni, a căror secreţie hormonală împiedică desfăşurarea
normală a ciclului sexual.
  senilă este cauzată de vârsta înaintată, indicând încheierea etapei genitale a
individului.
Dintre formele de sterilitate funcţională amintim: anafrodizia ovariană (inactivitatea
ciclică a ovarelor), căldurile liniştite (mai frecvente la oaie şi vacă), căldurile anovulatorii,
căldurile prelungite (disfuncţia ovariană), nimfomania, etc. Afecţiunile uterului, stările
inflamatorii ale cervixului şi uterului precum şi a celorlalte căi genitale determină sterilitatea.
De asemenea, sterilitatea dobândită poate fi cauzată de: alimentaţia dezechilibrată
(subalimentaţia, supraalimentaţia, alimentaţia carenţată), igiena necorespunzătoare a alimentaţiei
şi adăposturilor, folosirea neraţională a reproducătorilor, numărul prea mare de cicluri până la
efectuarea montei după parturiţie, practicarea iraţională a consangvinităţii, nerespectarea vârstei
optime de reproducţie, netratarea la timp a unor afecţiuni genitale, etc.
La masculi sterilitatea este provocată de aceeaşi factori. Aceştia conduc la tulburări
funcţionale ale testiculelor şi burselor testiculare, ale căilor genitale spermatice sau chiar a
reflexelor sexuale.
Dintre tulburările mai frecvente menţionăm:
▪ orhitele (inflamaţia testiculului);
▪ orhiepididimitele;
▪ degenerarea testiculară şi inflamaţia pungilor testiculare.
Stări inflamatorii se pot instala şi la nivelul cordonului testicular (funiculita), blocând
tranzitul spermatic, la nivelul glandelor seminale (spermatocistita), la nivelul penisului, postita
(inflamarea tegumentului furoului), balanita (inflamaţia mucoasei libere a penisului).
Ceilalţi factori de mediu au influenţă similară ca la femelă.
Datorită pierderilor numeroase ce le provoacă infecunditatea, măsurile de prevenire şi
combatere a sterilităţii constituie o problemă foarte importantă.
Prevenirea sterilităţii impune măsuri de pregătire a animalelor pentru reproducţie:
alimentaţia, îngrijirea corespunzătoare a femelelor gestante, diagnosticarea timpurie a gestaţiei,
asigurarea asistenţei sanitar-veterinare, folosirea raţională a masculilor, depistarea la timp a
infecundităţii de natură infecţioasă şi parazitară, ridicarea permanentă a calificării personalului.

4.10. Indicii de reproducţie.

Relaţia strânsă între producţie şi activitatea de reproducţie a animalelor impune, în
vederea obţinerii unei eficienţe maxime, analiza şi cunoaşterea în permanenţă a situaţiei
reproductive a efectivului exploatat.
În vederea aprecierii rezultatelor activităţii de reproducţie şi a eficienţei acesteia s-au
elaborat mai mulţi indici de reproducţie. Unii dintre aceştia se exprimă în valori absolute, alţii în
valori relative. Aceştia pot să se refere la un individ sau la un grup de indivizi, la femele sau la
masculi, la o perioadă limitată de timp sau la întreaga perioadă de exploatare. De asemenea, unii
indici sunt comuni la toate speciile, alţii sunt caracteristici unei anumite specii.
Datorită multitudinii lor, indicii de reproducţie se pot clasifica după criterii biologice (pe
specii), tehnice, economice, însă cel mai frecvent indicii de reproducţie se calculează şi
analizează pe specii.

4.10.1. Indicii de reproducţie comuni mai multor specii.

Indicele de gestaţie sau fecunditate se exprimă prin formula:

F .G.
G=  100
F .I .
în care: F.G. = femele gestante;
F.I. = femele însămânţate (montate).
Valoarea indicelui de gestaţie la taurine este cuprinsă între 85-95 %, la cabaline 70-90 %
şi la ovine 95-98 %.
Indicele de însămânţare (montă)
 I .T .
Is=
F .G.
în care : I.T. = total însămânţări (monte) efectuate;
F.G. = femele gestante.
La taurine valoarea acestui indice poate să varieze între 1-4 însămânţări, însă este
considerată bună când se realizează 1-1,5 însămânţări pentru o gestaţie. La cabaline se
înregistrează, în medie, 3-4 monte pentru o gestaţie.
Indicele de însămânţare este influenţat de o serie de factori: calitatea materialului
seminal, tehnologia de însămânţare, momentul însămânţării (montei), alimentaţia, întreţinerea
animalelor, vârsta. Acest indice se foloseşte şi la masculi pentru aprecierea capacităţii
fecundante a spermei.
Indicele de natalitate ( %) reprezintă raportul dintre numărul de femele care au fătat
(produşi vii şi viabili) şi numărul total de femele însămânţate într-o perioadă de timp.
F. f .
N%=  100
F .i.
în care: F.f. = femele fătate;
F.i. = femele însămânţate.
În unităţile de producţie procentul de natalitate la taurine este de 80- 85 %, variind în
funcţie de unitate, la cabaline 70-80 %, iar la ovine 90-95 %. Acest indice evidenţiază situaţia
globală a efectivului sub aspectul funcţiei de reproducţie.
Rata concepţiei (Rc %) reprezintă procentul de femele gestante după prima montă sau
însămânţare artificială.
F .G1
Rc =  100
F .I1
în care: F.G1 = numărul de femele diagnosticate gestante după prima însămânţare
(montă);
F.I1 = numărul total de femele însămânţate (montate) prima dată.

4.10.2. Indici de reproducţie specifici taurinelor şi cabalinelor.

Procentul de neîntoarcere (nonreturn – NR %) reprezintă procentul de femele la care
nu reapar căldurile timp de 60-90 de zile după însămânţare (montă) din totalul femelelor
însămânţate sau montate.
F .Go
N.R. % =  100
F .I .
în care: F.Go = numărul femelelor ce nu repetă căldurile după însămânţare sau montă;
F.I. = numărul total de femele însămânţate.
Acest indice de reproducţie se apreciază atât la femele cât şi la masculi. La masculi
permite aprecierea fertilităţii sau a capacităţii fecundante a acestora.
Indicele de fertilitate (F %) reprezintă un indice economic de bază pentru aprecierea
activităţii de reproducţie şi se exprimă prin numărul de produşi viabili obţinuţi într-un an de la
100 de femele.
Se poate calcula prin relaţia:
P
F % =  100
F
în care: P = număr produşi vii şi viabili;
F = număr femele însămânţate.
Merce E. stabileşte următoarea relaţie de calcul a indicelui de fertilitate:
365
F%=  100
CI
CI = DG + SP
în care: CI = intervalul între fătări;
 DG = durata gestaţiei;
SP = service periodul.
Service periodul pentru femelele primi şi multipare reprezintă intervalul în zile cuprins
între parturiţie şi instalarea gestaţiei (ultima însămânţare sau montă), iar pentru nuligeste
intervalul în luni cuprins între naşterea acestora şi instalarea gestaţiei.
Pentru un efectiv de vaci sau iepe intervalul mediu între fătări (CI) se calculează după
formula:

CI =
 SP +  DG
F
în care F = numărul de femele;
 SP = suma service periodului la femelele luate în calcul (zile);
∑ DG = suma valorilor individuale ale duratei gestaţiei sau pentru simplificare
durata medie a gestaţiei înmulţită cu numărul de femele.

4.10.3. Indici de reproducţie specifici ovinelor.

Indicele de prolificitate (P %) este un indice sintetic şi se exprimă, după Paraschivescu
M., prin relaţia:
m
P % =  100
f
în care: m = numărul de miei obţinuţi;
f = numărul fătărilor.
Ovinele se situează sub raportul prolificităţii între speciile unipare şi pluripare. Acest
indice are un evident caracter de rasă, valoarea lui situându-se la rasele din ţara noastră între 103
% la Ţurcană şi 148 % la Merinosul de Palas.
Mieii înţărcaţi ( m %) reprezintă numărul de miei înţărcaţi la 100 de oi fătate şi se
calculează după formula:
m % = miei înţărcaţi/oi fătate x 100

4.10.4. Indici de reproducţie la porcine.

Indicele de prolificitate se determină prin relaţia:

P
P%=  100
sf
în care : p = numărul de purcei obţinuţi;
sf = scroafe fătate.

Numărul de fătări pe an şi pe scroafă (Fs)

365
Fs =
114 + SP

în care: 114 = durata gestaţiei;

SP = durata între fătare şi fecundare;
365 = durata anului calendaristic.
În mod normal numărul de fătări pe an la suine este de 2,0-2,2 în exploatarea
semiintensivă şi 2,51 în exploatarea intensivă. Înţărcarea cât mai timpurie a purceilor constituie
o condiţie pentru mărirea gradului de utilizare a scroafelor de reproducţie.
La porcine, pe lângă aceşti indici se mai calculează:
❑ capacitatea de alăptare a scroafelor exprimată prin masa corporală a lotului de purcei
la vârsta de 21 de zile;
❑ numărul de purcei născuţi vii şi viabili;
 ❑ numărul de purcei înţărcaţi.
În ultimul timp s-a introdus un nou indice, capacitatea potenţială reproductivă (Cr %)
ce exprimă numărul de purcei ce se pot obţine anual de la 100 de scroafe.
365
Cr = xPx100
DG + SP

în care: DG = durata gestaţiei, care este în medie 114 zile;

SP = service periodul, care în cazul înţărcării purceilor la 35-42 de zile este de 50
de zile;
P = prolificitatea medie la o fătare.
În cazul unei prolificităţi medii de 9 purcei la o fătare capacitatea potenţială reproductivă
este de 2003 purcei la 100 de scroafe.

4.10.5. Indicii de reproducţie la păsări

La păsări se calculează doi indici de reproducţie, şi anume:
Indicele de fecunditate a ouălor
Of
F%=  100
Oi
în care: Of = numărul ouălor fecunde la mirajul de 7 zile;
Oi = numărul ouălor introduse la incubat.
Indicele de ecloziune
P P
E%= sau E%=  100
Oi Of
în care: P = numărul de pui obţinuţi.
 TAURINE

SISTEMATICA ZOOLOGICĂ. CLASIFICAREA ŞI CARACTERISTICILE

BOVINELOR

Bovinele, din punct de vedere sistematic, fac parte din:

- încrengătura Chordata care cuprinde animale celomate, cu simetrie bilaterală,

schelet elastic medio-dorsal, situat deasupra tubului digestiv, iar sistemul nervos central situat
sub tubul digestiv şi constituit dintr-un tub longitudinal, cu cavitate care se dilată anterior,
reproducţia sexuată, cu excepţia urocordatelor;

- subîncrengătura Vertebrata, adică animalele au coloană vertebrală, tegumentul

alcătuit din epidermă şi derm, pluristratificat şi ţesut conjunctiv, prezintă sistem nervos dorsal,
prevăzut cu măduvă şi encefal, nervi cranieni şi spinali, ficat mare, dimorfism sexual
pronunţat, sânge colorat în roşu datorită hemoglobinei şi glande endocrine foarte diferite;

- clasa Mammalia, femelele nasc pui vii care se hrănesc cu laptele matern, animalele
se deplasează prin locomoţie terestră, pielea are un strat cornos, fiind prevăzută cu multe
glande şi acoperită cu păr, cutia craniană este voluminoasă, cu doi condili occipitali, inima
este compartimentată, aparatul respirator şi cordul sunt separate de aparatul digestiv printr-o
diafragmă musculară;

- subclasa Eutheria, animalele prezintă fătul legat de mamă prin intermediul placentei;

- supraordinul Ungulata, degetele sunt acoperite de unghii;

- ordinul Artiodactyla sau Paricopitate, animalele prezintă 2 degete acoperite de

ongloane, axul membrelor trece între degetele 3 şi 4;

- subordinul Ruminanţia, animalele au digestia precedată de rumegare şi cu regim de

hrană vegetarian, erbivor;
- suprafamilia Tauroidae, animale rumegătoare la care coarnele se inseră în partea
superioară a craniului, fiind goale pe dinăuntru, caninii şi incisivii superiori nu există;

- familia Bovidae sau Cavicorne, animale cu coarne spongioase formate din cepi osoşi,
îmbrăcate în teci cornoase, necaduce, cu excepţia vitelor Kouri, la care acestea sunt flotante.

Bovinele fac legătura cu subfamilia Caprovine prin Ovibos, iar cu Antilopinele prin
Bubalus depressiocornis. În cadrul familiei Bovine se disting două genuri: Bubalus şi Bos.
 1.1. Genul Bubalus

Bivolii sunt consideraţi, din punct de vedre filogenetic, cele mai vechi bovine. Astăzi
ei se întâlnesc atât sub formă sălbatică, cât şi domestică.
Bivolii sălbatici provin din strămoşul sălbatic Bubalus sivalensis, care a trăit, cu multe
mii de ani în urmă, pe continentul asiatic, de unde s-a răspândit apoi pe cel african. Bivolii
sălbatici din Asia şi Africa, deşi provin din aceeaşi formă veche, se deosebesc ca dezvoltare şi
conformaţie, deosebirile fiind determinate de condiţiile de mediu diferite în care au trăit, fapt
care a făcut să apară două grupe distincte de bivoli sălbatici: asiatici şi africani.

Bivolii asiatici (fig. 1) reprezintă grupa cea mai numeroasă şi cea mai importantă. Una
din speciile de bivoli asiatici, Bubalus arni, este unanim acceptată de biologi, ca fiind
strămoşul bivolilor domestici. Animalele din această specie au talia mare (140-150 cm),
dezvoltare corporală masivă (650-750 kg), trenul anterior puternic, cap mare cu coarne
semilunare, triunghiulare în secţiune, robă neagră, cu părul de pe linia spinării orientat spre
cap.

a
b

Fig. 1 Bivolii
sălbatici asiatici:

a-bivolul de
Mindora ;

b-bivolul indian
 Bivolii africani sunt mai puţin numeroşi şi trăiesc numai în stare sălbatică (fig.2). Au
conformaţie şi dezvoltare corporală asemănătoare cu a bivolilor asiatici. Se deosebesc de
aceştia, mai ales prin părul mai aspru, cu orientare normală, coama mai mică şi coarnele
rotunde în secţiune.

a
 Fig . 2 Bivolii sălbatici africani

a - bivolul roşu de Congo; b -bivolul de Abisinia

Bivolii domestici derivă din bivolul sălbatic indian (Bubalus arni), care a fost
domesticit în urmă cu 2-3 mii de ani. Pe întreg globul sunt peste 130 de milioane de bivoli,
numărul cel mai mare, peste 60 de milioane, se creşte în India, în China (peste 20 de
milioane). În Europa, cel mai mare număr se creşte în fosta URSS (peste 400.000) şi în ţara
noastră (peste 200.000). Cei mai mulţi bivoli se cresc în Transilvania (văile Oltului,
Mureşului şi Someşului), dar şi în sud-estul Munteniei.

Caractere morfologice. Bivolii domestici au talie mijlocie (128-135 cm) şi greutate

corporală variabilă (450-750 kg la femele şi 600-1200 kg la masculi).

Conformaţia lor corporală este puţin armonioasă. Capul este mare, fruntea bombată,
cu coarne groase în formă de seceră şi îndreptate înapoi şi lateral. Gâtul este subţire şi lipsit de
salbă, iar trunchiul este unghiulos, cu grebăn ridicat şi crupă teşită, ugerul este slab dezvoltat,
membrele sunt scurte şi groase. Părul este lung, gros şi rar, mai ales pe regiunile superioare
ale trunchiului.

Roba este neagră, apar rar bălţături şi cazuri de albinism. Pielea este foarte groasă.

Caractere fiziologice. Bivolii sunt animale tardive (ating maturitatea la 6-7 ani),
longevive (trăiesc până la 30 de ani), cu dimorfism sexual puţin pronunţat, constituţie robustă,
temperament liniştit şi caracter docil. Se întâlnesc, însă, şi exemplare iritabile şi îndărătnice.

La femele pubertatea se instalează la 12 luni, dar ele se dau la montă la 2 ½ - 3 ani.

Căldurile se repetă la 21 de zile, iar gestaţia durează 305-315 zile. De regulă, bivoliţa fată un
singur produs, numit malac, cu greutatea medie de 30 de kg.

Bivolii sunt foarte puţin pretenţioşi la hrană şi îngrijire, rezistă mai bine la boli decât
taurinele, dar sunt sensibili la frig şi îndeosebi la căldură. În perioadele de arşiţă, ei stau timp
îndelungat în ape stătătoare (bălţi, mlaştini), deoarece la soare, glandele sebacee produc o
secreţie cu efect iritant asupra pielii.

Caractere productive. Producţia principală a bivolilor este munca. Ei depăşesc forţa de

tracţiune a boilor cu circa 30-50 %.
Producţia de lapte, în cele 7-8 luni cât durează obişnuit lactaţia, este de 1000-1200 kg
cu 7-8 % grăsime, sunt şi plus-variante care dau 1500-2000 l lapte. Dacă bivoliţele se folosesc
la muncă, producţia lor scade la jumătate.

Producţia de carne este caracterizată prin randament scăzut (45-50 %) şi calitate

inferioară, deoarece fibrele musculare sunt groase, aţoase, de culoare roşie şi cu gust fad.
 1.2. Genul Bos

Cuprinde 4 subgenuri: Bos bison (bizonii), Bos bibos (bibovinele), Bos Poephagus
(yacii) şi Bos taurus (taurinele).
Subgenul Bison. Din acest subgen fac parte bizonii (fig. 3) (sau zimbrii). Se cunosc
două forme: bizonul european şi bizonul american. Acum 2-3 mii de ani, bizonii trăiau în
număr foarte mare atât în Europa, cât şi în America, în special în păduri. Datorită defrişării
pădurilor şi vânătorii intense, numărul lor a scăzut astăzi foarte mult, încât se găsesc numai în
rezervaţii şi grădini zoologice.
Bizonii sunt animale de talie mare (150-180 cm), au trenul anterior mai dezvoltat decât
cel posterior, grebănul mult mai înalt decât crupa, trunchiul lung, adânc, membrele scurte şi
puternice, conformaţie caracteristică animalelor primitive, părul este foarte abundent pe
părţile declive ale gâtului şi trunchiului, culoarea brună-castanie, brună-cenuşie. Din
încrucişarea bizonului american cu tauri din rasele Charolaise şi Hereford s-a format o rasă de
taurine de carne foarte valoroasă Beefalo. Această rasă hibridă are 3/8 sânge Bison, 3/8 sânge
Charolaise şi 2/8 sânge Hereford, prezintă o foarte mare intensitate de creştere, viţeii
ajungând, la 10 luni, la 420-430 kg şi dau un randament la tăiere de 60-61 %, proporţia de
oase în carcasă este de 13,3 %, iar grăsimea din carne între 5-10 %.

a
 Fig .3 Bizontine:

a- zimbru1 european;

b - bizonu1 american
Subgenul Bibos cuprinde 3 specii şi anume: bantengul (Bos sondaicus), gaurul (Bos
frontalis gaurus) şi gayalul (Bos frontalis frontalis) care trăiesc în insulele din sudul Asiei:
Kalimantan, Sumatera, Djawa. Bantengul trăieşte în stare sălbatică, dar şi domestică;
gayalul domestic, iar gaurul nu s-a domesticit până în prezent. Prin hibridarea bibovinelor
cu taurine rezultă femele fecunde şi masculi infecunzi (fig. 4).
Subgenmul Poephagus. Din acest subgen face parte yakul sau "boul grohăitor" (Bos
gruniens) care trăieşte sub formă sălbatică şi domestică în ţările din centrul Asiei (fig. 5).
Yakul sălbatic este un animal de talie mare (140-150 cm), cu trenul anterior foarte dezvoltat
faţă de cel posterior. Părţile declive ale corpului, gâtului, trunchiului sunt acoperite cu păr
abundent, asemănător ca fineţe cu lâna oilor din rasele primitive. Yakul aleargă foarte repede
şi scoate în mers un grohăit asemănător cu cel al porcului. Este folosit la tracţiune. Producţia
de lapte este mică (500-600 l), cu procent ridicat de grăsime. Hibrizii între yak şi taurine dau
producţii de peste 1000 kg lapte, femelele sunt fecunde, iar masculii sterili.

Subgenul Bos. Majoritatea biologilor încadrează în acest subgen o singură specie Bos
taurus (boul-vaca). Unii cercetători consideră, însă, că de acest subgen aparţine şi specia Bos
indicus (zebul). Ei se bazează pe faptul că, zebul împerecheat cu vaca dă produşi fecunzi atât
pe linie femelă, cât şi pe linie masculă.
 Fig. 4 Bibovine:

a - bantegul; b -gaurul; c -gayalul

 Fig. 5 -Yakul

Zebul sau boul cu cocoaşă trăieşte, în stare domestică, în Asia (forma Brahma) şi în
nord-estul Africii (forma Sanga). În privinţa conformaţiei zebul este asemănător taurinelor, se
deosebeşte de acestea, însă, prin prezenţa cocoaşei în regiunea grebănului. Cocoaşa este
formată îndeosebi din ţesut adipos, fiind mai dezvoltată la animalele grase. Animalele au talia
de 120-145 cm, greutatea cuprinsă între 350-750 kg şi culoarea obişnuită sură-cenuşie.

Zebul se exploatează pentru muncă (tracţiune, port-samar, călărie), pentru lapte

(produce 500-700 kg lapte cu 4,0-4,5 % grăsime) şi pentru carne (randamentul la tăiere ajunge
până la 55 %).

Întrucât valorifică foarte bine nutreţurile grosiere şi se îngrijeşte uşor în condiţii

optime de hrănire, zebul a fost folosit la împerecheri cu taurinele. în urma cărora au rezultat
rase renumite de carne, cum este de exemplu Santa Gertrudis, formată în S.U.A.

Taurinele propriu-zise (boul-vaca) reprezintă specia cea mai numeroasă din cadrul
subgenului Bos taurus şi cea mai importantă pentru scopurile zootehnice.

În legătură cu originea taurinelor au fost emise 3 teorii (mono-, di- şi polifiletică),

conform cărora specia Bos taurus provine din una, două sau mai multe forme sălbatice.

Dovezile cele mai concludente de până acum, pledează în favoarea teoriei difiletice,
care susţine că taurinele domestice derivă din doi strămoşi sălbatici: Bos taurus primigenius şi
Bos taurus brachyceros (după Adametz şi Antonius)

Bos taurus primigenius (bourul) se presupune că a trăit în sud-estul şi centrul Europei,

inclusiv pe meleagurile ţării noastre, împreună cu zimbrul. Ultimul exemplar a fost vânat în
Polonia, prin anul 1627 (fig. 6).
 Fig. 6 – Bour - dimorfism sexual

Bourul era un animal masiv., cu talia de până la 180 cm, capul şi coarnele mari, trenul
anterior puternic dezvoltat, corpul era acoperit cu păr scurt, uniform, de culoare vânătă-
închisă. Se apreciază că din bour s-a format, prin domesticire rasa Sură de Stepă, precum şi o
serie de alte rase din câmpiile Franţei, Belgiei, Germaniei, etc.

Bos taurus brachyceros (boul cu coarne scurte sau boul iliric), se pare că ar fi trăit prin
părţile sudice ale Europei. După Rűtimeyer, boul iliric a fost domesticit în aceeaşi epocă cu
bourul, dar a dispărut înaintea acestuia.

Boul iliric era un animal de talie mică (110-120 cm), cu capul şi coarnele mici, gâtul
subţire, corpul adânc, acoperit cu păr de culoare vânătă. Se consideră că din acest strămoş
sălbatic ar deriva rasele locale albaneze, vitele de munte din ţara noastră, precum şi rasele
Schwyz, Jersey, etc.

RASA BĂLŢATĂ ROMÂNEASCĂ

Rasa Bălţata românească s-a format în nord-estul ţarii in Transilvania şi Banat în urma unui
îndelung proces de încrucişare tip „absorţie", început în anul 1860, practicat între vaci din rasa
Sura de stepa şi tauri din suprarasa Simmental de diferite provenienţe.
Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala mare (femelele au talia: cea. 133-135 cm şi greutatea de cea. 600
kg), conformaţia mai puţin armonioasă, capul mare, gâtul de lungime medie, bine îmbrăcat în
musculatură, trunchiul relativ lung, larg şi adânc, abdomen amplu, uger globulos cu structura
buna şi mameloane corecte, membre puternice. Pielea este groasă, densă şi uniformă, iar părul
este des şi lung.
Culoarea este baltată alb cu galben, de diferite nuanţe ( de la gălbui pâna la roşu deschis ),
având întotdeauna capul şi extremităţile membrelor de la genunchi si jaret in jos de culoare
albă.
Rasa BR are o constituţie robustă, temperament liniştit, precocitate mediocră realizând prima
fătare la vârsta de cea. 33 luni şi un interval între fătări de cea. 440 de zile.
Producţia de lapte variază în funcţie de condiţiile de exploatare fiind în medie între 3500-
4000 kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi
economicitate mai puţin bune, viteza de muls de 1,1 kg/min. si un consum de cea. 1,2 UN/kg
lapte).
Producţia de carne este foarte bună datorită aptitudinilor deosebite ale rasei materializate
prin: pretabilitate foarte bună la sistemul intensiv de îngrăşare, greutate corporală mare,
precocitate bună, spor foarte bun de creştere, conversie bună a furajelor, economicitate bună
şi indici cantitativi şi calitativi deosebiţi ai cărnii.
Astfel, tăuraşii, ingrasati intensiv, au un spor de creştere de peste 1200 g/cap/zi (realizând
peste 550 kg la sacrificare - 16 luni), cu un consum specific de cea. 7 UN/kg spor si un
randament la sacrificare de 53-58 %.
Carnea în carcasa are o pondere de peste 65 %, raportul carne-oase este de 4,2/1, iar carnea
are însuşiri tehnologice şi organoleptice bune.

RASA BĂLŢATĂ CU NEGRU ROMÂNEASCĂ

Rasa Bălţata cu negru românească s-a format în zona de câmpie din sud-estul ţării în urma
unui proces de încrucişare tip „absorţie", practicat între tauri din suprarasa Friza de diferite
provenienţe (Danemarca, Olanda, Germania, Israel, Suedia, U.S.A, etc) şi un material femei
foarte heterogen format din rasele: Roşie dobrogeană, Brună, Bălţată românească şi Pinzgau.
Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 128-130 cm şi greutatea de cea.
550 kg), conformaţia relativ corectă, capul fin expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat, trunchiul
suficient de lung, larg şi adânc, abdomen mare, uger bine dezvoltat, mameloane de lungime
medie, membre subţiri dar puternice cu aplomburi corecte. Pielea este subţire, densă şi
elastica, iar părul este des şi fin.
Culoarea este baltată negru cu alb fără a avea o repartizare anume a desenului. Rasa Bălţată cu
negru românească are o constituţie fin-robustă, temperament vioi, precocitate relativ bună
realizând prima fătare la vârsta de sub 30 de luni şi un interval între fatări de sub 400 de zile.
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare,
de peste 4500 de kg/lactaţie, cu 3,8 % grăsime. Manifestă aptitudini bune de lapte:
precocitate, aptitudini pentru mulsul mecanic şi economicitate, viteza de muls de peste 1,5
kg/min şi conversia furajelor 1,0-1,1 UN/kg lapte.
Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune,
ingrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 350 kg la vârsta de un an, consecutiv
unui spor de creştere de peste 1000 g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor.
Randamentul la sacrificare, la tineret este de 51-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi
organoleptice bune.

RASA BRUNA

Caractere morfologice:
Are o dezvoltare corporala eumetrică (femelele au talia: cea. 127 cm şi greutatea de cea. 500-
520 kg), conformaţia relativ armonioasă, capul este scurt, expresiv, gâtul mijlociu dezvoltat,
trunchiul adânc cu linia superioară dreaptă, toracele descins, abdomenul voluminos, ugerul
glóbulos, mameloane corecte, membre relativ scurte cu aplomburi corecte.
Pielea este pigmentată brun-cenuşiu, subţire, densă, elastica şi uşor detaşabilă, iar părul este
fin, scurt şi moale.
Culoarea este brun cenuşie de diferite nuanţe cu o serie de particularităţi: inel alb în jurul
botului, peri albi în urechi, pigmentaţie mai deschisă pe linia superioară, pe abdomen, uger şi
feţele interne ale membrelor.
Rasa Brună are o constituţie robust-compactă, temperament vioi, precocitate relativ bună
realizând prima fătare la vârsta de sub 33 de luni şi un interval între fâtări de sub 420 de zile.
Producţia de lapte: este bună potenţialul rasei fiind, în condiţii bune de creştere şi exploatare,
de peste 3500 de kg/lactaţie, cu 3,75 %.
Manifestă aptitudini bune de lapte: viteza de muls de peste 1,2 kg/min. şi conversia furajelor
1,15 UN/kg lapte).
Producţia de carne: este deasemeni bună: rasa BNR are precocitate şi economicitate bune
(îngrăşaţi intensiv, tăuraşii pot realiza greutăţi de peste 360 kg la vârsta de un an, consecutiv
unui spor de creştere de peste 900 g/cap/zi şi unui consum specific de cea. 7,6 UN/kg spor.
Randamentul la sacrificare, la tineret este de 54-55 %, iar carnea are însuşiri tehnologice şi
organoleptice bune.

RASA PINZGAU DE TRANSILVANIA

S-a format incepand cu anul 1860 in Transilvania si Bucovina, prin încrucişarea de absorbţie a
raselor locale Sura de stepa si Mocanita ) cu tauri de rasa Pinzgau importaţi din Austria.
Caractere morfologice: Are o dezvoltare corporala variabilă, o conformaţie mai puţin
armonioasă, capul este mare, gâtul puternic cu salba dezvoltată, trunchiul adânc cu linia
superioară lăsată, abdomenul voluminos, ugerul globulos şi membrele puternice.
Culoarea este roşie - castanie inchisa, cu o dunga alba ce porneşte de la greaban pe linia
superioara a corpului si merge laţindu-se spre spinare, sale, crupa, apoi coboară cuprinzând
coada, regiunea perinala, ugerul si abdomenul continandu-se pana la capătul pieptului,
formând inele in regiunea superioara a braţului si jaretului.
Rasa Pinzgau are o constituţie robustă, temperamentul vioi, precocitate mai puţin bună,
rezistenţă la boli şi capacitate bună de adaptare.
Producţia de lapte: este variabilă, funcţie de condiţiile de exploatare putând oscila între 1500
şi 3000 kg/lactaţie, cu 3,85 % grăsime. Manifestă aptitudini slabe pentru lapte: viteză redusă
de muls şi economicitate slabă conversia furajelor fiind de 1,6 UN/kg lapte.
Producţia de carne: se pretează la exploatarea în sistem semiintensiv tăuraşii realizând
sporuri de creştere de 700-900 g/cap/zi şi un randament la sacrificare de cea. 52 %.

RASA FRIZĂ

Rasa Friză face parte din tipul morfoproductiv de lapte, are dezvoltarea corporală eumetrică
(talia la vaci cea. 133 cm şi greutatea corporală 650 kg) şi conformaţia corporală armonioasă.
Animalele au capul fin, expresiv, trunchiul trapezoidal, crupa largă, toracele adânc,
abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, simetric cu mameloanele normal
dezvoltate. Membrele sunt uscăţive, puternice, cu aplomburi corecte, pielea subţire, elastica,
iar părul neted şi lucios.
Culoarea este bălţată alb cu negru, cu brâuri albe în dreptul grebănului şi înaintea crupei. In
cadrul rasei Frize se mai întâlneşte şi varietatea Friză bălţată roşu cu alb, care are o talie mai
redusă cu 1-2 cm, dar are musculatura mai bine dezvoltata şi rezultate mai bune în direcţia
producţiei de carne.
Rasa Friză are aptitudini deosebite pentru producţia de lapte: vârsta primei fâtări sub 28 luni,
cantitatea de lapte/lactaţie normală este de peste 6000 kg, cu cea. 4,05 % grăsime, aptitudini
foarte bune pentru mulsul mecanic-viteza de muls de peste 2 kg lapte/min., consumul specific
de cea. 0.9 U.N/kg lapte. Potenţialul deosebit pentru producţia de lapte al rasei este scos în
evidenţă de aptitudinile productive a două rase la formarea cărora a participat în mod direct:
Friza israeliană cu producţii de peste 9000 kg lapte cu 3,3 % grăsime (în cadrul populaţiei
active) şi Holstein Friză (Friza americană), care deţine toate recordurile mondiale în producţia
de lapte (89,150 kg lapte/zi, respectiv 25 214 kg lapte/lactaţie - vaca „Beecher Arlinda Ellen,
153 266 kg lapte/ viaţă productiva - vaca „Bar Pontiac" , iar cea mai bună cireada de rasă
Holstein a realizat o producţie medie de 11 109 kg lapte/lactaţie).
Rezultatele sunt bune şi în producţia de carne, tineretul se pretează la sistemul intensiv de
îngrăşare, realizează sporuri de creştere de peste 1000 g/cap/zi, consecutiv unui consum
specific de cea. 6,2 UN/kg spor. La 14-15 luni ating o greutate de peste 450 kg, realizează un
un randament la sacrificare de 53-55% şi o pondere a cărnii în carcasa de peste 70 %.

RASA SIMMENTAL

Este originara din Elveţia (Cantonul Berna) unde s-a format pe valea râului Simmen. fiind
considerata ca una din cele mai vechi rase din Europa. Datorită caracteristicilor productive
deosebite, rezistenţei şi capacităţii de acomodare, rasa Simmental s-a răspândit în numeroase
ţări, unde constituie principala rasa de taurine producătoare de lapte si carne.
Rasa Simmental face parte din tipul morfoproductiv mixt (carne-lapte), are o dezvoltare
corporală hipermetrică (talia la vaci este de 140-145 cm, iar greutatea corporala 700-750 kg)
şi o conformaţie relativ corectă.
Animalele au capul relativ mare, gâtul musculos, trunchiul lung, larg şi adânc, cu linia
superioară dreaptă, crupa musculoasă, abdomenul bine conturat, ugerul mare şi membrele
puternice. Pielea este groasă, părul des, iar culoarea este bălţată alb cu galben de diferite
nuanţe având în totdeauna capul şi extremităţile membrelor de culoare albă.
Rasa Simmental are performante deosebite in producţia de carne materializate prin: aptitudini
foarte bune pentru sistemul intensiv de îngrăşare, sporuri de creştere, la tineret, de peste 1300
g/cap/zi, greutăţi mari la sacrificare - peste 500 kg, randament la abatorizare de peste 55 %,
pondere mare a cărnii în carcasă, carne cu însuşiri organoleptice superioare.
Aptitudinile pentru producţia de lapte sunt bune: în condiţii bune de creştere şi exploatare
producţia de lapte ajunge la 4500-5000 kg lapte/lactaţie cu aproape 4,0 % grăsime, vârsta
primei fătări este de peste 31 luni, iar consumul specific este de 1 UN/kg lapte.

RASA CHAROLAISE
Este o rasa originara din Franţa, unde s-a format prin încrucişări ale vitelor locale cu rasele
Shorthorn si Limousine. Ca urmare a dezvoltării sale corporale si a precocităţii ridicate rasa
Charolaise (fig. 17 ) s-a răspândit in foarte nulte tari. Este o rasa care se bucura in prezent de o
tot mai mare apreciere pe piaţa mondiala, ca urmare a faptului ca spre deosebire de rasele
englezeşti specializate, produce o carne de calitate superioara.
Face parte din tipul morfologic de carne, are o dezvoltare corporală hipermetrică (talia la vaci
- 135 cm şi greutatea de 750-800 kg), profil corporal lateral dreptunghiular şi conformaţie
corectă.
Animalele au capul mare şi larg, gâtul scurt şi foarte gros, trunchiul cilindric, lung larg şi
adânc, cu musculatura foarte bine dezvoltată, linia superioară dreaptă, abdomenul cilindric şi
membrele scurte şi groase cu aplomburi relativ corecte. Pielea este groasă, părul abundent şi
ondulat, constituţia robustă, temperamentul vioi, iar culoarea este galbenă uniformă până la
alb murdar.
Rasa Charolaise are aptitudini deosebite pentru producţia de carne realizând sporuri de
creştere de peste 1300 g/cap şi zi. Se pretează foarte bine la tehnologia de îngrăsare la păşune
cu finisarea la adăpost, tineretul, în condiţiile valorificării producţiei de lapte şi a masei verzi
de pe păşune poate realiza la vârsta de 1 an o greutate de aproape 500 kg.
Masculii îngrăşaţi ating frecvent greutăţi peste 1300-1500 kg. Randamentul la sacrificare este
de peste 60 %, iar ponderea cărnii în carcasă de peste 80 %, carne având însuşiri
organoleptice superioare.

REPRODUCŢIA TAURINELOR

Tehnologia de reproducţie reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice ce au ca

rezultat final, pe de o parte, obţinerea unui număr cât mai mare de produşi de la un animal şi
implicit o sporire mai rapida a efectivelor prin realizarea unor procente de fecunditate si
natalitate ridicate, iar pe de altă parte obţinerea unor producţii cât mai mari de lapte şi carne.
Introducerea prea timpurie a viţelelor la reproducţie, cand nu au realizat o dezvoltare
corporala corespunzătoare poate atrage dupa sine o serie de aspecte negative:
> junincile rămân în general mici, nu se mai dezvoltă armonios, putând contracta o serie
de defecte foarte grave ce pot conduce chiar la eliminarea lor ulterioară de la reproducţie
(uger mic, mameloane mici, bazinul insuficient dezvoltat, ceea ce atrage după sine greutăţi la
fătare si chiar sterilitate);
> produsii de concepţie vor ramane mici, sensibili şi permanent predispuşi la imbolnaviri;
> din punct de vedere productiv animalele se plasează sub nivelul mediu al rasei, iar
eficienţa economică a exploatării lor viitoare estescăzută datorită producţiilor
necorespunzătoare ce se menţin pe totparcursul vieţii, în cazul unei îngrijiri
necorespunzătoare;
Introducerea tardivă a viţelelor la reproducţie prezintă următoarele dezavantaje:
> predispune jununcile la ingrasare şi poate conduce la apariţia unei degenerescente grase
a ovarelor, fenomen ce afectează performanţele reproductive ale animalelor, putând conduce
chiar la instalarea sterilităţii;
> ugerul junincilor se modifică din punct de vedere calitativ, (creşte ponderea ţesutului
adipos), scade capacitatea secretorie, creşte perioada uscată din viaţa animalelor, producţia de
lapte si numărul de vitei scad considerabil (pe întreaga viata productiva), diminuând eficienţa
economică a exploatării animalului prin ridicarea preţului de cost al laptelui.
Introducerea femelelor adulte la reproducţie după fătare este un moment hotărâtor în
activitatea de reproducţie şi trebuie sa aibă în vedere mai mulţi factori: modul în care s-a
realizat fătarea, stadiul involuţiei uterine, starea de întreţinere a animalului, nivelul productiv,
etc.
Astfel, animalele sănătoase la care involuţia uterină a decurs normal se introduc la reproducţie
la primul ciclu de călduri după cea. 45 de zile (în cazul celor cu producţii mici), la primul
ciclu de călduri după cea. 60 de zile (în cazul celor cu producţii medii) şi la primul ciclu de
călduri după cea. 80 de zile ( în cazul celor cu producţii mari, cu o stare de întreţinere slabă
sau în cazul celor cu fâtări distocice).
Caldurile şi inseminarea taurinelor.
Monta - prezintă o serie de dezavantaje de ordin sanitar-veterinar, ştiinţific, organizatoric şi
economic, care au condus la diminuarea drastică a ponderii acesteia în practica reproducţiei
taurinelor şi se poate practica în două variante - liberă şi dirijată. Monta liberă presupune
menţinerea taurilor împreună cu vacile, montându-le pe cele aflate în călduri (încărcătura fiind
de 30-40 de vaci/taur/an).
Montă dirijată este supravegheată de către crescători şi constă în dirijarea împerecherilor,
(femelele în caiduri fiind împerechiate cu un anumit taur repartizat în baza selecţionării lui
după anumite criteria - încărcătura fiind de 80-120 vaci/taur/an). Prezintă avantajul
cunoaşterii identităţii ambilor parteneri ce urmează a se împerechea, originea produsilor, data
montei, etc. şi crează posibilitatea aplicării în cadrul exploataţiei a unor programme de
selecţie şi ameliorare a efectivelor.
I n s ă m â n ţ a rea artificială - constituie un sistem modern si eficient de inseminare a
animalelor care sporeşte eficienţa utilizării taurilor la reproducţie (încărcătura fiind de 1000-
1500 vaci/taur/an) şi prezintă următoarele avantaje:
> permite maximizarea progresului genetic în populaţiile de taurine, prin utilizarea la
reproducţie a celor mai valoroşi masculi aflaţi în vârful piramidei ameliorării;
> previne transmiterea unor boli contagioase şi preîntâmpină îmbolnăvirea efectivelor de
animale;
> sporeşte eficienţa economică a creşterii animalelor prin suprimarea cheltuielilor
ocazionate de întreţinerea masculilor.
Indiferent de metoda folosită, momentul realizării înseminării este foarte important deoarece
condiţionează reuşita acestei acţiuni. S-a constatat că la vaci, ovula este pusa în libertate dupa
12 - 16 ore de la apariţia caidurilor, iar monta sau inseminarea trebuie făcute numai in acest
interval.
Având in vedere unele dificultăţi în depistarea momentului optim de înseminare si pentru a
putea obţine un procent cat mai mare de fecunditate se recomanda efectuarea a două
inseminări, prima în momentul depistării căldurilor, iar a doua să fie repetata la 10 - 12 ore
dupa prima.
Gestatia Ia taurine
Lâ vaca, gestatia durează in medie 283 zile cu variaţii cuprinse între 278-290 zile determinate
de o serie de factori: rasa (rasele precoce au o durată mai redusă a gestaţiei cu cea. 2-3 zile),
vârsta (animalele tinere au o durată a gestaţiei mai mică cu 3-4- zile), numărul de produşi, (în
cazul fătărilor gemelare gestatia este mai scurtă cu 4-6 zile), sexul produsului (în cazul
femelelor durata gestaţiei este mai mică cu 2-6 zile).
Pe perioada gestaţiei femelele suferă o multitudine de modificări fiziologice şi parcurg o serie
întreagă de transformări ceea ce impune o atenţie şi o îngrijire specială din partea
crescătorului. Astfel, în ultima parte a gestaţiei trebuie realizată o pregătire a ugerului şi o
fortificare a organismului femelei pentru viitoarea lactaţie prin sistarea mulgerii animalelor şi
instalarea repausului mamar.
Repausul mamar nu este identic ca durata pentru toate vacile, el diferă în funcţie de vârstă,
nivel productiv, stare de întreţinere, stare de sănătate, durata lactatiei anterioare, condiţiile de
hranire si exploatare etc, se stabileşte individual şi nu este recomandabil să fie mai scurt de 40
zile, indiferent de vârsta vacii sau starea sa de întreţinere.
Inţărcarea vacilor are o mare importanta practica, întrucât poate avea repercursiuni ulterioare,
atât asupra organismului vacii cât şi asupra nivelului productiv al lactatiei următoare. In
situaţia în care nu se produce natural se impune înţărcarea forţată a animalelor, process ce
presupune aplicarea unei conduite specifice: scoaterea din raţie a furajelor concentrate şi
suculente, reducerea numărului de mulsori pâna se ajunge la o singura mulsoare pe zi,
substituirea furajelor fibroase cu furaje grosiere, reducerea numărului de adăpări zilnice etc.
In cazul în care ugerul se va întări şi va creşte temperatura se va proceda de urgenţă la
mulgerea lui, pentru a evecua cât mai repede laptele, în scopul prevenirii altor complicaţii. în
general după o perioadă de cea. 6 - 7 zile de astfel de regim, vacile înţărca.
Hranirea si întreţinerea vacilor gestante în perioada premergătoare fătării este foarte
importantă deoarece condiţionează obţinerea unor produşi sănătoşi, asigurarea unei producţii
mari de lapte la lactatia următoare, refacerea organismului vacii si în mod deosebit a ugerului,
asigurarea unei succesiuni normale a ciclurilor sexuale dupa fatare etc.
Practica hrănirii vacilor gestante a demonstrat că în primele 4-5 luni de gestaţie, fătul nu se
dezvoltă într-un ritm foarte rapid şi că vaca nu necesită suplimentarea raţiei normale. In a
doua perioadă a gestaţiei ( in special ultimele 2-3 luni ), are loc o dezvoltare accelerată a
produsului, greutatea acestuia multiplicându-se de 2,5 - 3,5 ori. Acest fenomen implică o
majorare a raţiei cu un supliment de hrana de cea. 2-3 UN pentru creşterea fetusului.
în funcţie de tehnologia de hrănire aplicată în fermă furajarea poate fi realizată ,.din stoc"
(uniform pe toată durata anului), sau diferenţiată sezonier, urmărindu-se administrarea unor
furaje de bună calitate cu un aport proteic şi energetic ridicat, volumul raţiei neputând depăşi
în această perioadă 1,5-1,7 kg SU/100 kg GV.
In hrana animalelor pot fi administrate fibroase de bună calitate în cantităţi de 1-1,5 kg/100 kg
greutate vie, nutreţuri suculente în cantităţi de 2-3 kg/100 kg G.V şi nutreţuri concentrate
pentru echilibrarea raţiei, raţie ce va fi administrata în minimum 3 tainuri.
Se recomandă ca adăparea animalelor să se realizeze la discreţie, apa utilizată să fie de calitate
bună şi să aibă o temperatura cuprinsă între 8 - 12° C.
O atenţie deosebită trebuie acordată scoaterii din hrana animalelor a nutreţurilor mucegăite,
infestate cu diferite ciuperci, a celor îngheţate sau umede, a celor alterate, fermentate, a
fănurilor ce conţin plante toxice, a şroturilor ce conţin seminţe de plante toxice etc. Se
recomandă scoaterea din raţie a porumbului siloz cu cea. 2 săptămâni înainte de fătare şi
hrănirea animalelor cu fân de cea mai buna calitate ce va putea fi administrat la discreţie.
Intreţinerea vacilor gestante implică adapostirea în cele mai bune condiţii, mai ales in ultimele
2 - 3 luni de gestaţie, în adăposturi ferite de curenţi reci si de umezeala, cu aşternut curat si
uscat, care trebuie schimbat cât mai des.
Igiena corporala va fi realizată periodic, vacile gestante vor trebui sa aiba zilnic un program
de mişcare in aer liber ( 2 - 3 ore pe zi ). Plimbările vor fi făcute în padocuri sau locuri
special amenajate plane, neaccidentate, care sa nu suscite eforturi prea mari din partea vacii şi
sa nu favorizeze accidentele. Se recomanda de asemenea ca vacile gestante sa fie ferite de
înghesuieli în special la ieşirile din adăpost sau din padocuri şi să fie tratate cu blândeţe de
către îngrijitori.
Fatarea la taurine
In vederea obţinerii unor rezultate bune, fatarea trebuie sa aiba loc într-un adăpost special
construit denumit „Maternitate", care poate oferi condiţii optime desfăşurării acestui act
fiziologic.
In cazul unei exploataţii de mai mici dimensiuni, unde construirea unei maternităţi devine
costisitoare, este indicat ca la un capăt al adăpostului, izolat, în locul cel mai ferit de curenţi,
să se amenajeze câteva boxe individuale de fătare (numărul lor fiind în funcţie de mărimea
efectivului matcă). Pentru desfăşurarea în condiţii bune a acestui moment trebuie parcurse
următoarele etape:
> pregătirea spaţiului destinat fătării - constă în, realizarea curăţeniei mecanice, a
dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării boxelor de fătare, introducerea unui aşternut din paie
gros, uscat si curat, verificarea stării de funcţionare a adăpătorilor şi amplasarea unui
dezinfector la intrare;
> introducerea vacilor în maternitate sau în boxele de fatare - are loc cu cea. 2-3 zile sau
o săptămână înainte de fătare (în funcţie de sistemul de reproducţie ales) şi se realizează după
o pregătire prealabilă a acestora (realizarea unui riguros examen sanitar-veterinar si a unei
igiene corporale adecvate prin spălarea cu predilecţie a trenului posterior al animalelor şi a
organelor genitale si dezinfecţia cu hipermanganat de potasiu l%o);
> pregătirea personalului ce asistă la fătare - are în vedere procurarea unor materiale
absolut necesare: foarfeci, o găleata cu apa calda, o carpa de sac curata, bujiuri spumante,
frânghiuţe, prelată, alcool, tinctura de iod, hipermanganat de potasiu ( soluţie 0,1 % ), felinar,
lampa sau lanterna, rezervă de furaj (în cazul în care fătările au loc iarna)etc.
Apropierea fătării este semnalată printr-un comportament caracteristic al animalului şi prin
apariţia unor semne exterioare: abdomenul vacii se lasa mult, in special în partea dreapta,
concomitent cu adâncirea flancului stâng, de o parte si de alta a cozii apare cate o adâncitura,
iar aceasta devine mai mobila, ugerul se măreşte în volum, cu câteva zile înaintea fătării
sfârcurile se întăresc şi devin divergente, vulva se tumefiaza şi din ea se scurge un lichid filant
transparent.
In cazul unei fatari normale (eutocice ), fătul are o prezentare anterioară cu capul aşezat pe
membrele anterioare, durata fatării este de 1-3 ore , iar eliminarea învelitorilor fetale are loc la
cea. 4 - 6 ore dupa expulzarea farului.
Ingrijirea nou născutului constă în primirea lui pe o prelata, o cârpă de sac curata sau pe un
strat gros de paie. Imediat dupa expulzare se va proceda la curăţarea de mucozitati a căilor
respiratorii şi la ştergerea corpului cu o pânza aspră de sac sau cu paie în vederea uscării sale
şi a activării circulaţiei sangvine periferice. In cazul în care viţelul nu respira i se va face o
respiraţie artificiala prin presarea ritmică a membrelor anterioare pe cavitatea toracică.
Se va proceda apoi la tăierea ombilicului (daca nu s-a rupt singur ), la o distanta de 10 - 15 cm
de la abdomen, porţiunea respectiva fiind presată în vederea eliminării sângelui si dezinfectată
cu tinctura de iod. Dupa aceste operaţiuni viţelul va fi cântărit, individualizat (prin acordarea
unui matricol) şi se va urmării ca în maximum 1,5 ore de la naştere să ingere primul tain de
colostru.
Ingrijirea vacii dupa fatare are în vedere protejarea acesteia în perioada imediat următoare
când este foarte sensibilă. Astfel, din cauza eforturilor pe care le face, vaca transpira foarte
mult, ceea ce impune protejarea ei împotriva frigului şi a curenţilor prin buşumarea până la
uscare şi, pe timpul iernii, acoperirea cu o pătură sau o prelata.
Se va proceda apoi la spălarea cu apa călduţa si săpun şi la dezinfecţia trenului posterior dupa
care urmează ştergerea cu o pânză de sac aspră si uscată. în vederea refacerii echilibrului
hidric din organism i se va administra un barbotaj (cea. 10 1 de apa călduţa (temperatura 38 -
39° C ) în care s-au amestecat, în prealabil, cea 50 g sare şi 250 g tăraţe de grau. Este foarte
important ca persoana care a supravegheat ratarea să urmărească cu toata atenţia eliminarea
învelitorilor fetale şi schimbarea aşternutului iniţial. Dacă în cea. 6-8 ore de la fătare
învelitorile fetale nu vor fi eliminate, în vederea prevenirii unei infecţii, se apelează la
medicul veterinar în vederea extracţiei manuale a placentei.
Dupa fatare vaca va ramane în maternitate sau în boxa de fătare o perioadă variabilă (în
funcţie de modul în care a decurs fătarea), perioada în care hranirea ei se va face cu fân de cea
mai buna calitate, urmând ca, treptat, să revină la raţia obişnuită.

CREŞTEREA TINERETULUI TAURIN

Intreţinerea viţeilor
întreţinerea reprezintă un ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare ce
au drept obiectiv asigurarea unor condiţii optime de adăpoştire, îngrijire corporală şi mişcare a
viţeilor în vederea limitării la maximum a pierderilor şi crearea unor premize favorabile
privind dezvoltarea lor ulterioară.
Adăpostirea viţeilor se poate realiza în mai multe variante, funcţie de mărimea fermei şi
gradul de modernizare al acesteia. Astfel, putem întâlni:
> întreţinerea viţeilor în profilactoriu şi creşă;
> întreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă;
> întreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului; întreţinerea
viţeilor în profilactoriu şi creşă - este o variantă întâlnită în mod
deosebit în unităţile cu efective mari de animale, cu un grad sporit de modernizare, cu un flux
tehnologic bine definit, ce implica adăposturi şi spaţii specifice fiecărei categorii fiziologice
de animale.
Profilactoriu reprezintă o zonă special amenajată, amplasat în imediata vecinătate a
maternităţii şi organizată în boxe individuale (0,60 m lăţime, 1,0 m înălţime şi 1,2 m lungime)
cu pereţii lavabili, prevăzute cu pardoseală tip „grătar" plasată la cea. 30 cm înălţime faţă de
pardoseala adăpostului sau în boxe colective în care sunt cazaţi cea. 3-6 viţei prevăzute cu
pardoseală plină peste care se pune un aşternut gros de paie ce se împrospătează zilnic.
Varianta întreţinerii viţeilor în boxe individuale este mai costisitoare, dar răspunde mai bine
cerinţelor igienico-sanitare de prevenire a îmbolnăvirilor prin transmiterea cu o frecvenţă
redusă a agenţilor patogeni de la un animal la altul şi a contractării unor vicii de
comportament (suptul nenutritiv).
Este foarte important, din considerente sanitar-veterinare, ca atât boxele individuale, cât şi
cele colective să fie construite din materiale ce pot fi spălate şi dezinfectate cu uşurinţă, iar
funcţionarea profilactorului să se desfăşoare pe principiul „Totul plin totul gol". Pe unul din
pereţii boxelor colective şi pe peretele frontal al boxei individuale se amplasează dispozitivele
de fixare a găleţilor de apa şi alăptare.
In profilactoriu trebuie să se asigure un microclimat corespunzător acestei categorii de vârstă:
temperatura - 14-16°C, umiditatea - 70-75 %, viteza curenţilor de aer - 0,1-0,2 m/sec, iar
concentraţia emisiilor nocive din aer trebuie menţinută în limitele normale - 0,03 mg/l C02 şi
NH3, respectiv 0,15 mg/l hidrogenul sulfurat.
Animalele sunt întreţinute în profilactoriu o perioadă de 2 săptămâni, apoi sunt mutate în
creşă, spaţiul eliberat urmând să fie curăţat, spălat şi dezinfectat pentru o altă serie de animale.
Intreţinerea viţeilor în creşă - începe de la vârsta de 2 săptămâni până la vârsta de 3 luni.
Creşa este organizată în boxe colective în care sunt cazaţi, în funcţie de efectivul fermei între
10-15 viţei, repartizarea lor pe boxe făcându-se după o prealabilă lotizare în funcţie de vârstă,
greutate şi dezvoltare corporală.
De regulă creşa este organizată pe două rânduri de boxe (fiecare boxă fiind împărţit în două
zone distincte: zona de odihnă construită din cărămidă, mai înaltă cu 15-20 de cm decăt
pardoseala adăpostului şi acoperită cu un strat gros de paie şi zona de mişcare amplasată la
nivelul pardoselei adăpostului ce constituie şi zona murdară de unde se evacuează dejecţiile)
despărţite printr-o alee de furajare.
Boxele asigură o suprafaţă de cea. 2 mp/viţel (1,2 mp pentru odihnă) şi sunt despărţite între
ele printr-un grilaj metalic. Pe unul din pereţii laterali ai boxei (deasupra zonei de mişcare)
este amplasată adăpătoarea comună „tip jgheab" cu nivel constant, iar peretele dinspre aleea
de furajare este prevăzut cu o iesle compartimentată cu zonă pentru furaje concentrate, şi
suculente, grătar pentru fibroase şi grătar cu dispozitiv autoblocant pentru amplasarea
găleţilor de alăptare.
De regulă la unul din capetele adăpostului există un spaţiu rezervat pentru: pregătirea laptelui
şi a substituientului de lapte înaintea administrării, stocarea nutreţului combinat, depozitarea
uneltelor specific, etc.
Este foarte important ca şi creşa să aibă un microclimat asemănător cu cel din profilactoriu
(temperatura putănd fi mai redusă cea. 10-12°C), să beneficieze de o stare de igienă
desăvârşită, în vederea preîntâmpinării pierderilor la viţei, să fie deservit de un personal
calificat, să funcţioneze după principiul „ Totul plin totul gol" în vederea efectuării curăţeniei,
dezinfecţiei, dezinsecţiei şi deratizării pentru întreruperea lanţului microbien şi să beneficieze
de padoc exterior pentru mişcarea liberă a viţeilor.
Intreţinerea viţeilor în maternitate şi creşă se practică acolo unde nu se poate amenaja un
spaţiu distinct pentru profilactoriu. Acest neajuns este suplinit prin menţinerea viţelului cu
mama în boxa de fătare în prima săptămână de viaţă. Sistemul permite o mai bună alimentaţie
a viţeilor prin hrănirea directă, ceea ce reduce morbiditatea şi mortalitatea acestora datorită
unei mai bune asimilări a gamaglobulinelor din colostru.
Dezavantajele majore ale sistemului sunt reprezentate de obişnuirea viţelului cu vaca şi
separarea lor mai dficilă la sfârşitul acestei perioade, de posibilitatea reducerii producţiei de
lapte a vacii în momentul separării, de reducerea productivităţii muncii şi de depunerea unui
efort mai mare din partea îngrijitorilor, etc.
Pentru prîntâmpinarea apariţiei unor afecţiuni digestive la viţei ca urmare a unui consum
exagerat de lapte, în boxa de fătare se amenajază un spaţiu de cea. 2 mp pentru separarea
acestora şi realizarea unei hrăniri dirijate.
După vârsta de o săptămână viţeii sunt trecuţi în creşă şi întreţinuţi conform tehnologiei
prezentate anterior la varianta de întreţinere,, în profilactoriu şi creşă".
Intreţinerea viţeilor în cuşti individuale amplasate în afara adăpostului este o tehnologie
relativ nouă şi presupune întrţinerea viţeilor cu mama în boxa de fătare în perioada colostrală
(cea. o săptămână) şi trecerea lor în cuşti în afara adăpostului unde sunt menţinuţi până la
înţărcare (pană la cea. 3 luni).
Cuştile sunt menţinute în afara adăpostului indiferent de anotimp, dar este necesar să fie
amplasate într-un loc adăpostit, cu o bună permeabilitate a terenului, cu o uşoară pantă de
scurgere a dejecţiilor, ferit de curenţi, de regulă sub un umbrar pentru protejarea lor de
intemperii.
în această variantă de întreţinere viţelul beneficiază de două zone distincte - cuşca propriu-
zisă (1,2 m lăţime, 1,5 m lungime şi 1,1 m înălţime), construită din materiale uşor de spălat şi
dezinfectat (lemn, fibră de sticlă sau material plastic) în care se introduce un strat gros de paie
ce se complecteaza şi se împrospătează periodic şi un padoc exterior cu pereţii din plasa
metalică în suprafaţă de cea. 2 mp. Pe unul din pereţii padocului se amplasează grătarul pentru
fibroase şi jgheabul pentru concentrate, iar pe peretele frontal dispozitivul pentru fixarea
găleţilor cu apă şi lapte sau substituient.
Această variantă, aplicată corect, măreşte rezistenţa viţeilor la condiţiile de mediu, reduce
incidenţa îmbolnăvirilor şi permite diminuarea investiţiilor ocazionate de construirea unor
adăposturi specializate pentru această categorie fiziologică.
Ingrijirea viţeilor constă în îndepărtarea periodică a impurităţilor de pe pielea şi din părul
animalelor prin periere, depistarea şi tratarea diferitelor afecţiuni ale pielii, izolarea şi
îngrijirea animalelor bolnave, etc. Până la înţărcare trebuie să se mai realizeze ecornarea
viţeilor şi amputarea mameloanelor suplimentare sau supranumerare.
Mişcarea contribuie la mărirea rezistenţei şi la dezvoltarea armonioasă a viţeilor. Pe timp de
vară, scoaterea lor la aer şi soare poate fi făcută începând chiar după prima săptămână de
viaţă, cate 10 - 15 min pe zi.
După vârsta de 2 - 3 săptămâni durata zilnica a plimbărilor poate fi de 2 - 3 ore, iar la vârsta
de o luna pot fi ţinuţi afara chiar toata ziua, (excepţie făcând zilele ploioase) în condiţiile
amenajării în padocuri a unor umbrare speciale.
Pe timp de iarnă, scoaterea viţeilor afara poate fi făcuta numai începând cu vârsta de două
săptămâni în zilele însorite. Durata unei plimbări zilnice, la vârsta de o lună, poate fi de cate
40 - 45 min, iar la vârsta de 3 - 4 luni de cate 2 - 3 ore. In zilele cu viscol sau ger prea puternic
se va evita scoaterea viţeilor în padocuri.
Ca şi conduit general, scoaterea viţeilor la plimbare se va realiza la minimum o ora după
alăptare, iar la întoarcerea de la plimbare viţeii nu vor fi alăptaţi decât dupa circa o jumătate
de ora şi după administrarea prealabila a unei cantităţi mici de fan de cea mai buna calitate.

Hrănirea viţeilor în perioada de alăptare

Hrăn irea ti n eretu lu i cu lapte - se diferenţiază în două subperioade

distincte:
A) Hrănirea viţelului in subperioada colostrală - are loc în primele 5-7 zile de la naştere,
atunci când viţelul este hrănit în exclusivitate cu colostru. Colostrul reprezintă laptele matern
secretat în primele 4 - 5 zile de la fatare şi se caracterizează printr-o valoare nutritivă şi
biologica ridicată, fiind in acelaşi timp bogat în proteine, săruri minerale, vitamine şi
substanţe imunogene.
In comparaţie cu laptele (tab. nr. 1), colostrul este de 2 - 4 ori mai bogat în proteine, grăsimi,
săruri minerale si vitamine, dar această compoziţie se schimbă de la o zi la alta, în sensul
diminuării ponderii acestor componente, astfel că trebuie administrat căt mai rapid în hrana
viţeilor.
Colostrul este deosebit de bogat în anticorpi şi prin administrarea lui se transmite imunitatea
pasivă de la mamă la nou născut. Această administrare trebuie făcută imediat după fatare
deoarece mucoasa intestinala a noului născut permite trecerea gamaglobulinelor numai în
primele 24 ore de viata fiind vital ca în această perioadă viţeii să fie hrăniţi cu colostru (în
prima săptămâna de viata, administrarea colostruiui poate fi făcuta în 5 - 6 tainuri, a cate 500 -
750 g fiecare tain).
De asemenea colostrul are un pronunţat efect laxativ şi contribuie la eliminarea meconiului de
pe traiectul tubului digestiv.
Administrarea colostruiui se realizează după o prealabilă igienizare a ugerului şi după
mulgerea separată a primelor jeturi. In cazul în care un vitei nu poate beneficia de colostru de
la mamă imediat după naştere, este obligatoriu să fie hrănit cu colostru de la altă vacă fătata în
acelaşi interval de timp, sau în lipsa acesteia, să i se administreze un înlocuitor de colostru.
B) Hrănirea viţelului în subperioada de alăptare propriu-zisă - începe din momentul
încheierii subperioadei colostrale şi constă în administrarea cu preponderenţă în hrana viţeilor
a laptelui, concomitent cu obişnuirea treptată cu furajele vegetale.
în funcţie de scopul pentru care sunt crescuţi, de gradul de modernizare al unităţii, de
caracterul fermei, de existenta bazei furajere sau a furajelor combinate folosite ca hrana se
disting 2 grupe de sisteme de hrănire a viţeilor: sisteme clasice ( tradiţionale ) şi sisteme
moderne (industriale sau intensive ).
> Sistemele clasice (tradiţionale ) de hranire a viţeilor - sunt folosite din ce în ce mai rar
fiind întâlnite în mod deosebit în unităţile cu un efectiv redus de animale şi cu un grad scăzut
de modernizare şi mai frecvent în gospodăriile individuale.
Ele asigură o creştere mai rapida a viţeilor, dar sunt de cele mai multe ori neeconomice
deoarece utilizează cantităţi mari de lapte integral, asigură o productivitate redusă a muncii şi
implică un efort mare din partea utilizatorilor. La noi in tara se practica în variantele
următoare:
• Hranirea pe baza de lapte integral: în tara noastră se practica mai mult in
cadrul gospodăriilor individuale, iar in alte tari se foloseşte în exclusivitate în creşterea
viţeilor aparţinând raselor de carne. Prin acest sistem, viţeii consumă lapte integral, prin supt,
direct de la mamele lor pâna la înţărcare. începând cu a treia luna de viata, cantităţile zilnice
de lapte se reduc obişnuind viţelul să consume nutreţuri ce vor alcătui hrana lui dupa
intarcare.
Utilizând această tehnologie viţeii consumă până la înţărcare cea. 450-550 kg lapte, iar în
cazul raselor de carne viţelul consumă, la discreţie, prin supt, (o perioadă de 6-7 luni) întreaga
producţie de lapte a vacii.
• Hranirea pe bază de lapte normalizat: în această variantă se foloseşte în hana viţeilor
laptele cu un conţinut mai scăzut în grăsime ( cea. 2 - 2,5 % ). Hranirea viţelului cu lapte
normalizat începe după subperioada colostrală în mod treptat, astfel ca în cea. o săptămână
viţelul să se obişnuiască cu acest tip de lapte. Prezintă avantajul realizării unei economii de
materie grasă de cea. 5,0-7,0 kg pe întreaga perioadă de alăptare.
• Hranirea pe bază de lapte integral şi smântânit: are la bază utilizarea etapizată în hrana
viţeilor a celor două sortimente de lapte. în prima lună de viata viţeii vor consuma numai lapte
integral, iar în perioada următoare, până la înţărcare lapte smântânit. Laptele smântânit va fi
introdus treptat, într-o perioadă de cea. 10 zile prin substituirea zilnică a unei cantităţi de 0,6-
0,8 kg lapte integral cu o cantitate dublă de lapte smântânit. Cantităţile de lapte integral si
smântânit variază de regula in funcţie de rasa, de sporul mediu zilnic planificat si de scopul
urmărit.
în această variantă viţeii consumă cea. 160-180 kg lapte integral în perioada naştere -intarcare
si cea. 450 - 600 1 lapte smântânit. Acest sistem este mai economic deoarece folosind si
laptele smântânit, preţul de cost al kilogramului de spor în greutate se reduce considerabil.
> Sistemele moderne ( intensive ) de hranire a viţeilor - au început să fie din ce în ce mai
utilizate, deoarece conduc la reducerea considerabila a consumului de lapte integral din
alimentaţia viţeilor, fara nici o repercursiune negativă asupra creşterii si stării de sănătate a
acestora, în condiţiile utilizării tot mai frecvente a substituienţilor de lapte şi a nutreţurilor
combinate de foarte bună calitate. în practică sunt întâlnite următoarele variante:
•Hranirea viţeilor cu substituienti de lapte: are la bază înlocuirea laptelui integral din hrana
viţeilor cu un substituient de lapte. Substituirea laptelui integral are loc cel mai devreme după
prima săptămână de viaţă şi cel mai târziu la vârsta de 14 zile. Cel mai folosit substituient este
laptele praf de uz animal (poate avea diferite denumiri comerciale, funcţie de producător),
care conţine cea. 26 - 27 % proteine, 16 - 18 % grăsime, 44 - 57 % extractive neazotate si
supernucleul proteino-vitamino-mineral. înainte de utilizare substituientul de lapte se dizolvă
în apă fierbinte (la cea. 45° C ), în proporţie de 1/9 şi se administrează viţeilor, la temperaturi
de 37°C - 38°C, conform unei scheme de alăptare stabilită anterior.
In vederea obţinerii unor rezultate bune este necesar ca substituientul de lapte să fie de cât mai
bună calitate, cu un grad de digestibilitate cât mai ridicat şi hrănirea să fie complectată cu
administrarea unui nutreţ concentrat şi a unui fan de cea mai buna calitate..
Prin acest sistem de hranire, de la vârsta de 2 săptămâni şi pâna la înţărcare (vârsta de 3 luni)
se vor consuma în medie cea. 30 kg substituient de lapte sub formă de praf.
• Hranirea viţeilor cu lapte integral si nutreţuri combinate tip ,,Starter": se întâlneşte în
unităţile cu efective mai mari de animale şi cu un grad ridicat de modernizare a fluxului
tehnologic. Prin acest sistem viţeii vor fi hrăniţi cu lapte integral pâna la vârsta de 4
săptămâni, (perioadă în care vor consuma intre 100 1 - 160 1), concomitent administrându-li-
se, în vederea complectării necesarului de hrană, şi cantităţi crescânde de nutreţ combinat tip „
starter".
Starterul ( nutreţul combinat de pornire ) are în linii generale următoarea compoziţie chimică:
proteine 22 - 25 %, grăsime 5 - 7 %, glucide 44 - 48 %, celuloza 5 - 8 %, calciu 1 -1,5 %,
acid fosforic 1,5 - 1,8 %. Ca sortimente de furaje ce intra in componenta sa menţionam: faina
de lucerna, turte de floarea soarelui, fulgi de ovaz si de porumb, glucoza, faina de peste sau
carne, lapte praf degresat, premix vitamino-minerale şi antibiotice.
Având in vedere ca nutreţul combinat ( starterul ) este sărac în celuloză se va avea grijă ca
încă de la vârsta de 15 - 20 zile, viţeii să fie obişnuiţi să consume fân de lucerna, trifoi sau
otava. Starterul se va administra în hrana, la discreţie, pana la înţărcare, după care hrănirea se
va continua cu un alt nutreţ combinat de creştere, care are o compoziţie asemănătoare
amestecurilor obişnuite de concentrate.
Sisteme de alăptare a viţeilor
Administrarea laptelui în hrana viţeilor ridică o serie de probleme practice deosebit de
importante legate de: timpul de administrare, efortul fizic depus de îngrijitori, productivitatea
muncii, precum şi o serie de probleme atât de ordin sanitar - veterinar cât şi de ordin
economic. In practică se întâlnesc următoarele sisteme de alăptare: alăptarea naturala şi
alăptarea artificiala.
>Alăptarea naturala; este cel mai vechi sistem şi se întâlneşte din ce în ce mai rar, cu
precădere, în exploataţiile foarte mici, în gospodăriile individuale şi în creşterea raselor de
taurine de carne. Prin acest sistem, viţelul consumă singur întreaga cantitate de lapte direct de
la mama prin supt. Prezintă avantajul unei dezvoltări mai rapide a tineretului, influenţează
favorabil starea de sănătate a viţeilor, dar prezintă o serie de dezavantaje de ordin
organizatoric, tehnic şi economic ceea ce conduce la restrângerea ariei sale de utilizare. Se
practica în două variante : alăptarea la vaci mame si alăptarea la vaci doici.
• Alăptarea la vaci mame: prezintă următoarele neajunsuri: nu se cunoaşte întreaga
cantitate de lapte produsă de vacă, nu poate fi cunoscută cu precizie cantitatea de lapte
consumată de viţel, viţeii sunt înţărcaţi mai greu, vacile da mai puţin lapte dupa fatare, iar
unele vaci obişnuite sa fie mulse în prezenta viţelului reţin o cantitate mai mare de lapte
rezidual, viţeii consumă până la înţărcare numai lapte integral, implică un efort fizic deosebit
din partea îngrijitorilor, etc.
• Alăptarea la vaci doici: constituie tot o varianta de alăptare naturală, viţeii primindu-şi
laptele necesar tot prin supt, de data aceasta însa de la alte vaci numite „vaci doici". Se
practica numai în situaţii rare (îmbolnăvirea sau moartea mamei), de regulă fiind utilizate
drept „doici" animalele primipare, care nu au ugerul foarte bine format, gimnastica
funcţională realizată prin supt, definitivând formarea acestuia.
>Alăptarea artificiala a viţeilor: se deosebeşte de sistemul precedent prin faptul ca laptele
este întâi muls şi apoi administrat în hrana viţeilor prin diferite metode, în funcţie de vârstă,
greutate şi destinaţia viitoare. Reprezintă un sistem modern, uşor de aplicat, care. datorită
multiplelor avantaje de ordin tehnologic şi sanitar-veterinar, se întâlneşte în majoritatea
unităţilor de creştere a vacilor de lapte.
Utilizarea alăptării artificiale impune respectarea unor reguli de bază:
➢ menţinerea vaselor în care se administrează laptele, într-o perfectă stare de igiena şi
spălarea lor cu detergenţi speciali dupa fiecare utilizare;
➢ pe timp de vara, laptele se va administra imediat după muls, iar în celelate anotimpuri
după o prealabilă încălzire la temperatura de 37° C - 38° C;
➢ respectarea cu stricteţe a orelor de alăptare si a numărului acestora în vederea evitării
tulburărilor de natura gastro-intestinala;
➢ pentru a evita " viciul suptului " este indicat ca peretele boxei dinspre iesle să fie
prevăzut cu grilaje autoblocante şi dupa fiecare alăptare botul viţelului să fie şters cu un
prosop uscat si curat;
Acest sistem de alăptare poate fi practicat în trei variante:
• Alăptarea la găleată: este destul de frecvent folosită, dar prezintă o serie de neajunsuri
de ordin sanitar-veterinar (viţelul flămând consumă de circa 3 - 4 ori mai repede laptele decât
prin supt, ceea ce îl expune la aerofagie şi frecvente tulburări gastro-intestinale) şi tehnologic.
Spre a evita toate neajunsurile acestei variante se recomandă ca fiecare tain să fie împărţit in 2
sau 3 parti şi administrat în reprize.
• Alăptarea la biberon: reprezintă o varianta superioara celei precedente, deoarece imită
suptul natural, laptele fiind consumat încet de către viţel şi digerat în condiţii normale. Se
impune ca biberoanele şi tetinele să fie menţinute într-o perfectă stare de igiena.
• Alăptarea la instalaţii mecanice: reprezintă cea mai modernă variantă de alăptare,
asigură o productivitate foarte mare a muncii, elimină efortul depus de îngrijitori şi este
utilizată, cu precădere, în special în fermele cu un grad sporit de mecanizare şi automatizare,
care cresc efective mari de viţei.
Prin această variantă viţeii sunt alăptaţi în grup, la mai multe biberoane fixate la o instalaţie
mecanica. Instalaţiile de alăptare pot fi mai simple sau mai complexe (funcţie de firma
constructivă), dar prezintă câteva părţi comune: recipientul în care se depozitează lapte sau
substituient dotat cu un agitator pentru omogenizare, un termostat pentru încălzire şi
menţinerea temperaturii dorite şi compartimentat în vederea administrării simultane a mai
multor reţete de substituient, medicamente, etc; sistemul de dozare a laptelui (care la
instalaţiile automatizate poate fi reprezentat de un calculator), conductele de distribuire şi
recipienţii individuali cu biberon.
Hranirea viţeilor cu nutreţuri vegetale.
Pe măsura creşterii, are loc dezvoltarea şi activarea funcţională a compartimentelor gastrice şi
creşterea nevoilor nutriţionale ale viţeilor, nevoi ce reclamă suplimentarea hrănirii cu furaje
vegetale ce vor fi consumate de către animale la vârsta adultă.
Practica arată că obişnuirea viţeilor să consume astfel de nutreţuri la o vârstă cât mai timpurie,
contribuie la o mai buna şi rapida dezvoltare a prestomacelor acestora, la o utilizare
superioară a nutreţurilor concentrate si grosiere, precum şi la o mai bună creştere şi dezvoltare
ulterioară a tineretului. Tipul furajelor şi ordinea introducerii acestora în furajarea tineretului
este următoarea:
Concentratele sunt introduse în hrana viţeilor începând de la vârsta de cea. 14 zile, primul
nutreţ concentrat fiind faina cernuta de ovăz, apoi după vârsta de 18 zile se pot introduce
taratele de grau, sroturile de soia si in, de floarea-soarelui, etc. Se recomandă ca după vârsta
de 20 zile uruielile sa fie mai mari, deoarece viţeii le digera mult mai bine dacat pe cele sub
forma de faina. De regulă concentratele sunt administrate în hrana viţeilor la discreţie până la
înţărcare.
Fibroasele se pot introduce în hrana viţeilor după vârsta de trei săptămâni, fiind reprezentate
în special de fânurile de leguminoase ( fan de lucerna şi trifoi) sau otava de calitatea cea mai
buna. Pentru o obişnuire mai rapidă a viţeilor fibroasele pot fi administrate şi sub forma
măcinata ( faina de fân) în amestec cu concentratele (la sfârşitul primei luni fibroasele
reprezentând cea. 25 % din amestec, în luna a doua cea. 40 % , iar în luna a treia peste 50 %).
Rezultate foarte bune au fost obţinute prin administrarea lucernei sub formă granulata.
Suculentele se introduc in hrana viţeilor diferenţiat în funcţie de sezon. Astfel, vara primul
suculent introdus în hrana viţeilor este reprezentat de masa verde ce poate fi consumată după
vârsta de cea. 14 zile, iniţial sub formă cosită, iar după vârsta de o lună prin păşunat direct.
In perioada de stabulaţie primul nutreţ suculent este reprezentat de morcovi ce sunt introduşi
în furajare de la vârsta de cea. 4 săptămâni, la sfârşitul celei de-a doua luni poate fi introdusă
sfecla furajeră sub formă tocată, iar după patru luni porumbul siloz (numai dacă este de foarte
bună calitate).
Sărurile minerale sunt administrate simultan cu nutreţul combinat. Atunci cănd se
administrează amestec de fermă mineralele pot fi introduse în acest amestec de la vârsta de
cea. 6 săptămâni sub forma unui complex proteino-vitamino-mineral. Cantitatea de săruri
minerale administrată creste, de regula cu vârsta, ajungând la 30 g amestec mineral pe la
vârsta de 6 luni.
Vitaminele se vor da viţeilor in special iarna, cand de obicei hrana mamelor este carentata in
vitamine. Se vor administra cate 150 - 500 U.I. vitamina A si 25 - 50 U.I. vitamina D / kg /
greutate vie.
Apa de baut se va administra viţeilor dupa prima săptămâna de viata. La început este bine ca
apa să se dea fiarta şi apoi răcită, iar dupa circa o luna de viaţă, va fi administrată la
temperatura de 14 - 16° C .
Inţărcarea viţeilor
Reprezintă un proces foarte important în creşterea viţeilor, care are drept finalitate eliminarea
totală a laptelui din hrana acestora şi înlocuirea lui cu nutreţuri vegetale. Pentru obţinerea unor
rezultate foarte bune şi pentru diminuarea stresului animalelor este necesară o pregătire
corespunzătoare, în sensul obişnuirii acestora de timpuriu cu consumul de nutreţuri vegetale.
Astfel, se consideră că un viţel este bine pregătit pentru înţărcare atunci când poate consuma
zilnic cea. 1,5 -2,0 kg fibroase de bună calitate, cea. 3-5 kg suculente şi cea. 1-2 kg nutreţuri
concentrate.
Din punct de vedere al vârstei viţeilor, momentul înţărcării este diferit şi se află într-o
corelaţie directă cu o serie de factori: direcţia de exploatare a vacilor, destinaţia viţeilor,
gradul de modernizare al fermei, tehnologia de creştere utilizată, etc. In practică întâlnim
următoarele variante de înţărcare:
> înţărcarea timpurie - este o variantă de înţărcare folosită în fermele modernizate ce
dispun de condiţii foarte bune de hrănire şi întreţinere, practică o tehnologie optimă de
exploatare şi au ca rezultantă directă a procesului de producţie laptele. Se poate realiza la
vârste cuprinse intre 30-60 de zile, rezultatele fiind condiţionate de tehnologia de creştere şi
hrănire utilizată.
> înţărcarea normală - este metoda cea mai utilizată în fermele de vaci de lapte şi se
realizează la vârsta de 80-100 de zile, cel mai frecvent la 90 de zile. Are avantajul unei bune
pregătiri a viţeilor pentru înţărcare şi a unei dezvoltări ulterioare optime a acestora.
> înţărcarea tardivă - se foloseşte cu predilecţie în cazul unităţilor gospodăreşti, în
creşterea raselor exploatate exclusiv pentru producţia de carne, la viţeii de mare valoare
folosiţi la reproducţie,etc. şi are loc Ia vârsta de 5-7 luni.
După înţărcare viţeii sunt separaţi pe sexe şi sunt afluiţi corespunzător fluxului tehnologic
adoptat, fiind crescuţi în adăposturi separate.
Particularităţile creşterii tineretului femei de reproducţie
> In treţin erea ti n eretu lu i - se realizează diferenţiat
sezonier:
A) întreţinerea tineretului în sezonul de iarnă - are drept obiectiv protejarea acestuia
împotriva climatului nefavorabil şi crearea unor condiţii optime pentru creştere şi dezvoltare.
Se poate practica în două variante:
• întreţinerea în sfabulaţie legată - este o variantă întâlnită în exploataţiile de foarte mici
dimensiuni, din ce în ce mai puţin deoarece limitează mişcarea animalelor şi poate conduce la
apariţia unor defecte de conformaţie. Animalele sunt legate la iesle şi se odihnesc pe paturi cu
dimensiuni variabile (tabelul nr 2), funcţie de vârstă.
In funcţie de gradul de modernizare a adăpostului, adăparea se realizează la discreţie utilizând
adăpătorile semiautomate cu clapetă, iar evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat folosind
instalaţia cu racleţi batanţi. în vederea limitării la maximum a efectelor negative generate de
stabulaţia legată se recomandă ca adăposturile să fíe prevăzute cu padocuri exterioare în care
animalele să fíe scoase pe timp favorabil.
• întreţinerea în stabulaţie liberă - prezintă avantajul unei dezvoltări armonioase a animalelor
şi se poate realiza în boxe comune pe pardoseală plină sau pe pardoseală tip „ grătar" sau cu
spaţii individualizate de odihnă de dimensiuni variabile (tabelul nr. 3 ) corelate cu vârsta şi
greutatea animalelor.
Alimentarea cu apă se realizează la discreţie prin utilizarea adăpătorilor cu nivel constant, iar
evacuarea dejecţiilor se realizează mecanizat. Şi în această variantă de întreţinere este
recomandat ca adăposturile să fie prevăzute cu padocuri exterioare pentru asigurarea unei
mişcări suplimentare a animalelor pe vreme buna, padocuri ce trebuie să asigure minimum 5-
6 mp/cap.
Indiferent de varianta de întreţinere utilizată este foarte important pentru sănătatea animalelor
ca în adăposturi să se menţină un microclimat corespunzător: temperatura 14-16° C pentru
tineretul sub 1 an (12-14° C pentru animalele peste 1 an); umiditatea aerului cea. 65-75 %;
concentraţia CO2 şi NH3 sub 0,03 mg/l, hidrogenul sulfurat sub 0,015 mg/l, iar viteza
curenţilor de aer trebuie să fie de 0,3 m/s iarna, respectiv 1-1,5 m/s vara.
B) întreţinerea tineretului în sezonul de vară - este indicat să se realizeze la păşune „ Tabere
de vară", astfel încât tineretul să beneficieze din plin de efectul favorabil al factorilor
climatici şi mişcării.
Taberele de vară sunt amenajări speciale situate, de regulă, la distanţe mai mari de fermă, în
care tineretul rămâne pe toată perioada de vară, prevăzute cu: puncte de alimentare cu apă,
adăposturi tip „şopron" cu un perete spre vântul dominant, iesle pentru administrarea furajelor
concentrate şi a furajelor suplimentare dotate cu umbrare, punct sanitar veterinar, camere
pentru îngrijitori, baza furajeră proprie, etc.
Dacă exploataţia nu dispune de păşuni este recomandat ca animalele să aibă acces liber în
padoc unde să rămână majoritatea timpului şi unde să li se administreze şi furajele.
Păşunile repartizate tineretului de reproducţie trebuie să fie de foarte bună calitate, parcelate şi
să poată asigura întreaga cantitate de masă verde necesară în hrana animalelor.
Ingrijirea corporală a tineretului constă în perierea periodică a animalelor în perioada de
stabulaţie şi în controlul şi toaletarea ongloanelor ori de câte ori este nevoie.
> Hrăn irea tineretului - reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă şi alături
de întreţinere condiţionează calitatea generaţiilor viitoare de animale, producţia obţinută
şi implicit eficienţa economică a acestei activităţi. O hrănire optimizată trebuie să aibă în
vedere administrarea unor nutreţuride bună calitate, în cantităţi suficiente astfel încât să se
asigure creşterea şi dezvoltarea normală a tineretului.
In momentul stabilirii normelor de hrănire se are în vedere asigurarea parametrilor de creştere
necesari (tabelul nr. 4) şi a nevoilor energo-proteice în vederea realizării unor mase corporale
corespunzătoare pe fiecare categorie de vârstă.
•In perioada de stabulatie raţiile furajere sunt formate din fibroase ( fanuri de lucerna, trifoi,
borceag sau otava ), suculente si suplimente de concentrate. Cantităţile de nutreţuri ce se pot
administra pe zi si pe cap de animal variază în funcţie de vârstă şi orientativ pot fi: 3 - 6 kg
fânuri de bună calitate, 10 - 20 kg nutreţ siloz de foarte bună calitate sau 5-10 kg sfeclă
furajeră.
Nutreţurile concentrate seadministrează sub formă de uruieli având în componenţă porumb,
mazăre, orz, tărâte, sroturi, la care se adaugă mineralele sub formă de CPVM (Concentrat
Proteino-Vitamino-Mineral) în cantităţi de cea. 1,5 - 2 kg/cap/zi. Raţia zilnica va fi
administrata in 3 tainuri, iar adăpatul se va realiza la discreţie.
•In perioada de pasunat tineretul întreţinut la păşune, se dezvolta bine. beneficiind de multă
mişcare, aer si soare, ceea ce contribuie la mărirea rezistenţei la intemperii si boli. Scoaterea
tineretului pe păşune va fi făcută de preferinţa dimineaţa si dupa amiaza, cate 3 - 4 ore,
restul timpului fiind ţinut sub umbrare în orele de arşiţa sau în adăposturi simple pe timp de
ploaie, furtuni sau vânturi mai puternice.
Legat de calitatea păşunii, este de reţinut faptul ca cele mai bune rezultate au fost obţinute
prin folosirea păşunilor, în a căror compoziţie floristica, leguminoasele au avut o pondere de
30 - 40 %.
Cantitatea zilnica de masă verde administrata tineretului în perioada de paşunat variază între
15 - 20 kg până la vârsta de un an şi cea. 20-30 kg peste această vârstă. In situaţiile în care
păşunea nu este suficientă sau de bună calitate, se va administra tineretului un supliment de
nutreţuri concentrate în cantităţi de cea. 1,5 - 2 kg, funcţie de vârstă.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE LAPTE

Producţia de lapte obţinută de la taurine are o importanţă deosebită, pe de o parte datorită

rolului său major în alimentaţia omului, iar pe de altă parte datorită ponderii acestei producţii
în eficienţa economică a activităţii de exploatare a taurinelor. Rentabilitatea acestei activităţi
apare ca evident şi prin valorificarea superioarăde către animale a furajelor vegetale, a
produselor secundare obţinute din agricultură şi a diferitelor categorii de reziduuri industriale.
Laptele se caracterizează prin palatabilitate ridicată, grad mare de digestivitate, iar sub
raportul valorii nutritive este considerat un aliment complet ( conţine circa 20 aminoacizi, 25
vitamine, 45 elemente minerale, 10 acizi graşi, permiţând obţinerea a circa 1000 produse ).
Este secretat de glanda mamara (ugerul), care, la taurine este formată din 4 sferturi (unităţi
glandulare ), independente între ele si terminate fiecare prin câte un mamelon ( sfârc ).
Laptele de vaca se compune din: apa cea. 87,50 %, substanţa uscata cea. 12,50 % ( grăsime
3,80 %, substanţe proteice 3,30 %, lactoza 4,70 % si substanţe minerale 0,70 % ) şi are
următoarele proprietăţi:
• densitatea laptelui variază între 1.028 - 1.032, cu media de 1.030;
• temperatura de fierbere 100,2°C;
• punctul de îngheţare ( crioscopic ) 0,55° C;
• conţinutul de grăsime 2,8 - 4,8 %;
• conţinutul de proteine 2,7 - 3,7 %;
• aciditatea ( in grade Thorner) este de 16 - 18 °T, la laptele proaspăt;
• reacţia dupa muls este amfotera sau neutra;
• pH-ul variază între 6,6 - 6,8;
• vâscozitatea laptelui este de 2,2 la 0°C si de 1,7 la 30°C.
Factorii care influenţează producţia de lapte
A) Producţia individuală de lapte a vacilor este influenţată de o serie de factori genetici,
fiziologici, de exploatare şi climatici, cei mai importanţi fiind următorii:
> Rasa - sub acest aspect trebuie reţinut ca există rase specializate pentru producţia de lapte
(Holstein, Friză, Jersey, etc. ), cu producţii foarte mari, rase cu producţie medii de lapte (
BNR, Bruna, Schwyz, Simmental etc.), rase cu producţii mici de lapte (rasele neameliorate şi
cele specializate pentru producţia de carne), rase cu procent ridicat de grăsime în lapte (
Jersey, Guernsey), etc.
>Tipul fiziologic - influenţează producţia de lapte a animalelor datorită relaţiilor de
interdependenţă cu tipul morfologic, constituţional, temperamental şi productiv.
La taurine sunt întâlnite trei tipuri fiziologice: respirator, digestive şi mixt ( cu predominarea
uneia din laturi). Cele mai productive animale se încadrează în tipul respirator şi se
caracterizează prin: animale cu forme corporale uscăţive, schelet fin, musculatură slab
dezvoltată, constituţie fină, temperament vioi, o capacitate foarte mare de valorificare a
furajelor în direcţia producţiei de lapteşi la care predomină latura catabolică a metabolismului,
în speţă proceselor de oxidare.
>Individualitatea - în condiţii identice de hranire si intretinere, sunt animale ce realizează
producţii mici de lapte şi animale recordiste. Aceste diferenţe sunt date de potenţialul genetic
individual pentru producţia de lapte rezultat în urma combinării diferite a genelor.
> Vârsta - sub raportul vârstei s-a constatat ca producţia de lapte creste de la lactatia I-a pana
la atingerea lactaţiei maxime, (moment diferit funcţie de gradul de ameliorare şi precocitate al
animalelor), după care urmează o perioadă de platou şi apoi se înregistrează o diminuare a
producţiei pe măsura înaintării în vârstă a animalelor.
Astfel, la rasele precoce (Holstein, Jersey) producţia maximă se realizează la lactaţia a IlI-a, a
IV-a, iar la rasele mai tardive la o vârstă mai mare 91actaţia a V-a, a Vl-a. De asemenea
gradul de precocitate al unui animal este scos în evidenţă de cantitatea de lapte produsă la
lactaţia I faţă de lactaţia maximă (rasele precoce realizează peste 75-80 %).
>Luna de lactatie - referitor la acest factor s-a constatat ca cea mai mare producţie de lapte
se înregistrează în cursul primelor 3 luni de lactatie, dupa care producţia înregistrează un
platou şi apoi o fază descendentă diminuându-se treptat către luna a X-a de lactatie,
amplitudinea scăderii fiind dictată de gradul de ameliorare al animalelor. Cantitatea de lapte
pe luni de lactatie înregistrează, în cifre relative valorile de mai jos :
- L u n a l - a - 11,50 - 12,50 % ; - Luna a Vl-a - 10,50 - 11,00 %;
- Luna Il-a - 13,00 - 13,50 % ; - Luna a VH-a - 8,50 - 9,00 %;
- Luna IlI-a - 12,70 - 13,00 % ; - Luna a VIII-a-7,50 - 7,70 %;
- Luna IV-a - 12,30 - 12,50 % ; - Luna a IX-a - 6,00 - 6,50 %;
- Luna V-a - 11,50 - 12,30 % ; - Luna a X-a - 4,00 - 4,50 %;
>Dezvoltarea corporala - sau mai precis raportul dintre greutatea corporala si producţia de
lapte
Din acest punct de vedere s-a constatat ca în interiorul fiecărei rase ar exista o greutate
corporala optima care se corelează cu cea mai mare producţie de lapte si că aceasta ar trebui
să constituie greutatea medie urmărita prin selecţie la stabilirea tipului dorit, pentru fiecare
rasa de taurine in parte.
La rasele mixte din ţara noastră s-a constatat că indicele somato-productiv (indicele lapte) -
raportul dintre greutatea corporală şi cantitatea de lapte pe lactaţie variază, în medie, între 1/7
- 1/8, iar la rasele specializate pentru producţia de lapte sau la exemplarele recordiste acest
raport poate fi de 1/9 - 1/10 si chiar mai mult.
> Starea de sănătate - este în strânsă corelaţie cu productivitatea, în sensul că numai o
vacă sănătoasă va putea da o producţie ridicata de lapte;
> Durata repausului mainar - poate să varieze între 40 - 100 zile, în funcţie de o serie de
factori: producţie realizată, grad de ameliorare, stare de întreţinere, etc.
Lipsa repausului mamar sau acordarea unuia necorespunzator ca durata, influenţează negativ
producţia lactatiei următoare, determinând în acelaşi timp si o scădere a vitalităţii produsului
ce se va obţine. Pentru aceasta se recomanda ca vacile sa fie cat mai bine hrănite si îngrijite în
perioada repausului mamar, dandu-li-se astfel posibilitatea sa se refacă si sa-si formeze
rezerve pentru lactatia următoare.
> Hranirea - reprezintă cel mai important factor de exploatare ce condiţionează producţia
de lapte. Pentru aceasta este necesar sa se asigure permanent o hranire în baza unor raţii
optimizate în raport cu dezvoltarea corporală, nivelul productiv, starea de întreţinere şi vârstă.
O alimentaţie uniformă, realizată în mod raţional, fara întreruperi si cu nutreţuri de buna
calitate, asigura exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor şi împiedică apariţia celor
două fenomene complementare subnutriţia şi suprafurajarea, ambele dăunătoare şi c u efecte
negative immediate asupra producţiei de lapte, respectiv asupra eficienţei economice a
creşterii taurinelor.
> Adăparea - cantitatea de apa consumata zilnic influenţează producţia de lapte a vacilor,
deoarece s-a constatat ca între cantitatea de apa si producţia de lapte exista o strânsă corelaţie.
Astfel, cu cat producţia de lapte a vacii este mai mare, cu atat ea are nevoie si de o cantitate
mai mare de apa. In acest scop se recomanda ca vacile să aibă la discreţie apa necesara (
adapatorile automate fiind cele mai indicate pentru acest scop ), la temperaturi cuprinse între
10 - 15°C sau să fie adăpate de minimum trei ori pe zi.
> Mulgerea - poate influenta producţia de lapte atât cantitativ cât si calitativ. Mulsul
trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: să fie complet, realizat într-un timp cât mai scurt,
la ore fixe, la intervale egale de timp şi în linişte pentru a asigura obţinerea unei cantităţi
sporite de lapte, a unui procent sporit de grăsime şi pentru a diminua incidenţa îmbolnăvirii
ugerului.
>Condiţiile climatic - temperatura, umiditatea, precipitaţiile atmosferice, curenţii de aer e t c . ,
pot să influenţeze producţia individuala de lapte. în general, temperaturile scăzute ( în
perioade scurte de timp) produc o creştere a consumului specific şi o sporire a conţinutului de
grăsime din lapte, dar atunci când sunt asociate cu ploi reci mai ales în perioada de pasunat
pot reduce producţia de lapte cu 10 - 15 %.
B)Producţia totală de lapte a vacilor este în corelaţie cu următorii factori:
> Efectivul de vaci mulse - se găseşte într-un raport direct proporţional cu producţia
totală de lapte, fiind un factor extensiv asupra căruia se poate acţiona cel mai rapid în această
direcţie. Creşterea efectivului de animale, însă, este dependentă de o serie de factori (gradul
de intensivizare al producţiei de furaje, fertilitatea solului, densitatea animalelor/100 ha, e t c . )
ce pot limita această creştere.
> Nivelul producţiei individuale - reprezintă cel mai economic factor de sporire a
producţiei totale de lapte. Are însă dezavantajul realizării într-o perioadă mai lungă de timp,
deoarece implică o serie de măsuri de selecţie şi ameliorare a efectivului, precum şi de
aplicarea unei tehnologii optimizate de exploatare a animalelor.
> Activitatea de reproducţie - trebuie să aibă ca obiectiv prioritar obţinerea în fiecare an,
de la fiecare vacă a unei fătări, deoarece producţia de lapte apare după fătare. Prin aceasta se
realizează un interval corespunzător între fatari si se previn o serie de perturbaţii ale funcţiei
de reproducere a vacilor.
C)Producţia de lapte - marfă - reprezintă cantitatea de lapte valorificată de către producător,
cu respectarea normelor sanitar-veterinare şi de calitate prevăzute în standardele în vigoare,
condiţionează în mod direct rezultatele financiare obţinute de către fiecare fermă şi este
influenţată de următorii factori:
> Volumul total de lapte fizic - se găseşte într-o relaţie direct proporţională cu producţia
de lapte-marfâ. Este important ca fiecare fermier să producă o cantitate căt mai mare de lapte
pentru obţinerea unei producţii mari de lapte-marfă.
> Consumul intern de lapte - reprezintă atât cantitatea de lapte administrată în hrana
tineretului, cât şi pierderile ocazionale datorate transportului şi manipulărilor, pe plan intern a
laptelui. Se recomandă utilizarea unei tehnologii moderne de creştere a tineretului, care să
permită introducerea cât mai de timpuriu a înlocuitorilor de lapte în hrana acestora şi
reducerea pierderilor interne, în vederea limitării la maximum a acestui consum.
> Calitatea laptelui - influenţează producţia marfă la momentul valorificării acestuia,
deoarece prin contractul de vânzare sunt luaţi în calcul o serie de indici calitativi ai laptelui: %
de grăsime, % de proteină, aciditatea, densitatea, încărcătura microbienă, numărul de celule
somatice, etc, care pot determina obţinerea unor câştiguri suplimentare prin recalcurare
(laptele STAS fiind laptele recalculat la 3,5 % grăsime), sau pot diminua veniturile prin
acordarea unor penalităţi.
LAPTE STAS (3,5 % gr) = ((Cantitate lapte fizic (kg) * % grăsime)/3,5)

Tehnologia întreţinerii vacilor de lapte

întreţinerea vacilor de lapte implică asigurarea unor condiţii optime de adăpostire a acestora în
vederea creării condiţiilor necesare exteriorizării potenţialului lor productiv şi se realizează
diferenţiat în funcţie de sezon.
> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de vara
Practica creşterii vacilor de lapte arată că pe timpul verii întreţinerea acestora se poate realiza
folosindu-se trei variante: întreţinerea la adăpost, întreţinerea pe păşune în tabere de vară şi
întreţinerea mixtă ( stabulatie + pasune ), în funcţie de sistemul de exploatare utilizat, de
gradul de ameliorare al animalelor, de gradul de modernizare şi caracterul fermei, de suprafaţa
şi calitatea păşunilor deţinute, etc.
A) întreţinerea vacilor de lapte la adăpost - este o metodă utilizată atunci când ferma nu
dispune de păşune sau când practică un sistem intensiv de exploatare.
Avantajele acestei variante sunt în principal legate de următoarele aspecte: reducerea
consumului de furaje, datorită lipsei mişcării, evitarea consumului selectiv al plantelor ceea ce
conduce la o utilizare mai eficientă a păşunilor, evitarea degradării păşunilor prin călcare şi
prin poluarea cu dejecţii, evitarea cheltuielilor cu organizarea taberei de vară, etc.
Dezavantajele majore ale acestei tehnologii sunt legate de creşterea preţului de cost/produs,
datorită cheltuielilor suplimentare pentru recoltarea, transportul şi administrarea furajelor şi de
efectul negativ al limitării mişcării asupra stării de sănătate şi activităţii de reproducţie a
animalelor.
în vederea atenuării efectelor negative generate de lipsa de mişcare adăposturile trebuie
prevăzute obligatoriu cu padocuri exterioare, calculate astfel încât să asigure o suprafaţă
minimă de cea. 12-13 mp/animal. în aceste padocuri animalele sunt hrănite atât ziua cât şi
noaptea, fiind transferate în adăpost numai pentru realizarea mulsului şi administrarea
nutreţului concentrat.
Esenţa sistemului este reprezentată de producerea continuă a masei verzi necesară animalelor
pe toată durata hrănirii, în baza unei scheme de cultură „ conveer verde", care se alcătuieşte în
funcţie de o serie de aspecte: efectivul de animale de furajat, cantitatea de masă verde
necesară/cap/zi, perioada în care se va realiza furajarea, durata optimă de utilizare a fiecărei
plante din cadrul schemei de cultură, producţia realizată de fiecare specie de plante, etc.
B)întreţinerea vacilor de lapte la păşune (în tabere de vară) - reprezintă o variantă de
întreţinere utilizată cu precădere în unităţile ce dispun de păşuni amplasate la o distanţă de
peste 2 km de fermă şi presupune menţinerea animalelor, pe toată perioada de păşunat, în
amenajări speciale denumite „ tabere de vară".
Folosirea acestei tehnologii implică parcurgerea a două etape distincte:
• pregătirea taberei de vară - presupune construirea unor şoproane în vederea adăpostirii
animalelor pe vreme nefavorabilă prevăzute cu iesle pentru furajarea suplimentară;
amenajarea unor umbrare pe păşune pentru odihna animalelor în orele călduroase ale zilei;
amenajarea unor construcţii pentru instalarea utilajelor de muls, a tancurilor pentru păstrarea
laptelui, a unor puncte pentru executarea tratamentelor sanitar-veterinare şi a însămânţării
artificiale, a unor zone unde se depozitează rezervele de furaje pentru timpul nefavorabil,
alimentarea cu energie electric şi cu apă potabilă; organizarea şi întreţinerea păşunilor în
vederea practicării unui păşunat raţional, etc.
• pregătirea animalelor - are în vedere realizarea operaţiilor specifice scoaterii animalelor
la păşunat: refacerea individualizării animalelor şi marcarea celor care urmează să intre în
efectiv; tratarea animalelor bolnave; întocmirea unui program de păşunat şi obişnuirea
animalelor cu consumul furajelor verzi.
C)întreţinerea mixtă a vacilor de lapte - se utilizează de regulă în unităţile ce dispun de
suprafeţe reduse de păşunui ce nu pot asigura o cantitate suficientă de masă verde, hrana
animalelor fiind completată cu nutreţ verde administrat suplimentar la adăpost. în această
variant animalele sunt duse în fiecare dimineaţă, după muls, la păşune, unde beneficiază de
mişcare şi de efectele favorabile ale factorilor de mediu şi, în funcţie de programul de păşunat
adoptat, sunt aduse şi hrănite suplimentar la adăpost.
Prezintă avantajul utilizării adăpostului pe tot parcursul anului, nemaifiind necesare
cheltuielile ocazionate de amenajarea taberei de vară.
> întreţinerea vacilor de lapte pe timp de iarnă
în perioada de iarnă, pentru crearea unor condiţii optime de microclimat, se impune protejarea
animalelor de vremea nefavorabilă prin întreţinerea lor într-un adăpost, întreţinere ce se poate
reliza în două variante: stabulaţie legată şi stabulaţie liberă.
STABULAŢIA LEGATĂ, a reprezentat, în trecut, cel mai răspândit sistem de întreţinere
datorită unor avantaje de ordin tehnologic (tratament individual al vacilor la muls, condiţii
superioare de odihnă, supravegherea mai uşoară a stării de sănătate, etc), dar utilizarea lui s-a
restrâns în ultimul timp datorita unor neajunsuri majore ( productivitatea redusă a muncii,
efortul fizic mare depus de către lucrători, influenţa negativă a lipsei de mişcare asupra
animalelor şi nu în ultimul rând obţinerea unui lapte mai puţin igienic).
în funcţie de mărimea efectivului animalele pot fi întreţinute legat cu aşezarea pe două rânduri
şi dispunerea „crupă la crupă" sau pe două ori patru rânduri cu dispunerea „cap la cap".
Standul de odihnă are dimensiuni variabile funcţie de rasa animalelor, frecvent preferându-se
cel cu dimensiuni mijlocii 115/190 cm. Pentru facilitarea odihnei standurile sunt delimitate
din două în două, prin separatoare metalice de stand mai scurte cu cea. 10 cm decât lungimea
standului şi sunt acoperite cu un strat gros de paie sau cu un covor de cauciuc.
Legarea vacilor la iesle se realizează cu ajutorul sistemului vertical de legare tip„Grabner"ce
limitează drastic mişcarea înainte şi înapoi a animalelor.
In adăpost exsistă o alee de furajare, situată central, construită astfel încât să permită circulaţia
mijloacelor mecanice, mărginită de iesle de diferite tipuri şi două alei de serviciu plasate de-a
lungul celor doi pereţi longitudinali ai adăpostului.
Furajarea animalelor se poate realiza manual (în cazul exploataţiilor cu efective reduse) sau
mecanizat cu ajutorul unei remorci tehnologice, iar adăparea la adăpători mecanice cu clapetă
una pentru două vaci.
Mulgerea se realizează mecanizat fie cu instalaţia de muls cu colectarea laptelui la bidon, fie
cu instalaţia de muls cu colectarea şi transportul centralizat al laptelui pe conductă.
Evacuarea dejecţiilor este mecanizată, utilizându-se instalaţia cu racleţi cu mişcare continuă
sau racleţi batanţi montaţi într-o fosă colectoare amplasată în spatele standului de odihnă.
Pentru atenuarea efectelor negative ale întreţinerii legate asupra animalelor, adosturile trebuie
prevăzute cu padocuri exterioare care să asigure minimum 10-12 mp/cap unde acestea să fie
furajate pe timp favorabil
STABULAŢIA LIBERA: a început să fie utilizată din ce în ce mai mult datorită multiplelor
avantaje pe care le prezintă (posibilitatea mecanizării şi automatizării proceselor de producţie,
creşterea productivităţii muncii, eficienţă economică, obţinerea unui lapte de calitate
superioară, avantajele benefice ale mişcării asupra stării de sănătate a animalelor, etc).
Dintre dezavantajele majore ale acestui sistem menţionăm: tratamentul de grup aplicat
animalelor, incidenţa mai mare a accidentelor, consumul de furaje mai mare cu cea. 10-15 %
şi cuantumul mai mare al investiţiilor ce trebuie efectuate pentru implementarea sistemului.
Esenţa sistemului constă în faptul că animalele sunt libere să circule în adăpost şi în
padocurile amplasate în afara acestuia. Din punct de vedere al organizării interioare adăpostul
prezintă următoarele zone:
• zona de odihnă poate fi cu spaţiu comun de odihnă, pe aşternut permanent asigurând
cea. 6-8 mp/cap sau cu spaţiu individualizat de odihnă compartimentat în cuşete individuale
cu dimensiuni variabile (1,2/2,25 m) ce asigură un confort superior al cazării. Pentru sporirea
unor condiţii optime de odihnă zona respectivă se acoperă cu un aşternut de paie sau un covor
de cauciuc;
• zona de mişcare se găseşte, de regulă, între zona de odihnă şi zona de furajare şi este
mai jos cu cea. 15-20 cm decât acestea şi are o lăţime minimă de cea. 2,5 m pentru a permite
circulaţia liberă a animalelor. Reprezintă zona murdară a adostului, zona unde se instalează
plugul raclor tip „Delta" pentru evacuarea dejecţiilor;
• zona de furajare poate fi amplasată central sau excentric (de-a lungul unui perete
longitudinal al adăpostului) funcţie de mărimea efectivului. Este reprezentată de aleea de
furajare betonată şi de ieslea de furajare. Accesul animalelor, din zona de mişcare, la zona de
furajare se realizează printr-un grilaj autoblocant.
Mulgerea animalelor se realizează în săli speciale de muls dimensionate în funcţie de mărimea
efectivului, prevăzute cu o serie de compartimentări (sală de aşteptare, compartiment pentru
amplasarea tancurilor de recepţia laptelui, compartiment pentru amplasarea pompelor de
vacuum, compartimente pentru plasarea khiturilor de spălare a instalaţiei, etc), ceea ce
contribuie la obţinerea unui lapte igienic.
>îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele
nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute în
vedere sunt:
- asigurarea posibilităţii de ieşire liberă a animalelor în padocuri şi asigurarea unei densităţi
corespunzătoare a acestora in adăpost;
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor;
- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si
înlocuirea celor deteriorate;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea şi tratarea animalelor
bolnave;
-urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase;
Tehnologia hrănirii vacilor de lapte
Alimentaţia vacilor de lapte reclamă folosirea unor nutreţuri care să optimizeze producţia de
lapte şi preţul de cost al acestuia. Tehnologia de hrănire se poate practica în două variante:
hrănirea diferenţiată sezonier şi tehnologia de hrănire din stoc.
A) Tehnologia de hrănire diferenţiată sezonier - presupune utilizarea unor nutreţuri diferite
în fiecare din cele două perioade ale unui an: păşunat şi stabulatie.
> în perioada de păşunat raţia furajeră utilizată în hrana animalelor este
constituită în principal din masă verde (cea. 80-85 %), la care, în funcţie de producţia de lapte
obţinută, se pot adăuga cantităţi variabile de nutreţuri fibroase şi concentrate.
Masa verde se utilizată în hrana animalelor în corelaţie directă cu varianta de întreţinere
utilizată. Astfel:
• în cazul întreţinerii animalelor pe păşune utilizarea masei verzi se realizează prin păşunat
liber pe păşuni naturale sau cultivate. Pentru obţinerea unor rezultate bune este foarte
important ca păşunea să fie organizată în tarlale împrejmuite cu gard electric, al căror număr
variază funcţie de numărul de animale, cantitatea de masă verde consumată pe cap de animal,
durata unei reprize de păşunat, producţia medie a păşunii, timpul de refacere, etc.
In principiu introducerea animalelor pe păşune se poate realiza în ultima decadă a lunii aprilie
- prima decadă a lunii mai (funcţie de zonă), atunci când plantele au ajuns la o înălţime de
minimum 15-20 cm. Trecerea animalelor pe păşune trebuie să se realizeze treptat într-o
perioadă de cea. 15 zile, timp în care animalele vor primi în furajare nutreţuri fibroase, în
special dimineaţa, iar intervalul de păşunat va fi mărit zilnic.
In situaţiile în care vacile au producţii mari de lapte si păşunea nu satsface necesarul cantitativ
sau calitativ de hrana se recomanda ca raţia să fie completata cu un supliment de concentrate
de 150 - 200 g pentru fiecare kg de lapte produs.
Suprafaţa de pasune necesară unei vaci cu o producţie buna de lapte variază în raport de
calitatea acesteia fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5 ha cand păşunea este de calitate foarte slabă;
•în varianta administrării masei verzi la iesle trebuie organizată producerea acesteia într-un
sistem de culturi succesive denumit „ conveer verde". In organizarea acestuia se va avea în
vedere cantitatea de nutreţ consumată de animale (se are în vedere un consum mediu cuprins
între 50-65 kg masă verde/cap/zi), timpul de utilizare, perioada optimă în care poate fi
utilizată fiecare plantă, etc. Este foarte importantă alegerea corectă a modului de recoltare şi
administrare a furajelor, mai indicată fiind administrarea sub formă tocată, deoarece permite
mecanizarea fluxului tehnologic şi măreşte gradul de consumabilitate al furajelor.
> în perioada de stabulaţie raţia furajeră administrată în hrana animalelor este compusă din
nutreţuri conservate, cele mai frecvent utilizate fiind:
• fibroasele - sunt reprezentate de fânuri de bună calitate de leguminoase sau graminee în
cantităţi de 1,0-1,5 kg/100 kg greutate vie. Ele au rolul de a asigura o mare parte din necesarul
de săruri minerale şi vitamine, precum şi dezvoltarea microflorei şi microfaunei ruminale;
• suculentele - sunt reprezentate în această perioadă de porumbul siloz datorită efectului
său lactogen deosebit, producţiilor mari realizate şi posibilităţilor ridicate de conservare şi
depozitare. Se administrează în hrana vacilor de lapte în cantităţi cuprinse între 3,0-5,0 kg/100
kg greutate vie. Tot în această categorie intră şi subprodusele industriale borhotul de bere şi
tăieţeii de sfeclă ce se administrează în cantităţi de cea. 2,0 kg/100 kg greutate vie;
• concentratele - sunt utilizate sub forma amestecului de fermă şi sunt administrate în
complectarea raţiei de bază, în cantităţi variabile funcţie de producţia de lapte.
In funcţie de calitatea nutreţurilor de volum ce alcătuiesc raţia de bază cantităţile administrate
pot varia între 250-450 g/ kg/lapte.
Raţia de hrana a vacilor va fi administrata in 2 - 3 tainuri zilnice. Administrarea nutreţurilor
va trebui sa fie făcută intotdeauna intr-o anumita ordine pentru a facilita digestia, dimineaţa la
primul tain se administrează fânul, urmează primul tain de concentrate şi apoi suculentele,
după care ordinea se repetă.
B) Tehnologia de hranire din stoc - se foloseşte în unităţile mari cu un grad ridicat de
modernizare ce utilizează sistemul intensiv de exploatare. Are caracteristic utilizarea
nutreţurilor conservate în hrana animalelor pe toată durata anului şi prezintă următoarele
avantaje majore: obţinerea unei constante a raţiei pe toată durata anului şi posibilitatea
mecanizării recoltării şi administrării furajelor.
în funcţie de numărul furajelor folosite se poate întâlni sub două forme polidieta şi monodieta.
Tehnologia mulgerii vacilor de lapte
Mulsul constituie o operaţie de foarte mare importanta practica deoarece de modul cum este
organizat si aplicat depinde in mare măsura nivelul cantitativ şi calitativ al producţiei de lapte,
dezvoltarea si buna funcţionare a glandei mamare, obţinerea unui lapte igienic etc.
în realizarea cu succes a acestei operaţiuni trebuie respectate o serie de principii: realizarea
unui muls complet, obţinerea unui lapte cu calităţi igienice superioare, prevenirea rănirii
ugerului, folosirea eficientă a forţei de muncă, etc.
Atât in tara noastră cât şi în alte ţări, în practica creşterii şi exploatării vacilor de lapte sunt
utilizate două sisteme de muls si anume: mulsul manual şi mulsul mecanic.
> Sistemul de muls manual - constituie un sistem întâlnit din ce în ce mai rar şi folosit mai
mult în exploataţiile cu efective foarte reduse şi în mod deosebit în gospodăriile particulare
datorită dezavantajelor pe care le prezintă legate de calitatea laptelui, productivitatea muncii,
efortul depus de îngrijitori, etc.
Mulsul propriu-zis impune parcurgerea mai multor etape: pregătirea locului de muls (curăţirea
zonei de odihnă şi aerisirea adăpostului); pregătirea mulgătorului (spălarea mâinilor şi
îmbrăcarea unui echpament adecvat); pregătirea vaselor în care se va realiza şi depozita
laptele (spălarea şi clătirea acestora); pregătirea animalului ( perierea trenului posterior al
acestuia, legarea cozii, spălarea şi ştergerea ugerului, efectuarea masajului iniţial). Se poate
practica în trei variante:
• Mulgerea cu mâna plină - constă din prinderea mamelonului cu mana de jur împrejur,
încât vârful mamelonului să rămână liber sub degetul cel mic. Reprezintă cea mai buna
metoda, deoarece nu răneşte şi nici nu jenează mameloanele. Se foloseşte la animalele adulte,
care au o viteză bună de cedare a laptelui.
• Mulgerea cu nod - are caracteristic prinderea mamelonului de maniera încât degetul cel
mare îndoit sa alunece pe lungimea sa. Sistemul se foloseşte cu bune rezultate, în special în
cazul vacilor care au fie mameloanele prea groase (cărnoase), fie au o viteză mică de cedare a
lptelui. Metoda conţine o doza de brutalitate asupra mamelonului producând adesea
traumatizarea, iritarea si chiar lezarea acestuia.
• Mulgerea cu două degete - consta din prinderea mamelonului cu degetul mare si cel
arătător. Se foloseşte cu bune rezultate în cazul vacilor primipare care au mameloanele prea
scurte.
> Sistemul de muls mecanic - reprezintă un sistem modern de muls ce cunoaşte o răspândire
din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă: eficienţă economică
sporită, productivitatea muncii ridicată, reducerea efortului fizic, obţinerea unei producţii
cantitative şi calitative sporite de lapte şi, în mod deosebit, obţinerea unui lapte cu o calitate
igienică deosebită.
în vederea implementării cu rezultate bune a acestui sistem de muls, fermele trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii: exsistenţa unor efective mari de vaci. exploatarea unor
animale cu un grad mare de ameliorare ce se pretează la mulsul mecanic, practicarea unui
sistem intensiv şi a unei tehnologii optimizate de exploatare, prezenţa unor muncitori cu un
grad înalt de calificare, etc.
Sistemul de muls mecanic adoptat într-o unitate de exploatare se găseşte într-o corelaţie
directă cu sistemul de exploatare folosit, mai precis cu modalitatea de întreţinere.
A) In varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie legată mulsul mecanic poate fi realizat în
trei variante:
•Mulsul cu IMMB (instalaţia de muls mecanic la bidon) presupune colectarea laptelui la bidon
în interiorul grajdului şi transportul lui într-un bazin mare de colectare la unul din capetele
adăpostului. Instalaţia de muls poate fi dotată cu mai multe posturi de muls pentru fiecare
mulgător, necesită investiţii relativ reduse pentru implementare, nu necesită construcţii
suplimentare, dar are o productivitate redusă a muncii şi datorită obţinerii unui lapte cu calităţi
igienice mai reduse aria lui de răspândire se reduce din ce în ce mai mult;
•Mulsul cu IMMC - 2 (instalaţia de muls ce asigură colectarea şi transportul centralizat al
laptelui). Prezintă avantajul obţinerii unui lapte igienic deoarece acesta nu mai ia contact cu
aerul din adăpost sau cu mâna mulgătorului. Din momentul extragerii lui, prin intermediul
furtunului de lapte şi al conductei de lapte, laptele este condus direct în tancurile izoterme de
colectare.
Asigură o productivitate a muncii mai mare decât varianta precedentă, reduce efortul depus de
mulgători, dar necesită investiţii mai mari la achiziţie şi implementare.
•Mulsul cu G.I.M- 2 (grupul individual de muls) reprezintă o variantă folosită în mod deosebit
în fermele cu efective reduse, în gospodăriile populaţiei sau în maternităţile fermelor mari.
Este o instalaţie de muls în care toate componentele (motor electric, pompa de vacuum,
aparatul de muls şi toate celelalte componente) sunt montate pe un cărucior ce este deplasat de
la un animal la altul.
B)Iîn varianta întreţinerii animalelor în stabulaţie liberă mulsul se realizează în săli de muls
amplasate în construcţii speciale prevăzute în mod obligatoriu cu următoarele compartimente:
sala de muls propriu-zisă, sala de aşteptare, camera de colectare şi răcire a laptelui, camera în
care se găseşte generatorul de vacuum, instalaţiile de spălare, etc.
Avantajele acestei variante de muls sunt multiple: productivitate foarte mare a muncii,
mulgerea animalelor în condiţii deosebite de igienă, posibilitatea dotării sălii de muls cu o
serie de echipamente ce permit înregistrarea automată a cantităţii de lapte produsă de fiecare
animal, realizarea unei hrăniri diferenţiate a animalelor în funcţie de producţia de lapte, etc.
Dezavantajul major al acestei metode de muls îl constituie investiţiile mari de achiziţionare şi
punere în funcţiune a instalaţiei. Dintre cele mai utilizate tipuri de săli de muls amintim:
• sala de muls tip ,,Tandem"cu capacităţi diferite - are locurile de muls dispuse pe două
rânduri simetrice, animalele având o poziţie simetrică cu aleea mulgătorilor. Prezintă
avantajul tratării individuale a animalelor la muls, dar induce o productivitate mai redusă a
muncii datorită distanţei parcursă de mulgător pe aleea de serviciu de la un animal la altul.
• sala de muls tip ,,Brăduleţ" - se deosebeşte de precedenta prin modul de dispunere al
animalelor. Vacile sunt dispuse pe două rânduri simetric şi oblic faţă de aleea mulgătorului.
Prezintă avantajul unei productivităţi mai mari cu cea. 25-30 % decât sala tip „Tandem"
(mulgându-se cea. 35 -38 vaci/oră şi pe mulgător), dar prezintă dezavantajul unui tratament de
grup aplicat animalelor ceea ce impune practicarea unei lotizări a animalelor după nivelul
productiv;
• sala de muls tip „Rotolactor " - are capacităţi mari şi se utilizează cu precădere în unităţile
cu efective mari de animale. Prezintă o platformă de muls circulară compartimentată în
standuri individuale, care are un angrenaj propriu de rotire, durata unei rotaţii complete fiind
corelată cu producţia de lapte a animalelor.
Mulgătorii au o platformă de muls plasată la mijlocul sălii de muls, iar vacile au acces pe
platformă printr-o uşă automată după ce în prealabil ugerul a fost spălat şi uscat la trcerea
printr-un culoar de acces. Asigură cea mai mare productivitate a muncii (60-80
vaci/oră/mulgător, dar implică costuri mari la implementare.
Mulsul vacilor în săli speciale impune parcurgerea următoarelor etape: aducerea vacilor din
adăpost în sala de aşteptare, punerea în funcţiune a instalaţiei de muls, introducerea vacilor în
sala de muls, pregătirea ugerului animalelor, ataşarea paharelor de muls, supravegherea
mulsului, detaşarea paharelor de muls la încheierea mulsului, dezinfecţia mameloanelor şi
dirijarea animalelor către adăpost.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII TAURINELOR PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Carnea constituie un alt produs important ce se obţine de la bovine, fiind deosebit de apreciată
atât pentru pentru conţinutul sau in principii nutritivi si pentru calităţile sale diete::, e unanim
recunoscute, cât şi pentru ponderea din ce în ce mai mare pe care o are în rentabilitatea
creşterii taurinelor şi participă la fondul mondial de carne cu peste 30 %.
Sub raportul compoziţiei chimice, carnea de taurine, se prezintă ca un aliment complet ce
conţine 36,2 % SU (18,7 % proteină şi 15,3 % grăsimi), are o caloricitate de 1800 kcal/kg şi
are în componenţă toţi aminoacizii esenţiali şi aproape toate vitaminele.
Deasemenea, taurinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului de producţie,
deoarece valorifică o gamă largă de furaje de volum ce se găsesc mai frecvent şi sunt ieftine.
Masculii castraţi realizează sporuri mai mici de creştere, consecutive unui consum specific
superior, dar produc o carne mai bună decât a tăuraşilor, însă inferioară femelelor.
Femelele realizează greutăţi la sacrificare, randamente şi carcase mai mici, dar carnea este
mai perselată şi marmorată, mai fină, mai fragedă, mai suculentă, mai deschisă la culoare, cu
gust şi aromă mai plăcute.
> Precocitatea - Animalele aparţinând raselor precoce se ingrasa mai repede si depun
cantităţi mari de came si grăsime, comparativ cu cele din rasele semiprecoce si mai ales
tardive. Randamentul la taiere, frăgezimea si suculenta camii sunt mai ridicate la animalele
precoce ;
> Influenta hranei - O hranire raţionala si bine echilibrata in principii nutritivi, conduce
la obţinerea unei cami superioare calitativ si cu o mare valoare calorica. Tinand seama de
sortimentele de nutreţuri folosite, se disting mai multe tipuri de hranire : " tipul voluminos " în
care predomina nutreţurile fibroase si suculente si care se foloseşte mai ales in cazul bovinelor
adulte, a celor reformate si a tineretului în vârsta de peste 1 an si jumătate, asigură obţinerea
unei cami la un pret de cost mai scăzut, dar de calitate mai slabă; " tipul concentrat " este un
tip de hranire specific ingrasarii intensive a tineretului taurin, nutreţurile concentrate din hrana
reprezintă peste 50 % din valoarea nutritiva a raţiei, asigură sporuri zilnice mari de creştere (
900 - 1200 g/cap/zi) si o carne de calitate superioară, dar la un pret de cost mai ridicat; " tipul
lactat " foloseşte la îngrasarea viţeilor, utilizând aproape exclusiv in hrana laptele si
substituienţii de lapte. Asigură sporuri mari de creştere (peste 1200 g/cap/zi), randament
ridicat la sacrificare (60-62 %), proporţie mare a cărnii în carcasă, însuşiri organoleptice
excepţionale, dar este un tip de hranire costisitor, intrucat in foarte multe cazuri carnea
obţinută nu acoperă cheltuielile de producţie.
Legat de tipul furajelor folosite: masa verde şi fânul favorizează obţinerea unei cărni
superioare cu însuşiri organoleptice deosebite; concentratele influenţează pozitiv culoarea,
marmorarea, perselarea şi celelalte însuşiri organoleptice; nutreţurile însilozate determină
obţinerea unei cărni cu mai multă apă, de consistenţă moale şi culoare mai închisă.
>Sistemul de ingrasare - la taurine se pot utiliza trei sisteme de ingrasare si anume: intensiv,
semiintensiv si extensiv.
Ingrăşarea intensivă generează cele mai bune rezultate, concretizate în valorificarea mai
timpurie şi la greutăţi mai mari a animalelor, realizarea unui randament ridicat la sacrificare,
raport favorabil între macrocomponente şi came cu însuşiri organoleptice superioare.
îngrăşarea semiintensivă asigură obţinerea unor rezultate mai mici comparative cu sistemul
precedent, sporuri de creştere mai reduse cu cea. 25 %, consum sporit de hrană, randament la
sacrificare mai redus cu 5 %, ponderea cărnii în carcasă mai redusă, dar indicele de seu este
mai mare.
îngrăşarea extensivă realizează cei mai reduşi indicatori ai producţiei de carne materializaţi
atât în cantitatea de came produsă, cât şi în calitatea şi economicitatea acesteia.
B) Producţia totală de carne - este influenţată de următorii factori:
> Efectivul de taurine sacrificate - se află în corelaţie direct proporţională c u producţia
de carne şi reprezintă un factor extensiv de sporire a acesteia. Numărul de animale fiind
limitat de posibilităţile de asigurare a furajelor, creşterea producţiei de came se poate realiza
prin sporirea numărului de produşi/femelă matcă, creşterea intensităţii de selecţie, optimizarea
raportului de sexe, reducerea ponderii reformei de necessitate, folosirea vacilor reformate la
încrucişări industrial,etc.
> Greutatea medie la sacrificare - reprezintă un factor intensiv de sporire a producţiei de
carne. Greutatea medie a animalelor la sacrificare pe plan mondial este de 350-400 kg. în
vederea obţinerii unei cantităţi mai mari de carne se recomandă sacrificarea tineretului la
greutăţi corporale de peste 450 kg şi a animalelor adulte la greutăţi mai mari de 600 kg.
> Randamentul la sacrificare - la taurine, randamentul la taiere variază in funcţie de rasă,
vârstă, sexul animalului, sistemul şi starea de ingrasare etc.
Taurinele din rasele de came ( Hereford, Shorthorn, Aberdee - Angus, Santa Gertruda )
realizează un randament la taiere ce variază între 60 - 70 %, rasele mixte 52 - 60 % ), iar
taurinele din rasele de lapte au un randament la sacrificare de 38 - 46 %. Cat priveşte
randamentul la taiere al bubalinelor, el variază intre 39 - 48 %.
Tehnologii de îngrăşare utilizate la taurine
Producţia de carne la taurine se poate obţine în urma îngrăşării animalelor în trei sisteme:
extensive, semiintensiv şi extensive, fiecare având caracteristici proprii.
>Tehnologia de îngrăşare în sistem extensiv - se întâlneşte din ce în ce mai rar în
exploataţiile cu efective foarte reduse de animale, în gospodăriile populaţiei, datorită unor
neajunsuri de ordin tehnic şi economic. Are la bază întreţinerea animalelor pe păşuni naturale
şi hrănirea acestora numai cu nutreţuri de volum fără adaosuri de concentrate.
Ritmul acumulărilor medii zilnice este de 400-600 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific
de 8-20 UN/kg spor. Sunt utilizate la îngrăşare animale tinere în vârstă de peste 12-13 luni şi
animale adulte, durata îngrăşării fiind de 5-6 luni.
> Tehnologia de îngrăşare în sistem semiintensiv - are la bază utilizarea în hrana animalelor
a nutreţurilor de volum şi a unor subproduse din industria alimentară, care se suplimentează
cu cantităţi moderate de nutreţuri concentrate.
Prezintă avantajul utilizării unor sortimente de produse şi subproduse vegetale şi din industria
alimentară, ieftine ce nu pot fi folosite direct în alimentaţia omului. Structural, perioada de
îngrăşare este împărţită în trei subperioade:
• subperioada de pregătire - vizează următoarele activităţi: preluarea şi recepţia
animalelor, transportul şi lotizarea acestora, carantinarea animalelor şi obişnuirea acestora cu
consumul progresiv al nutreţului ce va constitui baza raţiilor de îngrăşare şi are o durată de
15-25 zile. în această subperioada
• subperioada de îngrăşare propriu-zisă - are caracteristic participarea nutreţului de bază
în proporţie de 65-70 % din valoarea raţiei zilnice. Durata acestei subperioade este diferită şi
variază în funcţie de sporul de creştere realizat şi greutatea propusă a fi realizată la sacrificare.
• subperioada de finisare - reprezintă ultima parte a procesului de îngrăşare, în care
nutreţurile de volum se reduc în favoarea celor concentrate. Are loc îmbunătăţirea calităţii
comerciale a animalelor, a calităţii comerciale a cărnii (marmorarea şi persilarea ţesutului
muscular), îmbunătăţirea indicilor de abator, etc.
Sub raportul nutreţului de bază utilizat, în practică, se cunosc mai multe variante de îngrăşare
semiintensivă:
Ingrasarea pe baza de masa verde
Se practică în unităţile ce dispun de păşuni bogate si cantităţi suficiente de masa verde
asigurate prin cultură. în funcţie de condiţiile concrete acest sistem de ingrasare poate avea loc
în mai multe variante: numai pe pasune, pe pasune cu adaos de masa verde din conveer, pe
baza de pasune cu adaos de suplimente de concentrate, pe baza de masa verde cosita cu adaos
de concentrate etc. Indiferent de varianta aleasa se vor respecta zilnic câteva indicaţii
metodice :
➢ asigurarea zilnica in hrana a suplimentului mineral necesar, format din calciu si sare de
bucătărie;
➢ asigurarea pe păşuni a surselor de apa, umbrarelor necesare si jgheaburilor pentru
asigurarea suplimentului de nutreţuri concentrate;
➢ gruparea animalelor la pasune pe sexe si loturi, parcelarea păşunilor ( pasunarea unei
parcele nefiind indicata mai mult de 7 zile, iar in cursul unei zile a cate 12 - 1 4 o r e ) ;
➢ castrarea tăuraşilor cu cea. 20 - 25 zile înainte de a fi scoşi la păşune.
➢ întreţinerea pe păşune are o durată de cea. 100-150 de zile şi se utilizează, de
preferinţă, tineretul în vârstă de peste 12 luni ce poate realiza un spor de creştere de cea. 700-
800 g/cap/zi, consecutiv unui consum specific de 7,5- 10 UN/kg spor
Rezultatele obţinute in tara noastră dupa acest sistem de îngrăşare arata ca cele ma mari
sporuri zilnice pe cap de animal au fost obţinute la tineretul in vârsta de 12 - 14 luni ( 400 -
700 g ), comparativ cu cel in vârsta de 6 - 12 luni ( 300 - 600 g ), ingrasat numai pe pasune de
buna calitate. In cazul păşunilor slab productive, se recomanda introducerea unui supliment de
nutreţuri concentrate. Perioada de îngrăşare pe păşune este urmată de o perioadă variabilă de
îngrăşare în stabulaţie ce se realizează în adăposturi închise, cu întreţinerea liberă pe aşternut
permanent, animalele fiind hrănite cu masă verde la discreţie şi un adaos de 2-2,5 kg
concentrate.
Ingrăşarea pe baza de nutreţuri suculente
Se practica in general in perioada de iama folosindu-se, cel mai frecvent, porumbul siloz, ca
nutreţ de bază, dar mai pot fi utilizate şi alte suculente (semisiloz de ierburi, sfeclă,
bostănoase, tăieţei de sfeclă, borhoturi, etc.) . Vârsta animalelor preluate pentru acest tip de
îngrăşare trebuie să fie de minimum 6-7 luni, dar cele mai bune rezultate se obţin utilizând
animale de peste 12 luni. Ponderea nutreţului însilozat nu trebuie să depăşească 50-55 % din
valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate, cu
asigurarea zilnică a necesarului de minerale. Se pot obţine sporuri de creştere zilnice de 700-
900 g/cap/zi cu un consum specific de 8-9 UN/kg spor.
Ingrăşarea cu nutreţuri fibroase si grosiere
Acest sistem este folosit in special in zonele de munte ( mari producătoare de fanuri) si cele
de câmpie (producătoare de mari cantităţi de coceni, paie si alte deşeuri vegetale ).
Nutreţurile fibroase şi grosiere pot intra în raţie in proporţie de 50 - 55 %, din totalul U.N. si
pot fi administrate sub formă tocată. Pentru completarea necesarului de proteina se poate
folosi ureea, cate 30-35 g pentru fiecare 100 kg greutarte vie - ureea se va prepara în raport de
1/9 cu melasa, amestec ce se va dilua cu apă în aceeaşi proporţie de 1: 9.
Paiele si cocenii, tocaţi in prealabil, se vor stropi cu un asemenea amestec, iar folosirea lor in
hrana va fi făcuta numai dupa 10 ore de la stropire. Este foarte important să se asigure
necesarul de minerale, un rol foarte important avându-1 sulful ce trebuie asigurat în raport de
1/10-1/12 faţă de uree şi o cantitate minimă de 0,5 kg fân/100 kg greutate vie.
> Tehnologia de îngrasare în sistem intensive-industrial
Ingrasarea intensiva de tip industrial a tineretului taurin se realizează in unităţi specializate
care permit organizarea si mecanizarea proceselor de producţie cu maxima eficienta. Acest
sistem de îngrăşare prezintă următoarele caracteristici: utilizează material biologic provenit de
la rasele specializate de came sau de la rasele mixte, ori metişi ai acestora; foloseşte un regim
de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specific fiecărei
etape de vârstă; adăposturi specific fiecărei categorii de vârstă, personal specializat, tehnologii
modem de creştere.
Recepţia animalelor destinate îngrăşării se poate realizează la vârste mici cea. 3-4 săptămâni
de la naştere din ferme îndemne, în baza unui contract ferm de afluire, condiţiile minime de
preluare fiind: stare bună de cănătate, conformaţie corporală corectă, obişnuirea cu consumul
de substituient de lapte administrat la găleată. După recepţie animalele sunt lotizate în funcţie
de vârstă şi greutate şi sunt cazate ân adăposturi organizate în boxe colective, adăposturi ce au
fost pregătite în prealabil prin curăţire mecanică şi igienizare.
In general, sistemul intensiv de îngrăşare este structurat în trei faze fiecare având caracteristici
proprii:
• Faza I (alăptare-înţărcare) - durează de la vârsta de preluare până la vârsta animalelor de
70 de zile. Animalele sunt întreţinute în boxe colective pe aşternut permanent sau pe
pardoseală tip „grătar", beneficiind de o suprafaţă de întreţinere de 1,3-1,4 mp/cap. Pe
peretele dinspre aleea de furajare, boxele sunt prevăzute cu iesle betonate, pentru fibroase şi
concentrate, dotate cu sistem de blocare a capului animalelor şi cu dispositive de fixare a
găleţilor cu substituient de lapte.
Adăparea se realizează prin adăpători comune cu nivel constant una/boxă, iar evacuarea
dejecţiilor se face mecanic cu lamă racloare.
Baza hrănirii animalelor o constituie substituienţii de lapte, fânul de lucerna şi concentratele
de calitate foarte bună administrate la discreţie. Consecutiv acestui tip de hrănire animalele
pot realiza un spor mediu de creştere de 700-800 g/cap. Animalele sunt înţărcate cu cea. 10
zile înaintea transferului în adăposturile de faza a-II-a, transfer realizat pe principiul „ totul
plin - totul gol" după efectuarea vaccinărilor specific.
•Faza a II-a (creştere-îngrăşare) - are o durată de cea. 190 de zile, animalele fiind
întreţinute în adăposturi tip hală, în stabulaţie liberă, în boxe colective cu pardoseala tip
„grătar". Animalele trebuie să beneficieze de o suprafaţă de întreţinere de 2,0-2,5 mp/cap până
la greutatea de 350 kg şi de 3,0-3,5 mp/cap peste această greutate.
Alimentarea cu apă se face la discreţie utilizîndu-se adăpători comune cu nivel constant
una/boxă, iar evacuarea dejecţiilor se poate realiza hidraulic sau mecanic.
Pe peretele dinspre aleea de furajare boxele sunt prevăzute cu iesle betonate dotate cu grătare
metalice de furajare (front de furajare 20 cm/cap). Furajarea se va realiza la discreţie, cu
nutreţuri de volum (fibroase şi suculente ) de foarte bună calitate şi nutreţ concentrat sub
forma unui amestec unic administrat cu ajutorul unei remorci tehnologice, animalele putând
realiza un spor de creştere de cea. 1100 g/cap/zi.
•Faza a IlI-a (îngrăşare-fmisare) - are o durată de cea. 140 de zile, când animalele
realizează o greutate de peste 450 kg, consecutive unui spor de creştere de peste 1250
g/cap/zi. întreţinerea animalelor se realizează în adăposturi tip „hală", în boxe colective cu
pardoseala din grătar de beton armat. Boxele, în partea dinspre aleea de furajare, sunt dotate
cu iesle din beton prevăzute cu grătare metalice de furajare (front de furajare 25 cm/cap).
Hrănirea animalelor se realizează la discreţie asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau un
furaj unic, raţiile furajere fiind concepute astfel încât să asigure realizarea sporului de creştere
planificat şi îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale cărnii.
Adăparea se realizează la discreţie prin adăpători commune cu nivel constant una/boxă, iar
evacuarea dejecţiilor se realizează mechanic cu lamă racloare sau hydraulic.
La finalizarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost după principiul „totul
plin-totul gol" evitându-se constituirea de noi loturi de animale, care, eventual, nu au ajuns la
masa corporal de valorificare.
După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei în vederea unei
noi populari.

Rase de ovine crescute în România

RASA MERINOSUL DE PALAS

Rasa Merinos de Palas se caracterizează printr-o buna dezvoltare corporala, un format
corporal uşor dreptunghiular, cu profil mezomorf si o conformaţie corporală armonioasa.
Are o foarte buna extindere a lânii, şi indici de reproducţie ridicaţi: fecunditatea medie 92-96
%, iar prolificitatea medie 128 % cu maxima de 142 %.
Lâna - producţii medii de 7-12 kg la femele si de 13-16 kg la masculi, c u lungimea şuviţelor
cea. 8-9 cm, fineţe de 19-21 microni si un randament la spălare de cea. 3 8 % .
Carne - greutăţii corporale mari de cea. 65 kg (62-68 kg) la femele si 100 kg (80-130 kg) la
masculi, ritm mare de creştere realizat de tineret de peste 230 de g/cap/zi şi un randament la
sacrificare de cea. 46-48 % la tineretul ingrasat si de cea. 46 % la ovinele adulte.
Lapte - producţii de lapte, în cea. 132 zile de lactatie realizează o producţie medie de lapte de
130 kg din care aproximativ 90 % este folosita pentru alăptarea mieilor, iar dupa înţărcare
animalele pot fi mulse o perioada de 40-60 de zile, putând realiza in condiţii bune de hranire
si întreţinere o producţie de 20-30 kg lapte marfa cu un procent mediu de 5,5 %grasime si 5,3
% proteina.
MERINOSUL DE TRANSIL VANIA
Merinosul de Transilvania se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, talie
mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg si adânc, membre relativ scurte cu osatura puternica.
Rasa Merinos de Transilvania are un grad mare de variabilitate al extinderii lânii pe corp,
standardul rasei prevede ca lâna sa fie extinsa la nivelul capului până la unghiurile interne ale
ochilor, sa imbrace obrajii, sa acopere bine abdomenul, iar pe membre să depăşească
genunchiul si jaretul.
Lâna - lâna deasa, bine incheiata, cea. 6,5 kg la oi si 7,5-8,5 kg la berbeci, uniforma cu un
usuc de buna calitate, şuviţele au lungimea de cea. 9 cm, fineţea medie de 22-24 microni si un
randament la spălare cuprins intre 37-43 %.
Carne - in condiţiile sistemului intensiv de îngrăşare, mieii realizează sporuri bune de
creştere - cea. 180 g/cap/zi si un randament la sacrificare de 46-49 %, iar adultele au o
dezvoltare mijlocie, greutatea corporala fiind de cea. 46-48 kg la femele si 75-80 kg la
masculi.
Lapte - cea. 70-90 kg într-o perioada medie de 5,5 luni de lactatie, din care 85-88 % este
consumata de miel. Dupa înţărcare animalele mai pot fi mulse o perioada de cea. 50 de zile,
putând realiza o producţie de 6-10 kg lapte marfa.

RASA TIGAIE
Rasa Tigaie are o constituţie robusta, rusticitate si rezistenta mare la boli si un grad mare de
adaptabilitate la condiţiile diferite de exploatare.
Extinderea lânii mai puţin buna, formează un mot la nivelul frunţii, acoperă relativ
bine abdomenul (in mod deosebit la exemplarele din turmele selecţionate), iar la nivelul
membrelor coboară până aproape de genunchi si jaret.
Lâna - producţia este intre 3,0-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 8-12 cm, randamentul la
spălare de 50-55 % şi fineţeai are o medie cuprinsa intre 31-33 microni.
Carne - tineretul are o buna capacitate de îngrăşare, realizând sporuri medii de 140-170
g/cap/zi şi un randament la sacrificare de 48-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie,
greutatea corporala medie fiind de cea. 43-50 kg la femele si cea. 70 kg la masculi.
Lapte - in medie 80-90 kg de lapte cu un procent mediu de grăsime de 6,4 % in cea. 180 zile
de lactatie, consumul intern reprezentând cea. 65 %, iar producţia marfa cea. 30-35 kg.
Varietăţile rasei Tigaie
In cadrul rasei Tigaie s-au diferenţiat patru varietăţi distincte deosebite intre ele prin culoarea
lânii si a jarului de pe extremităţile corpului: alba (bela), bucalaie, ruginie si neagra.

-Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform.
- Varietatea bucalaie - are lâna de pe corp de culoare alba si jarul de pe extremităţi de culoare
castanie de diferite nuanţe (de la brun cenuşiu până aproape de negru).
- Varietatea ruginie - are lâna de culoare alba, iar jarul de pe extremităţi de culoare ruginie cu
nuanţe mai inchise sau mai deschise.
- Varietatea neagra - are atat lâna de pe corp cat si jarul de pe extremităţi de culoare neagra
RASA ŢURCANĂ
Rasa Ţurcană este adaptata la condiţii vitrege de exploatare si se caracterizează prin
rusticitate, rezistenta mare la boli si la condiţiile de mediu mobilitate pronunţata si
pretabilitate la exploatarea prin transhumanta pe distante mari.
In general, lâna are o cusătura descheiata, o extindere mediocra pe corp, fiind mai rara in mod
deosebit in regiunea abdominala, iar la nivelul membrelor coboară până la jumătatea
antebraţului si până aproape de jaret.
Lâna - cusătura descheiata, suvite de forma conica cu doua categorii de fibre: lungi si groase
cea. 25-30 % ( lungimea medie de 20-25 cm şi fineţea de 58-65 microni) si fibre scurte si
subţiri cea. 70-75 %, fara strat medular ( lungimea de 9-12 cm, fineţea intre 28-30 microni).
Producţia medie de lâna este de 1,9-3,0 kg la femele si de 2,5-4,5 kg la masculi, cu un
randament la spălare de peste 65 %.
Carne - aptitudini mai puţin bune pentru producţia de came, ritm relativ redus de creştere la
tineret 140-150 g/cap/zi, insusiriilor calitative mai scăzute ale cărnii şi randament la
sacrificare de 46-49 %. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea corporala medie
fiind de cea. 38-42 kg la femele si cea. 60-80 kg la masculi.
Lapte - potenţial de peste 100 kg cu un procent mediu de 7 % grăsime într-o perioada de
lactatie de 180-200 de zile. Dupa înţărcare ovinele mai pot fi mulse cea 4-5 luni obtinandu-se
o cantitate de 50-65 kg lapte marfa.
Pielicele - se obţin in mod deosebit de la varietăţile brumarie si neagra, care au si o buna
capacitate combinativa cu rasa Karakul.
Varietăţile rasei Ţurcană
Rasa Ţurcană prezintă patru varietăţi deosebite intre ele prin culoarea lânii si a jarului de pe
extremităţile corpului: alba,neagra, brumarie si ratca.
- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este cea mai
numeroasa varietate si este exploatata in mod deosebit pentru producţiile de lâna si lapte.
- Varietatea neagra - are lâna de pe corp si jarul de pe extremităţi de culoare neagra. Este
exploatata in mod deosebit pentru producţia de pielicele obţinute in mod deosebit in urma
încrucişări i cu rasa Karakul.
- Varietatea brumarie - animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremităţi de culoare brumarie. La fel ca si varietatea neagra este exploatata in mod deosebit
pentru valoarea comerciala ridicata a pielicelelor pe care le produce.
RASA KARAKUL
Rasa Karakul face parte din tipul morfologic dolicomorf, aspect corporal „piriform",
musculatură slab dezvoltata înveliş pilos cu aspectul caracteristic lânurilor groase, extindere
mediocra pe corp, capul si membrele până deasupra genunchilor si jaretelor fiind acoperite cu
par scurt si lucios.
Pielicele - reprezintă direcţia de exploatare definitorie a acestei rase. Cele mai valoroase
pielicele se obţin prin sacrificarea mieilor in primele 3 zile de la naştere, atunci când insusirile
buclajului asigura o mare valoare comerciala.
Lapte - in condiţii bune de hranire si întreţinere poate ajunge la cea. 65 kg cu un procent
mediu de 7,6 % grăsime într-o perioada medie de lactatie de 180 de zile. Dupa înţărcare
ovinele mai pot fi mulse 4-5 luni obtinandu-se o cantitate de cea. 40 kg lapte marfa.
Lâna - doua categorii de fibre: lungi si groase si scurte si subţiri, lungimea şuviţelor variază
in funcţie de grosime fiind cuprinsa intre 7-12 cm, iar cantitatea de lâna groasa si mixta
obţinută de la aceasta rasa variază intre 1,8 -3,0 kg si are un randament la spălare de peste 55
%.
Carne - are o importanta mai redusa la aceasta rasa, datorita specificului exploatării. Astfel,
se obţin doua categorii de came (carnea mieilor sacrificaţi in primele zile de la naştere pentru
producţia de pielicele si carnea obţinută in urma sacrificării animalelor adulte reformate),
ambele cu o valoare comerciala redusa. Animalele adulte au o dezvoltare mijlocie, greutatea
corporala medie fiind de cea. 42-50 kg la femele si cea. 55-70 kg la masculi.
Varietăţile rasei Karakul
- Varietatea neagra - este cea mai numeroasa si se caracterizează prîntr-o culoare negru-
uniform pe toata suprafaţa corpului.
- Varietatea brumarie — animalele adulte au lâna de culoare alb-murdar, iar jarul de pe
extremităţi de culoare brumarie.
- Varietatea alba - are atat culoarea cojocului cat si a extremităţilor alb uniform. Este mai
puţin numeroasa si a inceput sa aiba o importanta mai mare in ultimul timp datorita
posibilităţii de vopsire in diferite culori.
-
Rase de ovine specializate pentru producţia de lapte

RASA FRIZĂ
Are o conformaţie corporala tipica, format corporal piriform, capul relativ mare, cu profilul
convex, urechile lungi si late, gatul lung si subţire, linia superioara dreapta, crupa larga si
dreapta, abdomenul voluminos, ugerul foarte bine dezvoltat, membrele relativ lungi si
puternice, acoperite cu jar până deasupra genunchiului si jaretului. Animalele au o dezvoltare
corporala medie de 40-45 kg la femele si 80-90 kg la masculi. Producţia principala este cea de
lapte unde realizează performante de excepţie: 400 -700 kg lapte într-o perioada de lactatie de
cea. 200 zile, recordul fiind de cea. 1500 kg, cu un procent mediu de grăsime de 6.4 %.
Producţia cantitativa de lâna este redusa datorita extinderii mediocre a lânii pe corp (capul,
până dupa ceafa membrele până peste genunchi si jaret si coada sunt acoperite cu jar de
culoare alba), fiind in medie de 4-4,5 kg, cu lungimea şuviţelor de 10-15 cm si fineţea de 33-
38 microni.
Rasa Friza se caracterzeaza printr-o precocitate deosebita (in condiţii bune de creştere si
hranire, oile pot produce primul miel la vârsta de 1 an ) si o prolificitate foarte mare de 200-
225 %, realizând adesea cate trei, uneori chiar patru si cinci miei la o fatare.

Rase de ovine specializate pentru producţia de carne

RASA SUFFOLK
Are o capacitate mare de transmitere in descendenta a aptitudinilor pentru producţia de came,
motiv pentru care se foloseşte foarte mult la încrucişare cu alte rase pentru producţia de came.
obtinandu-se produşi cu o buna precocitate, viteza mare de creştere, capacitate ridicata de
conversie a furajelor si carcase de foarte buna calitate.
Rasa Suffolk are o dezvoltare corporala mijlocie, conformaţie tipica pentru came, format
corporal pronunţat dreptunghiular, dimensiunile de lărgime si adâncime ale trunchiului foarte
bine dezvoltate, membre scurte si puternice si produce o came de foarte buna calitate,
suculenta si savuroasa, cu o buna marmorare si persilare. Greutatea oilor este in medie de 80-
113 kg, iar a berbecilor de 113-150 kg.
Lâna de pe corp, are o culoare alba, iar jarul de la nivelul membrelor si al capului are o
culoare brun-inchis, este semilucioasa, cu o lungime a şuviţelor de 6,0-8,7 cm si fineţea de 25-
33 microni. Producţia obţinută de la aceste animale este relativ mica (datorita extinderii
mediocre pe corp ) 3,0-4,0 kg la femele si 5,0-6,0 kg la masculi cu un randament la spălare de
cea. 52 %.
Rasa Suffolk are o buna prolificitate de 125-130 %, iar oile au o buna capacitate lactogena
ceea ce asigura produsilor un ritm de creştere accentuat. In tara noastră au fost aduşi din
Anglia berbeci Suffolk si s-au folosit la producerea de metişi industriali pentru came prin
încrucişare cu oile din rasele locale, obtinandu-se o imbunatatire a precocităţii si calităţii
carcasei îndeosebi la metişii rezultaţi din încrucişări cu rasa Tigaie si cu oaia Spanca.

Exploatarea ovinelor pentru producţia de

lapte

în exploatarea ovinelor pentru producţia de lapte, în funcţie de suprafeţele de păşune,

posibilităţile de hrănire şi condiţiile de adăpostire existente în unităţile crescătoare, pot fi
întâlnite trei sisteme de întreţinere: pe păşune, în semistabulaţie şi în stabulaţie permanentă.
-întreţinerea oilor pe păşune - este cel mai vechi sistem de întreţinere folosit la ovine fiind
încă în actualitate în zonele de munte cu pajişti permanente, care nu pot fi valorificate în mod
eficient decât prin păşunat. Esenţa sistemului constă în împărţirea ovinelor în turme în funcţie
de condiţia fiziologică, astfel:
- oi mulgătoare (400-500 cap.);
- tineretul an curent (300 cap.);
- tineretul an precedent (200-300cap.);
- berbeci de reproducţie (60-80 cap.);
în vederea utilizării cât mai eficient, păşunea se împarte în tarlale care vor fi păşunate
succesiv stabilindu-se un program de păşunat ce va ţine cont de condiţiile atmosferice şi de
orarul de exploatare al animalelor.
Adăpostirea animalelor pe timpul nopţii se realizează în construcţii improvizate denumite
„târle", care sunt mutate succesiv, (la câteva zile), utilizându-se astfel dejecţiile obţinute pe
perioada de odihnă ca îngrăşământ pentru ridicarea producţiei de masă verde obţinută de pe
păşunea respectivă (operaţiune cunoscută sub denumirea de „târlire").
Adăparea animalelor, în această variantă, se realizează, de obicei, utilizând sursele naturale
de apă.
-întreţinerea în semistabulaţie - este un sistem de întreţinere practicat în unităţile care
dispun de suprafeţe reduse de păşuni şi constă în scoaterea animalelor pe păşune un timp
relativ redus (câteva ore zilnic) mai mult în scopul efectuării mişcării, restul timpului ovinele
sunt întreţinute la adăpost şi furajate cu masă verde obţinută prin cultivare.
In situaţia în care masa verde nu este suficientă animalele primesc în complectarea raţiei
furaje fibroase, grosiere sau concentrate. Animalele sunt întreţinute în adăpost pe aşternut
permanent (storişte), care este evacuat mecanic sau manual ori de câte ori este nevoie. în
vederea adăpării adăpostul este racordat la o sursăde alimentare cu apă, ovinele fiind adăpate
din adăpători tip „jgheab " cu nivel constant.
- întreţinerea în stabulaţie permanentă - este un sistem de întreţinere folosit în unităţile
care nu dispun de suprafeţe de păşuni şi constă în întreţinerea animalelor la adăpost atât iarna
cât şi vara. Această variantă de întreţinere presupune hrănirea animalelor pe timpul verii cu
masă verde obţinută prin cultivare, după o anumită schemă (conveier verde) luînduse în calcul
la stabilirea necesarului o serie de elemente: numărul de animale, mărimea perioadei de
hrănire cu masă verde, cantitatea de masă verde necesară fiecărui animal, timpul necesar unei
plante din momentul semănatului până la utilizare, durata de utilizare, etc.
Acest sistem prezintă o serie de dezavantaje legate de ridicarea costului laptelui(datorită
cheltuielilor ocazionate de aplicarea tehnologiilor de cultivare recoltare şi transportul masei
verzi la adăpost), limitarea mişcării animalelor, ceea ce poate conduce la apariţia anumitor
afecţiuni ale membrelor, organizarea activităţii de reproducţie şi a activităţii de evacuare a
dejecţiilor.
Având în vedere că esenţa sistemului de exploatare presupune menţinerea animalelor numai
în adăpost, trebuie ca acesta să asigure condiţii corespunzătoare de confort, respectiv o
suprafaţă de cea. 1,8 mp/cap în cazul berbecilor, cea. 1,0 mp/cap pentru oi fătătoare şi cea.
0,35 mp/cap pentru tineret. în adăpost pentru îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă a animalelor
se utilizează aşternutul permanent, care se evacuiază mecanic sau manual (funcţie de gradul
de modernizare al unităţii) de regulă de două ori pe an (primăvara şi toamna) sau ori de câte
ori este nevoie, iar adăparea se face utilizând adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.
Indiferent de sistemul de întreţinere utilizat furajarea ovinelor pe timpul iernii se face
utilizând nutreţuri conservate, astfel: fibroasele în cantităţi de cea. 0,5-1,0 kg/cap/zi se
folosesc în hrana tuturor categoriilor de ovine, grosierele (paiele, vrejii şi cocenii)sunt
utilizate mai ales în furajarea oilor sterpe, sau a celor gestante aflate în prima parte a gestaţiei
putând ajunge chiar la cea. 50 % din valoarea raţiei, suculentele (nutreţul siloz, sfecla, sunt
consumate cu plăcere de către animale şi se administrează în cantităţi de 3,0-4,0 kg, respectiv
2,0 kg/cap /zi şi nutreţurile concentrate (sub formă de uruieli), care se administrează numai în
perioada de stabulaţie în complectarea raţiei de bază.
Mulsul ovinelor începe, în general, primăvara devreme după înţărcarea mieilor şi se termină
la începutul toamnei (luna septembrie), atunci când ovinele îşi încheie perioada de lactaţie. Pe
perioada lactaţiei numărul mulsorilor este variabil în funcţie de producţia de lapte, realizându-
se trei mulsori /zi la începutul lactaţiei, două mulsori/zi la mijlocul lactaţiei şi numai o singură
mulsoare/zi în ultima lună de lactaţie.
Mulsul manual este cel mai frecvent sistem de muls întâlnit la ovine la noi în ţară, se
realizează într-un ţarc special numit „strungă"în două variante: mulsul „dinapoi" şi mulsul
„lateral". In această variantă de muls un mulgător poate mulge cea. 100-120 de oi/mulsoare.
Mulsul mecanic se întâlneşte în ţările cu tradiţie în creşterea ovinelor pentru producţia de lapte
(Franţa, Israel), care cresc rase specializate în producţia de lapte (Friză, Awassi), cu sfârcuri
mari, utilizându-se diferite tipuri de instalaţii de muls (instalaţii de muls la bidon, instalaţii de
muls cu transportul laptelui pe conductă, platforme de muls rotative, etc).
Are avantajul că reduce foarte mult efortul mulgătorilor, măreşte productivitatea muncii (cea.
240 oi/oră/mulgător), dar necesită investiţii iniţiale mari.
E xploat area ovin elor pent ru produ cţi a de
carn e
In exploatarea ovinelor pentru producţia de came se întâlnesc două tehnologii principale:
îngrăşarea mieilor şi îngrăşarea (recondiţionarea Janimalelor adulte, fiecare având o
anumită pondere în producţia totală de carne de ovine.
îngrăşarea mieilor se practică în două variante: îngrăşarea intensivă şi îngrăşarea
semiintensivă, fiecare avănd anumite particularităţi.
îngrăşarea intensivă se practică pe scară largă, în unităţi specializate, de capacităţi mari (peste
10 000 capete). In vederea îngrăşării mieii sunt afluiţi după înţărcare (la vărste de cea. 50-60
de zile şi la greutăţi de 12-15 kg/cap), după ce în prealabil au fost deparazitaţi şi lotizaţi în
funcţie de vârstă şi greutate corporală.
Intreţinerea mieilor se realizează în adăposturi speciale tip „şopron", compartimentate în
boxe comune cu o suprafaţă de cea. 24 mp, unde sunt cazaţi cea. 70 de capete. Aceste boxe au
pardoseala ridicată cu cea. 0,6-0,8 m de la sol şi construită din grătare de lemn sau metalice cu
spaţiul dintre şipci de cea. 2 cm. Adăparea se realizează la discreţie, fiecare compartiment
fiind dotat cu adăpători tip „jgheab" cu nivel constant.
Hrănirea mieilor se face, de obicei, cu un amestec unic constituit din fân tocat suculente şi
concentrate, care se administrează mecanizat.
Evacuarea dejecţiilor poate fi realizată manual sau mecanic în funcţie de gradul de
modernizare al îngrăşetoriei. In varianta mecanizată de evacuare sub compartimentele de
creştere a mieilor sunt construite două canale de de dejecţii deservite de două pluguri racloare,
care scot gunoiul la unul din capetele adăpostului de unde sunt preluate şi transportate la
platforma de depozitare. In varianta manuală, dejecţiile sunt evacuate după terminarea ciclului
de îngrăşare.
în acest sistem durata îngrăşării este de cea. 100 de zile, în condiţiile realizării unui spor
mediu zilnic de 200-230 g, consecutiv unui consum specific de 6-7 UN /kg spor şi a unei
greutăţi la livrare de 35-40 kg/cap.
Ingrăşarea semiintensivă a mieilor are la bază întreţinerea acestora în adăposturi
nespecializate, utilizarea în hrană a nutreţurilor de volum şi numai într-o perioadă scurtă
(finisarea )folosirea concentratelor în cantităţi moderate. Prin acest sistem performanţele
realizate sunt mai reduse, animalele sunt preluate la vărste şi greutăţi mai mari (20 kg),
realizează sporuri mai reduse (150-180 g/cap/zi), consumul specific este mai mare (7,0-8,0
UN/kg spor), iar durata îngrăşării se prelungeşte peste 150 de zile.
Recondiţionarea oilor adulte vizează animalele care şi-au terminat perioada de exploatare
pentru producţia de lapte, aflate de regulă într-o stare slabă de întreţinere, în scopul
îmbunătăţirii performanţelor calitative şi cantitative pentru producţia de came.
Această operaţiune se desfăşoară de regulă toamna şi parcurge două etape:
- etapa de pregătire sau de acomodare cu furajul administrat cu o durată de 10-20 de zile în
care furajele de volum ajung pană la 60-70 % din nivelul raţiei;
- etapa a 2-a de îngrăşare propriu-zisă, cu durată variabilă(funcţie de starea de întreţinere a
animalelor, caracterizată prin creşterea ponderii furajelor concentrate în structura raţiei până
la 30-40 %. In această tehnologie sporul de creştere realizat diferă în funcţie de rasă variind la
rasele noastre în medie de la 100-150 g'cap /zi, cu un consum specific deasemenea variabil,
între 8,5-16,0 UN-/kg spor.
Exploatarea ovinelor pentru producţia de lână utilizează o tehnologie de exploatare
identică cu cea folosită la exploatarea pentru producţia de lapte. Prioada de tundere a
ovinelor este diferită în funcţie de fineţea lânii, de rasă. de vârsta, de tehnologia de
întreţinere utilizată şi de zona în care se cresc animalele.
Tunsul oilor se realizează în două sisteme: tunsul manual şi tunsul mecanic.
Tunsul manual se foloseşte mai ales în gospodăriile populaţiei şi in unităţile cu efective
reduse şi prezintă dezavantajul unei productivităţi reduse a muncii şi obţinerii unui cojoc de
calitate inferioară.
Tunsul mecanic se practică pe o scară din ce în ce mai mare datorită multiplelor avantaje:
productivitate a muncii crescută, efort redus din partea muncitorilor şi obţinerea unui cojoc de
calitate.

REPRODUCŢIA OVINELOR

Maturitatea sexuala - este influenţată de o serie de factori (precocitatea rasei,

individualitatea, condiţiile de creştere, de dezvoltarea si integritatea anatomica si funcţionala a
organelor sexuale,etc.) si apare diferenţiat in funcţie de sex: la mieluţe pubertatea se instalează
la vârsta de 6-10 luni, iar la masculi la 5-7 luni, cand realizează cea. 50-60 % din greutatea de
adult. Utilizarea la reproducţie a animalelor la o vârsta foarte timpurie reprezintă o practica
greşita, deoarece afectează negativ ritmul ulterior de creştere al animalelor, aptitudinile de
reproducţie viitoare, uşurinţa fatarilor, rezistenta si vitalitatea produsilor, potenţialul
productiv, etc.
Vârsta primei monte variază in funcţie de maturitatea corporala si fiziologica, precocitatea
rasei, nivelul de hranire al animalelor din perioada de creştere, fiind condiţionată de
realizarea a 75 % din greutatea vârstei de adult. In practica reproducţiei la ovine, vârsta
introducerii la reproducţie a mielutelor si berbecutilor este de cea 10-12 luni la rasele precoce
si cea. 18 luni la rasele tardive.
Pentru obţinerea unui procent maxim de fecundare se recomandă realizarea montei intre 16 -
20 ore de la inceputul caidurilor, dar cum nu se poate determina cu exactitate acest moment,
in practica se realizează monta sau insamantarea artificiala imediat dupa determinarea
caidurilor, si se repeta la cea. 8-10 ore Spermatozoizii supravieţuiesc in oviductele oii si au
capacitate fecundanta cea. 6-7 ore, iar ovulele sunt apte pentru fecundare, dupa dehiscenta,
cea. 6 ore.
După fătare, apariţia unui nou ciclu sexual are loc la intervale variate, în funcţie de gradul de
ameliorare al rasei, de condiţiile de hrănire şi factorii climatici, caidurile putând reapărea la
18-28 zile (la oile Karakul, cărora li s-au sacrificat foarte timpuriu mieii), la 6-8 săptămâni sau
chiar la 5-7 luni.
Perioada activităţii de reproducţie coincide cu viaţa economică a ovinelor, care durează 6-7
ani, fiind determinată de rasă, starea de sănătate, nivelul productiv, gradul de precocitate,
starea de întreţinere etc.
Sezonul de monta - depinde de o serie de factori: condiţii de mediu (temperatura, precipitaţii,
vânturi, etc), regiune, nivel de alimentaţie, tipul unităţii, scopul economic urmărit, etc. In
general la ovine caidurile apar cel mai frecvent in sezonul de toamna, datorita reducerii
duratei zilei-lumina, ca factor determinant in activitatea de reproducţie, care, alături de
alimentaţia corespunzătoare, determina o secreţie hormonala mai abundenta a hipofizei.
La rasele de ovine crescute in tara noastră pot sa apară trei situaţii privind perioadele de
monta si fatari, fiecare perioada având caracteristici si implicaţii economice aparte.
In condiţiile tarii noastre obţinerea fatarilor timpurii de primăvara reprezintă cea mai buna
varianta, datorita avantajelor multiple:
- produsii sunt foarte bine dezvoltaţi la apariţia masei verzi si pot valorifica foarte eficient
păşunile;
- creste durata lactatiei la oi si creste producţia de lapte datorita efectului lactogen pronunţat
al vegetaţiei suculente de primăvara;
- mieii sunt mai vigurosi si suporta mult mai bine, atat caidurile din perioada de vara, cat si
gerurile din perioada de iama;
- creste producţia de lapte marfa a oilor cu cea. 30 - 35 % si implicit eficienta economica a
exploatării acestora.
- realizarea unei greutăţi mai mari a mieilor la înţărcare , ceea ce creaza premiza utilizării, cu
rezultate deosebite, a tineretului femei la monta timpurie datorita bunei dezvoltări corporale,
sau a masculilor in cadrul sistemului industrial de îngrăşare.

INTENSIVIZAREA REPRODUCŢIEI
In condiţiile unei reproducţii normale si a unei singure fatari pe an ovinele valorifică pentru
reproducţie cea. 184 zile (150 zile gestaţie + 2 cicluri de călduri a 17 zile), sub nivelul altor
specii. In vederea remedierii acestei situaţii si a obţinerii unui număr mai mare de produşi si
mai ales obţinerea eşalonată a acestora se impune valorificarea mai intensa a tuturor
particularităţilor reproductive a ovinelor.
Aceasta se poate realiza prin modificarea unor componente ale tehnologiei de reproducţie, şi
anume: desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulaîorii, sporirea frecvenţei fătărilor,
stimularea poliovulaţiei, etc.
-Desezonizarea şi provocarea căldurilor ovulatorii este determinată de mai mulţi factori:
-factorul genetic, reprezentat prin particularitatea rasei şi chiar a femelelor de a prezenta
călduri în mai multe sezoane, este cel mai bine fixat şi corelat cu nivelul de ameliorare şi
gradul de precocitate;
-durata zilei-lumină de 10-12 ore determină activtarea căldurilor; trecerea treptată spre zi
lumină-scurtată în mod artificial determină căldurii ovulatorii;
-lactaţia limitează apariţia căldurilor; oile cu producţii superioare de lapte au perioade de
repaus sexual mai mare;
- prezenţa mielului inhibă apariţia căldurilor prin suprimarea hormonilor gonadotropi,
datorită s u p t u l u i :
- aplicarea unor substanţe hormonale reprezintă calea cea mai utilizata si cu cele mai sigure
rezultate. Cea mai sigura cale de inducere artificiala a estrului la ovine a fost administrarea
temporara a progesteronului, care in perioada administrării blochează ovulatie, iar dupa
incetarea administrării o induce treptat la toate femelele tratate.
Progesteronul este inglobat in pesarii care sunt introduse in vaginul oii cu ajutorul unui
aplicator si sunt menţinute un anumit număr de zile. Dupa indepartarea pesariilor are loc o
hiperfunctie a hipofizei, se declansaza activitatea ovarelor si caidurile apar intre 24 si 36 ore.
-Sporirea frecvenţei fătărilor - frecventa normala a fatarilor este de o fatare/an si se considera
fatari dese atunci cand se produc doua fatari/an sau trei fatari la doi ani.
Realizarea a doua fatari /an - este o metodologie, care solicita foarte intens organismul
animalelor si in general se aplica la rasele cu un sezon de reproducţie de peste 6 luni si pe
animale adulte reformate sau sterpe.
Realizarea a trei fatari in doi ani - presupune intervalul minim de 8 luni intre fatari: 5 luni de
lactatie, 2 luni de lactatie si 1 luna pregătire pentru monta
O condiţie deosebit de importanta, in reuşita acestei metode, este asigurarea unei hraniri
adecvate, care sa poată sa susţină acest efort al organismului
TEHNICA EFECTUĂRII MONTEI ŞI ÎNSĂMÂNŢĂRILOR ARTIFICIALE
In creşterea ovinelor se folosesc două sisteme de reproducţie : monta şi însămănţarea
artificială.
Monta - presupune utilizarea atat a atât a montei libere, cât şi a montei dirijată.
Monta liberă este caracteristică gospodăriilor populatiilo, unităţilor cu efective relativ mici,
ce practica un sistem de exploatare extensiv şi semiextensiv şi se aplică în turme de producţie.
Aceasta metoda consta in introducerea berbecilor in turmele de oi (raportul de sexe fiind de
1/25-1/30 )si menţinerea lor până cand toate femelele au fost fecundate (cea. 4-5 săptămâni).
Avantajul principal al acestei metode este reprezentat de obţinerea unei fecundităţi ridicate.
Metoda prezintă o serie de dezavantaje: necesită întreţinerea unui număr mare de berbeci care,
la sfîrşitul sezonului, sunt de obicei epuizaţi şi slăbiţi, necunoaşterea originii descendenţilor
dupa tata, posibilitatea transmiterii in efective a unor boli, utilizarea unor masculi cu o
capacitate ameliorativa mai slaba, etc.
Monta dirijată individuală sau la boxă, pe clase de calitate, este metoda cea mai recomandată,
întrucât permite respectarea nominalizării împerecherilor, cunoaşterea originii, putându-se
realiza şi programele de ameliorare specifice fiecărei rase sau biotip. Aplicarea acestui sistem
presupune întocmirea listei de montă, după care berbecii nominalizaţi (raport 1/40) se
introduc în boxe unde sunt aduse oile depistate şi repartizate berbecului respectiv.
Depistarea oilor în călduri se face dimineaţa cu ajutorul "berbecilor încercători" (raportul de
1/80, iar la rasele perfecţionate, la care căldurile sunt mai puţin evidente, raportul este de
1/60). Berbecii încercători, aleşi dintre cei mai viguroşi, dar necorespunzători din punct de
vedere zootehnic, se folosesc prin rotaţie : 4 zile de activitate şi 3-4 zile repaus.
Alegerea oilor în călduri se face de obicei o singură dată pe zi, dimineaţa, la oile de peste 2
ani; în cazul oilor tinere se recomandă depistarea dimineaţa şi după amiaza, la interval de
aproximativ 8-10 ore, pentru a nu pierde un ciclu de călduri.
Insămînţarea artificială - Constituie atat un sistem de reproducţie, cat şi unul din factorii cei
mai importanţi de realizare a procesului de ameliorare, prin folosirea intensă a celor mai
valoroşi berbeci şi fecundarea unui număr mare de oi într-o perioadă de montă. însămânţarea
artificială se poate face cu spermă brută, refrigerată sau congelată. Cel mai mare număr de oi
se însămânţează cu spermă congelată sau refrigerată. Numărul de recoltări zilnice este
variabil, în funcţie de vârstă: de la un berbec adult se recoltează 4 ejaculate, iar de la berbecii
tineri 1-2 ejaculate.
S-a răspândit in majoritatea fermelor din tara noastră, datorita multiplelor avantaje pe care le
presupune:
- numărul mare de oi care se pot însămânţa de la un berbec, într-un sezon (între 500-1000
cap), în funcţie de vigurozitate, vârstă si calitatea spermei;
- reducerea cheltuielilor datorate menţinerii in exploatare a unui număr redus de masculi;
- accelerarea procesului de ameliorare a efectivelor prin utilizarea la reproducţie a celor mai
valoroşi masculi aflaţi in vârful piramidei ameliorării;
- prevenirea răspândirii unor maladii cu transmitere sexuala.
Ca dezavantaje principale al acestei metode menţionam: scăderea fecundităţii, limitarea bazei
de selecţie si posibilitatea accelerării consangvinizarii la nivelul efectivelor de ovine.
GESTAŢIA
Instalarea gestaţiei se exteriorizează printr-un comportament liniştit al animalului, tendinţă de
îngrăşare, iar pe măsura avansării apare asimetria abdomenului, acesta proeminând în partea
dreaptă. Durata gestaţiei este, în medie de 150 zile, cu variaţii între 145-155 zile. Diagnosticul
gestaţiei la ovine se face prin metode clinice (inspecţia, palpaţia), metode de laborator
(biofizice, biochmice) si metode folosirea ultrasunetelor.
Hrănirea oilor gestante - trebuie să corespundă cerinţelor organismului si modificările in
dezvoltarea fătului care au loc pe parcursul celor 150 de zile.
Intensificarea metabolismului în a doua fază a gestaţiei, datorită datorită intensităţii mari de
creştere si dezvoltare a fătului, precum si apariţiei foliculilor secundari, impune
admninistrarea unor furaje cu valoare nutritivă completă si cu nivel energetic superior cu
aproximativ 20 % faţă de cea din perioada de montă.
Structura raţiilor trebuie să cuprindă sortimente variate de furaje fibroase, suculente,
concentrate-nealterate (mucegăite sau îngheţate). Se recomandă evitarea furajelor care pot
provoca avorturi în special în perioada a doua de gestaţie, ca de exemplu nutreţul însilozat, ca
si adminsitrarea de apă prea rece.
Adăpatul corect contribuie la bunul mers al gestaţiei si la fătarea în condiţii normale, atât prin
cantitatea corespunzătoare (în medie, 5 litri pe cap), cat si prin calitate (apa trebuie să fie
curată, la temperatura de 8-10°C, schimbată des şi administrată în jgheaburi curate).
FĂTAREA
Desfăşurarea campaniei de fătări în interval scurt, comasate, simplifică lucrările de
organizare, concentrând majoritatea forţelor din fermă în această activitate.
Organizarea campaniei de fătare începe cu 3-4 săptămâni înainte şi are ca principale obiective
următoarele: pregătirea animalelor, pregătirea saivanelor, instruirea personalului îngrijitor,
pregătirea materialelor necesare desfăşurării in bune condiţii a fatarii, îngrijirea mieilor şi a
mamelor în prima zi după fătare.
Pregătirea animalelor, in aceasta faza si consta in principal in tunderea lânii în jurul ochilor,
in mod deosebit la rasa Merinos, "codinirea" lânii cu aproximativ două săptămâni înainte de
fătare, pentru prevenirea infecţiilor la fătare şi uşurarea suptului.
Pregătirea adăposturilor în care se întreţin oile gestante şi în care vor avea loc ratările consta
in curăţirea si dezinfectarea acestora, amenajarea unui aşternut de paie uscat şi curat si
asigurarea unui micloclimat optim (7-8° C - iama si un coeficient de luminozitate de 1/12
mp)de cazare.
La extremitatea ferită de curenţi a adăpostului se delimitează un compartiment în care se
introduc oile inainte de fatare in scopul evitării aglomeraţiei şi a accidentării mieilor imediat
după fătare. De-a lungul peretelui cel mai adăpostit se fixează boxe individuale, în proporţie
de 5-10 % din totalul oilor care trebuie să fete.
Pregătirea materialelor necesare constă în asigurarea cu medicamente, substanţe
dezinfectante, caiete de evidenţă, cântare, crotalii, cleşte de crotaliat, biberoane, ovisem,
felânăre. De asemenea, în apropierea saivanului de fătare trebuie să se găsească în permanenţă
fânul de calitate şi nutreţurile concentrate, rezervate încă din toamnă pentru oile cu miei.
Fătarea este prevestită prin următoarele semne: abdomenul este coborât, flancurile sunt
scobite, vulva este tumefiată şi congestionată, oaia este neliniştită, începe să se agite, se
izolează de turmă, geme. în mod normal, fătarea la ovine durează aproximativ Vi oră şi
decurge fără complicaţii, distociile fiind foarte rare.
In varianta fatarilor gemelare cel de al doilea miel poate sa apară la un interval de cea 15 min.
Placenta este expulzata in primele 3 ore dupa fatare, iar involuţia uterina durează cea. 20 de
zile. Imediat după expulzare oaia este lăsată să se liniştească, să recunoască şi să lingă mielul,
după care este condusă în compoartimentul oilor cu miei recent fătaţi sau în boxe, după caz,
acordându-li-se îngrijirile specifice acestei categorii.

TEHNOLOGIA CREŞTERII TINERETULUI OVIN

TEHNICA HRÂNIRII ŞI ÎNGRIJIRII MIEILOR SUGARI

Astfel, imediat dupa naştere mielul trebuie sa-si reorganizeze toate funcţiile vitale (respiraţia,
digestia, termoreglarea, sistemul imunitar), pentru a face fata condiţiilor nefavorabile de
mediu in care se regăseşte dupa naştere .
După fâtare, în timp ce oaia se odihneşte, se acordă primele îngrijiri mielului:
-se destupă nările şi gura de mucozităţi, pentru a-i uşura respiraţia;
-se taie ombilicul la distanţa de un lat de palmă de abdomen, se dezinfectează capătul tăiat cu
tinctură de iod şi se masează uşor corpul mielului cu cârpe uscate şi curate, apoi este lăsat să
fie lins de mamă, in scopul activării circulaţiei periferice. Prin Ungere şi miros, la care mai
târziu se adaugă văzul şi semnele sonore, oaia îşi recunoaşte mielul, primindu-1 la supt.
Imediat după fătare mielul trebuie să sugă colostru, primul supt făcându-se pană la saturarea
completă. In primele ore administrarea colostrului este absolut necesară, datorită calităţilor
deosebite ale acestuia: imunizant, laxativ, Conţinutul acestuia în imunoglobuline, anticorpi,
grăsimi, vitamina A contribuie la sporirea vitalităţii şi a rezistenţei organice la primul contact
cu noul mediu. Dacă din diferite motive, imediat după naştere, mielul nu poate suge colostrul
de la mamă, el trebuie aplecat la o oaie care a fătat în aceeaşi zi, pentru ca secreţia lactată să
nu depăşească stadiul de colostru. Pentru a avea certitudinea că mielul are asigurată cantitatea
de lapte necesară în această perioadă, în unele cazuri este nevoie de intervenţia atentă a
omului pentru distribuirea mieilor la oi "doici".
Incepând cu prima zi după fătare, îngrijirea şi întreţinerea mieilor sugari se face diferenţioat,
în funcţie de vîrstă. Grupele de vîrstă la tineretul ovin sunt următoarele :
miei cruzi ............................... 0-10 zile (25-30 capete);
miei "mijlocaşi" .....................11-20 zile (50-60 capete);
miei "zburaţi" ........................ 21-30 zile (100-120 capete).
Intreţinerea pe grupe de vârstă are avantajul că se asigură o îngrijire diferenţiată, asistenţă
competentă înca din prima şi cea mai dificilă etapă de viaţă şi se evită pierderile de miei.
Timp de 3-4 zile după tătare oile se ţin în boxe individuale, după care se formează grupe de
cîre 15-20 oi cu miei "cruzi" care se trec într-un compartiment separat. La vârsta de 10-12 zile
se alcătuieşte grupa de miei "mijlocaşi" formată din 50-60 oi cu miei ţinute într-un
compartiment mai mare, în care oile beneficiază de o furajare adecvata stării fiziologice
respective: fanuri, suculente, concentrate, de foarte buna calitate, precum şi apă curată în
permanenţă. Mieii "zburaţi", constituiţi în grupe de 100-120 de capete, sunt trecuţi într-un
saivan obişnuit.
Alimentaţia atenta din aceasta perioada nu poate limita ponderea pierderilor, daca nu este
complectată cu asigurarea unor condiţii corespunzătoare de microclimat in adăposturile de
tineret. Astfel, aceste adăposturi trebuie sa fie curate, luminoase, ferite de curenţi de aer, fara
umezeala exagerata, sa asigure, pe perioada fatarilor, o temperatura de 10-12° C, in zona
rezervata oilor mame si cea. 16-18° C, in zona rezervata mieilor (in primele 3 săptămâni de
viata, până cand mielul este capabil sa-si regleze eficient temperatura corporala). Umiditatea
trebuie sa fie de 65-75 %, iar coeficientul de luminozitate sa ajungă la 1/10-1/12.

HRĂNIREA SUPLIMENTARĂ A MIEILOR SUGARI

După vârsta de 3-4 săptămâni, necesarul energetic crescut al mielului nu mai poate fi asigurat
numai prin laptele matern, deşi producţia de lapte este ascendentă, aceasta nu poate
corespunde cerinţelor impuse de ritmul rapid al dezvoltării mielului.
Hrănirea suplimentară se face în spaţiul din interiorul adăpostului numit "mielar" (sau
"şcoală"), prevăzut cu grătare despărţitoare pentru a permite trecerea mieilor.
Fânul de calitate superioară se administrează în grătare, concentratele în jgheaburi de lemn,
iar apa în jgheaburi metalice. Se recomandă ca ponderea fibroaselor in raţie sa nu scadă sub
15 % deoarece pot sa apară o serie de tulburări digestive. La vârsta de o lună miei consumă
cea. 70 g furaj combinat, 150-200 g la vârsta de 2 luni si aproximativ aceleaşi cantităţi de
fibroase.
Amestecul de concentrate se recomandă să aibă următoarele proporţii: 40 % porumb, 38 %
ovăz, 10 % orz, 10 % soia, 1 % sare, 1 % zoofort. In timpul iernii este foarte indicată
administrarea de morcov roşu pentru aportul de vitamine, precum şi nutreţul-siloz în cantităţi
mici, în amestec cu orz măcinat.
începând de la 3 săptămâni se poate aplica tehnica de creştere separată a mieilor sugari.
Aceştia au acces la mame numai de 3-4 ori pe zi, la ore fixe. începând de la ora şapte
dimineaţa, cand sunt separaţi de mame, după ce au stat noaptea împreună.
 CREŞTEREA MIEILOR PE BAZA DE SUBSTITUIENTI DE LAPTE SI
NUTREŢURI CONCENTRATE
Aceasta tehnologie are la baza prepararea de substituienti de lapte in concordanta cu
particularităţile tubului digestiv al mieilor si administrarea lui de la o vârsta variabila, funcţie
de tipul fermei, tipul de înţărcare si destinaţia mieilor.
Reconstituirea substituientului se face prin diluarea lui in apa fierbinte la 40-45° C, in
proporţie de 1/5, iar administrarea in hrana mieilor se face la temperatura de 35-36° C. In
primele 4 săptămâni mieii pot consuma intre 1,9-2,5 kg substituient/zi, realizând sporuri de
aprox. 200 g/cap/zi. Se recomandă ca începând cu vârsta de 25 zile si greutatea de 15 kg,
substituientul sa fie restricţionat, urmând ca până la 28-30 de zile sa fie scos definitiv din
hrana mieilor.
In ceea ce priveşte utilizarea nutreţului starter in hrana mieilor, aceasta are la baza
dezvoltarea ponderii rumenului in activitatea de digestie, crearea si menţinerea unui mediu
acid, capabil sa digere amidonul si celuloza din furaje. Acesta se introduce in hrana
animalelor incepand de la vârsta de 13-14 zile. Nutreţul combinat trebuie sa conţină peste 15
% fibroase si sa asigure un raport Ca/P de 2/1 in vederea prevenirii apariţiei urolitiazei.

TEHNICA DE ÎNŢĂRCARE A MIEILOR

Inţărcarea, ca moment tehnologic, constă în suprimarea laptelui matern, prin separarea

definitivă a mielor de mame, intrarea acestora în categoria de tineret pentru prăsilă sau
îngrăşat, iar a mamelor în categoria de oi mulgătoare (mînzări), sau nemulgătoare, până la
intrarea într-un nou ciclu reproductiv.
Pot fi aplicate următoarele sisteme de înţărcare : foarte precoce, precoce, timpurie şi
tradiţională.
Inţărcarea foarte precoce şi precoce - se deosebesc între ele prin vârsta de separare a mielului
de mamă, şi anume, în primul caz se separă mielul în prima zi sau după perioada colostrală, în
timp ce în înţărcarea precoce separarea se face între 12-20 de zile; miei înţărcaţi foarte
precoce au mai puţin de suferit, pentru faptul că nu s-a consolidat pe deplin reflexul de supt si
se obismuiesc mai repede cu alăptarea artificiala.
Ambele sisteme de înţărcare se practică în exploatarea intensivă, dar necesită alăptarea
artificială a mieilor cu substituient de lapte, nutreţuri combinate si fan de buna calitate până
la vârsta de cea. 5-6 săptămâni si greutatea de 14-15 kg.
Adăpostirea mieilor se asigură în saivane curate, lipsite de curenţi, cu umiditate relativă 60-70
%, temperatura de 15 °C, cu compartimentări pentru 10-12 miei, asigurând spaţii de cazare de
0,25 m2/cap. Se construiesc şi amplasamente speciale pentru alăptarea artificială a mieilor.
Inţărcarea timpurie - este o metodă aplicată pe scară largă la noi în ţară, fiind cea mai
eficientă pentru perioada actuală. Se face la vârsta de 30-35 zile, când mieii trebuie să atingă
greutăţi între 12-15 kg după care berbecuţii sunt afluiti către îngrăşătorii, iar femelele se
menţin pentru prăsilă.
Prezintă avantajul că mielul a fost alăptat toată perioada colostrală şi perioada în care
realizează cea mai mare energie de creştere pe baza laptelui matern. Pentru obţinerea unor
rezultate bune se impune administrarea in hrana mieilor, incepand cu ziua a 7-a de viata a
nutreţurilor combinate (cu un aport proteic de minimum 20 % PD) si a fanurilor de buna
calitate.
După înţărcare tineretul se separă pe sexe, turmele fiind date în primire unor ciobani
experimentaţi.
Imediat după înţărcare începe mulgerea oilor, pentru a preveni mamitele şi a valorifica
capacitatea lor productivă.
Inţărcarea tardivă - este diferenţiată ca vârstă, în funcţie de rasă. Astfel, la rasele Tigaie şi
Ţurcană se face la 2 luni, când miei ajung la greutatea de 15-16 kg, iar la Merinos şi Karakul
la 3 luni, când ajung la greutatea de 20-22 kg. în unele împrejurări, este considerată ca o
metodă neeconomică.

CREŞTEREA TINERETULUI OVIN DUPA ÎNŢĂRCARE

Imediat după înţărcare se formează turmele de miei înţărcaţi sau "cârlani", separaţi pe sexe.
Mărimea turmelor de cârlani poate ajunge la 400-500 capete, acestea fiind îngrijite de ciobani
foarte pricepuţi.
Locul de cazare şi păşlunat trebuie să fie la distanţă mai mare de oile -mame. Acestor turme li
se repartizează păşuni pe terenuri "sănătoase" lipsite de umezeală şi locuri cu băltiri şi cat mai
apropiate de saivan sau de adăposturile din taberele de vară. în compoziţia floristică a
păşunilor pentru miei este bine să predomine leguminoasele. In cazul păşunilor cultivate
încărcătura /ha este de 50-60 cap. (funcţie de vârsta) si de 20-25 cap. in cazul păşunilor
naturale. Daca păşunea nu corespunde din punct de vedere calitativ si cantitativ, hranirea se
suplimentează cu o cantitate de 150-250 g concentrate/cap, administrata in tainul de dimineaţa
înainte de adăpare.

PRODUCŢIA DE LÂNA

IMPORTANTA PRODUCŢIEI DE LÂNA

Lână constituie "imbracamintea piloasa" a oilor, formata din fibre cu proprietăţi textile. Nu se
incadreaza in noţiunea de lână, fibrele de par situate pe cap si extremităţi, care formează
"jarul", precum si fibrele de par fara proprietăţi textile, care se afla uneori in masa linii.
Indiferent de direcţia de exploatare, lâna constituie un produs caracteristic al ovinelor, care
împreuna cu celelalte producţii contribuie din plin la eficientizarea exploatării acestei specii,
datorita importantei deosebite ca materie prima in industria textila.
Ţesăturile din lâna, prezintă caracteristici deosebite: sunt călduroase si uşoare, deoarece lâna
este slab conducătoare de căldura si are greutatea specifica redusa (1,30); au o elasticitate
mare si permit trecerea razelor ultraviolete necesare corpului uman, sunt rezistente si nu se
degradează la operaţiunile de vopsire si calcare la temperaturi de peste 100° C; fiind poroase
permit o buna aerisire a corpului, absorb umezeala din transpiraţie, si totodată, facilitează
evaporarea apei absorbite.
Structura histológica a fibrei de lâna:
In secţiune microscopica transversala fibra de lană groasă prezintă trei straturi concentrice.
De la exterior, spre interior, acestea sunt: stratul cuticular, stratul cortical şi stratul medular.
La lânurile subţiri nu se identifică stratul de măduvă, iar la lânurile semifine măduva apare
întreruptă, sub formă de insule şi puncte.
Stratul cuticular constituie învelişul fibrei de lînă, are celule plate, transparente, fara nucleu şi
diferite ca mărire şi formă.
Stratul cuticular are rolul de a proteja fibra de lânăde agenţii externi ce pot acţiona distructiv
asupra ei şi imprimă fibrei unele însuşiri specifice, cum sunt: luciul, mătăsozitatea şi
capacitatea de impaslire.
Stratul cortical este format tot din celule cheratinizate, însă alungite şi fusiforme, dispuse
longitudinal faţă de axul fibrei.
Stratul cortical conferă în cea mai mare măsură rezistenţa, extensibilitatea şi elasticitatea
fibrei şi în cadrul celulelor se află goluri de aer, care influenţează pozitiv conductibilitatea
termica si cu capacitatea fibrei de a înmagazina apa. La unele rase de oi în stratul cortical se
află granule de pigmenţi ce imprimă lânii diferite nuanţe si culori.
Stratul medular Este format din celule mari, neregulate, care apar la microscop ca o bandă
neagră, continuă sau discontinuă.
între celulele stratului medular se acumulează aer, care împreună cu aerul din stratul cortical
contribuie la realizarea unei foarte bune termoizolatii protejând animalele împotriva pierderii
căldurii în timpul iernii şi împotriva arşiţei în timpul verii.
USUCUL
Usucul constituie o componentă a lânii brute, nespălate, se prezintă sub formă de emulsie
rezultată din amestecul sebumului secretat de glandele sebacee cu sudoarea secretată de
glandele sudoripare si mai poate avea in compoziţie celule moarte descuamate, precum şi
diferite impurităţi. Acest amestec are rolul de a proteja pielea si învelişul pilos al animalelor
de influenta negativa a factorilor climatici (lumina, temperatura, umiditate, etc.).
ÎNSUŞIRILE DE ANSAMBLU ALE LÂNII
Totalitatea şuviţelor de pe corpul animalului formează îmbrăcămintea lanoasa sau cojocul.
Cele mai importante insusiri ale lânii , în totalitatea ei, sunt: desimea, uniformitatea,
omogenitatea, higroscopicitatea, randamentul şi calitatea.
- Desimea lânii - este determinată de desimea foliculilor piloşi şi variază in raport cu o serie
de factori, printre care mai importanţi sunt: rasa, individul, regiunea corporală, alimentaţia,
vârsta, etc..
Acest caracter prezintă o serie de variaţii chiar pe acelaşi animal in funcţie de regiunea
corporala astfel, este mai accentuată pe linia spinării, se micşorează treptat spre flancuri, iar
spre abdomen este cea mai rară.
Desimea lânii constituie un obiectiv prioritar în lucrările de selecţie şi ameliorare la rasele
specializate.
- Uniformitatea lânii - scoate in evidenta existenta unor variaţii mai mari sau mai mici a
principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor şi ale şuviţelor care alcătuiesc cojocul,
pe diferite regiuni corporale. In general, sub aspectul uniformităţii, lânurile fine au cea mai
mare uniformitate, urmate de lânurile semifine, care au o uniformitatea mijlocie si lânurile
groase, care sunt cele mai neuniforme, atat sub raportul fineţii , cat si al lungimii fibrelor.
- Randamentul la spălare - reprezintă raportul intre cantitatea de lană obţinută in urma
procesului de spălare şi uscare (cu 17 % umiditate la lânurile fine şi semifine şi 15 %
umiditate la lânurile groase) si cantitatea de lană brută, nespălată.
La rasele de ovine din tara noastră randamentul lânii la spălare variază in limite destul de largi
fiind de cea. 28-40 % la ovinele din rasa Merinos, cea. 32-43 % la ovinele Spanca, cea. 36-58
% la ovinele din rasa Tigaie , cea. 38-51 % la ovinele Stogose si cea. 50-62 % la ovinele din
rasa Ţurcană

DEFECTELE LÂNURILOR
In funcţie de rasa, specializare si mai ales de gradul de ameliorare al animalelor, lânurile pot
prezenta o serie de defecte, care conduc la depunctarea lor si mai ales la devalorizarea lor din
punct de vedere economic. In general, defectele lânurilor sunt de doua feluri: genetice si
dobândite.
Defectele genetice: sunt cele mai importante si cele mai grave, inlaturarea lor realizandu-se
într-o perioada mai indelungata prin aplicarea unor masuri de selecţie si ameliorare a
efectivelor. Cele mai importante defecte genetice sunt:
- Lâna colorata: este solicitata din ce in ce mai puţin, sau chiar de loc in industria
prelucrătoare, deoarece nu poate fi vopsita. Reprezintă un caracter de rasa si se întâlneşte in
mod deosebit la rasele Ţurcană si Karakul, rase exploatate in general pentru alt tip de
producţii: lapte, respectiv pielicele.
- Lâna impaslita: apare ca o consecinţa a unei aşezări dezordonate a foliculilor pilosi si se
materializează prin apariţia unor suvite in care fibrele de lâna sunt indreptate in toate
direcţiile. Este un defect grav deoarece conduce la apariţia unor pierderi insemnate in procesul
de prelucrare.
- Lâna neuniforma: are un impact negativ deosebit de marc asupra calităţii si cantităţii
ţesăturilor obţinute, mai ales atunci cand se manifesta sub raportul lungimii si grosimii
fibrelor. Influenţează negativ rezistenta ţesăturilor la purtat si preţul de cost al acestora
datorita consumului specific ridicat.
- Lâna friabila: apare pe fondul unei cantităţi insuficiente de usuc si este un defect grav
deoarece procentul fibrelor rupte in procesul prelucrării este ridicat.
Defectele dobândite: sunt mai puţin grave, apar in general ca o consecinţa a condiţiilor
necorespunzatoare de exploatare si pot fi corectate intr-un timp mai scurt prin imbunatatirea
condiţiilor de creştere. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- Lâna cănita: apare atunci cand. din diferite motive, animalele sunt marcate cu diferite
substanţe greu lavabile;
- Lâna îngălbenită: poate sa apară la nivelul animalelor si reprezintă o consecinţa a
întreţinerii lor in condiţii necorespunzatoare (suprafeţe reduse si cantităţi insuficiente de
aşternut), sau in magaziile de depozitare, urmare a condiţiilor necorespunzatoare de păstrare.
- Lâna cu impurităţi: se întâlneşte atunci cand animalele sunt intretinute pe pasuni naturale
deteriorate, sau in adăposturi necorespunzatoare fara aşternut.
Lâna alterata: reprezintă o consecinţa a tunderii animalelor in condiţii necorespunzatoare
(tunderea oilor cu lâna umeda ) si depozitarii lânii in magazii insuficient ventilate si aerisite.
In aceasta situaţie procesul de alterare afectează culoarea si însuşirile mecanice ale lânii.
-Lâna înfometata (gâtuita): apare in situaţia in care oile parcurg o perioada dificila in care
condiţiile de adapostire si hranire sunt necorespunzatoarefde regula pe perioada de iarna). In
acest caz se produce o micşorare si chiar o stagnare a ritmului de creştere a fibrelor in lungime
si grosime, ceea ce implica o scădere substanţiala a rezistentei fibrei la tracţiune.
FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ CANTITATEA DE LANĂ
Cantitatea de lână realizata de către animale se apreciază prin cântărirea cojocului dupa tuns
si este condiţionata de o serie de factori: genetici (rasa, individualitate, regiune corporala, sex)
si negenetici: vârsta, condiţiile de clima, nivelul alimentaţiei şi starea de sănătate.
- Rasa - are un rol deosebit in obţinerea unei producţii mari de lâna, rasele specializate (rasele
din tipul Merinos) se caracterizează prîntr-o desime şi o extindere mai mare a lânii pe corp si
realizează producţii superioare atat sub aspect calitativ, cat si cantitativ .
- Individualitatea - in cadrul fiecărei rase apar indivizi cu producţii mai mari sau mai mici de
lâna. Aceste diferente au o amplitudine mai mare in cadrul raselor cu un grad mai redus de
ameliorare.
- Regiunea corporala - producţia realizata variază mult in funcţie de regiunea corporala, cea
mai mare productiede lâna (figura nr. 9) obtinandu-se de pe trenul mijlociu.
- Vârsta - are un rol deosebit in producţia cantitativa de lâna. In general, la ovine, in condiţii
corespunzătoare de creştere si exploatare, producţia cantitativa de lâna creste până pe la cea. 4
ani, ramane intr-un platou, până pa vârsta de cea. 6 ani, dupa care incepe sa descreasca intr-un
ritm diferit in funcţie de starea de întreţinere a animalului.
- Condiţiile de clima si nivelul alimentaţiei - factorul climatic are influenta atat asupra
cantităţii, cat si asupra calităţii lânii . Astfel, anotimpul călduros, cu o durata mare a zilei
lumina, cu posibilităţi de utilizare a masei verzi in hrana animalelor, intensifica ritmul de
creştere a lânii . Nivelul alimentaţiei influenţează producţia cantitativa de lâna incepand din
faza prenatala (apariţia si dezvoltarea învelişului pilos) si continuând cu faza postnatala
(creşterea lânii).
- Starea de sănătate - producţia cantitativa si calitativa de lâna este influenţată atat de starea
generala de sănătate a individului, cat si de starea de sănătate a pielii. O producţie buna de
lâna se obţine de la animalele sănătoase si cu o stare buna de întreţinere TEHNOLOGIA
TUNDERII OILOR
In condiţiile climatice din ţara noastră, recoltarea producţiei de lâna de la ovine se realizează,
de regulă, odată pe an, la sfârşitul primăverii sau la începutul verii, luandu-se in calcul o serie
de factori (rasa, sistem de creştere, zona de creştere, calitatea lânii, etc).
In aceste condiţii, în diferite zone de creştere din ţara noastră, tunderea se organizează între 10
mai şi 10 iunie, în zilele cu timp favorabil. Oile Merinos şi Spancă, precum şi oile Tigaie din
zona de deal şi oile Ţurcană din unele zone submontane se tund, obişnuit, între 1 şi 15 iunie,
fiind sensibile la variaţiile de temperatură şi la ploile reci.
In unităţile cu efective mai mari de ovine, tunderea necesita luarea unor masuri tehnico-
organizatorice ce vizează realizarea in bune conditiuni a acestei acţiuni. Astfel, se întocmeşte
un „ program de tuns", în care se menţionează: locul tunderii (centrul de tuns), sistemul de
tuns utilizat, inventarul si materialele necesare, organizarea propriu-zisa a tunsului (ordinea
de desfăşurare pe rase şi categorii, componenţa si instruirea echipelor de tunzători, etc).
1.Centrul de tuns - trebuie sa fie suficient de spaţios, curat si sa fie compus, in principal din
trei zone:
- zona de aşteptare a animalelor - trebuie sa asigure pe toata durata perioadei de tuns un
număr de saivane cu şoproane, corelat cu ritmul zilnic de tundere si cu mărimea efectivului de
tuns, pentru adăpostirea de ploi a oilor înainte şi după tuns;
- locul in care se realizează tunsul propri-zis - trebuie sa fie suficient de mare pentru a asigura
manipularea animalelor, dotat cu mese pentru tuns, sa fie bine iluminat, sa fie racordat la
curent electric si sa asigure condiţii optime de lucru pentru muncitori;
- locul in care se realizează cântărirea, sortarea, balotarea şi depozitarea temporară a
cojoacelor de lâna.
2. Alegerea sistemului de tuns utilizat - se realizează in funcţie de mai mulţi factori: mărimea
efectivului de animale, gradul de dotare si de modernizare al unităţii, gradul de şcolarizare al
muncitorilor, etc. Tunsul se poate realiza in trei variante:
-Tunsul manual - este o varianta utilizata, in general in unităţile cu efective mici, care nu
dispun de o baza materiala moderna si de un personal calificat. Este o metoda ieftina, nu
necesita investiţii mari, se realizează cu un foarfece special, dar prezintă o serie de
dezavantaje: presupune un efort fizic deosebit din partea muncitorilor, atrage dupa sine o
productivitate redusa a muncii (un muncitor calificat poate tunde într-o zi cea. 20-25 oi cu
lâna fina, 45-50 de oi cu lâna semifina si cea. 65-70 de oi cu lâna groasa), o incidenţa mai
mare a accidentelor la animale si o producţie mai redusa de lâna.
- Tunsul mecanic — reprezintă o metoda moderna, se foloseşte in cadrul unităţilor
modernizate, cu efective mari de animale. Se execută cu ajutorul unor agregate prevăzute cu
maşini de tuns acţionate electric si prezintă, faţă de tunsul manual, următoarele avantaje:
productivitatea muncii sporeşte de circa trei ori, un tunzător putând tunde zilnic 60-70 oi cu
lană fină sau chiar mai multe; lâna este mai lungă şi mai uniformă, ca urmare a secţionării
fibrelor numai la bază, iar cantitatea de lană este mai mare cu circa 200 g pe cap de oaie.
- Tunsul chimic - reprezintă o varianta mai moderna de tuns si consta in administrarea
animalelor a unor substanţe de tipul colchicinei si a ciclofosfamidei, care induc o sensibilitate
a lânii si aceasta poate fi recoltata prin smulgere dupa un anumit interval de timp. Neajunsul
acestei metode este ca poate atrage dupa sine o scădere a stării de sănătate a animalului si o
diminuare a nivelului productiv.
3.Inventarul si materialele necesare - variază in funcţie de metoda de tuns utilizata, fiind
compus, in general, din: foarfeci, polizoare, maşini de tuns, substanţe dezinfectante, cântare
pentru lâna, mese si site de sortare, presa de balotat, saci pentru
baloti, sfoara, etc.
4.Masuri organizatorice generale - in vederea desfăşurării in bune condiţii a campaniei de
tuns sunt necesare următoarele masuri:
- efectuarea, inaintea începerii campaniei de tuns, a unui instructaj tehnic si pentru protecţia
muncii cu intreg personalul ce va participa la aceasta acţiune;
- stabilirea ordinii de realizare a tunderii: in varianta existentei mai multor rase se tund la
inceput rasele cu lâna grosiera (Ţurcana, Stogoşa), apoi cele cu lâna semifina (Tigaia,
Spanca), iar la urmă rasele cu lâna fina (Merinos), luandu-se in calcul ca rasele de oi cu lâna
mai rară se tund mai uşor şi asigură deprinderea sau redeprinderea tunzătorilor, cu efectuarea
lucrării, iar in cadrul aceleiaşi rase, la început se vor tunde bătălii şi oile sterpe, după care
urmează mioarele, oile-mame, miorii şi berbecii de reproducţie;
- pregătirea animalelor pentru tuns, care consta in evitarea hranirii animalelor cu cea. 14-24
ore inainte de a fi programate la tuns in vederea evitării accidentele cauzate de încărcarea
tubuluin digestiv;
- evitarea tunderii animalelor a căror lâna este insuficient uscata pentru a evita deteriorarea in
timpul transportului si depozitarii;
- oile cu scabie sau cu variolă se tund separat, după tundere se dezinfectează cu atenţie atât
locul, cat şi echipamentul care s-a folosit la tuns, iar lâna recoltată de la aceste animale se
ambalează separat în saci prevăzuţi cu etichete pe care se menţionează "scabie" sau "variolă";
-lâna sa fie tunsă cât mai la bază, uniform, fără scări şi fără a se trece de mai multe ori cu
foarfecă pe acelaşi loc, urmărindu-se menţinerea integrităţii cojoculuii de lână după tuns.
Trecerea de mai multe ori cu foarfecă prin acelaşi loc are ca urmare obţinerea unor fire
secţionate scurt, care nu numai că nu pot fi valorificate, dar îngreuiază fazele de prelucrare a
lânii în industrie.
-tunderea trebuie efectuată cu deosebita atenţie în regiunile din vecinătatea ugerului, pentru a
se evita lezarea sau tăierea sfircurilor, precum şi a altor regiuni, in acest scop oile retive sau
cele neliniştite vor fi imobilizate prin legarea picioarelor. Dupa tundere se indeparteaza -
codina - lâna mai groasa si mai murdara de pe extremităţile membrelor, cap si coada si se
separa de cojoc.
Dupa sortare, cojoacele de lâna sunt împachetate, iar lânurile de aceeaşi categorie şi culoare
se ambalează, pe calităţi, în saci confecţionaţi în acest scop, cu lungimea de 2 m şi lăţimea de
1 m.

PRODUCŢIA DE LAPTE

IMPORTANTA PRODUCŢIEI DE DE LAPTE DE OVINE

Laptele de oaie are o dublă importanţă : biologică şi comercială. Din punct de vedere biologic,
laptele reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viaţă ale mielului, iar din
punct de vedere comercial laptele de oaie poate reprezenta o importantă sursă de venituri
contribuind la rentabilizarea exploatării sectorului ovin.
FACTORII CARE DETERMINĂ PRODUCŢIA CANTITATIVA SI CALITATIVA DE
LAPTE
Producţia cantitativă şi calitativă de lapte este determinată de o multitudine de factori a căror
acţiune se îmbină de aşa manieră, încât este foarte dificil sau chiar imposibil a determina cu
certitudine aportul separat al fiecăruia din ei.
Factorii care determină producţia de lapte pot fi grupaţi în factori genetici, factori fiziologici
şi factori de mediu, la care concură şi diferitele sisteme tehnologice de creştere şi exploatare.
- Rasa: din punct de vedere al potenţialului lactogen, rasele pot fi grupate în patru categorii:
1) rase specializate pentru producţia de lapte, cu producţii de peste 200-250 litri/lactaţie; 2)
rase cu producţii bune, de 100-200 1/lactatie; 3) rase cu producţii mijlocii, de 60-100
1/lactatie şi 4) rase cu producţii reduse, sub 60 1/lactatie.
După cum reiese din tabel rasele de ovine crescute la noi în ţară se grupează între rasele cu
producţie bună, mijlocie şi redusă.
- rasa Ţurcană : - 70-100 kg lapte/lactatie;
- rasa Tigaie : - 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Spanca: - 70-90 kg lapte/lactatie;
- rasa Merinos de Palas: - 90-110 kg lapte/lactatie;
- rasa Karakul: - 50-80 kg lapte/lactatie;
Rasa influenţează nu numai cantitatea ci şi calitatea laptelui, componenţii chimici ai laptelui
de oaie putând prezenta diferenţe în funcţie de rasă, de până la 20%.
In general, se poate afirma că rasele de oi cu producţii relativ mari de lapte prezintă un
procent mediu de grăsime mai mic.
La rasele din tara noastră cea mai mare cantitate de grăsime in lapte se inregistreaza la rasa
Karakul, la care este in medie cea. 8,5 %/ lactatie.
-Individualitatea: exista indivizi, chiar în cadrul aceleiaşi rase şi turme, care pot prezenta o
variabilitate mai mare decât mediile între rase. De exemplu, la o turmă din rasa Merinos de
Stavropol, compusă din 230 indivizi, neselecţionată pentru producţia de lapte, producţia
minimă a fost de 25 1, iar maximă de 255 1, deci un raport între producţia minimă şi maximă
de 1:10,2.
Aceasta variabilitate deosebit de mare poate fi explicata prin lipsa unei selecţii susţinute
pentru ameliorarea acestei însuşiri, ceea ce permite, la ovine, aplicarea unei selecţii
direcţionale progresive pentru cantitatea mare de lapte şi deplasarea în sens pozitiv, în timp
relativ scurt, a mediei turmei, coeficientul de heritabilitate a producţiei de lapte având
valoarea h2=0,30.
-Vârsta: oilor, respectiv numărul de lactaţii, influenţează, de asemenea producţia de lapte. S-a
constatat ca potenţialul lactogen al animalelor este in creştere până la lactatia a 4-a, ramane in
platou până la a 6-a, a 7-a lactatie, dupa care incepe sa scadă. In acest context se poate spune
ca din punct de vedere economic ovinele pot fi exploatate eficient până la a 7-a lactatie.
Vârsta oilor are influenţă şi asupra procentului de grăsime, valoarea lui cea mai ridicată fiind
între 2-4 ani, după care acesta scade pe măsura îmbătrânirii animalelor.
-Faza lactatiei: in prima parte a lactatiei, in condiţii normale de creştere si exploatare, are loc
o creştere continua a cantităţii zilnice de lapte pe o perioada de cea. 2-3 luni cand se atinge
maximul. La rasele din tara noastră, incepand cu luna a 4-a de lactatie se inregistreaza un uşor
declin cantitativ, care se accentuează spre sfârşitul lactatiei. Cantitatea obţinută în prima
jumătate a lactatiei este mai mare decât în a doua jumătate.
In condiţiile ţării noastre, luna a treia de lactaţie, la oi corespunde în general cu luna mai, cand
la potenţialul biologic ridicat de de producere a laptelui se adaugă influenţa favorabilă a
vegetaţiei bogate şi suculente de primăvară.
Spre deosebire de taurine, la ovine pot sa apară patru tipuri de curba de lactaţie:
- in cazul raselor cu producţii medii producţia de lapte are o creştere in primele 2-3 luni, dupa
care înregistrează o scădere lenta;
- rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte au creştere accentuata in prima parte a
lactatiei, realizând un nivel productiv ridicat, dupa care in partea a doua a lactatiei producţia
scade uşor până la înţărcare ;
- al treilea tip de curba de lactaţie se caracterizează prîntr-o creştere accentuata a producţiei de
lapte in prima parte a lactatiei, urmata de o prăbuşire a producţiei in partea a doua a lactatiei.
Este caracteristica animalelor cu potenţial genetic ridicat, dar cu o sensibilitate deosebita la
condiţiile de întreţinere si exploatare;
- ultimul tip de curba de lactaţie se întâlneşte la animalele neameliorate, cu un nivel productiv
redus si se caracterizează prîntr-o uşoara creştere in prima parte a lactatiei urmata de o scădere
brusca a cantităţii de lapte in partea a doua a lactatiei.
Din punct de vedere calitativ, faza lactatiei are influenta cea mai mare asupra procentului de
grăsime din lapte. Astfel, de la un procent de grăsime de cea. 4,5 % in prima parte a lactatiei,
se înregistrează o creştere constanta, pe măsura avansării in lactaţie, ajungând la 9 % si chiar
peste 10 %, aproape de înţărcare .
- Durata lactatiei: se găseşte într-o corelaţie pozitiva, atat cu producţia de lapte/lactatie, cat si
pe viata productiva. In condiţiile obişnuite de creştere din ţara noastră, este de 6-7 luni,
începând din luna martie şi încheindu-se în septembrie. S-a constatat ca durata maxima a
lactatiei se înregistrează intre vârsta de 4-6 ani (perioada in acre se obţine si cea mai mare
producţie de lapte/lactatie) dupa care urmează o scădere accentuata. Durata lactatiei poate fi
prelungită în cazul unei alimentaţii mai bune, sau prin practicarea fătărilor timpurii, 8-9 luni
pe an.
- Prolificitatea: producţia de lapte a oilor care au fătat gemeni este mai mare cu 30 % faţă de
acelea care au fătat un singur miel (tabelul nr. 60), iar la cele care au fătat trei miei producţia
de lapte este cu 65 % mai mare decât la acelea care au fătat un singur miel.
- Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori: frecvenţa mulsorilor influenţează atat producţia
zilnică, cat şi pe cea totală pe întreaga lactaţie. De regulă, la începutul perioadei de exploatare
pentru lapte, oile se mulg de trei ori pe zi, spre mijlocul lactatiei de două ori, la sfîrşitul
lactatiei numai o singură dată pe zi.
Secreţia laptelui are o evoluţie inconstanta fiind mai activa in primele 8 ore, dupa care se
diminuează. Astfel, in primele 6 ore se secreta cea. 28 % din cantitatea de lapte, dupa 8 ore
cea. 43,5 %, iar dupa 12 ore cea. 51 % din cantitatea zilnica de lapte.
Frecvenţa şi intervalul dintre mulsori influenţează şi calitatea laptelui. în general, dacă
mulsorile se execută la acelaşi interval de timp, nu sunt diferenţe semnificative în compoziţia
chimică a laptelui. Pe măsură ce între cele două mulsori intervalul de timp creşte, cantiatea de
grăsime, ca şi cantitatea de substanţă uscată, scad. I
- Sezonul fatarii: fatarile extratimpurii conduc la prelungirea duratei lactatiei si implicit la
obţinerea unei producţii mai mari de lapte pe întreaga lactatie, plus de producţie ce poate
ajunge la cea. 30 %. Practic, creşterea producţiei se explica prin influenta deosebita a furajului
verde asupra producţiei de lapte datorita scoatereii animalelor la pasunat tocmai la sfârşitul
celei de-a treia luni, atunci cand nivelul productiv este ridicat. Aceasta practica se utilizează
cu rezultate foarte bune la rasele specializate pentru producţia de lapte, obtinandu-se creşteri
insemnate de producţie.
- Regimul de hrănire: are cea mai mare influenţă asupra producţiei de lapte la oi prin natura
furajelor, structura raţiei si modul de administrare. Este foarte important introducerea in hrana
animalelor a unor furaje cu puternic efect lactogen: taratele, masa verde, radacinoasele, etc.
pentru ridicarea producţiei cantitative de lapte. In vederea pregătirii unei bune lactaţii trebuie
sa se realizeze o hranire optimizata a animalelor incepand cu partea a doua a perioadei de
gestaţie, până la fatare. Alimentaţia influenţează şi compoziţia chimică a laptelui. Astfel, oile
bine alimentate produc un lapte mai bogat în grăsime, albumină şi lactoză.
- Clima exercită, de asemenea, o puternică influenţă asupra producţiei de lapte. Temperaturile
prea ridicate sau prea scăzute, vânturile puternice, umiditatea în exces diminuează producţia
de lapte. Atunci cand temperaturile sunt prea ridicate animalele isi diminuează consumul de
hrana, procesul de lactogeneza inregistreaza valori scăzute si apare o modificare a calităţii
laptelui, in sensul diminuării lipidelor si creşterii azotului neproteic. Temperaturile scăzute
determina un consum mai mare de hrana necesar procesului de termoreglare si o producţie
mai mica de lapte, dar cu un conţinut mai mare de grăsime si substanţa uscata. Temperaturile
cele mai favorabile pentru procesul de secreţie normală a laptelui sunt cuprinse între 5 şi 21
°C.
MULSUL OILOR
Mulsul regulat al oilor se începe după înţărcare, sau după sacrificarea mieilor. Având în
vedere că înţărcarea poate avea lor între 2-90 zile de la fătare, durata perioadei de muls
variază în mod corespunzător. Mulsul poate fi practicat şi în perioada alăptării mielilor
Numărul de mulsori pe zi variază în funcţie de sezon şi nivelul cantitativ al producţiei de lapte
a oilor. Perioada de muls la noi în ţară coincide, în general, cu perioada de păşunat. Aşa cum
s-a mai arătat, la început, oile se mulg de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara), iar către
sfârşitul perioadei de lactaţie de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) şi apoi o singură dată, până
când oile sunt înţărcate.
Mulsul oilor de două ori pe zi, faţă de unul singur, asigură un spor de lapte de 60 %; mulsul
de trei ori pe zi faţă de două determină un spor de 10 %. în general, oaia care dă la o mulsoare
400 g lapte se recomandă să fie mulsă de trei ori pe zi. La două mulsori pe zi, intervalul dintre
ele este aproximativ egal, pe când la trei mulsori pe zi, intervalul seară-dimineaţă este mai
mare (10-12 ore), între dimineaţă-amiază-seara intervalele fiind practic egale, de 6-7 ore.
Tehnica mulsului constă în compresarea sfârcului cu o frecvenţă uniformă ridicată, realizată
cu mîna sau cu maşina, în funcţie de sistemul de muls aplicat. La noi, se practică două sisteme
de muls : mulsul manual şi mulsul mecanic, aflate in corelaţie directa cu sistemul de
exploatare practicat.
Mulsul manual - se practică în general in ţările ce exploatează rase mixte de ovine, in două
variante : mulsul manual posterior şi mulsul manual lateral.
Mulsul manual posterior - metoda se aplică în ţara noastră si într-o serie de alte ţări balcanice.
în vederea efectuării mulsului manual posterior, este necesară amenajarea unui coltar prevăzut
un un perete cu uşiţe - strungă - prin care intră oile pe platforma de muls. Strunga şi platforma
sunt prevăzute cu un acoperiş numit comarnic.
Strunga de muls se amplasează, de regulă, pe un teren mai ridicat şi umbrit. După 3-5 zile, din
motive de igienă şi pentru fertilizarea păşunii, potrivit sistemului de "tarlire", se recomandă ca
întreaga strungă să fie mutată pe un amplasament nou. Există şi amplasamente de muls
stablite, organizate şi dotate corespunzător.
Mulsul manual posterior se efectuează în trei faze : în prima fază, mulgătorul prinde cu o
mana ugerul şi cu cealaltă stoarce primele jeturi de lapte care "desfundă" sfârcurile; în faza a
doua se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-1 unei presiuni laterale şi de sus în jos,
laptele ţâşnind simultan continuu din două sfîrcuri; în faza a treia se storc ultimele picături,
aplicînd mulgerea "cu nod" la fiecare sfârc.
Mulsul oilor trebuie făcut după un program bine stabilit, respectând cu stricteţe orele fixate.
Pentru a nu reduce din timpul de păşunat al oilor şi pentru a evita oboseala prea mare a
mulgătorilor, mulsul trebuie făcut repede, însă corect şi complet. Durata mulgerii unei oi este,
în funcţie de cantitatea de lapte pe care o produce, în medie, 50-60 sec. dimineaţa şi 30-40
sec. la amiază sau seara.
Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depăşească 1 Vi ore dimineaţa şi cate o oră la amiază
şi seara. Pentru motivele arătate, se socoteşte un mulgător la 60-80 oi în prima jumătate a
perioadei de muls şi 80-100 de oi în a doua jumătate, când laptele se împuţinează. Dacă unui
mulgător i se repartizează mai multe oi,, apare oboseala si mulsul superficial, incomplet.
Obişnuit, o turmă de 500 de mânzari poate fi asigurată în bune condiţii de patru-cinci
mulgători şi 1-2 strungari (care dirijează oile la strungă).
Adoptarea strungii tip "colţar" uşurează mult efectuarea mulsului. Pentru mulsul manual al
oilor se folosesc găleţi de tablă cositorită sau de lemn şi cupe de tablă care se prind între două
sârme legate de-a curmezişul găleţii de muls. Mulsul se face în cupă, pentru a se evita
pierderile de lapte prin stropire. Există şi găleţi speciale cu filtre detaşabile, acestea asigurând
o recoltare mai igienică a laptelui muls. Din găleţile de muls laptele se colectează în bidoane,
după care este transportat la locul de colectare.
Mulsul manual lateral. Practicat parţial în C.S.I., Cehia, Slovacia şi Ungaria, este asemănător
sistemului folosit la mulgerea vacilor, cu deosebire că oaia, după o perioadă de obişnuire,
intră singură într-o cuşcă pentru a consuma suplimentul de concentrate, timp în care este
mulsă.
Prin aceasta se urmăreşte obţinerea laptelui pentru unele preparate de calitate superioară.
Mulgătorul nu-şi murdăreşte mâinile prin imobilizarea animalului, fecalele nu pot ajunge în
lapte, iar laptele se mulge într-o pâlnie zincată prevăzută cu strecurător şi conductă pentru
lapte, care este condus spre un bidon situat în apropiere, Acest sistem de muls, pe lângă
avantajele enumerate, mai ales de ordin igienic, pare a fi şi biologic mai natural, deoarece şi
mielul suge la oaie tot lateral.
Mulsul mecanic. Se practică pe scară largă în Franţa, Italia, Israel-ţări crescătoare de oi
"specializate" pentru producţia de lapte, iar parţial şi în alte cîteva ţări cu efective mari de
ovine. Metoda prezintă următoarele avantaje:
-ridică productivitatea muncii (într-o ora pot fi mulse cea. 240 de oi cu o instalaţie cu 24
locuri deservita de 2 muncitori) si reduce efortul fizic depus de către mulgători;
-creşte producţia de lapte obţinută la mulsoare, se măreşte producţia cu 15-20 % prin
dezvoltarea reflexelor condiţionate, datorită unui muls rapid şi uniform;
-se asigură o bună igienă a recoltării şi păstrării laptelui;
Instalaţiile de muls mecanic pentru oi pot fi de tip platformă dreptunghiulară sau de tip
rotolactor, cu capacitatea de 12-160 locuri. Acestea sunt asemănătoare celor pentru vaci, însă
de proporţii mai mici.
Intre tipurile de instalaţii de muls menţionăm : "Alfa-Laval", produsă în Suedia, "Gascogne",
produsă în Franţa etc.
După mulgere laptele trebuie să fie răcit şi aerat, apoi acoperit, refrigerat şi transportat la locul
de prelucrare; în unele cazuri este trecut imediat, după strecurare şi aerare, în fazele de
preparare a sortimentelor de caş, brînzeturi şi alte spreparate, în funcţie de specializarea şi
tipul de producţie al unităţii.

PRODUCŢIA DE CARNE

ÎNGRĂŞAREA INTENSIV-INDUSTRIALA A TINERETULUI OVIN

Mijlocul cel mai eficient pentru obţinerea de producţii sporite de carne de calitate superioară
îl constituie îngrăşarea diferitelor categorii de ovine, iar obţinerea unor sortimente de carne de
calitate superioară este determinată atât de cerinţele consumatorilor, cât şi de rentabilitatea in
sine a produsului.
La alegerea sistemului de îngrăşare se va ţine seama, pe lângă elementele menţionate, şi de
alţi factori cum sunt : condiţiile naturale, resursele furajere şi criteriile economice, etc.
Realizarea unor parametrii superiori in cadrul acestei tehnologii de îngrăşare reflectaţi in: ritm
superior de creştere al tineretului, capacitate ridicata de valorificare a furajului, posibilitatea
mecanizării si automatizării fluxului de producţie, productivitate mare a muncii, investiţii
relativ reduse pentru construcţia ingrasetoriei, etc, au condus la răspândirea lui pe scara larga.
Scopul aplicăriui acestui sistem îngrăşare este producerea tineretului cu o greutate la livrare
de 45-46 kg, într-o perioadă relativ scurta de timp, cu un consum specific redus, valorificând
potenţialul biologic al ovinelor precoce, in direcţia producţiei de carne.
Berbecuţii destinaţi îngrăşării în sistem intensiv se obţin îndeosebi din fătări timpurii, în lunile
noiembrie-ianuarie. Mieii se introduc la îngrăşat la vârsta de 45-60 zile, la greutatea de 12-13
kg.
- Organizarea si tehnologia ingrasarii - ingrăşarea în acest sistem se face în unităţi
specializate, de mare capacitate, în care se asigură condiţii adecvate de, adapostire, întreţinere
, hranire, adăpare si microclimat, atât pentru perioada de vară, cât şi pentru anotimpul rece.
Adapostirea - ingrasatoria este organizata in adăposturi (tronsoane) dispuse in paralel doua
cate doua, de-a lungul unei alei betonate utilizata pentru furajarea animalelor. înălţimea
adăposturilor spre aleia de furajare este de 3,0-3,5 m (funcţie de modalitatea de administrare a
furajelor. Acoperişul este din materiale uşoare: tabla, carton, iar pereţii din plasa de sarma.
Lărgimea adăposturilor este, de obicei, de 6,0 m si sunt compartimentate prin panouri din
plasa de sarma in boxe comune a cate 24 mp/boxa, putând asigura cazarea unui număr de 70-
75 miei. Pardoseala adăposturilor este tip „grătar" cu distanta intre rigle de cea. 2 cm si este
montata la o inaltime de 60-80 cm mai sus de nivelul solului pentru a permite colectare
dejecţiilor pe perioada ingrasarii.
De-a lungul peretelui dinspre aleia de furajare sunt montate ieslele, confecţionate din tabla, in
vederea administrării facile a furajelor, care trebuie sa asigure un front de furajare de cea. 8-
10 cm (corelat cu tipul furajului ce constituie baza ingrasarii). Pe peretele dinspre doua boxe
se montează o adăpătoare comuna cu nivel constant.
Intreţinere a berbecutilor - se realizează in boxe comune pe pardoseala tip „grătar",
asigurandu-se o densitate de cea. 3-4 miei/mp.
Hranirea - se realizează la discreţie, amestecul furajer fiind administrat de 2 ori pe zi,
dimineaţa şi seara, conform tehnologiei de îngrăşare în sistem intensiv, care cuprinde trei faze
distincte, diferenţiat, pentru acoperirea cerinţelor nutritive ale animalelor in cadrul fiecărei
faze.
Adăparea - se realizează la discreţie, utilizandu-se adăpători cu nivel constant. Apa trebuie sa
fie curata, limpede, proaspăta, fara miros sau gust deosebit.
Evacuarea dejecţiilor - se poate realiza diferenţiat, funcţie de gradul de modernizare a
ingrasetoriei. Astfel, mecanic, cu ajutorul unui plug raclor „Delta*" montat sub pardoseala sau
la terminarea ciclului de îngrăşare, dupa demontarea pardoselii, cu ajutorul unui tractor dotat
cu lama de buldozer.
In vederea desfăşurării întregii activităţi in condiţii optime, ingrasatoria este structurata in trei
sectoare principale (recepţie, îngrăşare si depozitare si pregătire a furajelor):
Derularea procesului de îngrăşare a mieilor in cadrul complexelor industriale implica
parcurgerea a trei faze principale ale ingrasarii (faza de acomodare, faza de îngrăşare si faza
de finisare-livrare), fiecare având caracteristici proprii.
A) Faza de acomodare - are o durata de 12-14 zile si are rolul de a obişnui animalele cu
întreţinere a pe grătare si cu noul sistem de hranire. In vederea evitării stresului de aglomerare
si pentru o mai buna supraveghere a stării de sănătate in aceasta faza boxele se populează la
jumătate din capacitate.
Sporul realizat de mieii din rasele noastre in aceasta perioada poate varia intre 180 - 300
g/cap/zi, cu un consumul specific de 3,5-5,5 UN/kg spor. In aceasta faza este foarte
importanta supravegherea mieilor, pentru evitarea accidentelor de ori ce natura datorate
schimbării regimului de hranire si întreţinere .
B) Faza de îngrăşare - are o durata de cea. 85 de zile, până in momentul in care mieii ating
greutatea de 32-33 kg, in cazul raselor indigene si 33-35 kg in cazul metişilor obţinuţi cu
rasele de carne. In aceasta faza sporul zilnic de creştere in greutate este mai redus (cea. 180-
250 g), justificat de scăderea nivelului proteic al raţiei administrate (aprox. 14-15 % PD) si de
majorarea conţinutului de celuloza din raţie la 15-20 %. In vederea obţinerii unor rezultate
superioare in aceasta faza de îngrăşare este indicata administrarea alternativa a mai multor
sortimente de nutreţuri grupate in raţii cu niveluri nutritive similare.
C) Faza de finisare - are o durata de aproximativ 20 de zile si urmăreşte imbunatatirea
insusirilor organoleptice ale cărnii. In acest scop animalele sunt hrănite in baza unor raţii cu
un aport proteic de 12-13 % PD si bogate in hidrati de carbon. In aceasta faza o atenţie
deosebita se acorda scoaterii din furajarea animalelor a nutreţurilor ce pot imprima cărnii un
gust sau un miros neplăcut, culoare si consistenta necorespunzatoare.
Trebuie acordata o atenţie deosebita aprovizionării animalelor cu apa de buna calitate, la
discreţie, pe tot parcursul ingrasarii, luandu-se in calcul un necesar de 3-4 kg/cap/zi sau cea.
320 kg apa/perioada de îngrăşare, in varianta administrării la discreţie.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII OVINELOR ÎNTREŢINEREA OVINELOR

Aspectele specifice privind întreţinerea ovinelor sunt determinate atât de caracteristicile

biologice ale speciei, particularităţile raselor şi categoriilor de vârstă şi exploatare, cât şi de
condiţiile de creştere (climă, sol, adăpostire, bază furajera, stare de sănătate, etc).
în acest context, în creşterea ovinelor se disting următoarele modalităţi distincte de întreţinere:
la păşune, mixta şi în stabulaţie.
în accepţiunea obişnuită, diferenţierea acestor variante se referă în principal la specificul
unităţii de creştere şi la deosebirile zonale privind adăpostirea, alimentaţia şi îngrijirea
ovinelor.

ÎNTREŢINEREA OVINELOR IN PERIOADA DE VARA

1) întreţinere a ovinelor la pasune - aceasta varianta a fost favorizata atat de specificul
exploatării ovinelor in tara noastră, cat si de particularităţile biologice ale speciei, în ansamblu
si în mod deosebit de caracteristicile structurale şi fiziologice ale aparatului digestiv ce au
determinat de-a lungul timpului şi până astăzi, în majoritatea cazurilor, utilizarea acestei
tehnologii specifice de întreţinere în perioada de vegetaţie, prin păşunatul pe pajişti naturale.
în ţara noastră există o suprafaţa mare de păşuni şi fâneţe, din care cea. 74 % sunt situate în
zonele de deal şi de munte, reprezentând o mare bogăţie naturală încă insuficient valorificată.
A)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemului extensiv, folosita mai mult de către crescătorii
particulari, cu efective relativ reduse, practicată pe scară largă în trecut şi care se mai practică
astăzi într-o pondere foarte redusa în ţara noastră şi în
alte ţări, o constituie transhumanta.
Transhumanta este practicată îndeosebi de crescătorii din zonele submontane de pe versanţii
nordici ai Carpaţilor, al căror domiciliu stabil este în localităţile Poiana Sibiului, Tilişca, Jina
(judeţul Sibiu), Şugag (judeţşul Alba) şi altele, precum şi cei de pe versanţii sudici, din
localităţile Vaideeni (judeţul Vâlcea şi Novaci (judeţul Gorj). Aceştia "pendulează" cu
turmele între păşunile subalpine şi alpine din munţii din vecinătatea Sibiului, sau de pe
versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, unde oile păşunează de la 10-25 mai până la 10-12
septembrie şi judeţele din vestul ţării sau din Bărăgan, unde se asigură iernatul.
Aceasta forma de întreţinere a ovinelor este din ce in ce mai rara dupa anul 1989 datorita, pe
de o parte fragmentarii suprafeţelor de teren prin punerea in posesie a proprietarilor de drept a
terenurilor agricole, iar pe de alta parte datorita unor masuri coerciti\e adoptate abuziv de
către Regia Naţionala a Pădurilor, prin care interzice pasunatul oilor in liziere si păduri.
B)întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul semiintensiv în perioada de vegetaţie, are la bază
folosirea păşunilor naturale de bună calitate, la care se adaugă, prin alternanţă, păşunile
cultivate cu specii valoroase de graminee şi leguminoase
anuale sau perene. Acest sistem este caracteristic pentru zonele de deal şi cele de câmpie, în
care un rol important revine conveierului verde şi asolamentului furajer prin care se asigură
atât continuitatea păşunatului în perioada de vegetaţie, cât şi producerea furajelor pentru
perioada de stabulaţie.
C) întreţinere a ovinelor in cadrul sistemul intensiv
Presupune întreţinerea ovinelor în perioada de păşunat pe păşuni cultivate şi este practicata în
majoritatea fermelor situate în zonele de câmpie. In vederea practicării lui cu rezultate foarte
bune se impune utilizarea cu maximum de eficienta a păşunilor <Ji' pajiştilor cultivate,
respectiv adoptarea unei tehnologii optimizate de pasunat.
în condiţiile din ţara noastră, durata perioadei de păşunat este, în general, de 7-8 luni.
Ridicarea eficienţei păşunatului impune trecerea de la păşunatul liber la păşunatul sistematic,
prin organizarea in parcele a suprafeţelor de păşunat.
Cele mai importante avantaje ale pasunatului raţional sunt:
- sporirea productivităţii păşunii cu peste 20-30 % si a gradului de utilizare a masei verzi de
către animale datorita reducerii la maximum a pasunatului selectiv;
- posibilitatea ingrijirii superioare a păşunii si limitarea degradării acesteia de către animale;
- sporirea cantitativa a producţiilor obţinute de la animale si limitarea utilizării hranirii
suplimentare;
- sporirea productivităţii muncii, reducerea efortului muncitorilor si creşterea eficientei
economicea creşterii ovinelor;
In acţiunea de organizare a păşunii, trebuie luate în calcul următoarele aspecte: suprafeţele
păşunilor, productivitatea şi însuşirile de bază ale speciilor din covorul vegetal, caracteristicile
de relief şi de sol, încărcarea pe ha în funcţie de productivitatea păşunilor, durata posibilă a
păşunatului fiecărei parcele, ţinându-se seama de destinaşţie, energia de creştere a plantelor,
necesarul zilnic de consum masă verde (considerându-se 8-10 kg pentru oaia adultă şi 4-8 kg
pentru tineret), mijloacele de adăpare existente în perimetrele de păşunat sau în vecinătatea
imediată a acestora, etc.
In cazul tuturor sistemelor de păşunat, trecerea de la regimul de stabulaţie la regimul de
păşune se va face treptat, în decurs de 1-2 săptămâni, prin majorarea progresivă a timpului de
păşunat pe măsura reducerii duratei de întreţinere la grajd.
In această perioadă oile vor fi scoase la păşunat numai după ce în prealabil li s-a administrat
un tain de fibroase. Păşunatul pe lucerniere şi pe trifoişti trebuie făcut cu precauţie, prin
obişnuirea treptată a oilor cu consumul acestor plante, pentru a se
evita mateorizaţiile. Pe aceste păşuni este contraindicat păşunatul pe rouă şi pe timp de ploaie.
Adăparea, in perioada de păşunat se va asigura de trei ori pe zi, fiind cunoscute cerinţele
pentru necesarul zilnic de apă (5 1 la animalele adulte şi 3-4 1 la tineret) şi pentru asigurarea
mijloacelor de adăpare sub aspectul igienei, potabilităţii şi a frontului de adăpare.
Ingrijirea ovinelor în perioada de păşunat - incepe prin examinarea stării de sănătate a
animalelor, a stării generale şi a condiţiei in strânsa corelaţie cu fiecare categorie fiziologica.
Cu 1-2 săptămâni înaintea deschiderii sezonului de păşunat, turmele sunt trecute succesiv prin
"răscol", în vederea examinării individuale, urmarindu-se următoarele aspecte:
- corectitudinea sistemului de individualizare a animalelor prin inlocuirea crotaliilor căzute
sau deteriorate;
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase;
O preocupare permanentă a îngrijitorilor în perioada de pasunat trebuie să fie reprezentata de:
prevenirea si tratarea scabiei, tratarea şchiopului, curăţirea periodică a copitelor si "fasonarea"
lor, având în vedere faptul că păşunatul pe păşuni cultivate sau pe păşini naturale cu teren
moale sau afânat, precum şi mişcarea limitată, nu determină tocirea copitelor pe măsura
creşterii lor.
2) întreţinere a ovinelor in stabulatie - este o varianta care se utilizează, fie atunci cand
ovinele sunt exploatate in sistem intensiv industrial, fie atunci cand unitatea nu dispune de
suprafeţe de pasuni, sau acestea nu pot fi utilizate in varianta de exploatare „tabere de vara"".
Ovinele pot fi menţinute in timpul verii in diferite tipuri de adăposturi organizate pe tronsoane
pe pardoseala tip,, gratar"sau in adăposturi (pe pardoseala plană si aşternut permanent) si
padocuri.
întreţinere a ovinelor in stabulatie permanenta implica si adaptarea si corelarea tuturor
verigilor fluxului tehnologic.
-Hranirea - se poate realiza in doua variante funcţie de gradul de dotare si modernizare a
unităţii.
a) Animalele pot fi hrănite pe toata durata anului cu un „amestec unic "format din cea. 50-
60 % fibroase (din care in funcţie de posibilităţile unităţii până la 50 % pot fi înlocuite cu
grosiere de buna calitate), 25-35 % suculente (cel mai frecvent se utilizează porumbul siloz) si
cea. 15-25 % nutreţuri concentrate, totul administrat sub forma măcinata.
Utilizarea acestui amestec furajer in hrana ovinelor, reduce pierderile de furaje cu cea. 15 -20
%, permite mecanizarea si automatizarea preparării si administrării furajelor, măreşte
productivitatea muncii si sporeşte cantitatea de furaje consumata de animale. In scor/ai
ridicării palatabilitatii si a imbunatatirii calităţilor gustative a furajului se pot utiliza diverse
soluţii de melasa sau saramura in concentraţii variate.
b) Hranirea poate fi diferenţiata sezonier - pe timpul iernii animalele sunt hrănite ci nutreţuri
conservate in baza unor raţii optimizate, iar in perioada de vara hrana este constituita din masa
verde cosita si administrata la iesle. In aceasta varianta creste coeficientul de utilizare a masei
verzi de către animale comparativ cu hranirea prin pasunat, se evita consumul selectiv si de
asemenea poate creste incarcatura de oi/ha.
-Adăparea - se realizează la discreţie animalele utilizând sursa de alimentare cu apa de la
nivelul adăpostului. De regula in aceasta varianta sunt utilizate adăpători colective cu nivel
constant, asigurandu-se un front de adăpare de 0,25-0,30 m pentru un animal adult.
- Evacuarea dejecţiilor - este in corelaţie directa cu tipul de adăpost si cu varianta de
întreţinere a animalelor. In varianta întreţinerii pe grătare dejecţiile sunt evacuate cu ajutorul
unui plug raclor de adâncime tip „Delta", iar in cazul intretinerii „la sol" pe aşternut
permanent dejecţiile sunt evacuate sezonier cu ajutorul unui tractor echipat cu lama de
buldozer.
- îngrijirea animalelor - are in vedere realizarea unor activităţi menite sa atenueze efectele
nefavorabile ale intretinerii in stabulatie. Cele mai importante masuri ce trebuie avute in
vedere sunt:
- asigurarea unui regim adecvat de scoatere a animalelor in padocuri, atunci cand exista
aceasta posibilitate, si asigurarea unei densităţi corespunzătoare a acestora in cazul intretinerii
pe grătare;
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încât sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii ;
- verificare permanenta a individualizării animalelor, complectarea crotaliilor lipsa si
înlocuirea celor deteriorate;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea
afecţiunii denumita „şchiopul oilor";
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase si a scabiei;
3) întreţinere a mixta a ovinelor (semistabulatie) - reprezintă o varianta mixta, prezintă
caracteristici intermediare fata de cele doua sisteme principale de întreţinere si consta in
folosirea combinata a pasunatului si a stabulatiei. Se poate utiliza in zonele de câmpie cu
suprafeţe limitate de pasuni, care nu pot satisface in totalitate necesarul de hrana al
animalelor.
In acest caz pasunatul este limitat numai la o anumita parte din zi, iar in restul zilei animalele
sunt hrănite suplimentar cu masa verde administrata la adăpost. Hrana administrata trebuie sa
acopere necesarul de substanţe nutritive specific fiecărei categorii fiziologice. Avantajul
major al acestei variante este reprezentat de efectul benefic al mişcării animalelor in timpul
deplasării lor pe pasune. In acest fel se imbina efectele favorabile datorate pasunatului cu
posibilitatea valorificării mai eficiente a furajelor. Restul verigilor tehnologice (adăpare,
evacuare a dejecţiilor, îngrijire sunt similare cu cele menţionate la varianta anterioara de
întreţinere ).
 ÎNTREŢINEREA OVINELOR ÎN PERIOADA DE IARNA

Avînd în vedere caracteristicile biologice ale speciei, particularităţile de rasă şi condiţiile de

climă din ţara noastră, diferitele categorii de ovine trebuie să fie adăpostite temporar pe timp
de iarnă, pentru a le feri de vânturi şi ploile reci, de zăpadă, de viscol şi de umezeală.
Acest fapt influenţează în mod hotărâtor hrănirea şi îngrijirile care se acordă ovinelor în
perioada de stabulaţie. în perioada de stabulaţie, diferitele categorii de ovine vor fi întreţinute,
pe cât posibil, în aer liber, în padocurile aferente saivanelor, cu accesul liber la saivan. Pe
timp frumos şi nu prea rece, ovinele pot rămâne în padoc şi peste noapte. Pentru a se evita
reacţiile "afrigore" şi deprecierea lănii, rasele cu lană fină şi semifină trebuie neapărat
adăpostite pe vreme de viscol, ninsori abundente şi ploi.
în cazul raselor rustice şi rezistente, în primul rând Ţurcana, parţial şi Tigaia, oile sunt
adăpostite în adăposturi simple de tip şopron sau copertină.
în exploatarea in stabulaţie animalele se intretin pe aşternut permanent, care trebuie
împrospătat periodic pentru a fi mereu uscat si in acest fel grosimea lui sporeşte odată cu
stabulaţie, fiind necesară evacuarea periodica, cel puţin la sfârşitul stabulatiei.
Pentru menţinerea însuşirilor lânii , se va evita utilizarea ca aşternut a cojilor de floarea-
soarelui şi a' rumeguşului de lemn, care pot pătrunde în lână ducând la declasarea acesteia.
-Hranirea - se realizează folosind un sortiment bogat de furaje, care poate fi adminsitrat
ovinelor în perioada de iernat: fânuri, grosiere, nutreţ însilozat, rădăcinoase, concentrate,
diferite resturi vegetale, etc. furaje ce se diferenţiază foarte mult atât prin caracteristicile lor
generale, cât şi prin modul de depozitare şi conservare.
O atenţie deosebită trebuie acordată, în această perioadă, calităţii şi modului de administrare a
furajelor, deoarece abaterea de la starea normală a furajelor (degradări prin alterare,
mucegăire, îngheţare, etc.) pot determina îmbolnăviri grave, mortalităţi şi avorturi.
în întreaga perioadă de stabulaţie se va urmări cu atenţie respectarea raţiilor stabilite in baza
normelor, care exprimă cerinţele diferitelor categorii de ovine si de asemenea respectarea
structurii generale a acestora.
In zilele insorite furajarea se realizează în padoc, excepţie facand mieii, oile gestante la
apropierea fătării şi în prima fază de alăptare. Fibroasele se administrează în iesle-grătar
dispuse în padoc. Acestea sunt prevăzute la bază cu jgheaburi pentru colectarea florii de fân
(inflorescenţele), frunze şi alte părţi valoroase detaşate din masa furajului. în astfel de iesle se
pot administra şi furajele suculente şi concentrate, sau acestea pot fi administrate în jgheaburi
speciale.
Tot în iesle, sau pe stative speciale, se pun şi bulgării de sare, care trebuie să fie tot timpul la
dispoziţia animalelor.
- Adăparea - apa trebuie sa fie asigurata la discreţie sau daca acest lucru nu este posibil
ovinele trebuie adăpate de cel puţin doua ori pe zi. în scopul asigurării apei în mod continuu,
în stare proaspătă, curată şi controlată sub aspect chimic şi bacteriologic, adăpatul se face la
adăpători automate cu nivel constant sau cu supapă, racordate la reţeaua de apă curentă sau la
rezervoare speciale.
- Evacuarea gunoiului - din adăposturi şi padocuri, în exploatările intensive, se asigură prin
mijloace mecanice (încărcătoarele hidraulice frontale în adăposturile mari, iar în adăposturile
joase tractorul cu lamă tip „buldozer", montată in faţă sau în spatele tractorului.
In exploatările de tip industrial, dejecţiile sunt evacuate în prima fază printre grilele pardoselei
tip grătar, iar din fosa de colectare acestea sunt evacuate cu plugul raclor tip „Delta" acţionat
de cablu.
Ingrijirea animalelor - are in vedere realizarea următoarelor acţiuni:
- supravegherea atenta a stării de sănătate si a condiţiilor de întreţinere a animalelor;
- verificarea stării aşternutului, astfel încăt sa fie in permanenta curat si uscat pentru a asigura
un confort sporit animalelor si a evita deprecierea calităţii lânii;
- curăţirea si ajustarea permanenta a ongloanelor, izolarea animalelor bolnave si tratarea
afecţiunii denumita „şchiopul oilor";
- urmărirea si realizarea programului de vaccinări si tratamente contra bolilor parazitare si
infecto-contagioase si a scabiei;

ADĂPOSTIREA OVINELOR
Adăpostul ovinelor are atât rolul de a crea un microclimat corespunzător flecarei categorii
fiziologice, cât şi rolul de suport şi structură de rezistenţă pentru instalaţiile de administrare
mecanizată sau automată a furajelor, de asigurare a apei, precum şi pentru lucrările de tuns, de
muls, de evacuare a dejecţiilor, etc.
Pentru a se asigura condiţii optime de viaţă ovinelor şi procesului de producţie în general,
adăposturile trebuie sa îndeplinească cerinţele esenţiale privind spaţiul, temperatura, iumina,
aerisirea, odihna, alimentaţia, adăparea, precum şi mişcarea animalelor, toate acestea
determinând condiţiile de cazare a animalelor.
In adăposturile de tip industrial se preconizează densităţi mai mari: pentru oi şi mioare de
reproducţie 0,7 m2; pentru oi cu miei sugari, 0,8-1,0 m2; pentru miei la îngrăşat (12-25 kg),
0,33 m2.
Adăposturile pentru ovine sunt în general,construcţii mai puţin pretenţioase, la construirea lor
se folosesc materiale locale: lemn, chirpici, piatră, cărămidă pentru pereţi, eventual fier şi
ciment, iar pentru acoperiş se foloseşte şindrilă, eventual ţiglă şi azbociment şi necesită
cheltuieli mai reduse în comparaţie cu adăposturile pentru alte specii.
-Tipuri de saivane - diferă funcţie de o serie de criterii: formă - se întâlnesc trei tipuri de
saivane: în formă de semicerc, în formă de "U" (sau de "L" şi în formă liniară; categoria de
ovine pe care o deservesc: adăposturi pentru ovine adulte, pentru tineret, pentru berbeci,
mixte, etc; felul construcţiei: adăposturi inchise, deschise si semideschise.
In vederea amplasării unei ferme într-o anumita zona trebuie sa se respecte următoarele
cerinţe:
- sa se utilizeze pe cat posibil pentru constuctii suprafeţele de teren care au avut aceasta
destinaţie, iar acolo unde nu exista sa se utilizeze terenuri slab productive;
- sa se respecte normele privind protecţia mediului înconjurător, astfel încăt direcţia vântului
dominant sa fie dinspre localitate spre ferma, distanta de la perimetrul fermei la centrul
populat sa fie de 300 m pentru fermele de până la 500 capete si 500 m la cele cu peste 500
capete, iar distanta dintre adăposturi trebuie sa fie de minimum 50 m;
-distantele fata de sursele de furaje, alimentare cu apa, energie sa fie cat maireduse;
-incinta fermelor sa nu fie străbătută de conducte de gaze, reţele electrice, drumuri de
circulaţie.
Saivanele în formă de "U" (figura nr. 46) sunt tipice pentru tipul gospodăresc fiind construite
izolat si au avantajul ca asigură adăpost pentru perioada de iarna în padocul interior împotriva
vânturilo si a intemperiilor.
Dezavantajul major al acestui tip de adăpost este ca nu poate fi amplasat grupat, în formă de
baterie si îngreuiază procesele de mecanizare şi automatizare a lucrărilor de distribuire a
furajelor, de evacuarea gunoiului şi altele. .
In ultimul timp sunt tot mai preferate saivanele liniare, deoarece permit atât efectuarea
mecanizată şi automatizată a lucrărilor în interiorul lor şi a ocoalelor, cât şi dispunerea în grup
sub formă de baterii - condiţie de bază pentru ridicarea gradului de tehnicitate şi de
economicitate a unităţilor.
în privinţa caracteristicilor constructiove şi de exploatare, se disting, în principal, trei tipuri de
saivane : deschis, semideschise şi închise.
Saivanele deschise prezintă trei pereţi, faţada principală fiind deschisă. Se folosesc uneori în
zonele de deal pentru adăpostirea raselor rustice şi rezistente la intemperii, dar pot fi întâlnite
şi în Câmpia de Vest. Peretele din faţă poate fi improvizat pe timp de iarnă din baloţi de paie,
plăci de stufit, prelate sau alte materiale ieftine.
Saivanele semideschise sunt compartimentate în părţi distincte: o parte sau un compartiment
deschis, în care sunt adăpostite oile gestante până în preajma fătării, tineretul şi berbecii, iar
altă parte, închisă complet, constituie compartimentul de ratări. Acesta reprezintă în jur de 30
% din suprafaţa totală a adăpostului şi este prevăzut cu tavan cu înălţimea de 2,5-3 m, uşi şi
ferestre etanşe.
Compartimentul de fătări poate fi dispus fie la mijlocul saivanului, fie la una sau la amândouă
extremităţile, în funcţie de cerinţe.
Saivanele închise au toţi pereţii construiţi. în unităţile cu efective mici, un saivan închis poate
adăposti toate categoriile de ovine. în acest scop se delimitează compartimentele separa fie
prin pereţi interiori zidiţi - compartimente pentru fătare, fie prin lese sau panouri din plasă de
sârmă - cele pentru tineret şi berbeci.
Saivanele de acest tip au, de regulă dimensiuni mai mari şi uşile mai largi, pentru a permite
atât organizarea interioară corespunzătoare, cât şi accesul mijloacelor mecanizate şi circulaţia
comodă a îngrijitorilor pentru deservire şi a animalelor. în ultimul timp, în multe unităţi se
construiesc adăposturi liniare închise prevăzute cu şed sau cu deflector pentru iluminare şi
aerisire. O variantă a acestui tip de adăpost prevede şi padoc acoperit total sau parţial cu o
copertină, sub care sunt amplasate ieslele sau automatele de furaje. Padocurile au o suprafaţa
mai mare de aprox. 2-2,5 ori mai mare decât a adăposturilor.
Adăposturile pentru creşterea intensivă de tip industrial prezintă caracteristici constructive şi
de exploatare specifice.
Inălţimea lor este de cea. 3,0 m la streaşină, 5-5,5 m la coama, lărgimea de cea. 10 m,
lungimea de cea. 70 m si sunt prevăzute cu porţi largi pentru accesul animalelor de 3,0-3,5 m
(prevazandu-se o poarta pentru 200-250 de oi). Adăposturile construite în acest scop permit
efectuarea mcanizată şi automatizată a lucrărilor, asigurând, prin proiectul tehnic, o
productivitate foarte ridicată.
Intre neajunsurile acestor adăposturi se menţionează: limitarea severă a mişcării animalelor,
datorită densităţii mari şi lipsei padocurilor, condiţii improprii de microclimat pentru unele
categorii de ovine, investiţie specifică ridicată. Unele adăposturi de tip industrial sunt
considerate polivalente, putând fi destinate unor faze diferite ale fluxului tehnologic: gestaţie,
fătare, maternitate şi creşă, iar după scoaterea ovinelor de reproducţie la păşune, pot fi folosite
pentru îngrăşarea tineretului şi recondiţionarea ovinelor adulte.
-Amenajarea interioara a saivanelor - se realizează, de regula cu panouri confecţionate din
scânduri (1,2/4,0 astfel încăt sa se respecte necesităţile optime de spaţiu reclamate de fiecare
categorie fiziologica.
Pentru ca întreaga activitate să se desfăşoare normal, saivanele, atât cele izolate cât şi cele
grupate în cadrul unei ferme, trebuie să fie prevăzute cu utilaje şi mobilier specific pentru
cazarea oilor, pentru furajare, adăpat, muls, tuns şi alte lucrări. Pentru administrarea furajelor
fibroase şi suculente adăposturile şi ocoalelesunt dotate cu iesle-grătar de diferite dimensiuni
şi forme.
Numărul ieslelor, al jgheaburilor şi al alimentatoarelor se stabileşte astfel încât fiecărui animal
să-i revină un front de furaje corespunzător, în funcţie de categoria de animal şi de modul de
administrare al furajelor ( 30-40 cm oi adulte, 40-50 cm berbeci adulţi, 20-30 cm tineret ovin
si 15-20 cm miei).
Grătarele sunt de forma lineara, au o lungime de cea. 4 m, sunt confecţionate din lemn cu
grilele cu diametrul de cea. 3 cm dispuse la o distanta de 10-12 cm. înălţimea lor de la nivelul
solului este de 0,8-1,0 m, iar lărgimea superioara este de 70-80 cm. în unele ferme de tip
gospodăresc, cu tehnologii semiintensive şi intensive, se folosesc alimentatoare
semiautomate.
Aceste tipuri de alimentatoare se pot folosi, cu precădere şi fără restricţii, în îngrăşătorii, iar
pe scară largă în crescătoriile semiintensive şi intensive, cu condiţia ca la stabilirea structurii
furajelor astfel administrate să se ţină sema atât de cerinţele de substanţă uscată, unităţi
nutritive şi albumină digestibilă, cât şi de capacitatea de ingerare a diferitelor categorii de
animale.
Administrarea apei se realizează in adăpători tip, jgheaburi" confecţionate din lemn sau din
tablă, sau construite din ciment. în unităţile cu tehnologii intensive se instalează adăpători
automate cu nivel constat sau supapă.
Jgheaburile pentru administrarea concentratelor, sunt confecţionate din scândura, au lungimea
de 4 m, lărgimea inferioara de 10-15 cm, lărgimea superioara de 25-30 cm si adâncimea de 20
cm.
-Construcţii anexe - pentru buna funcţionare a fluxului tehnologic fermele de ovine sunt
prevăzute cu mai multe construcţii, care servesc în procesul de producţie: camere pentru
îngrijitori, farmacia şi infirmeria, punctul de însămânţări artificiale, magazia de furaje
concentrate, bucătăria furajeră, birou de lucru, remiza de maşini şi utilaje, etc
 TEHNOLOGIA CRESTERII SUINELOR

1. CREŞTEREA PORCILOR DE REPRODUCŢIE

Procurarea şi alegerea materialului de reproducţie se face din unităţile de elită

specializate, în conformitate cu programul de ameliorare stabilit.

Scrofiţele de prăsilă se asigură în principal din fermele de înmulţire. In cazul unităţilor

care nu au ferme de înmulţire sau acestea nu satisfac necesarul, până la realizarea fermei de
înmulţire, scrofiţele se pot asigura din matca comercială.

Anual trebuie să se reţină pentru prăsilă, în medie pe scroafă, din ferma de înmulţire,
6,5 scrofiţe . Scrofiţele se vor selecta din maternitate la vârsta de 21 zile sau înainte de
înţărcare, de la scroafele al căror lot de purcei este uniform şi de minimum 8 capete, sau de la
scroafe al căror lot de purcei depăşesc media compartimentului ca număr şi greutate.

Scrofiţele alese trebuie să aibă o conformaţie corespunzătoare, să fie clinic sănătoase şi

să aibă minimum 12 sfârcuri.

La sfârşitul acestei perioade, scrofiţele se vor alege şi caza în hale separate,

asigurându-li-se minimum 0,55 m2/cap până la greutatea de 40 - 50 kg şi 0,80 m2/cap până la
vârsta de montă.

Furajarea acestora se va face cu reţete pentru tineret de reproducţie, care vor fi

completate cu nutreţuri bogate în vitamine şi săruri minerale (lucerna, morcovi, zer etc).

Organizar ea reproducţi e i

Introducerea scrofiţelor în sectorul de reproducţie se face la greutatea de 80 - 100 kg,

iar a vieruşilor după terminarea testării.

Scrofiţele se vor da la montă după o examinare atentă a acestora la vârsta de 7,5 - 8

luni şi la greutatea minimă de 105 kg. Vieruşii vor fi folosiţi la montă la vârsta de 8 luni şi
greutatea minimă de 120 kg , dându-se la montă în primele 2-3 luni numai o dată la 4 - 5 zile ,
după care vor fi folosiţi ca vieri adulţi o dată la 3 - 4 zile.

În prima lună de folosire la reproducţie, se va face controlul materialului seminal, în

laborator sau prin metoda biologică, pe un număr de 3 scrofiţe montate de acelaşi vier.
 Raportul între vieri şi scroafe, calculat la numărul de monte ce trebuie realizat, va fi în
cazul montei naturale de 1: 20 în perioada septembrie - mai şi 1: 15 în restul perioadei (iunie -
august), iar în unităţile unde se practică însămânţările artificiale, acest raport va fi de 1: 60 pe
perioada septembrie - mai şi de 1: 45 pe perioada iunie - august.

În mod obligatoriu, o dată la 45 de zile în sezonul cald şi o dată pe trimestru în

sezonul rece, se face controlul materialului seminal în toate fermele care practică monta
naturală. Vierii ce refuză monta se vor marca, iar după trei refuzuri, în mod obligatoriu li se
va analiza cauza şi stabili destinaţia.

Numărul de scroafe şi scrofiţe montate zilnic se va stabili astfel încât să se asigure o

folosire raţională a boxelor de fătare pentru a se obţine lunar 6,9 purcei în medie pe boxă, în
situaţia înţărcării la 36 zile şi 6 purcei pe boxă, când înţărcarea se face la 42 zile.

Numărul de scroafe şi scrofiţe montate zilnic va fi în funcţie de sezon şi natalitatea

realizată anterior , corelat cu planul de purcei fătaţi.

în unităţile în care se face monta naturală , depistarea femelelor în călduri se face cu

câte o grupă de vieri (care a fost folosită la montă în ziua precedentă), fiind interzis a se
menţine în efectiv vieri încercători.

În cazul însămânţărilor artificiale, depistarea se face cu vierii încercători, care vor

reprezenta 10 % din numărul de vieri de reproducţie. Nu se vor folosi ca încercători vierii
reformaţi, ci numai vierii ageri şi viguroşi.

Pentru realizarea montelor necesare, trebuie să se asigure în aşteptare un număr de

scroafe şi scrofiţe mai mare de 15 - 20 ori în perioada septembrie – mai şi de 22-25 ori în
perioada iunie- august faţă de numărul de animale ce trebuie montate zilnic.

Monta sau însămânţarea se va executa în momentul depistării scroafelor în călduri.

Repetarea se va face a doua zi dimineaţa pentru toate femelele montate sau însămânţate în
ziua anterioară. Unităţile în care se practică monospermia vor executa obligatoriu cea de - a
doua montă la 24 ore.

Insămânţarea artificială se va executa numai acolo unde condiţiile de dotare şi tehnice

sunt asigurate, aceasta extinzându-se progresiv în funcţie de condiţiile create şi de rezultatele
obţinute în comparaţie cu monta naturală.

Scroafele şi scrofiţele după prima montă se vor transfera în boxele individuale până la
monta a doua, după care se vor aduce din nou în boxele individuale, unde vor fi întreţinute în
continuare minimum 11 zile. Acolo unde condiţiile de întreţinere individuală nu sunt create,
grupa în formare va fi cazată în patru boxe în funcţie de vârstă, stare de întreţinere şi greutate
corporală (lotizate), iar după încheierea grupei, efectivele de scroafe montate se vor transfera
în gestaţie la boxe.
 Scrofiţele care de la data începerii depistării şi scroafele de la data înţărcării nu intră în
călduri timp de 43 zile, se reformează ca animale cu sterilitate instalată şi se scot din sectorul
de reproducţie.

Controlul gestaţiei se face la 30 - 35 zile cu aparatul cu ultrasunete ş prin diagnostic

clinic al gestaţiei la 72 - 75 zile de la montă.

Femelele diagnosticate negestante după examenul clinic la 72 - 75 zile se transferă la

îngrăşătorie, unde se furajează la discreţie, iar la 116 - 118 zik de la montă vor fi date la
sacrificare.

Vierii se vor caza în boxe colective, iar cei mai valoroşi, pe cât posibil, în boxe
individuale.

Numărul de vieri în boxe colective se va corela cu numărul de boxe de montă în aşa

fel încât să se folosească la reproducţie odată toţi vierii dintr-o boxă sau mai multe boxe în
totalitate.

Numărul de scroafe gestante într-o boxă variază în funcţie de tipul de adăpost,

asigurându-se în medie pe cap de animal 1,2 - 1,5 m2 suprafaţă utilă.

Întreţi nerea vierilo r de r eproducţi e

Într-o crescătorie numărul vierilor necesari se stabileşte în funcţie de numărul

scroafelor, existente ori planificate.

Întreţinerea vierilor se face în loturi de 5-10 capete şi li se asigură condiţii foarte bune
de igienă. Pentru menţinerea formei-condiţiei de reproducător trebuie să li se asigure zilnic
plimbarea, la păşune sau în padoc. Pentru perioadele călduroase trebuie să li se asigure bazin
de apă pentru scăldat.

Hrănirea vierilor se face respectând principiul că în perioada de montă să primească

supliment de hrană, bogată în proteine.

In general trebuie asigurată o raţie care să cuprindă pentru fiecare UN 1 10-120 g PD,
4 g săruri Ca şi 2 g sodiu cu fosfor. Vierii ejaculează o cantitate foarte mare de spermă (200-
250 ml) şi de aceea trebuie să primească nutreţuri bogate în proteine, săruri de Calciu, fosfor
şi vitaminele E, D şi A.

Furajele trebuie să conţină ovăz, leguminoase suculente şi de origine animala (faină de

carne, de oaie) lapte şi drojdie de berc. Apă la discreţie. In perioada de repaus se pot reduce
furajele concentrate la 40% din raţie şi vor creşte fibroase şi suculente.
 Folosirea scroaf elor l a reproducţi e

In fiecare crescătorie trebuie să existe un plan de montă şi fătări, conceput judicios

pentru potrivirea perechilor. In acest scop datele fătărilor vor fi corelate cu caracterul
crescătoriei.

a) In crescătoriile de producţie cu scopul de a livra continuu purcei pentru îngrăşătorii

- activitatea de montă şi fătare are caracter permanent tot timpul anului.

b) În crescătoriile de prăsilă - unde se asigură obţinerea de reproducători de valoare se

recomandă sistemul de montă sezonieră, realizându-se aşa zisele „fătări la pachet" adică de
doua ori pe an (primăvara şi toamna).

Durata gestaţiei la scroafe este de 4 luni ceea ce permite realizarea a doua fătări / an
sau cinci fătări în doi ani. Ca urmare, de fiecare scroafa se poate obţine un mare număr de
purcei - deci o sursă importantă de carne, ceea ce sporeşte rentabilitatea creşterii porcilor în
sistem industrial.

Realizarea montelor, în aceste cazuri, se planifică în lunile noiembrie-decembrie

(prima) şi apoi în lunile mai-iunie, cu ratările în februarie-martie şi respectiv în septembrie-
octombrie.

Necesarul de reproducători masculii se stabileşte corespunzător planului de montă,

corespunzător specificului crescătoriei. De regulă se stabileşte un vier la 20-40 scroafe în
funcţie de vârstă, valoare biologică, dezvoltare corporală, etc.

Identificarea scroafelor în călduri se face pe baza comportamentului sunt neliniştite,

guiţă, nu mănâncă sau rod scânduri, lemn, apucă în gură diferite obiecte, sar pe alte scroafe,
etc. Căldurile din 1-6 zile şi se repetă la 15-25 zile iar ovulaţia are loc după 24 ore de la
declanşarea căldurilor.

După fătare căldurile pot apare la 4-9 săptămâni.

În creşterea raţională singurul sistem admis este monta dirijată. Scroafa planificată
este adusă în boxa vierului şi se face de regulă dimineaţa ori seara, niciodată ziua, deoarece
căldura zilei oboseşte animalele.

Se pot practica şi montele duble după ½-1zile. Gestaţia durează 114-116 zile.

Întreţi nerea scroafelor g estant e

 Se face în grupuri mici de 5-10 capete. O atenţie deosebită se dă în partea a doua a
gestaţiei, când trebuie să se asigure o plimbare zilnică de 1-3 ore, pentru stimularea funcţiilor
organismului.

Plimbările se suspendă cu o săptămână înaintea fatărilor, dar sunt totuşi lăsate să se

mişte în apropierea padocului.

Hrănirea scroafelor, influenţează prolificitatea şi dezvoltarea fetuşilor. O scroafă de

140-160 kg va primi în prima parte a gestaţiei 4,4 UN si 396 g PD, iar ultima parte a gestaţiei
4,9 UN cu 490 g PD.

Furajarea se face însă întotdeauna în funcţie de vârstă scroafei, de greutatea vie, de

rasă, etc. în raţie vor predomina concentraţiile 40-50% şi apoi suculentele 30-40%, iar
tainurile 10-20%. Cu trei zile înainte de fătare se asigură hrana specifică, tărâţe cu apă.

Hrana se dă în trei tainuri regulate (ore fixe 6-12-18). Adăpatul se face cu apă
proaspătă şi la t = 100 - după fiecare tain.

Diagnosticul evoluţiei gestaţiei - este dificil în primele doua luni dar se exprimă treptat
din luna a treia, când apare o adâncime a flancului, o creştere uşoară a ugerului şi sfârcurilor.
In luna a patra, abdomenul este lăsat, ugerul mărit şi puţin congestionat, linia trunchiului
devine concava.

Fătarea durează 2-6 ore (chiar 24 ore). Purceii sunt născuţi la 5-20 minute unul după
altul.

Fătarea are loc de regulă noaptea şi trebuie respectată liniştea în boxă trebuie să fie un
prosop curat, foarfece pentru tăierea cordonului ombilical, un vas cu tinctură de iod (sau
creolină) o căldare cu apă fiartă, şomoioage de paie, cârpe curate pentru şters purceii, un vas
cu apă curată caldă la 14° C din care să bea scroafa.

Întreţinerea scroafelor care alăptează

Scroafele care alăptează trebuie să aibă condiţii foarte bune de îngrijire şi hrană pentru
a asigura secreţia laptelui şi creşterea purceilor viguroşi.

După fătare, chiar din primele zile se scot în padocuri, iar după 4-5 zile se pot ţine
până la 1 oră. Se scot singure şi numai după doua săptămâni cu purceii.

Există un sistem de creştere şi cu 2-3 scroafe cu purcei în boxe comune, începând

după 2-3 zile de la fătare, pentru economisire de spaţiu şi reducere a costurilor de îngrijire. Se
poate practica în crescătoriile de producţie, unde nu se face selecţia individuală a animalelor.
Hrănirea scroafelor cu purcei se face cu furaje bune şi pe păşuni bune. Obligatoriu se vor
asigura furaje bogate în săruri minerale (40 g calciu, 20 fosfor) şi vitaminele A, D.
 Hrana se stabileşte pentru fiecare scroafă în funcţie de vârstă, greutate corporală,
numărul de purcei.

Se va asigura 100 PD la fiecare UN sare, 30-35 mg, caroten. Adăparea se face cu apă
proaspătă, la discreţie schimbată de 3-4 ori / zi.

2. CREŞTEREA TINERETULUI PORCIN

C reşterea sugari lor

Imediat după fătare purceii primesc o îngrijire atentă şi permanentă, o perioadă de

timp destul de mare (3-5 săptămâni).

După fătare, purceii sunt şterşi de învelişuri se taie cordonul ombilical (la 3-4 cm)
după ce a fost legat cu aţă, şi se introduce într-un pahar cu tinctură de iod.

Apoi sunt cântăriţi, marcaţi, şi puşi într-o lada curată, dezinfectată cu aşternut de paie
mărunte şi cârpe unde iarna se pun şi sticle cu apă caldă.

Dacă fătarea durează, purceii fătaţi după 2 ore pot fi daţi să sugă treptat, pe măsură ce
sunt fatări.

Un aspect particular la scroafe - este că lasă laptele un timp foarte scurt, cca. 1 minut
(atunci când sunt culcate şi grohăie des, iar purceii nu mai frământă sfârcurile şi sug). În acest
moment îngrijitorul trebuie să aibă grijă ca toţi purceii să sugă în acelaşi timp altfel rămân
flamanzi.)

Trebuie avut grijă ca toţi purceii să aibă un sfârc iar dacă sunt mai mulţi decât
sfârcurile se dau la altă scroafă.

Pentru evitarea mortalităţilor prin striviri, în fiecare boxă se pun apărători din lemn
rotund la 18 cm de podea şi 20 cm de perete. Se mai poate folosi sistemul de separare a
purceilor de mame în prima săptămâna, dar sunt aduşi la alăptare din 2 în 2 ore.

Pentru purcei se rezervă o boxă de 5-6 mp, ţinută în permanenţă foarte curată, în care
purceii se mişcă în voie, liber pot să doarmă şi să primească hrana suplimentară.

Boxa purceilor trebuie să aibă legătura cu boxa scroafei printr-o uşiţă de 35-40 cm.

Unele sisteme, folosesc o platformă pentru purcei la cca. 1,0-1,5 m deasupra podelei,
unde se urcă purceii pe o scândură înclinată, cu şipci -trepte ca să nu alunece.

În zilele frumoase de iarnă la temperaturi de peste 10°- purceii mai mari de 10 zile,
pot fi scoşi în padocuri începând cu 5 minute şi treptat până la 1-1,5 ore.
 Primăvara şi vara pot fi scoşi în padocuri după 5 zile, iar după 2 săptămâni, chiar pe
păşune. Pielea purceilor se va menţine curată prin ştergerea repetată cu o perie moale şi
spălarea la cel puţin 15 zile până la 30-40 zile.

Hrănirea purceilor - trebuie făcută cu deosebită grijă mai ales în prima lună, când îşi
măresc greutatea de 5-6 ori. În primele 2-3 săptămâni se hrănesc cu laptele matern, apoi se
pot introduce furaje suplimentare, adecvate, tărâţe, lapte smântânit de vacă, concentrate,
săruri-minerale, vitamine (A, B, C, D).

Adăpatul este deosebit de important pentru purcei deoarece au nevoie de multă apă. Se
dă la discreţie proaspătă, în vase mari şi se schimb de 4-5 ori/zi.

Purceii se înţărcaă la cca. 8 săptămâni şi trebuie să aibă 12-14 kg.

După înţărcare purceii se menţin încă 10-15 zile în boxă maternă pentru a se obişnui
cu noul sistem de hrană.

După această perioadă se fac loturi de cea. 100 purcei, după greutatea corporală să nu
fie diferenţe mai mari de 2-3 kg.

Furajarea trebuie să asigure 1,1-1,9 UN cu 140-220 g PD pentru a asigura un spor de

creştere de 400 g / zi, iar la 3 luni să ajungă la 25-30 kg.

C reşterea purceil or

După lotizare, purceii, sunt crescuţi corespunzător destinaţiilor şi anume pentru

reproducţie sau îngrăşare.

Purceii destinaţi reproductiv, sunt selectaţi pe baza originii şi a dezvoltării corporale,

corespunzător rasei. De regulă la început se reţin de 4 ori mai multe scroafe şi de 5 ori mai
mulţi vieruşi, decât necesarul pentru efectivul matcă.

Trierea se face la 6-8-10-12 luni şi se reţin în final cu 50% mai mulţi reproducători
decât necesarul stabilit. Mărimea loturilor se face de 20-25 purcei de acelaşi sex şi greutate
corporală.

Îngrijirea şi hrănirea se face corespunzător destinaţiei asigurându-se raţii de 1,2-3,7

UN cu 156-333 g PD pentru vieruşi si 1,2-3,3 UN cu 156-297 gPD pentru scrofiţe.

Furajele sunt diferite, folosind în general 70-75 % concentrate şi restul rădăcinoase,

siloz, cartofi de origine animala etc.

Tineretul porcin destinat îngrăşării este îngrijit şi furajat în primele luni, la fel ca
tineretul de reproducţie, dar loturile sunt mai mari de cea. 100 capete.
 Purceii destinaţi îngrăşării pot fi crescuţi la păşune, în tabere de vară sau în padocuri.
Aceştia primesc supliment de hrană, dar în raţie alimentară şi trebuie să predomine
hidrocarburile care favorizează îngrâşarea.

Întreţi nerea porcil or l a pă şune

Creşterea porcilor la păşune, contribuie la obţinerea unor animale cu conformaţie

armonioasă, viguroşi cu dezvoltare corporală bună, sănătoşi.

Păşunatul este recomandat pentru toate categoriile de vârstă atât pentru economie de
furaje, cât şi pentru reducerea costurilor de producţie, care poate fi de 25-30%.

Pregătirea pentru păşunat - se face prin scoaterea timp de 7-15 zile treptat a porcinelor
pa laturi în padocuri, la soare, pentru ai obişnui cu căldura solară şi a evita insolaţia.

Se face apoi verificarea numerelor matricole şi vopsirea pe spinare, pe laturi.

Adăposturile din taberele de vară se fac din materiale ieftine asigurând 1,5-2,0 mp /
cap pentru scroafele în gestaţie şi pentru vieri se asigură 7 mp / cap.

Padocurile pentru îngrăşare, trebuie să asigure 2-4 mp / cap iar pentru scroafele cu
purcei 15 mp şi 33 mp pentru vieri.

Pentru păşunat animalele se împart în grupe de scroafe eu purcei sugari, purcei

înţărcaţi, tineret la îngrăşat, tineret de prâsila, vieri, porci la îngrăşat, etc.

Pentru păşunat se repartizează 30-40 porci adulţi / 1 ha sau 150 purcei / 1 ha. Păşunea
se organizează în 3-4 tarlale fiecare cu 3-4 parcele. Păşunea se organizează în 3-4 parcele.
Păşunatul se face prin rotaţie pe parcele. Se recomandă realizarea de umbrare şi instalarea de
stănoage şi scărpinători.

O atenţie deosebită se acordă asigurării apei pentru băut.

Îngrăşarea purceil or
 Scopul principal în creşterea porcilor este producţia de carne şi grăsime. Această
producţie trebuie făcută cu costuri şi eforturi cât mai reduse şi într-un timp cât mai scurt.

Obiectivele acestei activităţi trebuie să fie următoarele:

a) realizarea - unui spor zilnic de greutate, cât mai mare pentru ca îngrăşarea să
dureze un timp cât mai scurt.

b) Consumul de furaje pentru 1 kg spor greutate să conţină cât mai puţin UN.

c) Randamentul la tăiere, în carne şi grăsime, să fie cât mai mare.

d) Calitatea cărnii şi grăsimii să fie ridicată.

Toate acestea, sunt dependente de rasă, sex, individ, vârstă, hrană, metoda de
îngrăşare.

Rasele perfecţionate, ameliorate şi metişii acestora, rasele precoce sunt cele mai
pretabile la îngrăşare, deoarece au şi capacitatea de folosire mai bună a furajelor.

Pentru îngrăşare se folosesc mai multe metode:

a) pentru carne

b) pentru bacon

c) mixtă

d) pentru grăsime

Sistemele de îngrăşare folosesc mai multe posibilităţi, în funcţie şi de hrănirea

asigurată.

Ingrăşarea pentru
carne

S-au diferenţiat sisteme de îngrăşare în funcţie de modul de furajare- pe baza

de cereale, pe bază de cartofi cu adaos de concentrate, pe bază de reziduri industriale

cu adaos de concentrate, s.a.

Fiecare sistem are în vedere în prima parte obţinerea animalelor cu furajele folosite
apoi intensificarea furajării.

Aceste sisteme de creştere şi îngrăşare s-au dezvoltat în corelaţie cu resursele

naturale de furaje: la câmpie cerealele, la munte cartofii, în zona fabricilor din

industria alimentară (lapte, carne, etc) reziduri le alimentare, etc.
 Îngrăşarea pentru b acon

Bacon - este carnea de porc preparată în mod special, din jumătăţi de trunchi, la care s-
a scos capul, membrele de la genunchi şi jarete în jos, coloana vertebrala şi spetele. Aceste
jumătăţi se sărează şi se afumă.

Calitatea baconului este dată de greutatea jumătăţilor de trunchi, obţinută după

sacrificare şi anume: calitatea a-I-a are 30-36 kg, calitatea a-II-a 36-40 kg, are calitatea a-IIl-a
are 41-46 kg.

Totodată, se cere că grăsimea să f\e albă, cu consistenţă, cu o grăsime maximă de 3-4

cm pe spate şi şale iar carnea trebuie să fie împănată cu grăsime.

Porcii crescuţi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

• să fie din rase precoce care la 6-8 luni sa ajungă la 100 kg;
• să aibă pielea alba şi subţire, părul alb şi fin;
• să aibă osatura fină (nu grosieră) cu randament mare la tăiere;
• să aibă capul lung, şuncile bine dezvoltate;
• peretele abdominal să fie gros şi cărnos, cavitatea abdominală redusă.
• să aibă la înţărcare 16-18 kg.
Se pretează rasele Marele Alb şi Landrace. Furajarea acestor animale se realizează pe
categorii şi se aplică pe etape de creştere.

Ingrăşarea mixtă

Se face pentru a obţine atât carne cât şi grăsime. Ingrăşarea se începe la vârsta de 6-7
luni, la greutatea de 50-60 kg şi durează până la 12-14 luni, când porcul ajunge Ia 140-160 kg.
La această greutate carnea este fragedă, slănina bună, de 5-6 cm, consistentă, randamentul la
tăiere de 75-85% proporţia de carne x grăsime este egală.

Ingrăşarea se poate realiza prin sistemul gospodăresc şi prin sistemul industrial.

Ingrăşarea pentru g răsi mi

Se face cu scopul de a obţine o cantitate mare de grăsime.

 Pentru acest scop se pretează porcii adulţi şi reformaţi şi scoşi de lareproducţie. De
regulă au greutate mare 120-250 kg şi sunt ţinuţi la îngrăşat 3-4 luni, când realizează sporuri
de creştere de greutate de 70-150 kg. Furajarea se bazează de hidrocarburi.

TEHNOLOGIA CRESTERII GAINILOR

1. INTRODUCERE

Importanta cresterii pasarilor este data de insusirile lor productive cat si de

particularitatile lor biologice. Domesticirea gainii s-a facut cu circa 3 milenii i.e.n. in India, de
unde a patruns in Persia si de aici in Grecia unde este frecvent amintita din sec. al V- lea i.e.n.
sub denumirea de “pasare persana”.

In sec. al 20-lea cresterea pasarilor a cunoscut un avant extraordinar, prin selectie s-au
creat numeroase rase noi de gaini, iar cresterea a devenit o adevarata industrie.

De la pasari se obtin o serie de produse principale ca: ouale, carnea, grasimea, ficatul
gras dar si produse secundare ca: puful, fulgii, deseurile de abator si chiar dejectiile.

Oul este un aliment complet, fiind unul din cele mai valoroase produse de origine
animala. El are o digestibilitate foarte mare, (de 100% galbenusul si de peste 97% albusul).

Are o compozitie chimica completa, fiind format din protide, lipide, vitamine (A, D,
E, B2, B3, B7) si saruri minerale. Se utilizeaza in consumul curent alimentar, la prepararea
diferitelor produse de cofetarie si patiserie, in industria farmaceutica, chimica, limpezirea
vinurilor, tabacire etc.

Mentionam ca in ultimul timp a crescut mult consumul de oua pe plan mondial.

Consumul optim este considerat de 1 ou/cap de locuitor/zi. Deci in tara noastra ar trebui sa se
consume aproximativ 9-10 miliarde oua anual.

Carnea diferitelor specii si rase de pasari, datorita calitatilor ei dietetice, are o pondere
in continua crestere in consumul de carne al omului si datorita valorii nutritive, a calitatilor
gustative deosebite si a faptului ca se prepara usor. Ficatul gras, obtinut de la palmipede este o
delicatesa si un produs foarte apreciat in numeroase tari, la fel si grasimea de pasare.

Puful si fulgii sunt materie prima foarte valoroasa pentru industria usoara.

Subprodusele de abator se administreaza ca atare sau transformate in fainuri

animale, in hrana animalelor de blana.
 Dejectiile pot fi utilizate ca ingrasamant valoros pentru agricultura sau chiar in hrana
altor specii de animale (bovine, ovine).

Cojile de oua pot constitui o sursa minerala foarte valoroasa pentru tineretul animal,
avand o digestibilitate superioara.

Dintre particularitatile biologice care asigura importanta deosebita acestui sector

amintim:

- intensitate de crestere foarte mare, care a coborat de la 8 saptamani, cand

realizeaza 1,5 kg, la 39 de zile, adica isi maresc masa avuta la ecloziune de 300 de
ori.

- consum specific redus, astfel in productia de oua consuma 2,7-3 kg nutret

combinat pentru 1 kg masa ou si acest consum este in continua scadere, iar 1 kg
spor se realizeaza cu 1,8-2,1 kg nutret combinat.

- precocitatea sexuala ridicata, deoarece puicutele incep ouatul la 20-22 de

saptamani, atingand productia maxima la 28-32 de saptamani.

- se inmultesc foarte rapid deoarece de la o gaina sau rata, usor se pot obtine
anual 160-200 de produsi; de la o curca 60 de produsi, adica realizeaza 30-60 kg
carne anual pentru fiecare kg masa vie.

- se adapteaza usor diferitelor sisteme de intretinere si raspund cu promptitudine

conditiilor de exploatare asigurate. Pot suporta conditii de captivitate stransa de
20-25 gaini/m2.

Gallus banchiva

1.1. EVOLUTIA CRESTERII PASARILOR IN TARA NOASTRA

SI PE PLAN MONDIAL

Cresterea pasarilor in tara noastra are vechi traditii, iar preocupari stiintifice se
remarca inca din secolul trecut, cand o serie de savanti ca: Ion Ionescu de la Brad, N. Filip,
Gh. Maior, G K Constantinescu si altii au pus bazele transformarii cresterii extensive in
crestere intensiva.

In perioada antebelica efectivul de pasari era scazut (27 milioane capete) iar in timpul
celui de al 2-lea razboi mondial efectivul a scazut la 15 milioane.

In 1949 s-au infiintat primele ferme de stat cu 2-5 mii capete gaini si 5-15 mii capete
pui. S-au importat principalele rase de pasari din material biologic valoros existent in Franta,
Canada etc. (Rhode Island, Leghorn).
 In 1962 se pun bazele cresterii intensiv-industriale prin infiintarea primului Combinat
Avicol de la Crevedia. In 1980 s-a inregistrat 220 buc oua/cap Ramanem
increzatori ca asa cum se intampla in majoritatea tarilor lumii, cresterea efectivelor si a
productiilor pasarilor pot asigura o importanta cantitate de proteina de origine animala
necesara hranei omului.

Conditiile naturale, sociale si economice, experienta acumulata in cresterea pasarilor

sunt o premiza a asigurarii necesarului de consum al populatiei si mari cantitati la export. Este
aberant sa ramanem tributari importului acestor produse.

1.2. EVOLUTIA EFECTIVELOR DE PASARI PE PLAN MONDIAL

Populatia lumii in continua crestere are nevoie de tot mai multa proteina de origine
animala. Este o tendinta de crestere permanenta a productiei cat si a consumului de carne de
pui broiler datorita faptului ca se obtine si se vinde la preturi accesibile, este dietetica si
preferata de largi categorii de oameni.

In sporirea productiei avicole (oua si carne) un rol important revine cercetarii

stiintifice, a ingineriei genetice care creeaza noi linii si hibrizi tot mai productivi.

Se observa o concentrare a fermelor, concomitent cu cresterea productiei,

perfectionarea tehnologiilor de exploatare, de reducere a consumului specific, abataj modern;
modernizarea si diversificarea productiei si a ambalajelor.

Evolutia efectivelor de pasari in lume este urmatoarea:

Tabel nr. 2

Dinamica efectivului de pasari din lume

(milioane cap.) (FAO 1999 vol. I)

Gaini Curci Gaste-Rate

1989 1996 1998 1989 1997 1998 1989 1997 1998

1991 19991 1991

In lume 10679 12911 13683 241 443 246 521 747 772
Africa 879 1128 1133 4 6 7 13 15 15
America de Nord 1838 2257 2292 99 104 105 14 15 15
America de Sud 921 1350 1495 87 94 95 9 12 12
Asia 4523 6198 6766 8 11 10 447 651 670
Europa 1307 1258 1269 79 109 109 37 53 59
Oceania 73 93 94 1 1 1 1 1 1

Tabel nr. 3
 Dinamica efectivului de gaini in cateva tari europene

(milioane cap.) FAO 1999

1989-1991 1996 1998

Franta 198 221 238
Italia 133 138 138
Anglia 124 131 131
Spania 111 126 127
Germania 116 104 103
Ucraina - 123 102
Olanda 92 91 98
Romania 121 81 77
Polonia 58 44 51
Benelux 34 55 43

2. FACTORII CARE CONDITIONEAZA PRODUCTIILE

PASARILOR DOMESTICE

2.1. PRODUCTIA DE OUA

Oul are o valoare nutritiva deosebita, fiind un aliment complet si se obtine la un pret
convenabil.

Ouale de consum, in marea lor majoritate se obtin de la gaina si intr-o masura mai
mica de la alte specii ca: rata, curca, gasca, bibilica, prepelita etc.

In compozitia chimica a oului intra apa si substanta uscata in proportii diferite in albus
si galbenus.

Substanta uscata consta in proteine, grasimi, hidrati de carbon si saruri minerale, asa
cum rezulta din tabelul urmator:

Tabel nr. 4

Compozitia chimica a oului de pasare

Specificare Continut %
Oul intreg Galbenus Albus
 Apa 73,6 48,7 87,9

Substanta uscata, din care: 26,4 51,3 12,1

- Proteina 12,8 16,6 10,6

- Grasimi 11,8 32,6 urme

- Hidrati de carbon 1,0 1,0 0,9

- Saruri minerale 0,8 1,1 0,6

Se observa ca in ou, cantitatea de proteine si grasimi este de 3-4 ori mai mare decat in
lapte. Greutatea oualor produsa de unele rase de gaina poate ajunge pana la de 8-10 ori
greutatea lor corporala.

Unele rase de gaini produc in medie anual de 8-10 ori greutatea lor in oua, de aici
rezulta rolul lor deosebit in asigurarea proteinei de origine animala necesara alimentatiei
rationale a omului. Productia individuala de oua variaza de la 0 la 365 buc. anual. Ea este
influentata de o serie de factori dintre care amintim: ereditatea, integritatea aparatului
reproducator, hranirea, conditiile de mediu si microclimat asigurate si altele.

Dintre factorii care influenteaza direct productia individuala de oua amintim: varsta
producerii primului ou, durata primului sezon de ouat, intensitatea ouatului, naparlirea,
instinctul de clocire si pauza de iarna a ouatului.

Varsta producerii primului ou: variaza in functie de precocitatea pasarilor, astfel la

rasele de gaini “specializate” pentru productia de oua ea este de 120-180 de zile, la cele mixte
de la 180-210 zile, la rasele grele de 270-320 zile, la ratele specializate pentru oua la 180-260
de zile, iar la cele specializate pentru carne la 280-330 zile, curcile la 290-320 zile, gastele la
250-330 zile.

Exista o corelatie intre data eclozionarii si varsta producerii primului ou in cresterea

industriala. Astfel puicutele rasei Leghorn eclozionate la inceputul iernii depun primul ou la
156 de zile fata de cele eclozionate la sfarsitul iernii care depun primul ou la 185 zile, cele
eclozionate primavara la 234 zile , cele eclozionate la sfarsitul verii la 214 zile iar cele
eclozionate la sfarsitul toamnei la 179 de zile.

Precocitatea exagerata influenteaza negativ rezistenta organica la boli si micsoreaza

productia anuala. Ea este influentata de variatia zilei-lumina dar si de alimentatie. La
producerea primului ou, puicuta trebuie sa aiba 2/3 din masa corporala de adult.

Durata primului sezon de ouat variaza de la 80 la 484 zile ( la rasa Rhode Island) si
este egala cu numarul oualelor depuse pana la naparlire.
 Marimea sezonului este criteriu de selectie si influenteaza direct productia anuala de
oua.

Intensitatea ouatului. Depunerea oualelor este discontinua si are loc in cicluri

despartite de una sau doua zile de pauza. Numarul de oua produse consecutiv poarta
denumirea de “ciclu” sau “serie de ouat”, iar numarul de zile dintre doua cicluri sau serii de
ouat se numeste “interval de ouat”.

Ciclul de ouat este de 3-4 oua, intervalele de ouat nu sunt constante de-a lungul anului
calendaristic. Exemplarele care dau productii mari, au variatii sezoniere ale ciclurilor de ouat
mici. Lungimea ciclurilor de ouat este caracter ereditar.

Intensitatea ouatului este de fapt aprecierea nivelului productiv (a productiei de oua)

realizata intr-o unitate de timp si se calculeaza dupa formula:

I=

- P = productia de oua in perioada respectiva;

- T = numarul de zile care formeaza perioada.

Naparlirea, sau reinoirea penajului dureaza 8-12 saptamani. Este un proces fiziologic
si se produce o data pe an la gaini si curci, in a doua jumatate a anului. In timpul naparlirii se
intrerupe ouatul.

Gainile bune ouatoare incep naparlirea in luna octombrie, iar cele rele ouatoare incep
sa naparleasca la sfarsitul lunii august si inceputul lunii septembrie. Daca pasarile au o stare
buna de intretinere, durata naparlirii este mai scurta.

Naparlirea este influentata de o serie de factori stresanti, alimentatie carentata sau

scurtarea zilei lumina.

Instinctul de clocit. Durata si intensitatea lui variaza in functie de rasa si specie si

este data de procese fiziologice legate de instinctul de conservare a speciei. In timpul
clocitului se intrerupe ouatul. Apare de obicei in lunile mai-iunie.

La rasa Leghorn acest instinct aproape a disparut, manifestandu-l doar 1-4% din gaini
si dureaza o perioada scurta de timp. La celelalte rase de gaini il manifesta peste 50%. Ratele
aproape au pierdut acest instinct cu exceptia rasei Leseasca. Gastele si curcile “cad closti”
dupa ce depun 10-20 de oua.

Durata medie a clocitului este de 10-26 de zile la rasa Leghorn, 50 de zile la Rhode
Island si 76 de zile la Plymouth – Rock.
 Dupa “desclocire” gainile reiau ouatul dupa 1-7 zile sau chiar 20 de zile. Din cauza
clocitului productia de oua scade cu 20-22 oua/cap la loturile care clocesc fata de cele care nu
clocesc.

Pauza de iarna a ouatului. La pasarile foarte bune ouatoare si intretinute

corespunzator aceasta pauza poate lipsi. Ea se manifesta prin incetarea ouatului pentru o
perioada de 7-60 de zile. Se incearca crearea de linii care sa nu manifeste aceasta pauza.

Factorii care influenteaza indirect productia de oua

Sunt factori care depind de individ si amintim aici: masa corporala, capacitatea de
folosire a hranei si masa oualor.

Cu cat pasarile au o masa corporala mai mare, cu atat sunt mai putin precoce deci
produc mai putine oua. Se selectioneaza linii cu masa corporala optima unei productii mari de
oua.

Masa oualor este invers proportionala cu productia.

Capacitatea de folosire a hranei este insusire ereditara, cu cat aceasta este mai mare si
productia de oua va fi mai mare.

Primele oua depuse sunt de obicei mai mici ca si primele depuse dupa “desclocire” sau
naparlire. Greutatea oualor este caracteristica fiecarei specii si rase, iar in cadrul rasei chiar
liniei.

In general ouale depuse in primul an sunt mai mari decat cele depuse in anii urmatori
deoarece scade intensitatea metabolica.

2.2. PRODUCTIA DE CARNE

2.2.1. FACTORII CARE INFLUENTEAZA DIRECT

PRODUCTIA DE CARNE

Masa corporala. Difera in functie de specie, este mai mare la curci si gaste, are insa o
mare variabilitate in functie de rasa si linie. Heritabilitatea acestei insusiri este mare (h2=0,5-
0,7).

Capacitatea de folosire a hranei este corelata cu intensitatea de crestere. Se

urmareste obtinerea unor sporuri in greutate cat mai mari cu un consum specific redus, mai
ales in primele saptamani de viata.

Intensitatea de crestere. Deoarece are o heritabilitate mare (h2 = 0,3-0,4) pe baza ei s-

au format linii cu intensitate mare de crestere in primele 10 saptamani.
 Viteza de imbracare cu penaj. Este o insusire legata de intensitatea de crestere.

S-au selectionat linii care se imbraca in timp scurt cu penaj. Este data de o singura
pereche de gene sex-lincata.

Randamentul la taiere se coreleaza pozitiv cu masa corporala, adancimea, largimea

si lungimea pieptului si lungimea fluierelor. Are o heritabilitate mare (h2 = 0,5-0,6).

Calitatea carcaselor mai este data si de forma carenei sternale, care trebuie sa fie
dreapta.

Se creeaza linii cu pielea galbena pentru ameliorarea aspectului comercial al carcasei.

Productia de carne de pasare este influentata negativ de productia de oua, de

fecunditate si capacitatea de ecloziune.

Tabel nr. 5

Dinamica productiei de carne de pui in lume

(milioane tone) FAO 1999. Vol. I

Continentul 1998-1991 1996 1998

In lume 35292 47541 51249
Africa 1788 2232 2269
America de Nord 10557 14828 15911
America de Sud 3853 6595 7248
Asia 8663 14459 16251
Europa 6754 7686 7984
Oceania 450 585 603

Tabel nr. 6

Dinamica productiei de carne de pasare in unele tari europene

(milioane tone) FAO 1999 vol.I

Tara 1989-91 1996 1998

Franta 1069 1240 1240
Anglia 799 1137 1196
Spania 821 857 888
Italia 823 863 863
Olanda 433 624 644
Benelux 181 326 326
Romania 352 291 258
 Ungaria 294 261 243
Danemarca 124 157 161
Grecia 155 151 155
Elvetia 34 41 43
Moldova - 24 18

3. RASELE DE GAINI

3.1. CLASIFICAREA RASELOR DE GAINI

Exista la ora actuala peste 500 de rase de gaini care provin din forma salbatica ce
traieste si astazi in jungla Indiana: Gallus bankiwa.

Pentru usurarea orientarii crescatorilor si a specialistilor in cunoasterea lor se impune

clasificarea lor stiintifica.

Pentru clasificare se folosesc mai multe criterii cum sunt: masa corporala, locul de
origine, aptitudinea productiva si altele.

Pentru descrierea raselor de gaini vom folosi urmatoarea clasificare:

1 Rase combatante Combatanta de Aseel

Combatanta indiana
Combatanta malaeza
Combatanta engleza de tip vechi
Combatanta engleza de tip nou (modern)
2 Rase grele Cornisch
Conchinchina
Brahma
Langshan
Dorking
Faverolles
3 Rase intermediare Rhode-Island
New-Hampshire
(mixte) Sussex
Plymouth Rock
Wyandotte
Orpington
Australop
Gat golas de Transilvania
4 Rase usoare Leghorn
La Bresse
5 Rase ornamentale Motate Paduana
Olandeza
 Houdan
Cu coada lunga Phonix
Sumatera
Fara coada (berce) Araucana
Cu penaj deosebit Gaina de matase
Pitice Bantham
Milles Fleurs (de portelan)
Chabo

Gat golas de Transilvania

pitica
6 Rase locale

3.1.1. RASELE COMBATANTE

Aceste rase se cresteau din antichitate pentru luptele de cocosi, dar dupa interzicerea
acestora (sec. XIX-lea) se cresc pentru ornament si expozitii.

Se caracterizeaza prontr-o viabilitate pronuntata, precocitate buna, musculatura zvelta,

picioare lungi cu degete puternice, gat lung purtat vertical cu lantete scurte, cap mare cu
creasta si barbite mici, cu ochi agresivi, piept larg, musculos, umeri largi, proeminenti.

Penajul stralucitor, nu prea bogat (golas in regiunea pieptului), coada purtata in jos
putin dezvoltata, au carnea foarte gustoasa. Productia de oua este mica.

Calitatile deosebite date de rusticitate, intensitate mare de crestere, masa corporala,

carne de calitate superioara, fecunditate, capacitate mare de ecloziune, sunt insusiri ce au
facut ca ele sa fie folosite la crearea unor rase valoroase cum sunt: Cornish, Rhode-Island,
Sussex etc.

RASA COMBATANTA DE ASEEL

Este originara din India, fiind considerata stramosul rasei combatante malaieze. In
Europa mai raspandite sunt varietatile rosie, pestrita si alba. Sunt rustice, produc anual 60-80
de oua cu o masa medie de 50-55 g. Instinctul de clocire apare dupa ce depun 15-20 de oua si
este dezvoltat.

Masa corporala este de 2,5-3,0 kg la cocosi si de 2,0-2,5 kg la gaini. Se separa pe sexe

la varsta de 6-8 saptamani datorita agresivitatii.

Dau rezultate bune in productia de carne prin incrucisari cu rasele grele, transmitandu-
le dezvoltarea pectorala si un gust excelent al carnii. De asemenea, se folosesc la crearea de
rase noi.
 RASA COMBATANTA MALAEZA

Aceasta rasa are patru varietati de culoare, cea mai raspandita este varietatea “neagra-
roscata” (Black-Red).

Produc anual 100-120 de oua de 60-62 g , de culoare brun-inchis. Masa corporala este
de 5-6 kg la cocosi si de 3,5-4,0 kg la gaini. Are picioare lungi, expresie agresiva determinata
de largimea crestetului si de dispunerea ochilor. Exteriorul in partea dorsala prezinta trei
curbe (de la cap la baza gatului, de la gat la baza cozii si coada).

Sunt animale rustice, au un procent ridicat de fecunditate si ecloziune. Clocesc bine.

Sunt folosite la incrucisari industriale cu rasele grele pentru productia de carne si pentru
crearea de rase noi (varietatea alba a participat la formarea rasei Cornish).

RASA COMBATANTA ENGLEZA

Sunt descrise doua tipuri distincte (engleza de tip vechi si cea de tip modern sau de
“expozitie”).

Combatanta engleza de tip vechi este buna ouatoare ( 100-150 bucati, de 60-62 g) cu
masa medie de 3,5-4,0 kg la cocosi si de 2-3 kg la gaini. Este o rasa rustica ce se creste greu
datorita agresivitatii. Exista mai multe varietati, cea mai cunoscuta este cea rosie cu negru. Se
foloseste la incrucisari cu rasele mixte sau grele (Sussex, Dorking etc.) pentru producerea de
broileri cu pielea alba si cu carne de calitate superioara. Are perspective in ameliorarea raselor
de carne si oua, a contribuit la formarea rasei Rhode-Island si alte rase mixte.

Rasa combatanta engleza de tip modern. Cea mai raspandita varietate este cea
rosie-caramizie. S-a format prin selectie dirijata din tipul vechi, in directia pasarilor de
expozitie. Are talia mare si conformatia asemanatoare cu tipul malaez.

Masa corporala este de 3,5-5,0 kg la cocosi si de 2,5-3,0 kg la gaina dar are masa
muschilor pectorali si calitatile gustative scazute.

3.1.2. RASELE GRELE

Se caracterizeaza printr-o masa corporala mare, ce depaseste 3,5-4,0 kg, iar masculii
chiar 5-5,5 kg, au carne de calitate superioara dar sunt tardive, au o productie mica de oua si
un consum specific ridicat.

Datorita acestor insusiri, aceste rase sunt mai putin crescute in rasa curata si mai mult
in incrucisari cu rasele mixte pentru imbunatatirea insusirilor pentru productia de carne. Cea
mai importanta este rasa Cornish, apoi rasele : Cochinchina, Brahma si Langshan, celelalte se
aclimatizeaza mai greu in tara noastra (Dorking, Faverolles etc.).

RASA CORNISH
 Este o rasa combatanta specializata pentru productia de carne, fiind foarte raspandita
deoarece pe linie paterna este utilizata in toata lumea in incrucisari industriale pentru
producerea broilerului. S-a format in Anglia in urma unor incrucisari complexe intre
Combatanta de Aseel, Combatanta engleza de tip vechi si Combatanta malaeza, obtinandu-se
la inceput varietatea (neagra-rosie) numita impropriu combatanta indiana.

Aceasta varietate a fost incrucisata cu combatanta malaeza de culoare alba, obtinandu-

se Cornish-ul alb, cea mai larg folosita pentru producerea puilor broiler.

In America s-au mai format doua varietati: rosie-placat cu alb (Cornish cu Shamio-
japonez) si varietatea galbena (Cornish alb cu New-Hampshire).

Insusiri morfologice si productive: are trunchiul ovoidal cu directia oblica antero-

posterioara, cap globulos, creasta batuta-tripla sau nuciforma, ciocul scurt si gros la baza, bine
curbat, galben. Barbite si urechiuse mici de culoare rosie. Trunchiul larg si adanc, cu piepul
larg cu coapsa si gamba bine imbracate in musculatura. Pielea este de culoare galbena.

Produce 80-130 de oua cu masa medie de 60-65 g si cu coaja pigmentata in brun.

Masa corporala medie este de 4,5-5,5 kg la cocosi si de 3,5-4,5 kg la gaini.

Cocosii in varsta de 6 luni au 3,5-4,0 kg, iar puicutele au 2,5-3,0 kg. Realizeaza un
spor zilnic de 16-18 g (1-30 zile) si de 20-22 g (30-60 zile). Consumul specific este 2,0-2,5 kg
pana la 30 de zile, de 3,0-3,5 kg intre 30-60 de zile si de 5,0-5,5 kg de la 60-90 zile.

Randamentul la sacrificare (60 de zile) este de 78-79 % cu raportul carne-oase de 4:1.

Este o rasa tardiva, incepe ouatul la 9 luni si nu are instinct de clocit pronuntat.

Calitatile deosebite sunt cele date de dezvoltarea mare a musculaturii pieptului,

coapselor si gambelor. Produce carne frageda si suculenta.

La noi in tara a fost importata din Canada in 1962 si incrucisata cu Plymouth Rock alb
pentru producerea broilerului.

Este folosita la producerea hibridului simplu (paterna) in incrucisari cu Plymouth

Rock alb pentru obtinerea puilor broileri.

In Franta si Canda s-au format linii “libere” de Mycoplasama galisepticum (sindromul

B.R.C.).

Liniile Cy1, Cy2 C si W, importate in 1968 se folosesc pentru obtinerea hibrizilor

simpli in producerea puilor de carne “Robro-69” si “Robro-70”.

Combatanta de Assel Combatanta malaieza

 Combatanta indiana Combatanta engleza de tip vechi

Combatanta engleza moderna Cornish var. alba

RASA COCHINCHINA

Este formata natural in China, a fost adusa in Europa in secolul al XIX-lea. Are cinci
varietati de culoare: galbena, potarnichie, alba, neagra si barata. Are creasta simpla,
mijlocie ca marime, urechiusele rosii, ciocul, pielea si ghearele galbene. Gatul scurt, gros,
trunchiul masiv, foarte lung si adanc, corpul se inscrie intr-un cerc sau patrat cu spinarea
scurta si inseuata. Penajul foarte abundent ajunge la fluiere si degete, formand incaltatura
globuloasa.

Este o rasa masiva (4,5-5,0 kg la cocosi si 3,5-4,0 kg la gaini), greoaie, cu

temperament limfatic, se aclimatizeaza usor. Produce 80-110 oua cu masa medie de 55 g.
Sunt tardive (cresc pana la 18 luni), incep ouatul la 10-12 luni. Au instinctul de clocit
dezvoltat.

Se foloseste pentru ameliorarea raselor cu schelet slab si a celor cu predispozitie la

ingrasare si pentru formarea de rase noi. A contribuit la formarea raselor mixte: Wyandotte si
Orpington.

RASA BRAHMA

Este de origine asiatica, adusa in Europa in secolul al XIX-lea din America, unde a
fost ameliorata prin selectie si prin infuzii cu Malaeza, Conchinchina etc. Are doua varietati
de culoare: herminata deschis si herminata inchis.

Este o rasa masiva, cu temperament limfatic, rustica, tardiva, dar mai precoce decat
Cochinchina cu care se aseamana. Are creasta batuta, simpla, urechiusele rosii, gatul gros,
trunchiul masiv, foarte lung si adanc, penaj foarte abundent si moale, ajunge pana la degete.
Ciocul, fluierele si pielea au culoarea galbena.

Masa corporala la cocosi este de 4,5-5,5 kg, iar la gaini de 3,5-4,5 kg. Produce 120-
140 oua anual cu masa medie de 60 g. Datorita rusticitatii si aclimatizarii, este folosita ca
amelioratoare, deoarece transmite calitati superioare carnii, aptitudini de ingrasare si
intensitatea ouatului in lunile de iarna.

A contribuit la formarea multor rase mixte si grele ca: Sussex, Faverolles etc.

RASA LANGSHAN

A fost introdusa in Europa in 1872 din nordul Chinei, unde s-a format in mod natural.

Culoarea poate fi: alba, neagra si albastra (negru x alb).

 Exista doua varietati: tipul vechi, englezesc care prezinta incaltatura si tipul german
mai nou, modern, cu fluierele golase (obtinut prin incrucisari complexe intrte Leghorn,
Minorca si Plymouth Rock negru).

Prezinta o creasta simpla, mijlocie, urechiuse rosii, gat lung bine arcuit si gros, trunchi
masiv lung si mai putin larg, spinarea lunga, penajul strans pe corp, ciocul si fluierele sunt
negre-cenusii la varietatea neagra si albastre sau albe la varietatea alba, pielea este alba.

Masa corporala variaza intre 4,5-5,0 kg la cocosi si intre 3,5-4,0 kg la gaini. Produce
100-120 bucati oua anual cu masa medie de 55-60 g.

Puicutele incep ouatul la 9-10 luni. Gainile au instinctul de clocit dezvoltat, fiind
rustice si blande.

Brahma var. herminata deschis Dorking varietatea argintie

Rasa Faverolles-var.somon Cochinchina

Rasa Leghorn Rasa Andaluza

RASA DORKING

Este obtinuta in Anglia prin selectia gainilor comune aduse din Franta inca din
antichitate, cunoscute sub numele de gaini cu “cinci degete”.

A fost specializata pentru productia de carne prin selectie si alimentatie adecvata.

Are cinci varietati de culoare, cele mai raspandite sunt varietatea argintie si alba.

Cocosii au masa corporala medie intre 4-5 kg, iar gainile intre 3-4 kg. Produce in
medie 120-130 bucati oua cu masa medie de 60 g. Puicutele incep ouatul la 8 luni. A
contribuit la formarea de rase noi carora le-a imprimat masa corporala si calitatile carnii, dar
ramane o rasa sensibila la modificarea alimentatiei (nivelul proteic) se aclimatizeaza greu si
are procent scazut de ecloziune.

RASA FAVEROLLES

A fost formata in Franta prin incrucisari complexe intre rasele Houdan, Brahma,
Cochinchina, Langshan, Dorking si rasele locale.

Cele mai raspandite varietati de culoare sunt: varietatea somon (roscata), apoi
neagra, alba, albastra si galbena-caramizie.

Cocosii au masa corporala medie de 4,0-4,5 kg, iar gainile de 3,5-4,0 kg. Produce
anual 120-150 oua cu o masa medie de 55-60 g. Puicutele incep ouatul la 7 luni, produc o
carne foarte fina, cu un randament ridicat la sacrificare.
 Este o rasa rustica, precoce si rezistenta ce poate fi folosita la ameliorarea raselor de
carne.

3.1.3. RASELE MIXTE SAU INTERMEDIARE

Reprezinta cea mai numeroasa grupa de gaini care se caracterizeaza printr-o masa
corporala de 2-3,5 kg la femele si de 3,0-4,5 kg la cocosi. Sunt specializate pentru carne si
oua.

La ora actuala, in marile unitati avicole se folosesc relativ putine rase mixte care
produc eficient carne si oua, dar se folosesc pe larg in productia de broileri, in special produsii
obtinuti in prima generatie, prin incrucisarea a doua rase mixte ca forma materna si una din
rasele combatante ca forma paterna.

Aceste rase sunt folosite si pentru obtinerea puilor autosexabili destinati productiei de
oua de consum cu coaja pigmentata.

Ele sunt raspandite si in gospodariile populatiei.

RASA RHODE-ISLAND

Este originara din America, obtinuta in urma unor incrucisari intre Combatanta
malaeza, varietatea rosie, Conchinchina varietatea potarnichie, Leghorn si gainile locale
cenusii. A fost introdusa in Europa dupa anul 1904.

Se cunosc doua varietati de culoare: rosie si alba (foarte putin raspandita in Europa).

Insusiri morfologice si productive. Ca exterior, rasa prezinta creasta simpla verticala

de marime mijlocie (exista si o varietate cu creasta batuta), ciocul galben, curbat la varf si
mare spre baza, are barbitele si urechiusele rosii.

Formatul trunchiului este dreptunghiular cu spinarea lunga si larga, abdomenul larg,

bine dezvoltat.

Picioarele au ghearele galbene, sunt potrivit de lungi. Penajul are o mare diversitate de
nuante (rosu-visiniu-maro deschis), varful aripilor si penele din coada sunt negre. Pielea este
galbena.

Are aptitudini mixte pentru oua si carne. Pana la 500 de zile produce 213 bucati oua
(160-420 ) cu masa medie de 57,5 g si cu coaja pigmentata.

Consumul specific este de 3,5 kg la kg oua (variaza intre 2,1-4,7 kg). In primul an,
mortalitatea variaza intre 7,5-11 %. Fecunditatea este cuprinsa intre 85-90 %, iar procentul de
ecloziune variaza intre 80-90 %.
 Puicutele incep ouatul la 180 de zile. Instinctul de clocit este dezvoltat. Sunt gaini
rustice, usor adaptabile la conditiile de exploatare intensiva (s-au creat numerosi hibrizi
comerciali, specializati in productia de oua de consum cu coaja pigmentata) care manifesta
rezistenta mai buna la unele boli infecto-contagioase sau parazitare.

Masa corporala variaza intre: 3,5-4,0 kg la cocosi si 2,7-3,0 kg la gaini.

Tineretul realizeaza la 8 saptamani intre 800-900 g si 1000-1200 g la 12 saptamani, de

aceea este folosita in productia de broileri.

Carnea produsa este frageda si gustoasa.

In tara noastra au fost importate la inceput din Olanda, apoi in 1970 din Canada liniile:
H,M,P,A si E specializate in productia de oua.

Prin incrucisarea masculilor din linia M cu gaini din linia P, iar ca forma paterna
cocosul provenit din linia pura H (consangvina) s-a obtinut hibridul triliniar “Roso 70”.

♂M x P♀

♀MP x H♂

ROSO 70

Hibridul “Roso 70” produce 220-260 oua cu masa medie de 57 g si coaja pigmentata,
iar gainile au 2,3 kg si sunt foarte rezistente la boli.

Firma Studler are linii rosii si albe cu care a creat hibridul S.S.L. (Sex Sal Link)
autosexabil ce produce peste 240 oua.

RASA NEW HAMPSHIRE

Este o rasa formata in S.U.A. prin selectia gainilor din rasa Rhode-Island varietatea
rosie in directia maririi precocitatii, a productiei de oua, capacitatea de valorificare a hranei
etc. Are culoarea rosie-caramizie, cu lantetele galbui si subpenajul galben. In Europa a fost
introdusa in 194

In cadrul rasei se disting doua tipuri: de carne si de oua.

Tipul de carne este mai masiv, are o buna intensitate de crestere (la 8 saptamani
realizeaza 1,3-1,5 kg), produce 170 oua cu masa medie de 60 g, si cu un consum specific de
furaj/kg masa ou de 4,0-4,9 kg.
 Tipul de oua are o intensitate de crestere mai mica (la 8 saptamani realizeaza 0,800-
1,100 kg) dar produce 216 oua anual, chiar 300 in primele 500 de zile de viata, cu coaja
cafenie.

Masa corporala medie: 3,5-4,5 kg la cocosi si de 2,5-3,5 kg la gaini.

Trunchiul este de marime mijlocie, larg, adanc, cu spinarea larga.

Pieptul este adanc, larg, bine rotunjit, abdomenul mare si plin. Corpul in general are
marimea mijlocie.

Picioarele au fluierele de lungime mijlocie, galbene cu nuante roscate, pielea corpului

este galbena.

RASA SUSSEX

A fost formata in Anglia si are trei varietati de culoare, herminata deschis, rosie si
pestrita.

Cea mai raspandita la noi este herminata deschis care are o creasta mijlocie, barbite si
urechiuse rosii, ciocul de culoare galbena, fluierele si pielea alba.

Trunchiul este dreptunghiular, lung, larg si adanc. Concureaza prin insusirile

morfoproductive si frumusete rasa Rhode-Island.

Produce intre 150-243 oua cu coaja pigmentata brun-cafeniu si masa medie de 57 g.

Consumul specific este de 4,3 kg pentru 1 kg masa ou.

In cresterea semiintensiva are o buna productie de oua in lunile de iarna (superioara

celorlalte rase).

Gainile sunt ceva mai tardive, incep ouatul la 6 luni, au instinctul de clocit mai
accentuat decat rasa Rhode-Island.

Gainile au masa corporala de 2,7-3,2 kg, iar cocosii de 3,7-4,2 kg.

Tineretul realizeaza 700-800 g la 8 saptamani si 1100-1200 g la 12 saptamani

producand o carne frageda, gustoasa si suculenta.

Pentru broiler se foloseste forma materna care se incruciseaza cu masculi Cornisch,

Plymouth-Rock sau Rhode-Island.

RASA PLYMOUTH-ROCK

A fost formata in S.U.A., prin incrucisari complexe intre cocosi din rasa Spaniola si
gaini Cochinchina varietatea alba, Dominicana si Brahma.
 Are 6 varietati de culoare (barata, alba, potarnichie, herminata, albastruie si
caramizie), mai importante sunt primele doua.

Insusiri morfologice si productive. Pasarile au capul relativ mare, ciocul galben,

creasta simpla dintata, mica, trunchiul larg, lung si adanc, fluierele sunt lungi si galbene,
pielea galbena. Produce intre 150-160 bucati oua cu 60 g masa, de culoare cafenie sau maro-
roscat.

Consumul specific pentru 1 kg masa oua este de 5 kg. Puicile incep ouatul intre 6-7
luni. Manifesta instinctul de clocit intre 15-25 % (ca si Rhode-Island).

Varietatea barata are masa corporala cuprinsa intre 3,5-5 kg la cocosi si 2,5-3,0 kg la
gaini.

Se creste pentru obtinerea de pui de o zi, autosexabili prin incrucisari cu alte rase
(Rhode-Island, New Hampshire etc.), varietatea alba-recesiv (aparuta ca o mutatie) a fost
importata in 1961, fiind folosita ca forma materna in incrucisari cu rasa Cornish pentru
obtinerea broilerilor.

Gainile Plymonth albe produc pana la 500 de zile, in medie 205 oua cu o masa
medie de 61 g de culoare alba. Consumul specific de 4,5 kg concentrate.

Aproximativ 40-50 % dintre gaini manifesta instinct de clocit.

Gainile au masa corporala medie de 3,0-3,5 kg iar cocosii de 3,5-4,5 kg. Puii au o
intensitate mare de crestere, ajung la 1,0-1,2 kg la 60 de zile iar cocoseii chiar la 1,3-1,5 kg.
La aceasta varsta sunt imbracati cu penaj.

Liniile 160 H si 160 N importate de la firma Studler din Franta (in 1962) sunt libere de
P.P.L.O.

Aceste doua linii au fost folosite la obtinerea gainilor simplu hibrid (H x N) forma
materna care se incruciseaza cu forma paterna Cornish PPLO-FREE (Cy1 si Cy2), in vederea
obtinerii broilerului “ Rosso-69 ”.

In 1969 s-au importat din Canada inca doua linii (S si F) care incrucisate cu rasa
Cornish produc broilerul (Rosso – 70).

VARIETATEA ALBA “MINI-ROCK”

A fost obtinuta prin selectie in ultimul timp, cu masa corporala mai mica, aproximativ
1 kg, datorita unei gene recesive responsabila de nanism (dwarf-dw).

Folosind ca bunici, cocosi homozigoti recesivi “dwxdw” si gaini Rook normale se

obtin parinti cu dimorfism sexual foarte accentuat (masculi normali, femele “mini”).
 Incrucisand femelele “mini” Rook cu Cornish se obtin puii de o zi – hibrizi normali.

Crescand animale mici se face o economie anuala de furaje de 11-18 kg la o gaina, iar
densitatea in adapost se poate mari cu 1-1,5 capete/m2.

Maturitatea sexuala se instaleaza mai devreme cu circa. 2 saptamani.

In tara noastra s-a creat “mini” – Rokul MAS.

RASA WYANDOTTE

A fost obtinuta in SUA prin incrucisari complexe a unor rase ca: Hamburg,
Cochinchina, Brahma, Leghorn etc. Are 12 varietati de culoare, dintre care cea mai
raspandita este varietatea alba.

Are creasta batuta, joasa, rotunjita anterior si ascutita in forma de sageata in partea
posterioara. Ciocul, fluierele si pielea sunt galbene, barbitele sunt rosii.

Trunchiul este scurt, larg si adanc – se inscrie intr-un patrat, cu spinarea inseuata si
abdomen mare purtat jos. Temperamentul limfatic si instinct matern dezvoltat

Masa corporala este de 3,5-4,0 kg la masculi si de 2,5-3,0 kg la gaini. Consumul

specific/kg oua este de 4,2 kg.

Importanta rasei este data de randamentul la taiere ridicat, muschii pectorali bine
dezvoltati, calitatea superioara a carnii, viteza mare de crestere si de imbracare cu penaj.

In unele tari o serie din liniile acestei rase sunt folosite pentru producerea de pui
broileri.

RASA ORPINGTON

Este originara din Anglia, are importanta pentru productia de carne, fiind intermediara
intre rasele mixte si cele grele. Prezinta mai multe varietati de culoare: galbena, neagra si
alba.

Varietatea neagra a fost formata prin incrucisarea raselor Minorca, Plymoth si

Langshan. Orpingtonul alb s-a format prin imperecherea cocosilor Langshan cu gaini
Hamburg alb, gainile obtinute astfel au fost imperecheate cu cocosi Dorking alb.

Varietatea galbena s-a format din varietatea alba si rasa Cochinchina (cocosi).

Are creasta simpla de marime mijlocie, cioc si fluiere alb-roz sau negru-cenusiu, dupa
varietate, barbitele si urechiusele rosii, pielea alba.
 Trunchiul larg si adanc, mijlociu ca lungime, de forma patrata. Pieptul larg, bine
imbracat in musculatura, abdomenul mare purtat jos.

Rasa mixta, produce 140-160 bucati oua cu masa medie de 65 g si cu coaja galben-
bruna de diferite nuante.

Incepe ouatul la 7-8 luni, oua iarna si au instinctul de clocit dezvoltat. Sunt animale cu
temperament limfatic, greoaie si cu masa corporala de 4-4,5 kg la cocosi si de 3-3,5 kg la
gaini.

Datorita faptului ca puii au intensitate mare de crestere, unele linii sunt utilizate pentru
productia de broileri.

Ramane o rasa importanta datorita carnii de calitate superioara, aptitudini pentru

ingrasare si intensitate buna a ouatului iarna.

RASA AUSTRALORP

Provine din varietatea neagra a rasei Orpington selectionata in Australia pentru

productia de oua.

Are creasta simpla, mijlocie, cu ciocul si fluierele negre-cenusii, barbitele si

urechiusele rosii, pielea alba. Trunchiul dreptunghiular are spinarea larga, usor concava,
abdomenul globulos.

Este o rasa mixta, cu productie foarte buna de oua (160-190 /an) si masa medie 58-60
g cu coaja galbena-cenusie.

Precocitatea este de 7-8 luni, oua intens si in perioada de iarna. Masa corporala medie
este de 3,5-4 kg la cocosi si de 2,5-3 kg la gaini.

In USA se incruciseaza cu rasa Leghorn pentru obtinerea hibrizilor “Austra-white” sau

“White-austra” pentru oua de consum.

RASA MINORCA

Este numita si Spaniola, are conformatie asemanatoare cu a raselor usoare, este

incadrata in grupa raselor mixte, datorita masei ei corporale de 3,5 kg la cocosi si de 3,0 kg la
gaini.

Are patru varietati de culoare: neagra, alba, galbena si barata. De asemenea, are
subvarietati cu creasta batuta, la varietatile negra si alba. Cea mai raspandita este varietatea
negra.
 Ca exterior se aseamana cu rasele usoare, are creasta simpla, mare si dreapta la cocosi
si aplecata la gaini, barbitele alungite, urechiuse albe, ciocul si fluierele negre (la neagra) si
alb-roz la varietatile celelalte.

Produce 150-170 bucati oua cu masa de 75-80 g si cu coaja alba. Precocitatea este de
5-6 luni. Instinctul de clocit este foarte slab, sunt rustice si se aclimatizeaza usor.

RASA GAT GOLAS DE TRANSILVANIA

Este originara din Transilvania si este raspandita in intreaga Peninsula Balcanica,

Litoralul Marii Negre si in Asia Mica. Are mai multe varietati de culoare, dintre care amintim:
alba, neagra si barata.

Are creasta mica, barbitele si urechiusele rosii si fluierele alb-roz la varietatea alba si
negru-cenusiu la varietatile inchise la culoare.

Gatul, complet golas pana sub gusa, are forma cifrei 3 si are pielea de culoare rosie.
Trunchiul dreptunghiular, lung, cu spinarea usor concava si pielea de pe corp alba.

Produce 120-170 bucati oua cu masa de 55-65 g si coaja alba sau pigmentata.

Precocitatea este de 6-7 luni. Masa corporala de 2,5-3,0 kg la cocosi si de 2,0-2,5 kg la

gaini.

Carnea este gustoasa si suculenta. Rasa este buna producatoare de carne si oua, gainile
au temperament vioi, instinct matern bine dezvoltat si sunt rustice.

Efectivul rasei s-a redus foarte mult, se creste in nuclee izolate si mai raspandita sub
forma de metisi.

Este necesara o preocupare mai sustinuta din partea specialistilor pentru selectia si
extinderea acestei rase autohtone, valoroasa pentru productia mixta, deoarece este bine
adaptata conditiilor din tara noastra.

3.1.4. RASELE USOARE

In grupa raselor usoare intra numeroase rase a caror masa medie la adult este de circa
2 kg.

Sunt specializate pentru productia de oua deoarece au o masa corporala relativ mica si
o productie ridicata de oua, cu un consum specific mai mic cu cca. 10-15 % decat al raselor
mixte, avand in plus o mare viabilitate, precocitate si capacitate marita de utilizare a furajelor.

Sunt crescute in complexe de tip industrial si mai putin in gospodariile populatiei,

deoarece au masa corporala scazuta si calitatea inferioara a carnii.
 Reactioneaza puternic la cele mai mici schimbari ale conditiilor de mediu sau
intretinere, de aceea necesita asigurarea parametrilor de microclimat si de intretinere prin
mijloace automate sau mecanizate.

RASA LEGHORN

Are origine mediteraneana provenind din gainile locale italiene de culoare variabila,
exportate in SUA unde in circa 40 de ani, prin selectie si incrucisari de infuzie cu Minorca,
Spaniola, Combatanta malaeza, Phonix, Yokohama etc, a fost imbunatatita si ameliorata, fiind
extinsa apoi in toate tarile.

Exista la ora actuala tipuri diferite de Leghorn ca: tipul american, danez, german,
olandez etc. De asemenea, s-au diferentiat numeroase linii consangvinizate sau zootehnice ce
se folosesc in mod curent in hibridari pentru productia de oua.

Pe baza materialului biologic initial, s-a format in Italia si Germania rasa italiana
asemanatoare cu Leghornul si care are mai multe varietati de culoare.

Rasa Leghorn are 12 varietati de culoare: alba, bruna, potarnichie, neagra,

barata, pestrita, albastra, galbena, argintie, aurie etc.

Cea mai productiva si rapandita este varietatea alba care produce intre 180-270 bucati
oua anual (in medie 220 ) cu masa medie de 55-67 g si coaja alba.

Consumul specific variaza intre 3,0-3,5 kg/1kg oua, fecunditatea de 80-92 %,

capacitatea de ecloziune de 80-87 % si mortalitatea in primul an variaza intre 8-13 %.

Masa corporala este cuprinsa intre 2,5-2,7 kg la masculi si 1,7-2,0 kg la femele, cu

variatii dupa tip.

Maturitatea sexuala se instaleaza la 130-150 de zile, manifesta foarte slab instinctul de

clocit (4%).

In 1969 a fost obtinut “mini” Leghornul produs de o firma americano-englezo-

canadiana, in urma descoperirii unei gene mutante localizata pe cromozomul sexual.

Prezinta avantajul unui consum mai redus de furaje, densitatea mai mare pe spatiul
construit, temperament linistit si productie egala cu a Leghornului obisnuit.

In ceea ce priveste viteza de crestere, puii realizeaza pana la 8 saptamani o masa

medie redusa (0,7 kg) si un consum specific ridicat (3,9 kg), cu randamentul la sacrificare de
78,5 % si raportul carne-oase de 3,6:1.

In tara noastra s-au importat mai multe liniii ale rasei Leghorn de la diverse firme
comerciale din SUA, Canada, Japonia, Anglia etc.
 Din liniile 5 si 6 s-a obtinut hibridul “Starcros”, iar din liniile 7 si 8 prin selectie,
hibridul “Perla”.

Pe baza acestui material, a importului ulterior, prin lucrari complexe de selectie,

hibridari, producem la ora actuala materialul biologic propriu, cu inalte calitati productive, iar
rasa detine primul loc in asigurarea productiei de oua (1989).

S-au creat hibrizi comerciali romanesti pentru oua de consum denumiti Albo-67,
Albo-70, Safir-104 si Safir-108, cu o masa corporala medie de 1,5-1,7 kg, care produc intre
225 si 265 oua cu o masa medie de 55-57 g.

Rasa este valoroasa ca productie si buna amelioratoare.

RASA LA BRESSE

Este o rasa veche frantuzeasca formata prin selectia populatiei locale, are trei varietati
de culoare: neagra, alba si cenusie.

Productia anula medie este de 160-180 oua, cu masa medie de 65-70 g si cu coaja
alba. Puicile incep ouatul la 5-6 luni, fiind deci precoce. Masa corporala variaza intre 2-2,5 kg
la cocosi si intre 1,7-2,0 kg la gaini. Tineretul ingrasat produce o carne de calitate superioara
cu toate ca este o rasa usoara.

Poate avea un rol ameliorator deoarece este buna ouatoare, se ingrasa usor, are carne
gustoasa, poate fi crescuta in libertate deoarece are temperament vioi si mobilitate mare.

Rhode Island New hampshire

Sussex Plymouth rock var. alba

Wyandotte

Orpington Plymouth rock var. barata

Australorp

Rasa Minorca

Gat Golas de Transilvania-varietatea neagra

Cochinchina pitica Rasa Milles Fleurs (de portelan)

Rasa Olandeza Rasa Paduana varietatea galbena

Rasa Houdan
 Rasa Sultan Rasa Japoneza pitica

Phoenix Araucana

Silver Sebright Scots Grey

Gat golas de

Transilvania pitica

3.1.5. GAINILE COMUNE

Reprezinta cea mai mare parte a efectivului de gaini din tara noastra ce se creste in
sectorul particular.

Se caracterizeaza printr-o mare diversivitate de culori date de metisii raselor Sussex si

Rhode-Island, Plymouth Rock si Gat golas de Transilvania in special.

Aspectul exterior este foarte variat (motate sau nu, cu gat golas sau imbracat, cu penaj
normal sau frizate, cu urechiusele rosii, albe sau galbene etc.), sunt de obicei rase mixte cu
masa corporala mai redusa, cuprinsa intre 2-2,5 kg la cocosi si cu 1,5-2,5 kg la gaini.

Realizeaza o productie anuala de 80-120 buc oua cu masa medie de 50-60 g, sunt
rustice, foarte rezistente, harnice in cautarea hranei, excelent adaptate conditiilor locale.

Produc oua si carne de calitate excelenta. Ele reprezinta o adevarata bogatie de gene
care poate fi utilizata rational si sistematic pentru asigurarea materiei prime in crearea unor
rase autohtone foarte productive si excelent adaptate.

3.1. RASELE ORNAMENTALE DE GAINI

Au penaj si particularitati caracteristice, dar importanta economica redusa. Rasele de

gaini ornamentale se impart in: motate, berce, cu coada lunga, cu penaj matasos, frizate si
pitice.

RASE MOTATE

Rasa Houdan este o rasa veche, de origine franceza, cu mot mare, bine format,
globulos, prezinta barba si favoriti care acopera urechiusele albe si barbitele.

Are carnea de calitate superioara, produce 110-120 bucati oua cu masa de 60-65 g de
culoare alba. Manifesta un instinct de clocit scazut si un procent de ecloziune scazut.

Masa corporala este de 3,5-4 kg la cocosi si de 2,5-3 kg la gaini.

 Rasa Olandeza este una din cele mai frumoase rase, are culoarea neagra si motul alb.
Produce 100-110 bucati oua cu masa medie de 55-60 g de culoare alba.

Rasa Panduana de culoare alba, neagra sau pestrita, se aseamana cu rasele usoare,
produce 100-110 bucati oua cu masa medie de 55-60 g.

RASE PITICE

Rasa Bantham de culoare alba, neagra, albastra, barata etc.

Rasa de portelan, numita si “mii de flori” (Milles fleures) prezinta un amestec de

culori: albe, rosii si negre.

Rasa Gat golas de Transilvania pitica, s-a format prin selectie din Gat golas de
Transilvania normala de catre ing. Luca din Cluj-Napoca.

La ora actuala se creste in doua nuclee.

4. INMULTIREA PASARILOR

In comparatie cu celelalte animale domestice, reproductia la pasari prezinta

particularitati legate de faptul ca embrionul se dezvolta in afara organismului matern, sub
interventia omului care poate dirija factorii care asigura aceasta dezvoltare.

Pentru obtinerea unor rezultate corespunzatoare in reproductia pasarilor, ne

intereseaza calitatea oului pus la incubat, care depinde de doua grupe de factori:

▪ Factori care influenteaza calitatea oului inainte de producerea lui;

▪ Factori care influenteaza calitatea oului dupa producerea lui.

4.1. FACTORII CARE INFLUENTEAZA CALITATEA OULUI

INAINTE DE PRODUCEREA LUI

Acestia depind de formarea loturilor de reproductie, sistemul de imperechere,

intretinerea pasarilor de reproductie, sezonul de reproductie, etc.

Oul pus la incubat trebuie sa fie fecundat, sa aiba o compozitie chimica si o forma
normala si sa fie obtinut de la pasari sanatoase, adica indemne de boli infecto-contagioase.

Pentru obtinerea unui ou de calitate trebuie ca pe langa asigurarea unor conditii optime
de hranire si intretinere trebuie sa stim cum si cand se formeaza loturile de reproductie si sa
alegem sistemul de imperechere cel mai convenabil.
FORMAREA LOTURILOR DE REPRODUCTIE

Loturile de reproductie sunt formate din pasarile de la care se recolteaza ouale pentru
incubatie. Formarea lor depinde de sistemul de crestere aplicat.

Astfel in sistemul semiintensiv, in care recoltarea oualor de incubatie si obtinerea

puilor se face primavara, loturile de reproductie se formeaza la inceputul anului avicol.

In sistemul intensiv, loturile se formeaza odata cu popularea halelor, adica atunci cand
puicutele au 18-22 de saptamani si cu 4-6 saptamani inaintea recoltarii oualor pentru
incubatie.

La gaste,loturile de reproductie se formeaza cu 2-3 luni inaintea ciclului de ouat,

familii de 3-4 femele si 1 mascul, pentru obtinerea unei fecunditati mari, ele se mentin 2-3 ani

La rate, loturile se formeaza la 1 noiembrie, sau cel mai tarziu cu 4-6 saptamani inainte
de inceperea sezonului de incubatie.

Loturile sunt formate din animale sanatoase, cu o conformatie corecta, constitutie

robusta sau fina si indici productivi superiori. Se va acorda atentie bolilor transmisibile prin
ou (tuberculoza, leucoza, tifoza, puluroza, holera, pesta, difterovariola, etc.). Animalele se
verifica periodic.

Productia pasarilor se stabileste individual/an, folosind “cuibarele capcana”.

Raportul intre sexe si numarul masculilor influenteaza in mod direct procentul de

fecunditate. Cand se fac imperecherile in card sau clan (adica in libertate), pentru un cocos se
repartizeaza 12-15 gaini din rasele usoare, 8-12 gaini din rasele intermediare, sau 6-8 gaini
din rasele grele.

Pentru un curcan se repartizeaza 12-15 curci; 3-4 gaste pentru un gascan si 5-7 rate
unui ratoi.

Pentru obtinerea unei fecunditati si capacitati de ecloziune ridicate se va urmari si

varsta pasarilor care trebuie sa fie intre 8 si 24 de luni, cocosii trebuie sa aiba varsta de 7-8
luni la rasele usoare si de 9-10 luni la cele mixte.

Cele mai bune rezultate se obtin de la ouale recoltate in primul an. In fermele de
productie gainile se mentin 1,5 ani, iar in fermele de selectie, in cazuri exceptionale, 3-4 ani.

La gaste, fecunditatea creste pana la 3-5 ani.

SISTEMUL DE IMPERECHERE SI RAPORTUL DINTRE SEXE

 Are de asemenea o mare importanta in obtinerea unor rezultate corespunzatore (care
depind de specie, rasa, varsta si sistemul de imperechere aplicat).

In cazul imperecherii libere, “in card” sau “in clan”, care consta din introducerea in lot
a unui numar cvorespunzator de masculi, are dezavantajul cunoasterii originii numai dupa
mama a puilor.

IMPERECHIEREA IN HAREM (in familie)

Acest sistem este practicat in fermele de selectie si in unitatile de testare. Se aseamana

cu imperechierea libera, fiecare mascul este intretinut intr-un compartiment separat impreuna
cu lotul de femele.

Aceasta metoda permite cunoasterea originii puilor dupa ambii parinti.

INSAMANTAREA ARTIFICIALA

Se aplica mai ales la curci dar si la gaini, avand o mare importanta practica, in
ameliorarea pasarilor. Metoda are avantajul ca permite reducerea numarului de masculi,
fecunditate mai ridicata, reducerea costului oului de incubatie si deci eficienta economica
sporita (se face odata pe saptamana cu material seminal diluat).

INTRETINEREA PASARILOR DE REPRODUCTIE

Asigurarea unor conditii optime de intretinere a lotului de reproductie de la ecloziune

si mai ales cu a 4-6-a saptamana, inainte de inceperea recoltatului oualor pentru incubatie,
influenteaza intr-o mare masura calitatea oualor de incubatie.

Adapostul trebuie sa aiba un microclimat optim, pentru a asigura oualor indici

superiori de incubatie.

Astfel temperatura crescuta influenteaza negativ activitatea de reproductie a

masculilor, masa oualor etc.

Durata zilei lumina influenteaza metabolismul pasarilor si implicit functia de

reproductie. Durata zilei lumina de 15-17 ore favorizeaza obtinerea unor oua cu indici
superiori de incubatie.

Asigurarea unor ratii perfect echilibrate in proteine, vitamine, microelemente, etc.

ramane unul din elementele importante pentru obtinerea unor oua de incubatie de calitate
superioara.

Fortajul proteic, introducerea in ratie a unor cantitati prea mari de proteina de origine
animala influenteaza negativ procentul de ecloziune (guta)
 Carenta in unele microelemnte (Mn, K, Co, I) influenteaza negativ procentul de
fecunditate si ecloziune si determina obtinerea unor pui cu viabilitate scazuta.

Carenta in vitamina A si D determina mortalitatea embrionara; daca nivelul vitaminei

A in ou scade la 80-100 U.I., apare imposibilitatea ecloziunii puilor (dupa M. Balasescu si col
1980).

Intretinerea gainilor pe plasa de sarma

SEZONUL DE REPRODUCTIE

Cel mai bun sezon de recoltare a oualor pentru incubat, il constituie sfirsitul iernii si
primavara. Perioada recoltarii oualor influenteaza rezultatele incubatiei.

Calitatea materialului seminal de-a lungul anului este variabila astfel: este foarte buna
iarna, incepand din mai pana in august, scade treptat, apoi creste din nou. Volumul
materialului seminal creste spre sfarsitul iernii, ajunge la maximum primavara, scade in lunile
de vara ca sa creasca usor toamna.

4.2. FACTORII CARE INFLUENTEAZA CALITATEA OUALOR

DE INCUBATIE DUPA PRODUCEREA LOR

(recoltarea, ambalarea si transportul oualor la incubat)

Recoltarea oualor trebuie sa se faca de doua ori pe zi cand in adapost sunt cuibare
simple si din 1-2 ore cand sunt folosite “cuibare capcana”, daca temperatura in adapost este de
peste 250C.

Asternutul cuibarelor trebuie sa fie permanent curat, se inlocuieste lunar. Se recolteaza

pentru incubat numai oua curate si cu coaja intreaga. Recoltarea se face cu grija, direct in
cofraje, evitandu-se miscarile bruste, care ar determina ruperea salazelor, sau formarea unor
camere cu aer mobile.

Cuibarele. Numarul, calitatea si amplasarea cuibarelor sunt determinante pentru

calitatea oualor de incubatie. Se prevede un cuibar pentru 4,2-4,5 femele. Se prefera cuibarele
din lemn, dar se intretin greu. Ele se aseaza de preferinta in centrul halei, pentru a favoriza
accesul pasarilor. Se va urmari ca ele sa fie permanent curate, iar vara o data pe luna se
improspateaza asternutul din cuibar.

Ambalarea oualor se face in cofraje. Ambalarea se face manual, iar transportul este
asigurat cu mijloace de transport interior (electrocare, motoare, mijloace hipo, etc.

Nu se indica transportul pe distante mari a oualor de incubat. Daca totusi acesta este
inevitabil, transportul se face cu avionul, cu mijloce de transport amenajate si climatizate,
ouale vor fi asezate in pozitie verticala, cu camera de aer in sus, in cofraje si acestea se aseaza
in lazi speciale pe talaj.

Depozitarea oualor de incubat. Se va face in incaperi aerisite cu microclimat optim

(temperatura, umiditate, etc.) maxim 5 zile. La scoaterea oualor din adapost se face
obligatoriu dezinfectia lor cu vapori de formol, inainte de racirea lor.

Temperatura de pastrare a oualor este de 100C (8-120C). Temperaturile scazute sau

cele ridicate (peste 180C) influenteaza negativ capacitatea de ecloziune, iar la 270C incepe
dezvoltarea embrionara care va fi insotita de mortalitate mare.

Umiditatea din depozit trebuie sa fie cuprinsa intre 80-85%, deoarece umiditatea
crescuta determina dezvoltarea mucegaiurilor, iar mai scazuta determina pierderea apei din
ou.

Pastrarea oualor se face in cofraje curate asezate pe stelaje in pozitie orizontala si se

vor intoarce de 2 ori pe zi. Daca ouale trebuiesc pastrate timp mai indelungat, pastrarea lor se
va face in pungi mari de material plastic in care se introduce azot sau bioxid de carbon (2-3
%).

Vechimea oualor influenteaza hotarator capacitatea de ecloziune. Cele mai bune

rezultate se obtin cand ouale de gaina au vechimea de 3-4 zile, iar la curci si gaste pana la 6-7
zile. Peste aceste limite procentul de ecloziune scade continuu, ajungand la zero la o vechime
de 4-5 saptamani (dupa Gh. Stefanescu si col.).

Alegerea oualor destinate incubatiei se face prin examenul exteriorului si examenul

ovoscopic. Ele trebuie sa indeplineasca o serie de conditii care vizeaza: greutatea, calitatea
cojii, a galbenusului si albusului.

Aspectul exterior al oualor pentru incubat

Forma oualor. Raportul celor doua diametre trebuie sa fie de 1,25-1,35 , nu se admit
oua prea alungite sau rotunde cu sugrumari sau deformari. Suprafata cojii trebuie sa fie
neteda. Se resping ouale cu suprafata rugoasa sau fisurata si cele care au sub 50 g si peste 65
g, precum si cele cu doua galbenusuri.

Gradul de curatenie al oualor. Coaja murdara impiedica schimbul de aer, iar ouale
sunt expuse infectiei cu bacterii sau infestarii cu mucegaiuri. De aceea ouale murdare se
resping. In anumite situatii, cand ouale sunt murdare, se poate recurge la spalarea lor cu apa
calda in care s-a introdus un dezinfectant sau antibiotic la temperatura de 450C timp de
maximum 3 minute.

Examenul ovoscopic vizeaza integritatea cojii, marimea camerei de aer, galbenusul,

albusul, salazele si membranele cochiliere.
 Camera de aer trebuie sa fie asezata la capatul rotunjit cu diametrul de maximum 1,5
cm, galbenusul sa fie integru, cu mobilitate redusa, albusul vascos fara cheaguri de sange sau
corpuri straine, coaja fara fisuri, suficient de groasa.

Ouale cu galbenusul mobil datorita ruperii salazelor, cele cu albusul lichefiat, cu

cheaguri de sange, cu camera de aer mare sau coaja fisurata se elimina de la incubatie
deoarece determina o capacitate de ecloziune redusa (40-50 %).

Greutatea oualor determina calitatea puilor de o zi si influenteaza semnificativ

procentul de ecloziune. Se obtin rezultate bune cand se folosesc oua cu greutatea cuprinsa
intre 52-65 g.

Anomaliile oualor, determinate de leziuni morfologice ale tractusului genital femel,

carente alimentare, etc. le fac improprii incubatiei. Dintre aceste anomalii amintim oua fara
galbenus, formate in urma excitarii oviductului de catre corpuri straine sau cheaguri de sange,
care vor fi intalnite in albus, membrane cochiliere si coaja. Oua fara albus, ce apar in urma
nefunctionarii glandelor albuminogene; oua fara coaja, care se formeaza cand ratiile pasarilor
sunt carentate in calciu si vitamina D; oua cu doua galbenusuri (ce cad simultan in trompa),
oua duble datorate miscarilor antiperistaltice ale oviductului si altele. Aprecierea calitativa a
oualor se face si prin aprecierea compozitiei chimice a albusului, galbenusului si a cojii.

Pentru obtinerea unor rezultate superioare de incubatie si o viabilitate superioara a

puilor, se folosesc o serie de procedee dintre care amintim iradierea cu raze ultraviolete,
ionizarea aerului in camerele de pastrare si altele. Se practica titrarea oualor cu diferite
substante cum sunt: clorura de cobalt, iodura de potasiu cu scopul “imbogatirii” albusului in
substante utile.

4.3. INCUBATIA

Este procesul complex prin care se asigura conditii de mediu optime pentru
dezvoltarea normala a embrionului de pasare (de la zigot la pui).

Incubatia poate fi: naturala, cand aceste conditii sunt asigurate de closca, sau
artificiala, cand acestea sunt asigurate artificial.

Pentru reducerea cheltuielilor de productie si depistarea oualor nefecundate se

recomanda preincubarea oualor timp de 12-18 ore la temperatura de 37,50C, urmata de
examenul ovoscopic la care sunt eliminate ouale nefecundate care pot fi valorificate in alte
scopuri (furaje).

Tabel nr. 6

Durata perioadei de dezvoltare embrionara la speciile de pasari

care intereseaza avicultura

 Specia Durata Specia Durata perioadei de
perioadei de
dezvoltare dezvoltare embrionara
embrionara
(zile)
(zile)
In limite In limite
medie medie
Gaini din rasele 20 19-21 Rate Campbell si 27 26-28
mediteraneene Alergatoare
Gaini din alte grupe 21 20-22 Alte rate de productie 28 27-30

de rase
Curci 28 27-29 Rate Lesesti 34 33-35
Bibilici 27 26-28 Rate de rasa 31 30-32
Mandarina

si Carolina
Pauni 30 29-31
Fazani comuni de 24 23-25 Gaste 30 29-32
vanatoare Lebede 38 35-40

(Phasianus
colchicus)
Potarnichi 23 23-24 17 16-18
Prepelite (Coturnix, 17 16-18 Porumbei Plus in perioada de
coturnix japonica) crestere 3 saptamani
Canari 13 12-14
Plus in perioada de
crestere 3 saptamani
Perusi 15 16-18
Plus in perioada de
crestere 4 saptamani

Dezvoltarea embrionului cuprinde perioada din momentul fecundarii oului pana la

ecloziune. Cunoasterea dezvoltarii embrionare si a proceselor morfo-fiziologice normale si
patologice ce se petrec in aceasta perioada sunt foarte importante deoarece ele sunt influentate
de: sanatatea si genotipul pasarilor, conservarea oualor si pastrarea lor, regimul de incubatie si
altele.

Tabel nr. 7

Dezvoltarea normala a embrionului de gaina in oua de 55-60 g greutate

Varsta Semnele exterioare Greutatea
embrionului
(in zile) umed (g)
1 Campul alb al discului embrionar, in forma de 8; se disting 0,0024-
primele 7 perechi de somite 0,005
(12-24
ore)
2 Sistemul circulator vitelin format; se vede bine cordul 0,0072-
pulsand; capul se separa de vezicula vitelina; exista 27 0,009
(25-48 perechi de somite
ore)
3 Amniosul imbraca embrionul; incepe pigmentarea retinei; 0,05-0,06
se schiteaza membrele; apar primordiile celor 5 vezicule
(48-72 cerebrale
ore)
4 Alantoida se observa cu ochiul liber in oul spart 0,13-0,19
5 Ochii complet pigmentati 0,18-0,20
6 Alantoida ajunge la nivelul cojii oului; la examenul 0,4
ovoscopic se observa vasele de sange; in primordiile
aripilor se disting segmentele corespunzatoare bratului si
antebratului; se disting primordiile ciocului si se
diferentiaza gatul; reteaua vitelina cuprinde mai mult de
jumatate din suprafata vitelusului
7 Primordiile picioarelor intrec in dimensiuni primordiile 0,8
aripilor
8 Alantoida se extinde pe o jumatate din suprafata interna a 1,1
oului; apar primordiile pufului pe fata dorsala; apare corpul
clignotant; albusul are aspectul unei mase gelatinoase,
reprezentand 19% din greutatea oului, in timp ce continutul
veziculei viteline reprezinta circa 50%
9 Aripa devine tipica, prin articulatiile sale; alantoida se 1,75
intinde aproape pe intreaga suprafata a oului
10 Alantoida se anastomozeaza la varful ascutit, unde la 2,6
ovoscop

se vad vasele alantoidiene

11 Apar gheare la degete 3,5
12 Tot corpul acoperit cu foliculi plumiferi 4,3
13 Pleoapa superioara atinge nivelul pupilei; puf pe cap;albus 7,8
in amnios (se constata prin fierberea oului)
14 Tot embrionul acoperit cu puf; apar urechiusele 9
15 Pleoapele aproape complet inchise; se observa barbitele; pe 14,0
fluiere se observa primordiile solzilor
16 Sorzi pe degete; ochii bine inchisi 17,7
 17 Crestere somatica intensa; albusul trece in intregime in 20,5
amnios
18 Crestere somatica intensa; nu se mai gaseste albus in 22,0
amnios
19 Crestere somatica intensa; incepe retractarea in cavitatea 26,0-40
abdominala a veziculei viteline; incep ciocnirea si
ecloziunea
20 Continua retragerea veziculei viteline; ecloziunea

se petrece din plin

21 Se incheie ecloziunea

Nota: Procesul de dezvoltare embrionara poate fi putin intarziat sau grabit, in functie
de marimea si calitatea oualor, regimul de incubatie, ereditate etc.

Cunoasterea procesului normal de dezvoltare embrionara permite depistarea

anomaliilor ce apar si inlaturarea lor sau a factorilor de care depind acestea. Cele trei faze
mari din dezvoltarea embrionara sunt:

1. Segmentarea oului fecundat

2. Gastrularea sau perioada formarii celor trei foite germinative

3. Organogeneza sau perioada in care se formeaza organele si sistemele.

Durata dezvoltarii embrionare este diferita si depinde de marimea si calitatea oualor si

chiar de rasa.

4.3.1. FACTORII INCUBATIEI

Datorita temperaturilor mai scazute din mediul ambiant, dupa expulzarea oului acesta
isi intrerupe segmentarea, intrand intr-o stare de latenta, pana in momentul in care este supus
procesului de incubatie (temperatura, umiditate, ventilatie si pozitia oualor).

Temperatura apropiata de cea a corpului pasarii intensifica procesele vitale,

asigurand dezvoltarea embrionara.

In incubatia naturala, temperatura clostei este de 40,8-40,50C la inceputul incubatiei si

coboara la 40,3-40,10C la sfarsitul incubatiei.

In incubatoarele de suprafata repartizarea caldurii se face prin ventilatie naturala adica

omogenizarea ei se face de catre curentii de aer ce se creaza in interior.

In incubatoarele de volum, caldura este repartizata de la sursa de caldura prin

ventilatie mecanica. Se mentine o temperatura medie de 37,50C, dar ea depinde de tipul
incubatorului, specie, rasa, calitatea oualor puse la incubat, etc., fiind corelata cu ceilalti
factori ai incubatiei.

Supraincalzirea oualor determina intensificarea ritmului dezvoltarii embrionare,

scadearea capacitatii de ecloziune, iar o temperatura de 41-430C in interiorul oului determina
moartea embrionului in primele cinci zile de incubatie. Dupa aceasta perioada, temperatura
mortala a embrionului este de 45,5-48,80C.

Subincalzirea oualor determina prelungirea perioadei de incubatie si incetinirea

ritmului dezvoltarii embrionare. Ea are consecinte mai putin grave decat supraincalzirea.

Incubatoarele moderne sunt dotate cu mecanisme speciale, care realizeaza periodic

scaderi bruste ale temperaturii adica racirea oualor pentru perioade scurte de timp (asemanator
cu incubatia naturala, cand closca paraseste cuibul) si care determina indici calitativi si
cantitativi superiori ai incubatiei.

Se recomanda ca in incubatoarele de suprafata, variatiile de temperatura sa nu

depaseasca ± 0,50C – 1,00C si de ± 0,2 – 0,30C in cele de volum.

Umiditatea este un factor important pentru obtinerea puilor de calitate. Ea actioneaza

direct asupra dezvoltarii embrionare, prin modificarea continutului oualor si indirect prin
actiunea asupra proceselor metabolice. Ea conditioneaza modul de actiune al caldurii.

Umiditatea variaza in incubatia naturala intre 30-50% (la gaini si curci) iar la gaste
intre 40-80%. In incubatia artificiala se recomanda o umiditate de 55-66%. Cele mai bune
rezultate se inregistreaza la o umiditate de 60-61%, cand ceilalti parametri sunt mentinuti la
nivel optim. Umiditatea excesiva asociata cu supraincalzire produce mortalitate embrionara.

Puii mor asfixiati in coaja in timpul ciocnirii.

Umiditatea usor crescuta nu determina indici inferiori de incubatie, dar puii obtinuti au
viabilitate scazuta. Scaderea umiditatii are efecte negative asupra puilor facand imposibila
ecloziunea, datorita uscarii membranelor cochiliere.

Nivelul umiditatii optime este corelat cu nivelul temperaturii si al umiditatii salii de

incubatie.

Ventilatia asigura schimbul de aer intre embrion si mediul de incubatie.

Embrionul consuma oxigenul si elimina bixidul de carbon. Schimbul gazos este redus
la inceputul incubatiei. Acesta creste treptat mai ales din momentul anastomozei alantoidei si
ajunge la maximum in ultima zi de incubatie, odata cu trecerea la respiratia pulmonara.
 Scopul ventialtiei este de a asigura in incubator o compozitie atmosferica apropiata de
a aerului atmosferic, dar cu un procent de bioxid de carbon ceva mai ridicat si conditioneaza
ceilalti factori ai incubatiei (temperatura, umiditate).

Mediul optim de incubatie este de 21% oxigen si 0,5-0,8% bixid de carbon.

Cantitatea mai mare de bioxid de carbon influenteaza favorabil metabolismul

proteinelor si al calciului. Umiditatea impreuna cu bioxidul de carbon din incubator
actioneaza asupra carbonatului de calciu, transformandu-l in bicarbonat de calciu care este
asimilat de catre embrion.

Atat ventilatia exagerata cat si cea insuficienta influenteaza negativ procesul de

incubatie. Cresterea procentului de oxigen cu 1% determina micsorarea cu 1% a procentului
de ecloziune, iar cresterea bioxidului de carbon la 5% determina moartea embrionilor.

Pentru realizarea mediului optim de incubatie o parte din aerul eliminat din incubator
este recirculat (dupa ce este indreptat spre sursa de caldura).

Pozitia si intoarcerea oualor este importanta in procesul dezvoltarii embrionare.

Daca intoarcerea si pozitia oualor este gresita, se poate inregistra o mortalitate de 60%.
Ea impiedica lipirea embrionului de membrana cochiliera interna si ridicarea galbenusului in
partea superioara a oului, iar in partea a doua a incubatiei intoarcerea impiedica lipirea
alantoidei de membrana vitelina.

In incubatia naturala, unghiul de intoarcere este diferit pentru fiecare ou si fiecare

intoarcere putand ajunge de la 1800 pana la 00, pozitia oualor este oblica cu axul orizontal.

In incubatoarele de suprafata, intoarcerea oualor se face manual de 2-3 ori pe zi.

In incubatoarele de volum, ouale se aseaza in pozitie verticala, cu varful bont in sus,

iar intoarcerea se realizeaza prin inclinarea sitelor cu un unghi de 450 fata de verticala. Se
realizeaza 8-12 intoarceri in 24 de ore.

Intoarcerea se face incepand din a doua zi de incubatie si se continua pana in a 18-19

zi de incubatie la ouale de gaina, a 24-zi la cele de rata si curca si a 27-a zi la cele de gasca.

Dupa aceasta perioada ouale sunt introduse in eclozionator, unde nu se indica

intoarcerea oualor pentru a da posibilitate embrionilor sa-si fixeze pozitia de ciocnire, cu
ciocul indreptat spre camera de aer. Se recomanda ca in incubatoarele de volum in primele 18
zile temperatura sa fie de 37,80 C (37,5-380 C) iar umiditatea de 55% (50-60%).

In eclozionator (intre a 18-a si a 21-a zi) temperatura trebuie sa fie de 36,90 C, iar
umiditatea de 80%, chiar 90%.
 4.3.2. REGIMUL DE INCUBATIE

Se deosebesc patru perioade diferite in incubatoarele de suprafata. Temperatura

initiala de 39,50 C scade la 380 C, adica ea scade cu 0,50C de la o subperioada la alta, iar
umiditatea relativa initiala scade de la 60-65% pana in a 19-a zi cu 15%, apoi creste in
perioada eclozionarii.

In incubatoarele de volum, depinde de tipul de incubator. Daca incubatia si ecloziunea

se desfasoara in acelasi compartiment se diferntiaza trei subperioade (I.V.2; I.V.5) iar la cele
compartimentate exista un regim de incubatie si unul de ecloziune (Vezi tabelule urmatoare).

Tabel nr. 8

Regimul de incubatie pentru ouale de gaina.

Zile de Temperatura Umiditatea Ventilatia Nr. zilnic de Racirea Control

incubatie (oC) (%) (deschiderea intoarceri oualor ovoscopic
orificiilor) min/zi
1-6 39,5 60-65 ¼ 3 - Control I

(din a 4-a (din a 2-a in a 6-a zi

zi) zi)
7-14 39 50-55 ½ 3 5-10 Control II

in a 14-a
zi
15-19 38,5 45-50 ¾ 2 10 -
20-21 38-38,5 60-70 1 - 2x10- -
15

Tabel nr. 9

Schemele de incubatie a oualor de gaina in incubatoarele de volum

Tipul de Zile de Temperatura Umiditatea Ventilatia Intoarcerea Control

incubator incubatie la termometrul (deschiderea oualor ovoscopic
de bord (0C) (%) orificiilor)
I.V.-2 1-7 38,5(38,3-8,7) 62 Se deschid Din 2 in 2 6-8 zile
treptat din a ore, pana
8-15 38,3(38,0-38,5 58 2-a zi, fiind in a 18-a zi 18-19 zile
deschise
16-21 38,0(37,8- 54 complet in a
38,2) 8-10-a zi,
70 din pana la
momentul sfarsitul
 ciocnirii incubatiei.
I.V.5 M 1-7 38,5(38,3- 62 Se deschid Din 3 in 3 6-8 zile
38,7) treptat din a ore, pana
8-15 58 2-a zi, fiind in a 18-a zi 18-19 zile
38,3(38,0- deschise
16-21 38,5) 54 complet in a
8-10-a zi,
37,8(37,0- 70 din pana la
38,2) momentul sfarsitul
ciocnirii incubatiei.
Bismark 1-17 38,8 50-60 Idem Idem Idem
Petersine 18-21 38,0 80-90 Idem Idem Idem
Nickerl 1-17 37,2-37,8 50-55 Idem Idem Idem

18-21 36,8-37,5 60-65

Buckeye 1-17 37,5-37,6 54 Idem Din ora in La 18 zile
ora
18-21 (99,7-99,7 F) 60-65

37,2(99,0 F)

F-grade Farenheit.

Tabel nr. 10

Regimul de incubatie pentru ouale de rata, gasca si curca

Specia Zile de Temperatura Umiditate Ventilatia Intoarcerea Racirea Stropirea

(0C) (%) oualor oualor
incubatie (deschidere oualor
orificii) (nr/zi) (nr/zi)
(nr/zi)
Oua 1-8 39 65-70 ¼ 4-8 - -
de
9-17 38,5 55-60 ½ 3-6 1 -
rata
18-25 38 45-50 ¾ 4-2 2 1

26 37,5 65-75 1 - 2 2

ecloziune 38
Oua 1-8 39 70-75 ¼ 8 - -
de
9-17 38,5 55 ½ 6 1 1
gasca
 18-25 38 45 ¾ 4 2 1

26 37,5 60 - - 2 2

ecloziune
Oua 1-8 39-39,5 60-54 ¼ din 3 din - -
de
9-17 39 55 a 4-a zi a 2-a zi 1 -
curca
18-25 38,5 50 ½ 3 2 -

26 38-38,5 60 ¾ 3 2 -

ecloziune 1 -

Pentru ouale de rata, gasca si curca sunt necesare temperaturi cu 0,5 0C mai scazute si
valori ale umiditatii relative cu 5-10% mai mari decat pentru ouale de gaina.

Sunt necesare insa intoarceri mai frecvente pentru ouale de rata si de gasca si periodic
ele trebuiesc stropite cu apa.

4.3.3. CONTROLUL BIOLOGIC AL INCUBATIEI

Acesta este complex, el ne indica eficienta regimului de incubatie, a modului cum au

fost asigurati factorii incubatiei pentru obtinerea unui procent ridicat de ecloziune. Controlul
se face cu scopul semnalarii abaterilor si a stabilirii cauzelor care le determina, pentru
inlaturarea lor.

Observatiile si analizele se fac pe oua inainte, in timpul incubatiei, pe puii eclozionati

sau pe resturile incubatiei.

Cele mai frecvente controale sunt: mirajul sau examenul ovoscopic si examenul
anatomopatologic al resturilor de incubatie. Mirajul este obligatoriu pentru controlul
incubatiei. Prin el se apreciaza dezvoltarea embrionului si a anexelor lui, marimea camerei de
aer, procentul oualor fecundate, al embrionilor morti, integritatea cojii, etc.

Sunt obligatorii doua miraje, iar prin sondaj sau facultativ, mai multe.

Tabel nr. 11

Intervalele mirajelor la ouale principalelor specii de pasari domestice

Mirajul Specia
 Gaini Curci Rate Gaste

(zile) (zile) (zile) (zile)

Mirajul I 5-7 8-10 8-10 9

Mirajul II 12-14 10-18 16-18 18-21

In incubatoare de volum 18-19 23-24 23-24 25-26

Primul miraj are ca scop eliminarea oualor nefecundate (limpezi) si a celor cu

embrioni morti.

La primul miraj, embrionul normal dezvoltat prezinta continutul in doua parti:

O parte luminoasa (albusul)

O parte umbrita (galbenusul). Corpul embrionului se prezinta ca doua pete intunecate

(capul si corpul embrionului) de la care pornesc vasele viteline (ca o panza de paianjen).

Embrionul mort apare ca o pata neagra lipita de coaja sau ca un punct negru inconjurat
de un inel rosiatic numit “inelul mortii”. Ouale nefecundate sunt clare sau “limpezi”.

Mirajul al II-lea. La acesta se elimina embrionii morti, ouale clare, embrionii care au
murit intre cele doua miraje, ouale sparte si embrionii anormal dezvoltati, etc.

De obicei embrionul normal dezvoltat prezinta camera de aer mare, cu contur

neregulat; se observa miscarile embrionului.

La embrionii morti lipseste reteaua vasculara, ei au contur neregulat, lipsesc miscarile,

camera de aer mica, portiuni mari de albus neconsumat (transparent). Modul de desfasurare al
incubatiei se poate aprecia periodic, facultativ si prin aprecierea pierderii in greutate a oualor
la anumite intervale de timp, comparate cu date medii precalculate.

Tabel nr. 12

Pierderea medie normala in greutate a oualor in timpul incubatiei

Specia In procente din greutatea initiala la sfarsitul zilei

a a a a a a a a a a

5-a 6-a 9-a 10-a 12-a 13-a 15-a 19-a 20-a 25-a
 Gaini - 2,5- 5-7 - 7-8 8,5- 10-12 12-14 - -
4 9,5
Curci 2- - 4,5 - 6,7 - 8-11 11-14
si 2,8 - -
bibilici - 4,5 - 7,8 - 9-11 12-15
2- - -
Rate 2,5 - 3,5 - 6,8 - 9-10 11-13
- -
Gaste 1,5-
2

4.3.4. APRECIEREA PUILOR DUPA ECLOZIUNE

Sortarea puilor eclozionati se face in cinci clase in functie de ordinea ecloziunii,

greutatea vie, mobilitatea si vioiciunea lor.

Se retin puii bine dezvoltati, cu masa corporala cuprinsa intre 36-40 g pentru puii de
gaina si de 45-50 g la bobocii de rata.

Se urmareste vioiciunea, uscarea pufului, modul cum se tin pe picioare. Puful trebuie
sa fie abundent, stralucitor, bine infoiat. Se elimina puii cu puful aglutinat, umed, cu resturi de
coaja, etc.

Puii de clasa I-a cuprind pe cei eclozionati in primele 8 ore si care au greutatea
minima de 40 g, vioi, mobili, care au vezicula vitelina resorbita, orificiul ombilical bine
cicatrizat, abdomen mic, elastic, puful matasos si infoiat, se tin bine pe picioare.

In clasa a II-a se incadreaza puii eclozionati intre 8-16 ore, iar in clasa a III-a cei
eclozionati intre 16-24 ore, care au calitatile amintite la cei din clasa a I-a.

In clasa a IV-a cei eclozionati intre 16-24 de ore, dar cu greutatea cuprinsa intre 36-
39 g.

In clasa a V-a sunt incadrati puii slabi, cu vezicula vitelina incomplet retractata,
orificiul ombilical incomplet cicatrizat, care nu se tin pe picioare si care se elimina.

Analiza cantitativa a rezultatelor incubatiei.

In statiile de incubatie se tin evidente operative, fisa de incubatie, fisele controlului

biologic, iar datele obtinute dupa fiecare serie se compara cu datele minime stabilite pe serii
normale.

Rezultatele incubatiei depind de varsta pasarilor care au produs ouale, conditiile de

intretinere, de starea sanitar-veterinara, modul de pastrare a oualor, calitatea incubatoarelor.
Se considera ca 72 procente de ecloziune din ouale introduse la incubat si de 80% din ouale
fecundate sunt valori normale limita.

Tabel nr. 13

Valori normale ale rezultatului incubatiei

Specificatie Valori maxime

(%)
Oua nefecundate (limpezi) 18
Oua nefecundate conditionat 2
Embrioni morti pana la mirajul I 3,6
Embrioni morti intre mirajul I si II 5,4
Pui morti in coaja 8
Pui neviabili 1

In cazul incadrarii in aceste valori, se obtine pe o serie un procent de ecloziune de 72%

din ouale introduse la incubat si 80% din ouale fecundate.

5. CRESTEREA SI EXPLOATAREA PASARILOR

IN SISTEM EXTENSIV

Sistemul se practica mai ales in gospodariile populatiei. Pasarile crescute astfel sunt
rezistente, rustice, productiile lor sunt mai scazute, dar de calitate superioara.

Se folosesc adaposturi simple fara mecanizare si fara instalatii interioare, pasarile o

lunga perioada de timp (mai-octombrie), sunt libere pe un teren pus la dispozitie. Se
economisesc multe furaje, mortalitatea si morbiditatea este scazuta.

5.1. CRESTEREA NATURALA A PUILOR

Se folosesc closti –gaini sau curci. Unei closte i se repartizeaza 15-25 de pui iar la
curca chiar 25-40. Unei gaste i se repartizeaza 15 boboci. Puii de curca sau rata se
repartizeaza mai putin cu 10%.

Closca poate fi lasata in libertate sau tinuta in captivitate.

In cazul in care closca este in libertate, puii impreuna cu closca cauta hrana. Pe timp
nefavorabil si noaptea puii vor fi adapostiti.
 La inceput hrana se va asigura intr-un spatiu comun, dar dupa ce puii se obisnuiesc cu
consumul furajului vor fi hraniti separat.

In cazul in care closca este tinuta in captivitate (intr-o cusca) aceasta permite intrarea
si iesirea puilor pentru hrana si adapare.

Hranitoarele, adapatorile cu rezervor si cuibarele se amplaseaza in apropierea

cotetelor. Hranirea pasarilor se face la ore fixe.

5.2. CRESTEREA SI EXPLOATAREA GAINILOR

IN SISTEM SEMIINTENSIV

In acest sistem pasarile sunt intretinute in semilibertate. Sistemul este destul de

raspandit atat la noi cat si in alte tari.

Cresterea puilor

In primele 90 de zile puii sunt crescuti in puiernite incalzite. Inainte de populare,

adapostul este pregatit prin verificarea instalatiilor, varuirea si dezinfectia lui, a mobilierului
si introducerea asternutului.

Se folosesc coji de floarea soarelui, paie tocate, coceni tocati, care se aseaza intr-un
strat uniform de 5-8 cm grosime. Se repartizeaza uniform hranitoarele si adapatorile si se
verifica instalatia de incalzire.

Puii de o zi sunt transportati in masini sau mijloace speciale de transport in cutii de

carton cate 100 capete in fiecare cutie. La sosire fiecare pui este introdus cu ciocul in apa,
pentru hidratare.

Densitatea puilor la 1m2 este urmatoarea: 18-20 capete rase usoare, 16-18 cap la rasele
mixte si 14-16 capete la rasele pentru carne.

Daca in puiernita vor sta mai mult de 90 de zile, atunci densitatea va fi mai mica cu 4-
6 capete.

Pentru evitarea aglomeratiilor, accidentelor si pentru o mai buna supraveghere este

bine ca puiernita sa fie compartimentata pentru cate 100-200 capete

Trebuie respectata densitatea de populare deoarece nerespectarea ei poate determina

accidente (sufocare) sau favorizeaza aparitia unor vicii (canibalism, pica, etc.).

In acelasi timp se vor urmari microclimatul si alimentatia.

Temperatura.
 Mecanismul de termoreglare la pui se instaleaza treptat, in medie dupa 2-3 luni, ei au
nevoie la o anumita varsta de o anumita temperatura.

Tabel nr. 14

Nivelul temperaturii optime la pui

(dupa Gh. Stefanescu, M. Balasescu, V. Severin, 1971)

Varsta Sub eleveuze Sub reflector;

(zile) electrice Caldura la calorifer

iarna vara iarna vara
1 34 32 32 29

2-5 33-32 31-29 32-30 29-28

6-10 31-29 28-26 30-28 28-25

11-20 28-26 25-21 28-24 25-20

21-30 25-22 22-18 22-20 18-16

peste 30 20-18 20-16 20-18 16-14

Umiditatea.

Deoarece umiditatea prea ridicata favorizeaza dezvoltarea germenilor patogeni, iar cea
scazuta favorizeaza formarea prafului, se recomanda ca umiditatea din adapost sa fie cuprinsa
intre 60-65%.

Ventilatia.

Se realizeaza natural prin deschiderea ferestrelor sau orificiilor de ventilatie. Se

recomanda sa se asigure 1-3 m3 aer/ora/ kg corp.

Iluminatul.

Coeficientul de luminozitate trebuie sa fie de 1/8 – 1/10. Se asigura natural iar toamna
si iarna se completeaza cu cel artificial pentru marirea zilei lumina.

Alimentatia.

Se urmareste ca ea sa fie compeleta si de calitate pentru a avea siguranta realizarii unor

pui vigurosi. In primele 3-5 zile puilor li se administreaza un amestec de uruieli format din
porumb, grau, orz, la care se adauga 15% P.V.M. si 4-8 % fainuri de origine animala.
 Suplimentul de vitamine si saruri minerale este absolut necesar si poate fi asigurat de
nutreturi verzi, drojdie, morcovi tocati marunt, faina de oase, creta furajera.

Hrana se administreaza uscata, la discretie. Puii la varsta de 6 saptamani, primesc ratia

administrata in 5-6 tainuri/zi apoi tainurile se raresc la 4-5/zi. De asemenea se va asigura apa
de calitate, la discretie.

Dupa 60 de zile puii se obisnuiesc treptat cu grauntele zdrobite, mancarea va fi

administrata alternativ umeda si uscata.

O atentie deosebita trebuie acordata spalarii si igienei jgheaburilor de furajare, pentru

prevenirea intoxicatiilor sau/si tulburarilor digestive.

Ingrijirea puilor.

Dupa prima saptamana puii pot fi scosi in padoc (daca temperatura permite) pentru
obisnuirea treptata cu mediul ambiant.

Padocurile inierbate trebuie sa asigure 0,1 – 0,2 m2/cap si sa asigure umbrare.

Stinghiile de dormit se introduc (instaleaza) la varsta de 3-4 saptamani, la inaltimea de

25-30 cm de podea, cu distanta de 10-15 cm intre ele calculand 7-8 pui la un metru liniar.

Curatenia se face zilnic, iar la intervalul de 2 saptamani asternutul se evacueaza si se

introduce asternut curat 1,5-2,5 kg asternut pentru fiecare pui. Se executa dezinfectia
periodica si vaccinarile. Puii bolnavi vor fi extrasi si izolati.

Din puiernita puii pot fi crescuti extensiv, in libertate, pe camp, in tabere de vara sau in
sistem semiintensiv in adaposturi cu padocuri.

Trebuie sa se respecte urmatoarele densitati /m2: 6-7 capete din rasele usoare; 5-6
capete din rasele mixte si 4-5 capete la rasele pentru carne.

Adapostul va fi prevazut cu asternut permanent asemanator ca pentru pui, cu paturi de

dormit, cu stinghii, hranitoare si adapatori.

Hrana va fi asigurata de nutreturi combinate, sau amestecuri preparate local formate

din uruieli de cereale, deseuri de morarit, furaje verzi, morcovi, la care se aduga saruri
minerale, P.V.M-uri si lapte ecremat, zer-zara, lapte praf.

Dupa 5-6 luni, tineretul va fi trecut la categoria pasari adulte, vor fi inainte bonitate
dupa insusirile de exterior (imbracarea cu penaj, caracterele sexuale secundare, conformatia,
constitutia, masa corporala, viabilitatea si starea de sanatate.

Se elimina toate pasarile care nu corespund scopului propus.

 5.3. CRESTEREA ARTIFICIALA A PUILOR

Puii proveniti de la statiile de incubatie, sau de pe piata sunt crescuti in adaposturi

speciale – puiernite – cu suprafete variabile de 6-18 m2 pentru 90-260 de pui adica 15-20 de
pui/m2. Coeficientul de luminozitate va fi de 1/8-1/10.

Adaposturile vor fi construite din materiale termoizolante si vor avea instalatii de

incalzire. Aici puii vor fi intretinuti 3-4 saptamani. Dupa terminarea cresterii puii vor fi
intretinuti in libertate pe camp sau lucerniere timp de 4-5 luni.

Aici se construiesc cotete simple pentru adapostirea puilor noaptea sau pe timp
nefavorabil. Acestea pot fi mobile sau fixe.

Utilajele necesare: adapatori simple, hranitoare, iar in adaposturi stinghii pentru

dormit.

Eleveuza (crescatoare) cu rezistenta electrica

In perioada de crestere a puilor principala boala este coccidioza. Perioada critica este
cuprinsa intre 35-50 de zile pentru coccidioza cecala si de 63-80 de zile pentru forma de
coccidioza intestinala (duodenala).

Pentru prevenirea bolii se aciduleaza apa si furajul (acid acetic, citric, lactic, etc).

Daca este necesar se repune in functiune incalzirea ! se lasa lumina aprinsa pentru ca
puii sa consume furajul medicamentos sau sa bea apa. Se furajeaza la discretie!

Tabel nr. 15

Reteta orientativa pentru pui de carne in varsta de 0-35 de zile

Porumb 54-59%
Srot de soia 19-21%
Srot de floarea soarelui (cernut) 7,0-8,0%
Faina de carne 4%
Faina de peste 5-6%
Carbonat de Ca 0,5-1%

La acest amestec mai poate intra: faina de lucerna pana la 1%, drojdie furajera 1-3%,
lapte praf 1%, grasime animala 1,5-3% si zoofort specific 1%.

Reteta trebuie sa aiba 22-23% proteina bruta, 3-6% grasime bruta, fibre brute 3,8-
3,9%.

INTRETINEREA GAINILOR ADULTE

 Pasarile sunt intretinute in hale de ouat sau cotete prevazute cu padocuri si solarii.

Pentru obtinerea unor rezultate bune trebuie respectate urmatoarele faze tehnologice:

-pregatirea adapostului, popularea, hranirea si ingrijirea animalelor, respectarea

programului de igiena (curatenie) si depopularea.

Pregatirea adapostului consta din dezinfectia lui inainte de populare, respectarea

vidului sanitar (o saptamana) introducerea asternutului si verificarea, repararea instalatiilor, a
utilajelor si compartimentarea halei cu panouri de plasa de sarma in boxe cu 250-500 cap.

Pentru asternut se folosesc materiale absorbante, izolatoare si care sa nu faca praf (coji
de floarea soarelui, coceni tocati, puzderii etc.) se astern in strat de 10-15 cm, adica se
calculeaza un necesar anual de 8-10 kg pentru fiecare pasare.

Paturile de dormit se aseaza intr-o parte a halei si sunt formate din stinghii de lemn de
5 x 8 cm la o distanta de 30-40 cm, fixate la 75-100 cm de la podea. Se asigura 20-35 cm
pentru fiecare pasare, dupa rasa.

Sub stinghii este platforma de colectare a dejectiilor. Pe partea opusa a halei se

instaleaza cuibarele simple sau “capcana”, se calculeaza 6 gaini pentru un cuibar simplu sau 4
pentru unul “capcana”.

Popularea se face cu pasari din aceeasi rasa si de aceeasi varsta asigurandu-se o densitate
medie de:

Tabel nr. 16

Densitatea pasarilor in sistemul semniintensiv de crestere

Specia si rasa In hale de ouat In padocuri

Ferme de selectie Ferme de Ferme de Ferme de
productie selectie productie
Pe 1 m Maxim Pe 1m2 Maxim
2

(m2/cap) (m2/cap)
(capete) cap.in (capete) cap.in
hale hala
 Gaini usoare 3-5 250 4 500 15-40 7-20

Gaini mixte 3 250 3,5 500 15-40 7-20

Curci 1,25 125 2 250 25-100 20-60

Rate Campbell 3,5 250 4 500 5 2

Rate Pekin 2,5 125 3 250 5 2

Gaste usoare 1,5 25-100 2 250 25-75 5

Gaste semigrele 1,25 25-100 1,5 250 25-100 25-60

In acest fel puii se cresc 3-4 saptamani apoi sunt crescuti in libertate.

Amplasarea cotetelor se face in teren in asa fel incat sa permita urmatoarele densitati
la hectar:

-100-250 gaini, 500-1000 tineret pana la 6 luni, 25 gaste, 25-50 de curci; 250-400 pui
de curca si 150-250 rate la 1 ha luciu de apa. Pasarile sunt lasate liber.

Pentru rate si gaste, adaposturile se amplaseaza in apropierea apei pe teren uscat si mai
ridicat.

Temperatura de confort pentru productia maxima de oua este cuprinsa intre 12-230C.

Ventilatia de obicei este asigurata natural (ferestre) sau artificial (mecanic).

Trebuie evitati curentii de aer.Ventilatia este in functie de temperatura exterioara.

Umiditatea trebuie metinuta intre 50-75%. Deoarece umiditatea ridicata asociata cu

temperaturi scazute sau ridicate influenteaza negativ sanatatea pasarilor.

Iluminatul natural trebuie sa asigure un coeficient de luminozitate de 1/8-1/10, iar

cand ziua lumina este mai scazuta (toamna-iarna) se completeaza astfel incat timpul de lumina
sa fie de 14-15 ore/zi.

Hrana si hranirea trebuie sa fie asigurata in functie de rasa, nivel productiv sau
sezon.

Daca se folosesc amestecuri de furaje facute in ferma, acestea se administreaza in 2-4

tainuri pe zi. Hrana poate fi administrata uscata sau umeda. Pentru lotul de reproductie sa se
asigure necesarul de vitamine si microminerale.
 Ratiile complete trebuie asigurate cu o luna inainte de inceperea ouatului. Frontul de
furajare trebuie sa fie de 15-18 cm/cap iar cel de adapare de 2,5-3,0 cm/pasare. In perioada de
naparlire, ratiile vor fi bogate in proteine (aminoacizi cu sulf) pentru scurtarea perioadei.

Ingrijirea. Este necesar ca in jurul adaposturilor sa fie padocuri inierbate in care

pasarile stau toata ziua, cu exceptia zilelor ploioase sau friguroase. O atentie deosebita se va
acorda igienei pardoselei si mobilierului.

Asternutul poate fi un strat subtire de nisip care se va schimba la 1-2 saptamani.

Dupa perioda de exploatare, pasarile vor fi sacrificate pentru carne, apoi se curata
adapostul se face dezinfectia si vidul sanitar. (“totul plin totul gol”).

1. CRESTEREA SI EXPLOATAREA GAINILOR

IN SISTEM INTENSIV

Cresterea intensiva a pasarilor este cel mai modern sistem de crestere si exploatare.

Se folosesc hale cu suprafata de 1000 m2 in care se asigura mecanizarea si

automatizarea proceselor de productie si se aplica tehnologii moderne in care se folosesc
ultimele descoperiri stiintifice (genetice, supravegherea automata a microclimatului, furajare
si adapare, etc.)

Care sunt avantajele sistemului ?

-se reduce suprafata construita cu 5-20% (creste densitatea pasarilor pe m2);

-creste productivitatea muncii prin mecanizarea si automatizarea proceselor de

productie;

-cresc productiile anuale la 240-250 oua de la o gaina, iar puii broileri realizeaza la 40-
50 de zile 1,5-1,8 kg;

-scade consumul specific de furaje (2,0-2,5 kg/kg masa vie);

-scade pretul de cost al produselor;

Tehnologia de crestere intensiva se diferentiaza dupa categoria de pasari, astfel avem:

tineret de inlocuire, gaini de reproductie, gaini de productie.

Pentru aceste categorii se folosesc trei sisteme de intretinere: pe asternut permanent,

pe gratare si in baterii.

1.1. INTRETINEREA PASARILOR PE ASTERNUT PERMANENT

 Acest sistem poate fi aplicat la toate speciile. Se folosesc hale mari pe unul sau mai
multe niveluri, cu sau fara ferestre (hale oarbe).

Ventilatia se asigura mecanic. Densitatea pasarilor este de 5-10 cap/m2.

Asternutul folosit poate fi format din coji de floarea soarelui, coceni tocati, paie etc.,
care trebuie sa fie bine maruntite, sa aiba higrocospicitate ridicata. Se aseaza intr-un strat de
15-30 cm (o singura data sau treptat) la populare.

Avantajele folosirii asternutului permanent:

- Volum redus de munca (se introduce la populare si se scoate la depopulare).

- Asigura stabilitatea termica adapostului deoarece favorizeaza fermentatiile si deci

produce caldura.

- Creaza conditii nefavorabile dezvoltarii germenilor specifici.

- Ca urmare a activitatii bacteriene, se produce o cantitate mare de vitamine din grupul B.

Asternutul trebuie sa aiba o umiditate de 20-30% (medie 25%). Umiditatea scazuta

favorizeaza formarea prafului si a afectiunilor respiratorii iar umiditatea exagerata favorizeaza
fermentatiile si deci micotoxicozele.

1.2. INTRETINEREA PASARILOR PE PARDOSEALA DIN PLASA DE

SARMA SAU SIPCI

Sistemul prezinta avantajul ca pasarile nu vin in contact cu dejectiile, iar asternutul

este eliminat. Densitatea pasarilor pe m2 este marit (8-9 cap./m2). Plasa de sarma sau stinghiile
de lemn se aseaza la inaltimea de 50-75 cm. de pardoseala halei, evacuarea dejectiilor se face
mecanic dupa depopulare.

Dezavantajul sistemului il constituie posibilitatea mai mare a aparitiei luxatiilor,

plagilor in regiunea pieptului si a fracturilor (accidente).

Hranirea si intretinerea pasarilor este asemanatoare ca in cazul pasarilor intretinute pe

asternut permanent, dar in general se constata o uzura mai timpurie a pasarilor, apare
sindromul “oboselii” asemanator intretinerii in baterii.

Pasarea isi reduce activitatea, aceasta are efect pozitiv asupra productiei, la care
concura si un microclimat mai bun (puritatea aerului).

Recoltarea oualor se face mai usor, deoarece sunt putine depunerile in afara cuibarelor.
La depopularea halei, panourile de sipci se demonteaza si se reformeaza.

1.3. INTRETINEREA PASARILOR IN BATERII

 Sistemul de crestere s-a extins foarte mult. La noi s-a introdus in 1964, se practica la
tineretul de inlocuire si pentru gainile care produc oua de consum.

Sistemul are o serie de avantaje dintre care amintim:

▪ densitatea mare a pasarilor (15-20 de capete/m2);

▪ productia de oua pe unitatea de suprafata construita creste de 2,6 ori;

▪ consumul de furaje se reduce cu 7-10%;

▪ productivitatea muncii creste cu 260% pe an;

▪ posibilitati reduse de imbolnavire a pasarilor datorita limitarii deplasarii lor, iar

sursele de infectii pot fi usor izolate;

▪ supravegherea pasarilor se face usor si se pot elimina cele neproductive;

▪ sunt eliminate cheltuielile ocazionate de introducerea, manipularera si

evacuarea asternutului permanent;

▪ cheltuielile initiale (investitiile) sunt mai mari; acesta este un dezavantaj.

Bateriile sunt formate din custi asezate pe 2-6 nivele. In fiecare cusca pot fi 1-5 gaini
sau 20-45 de pui. Tronsoanele pot fi dispuse in serie sau paralel in functie de lungimea halei.

Dupa modelul de asezare a custilor, bateriile se clasifica in trei tipuri:

-baterii orizontale pe un singur nivel (“flat-deek”);

-baterii in trepte, piramidale sau californiene;

-baterii multietajate verticale.

Bateria orizontala pe un singur nivel (flat-deek) este bateria folosita in S.U.A, Japonia,
Israel, tarile calde etc.

Custile sunt asezate grupat cate doua, fata in fata pe un singur nivel, iar intre ele este
jgheabul de furajare.

Adaparea se poate face prin jgheaburi sau picuratoare asezate in partea opusa furajarii.

Podeaua custii este inclinata pentru ca ouale sa se rostogoleasca in sertarul de

colectare.
 Dejectiile cad direct pe sol intr-o fosa.

Bateria (californiana) piramidala este de asemenea foarte raspandita, fiind pe 2-4 nivele.
Custile se suprapun partial pe verticala sau nu.

Furajarea, adaparea si recoltarea oualor se face ca la bateria orizontala.

Bateria multietajata (verticala) Acest tip de baterie s-a generalizat in tara noastra. Se
folosesc bateriile de fabricatie proprie ca:

-bateria universala cu trei nivele pentru tineret (B.U3.T);

-bateria universala cu trei nivele pentru gaini ouatoare (B.U3.G.O) si altele.

Furajarea, adaparea si recoltarea oualor se face asemanator cu celelalte, evacuarea

dejectiilor se face mecanic cu banda transportoare, plug raclor, etc.

Sistemul de evacuare a dejectiilor este sub fiecare nivel de custi.

Procesul tehnologic are cateva particularitati. Pregatirea adapostului si a bateriilor

consta in spalarea cu jet de apa la 4 atmosfere, apoi dezinfectia cu soda caustica 3%,
deratizarea, repararea bateriilor, a sitemului de alimentare, adapare, iluminat, ventilatie, etc.
Se face a 2-a dezinfectie – gazare – cu vapori de formol, apoi se asigura “odihna” adapostului.

Preluarea tineretului se face cu aceeasi grija ca si in cazul celorlalte tehnologii. In

fiecare cusca se introduc 4 pasari, revenind cate 2.808 pasari la o linie de baterie, respectiv
1848 cap. la o baterie.

Fata de sistemul clasic se pot utiliza colectivitati de 3, 6 sau 10 pasari cu rezultate

diferntiate semnificativ. Este obligatoriu ca marimea colectivitatii sa se stabileasca in prima
zi, modificarile ulterioare fiind daunatoare.

La populare, pentru 4 gaini se asigura o suprafata de 400 cm2 si un front de furajare de

10 cm pentru fiecare pasare.

Adaparea se face cu picuratorul revenind unul pentru 8 gaini (B.U3). Furajarea se face
la discretie. Consumul mediu este de 110 g furaj/pasare.

Baterie piramidala

Baterie piramidala pentru Baterie multietajata

gaini din rasele usoare

Baterie multietajata (oua consum)

 2. CRESTEREA TINERETULUI AVIAR DE INLOCUIRE

Prezentam perioada cuprinsa intre popularea halei cu pui de o zi pana la

depopularea ei adica transferul puicutelor ajunse in faza de ouat in halele gainilor adulte (20-
22 saptamani).

Pregatirea halei se face in cele 2-3 saptamani prevazute pentru populare si

depopulare.

In prima saptamana se face depopularea, apoi evacuarea asternutului, utilajului si

mobilierului. Se face dezinfectia cu solutie de soda caustica 2-3%.

A doua saptamana: se spala utilajul si mobilierul, se repara si se flambeaza (pentru

deparazitare) apoi se varuieste, se introduce mobilierul in hala, se face deratizarea si se
introduce asternutul. Se face dezinfectia prin fumigare cu vapori de formol.

Calitatea asternutului este foarte importanta pentru confortul si sanatatea pasarilor, mai
ales in perioada de crestere, cand tineretul este furajat restrictionat.

In saptamana a treia se asigura “vidul sanitar” adica se inchide hala pana la

populare.

Hala are urmatorul echipament si mobilier:

- sistemul de incalzire, ventilatie, adapare si furajare, panouri de compartimentare,

tavite de furajare, adapatori semiautomate, eleveuze.

Puii sunt preluati de la statia de incubatie, dupa ce in prealabil au fost sortati, sexati si
vaccinati. Ei sunt ambalati in cutii de carton cu patru compartimente a 25 de pui.

Sunt transportati cu mijloace adecvate si rapide.

Popularea se face repartizand cate 500 capete pui sub o eleveuza, adica in hala vor fi
6000 femele si 2000 masculi in loturi separate sau comune, cu o densitate de 8 pui/m 2 si
raportul de sexe de 1:3.

Cu cel putin 24 de ore inainte de sosirea puilor halele vor fi incalzite. Sub eleveuze
temperatura trebuie sa fie de 35-36 0C (la nivelul asternutului) si ea scade cu 20C pe
saptamana ajungand la 8 saptamani la 18-200C.

In adapost, temperatura va fi de 25-270C in prima saptamana si scade treptat la 20-

240C apoi la 15-180C (dupa 4 saptamani). Scaderea temperaturii sub limitele amintite va
diminua cresterea, mareste consumul specific si favorizeaza aparitia afectiunilor pulmonare,
iar depasirea temperaturii mareste consumul de apa, micsoreaza consumul de furaje si scade
viteza de crestere.
 Comportamentul puilor sub eleveuza ne poate da date despre asigurarea temperaturii si
a celorlati factori astfel: daca temperatura este optima, puii sunt dispusi uniform in tarc, daca
temperatura este prea scazuta puii se ingramadesc sub eleveuza, iar daca temperatura este prea
mare ei se dispun pe margine si daca sunt ingramaditi intr-o parte a tarcului sunt curenti de
aer.

Umiditatea trebuie sa se incadreze intre 50-70%. Cresterea umiditatii determina

fermentatii iar umiditatea scazuta favorizeaza canibalismul, picajul sau afectiunile pulmonare.

Adaparea. Apa se asigura la discretie. Incepand cu saptamana a 4-a pana la a 20-a,

apa poate fi restrictionata. Se recomanda ca apa sa fie de 1,6 ori mai multa decat furajul
(pentru 50 g furaj se recomanda 80 cc. apa. Dupa furajare se recomanda intreruperea
administrarii apei pentru doua ore (de exemplu daca furajarea este la ora 7 la 10 apa se
intrerupe de la 10 la 12). Raportul apa/furaj poate fi si de 1,85/2, in functie de temperatura si
pentru mentinerea calitatii asternutului.

Adapatoare automata circulara

Ventilatia este foarte importanta pentru mentinerea compozitiei aerului in limitele

optime. Iarna ventilatia trebuie sa asigure 2-5 m3 de aer/h/kg masa vie, iar vara 7-9 m3/h/kg
masa vie.

Regimul de lumina. In primele 3 zile, ziua lumina este de 23,5 ore, apoi coboara la 8
ore/zi in continuare timp de 18 saptamani (adica pe toata perioada de crestere).

Hranirea puilor se face la discretie cu nutret combinat diferntiat pe saptamani astfel:

Tabel nr. 17

Nutret combinat pentru pui si tineret

Perioada E.M. P.B.D.(%) Grasimi Calciu Fosfor Lizina Metionina

cistina
(sapt) (kcal/kg) (%) (%) (%) (%)
(%)
0-6 2900-3100 19-21 2-4 0,9-1 0,6-0,7 0,9-1,1 0,65-0,77
6-12 2800-3000 15-17 2-4 0,9-1 0,6-0,8 0,7-0,9 0,60-0,70
12-24 2800-2950 13-15 2-4 0,9-1 0,6-0,8 0,6-0,7 0,50-0,60

Pe toata perioada nutretul combinat consumat va fi de 11 kg/cap.

Periodic se vor face cantariri de control a masei corporale a puilor ( 0,5 % din efectiv).
Ei vor fi supusi programului de vaccinare stabilit (antipestos, antivariolic) si vor fi
vitaminizati.
 La doua saptamani se desfiinteaza tarcurile, la 60-70 de zile masculii se boniteaza iar
la 15-20 saptamani intregul efectiv. Dupa bonitare se retin 12% masculi, iar pasarile reformate
vor fi valorificate pentru carne.

La 20-22 de saptamani, halele se depopuleaza iar tineretul este introdus in halele de

exploatare, moment in care la femele se poate practica taierea varfului ciocului (maxilarul
superior-debecajul). Firmele straine recomanda debecajul intre 7 si 12 zile. Se decupeaza 1/3
din cioc pentru femele.

2.1. TEHNOLOGIA CRESTERII PUILOR SI A

INERETUL DE INLOCUIRE

Ca material biologic se foloseste hibridul Albo70 si Roso70. Procesul tehnologic este

asemanator cu cel al tineretului de reproductie.

Tehnologia de crestere in baterii are unele particularitati: fata de cresterea pe asternut

permanent astfel:

- popularea se face pe tronsoane, in fiecare modul al bateriei se introduc 90 de puicute

de o zi, 45 la nivelul superior si 45 la nivelul mijlociu, nivelul inferior ramane gol pana la 60
de zile cand se populeaza prin rarirea celorlalte doua nivele.

Pe parcurs se adapteaza in functie de varsta puilor inaltimea conductei de alimentare

cu apa, se schimba plasa din material plastic, se modifica frontul de furajare etc. Din punct de
vedere tehnologic perioada este impartita in trei subperioade: 0-2 saptamani; 2-8 saptamani;
8-12 saptamani.

Se recomanda ca furajarea sa fie restrictionata, folosindu-se nutreturi cu nivel proteic

mai scazut. Se economisesc 3-4 kg de furaj/cap de pasare.

La 18 saptamani, tineretul este trecut in halele de exploatare, totodata se face si

debecajul. Se recomanda ca pana la 7 saptamani (chiar 20 de saptamani) cocosii sa fie crescuti
separat. Ei pot fi amestecati cu femelele dupa 7 saptamani. Densitatea cocosilor va fi de 10
cap/m2 pana la 7 saptamani si de 5 cap/m2 dupa 7 saptamani.

Se urmareste curba lor de crestere si cel putin o data pe luna se fac cantariri de control.
Daca cocosii sunt amestecati cu femelele la 11-20 de saptamani raportul intre sexe va fi de
1/10, inainte insa fiecare cocos va fi examinat, si se vor elimina acei necorespunzatori.

3. TEHNOLOGII DE CRESTERE SI EXPLOATARE

A PASARILOR
 Complexul de conditii ce trebuie asigurat intr-o unitate pentru a satisface cerintele
biologice ale pasarilor, cu scopul exteriorizarii potentialului lor productiv il reprezinta
tehnologia de crestere si exploatare a pasarilor.

Deoarece exista numeroase specii de pasari, rase, linii si hibrizi si tehnologiile de

crestere au o serie de particularitati.

Tehnologiile de crestere pot fi grupate in functie de gradul in care ele satisfac cerintele
pasarilor fata de conditiile de intretinere si masura in care corespund din punct de vedere
economic, in trei sisteme de crestere: extensiv, semiintensiv si intensiv.

In sistemul extensiv pasarile sunt intretinute in libertate, in cel semiintensiv in

semilibertate iar in sistemul intensiv pasarile sunt intretinute in captivitate, in mari
colectivitati. Sistemul de crestere este cu atat mai intens cu cat el permite obtinerea unor
productii mai mari pe unitatea de suprafata, la un pret de cost cat mai scazut, cu un volum de
munca redus.

3.1. CRESTEREA GAINILOR DE REPRODUCTIE

Gainile de reproductie constituie materialul biologic format din gaini din rase usoare,
mixte sau grele crescute cu scopul imbunatatirii liniilor genitoare si producerea hibrizilor
simpli si multipli necesari pentru obtinerea oualor de consum sau a puilor de carne.

Pentru realizarea oului de reproductie, procesul tehnologic al cresterii pasarilor de

reproductie cuprinde: pregatirea adapostului, transportul tineretului si popularea,
ingrijirea si hranirea, recoltarea, transportul si predarea oualor, apoi depopularea.

Pregatirea adaposturilor se face ca si in cazul tineretului, in plus in adapost se

amplaseaza cuibarele, hranitoarele si adapatorile.

Dupa bonitare, se apreciaza starea de sanatate, modul examinarii caracterelor sexuale

secundare si insusirile de exterior (masa corporala, conformatia, aspectul penajului si altele).

Transportul se face cu mijloace adecvate, in timp cat mai scurt.

Popularea se face in 2-3 zile respectand o densitate de 5 femele la 1 m2 de hala.

Se recomanda ca in hala sa fie introdusi mai intai masculii apoi puicutele. Daca se face
invers, adeseori puicutele bat masculii si ii izoleaza.

In timp de o luna se realizeaza acomodarea pasarilor, adica puicutele “invata” sa oua

in cuibare, se face “ierarhizarea sociala” si in general obisnuirea cu hala.
 Temperatura trebuie mentinuta intre 13-240C. Daca temperatura este mai mica sau
mai mare decat cea mentionata, influenteaza negativ productia de oua si va creste consumul
specific.

Umiditatea trebuie cuprinsa intre 55-75% cu o medie de 60-65%. Ventilatia va fi mai

activa decat la tineret.

Lumina . Fiecare material biologic reclama un anumit program de iluminat. De

exemplu puicutele de reproductie ALBO 70 reclama o crestere a iluminarii in primele 2
saptamani cu cate o ora (de la 8 ore/zi) apoi in continuare cu ½ ora saptamanal, ajungand la
14-15 ore/zi la 31-32 saptamani, nivel care se mentine si in continuare. Pasarile ALBO 67 au
un program de lumina ce incepe de la 10½ ore, care va creste cu cate ½ ore saptamanal,
ajungand la 27 saptamani la 14 ore, durata care se mentine pana la 64 saptamani, cand se face
depopularea.

Tabel nr. 18

Intensitatea luminii este si in functie de culoarea penelor

(Dupa Shaver)

Saptamana Pene albe Pene colorate

0-2 20 luxi 30 lucsi
2-5 10-20 luxi 30 lucsi
5-19 5-10 luxi 5-10 lucsi
Dupa 19 20 luxi 30-40 lucsi

Hranirea. In primele doua saptamani puicutele sunt hranite cu furaj pentru tineret,
apoi cu furaj combinat pentru gainile de reproductie din rase usoare, la discretie.

Nutretul combinat trebuie sa aiba 15% proteina bruta, vitamine si saruri minerale.

La femele, ratia este inferioara cu 40-60% fata de cat pot ele ingera, de aceea furajul
va fi consumat rapid. El trebuie consumat intr-o ora la fiecare distributie. Daca perioada
devine mai scurta de o ora se reduce numarul zilelor de distributie si cresc cantitatile astfel:
dupa 4 saptamani ratia saptamanala poate fi impartita in 6 zile in loc de 7 (o zi pauza) astfel:

La 4 saptamani: zilnic 40 g x 7 zile = 280 g : 6 zile = 47 g.

La 6 saptamani: zilnic 60 g x 6 zile = 360 g : 5 zile = 72 g.

La 9 saptamani: zilnic 80 g x 5 zile = 400 g : 4 zile = 100 g.

Aceasta metoda permite ca toate pasarile sa consume furajul cu sanse egale.

 Daca se furajeaza “o zi da, una nu” (Skip a day) se aplica acelasi principiu, ratia va fi
multiplicata cu 2; ex. 60g pe zi x 2 = 120 g

Tabel nr. 19

Date generale privind valoarea nutritiva a retetei de nutret combinat

pentru gaini-parinti din rase usoare

Specificare U.M. Parametri

Energie metabolizabila Kcal/kg 2800-2900

Proteina bruta % 17

Grasimi % 2-4

Calciu Fosfor % 3,2-3,5

Lizina % 0,7-0,8

Metinina+Cistina % 0,7-0,8

% 0,6-0,65

Tabel nr. 20

Dinamica greutatii corporale la reproducatorii parinti din rasele usoare

Varsta Greutatea corporala (kg)

“Albo” 70
“Albo” 67
(saptamani)
20 1,250 1,340

24 1,440 1,450

30 1,600 1,470

40 1,760 1,600

50 1,800 1,700

60 1,850 1,800

Hranirea pasarilor in perioada de productie (19 – 24 saptamani)

Este necesara marirea progresiva a cantitatii de furaj, dar rationalizat astfel:

 La 20 de saptamani, 120g/zi x 4 zile = 480 : 5 zile = 96 g. La

21 de saptamani, 130g/zi x 5 zile = 650 : 6 zile = 108 g. Dupa

22-23 de saptamani se poate reveni la furajarea zilnica.

Durata de consum trebuie sa fie de o ora. Ora de administrare a furajului este

dimineata, dar in perioada varfului curbei de ouat, acesta se administreaza la inceputul dupa
amiezii.

Dupa 30 de saptamani se poate reduce ratia zilnica cu 1-2 g/saptamana.

Recoltarea oualor. Pentru a preveni spargerea oualor si a intrerupe segmentarea embrionilor,

este necesar ca ouale sa fie recoltate din ora in ora. La capatul halei trebuie sa existe un dulap
in care se face dezinfectia oualor, cu vapori de formol, in cofraje, apoi sunt duse la sectia de
incubatie de 4-5 ori pe zi. Ciclul de exploatare este de 42-44 de saptamani.

Depopularea se face la 64-66 saptamani cand pasarile sunt predate pentru sacrificare.

3.2. CRESTEREA GAINILOR PENTRU PRODUCTIA DE OUA DE CONSUM

Se aseamana cu tehnologia descrisa pentru pasarile de reproductie. Se exploateaza

hibrizi mono, birasiali, tri sau tetraliniari din rasele usoare sau mixte (Lghorn, Rhode-Island,
New-Hampshire). Tehnologia se bazeaza pe principiul popularii si depopularii totale iar
circuitul se realizeaza prin raportul 1:3 astfel:

Tabel nr. 21

Perioada de crestere a puilor si tineretului 18 sapt

Perioada de depopulare si populare a puilor si tineretului 3 sapt..

Total 21 saptamani.
Perioada de exploatare a pasarilor adulte 59 sapt.

Perioada de depopulare si populare 4 sapt.

Total 63 sapt.
Varsta pasarilor adulte la populare 18 sapt.

Durata perioadei de exploatare 59 sapt

Total 77 sapt.

Schematic, fluxul de exploatare se prezinta astfel:

Unitati de crestere pui si tineret de inlocuire:

 - 6 serii a cate 21 saptamani

Unitati de exploatare a pasarilor adulte:

- 6 serii a cate 63 de saptamani.

Pasarile sunt intretinute in adaposturi tip bloc, pe asternut permanent sau baterii in
cazul puilor si tineretului de inlocuire sau pe asternut permanent, pardoseli si sipci (gratar) sau
baterii in cazul gainilor.

SISTEME DE CRESTERE FOLOSITE

Cresterea gainilor pentru oua de consum se face in doua sisteme:

▪ Pe asternut permanent.

▪ Pe pardoseala din sipci sau plasa de sarma.

3.2.2. CRESTEREA GAINILOR PENTRU OUA DE CONSUM

PE ASTERNUT PERMANENT

Este asemanatoare cu cea descrisa pentru pasarile de reproductie. Se va respecta o

densitate de 6 pasari/m2. In halele cu 6 compartimente se face popularea fiecarui
compartiment cu 1000 capete iar in halele cu 8 compartimente, fiecare compatiment este
populat cu cate 750 de pasari. Pentru oua de consum se exploateaza hibridul Albo 70, care
incepe ouatul la 23 de saptamani cu varful curbei de ouat la 29 de saptamani, realizand 270
oua/cap.

Hibridul Roso 70 incepe ouatul tot la 23 de saptamani, iar varful curbei de ouat la 30
de saptamani, realizand 260 oua/cap. Depopularea gainilor se face la 77 de saptamani cand
pasarile au o masa corporala buna pentru valorificarea pentru carne (1800 gr la hibridul alb si
2500 g la hibridul rosu). Hranirea gainilor se face cu ratii perfect echilibrate si cu furaje care
coloreaza galbenusul (porumb, faina de lucerna). Se inregistreaza consumuri medii de 114 g
la hibrizii Albo si 130 g la hibrizii rosii. Se realizeaza un consum specific de 174-180 g/ou la
o productie de 260-270 oua.

3.2.2. TEHNOLOGIA CRESTERII GAINILOR PENTRU OUA DE CONSUM

PE PARDOSELI DIN SIPCI SAU PLASA DE SARMA

Se practica tehnologia descrisa pentru asternutul permanent. Se realizeaza o densitate

de 8-9 pasari/m2. La noi in tara se folosesc doi hibrizi albi, Albo 67 si Albo 70 (proveniti din
rasa Leghorn) si un hibrid rosu, Roso 70 (provenit din rasa Rhode-Island).

Tabel nr. 22
Perioada de crestere a puilor si a tineretului 22 – 20 – 20 sapt.

Perioada de depopulare-populare 2 - 4 - 3 sapt.

Total 24 - 24 - 23 sapt.
Perioda de exploatare a pasarilor adulte 44 - 44 - 42 sapt.

Perioada de populare si depopulare 4 - 4 - 4 sapt.

Total 48 - 48 - 46 sapt.
Varsta pasarilor adulte la depopulare 66 - 64 - 62 sapt.

Varsta puicutelor la populare 22 - 20 - 20 sapt.

Durata perioadei de exploatare 44 - 44 - 42 sapt.

Linii pure

Unitate de
selectie si hibridare

Bunici

Incubatie
Pui si tineret parinti

Adulte parinti

Ferme de
reproductie

X
 Pui de inlocuire
hibrizi

Ferme de productie = unitati avicole de productie

Tehnologia cuprinde: cresterea puilor si a tineretului necesar pentru inlocuirea gainilor

(reformate) si cresterea propriu zisa a gainilor adulte. Tehnologia de exploatare se bazeaza pe
principiul popularii si depopularii totale. Se respecta un raport intre spatiile de crestere si
exploatare de 1:2.

Perioada de crestere a tineretului este de 96 de zile, iar schema de crestere a puilor si

tineretului presupune 4 serii a cate 24 (respectiv 23) saptamani. Pasarile adulte se cresc tot in
4 serii a cate 48 de saptamani (respectiv 46 sapt.)

Adaposturile folosite sunt pe un singur nivel, hale oarbe (fara ferestre) temperatura
este asigurata cu ajutorul aerotermelor, iar ventilatia prin ventilatoare mecanice cu debit
reglabil (in functie de cerintele biologice ale animalelor).

Fermele sunt izolate perfect cu gard din plasa de sarma cu filtru sanitar si interzisa
circulatia persoanelor dintr-un sector in altul.

3.2.3. TEHNOLOGIA EXPLOATARII

Oul nefecundat care face obiectul vanzarii pentru consum se obtine de la hibrizi mono
sau birasiali, tri sau tetraliniari din rasele usoare si mixte (Leghorn, Rhode-Island, New
Hampshire).

Circuitul productiv respecta raportul de 1:3, iar tehnologia se bazeaza pe principiul

popularii si depopularii totale, astfel:

Tabel nr. 23

Perioada de crestere la pui si tineret 18 sapt.

Perioada de populare si depopulare 3 sapt.

Total 21 sapt.
Perioada de exploatare a pasarilor adulte 59 sapt.

Perioada de populare si depopulare 4 sapt.

Total 63 sapt.
Varsta pasarilor adulte la populare 18 sapt.

Durata perioadei de exploatare 59 sapt.

 Total 77 sapt.

Fluxul de exploatare presupune 6 serii de pui si tineret de inlocuire fiecare a cate 21 de

saptamani, iar unitatile de exploatare a gainilor adulte presupune 6 serii a cate 63 de
saptamani.

Se folosesc hale tip bloc pentru pui care se cresc pe asternut permanent sau in baterii.
Gainile adulte se pot creste pe asternut permanent, pardoseli si sipci (gratare) sau baterii in
cazul gainilor.

4. CRESTEREA PUILOR DE GAINA PENTRU CARNE

(Broiler)

Spre deosebire de alte specii, pasarile pot asigura intr-un timp scurt mari cantitati de
carne la un pret de cost scazut. Astfel de exemplu, o gaina dintr-o rasa mixta produce 140 de
oua anual din care se pot obtine 100 capete pui care pot realiza peste 100 kg carne (sacrificati
la 1,5 kg).

Puii metisi obtinuti realizeaza sporuri mari de masa corporala cu un consum specific
de doua ori mai mic.

In lume se exploateaza mai frecvent puii de gaina, dar se obtin bune rezultate si cu
tineretul de curca si rata. Cel mai frecvent se foloseste puiul hibrid obtinut intre Rock-ul alb
ca linie materna si Cornish-ul (alb) ca linie paterna.

Se pot folosi si alte rase mixte ca linie materna (Rhode Island, Sussex, New
Hampshire, Plymouth Rock si altele). Cocosii Rhode Island rosu cu femele Plymouth Rock
barat se obtin pui autosexabili (masculii au un punct alb pe crestetul capului, iar femelele au
capul inchis la culoare (Shaver 566) sau cocosi Rhode Island cu femele Sussex, pentru
cresterea extensiva.

Curca este tot mai larg exploatata pentru productia de carne superioara de pasare.

Puiul de curca ajunge la 90 de zile la 4 kg cu un consum specific de 2,5-2,7 kg. Frana

in exploatare este productia inca necorespunzatoare de oua si procentul de ecloziune scazut.

Se folosesc rasele albe de curci care pot fi crescute in baterii. Pentru obtinerea oualor
de reproductie se aplica saptmanal insamantarea artificiala.

Productia de carne de pui broiler se organizeaza in ferme mari, complexe specializate

in care se obtin anual 10.000 chiar 20.000 tone carne.

Un asemenea complex cuprinde trei sectoare:

 -hibridare;

-crestere si exploatare;

-industrializare.

Se practica cresterea puilor pe principiul totul plin-totul gol. Cresterea puilor se face in
hale mari (de 1000 mp) pe asternut permanent. Ciclul de productie dureaza 12 saptamani
astfel: cresterea – 9 saptamani; livrarea o saptamana; dezinfectia si pregatirea halei pentru
populare –doua saptamani.

Regulile de crestere ce trebuiesc respectate sunt urmatoarele:

- densitatea la populare va fi de 25 cap/m2 cand se livreaza la greutatea de 1 kg, iar

daca se livreaza la 1,5 kg densitatea va fi de 14-15 pui/m2;

- ventilatia trebuie sa asigure 5,5-7,5 m3/kg masa vie/ora;

- hrana va fi asigurata din furaje combinate specifice categoriei de varsta respectiv

pentru 0-35 de zile si 36-65 de zile. Retetele vor fi complete, adica cu toate elemntele
nutritive necesare realizarii unui spor mediu zilnic de 18-20 g.

Un hranitor rotund se calculeaza pentru 33 pui/3 hranitoare la 100 pui, iar apa se
asigura in adapatori longitudinale (1,5 cm/cap) sau rotunde (doua la 100 pui).

In hala sunt admise urmatoarele concentratii in gaze nocive:

- amoniac 0,02 ‰;

- hidrogen sulfurat 0,02 ‰;

- bioxid de carbon 3,5 ‰;

- regimul de lumina trebuie sa fie de 23 ore/zi;

- controlul permanent al tuturor factorilor care pot influenta procesul de crestere;

- se va respecta cu rigurozitate curatenia, dezinfectia si repausul halelor (vidul sanitar);

- abatajul modern facut la timp optim si corespunzator cerintelor moderne interne sau
externe.

5. CRESTEREA INDUSTRIALA A PASARILOR

IN HALE METALICE
 In ultimii ani, tarile cu zootehnie avansata urmaresc mecanizarea si automatizarea
lucrarilor din avicultura (Anglia, Danemarca).

In Danemarca am vizitat o ferma formata din 4 hale pentru pui broileri.

Hala oarba are forma dreptunghiulara, cu o suprafata de 2000 mp, peretii dubli ai halei
sunt confectionati din tabla special prelucrata, rezistenta (garantata 30-35 de ani) la coroziune.
Peretele interior este prelucrat impotriva condensului, adica are aplicat prin incalzire un
amestec format din praf de pluta, ciment, cauciuc etc.

In adapost sunt aliniate adapatorile si hranitoarele (T.N-urile) liniare, care se ridica

automat zilnic, dupa inaltimea puilor.

Incalzirea este in pardoseala de beton sclivisit. Nu se foloseste asternut.

Microclimatul este controlat pe calculator, in hala fiind amplasate “sesizoare”.

Admisia aerului se face prin niste hublouri asezate pe o margine a halei,la 1,5 m de
pardosea.

Popularea halei se face cu 40.000 pui de o zi (garantati de statia de incubatie).

La 39 de zile puii ajung la 1,5 kg cand se face depopularea halei. Instalatia de apa, de
furajare si “sesizoarele” de microclimat se ridica automat la tavan, si se face “recoltarea “
puilor. Masina de recoltat pui (din Anglia) asemanatoare cu o masina de recoltat furaje, este
purtata de un tractor si recolteaza puii in semiintuneric. Muncitorul are masca de gaze.

Masina de recoltat pui

Sistemul de prindere al puilor are bratele din cauciuc (ca sa nu lezioneze puii).

“Recoltarea” se termina intr-o jumatate de ora. Masina ambaleaza puii in casete de

material plastic, ii numara, catareste si pe banda transportoare ii stivuieste intr-un camion
special, care-i transporta la abator.

Dupa eliberarea halei, intra o alta masina care spala dejectiile cu jet de apa si
detergenti, apoi o alta masina face dezinfectia completa a halei si apoi hala este lasata libera o
saptamana (vidul sanitar) si in final se face popularea cu o noua serie de pui.

Intr-un an se realizeaza 7,5 populari. La 4 hale exista un supraveghetor (la calculator si

video in circuit inchis).

La un capat al halei, exista doua incaperi, una pentru instalatia de apa si furajare si in
cealalta instalatia de climatizare electronica si supraveghere. Mentionam ca in hala in cele 39
de zile nu intra nici un muncitor.