Curs 4

Creșterea
animalelor
CATEGORII
SISTEMATICE
ZOOTEHNICE
 Specia este cea mai largă comunitate de indivizi care se reproduc

Specia – definiții efectiv între ei sau sunt potențial capabili să o facă.

Specia este un sistem închis, izolat reproductiv printr-un

mecanism de izolare controlat genetic.

Categorie sistematică
fundamentală în biologie, care Specia este un grup de populații naturale care se pot reproduce
este inferioară ca rang genului şi natural, izolate reproductiv de alte grupuri (Earnest Mayr, 1969).

superioară subspeciei.
Specia este un grup de indivizi cu proprietăți ontogenetice
Fiecare specie poartă două asemănătoare, cu caractere morfo-fiziologice şi de comportament
denumiri latine; prima este cea a specifice, reproducându- se între ei, fără a se amesteca cu indivizi
din altă specie (Furtunescu, 1971)
genului de care aparţine, iar a
doua este proprie, diferenţiată.
Specia este un agregat de populaţii panmictice, izolate
albine – Apis melifica reproductiv Drăgănescu (1979).
După Mayr există următoarele mecanisme de izolare
reproductivă a speciilor:
Specia
I. Mecanisme care impiedică împerecherea
(precopulatoare)
• 1. Părinții potențiali nu se întâlnesc (izolare geografică sau
ecologică);
• 2. Părinții potențiali se întâlnesc, dar nu are loc copularea (izolare
etologică);
• 3. Copularea se produce, dar nu are loc transferul de spermă
(izolare mecanică).

II. Mecanisme postcopulatoare

• 1. Transferul de spermă se produce, dar ovula moare (mortalitate
gametică);
• 2. Ovula este fecundată, dar hibridul moare (hibridare oaie-capră);
• 3. Hibridul are o supraviețuire scăzută (mortalitate neonatală);
• 4. Hibridul supraviețuiește, dar este steril (exemplu: catâr (hibridare
măgar × iapă) și bardou (hibridare armăsar × măgăriță)).
 Specia 1.1. Specia propriu-zisă

• reprezentată de un agregat de populații panmictice (foarte

mari) izolate reproductiv;

În funcție de gradul de
2. Specii gemene
izolare reproductivă,
diferențe fenotipice și • cuprind grup de populații fenotipic asemănătoare, dar având
între ele un mecanism de izolare reproductivă (la speciile
diferențe ecologice există sălbatice);
următoarele categorii de
specii: 3. Semispecia

• este reprezentată de grup de populații care au dobândit unele

atribute ale rangului de specie, dar nu în totalitate: nu au
dobândit izolarea reproductivă deplină (exemple: taurinele și
zebul, taurinele și yakul).
 1.Morfologice

•dezvoltarea corporală, culoare, habitus, număr de vertebre, cariotip, format corporal, producţie piloasă, particularități de

Specia
schelet, conformație şi aspect al exteriorului

2. Fiziologice

•particularități metabolice - speciile se diferenţiază prin tipul de metabolism, cerinţe de hrană şi capacitate de
valorificare a hranei
•particularități serologice şi biochimice – diferenţiază speciile prin sinteza specifică a compușilor chimici, prin relații
specifice de tip antigen-anticorp etc;
•particularități reproductive – diferenţiază speciile prin faptul că acestea se reproduc în interiorul lor.
•precocitate

Caractere de specie 3. Etologice

caracterele •se referă la particularitățile de comportament ale indivizilor din diferite specii în procesul de împerechere (care pot determina
izolări reproductive), în căutarea hranei, în îngrijirea progeniturii, precum şi relațiile dintre membrii comunităţii. Particularitățile
taxonomice care comportamentale trebuie să corespundă condițiilor de exploatare şi întreţinere.

servesc la 4. Ecologice
diferențierea speciilor •reprezintă limitele modului de dezvoltare a animalelor. Aceste caractere se pot folosi mai ales în taxonomia speciilor
inferioare, care pot fi diferenţiate pe baza caracteristicilor florei şi faunei din zona în care trăiesc. Pentru animalele care fac
obiectul zootehniei, în acest context, este normal ca în zonele de câmpie să se crească şi să se exploateze suinele şi
galinaceele, în zonele colinare-taurinele şi ovinele din rasele perfecționate, iar în zonele muntoase – ovinele slab ameliorate
sau cele din rasele rustice (la noi rasa Ţurcană).

5. Geografice

•Arealul reprezintă teritoriul geografic ocupat de o anumită specie, în interiorul căruia specia respectivă întâlnește
condiţiile optime pentru creşterea şi dezvoltarea sa. Acest areal este corelat cu particularitățile fiziologice ale speciei sau chiar
ale rasei. Spre exemplificare, rasele de taurine Simmental şi Bălţata românească nu pot fi exploatate în Dobrogea, din cauza
particularităților geo-climatice ale acestui teritoriu. Popularea unei zone cu o anumită specie sau rasă de animale trebuie
precedată de consultarea hărţilor meteorologice şi a hărților zootehnice.
 Rasa - definiții
Rasa este un agregat de populații, rar o populație simplă, cu un efectiv suficient de mare pentru a evolua sub influența selecției.

Rasa este un grup de animale dintr-o anumită specie care prin generații de reproducere selectivă a devenit uniformă în performanță, aspect și
istoricul selecției

 Rasa este o varietate consolidată a speciei (Buffon, citat de Farber, 1972)

 Rasa este o grupă de animale domestice din aceeaşi specie, cu origine comună şi anumite însușiri ereditare asemănătoare, formată de om în
aceleaşi condiţii de mediu natural sau artificial, în vederea unor scopuri economice imediate (Furtunescu, în 1971).

 Rasa este un agregat de populaţii formate de om şi care are un efectiv suficient de mare pentru a evolua sub influenţa selecţiei
(Drăgănescu,1979).

Nu este izolată reproductiv, este un sistem deschis (poate schimba gene cu alt sistem).

De către om cu ajutorul registrelor genealogice în cazul raselor

perfecționate;
Izolarea reproductivă
Prin bariere geografice, politice și voința omului în cazul raselor
locale.
Formarea Factorii •existenţa mai multor centre de domesticire. Teoria consideră că domesticirea mai
multor forme sălbatice ale aceleiaşi specii (ex. cabaline, taurine, suine, ovine etc.)
a dus la formarea încă de la început a mai multor rase;

raselor naturali-
•·originea monofiletică, polifiletică și parafiletică a unor specii de animale
domestice. Spre exemplu, originea cailor are cel puţin trei specii sălbatice: calul
oriental - tarpan (calul sălbatic Equus gmelini),calul robust (Equus robustus sau
diluvialis)1 şi calul sălbatic asiatic (Eguus przewalskii);

istorici
• migraţiile popoarelor (gene flow) au determinat deplasarea unor grupuri
însemnate de animale din regiunile în care s-au format în alte zone geografice, cu
condiţii climaterice diferite, fapt care a generat formarea unor noi rase.

Ex. sub influenţa factorilor socio-

economici, rasa de taurine Friză
europeană a cunoscut o creştere
a producţiei de lapte de la 2.500
Factorii
•· dezvoltarea industrială din secolele XVII şi XVIII – spre exemplu, transformarea
vânătorii în eveniment monden, organizat și fastuos în Anglia a favorizat formarea
unor rase de câini, care acompaniază vânătorii și gonacii, lucrează în haite și
kg în anul 1910 la 9.350 kg în acționează la sunetele cornului;

anul 2020, deci o creștere medie socio- •· furajarea - are un rol deosebit mai ales prin rolul său în efectuarea gimnasticii
funcționale a aparatului digestiv;
•· adăpostirea - asigură protecţia împotriva factorilor climatici care influenţează

economici
adaptabilitatea raselor nou introduse într-un areal geografic, altul decât cel în

de 62,27 kg de lapte/an.
care rasa respectivă s-a format;
•· dirijarea reproducţiei prin ameliorare (prin selecție și încrucișare) permite
formarea de noi rase cu performanțe productive superioare sau îmbunătăţirea

(artificiali) performanţelor raselor existente;

•· întreţinerea animalelor prin metode adecvate de creştere a tineretului,
antrenamentul animalelor adulte ș.a. contribuie, de asemenea, la succesul
formării noilor rase.
Caracterele de •Talia şi masa corporală
Caractere
rasă morfologice
•Conformația corporală
•Regiunile corporale
•Pielea și fanerele
•Defectele și calitățile de rasă

Caractere •Temperamentul
•Producția
Caracterele de rasă reprezintă însușirile
proprii ale unei rase, aspectele care
fiziologice, •Rezistența la îmbolnăviri
diferenţiază o rasă de celelalte din cadrul productive şi •Capacitatea de valorificare a hranei
•Prolificitatea
aceleiași specii. reproductive •Precocitatea sexuală și somatică

Caracterele de rasă permit descrierea unei

rase, de regulă, în înscrisuri denumite
standardul rasei. Într-o abordare scolastică,
principalele caractere de rasă fac referire la Caractere •Omogenitatea
aspecte morfologice, productive, statistice •Variabilitatea rasei
reproductive, fiziologice și populaționale. •Stabilitatea relativă
populaţionale
Body size and mass
Jersey, 117-125 cm tall and weighing 370-400 kg (left) as compared to Simmental, 138-145 cm tall and weighing 700-750 kg (right).
Horse head profile and pig ears’ shapes
Pricked medium sized ears of the pig Large While – left; and large drooping ears of the pig Landrace (right). Concave head profile in the
purebred Arabian (left) and convex in the Lipitan Breed (right).
Domestic hens plumage and combs
Left to right, hens Transylvanian Naked Neck (upright comb), tufty hen, buttercown comb, strawberry comb (Wyandotte hen breed) and lobed comb in Malaysian Fighter (last on the right).
 - descrierea caracterelor morfo-
fiziologice ale rasei:
• armonia de ansamblu şi
- preambul – numărul de ordine al - scurt istoric, originea şi modul de încadrarea generală a animalului în

Standardul
standardului, numele rasei, inclusiv formare al rasei şi date privind tipul morfologic, tipul fiziologic și
numele în limba țării de origine; arealul de creştere; format corporal caracteristice rasei
• proporțiile importante

rasei
• talia şi masa corporală

descrierea regiunilor corporale, cu

succesiunea: cap cu regiune
craniană (forma craniului, direcţia,
profilul liniei superioare) şi cu
culoarea robei şi fanerele caracteristicile comportamentale
Standardul rasei este o descriere a regiunea facială (nas, nări, trufă,
gură, bot dependent de specie), ochi,
caracteristicilor animalului „ideal” care urechi, dentiţie etc., gât, trunchi,
membre și coadă.
trebuie obținut prin programul de
reproducere al unei rase standardizate.

Standardul rasei (tipul rasei) este o alura, respectiv modalitatea de

descriere a caracterelor unei rase de deplasare a animalului; dependent defecte frecvente şi cele eliminatorii descrierea caracterelor productive şi
de specie, interesează deplasarea la de la reproducere reproductive;
animale, faţă de care se poate aprecia pas, trap, buiestru sau galop
valoarea unui subiect examinat.

Rasa standardizată este o rasă de

animale care a fost dezvoltată conform
unui program strict de izolare genetică și
tendințe şi direcţii privind evoluţia
ameliorare cu obiective clare, urmărite rasei (ameliorare)
pe durata mai multor generații
 Rasa - clasificare

I. Tipul de I.IV. Conformație

I.III. Dezvoltarea I.V. Conformația
I.II. Precocitate corporală de
producție corporală capului:
ansamblu

rase orase
orase precoce; odolicomorfe; odolicocefale;
specializate; hipermetrice;

orase
orase mixte. orase tardive. omezomorfe; omezocefale;
eumetrice;

orase
obrevimorfe. obrevicefacele.
elipometrice.
 Rasa - clasificare
I.IX. În funcție de gradul de
I.VI. Profilul izolare reproductivă, de
capului I.VII. Forma și dimensiunea I.VIII. Forma și
gradul de ameliorare și de
urechilor (la rasele de dimensiunea cozii (la
porci) rasele de ovine) diferențele fenotipice
există următoarele
orectiliniu
categorii de rase:
(drept);
A.A. Rase
oconcav perfecționate;
sau convex.
A.B. Rase de
tranziție;

A.C. Rase locale.

Rasa – A. Rase perfecționate
A. Rase perfecționate: se mai numesc „pure”, artificiale sau amelioratoare. Sunt agregate de populații
izolate reproductiv prin registre genealogice și caracterizate prin capacitate de producție ridicată, fiind
diferențiate între ele mai mult prin caractere morfologice.

 Sunt integrate, adică subpopulațiile pot schimba între ele reproducători.

 Sunt cosmopolite, adică pot viețui oriunde li se creează condițiile în care s-au format.

 Evoluează sub influența selecției artificiale.

 Rasa – A. Rase perfecționate
Valoarea economică a raselor perfecționate s-a stabilit până în zilele noastre pe baza performanțelor lor medii,
astfel că rasa pură din fermele de elită trebuia să aibă o performanță mai mare decât rasa din fermele de producție.

Transformarea raselor perfecționate în sursă de producere a hibrizilor a schimbat această viziune. Animalele din
fermele de elită pot avea performanțe mai mici decât cele din fermele de producție din cauza absenței
heterozisului (fenomenul de heterozis se manifestă la hibrizi).

Ameliorarea raselor perfecționate în perioada dintre cele două revoluții industriale se baza pe selecție pe
ascendenți („ameliorare cu pedigreu”).

Erau considerați valoroși ca strămoși numai reproducătorii care erau premiați la expoziții sau vânduți cu prețuri
mari.
 Rasa – A. Rase perfecționate
Obiectivul selecției raselor perfecționate era vag, iar caracterele vizate spre ameliorare erau multe și imprecis
formulate. Printre acestea, un loc important îl ocupa tipul rasei (un ansamblu de caractere de exterior).

Astăzi tipul rasei a ieșit din obiectivul ameliorării raselor perfecționate, locul lui fiind luat de performanțele
productive (caractere utile economic).

Rasa perfecționată nu mai este destinată exploatării, ci producerii hibrizilor.

Aceste rase sunt ameliorate în companii de ameliorare integrate, în care controlul oficial al producției ocupă un loc
important.

Creșterea consangvinizării pe generație în cazul raselor este 0,5 %.

Rasa – B. Rase de tranziție
B. Rasele de tranziție (semirase sau ameliorate) – cuprind un grup de populații care au dobândit
unele atribute ale rangului de rasă, dar nu în totalitate: nu au dobândit izolarea reproductivă deplină.

 Din grupul semiraselor fac parte populațiile de tipul: Merinos, Marele Alb, Friză, Brună, Bălțată
Românească.
Rasa – B. Rasele de tranziție
Ameliorarea semiraselor descendente dintr-o rasă perfecționată străină s-a aflat până în zilele
noastre sub imperiul pseudoteoriei conform căreia rasele perfecționate introduse în zone noi
degenerează. Ca urmare „trebuie făcute continuu importuri de reproducători pentru a le
menține”.

Importurile masive au perpetuat criza de aclimatizare și au impiedicat realizarea unei

adaptări fenotipice de lungă durată, urmată de o adaptare genetică.

Perspectiva semiraselor este izolarea reproductivă și transformarea lor în rase perfecționate.

Rasa – C. Rase locale
C. Rasele locale (naturale sau primitive) – sunt un agregat de populații izolate reproductiv prin bariere geografice,
politice și voința omului.

Sunt adaptate la mediul natural, deci evoluează sub influența selecției naturale. Sunt divizate în populații mici, adică
crescătorii pe localitate și pe proprietar.

Ex. la ovine, nu toate gospodăriile posedă berbeci. Ca urmare, cele care nu au graviteaza în sfera de influență genetică
a crescătoriilor cu berbeci.

În afară de această integrare genetică există și o integrare economică, prin organizarea pășunatului.

Pentru că evoluează sub influența selecției naturale, rasele locale sunt mai puțin productive ca cele perfecționate.
 Varietatea

Varietatea are toate

însușirile generale Ex. 1. rasa Sură de stepă avea
Varietatea este o ale rasei respective, varietățile: moldovenească,
subdiviziune a rasei dar diferă prin una transilvăneană, ialomiţeană şi
singură (areal, dobrogeană.
formată sub acţiunea culoare etc.).
factorilor de mediu Varietatea ca unitate
sistematică se Ex. 2. rasa de ovine Ţigaie se
natural. Aceasta este întâlneşte frecvent la cunoaşte varietatea belă, neagră,
reprezentată de un grup rasele cu o mare bucălaie şi ruginie
de indivizi ai unei rase răspândire
geografică, în cazul
care se disting de unor condiţii de
congenerii lor prin unele mediu foarte diferite. Ex.3. la Karakul - varietăţile
trăsături care se abat de Alte varietăţi se neagră, brumărie, cafenie, liliachie
la aspectul general al deosebesc între ele
prin culoare.
rasei.
 Linia
În funcție de 1. Linii neconsangvinizate
Linia este o populație ponderea
consangvinizării
simplă izolată pe generație, 2. Linii moderat consangvinizate
reproductiv de către liniile sunt de
mai multe
om și care evoluează categorii: 3. Linii consangvinizată
sub influența selecției
artificiale. 4. Linii sau populații stabile
genetic
Linia
 1. Linii neconsangvinizate – sunt populații simple aparținând unei rase, diferențiate între ele mai mult prin
caractere productive decât morfologice, fiind adaptate la mediul artificial (dacă aparțin raselor artificiale) sau
la mediul natural (dacă aparțin raselor naturale).

 Creșterea consangvinizării pe generație este 1%.

 Liniile neconsangvinizate sunt ameliorate în companii de ameliorare și se vizează obținerea unui progres
genetic cât mai mare. Valoarea economică a liniilor se stabilește nu pe baza performanțelor lor medii, ci prin
comparare între ele sau cu o populație stabilă genetic în stațiuni de testare.

 Dacă liniile sunt destinate producerii hibrizilor, atunci valoarea economică a lor se stabilește prin compararea
hibrizilor.
Linia
2. Liniile moderat consangvinizate – sunt populații simple ce aparțin unei rase, diferențiate între ele mai
mult prin caractere productive decât morfologice. Evoluează cu o creștere a consangvinizării pe generație cu
limite între 1-6%.

 Creșterea consangvinizării pe generație poate fi rezultatul acțiunii unei selecții intense sau poate viza
menținerea unei asemănări genetice (înrudire) cu unii reproducători remarcabili.

 Această metodă a fost folosită secolul trecut când s-au format majoritatea raselor existente astăzi și care
păstrează o mare asemănare genetică cu fondatorii lor.

 Acest procedeu s-a numit „mecanism cu clichet”.

Linia
3. Linia consangvinizată – este cea mai mică populație simplă care se reproduce prin
consangvinizare strânsă și care tinde să devină homozigotă.

Evoluează sub influența derivei genetice.

Creșterea consangvinizării pe generație este mai mare de 6%.

Sunt folosite pentru obținerea animalelor de laborator și încrucișări industriale la plante.

Linia
4. Linia sau populația stabilă genetic – este o populație simplă în care se evită selecția,
încrucișarea, consangvinizarea și deriva genetică.

Frecvența genelor și a genotipurilor rămâne neschimbată de la o generație la alta.

Sunt folosite:
ca rezervă de gene de la populațiile pe cale de dispariție (genoteci);
ca populații de control pentru măsurarea progresului genetic în alte populații supuse
ameliorării.
 Adaptarea şi aclimatizarea raselor

Fiecare rasă s-a format în anumite condiţii naturale de mediu, ceea ce a determinat formarea şi dezvoltarea unor particularităţi morfofiziologice,
de adaptare la aceste condiţii. Când animalele sunt transferate sau mutate în alte condiţii de mediu, poate apărea un dezechilibru între organism
şi mediu, organismul adaptându-se sau nu la specificul noilor condiţii de mediu. Procesul de readaptare la noile condiţii de mediu poartă numele
de aclimatizare; acest proces se realizează gradual, în timp, întotdeauna cu participarea și implicarea omului și are ca etape:

Acomodarea
•reprezintă suma modificărilor compensatorii ale unui organism, sub influenţa unor condiţii în care
este modificat un singur factor (de exemplu, temperatura). Presupune modificări morfologice şi
fiziologice care vizează crearea unui echilibru între organism ca sistem autoreglabil şi noile condiţii
de mediu. Modificările survenite pot fi reversibile în momentul reîntoarcerii individului în condiţiile
anterioare de viaţă.
Naturalizarea
•proces de modificare fenotipică şi genotipică a animalelor sub influența stimulilor interni şi externi
agresivi. Cuprinde fenomene ireversibile care au loc în interiorul unui grup sau populații.
 Adaptarea reprezintă procesul pe care îl suferă animalele când sunt
transferate în noi condiţii pedo-climatice, modificându-şi anumite însuşiri,
fără a se modifica însă capacitatea productivă, fecunditatea, prolificitatea şi
vitalitatea

Adaptarea populațiilor la mediu este importantă pentru ameliorare deoarece

lămurește două aspecte:
 modul în care se realizează adaptarea populațiilor la mediu;

 mediul în care trebuie făcută selecția privit prin prisma interacțiunii genotip-mediu.

Adaptarea este procesul de modificare a viețuitoarelor ca răspuns la stimulii externi

și interni. Stimulii care provoacă reacția de adaptare sunt de regulă factori adverși
(stresori, agresivi), care forțează domeniul de reacție (de neutralitate) al viețuitoarelor.
Adaptarea populațiilor la mediu
de natură climatică (cald, frig);

de natură nutrițională (carențe în

microelemente, aminoacizi,
vitamine etc);
Factori adverși pot fi:

de natură internă (toxine,

paraziți, agenți patogeni);

de natură socială (treaptă

inferioară în grup).
 Adaptarea populațiilor la mediu

Factorii stresori pot avea o durată scurtă de acțiune, pot fi fluctuanți în timp și spațiu sau pot avea o
durată mare de acțiune în timp.

Când acționează pentru scurt timp, de regulă indivizii populației răspund printr-o modificare
fenotipică de scurtă durată ce vizează tamponarea fluctuațiilor de mediu.

Dacă factorul stresor acționează timp îndelungat, indivizii populației răspund printr-o adaptare
fenotipic de lungă durată (aclimatizare) urmată de o adaptare genetică.

Pentru ca o populație să supravietuiască trebuie ca majoritatea indivizilor ei să își ajusteze fenotipul

și să urmeze apoi o adaptare genetică.
 Adaptarea fenotipică

Este modificarea fenotipică (anatomică, fiziologică) ca răspuns și pentru a anihila

fluctuațiile adverse ale factorilor de mediu.

Adaptarea fenotipică este posibilă deoarece genotipul unor caractere poate da în

medii diferite fenotipuri diferite.

Totalitatea fenotipurilor pe care le prezintă un genotip se numește domeniul sau

norma sa de reacție.

Genotipurile heterozigote se adaptează mai bine decât cele homozigote.

 Adaptarea fenotipică

1.1. Adaptare comportamentală: este procesul

alegerii de către indivizi a mediului favorabil și
evitarea celui nefavorabil (cald-rece);
Există trei căi de
realizare a adaptării 2. Adaptare prin homeostazie fiziologică: este
tendința organismului de a își păstra echilibrul dinamic
fenotipice: intern prin procese de reglare proprii (menținerea
temperaturii, menținerea presiunii sângelui);

3. Adaptare prin canalizare (homeostazie de

dezvoltare): este procesul prin care un genotip dă naștere
aceluiași genotip în medii diferite. Acest proces este
controlat de gene specifice promovate de selecția naturală.
Adaptarea fenotipică

A. Reacția de alarmă
• în care sunt mobilizate toate forțele de apărare
împotriva factorului stresor;
B. Stadiul de rezistență
• reflectă completa adaptare a organismului la
factorul stresor;
C. Stadiul de epuizare
• intervine când factorul stresor este puternic și de
lungă durată.
 Adaptarea genetică (evoluția populațiilor)

Spre deosebire de adaptarea fenotipică ce este fluctuantă, adaptarea genetică este direcțională, adica
modifică radical populația.

Baza adaptării genetice o constituie faptul că populațiile prezintă o variabilitate genotipică a

caracterelor de adaptare: unii indivizi sunt foarte bine adaptați, alții sunt mai puțin adaptați, iar alții sunt
neadaptați.

Ansamblul factorilor de mediu general la care este adaptată o populație constituie nișa sa ecologică.
Adaptarea genetică (evoluția populațiilor)

Gradul de adaptare al indivizilor la nișa

populației a fost prezentat de către Wright
sub forma unei hărți cu dealuri și văi.

În vârfuri se găsesc indivizii adaptați, iar

în văi cei neadaptați care constituie
povara genetică a populațiilor.

Și unii și alții apar la fiecare generație prin

antrenarea rezervei de gene a populațiilor.
Vârfuri și văi în câmpul adaptativ al
combinațiilor genelor (după S. Wright)
 Adaptarea genetică (evoluția populațiilor)

Adaptarea genetică se
realizează prin 1.Mediul general al populației (nișa sa)
se schimbă;
restructurarea
genofondului populațiilor
2. În vecinătatea populației apare o nișă
în două situații:
ecologică liberă care determină populația
să o ocupe.
Adaptarea genetică (continuare)

Populațiile fără suficientă variabilitate genetică mai devreme sau mai târziu sunt
supuse dispariției. Problema adaptării genetice și fenotipice se pune în două situații:

1. Importurile de animale:
• Introducerea raselor perfecționate în zone cu climat mai puțin favorabil.
• Importurile trebuie să fie suficient de mari și heterogene pentru ca selecția să
găsească genotipuri care să realizeze adaptarea populațiilor.

2. Modificarea drastică a sistemelor de exploatare în

ferme
 Măsura genetică a adaptării
Reprezintă capacitatea unui genotip de a transmite genele sale la fondul
 În genofondul populației există
de gene al generației următoare, de fapt numărul de descendenți adulți pentru
gene păstrate ca rezervă pentru
reproducție pe care îi lasă fiecare individ (genotip).
diferite situații. Acestea constituie
Aceasta se numește valoarea adaptativă sau genetic fitness (W). balastul genetic al populației.
 Diminuarea valorii adaptative ca
urmare e expresiei în fenotip a
 W = 0 => atunci când indivizii nu lasă descendenți adulți pentru
unor gene din balastul genetic
reproducție;
constituie povara genetică a
 W = 1 => indivizii au avut număr maxim de descendenți pentru
fiecărei populații (L).
reproducție conform speciei respective.
Interacțiunea genotip-mediu (G-M)

 Este posibil ca un animal sau o populație să fie mai bune decât altele într-un
mediu și mai slabe în alte medii. Deci clasificarea animalelor este legată de un
anumit mediu.

 Interacțiunea G-M are la baza faptul că performanța respectivă este controlată

în medii diferite, de gene diferite.

 Genetic este vorba despre două caractere diferite și nu de unul.

 Interacțiunea G-M înseamnă că poate avea loc o schimbare în clasificarea unei

serii de genotipuri când sunt măsurate în medii diferite.
P = performanța
M = mediul
 Măsura genetică a adaptării
Pentru a măsura gradul și
sensul interacțiunii G-M Interacțiunea G-M
se calculează coeficientul este importantă în
de corelație genetică (rG) două situații:
între performanțele
realizate în medii diferite.

când se introduc rase

când se iau decizii în
Dacă rG tinde către 0, perfecționate în zone
Dacă rG tinde către 1, nu legătură cu mediul în
există o puternică cu climat diferit
există interacțiune G-M. care trebuie
interacțiune G-M. (importuri de
organizată selecția;
animale).
Măsura genetică a adaptării

1. Anul: diferențe de
climă de la an la an;

Mediile care pot

interacționa cu
genotipul sunt:
3. Ferma: sisteme 2. Clima: diferențe
de exploatare de climă între
diferite în diferite zonele în care sunt
ferme. situate fermele
ACLIMATIZAREA
Aclimatizarea - formă specială de naturalizare care se desfăşoară exclusiv sub controlul omului. Presupune o adaptare fenotipică de
lungă durată, care se manifestă printr-o creştere a toleranței faţă de expunerea continuă şi repetată la acțiunea unor stresori
climatici complecși.

climă sol
Factorii care influenţează reușita
sau nereușita aclimatizării

apă altitudine
Capacitatea de aclimatizare
Reprezintă capacitatea animalelor de a face faţă expunerilor continue şi repetate la stresori
climatici complecşi.

specie rasă

Diferă în funcție
de

grad de
vârstă
specializare
Capacitatea de aclimatizare a speciei

ovine taurine suine

Capacitatea de aclimatizare a rasei

puterea de aclimatizare a
• Cosmopolite: Pinzgauer, Friză
raselor
• Topolite: Jersey, Guernsey

gradul de specializare al • Primitive-mai greu decît perfecționate

raselor • Specializate –mai mică decât mixte

• Mai ușor și în nr. mai mare la tineret decât la

vârsta animalelor adulte!Import femele tinere gestante

sexul • Masculii mai ușor decât femelele !?!?

• Tehnologia de întreținere în stabulație față de cea

particularitățile climatice liberă
CRIZA DE ACLIMATIZARE

Criza de aclimatizare reprezintă totalitatea dificultăților fiziologice pe care le întâmpină animalul în

primii ani de la transferul său într-o altă zonă geografică.

Criteriile după care se recunoaşte insuccesul sau criza de aclimatizare sunt: pierderea în greutate vie;
rezistenţa mică la boli; longevitate economică şi biologică mică; fertilitate scăzută; indici clinici şi
constante sanguine în afara limitelor fiziologice.

Pentru prevenirea crizelor de aclimatizare, în fiecare ţară s-au studiat zone geografice în care este
recomandat să se crească o anumită rasă. Practic, repartiția diferită a anumitor rase pe anumite
teritorii se face pe baza unor hărţi zootehnice.
DEGENERAREA RASELOR

În lumea animalelor, prin degenerare se înțelege un proces de regresiune organică sau funcțională
până la dispariția unor organe sau funcţii ale animalelor; procesul are loc în cursul dezvoltării
individuale, fie în urma acţiunii condiţiilor nefavorabile de mediu, fie ca urmare a inactivităţii unui
organ.
În sens zootehnic, degenerarea unei rase desemnează pierderea, din generaţie în generaţie, a unor
proprietăți valoroase din punct de vedere economic, din cauza neaclimatizării, consangvinizării
îndelungate, condiţiilor necorespunzătoare de întreţinere şi alimentație, mutațiilor.
Este un fenomen opus aclimatizării şi apare atunci când organismul nu se poate adapta la noile
condiţii de mediu, suferind modificări importante, care duc la scăderea productivității, viabilităţii,
fecundităţii şi prolificităţii.
După cauza şi felul modificărilor survenite în organism, degenerarea se poate manifesta sub formă de
debilitare şi de degenerare propriu-zisă.
Debilitarea unui animal presupune existenţa
unei stări de slăbiciune însoțită de rezistenţă
scăzută la eforturi şi la diferite boli; de
asemenea, se pot remarca diminuarea
producţiilor şi diminuarea masei corporale.

Degenerarea raselor presupune pierderea

totală sau parțială a unor însușiri
morfologice sau funcționale caracteristice
genului sau speciei, în urma acțiunii unor
factori de mediu sau ereditari.
 reprezintă pierderea calităților
naturale, normale, dusă până
la limita care periclitează
existenţa animalului

Degenerarea biologică
se manifestă prin modificarea
profundă a funcţiilor vitale
(reducerea fertilităţii până la
infecunditate, scăderea
rezistenţei la boli şi a vitalităţii
Degenerarea propriu-zisă

se caracterizează prin
scăderea producţiei până la
limita la care aceasta devine
nerentabilă
Degenerarea economică sau
productivă
se manifestă prin consecințele
diminuării caracterelor de rasă
valoroase (dimensiuni,
producţii, masă corporală )
Factori care determină degenerarea raselor
Neaclimatizarea

Consangvinizarea

Subalimentația

Mutațiile

Tehnopatiile (exploatarea excesivă și

întreținerea defectuoasă

Agenții patogeni care determină bolile

 1. Populația este, în cele mai multe privințe, un grup de animale izolate reproductive

2. Specia este cel mai mare grup de animale care se pot reproduce pentru a produce
descendenți fertili.

3. Rasa este un agregat de populații create de om care are un efectiv suficient de mare
pentru a evolua sub influența unui program de reproducere.

Aspecte 4. Standardul de rasă este o descriere a caracteristicilor animalului „ideal” care se obține
prin implementarea unui program de reproducere a unei rase standardizate.
cheie în
taxonomie 5. Adaptarea este procesul pe care îl suferă animalele atunci când sunt transferate în
condiții pedo-climatice în urma cărora au anumite modificări ale caracteristicilor lor, dar fără
a diminua capacitatea productivă, fecunditatea, prolificitatea și vitalitatea.

6. Criza de aclimatizare reprezintă totalitatea dificultăților fiziologice pe care le întâmpină

animalul în primii ani de la transferul său în altă zonă geografică.

7. Degenerarea rasei presupune pierderea totală sau parțială a trăsăturilor morfologice sau
funcționale caracteristice genului sau speciei, datorită acțiunii factorilor de mediu sau
ereditari.