Capitolul 5

Cursul 7

GLUCONEOGENEZA
ȘI
CONTROLUL GLICEMIEI

Prof.univ.dr.habil. Andreea Iren Șerban

Biochimie 2
OBIECTIVE
 Explicarea importanței gluconeogenezei în
homeostazia glucozei.
 Descrierea căii gluconeogenezei, a modului în
care enzimele reacțiilor ireversibile ale glicolizei
sunt ocolite și a modul în care glicoliza și
gluconeogeneza se reglează reciproc.
 Explicarea modalității prin care concentrația de
glucoză plasmatică este menținută în limite
înguste atât după un aport alimentar cât și în
perioade de repaus alimentar.
 Săgeți ondulate –
Relația dintre efecte alosterice;
Săgeți punctate -
gluconeogeneză și glicoliză fosforilare reversibilă

Trei reacții de ireversibile (neechilibru)

din calea glicolitică, catalizate de:
 hexokinază,
 fosfofructokinază
 piruvat kinază,
împiedică inversare simplă a glicolizei
pentru a sintetiza glucoza.
Concentrațiile mari de Ala acționează ca
un „semnal gluconeogen” prin inhibarea
glicolizei la nivelul piruvat kinazei.
ATP necesar gluconeogenezei provine
din oxidarea acizilor grași.
Enzimele cheie ale gluconeogenezei
sunt:
 Glucozo-6-fosfataza
 Fructozo-1,6-difosfataza
 Piruvat carboxilaza
 Fosfoenolpiruvat carboxikinaza
REACȚIILE SPECIALE ALE GLUCONEOGENEZEI
Piruvatul și fosfoenolpiruvatul
În cadrul gluconeogenezei, etapa inversă a reacției catalizată în cadrul glicolizei de
către piruvat kinaza, utilizează două reacții endoterme:
 Piruvat carboxilaza mitocondrialeă catalizează carboxilarea piruvatului la
oxaloacetat. Această reacție fiind endergonică necesită cuplarea cu reacția de
hidroliză a ATP și biotină ca și coenzimă. CO2 din cadrul bicarbonatului este mai
întâi transferat biotinei cu formare de carboxibiotina care la rândul ei facilitează
transferul CO2 la nivelul piruvatului cu formare de oxaloacetat.
 O a doua enzimă, fosfoenolpiruvat carboxikinaza, catalizează decarboxilarea și fosforilarea
oxaloacetatului la fosfoenolpiruvat folosind GTP ca donator de fosfat.
În ficat și rinichi, țesuturi gluconeoformatoare, reacția catalizată de succinat tiokinază din
cadrul CAC produce GTP (în loc de ATP ca în alte țesuturi), fiind utilizat în reacția catalizată
de fosfoenolpiruvat carboxikinază. Acest lucru creează o legătură între activitatea CAC și
gluconeogeneză pentru a evita consumul excesiv al oxaloacetatului în cadrul
gluconeogenezei, consum care ar conduce la blocarea CAC.
 Fructozo-1,6-disfosfat și fructozo-6-fosfat
Conversia fructozo-1,6-disfosfatului în fructozo-6-fosfat, necesară pentru
a inversa glicoliza, este catalizată de fructozo-1,6-disfosfataza. Prezența sa
determină dacă un țesut este capabil să sintetizeze glucoză (sau glicogen)
nu numai din piruvat, ci și din triozofosfați. Această enzimă se găsește în
principal în ficat și rinichi.
Glucozo-6-fosfat și glucoza
Conversia glucozei-6-fosfat în glucoză este catalizată de glucozo-6-fosfataza. Această enzimă
este prezentă în ficat și rinichi, dar absentă în mușchi, care este, prin urmare, incapabilă să
exporte glucoză în sânge.
Propionatul este un precursor major al glucozei la rumegătoare. Intră pe calea
gluconeogenezei prin intermediul ciclului acidului citric.
La nerumegătoare, propionatul este un substrat minor pentru gluconeogeneză și provine
din:
 β-oxidarea acizilor grași cu număr impar de atomi de carbon, care se găsesc în lipidele
rumegătoare
 oxidarea izoleucinei
 oxidarea lanțului lateral al colesterolului.
Metilmalonil-CoA mutaza necesită vitamina B12 ca și coenzimă. În caz de deficiență de
vitamină B12, acidul L-metil-malonic este excretat în urină (acidurie metilmalonică).
 Glicerolul este eliberat de către
lipoproteinlipaza de la nivelul
țesuturilor extrahepatice după un aport
alimentar bogat în lipide sau în timpul
repausului alimentar de la nivelul
țesutului adipos în prezența
lipoproteinlipazei hormonosensibilă,
activată de glucagon și adrenalină în
principal.

Glicerolul este utilizat în ficat:

 pentru reesterificarea acizilor grași liberi în triacilgliceroli
 ca substrat pentru gluconeogeneză în faza de repaus alimentar (și rinichi).
 CONTROLUL GLICOLIZEI ȘI A GLUCONEOGENEZEI
Modificările în ceea ce privește disponibilitatea substratelor sunt direct sau indirect
responsabile de majoritatea modificărilor metabolice care induc la rândul lor modificări ale
secreției hormonale.
Trei mecanisme sunt responsabile pentru reglarea activității enzimelor implicate în
metabolismul carbohidraților:
 modificări ale ratei de sinteză a enzimelor
 efecte alosterice
 modificări covalente prin fosforilare reversibilă

Sinteza enzimelor cheie care catalizează

reacțile ireversibile
 Activarea sau inhibarea sintezei enzimelor cheie durează câteva ore
 Enzimele implicate în utilizarea glucozei (adică cele ale glicolizei și lipogenezei) sunt
activate atunci când există un exces de glucoză, iar enzimele responsabile de
gluconeogeneză au o activitate redusă.
 Insulina, secretată atunci când se detectează creșteri ale glucozei în sânge, amplifică
sinteza enzimelor cheie ale glicolizei. De asemenea, se opune efectelor glucocorticoizilor
și AMPc stimulate de glucagon, care induc sinteza enzimelor cheie responsabile de
gluconeogeneză.
 Activitate în caz de Sinteză Activitate enzimatică
Enzime consum de repaus alim.
indusă de inhibată de activată de inhibată de
glucide diabet
Enzime ale glicogenolizei, glicolizei și ale oxidării piruvatului
Insulină,
Glicogen sintaza ↑ ↓ Glucagon
Glc-6-P
Hexokinaza ↑ ↓ Glc-6-P
Glucokinaza ↑ ↓
Fosfofructo- 5’-AMP, Citrat, ATP,
↑ ↓ Insulină Glucagon
kinaza 1 Fru-2,6-diP, Pi glucagon
ATP, Ala,
Fru-1,6-diP, Pi, glucagon,
Piruvat kinaza ↑ ↓ Insulină, Fru Glucagon
insulină noradrenalin
ă

Acetil-CoA,
CoA, NAD+,
NADH, ATP,
Piruvat DH ↑ ↓ insulină, ADP,
AG, corpi
piruvat
cetonici

Enzime ale gluconeogenezei

Glucocorticoizi
Piruvat carboxilaza ↓ ↑ glucagon, Insulină Acetil-CoA ADP
adrenalină
Fosfoenolpiruvat Glucocorticoiziglu
↓ ↑ cagon, adrenalină Insulină
carboxikinaza
Glucocorticoiziglu
Glucozo-6-fosfataza ↓ ↑ cagon, adrenalină Insulină
Modificarea covalentă prin fosforilare reversibilă este rapidă

La nivelul ficatului, glucagonul și adrenalina, hormoni care

răspund la niveluri scăzute ale glucozei în sânge, activează
glicogenoliza, inhibă glicoliza și stimulează gluconeogeneza prin
creșterea concentrației de AMPc. AMPc activează enzima protein
kinaza dependentă de AMPc, ceea ce duce la fosforilarea și
inactivarea piruvat kinazei, conducând în final la creșterea
glicemiei.
La nivel muscular,
adrenalina conduce la
accelerarea glicogenolizei
și a glicolizei pentru a
furniza ATP.
 Modificarea alosterică este
instantanee

 În cadrul gluconeogenezei, piruvat carboxilaza, care catalizează sinteza oxaloacetatului

din piruvat necesită acetil-CoA ca activator alosteric. Creșterea nivelului de acetil-CoA
determină o modificare a structurii terțiare a proteinei, care îi reduce Km pentru
bicarbonat. Aceasta înseamnă că atunci când acetil-CoA se formează din piruvat, acesta
garantează automat rezervele de oxaloacetat prin activarea piruvat carboxilazei.
 Activarea piruvat carboxilazei și inhibarea piruvat DH de către acetil-CoA provenită din
oxidarea acizilor grași, explică de ce oxidarea acizilor grași economisește oxidarea
piruvatului (și, prin urmare, a glucozei ) și stimulează gluconeogeneza.
 Relația reciprocă dintre aceste două enzime modifică soarta metabolică a piruvatului
atunci când țesutul trece de la oxidarea glucozei prin glicoliză, la gluconeogeneză în
timpul tranziției dintre perioada postprandială și cea de repaus alimentar.
 Un rol major al oxidării acizilor grași în stimularea gluconeogenezei este furnizarea ATP
necesar procesului endergonic de sinteza al glucozei.
  Fosfofructokinaza-1 (PFK-1) este o enzimă cheie în reglarea
glicolizei și este, de asemenea, supusă unei bucle de reglare.
 Este inhibată de citrat și de concentrații intracelulare normale de ATP
și este activată de 5'-AMP. Atunci când concentrația intracelulară de
ATP este normală, inhibarea enzimei este de aproximativ 90%.

 5'-AMP acționează ca un indicator al stării energetice a celulei. Prezența adenilat

kinazei în ficat permite reacției să ajungă rapid la echilibru:

2 ADP adenilat
  ATP  5' AMP
kinaza
 Reglarea activității
fosfofructokinazei-1 (PFK-1)
prin intermediu concentrația
de 5'-AMP și ATP

 În urma utilizării in celulă a ATP are loc concomitent formarea ADP iar concentrația de 5'-
AMP crește. O scădere relativ mică a ATP conduce la creșterea concentrația de 5'-AMP de mai
multe ori. Concentrația de 5'-AMP acționează ca un stimulent metabolic al unei modificări
mici a concentrației de ATP.
 Activitatea PFK-1 este reglată ca răspuns la starea energetică a celulei pentru a controla
cantitatea de glucoză care suferă glicoliză. În același timp, 5'-AMP activează glicogen
fosforilaza, ceea ce crește glicogenoliza.
 O consecință a inhibării PFK-1 de către ATP este acumularea de G-6-P care, la rândul său,
inhibă hexokinaza.
Fructozo-2,6-difosfat (F-2,6-P) controlează
glicoliza și gluconeogeneza hepatică
 La nivelul ficatului, F-2,6-P este cel mai puternic
efector alosteric pozitiv al PFK-1 și inhibitor al
fructozo-1,6-disfosfatazei (F-1,6-ază).
 Contracarează inhibarea PFK-1 de către ATP și
crește afinitatea pentru F-6-P.
 Inhibă fructoz-1,6-disfosfataza prin creșterea Km
pentru F-1,6-P.
 Concentrația sa este controlată atât de anumite
substraturi (alosteric), cât și de unii hormoni
(modificare covalentă).
 F-2,6-P este produs prin fosforilarea fructozo- 6-
fosfatului de către PFK-2, care catalizează și
degradarea acestui compus, deoarece are și o
activitate fosfatazică (fructozo-2,6-difosfatază).
 Această enzimă bifuncțională este controlată
alosteric de F-6-P, care stimulează kinaza și inhibă
fosfataza.
 În cazul unui exces de glucoză,
concentrația de F-2,6-P crește, ceea
ce stimulează glicoliza prin activarea
PFK-1 și inhibarea fructozo-1,6-
disfosfatazei.
 În timpul repausului alimentar,
glucagonul stimulează producția de
AMPc, care activează proteina kinaza
dependentă de AMPc, care la rândul
său inactivează PFK-2 și activează
fructozo-2,6-disfosfataza prin
fosforilare.
 Gluconeogeneza este, prin urmare,
stimulată de o scădere a
concentrației de F-2,6-P, care
inactivează PFK-1 și contracarează
inhibarea fructozo-1,6-disfosfatazei.
 Activarea rapidă a glicolizei în mușchii
scheletici

 În mușchiul scheletic, PFK-1 și fructozo-1,6-disfosfataza au o

activitate ușoară permanentă. Acest lucru permite creșterea extrem
de rapidă a ratei glicolizei, necesară contracției musculare.
 În repaus, nivelul de activitate al PFK-1 este de aproximativ zece ori
mai mare decât al fructozo-1,6-disfosfatazei. Pentru a anticipa
contracția musculară, are loc crește activității celor două enzime, cea
a fructozo-1,6-disfosfatazei devenind de zece ori mai mare decât cea
a PFK-1, pentru a menține aceeași rată netă de glicoliză.
 La debutul contracției musculare, activitatea PFK-1 crește în
continuare, în timp ce cea a fructozo-1,6-disfosfatazei scade,
conducând la creșterea ratei netă a glicolizei de până la o mie de ori
(și, prin urmare, formarea de ATP).
 CONCENTRAȚIA GLUCOZEI DIN SÂNGE ESTE CONTROLATĂ
ÎNTR-UN INTERVAL ÎNGUST
 La majoritatea mamiferelor, în perioada postprandială, concentrația de
glucoză din sânge este menținută între 4,5 și 5,5 mmol / L.
 După ingerarea unei mese bogată în glucide, nivelul glucozei din sânge poate
crește până la 6,5-7,2 mmol / L.
 În timpul unei perioade de inaniție, această concentrație poate scădea până la
3,3 - 3,9 mmol / L. O scădere bruscă a glucozei din sânge provoacă convulsii,
asemănătoare celor provocate de o administrare a unei supradoze de insulină,
datorată dependenței directe a creierului de aportul de glucoză. Cu toate
acestea, concentrații mult mai mici pot fi tolerate dacă hipoglicemia se
instalează suficient de treptat pentru a permite adaptarea organismului.
 Glicemia este mult mai mare la păsări (14,0 mmol / L) pentru a menține
temperatura corporală normală de 42 ° C și mult mai mică la rumegătoare
(aproximativ 2,2 mmol / L la ovine și 3,3 mmol / L la bovine). Aceste
concentrații scăzute par a fi asociate cu faptul că la rumegătoare practic toți
carbohidrații din dietă sunt fermentați pentru a produce acizi grași cu lanț
scurt, care înlocuiesc în mare măsură glucoza ca principal combustibil
metabolic al țesuturilor, la animalele hrănite în mod normal.
PROVENIENȚA GLUCOZEI DIN SÂNGE
Glucidele digerabile din aportul alimentar produc glucoză, galactoză și fructoză, care sunt
transportate în ficat prin vena portă hepatică.
Glucoza poate fi sintetizată din două grupe de compuși supuse gluconeogenezei:
(1) din compuși care sunt convertiți direct în glucoză, cum ar fi majoritatea aminoacizilor și
propionatul
(2) din produși ai metabolismul tisular al glucozei. Astfel, lactatul format prin glicoliză în
mușchiul scheletic și eritrocite este transportat în ficat și rinichi unde reformează glucoza,
care este din nou disponibilă, via circulație, pentru oxidare în țesuturi. Acest proces este
cunoscut sub numele de ciclul Cori sau ciclul acidului lactic.
 În timpul repausului alimentar, există o producție importantă de alanină de către mușchiul
scheletic, care depășește cu mult nivelul acestui aminoacid în proteinele musculare care
sunt catabolizate. Alanina se formează prin transaminarea piruvatului produs prin glicoliza
glicogenului muscular, apoi este exportată în ficat unde transaminarea inversă în piruvat o
transformă într-un substrat pentru gluconeogeneză.
 Prin urmare, acest ciclu glucoză-alanină oferă o cale indirectă de utilizare a glicogenului
muscular pentru a menține nivelul glucozei din sânge în timpul repausului alimentar.
 ATP necesar pentru sinteza hepatică a glucozei din piruvat provine din oxidarea acizilor grași.
 Glucoza se formează și prin glicogenoliza glicogenului hepatic.

Glucoza provine din:

 glicogenoliză
 gluconeogeneză
 glicoliză
MECANISME DE REGLARE A NIVELULUI GLUCOZEI ÎN SÂNGE

Ficatul, țesuturile extrahepatice și mai mulți hormoni sunt implicați în menținerea stabilă a
nivelului de glucozădin sânge.
Celulele hepatice sunt permeabile la glucoză în ambele direcții (prin intermediul
transportorului GLUT 2) în timp ce celulele țesutului extrahepatic (cu excepția insulelor β
pancreatice) sunt relativ impermeabile, iar transportorii lor de glucoză sunt modulați de
insulină.Prin urmare, absorbția de glucoză din sânge este pasul limitativ în utilizarea glucozei
în țesuturile extrahepatice.

Transportor Localizare tisulară Funcție

Transportori bidirecționali
GLUT 1 Creier, rinichi, placentă, eritrocite Facilitează intrarea glucozei
Ficat, celule β Langerhans, intestin
GLUT 2 Intrarea sau eliberarea rapidă a glucozei
subțire, rinichi
GLUT 3 Creier, rinichi, placentă Intrarea glucozei
GLUT 4 Mușchi scheletici și cardiac, țesut adipos Intrarea glucozei stimulată de insulină
GLUT 5 Intestin subțire Absorbția fructozei
Transportor unidirectional dependent de sodiu
SGLT 1 Intestin subțire și rinichi Intrarea activă a glucozei
GLUCOKINAZA ȘI REGLAREA POSTPRANDIALĂ A
GLICEMIEI
Hexokinaza are un Km scăzut pentru glucoză, în
ficat este saturată și are o activitate constantă în
condiții normale. Prin urmare, asigură o rată de
glicoliză adaptată nevoilor ficatului.
Glucokinaza are un Km mult mai ridicat pentru
glucoză. Activitatea sa crește atunci când crește
concentrația de glucoză de la nivelul venei porte.

Glucokinaza permite ficatului să colecteze cantități mari de glucoză după o masă bogată
în glucide, pentru sinteza glicogenului și a acizilor grași.
Glicemia din vena portă hepatică poate ajunge la 20 mmol / L după masă, dar în mod
normal nu depășește 8-9 mmol / L în sângele care părăsește ficatul și intră în circulația
periferică.
Glucokinaza este absentă în ficatul rumegătoarelor, deoarece nivelul glucozei care intră
în circulația portală din intestin este mic.
Atunci când nivelul de glucoză din sânge este normal (4,5-5,5 mmol / L), există o
producție netă de glucoză de către ficat. Cu toate acestea, dacă nivelul glucozei din sânge
crește, producția de glucoză hepatică încetează și ficatul va capta glucoza.
Insulina și glucagonul
Insulina joacă un rol predominant în reglarea glucozei din sânge, care se adaugă efectelor
directe ale hiperglicemiei, care accentuează intrarea glucozei în ficat.
Acest hormon este produs de celulele β ale insulelor Langerhans din pancreas ca răspuns
la hiperglicemie. Aceste celule sunt complet permeabile la glucoză prin intermediul
transportorului GLUT 2. După pătrunderea în celule, glucoza este fosforilată de
glucokinază crescând fluxul metabolic către glicoliză, ciclul acidului citric și formarea de
ATP.
Creșterea concentrației de ATP inhibă canalele K + sensibile la ATP, provocând
depolarizarea membranei celulare, ceea ce mărește fluxul de Ca2 +, prin canalele Ca 2+
dependente de voltaj, conducând astfel la stimularea secreției de insulină prin exocitoză.
Astfel, concentrația de insulină din sânge urmează celei de glucoză.
Printre alte substanțe care determină eliberarea insulinei din pancreas se numără
medicamentele din familia sulfonilureei (tolbutamida și gliburida). Aceste medicamente
sunt utilizate pentru a stimula secreția de insulină în diabetul zaharat de tip 2 prin
inhibarea canalelor K + sensibile la ATP.
Insulina scade instantaneu glucoza din sânge prin creșterea intrării glucozei în țesutul
adipos și în mușchi după recrutarea transportorilor de glucoză (GLUT 4) din interiorul
celulei către membrana plasmatică. Deși insulina nu are efect direct asupra intrării
glucozei în țesutul hepatic, aceasta accelerează intrare pe termen lung a glucozei prin
acțiunea sa asupra enzimelor care controlează glicoliza, glicogenogeneza și
gluconeogeneza.
Glucagonul este un hormon produs de celulele α ale insulelor Langerhans ca răspuns la o
stare de hipoglicemie. În ficat, stimulează glicogenoliza prin activarea fosforilazei b. Spre
deosebire de adrenalină, glucagonul nu are efect asupra fosforilazei musculare. Glucagonul
accelerează, de asemenea, gluconeogeneza din aminoacizi și lactat. În toate aceste cazuri,
acțiunea glucagonului implică generarea de AMPc.
Glicogenoliza hepatică și gluconeogeneza contribuie ambele la efectul hiperglicemic al
glucagonului, ale cărui acțiuni sunt opuse celor ale insulinei.
Cea mai mare parte a glucagonului endogen și a insulinei este eliminată din circulație de
către ficat

Țesuturi Ficat Țesut adipos Mușchi

Stimulate de Sinteză AG Intrarea glucozei Intrarea glucozei
insulină Sinteză de Sinteza de AG și Sinteză de
glicogen TAG glicogen
Sinteză proteică Sinteză proteică
Inhibate de Cetogeneza Lipoliza
insulină Gluconeogeneza
Stimulate de Glicogenoliză Lipoliza
glucagon Gluconeogeneză
Cetogeneză
Alți hormoni care afectează glicemia
 Hipofiza anterioară secretă hormonul de creștere (somatotropină) și hormonul
adrenocorticotrop (ACTH) care tind să crească glicemia (antagoniști ai insulinei).
Hipoglicemia stimulează secreția hormonului de creștere. Acest hormon scade intrarea
glucozei în mușchi. O parte a acestui efect ar putea fi indirectă, deoarece stimulează
mobilizarea acizilor grași liberi din țesutul adipos, care inhibă utilizarea glucozei.
 Glucocorticoizii (11-oxosteroizi) sunt secretați de cortexul suprarenal și, de asemenea,
într-o manieră necontrolată, de țesutul adipos. Aceștia stimulează gluconeogeneza prin
creșterea catabolismului hepatic al aminoacizilor, datorită inducerii aminotransferazelor
și a enzimelor cheie în gluconeogeneză. În plus, glucocorticoizii inhibă utilizarea glucozei
în țesuturile extrahepatice.
 Un număr de citokine secretate de macrofage care se infiltrează în țesutul adipos au, de
asemenea, efecte antagoniste cu cele ale insulinei. Acest efect, combinat cu cel al
glucocorticoizilor secretați de țesutul adipos, explică rezistența la insulină observată
frecvent la persoanele obeze.
 Adrenalina, secretată de către glanda medulosuprarenală ca răspuns la stres (frică,
excitare, hemoragie, hipoxie, hipoglicemie etc.), provoacă glicogenoliză în ficat și mușchi
prin stimularea fosforilazei b prin AMPc. În mușchi, glicogenoliza conduce la accelerarea
glicolizei, în timp ce în ficat conduce la eliberarea de glucoză în sânge și la inhibarea
glicolizei.
Glucozuria
 Atunci când glucoza din sânge depășește aproximativ 10 mmol / L, rinichiul exercită și un rol
de reglare pasivă a glicemiei. Glucoza trece în mod normal de filtrul glomerulilor renali, dar
în condiții de normoglicemie este complet reabsorbită în sânge prin transport activ la
nivelul tubilor renali.
 Capacitatea de reabsorbție a glucozei de către sistemul tubular este limitată la aproximativ
2 mmol / min. Astfel, în hiperglicemie (ca în cazul diabetului zaharat slab controlat) filtratul
glomerular conține mai multă glucoză decât poate fi reabsorbită prin transport activ și acest
lucru duce la glicozurie.

Hipoglicemia poate apare în timpul gestației și la puii cu greutate mică

 În timpul gestației, absorbția glucozei fetale crește și există riscul apariției unei
hipoglicemii mai ales dacă repausul alimentar este lung.
 Puii cu greutate mică la fătare sunt mai susceptibili la hipoglicemie, deoarece
țesutul adipos este în cantitate mică pentru a produce acizi grași liberi. Este posibil
ca enzimele gluconeogenezei să nu fie pe deplin funcționale în acest moment, iar
gluconeogeneza depinde oricum de acizi grași liberi pentru furnizarea de energie.
Există, de asemenea, puțin glicerol, care ar proveni în mod normal din țesutul gras,
pentru gluconeogeneză.
 Testul de toleranță la glucoză

Capacitatea organismului de a utiliza

glucoza poate fi determinată prin
măsurarea toleranței la glucoză.
Toleranța la glucoză este capacitatea
de a regla glicemia după
administrarea unei cantități cunoscute
de glucoză (de obicei 1 g / kg greutate
corporală).

 Diabetul zaharat (tip 1 sau diabet insulino-dependent) se caracterizează printr-o

scădere a toleranței la glucoză datorită secreției slabe de insulină ca urmare a
autodistrugerii progresive a celulelor β din insulele Langerhans.
 Toleranța la glucoză scade și în diabetul de tip 2 (diabet non-insulinodependent) din
cauza pierderii sensibilității țesuturilor la acțiunea insulinei.
 Rezistența la insulină asociată cu obezitatea (obezitate abdominala in special) care
are ca efect dezvoltarea hiperlipidemiei, urmata de ateroscleroza, boala coronariana
și diabetul, se numește sindrom metabolic.
 O scădere a toleranței la glucoză poate apărea și în cazurile în care ficatul este
deteriorat, în anumite infecții și sub influența anumitor medicamente, dar și în
condițiile care provoacă hiperactivitate a cortexului hipofizar sau suprarenal, din
cauza antagonismului între hormonii secretați de aceste glande endocrine și acțiunea
insulinei.
 Administrarea insulinei (ca și în tratamentul diabetului zaharat) scade nivelul glucozei
din sânge, crește utilizarea glucozei și stocarea acesteia sub formă de glicogen în ficat
și mușchi.
 O supradoză de insulină poate provoca hipoglicemie severă, ducând la convulsii și
chiar la deces.
 O creștere a toleranței la glucoză se observă în cazurile de insuficiență a cortexului
hipofizar sau suprarenal, probabil datorită scăderii efectului antagonist față de
insulină exercitat de hormonii secretați în mod normal de aceste glande.