PREFAȚĂ

Cunoașterea plantelor, a constituit o preocupare permanentă a omului,

din cele mai vechi timpuri, la început în vederea satisfacerii unor necesități de
ordin material sau spiritual și apoi științific.
După introducerea nomenclaturii binare elaborate de C. Linné, au
început să se contureze numeroase sisteme de clasificare. Primele dintre acestea
au fost artificiale iar din secolul XVIII apar primele sisteme naturale de
clasificare.
Sistematica biologică modernă grupează organismele vii după criterii
filogenetice. Utilizarea în ultimul timp a celor mai avansate tehnici de
investigație, în principal a biologiei moleculare, a adus și va mai aduce noi
clarificări în sistemtica filogenetică a plantelor.
Cursul de față se adresează studenților biologi, farmaciști, celor de la
protecția mediului dar și altor categorii care vor să cunoască această lume
mirifică a plantelor.
Deoarece disciplina de micologie a fost scoasă din planul de pregătire a
studenților biologi de la instituția la care activez am considerat oportună tratarea
Fungilor în acest curs.
Marea varietate a lumii vii nu permite prezentarea detaliată, într-un
volum restrâns de pagini, decât a unei mici părți ce ar interesa pe cititor.
În prezentarea acestei lucrări ne-am folosit de un bogat material
documentar.
Autorul este recunoscător celor care vor face sugestii pertinente pentru
revizuirea și îmbunătățirea unei ediții viitoare.
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Definiții
Botanica ( gr. botane – plantă, iarbă) este știința care studiază plantele
din punct de vedere anatomic, morfologic, fiziologic, biochimic, taxonomic,
citologic, genetic, ecologic, evolutiv și în ceea ce privește distribuția geografică
a acestora.
Sistematica (gr. latinizat sistema, sistematos - sistem) este știința care se
ocupă cu studiul diversității organismelor și a relațiilor dintre ele.
Biosistematica este studiul experimental al diversității la nivel de specie.
Taxonomia (gr. taxis – rânduială; nomos - lege) studiază clasificarea
organismelor actuale și a celor dispărute și stabilește regulile de clasificare ale
acestora.
În concluzie, putem spune că: botanica sistematică este "știința
biologică fundamentală care compară, descrie și clasifică organismele, în
continuă evoluție".

Metodele de studiu folosite în sistematica plantelor

Metodele de studiu folosite în sistematica plantelor sunt numeroase și se
bazează atât pe cercetările din domeniu cât și pe cele ale altor științe înrudite.
Metoda morfologiei comparate este printre primele metode folosite și a
apărut odată cu dezvoltarea sistematicii științifice.
Conform acestei metode plantele sunt înrudite dacă au caractere
morfologice asemănătoare.
Important este, însă, să se compare organe cu însușiri cât mai stabile, ca
de exemplu tipul de gineceu, fruct, sămânță, placentație etc. Nu toate
caracterele morfologice au importanță în sistematică.

12
 Asemănarea exterioară a unor plante se poate datora unor fenomene de
convergență. Ex. Plantele de la familii botanice diferite pot avea aceeași formă
atunci când condițiile ecologice sunt asemănătoare (Ex. unii reprezentanți din
familiile Cactaceae și Euphorbiaceae).
Caracterele morfologice demonstrează gradul de înrudire al plantelor
numai dacă se ține cont de trăsăturile omoloage. În sens contrar această metodă
nu este plauzibilă.

Metoda anatomiei comparate

Se bazează pe caracterele anatomice ale plantelor: prezența sau absența
unor țesuturi, dispoziția acestora, tipul de fascicule conducătoare, de stel,
stomate, structura lemnului ș.a.

Metoda biogeografică
Această metodă se axează pe studiul arealelor și pe adaptările ecologice
la anumite medii de viață. Se consideră că plantele cu același areal au uneori
grade de rudenie.

Metoda biochimică
Se aplică prin analiza compușilor chimici din plante. Prezența acelorași
compuși în plante diferite poate sugera o oarecare înrudire între acestea.
În afară de aceste metode, în prezent se mai folosesc și altele ca:
paleontologice, embriologice, citologice, serodiagnostice, hibridologice,
taxonomică, sintetico-statistică, biosistematică ș.a.
Cumularea rezultatelor obţinute prin aceste metode, reprezintă o posibilă
cale de a rezolva problemele clasificării filogenetice a plantelor în mod realist şi
obiectiv.

13
 Categorii sistematice de clasificare
Orice studiu sistematic începe de la individ. Acesta prezintă anumite
însușiri după care se recunoaște. Indivizii (fitoindivizii) pot fi complet diferiți
sau se aseamănă foarte mult unii cu alții.
Categoriile sistematice (taxonii, unitățile sistematice) fac parte dintr-un
sistem unitar de clasificare, sistem ce reflectă nivelurile de integrare și
raporturile filogenetice ale tuturor organismelor (ȘTEFAN N. & OPREA A. 2007).
Unitatea de bază cu care se operează în sistematică este specia. Această
noțiune a fost înțeleasă (definită) diferit în timp.
În perioada prelinneană, specia era delimitată pe baza unor caractere
morfologice izbitoare. Treptat, după apariția concepției lui C. Linné, noțiunea
de specie a căpătat o semnificație precisă, morfologică și geografică, cu
existență universală în natură. Cu toate acestea definiția "speciei" nu era
completă, datorită fixismului și creaționismului manifestat de C. Linné și
botaniștii din acea vreme. (Cuvier ș.a.).
Ei spuneau că între specii nu există niciun fel de legătură, ele nu se nasc,
nu dispar și numărul lor rămâne constant la nesfârșit.
Specia (species) este unitatea taxonomică fundamentală de clasificare și
evoluție. Este reprezentată prin populațiile de indivizi care au un anumit areal,
se reproduc în cadrul acestuia și dau descendenți viabili și fertili, asemănători;
are o integritate determinată genetic, ecologic și spațial, o geneză definită și un
sfârșit posibil.
În concepția lui E. Racoviță specia este "o colonie izolată de
consângeni". Acest criteriu nu poate fi constant în natură decât foarte greu (în
peșteri, abisul mărilor și oceanelor ș.a.).
Într-o altă concepție specia reprezintă un nivel supraindividual de
organizare a materiei vii, cu o structură proprie rezultată în procesul de evoluție,
însă această structură este labilă și nedeterminată în timp, deoarece este unicul
câmp de acțiune al selecției naturale (ȘTEFAN N. & OPREA A. 2007).
14
 Atunci când populațiile unei specii dobândesc caractere noi, care le
împiedică să se reproducă cu populația de origine, acestea devin specii noi.
Lucrările care servesc pentru determinarea speciilor se intitulează: -
Flora …  fiind întocmite pe ţări, ex.: Flora României, Flora ilustrată a
României, “Flora Serbiei”, etc.; pe regiuni mai mici, ca ex.: “Flora
Transilvaniei”, etc.; sau mai mari, ex.: Flora Europaea , etc.; -sau
Determinator .......... Ex.: Determinator ilustrat al plantelor vasculare din
România.
În raport cu specia există categorii sistematice infraspecifice și
supraspecifice.
a) categoriile sistematice infraspecifice sunt unități concrete din cadrul
speciei. Datorită influenței factorilor de mediu asupra indivizilor unei specii,
aceștia prezintă variații în privința dimensiunii organelor, culorii, părozității
etc. (pentru speciile politipice). În cazul speciilor monotipice, acestea au
adesea o singură populație și un areal redus, limitat. Pentru a arăta
variabilitatea din cadrul speciei au fost propuși următorii taxoni inferiori
ierarhic: subspecia, varietatea și forma.
- subspecia (ssp.) este delimitată în cadrul speciei prin seriile
morfologice, separate geografic (pe orizontală şi verticală), ecologic şi
cenotic, precum şi în timp. Cu alte cuvinte sunt interfertile cu alte
populații ale speciei, însă nu se pot încrucișa liber dacă sunt izolate
spațial, temporal sau ecologic.
- varietatea (var.) este un taxon inferior subspeciei care se delimitează pe
baza unor caractere calitativ constante şi ereditare, mai ales ale organelor
vegetative, cum ar fi: flori dense sau laxe, frunze păroase sau nepăroase,
glandulare sau aglandulare, etc. Varietăţile unei specii coexistă pe
aceleaşi teritorii, nu sunt separate nici în spaţiu nici în timp.

15
 - forma (f) se delimitează pe baza unor însuşiri cantitative ale organelor
vegetative: lăţimea sau lungimea frunzelor, bulbilor, etc. sau reproducătoare:
culoarea florilor, etc.
În determinatoarele cele mai recente, din ţară sau străinătate, se renunţă
la ultimii doi taxoni subspecifici (var. şi f.).
Plantele cultivate au o variabilitate superioară în comparație cu cele
spontane, variabilitate determinată mai ales prin acțiunea factorului antropic,
prin extinderea artificială a arealului, prin tehnici de cultură și prin selecție
artificială.
La speciile cultivate se utilizează și alte unități de clasificare artificiale:
convarietatea și cultivarul.
b) categoriile sistematice supraspecifice sunt unități de clasificare formale ce
reflectă în plan taxonomic principalele etape ale proceselor evolutive în care
au fost antrenate speciile. Acești taxoni nu se regăsesc în natură decât prin
speciile care îi reprezintă.
Denumirile unităţilor sistematice superioare speciei trebuie să se dea de
la un gen, considerat tip, pentru a se uşura înţelegerea botaniştilor din toată
lumea. În acest mod, dintre termenii alternativi ai unor unităţi sistematice,
trebuie utilizaţi consecvent cei ce corespund cu concepţia tipului: Cruciferae
- Brassicaceae; Umbelliferae - Apiaceae; Leguminosae - Fabaceae;
Labiatae - Lamiaceae; Compositae - Asteraceae; Gramineae – Poaceae etc.
Scrierea unităţilor sistematice este de două feluri: etimologică, atunci
când se ţine seama de originea cuvântului respectiv şi fonetică, aşa cum se
aude cuvântul.
- genul este unitatea taxonomică superioară speciei ce cuprinde una sau
mai multe specii înrudite între ele, care au câteva caractere importante
comune. A fost introdus pentru prima dată de Tournefort în 1964, în
lucrarea "Institutiones rei herbarie".

16
 Unele genuri sunt reprezentate printr-o singură specie (gen monotipic
sau monospecific) iar altele printr-un număr mare de specii (genuri
politipice sau polispecifice).
- familia (fam.) încadrează unul sau mai multe genuri înrudite, cu aceeași
origine și cu caractere generale comune. Terminația caracteristică pentru
acest taxon este –aceae. Ex. Rosaceae.
- ordinul (ord., ordo) cuprinde familii cu origine comună sau înrudite
printr-o ramură comună a trunchiului filogenetic. Caracterele acestui
taxon sunt mult mai generale și se regăsesc la un număr mare de plante.
Sufixul caracteristic pentru ordin este –ales. Ex. Fagales.
- clasa (classis, cl.) grupează unul sau mai multe ordine cu caractere
generale comune în care se reflectă originea foarte îndepărtată a ordinelor
componente. Terminația caracteristică pentru această categorie
sistematică este –atae, -opsida la cormofite, -phyceae la alge și –mycetes
la ciuperci. Ex. Dicotyledonatae, Magnoliopsida, Chlorophyceae,
Oomycetes.
- filumul (phylum, încrengătura) este taxonul ce reunește clasele cu
caractere comune foarte vechi și generale, însă cu mare valoare
sistematică. Sufixul caracteristic este –phyta.
- regnul este unitatea cea mai cuprinzătoare ce are în alcătuire toate
încrengăturile desprinse din timpuri precambriene sau paleozoice dintr-un
strămoș comun, nespecializat.

Nomenclatura botanică
Plantele erau cunoscute încă din cele mai vechi timpuri sub diferite
denumiri, cu scopul de a le cunoaște, pentru a le putea folosi și transmite mai
departe generațiilor viitoare. În prezent întâlnim plante care au mai multe
denumiri populare în funcție de zona sau regiunea biogeografică în care este
întâlnită.

17
 Nomenclatura botanică folosită în știință este binară, în limba latină.
Printre primii oameni de știință, care a dat nume binomiale plantelor,
este Theophrast. Dioscorides a dat circa 2000 de nume de plante în limba
greacă, latină sau în limba altor popoare. Plinius a preluat denumirile grecești
ale plantelor fără nicio schimbare sau le-a latinizat.
Marelui botanist C. Linné îi revine meritul de a introduce, la începutul
secolului XVIII nomenclatura științifică a plantelor.
În anul 1867, cu ocazia Congresului Internațional de Botanică de la
Paris, A. De Candolle a prezentat acest cod care ulterior a și fost adoptat. Odată
cu trecerea timpului acest cod a suferit unele îmbunătățiri. Cea mai nouă
variantă a fost publicată în 1999, cu ocazia celui de-al XVI Congres
Internațional de Botanică care a avut loc la St. Louis (Missouri, SUA). Conform
acestui cod, denumirile științifice care nu se supun reglementărilor acestui cod
nu sunt valabile, modificările fiind făcute numai la un alt Congres Internațional
de Botanică, în urma propunerilor venite de la Secția de Nomenclatură a
Congresului.
Denumirile științifice ale plantelor se vor scrie numai în limba latină,
indiferent de etimologia lor.
Genul se va scrie totdeauna cu majusculă, fiind un substantiv la singular.
Ex. Fagus, Aphanes, Lilium, Montia.
Numele speciei este o combinație de doi termeni: numele generic urmat
de epitetul specific, scris cu literă mică. Uneori același epitet este folosit în
relație cu mai multe nume generice. Ex. Trifolium arvense, Cerastium arvense.
La speciile hibride se intercalează semnul "x" între numele generic și
epitet.
Evoluţia plantelor de-a lungul erelor geologice
Istoria dezvoltării plantelor s-a desfăşurat odată cu istoria pământului.
Plantele au evoluat în condiţiile de viaţă create de transformările prin care au

18
trecut bazinele marine şi ariile continentale de-a lungul erelor geologice.
Corespunzător condiţiilor mediului, au variat şi plantele şi animalele străvechi.
În Precambrian flora era reprezentată de bacterii şi cianobacterii.
Descoperirea pe teritoriul Estoniei, la nivelul şisturilor bituminoase (cuchersit)
a unei alge fosile - Gloeocapsomorpha, sub forma unor colonii foarte mici, la
care celulele erau înconjurate de o membrană groasă, precum şi a altora de la
începutul Paleozoicului, dovedeşte că plantele au apărut din cele mai vechi
timpuri.
Spre sfârşitul Silurianului şi începutul Devonianului au avut loc
numeroase frământări ale scoarţei care au dus la apariţia terenurilor uscate din
nordul Europei, America de Nord, Australia şi Africa. În aceste locuri au rămas
alge aduse de apă. Unele au pierit, fiind supuse uscăciunii, iar o altele s-au
adaptat la viaţa terestră, suferind transformări profunde în morfologia, structura
şi funcţiile lor vitale.
Noile plante apar pe ţărmurile mărilor, mlaştinilor şi regiunilor umede,
pentru ca mai târziu, prin adaptări succesive, să populeze marile întinderi ale
uscatului continental.
Primele plante terestre cu tulpini aparţin Silurianului superior şi
Devonianului inferior. Au fost denumite Psilophytales şi constituie un salt
calitativ în dezvoltarea istorică a plantelor, marcând începutul vegetaţiei
terestre.
Epoca psilofitatelor a durat 20-30 milioane ani, până la sfârşitul
Devonianului Mediu când acestea dispar. Pe baza resturilor fosile descoperite în
Scoţia, Germania, Cehoslovacia ş.a. au fost reconstituite unele genuri: Rhynia,
Asteroxylon, Hornea ş.a.
Paleontologii au găsit în straturile Devonianului un grup de plante fosile
denumite Primofilices. Acestea au făcut trecerea de la psilofitate la ferigile
străvechi (criptogame vasculare) care cunosc o dezvoltare luxuriantă în

19
Carbonifer. Majoritatea erau plante lemnoase înalte de până la 30-40 m
(Lepidodendron, Sigillaria, Calamites etc.).
Printre ferigile străvechi care formau păduri falnice au apărut noi plante,
superior organizate, de tipul plantei cu ovule cum sunt: Pteridospermales,
Cordaitales ş.a. Acestea se asemănau cu coniferele prin structura tulpinii,
gruparea florilor şi prin seminţe.
La sfârşitul Carboniferului şi începutul Permianului apar strămoşii
îndepărtaţi ai coniferelor actuale (Walchia piniformis, Voltzia heterophylla ş.a.).
Aceste plante purtau seminţele în conuri şi au constituit originea celor mai
multe dintre coniferele care se vor dezvolta în lungul erelor mezozoice şi
neozoice.
În era Mezozoică dispar multe din plantele care alcătuiau pădurile
luxuriante din Carbonifer. Criptogamele vasculare străvechi au intrat în regres,
doar în apropierea bălţilor şi lacurilor sau mai păstrat equisetaceele şi alte forme
de ferigi. În Triasic se continuă dezvoltarea gimnospermelor. Ex. Cycadalele şi
Pinaceele – cu reprezentanţi şi în flora actuală.
În Jurasic gimnospermele cunosc o mare dezvoltare. Printre acestea sunt
caracteristice unele bennettitate. Acestea au atins apogeul în Cretacicul Inferior
pentru ca la sfârşitul Cretacicului să dispară în totalitate. Specia fosilă cea mai
cunoscută din SUA., Asia (Mongolia) şi Europa este Bennettites decotensis, la
care a fost posibilă reconstituirea primei flori bisexuate din regnul vegetal.
Datorită acestei alcătuiri a florii ele sunt considerate grupul de origine pentru
Magnoliales, cele mai primitive angiosperme.
În Cretacic apar cele mai evoluate gimnosperme: Gnetatele care, în
prezent reprezintă un grup restrâns, cu răspândire limitată şi legături atât spre
gimnospermele tipice cât şi spre angiosperme. Asemănările cu angiospermele
sunt interpretate ca simple convergenţe.
Tot în această perioadă apar şi angiospermele, care continuă să se
dezvolte, în decursul erei neozoice, până la formele actuale.
20
 Deci, parcurgând istoria lumii vegetale, din cele mai vechi timpuri şi
până în prezent, se constată o accelerare a evoluţiei cu cât ne apropiem de
formele actuale. Cele mai primitive talofite au apărut acum 1,5 miliarde de ani,
primele criptogame vasculare au luat naştere din alge acum 500 milioane de ani,
plantele cu ovule au apărut acum 350 milioane de ani, gimnospermele acum
250 milioane de ani iar angiospermele se derulează de 120-150 milioane ani.
Cormofitele sunt plante autotrofe, pluricelulare la care “corpul” este
alcătuit din organe diferenţiate nu numai din punct de vedere morfologic dar şi
structural în rădăcină, tulpină şi frunze, alcătuind cormul, de unde şi numele de
cormofite. Acesta are o structură complexă, diferenţiindu-se de restul plantelor
prin prezenţa ţesuturilor conducătoare (liberiene şi lemnoase) aflate la nivelul
stelului (cilindrului central) - plante vasculare sau tracheofite.
În explicarea evoluţiei cormului de un real folos a fost “Teoria
telomului” elaborată de Zimmermann, conform căreia cele mai elementare
procese în evoluţia cormului sunt: reducerea, concreşterea, aplatizarea, curbarea
şi ramificarea dicotomică. Deci, toate organele vegetative ale cormofitelor îşi au
originea într-o axă tulpinală arhaică dicotomic ramificată denumită telom.
Marea lor majoritate sunt plante terestre, numai puţine sunt adaptate
mediului acvatic.
În ceea ce priveşte originea acestor organisme, la ora actuală nimeni nu
se mai îndoieşte că ele au luat naştere din algele verzi. Unii botanişti (F. Bower
1935, F. Fritsch 1943) susţin că tracheofitele derivă din clorofitele izomorfe din
ordinul Ulotrichales, cu o alternanţă de generaţii independente, care trăiau în
zonele litorale ale mărilor devoniene.
Datorită climei calde şi umede din acea perioadă, aceste alge sau adaptat
treptat la lipsa apei în perioada refluxului. Odată cu trecerea anilor ele au
înaintat spre interiorul continentelor, în apele continentale.
Existenţa unor plante vasculare în Silurian şi Devonian, al căror corp
vegetativ este un adevărat tal vascularizat (aşa cum le atestă resturile găsite în
21
Ordovician (Chifu & al. 2001)), reprezintă încă o probă ce întăreşte ideea că
tracheofitele derivă din alge diferenţiate morfologic şi structural.
Analiza structurii celor două generaţii ne arată că numai sporofitul a
avut calităţile necesare pentru edificarea unui organism nou.
Sporofitul acestor alge străvechi ajuns în condiţii de mediu terestru
(mult mai heterogen) s-a putut adapta şi prin evoluţia lui a dat naştere unui corp
vegetativ nou, vascularizat, din care s-a diferenţiat rădăcina, tulpina, frunzele şi
sporangii primelor plante vasculare cunoscute în Silurian ca fosile.
Adaptarea la viaţa terestră a cormofitelor a avut loc prin transformarea
succesivă de la simplitatea morfologică şi primitivitatea structurală a algelor
ancestrale, la complexitatea şi diferenţierea pe diverse planuri a fanerogamelor.

Sisteme de clasificare a plantelor

Primele încercări de clasificare a plantelor se întâlnesc în antichitate la
greci și romani.
Dintre acestea menționăm clasificarea lui Theophrast (371-286 î.e.n.) în
cartea "Istoria plantelor" în care sunt descrise 455 plante.
În Roma antică, istoricul Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) amintește circa
1000 de plante utile omului, iar medicul roman Dioscorides (secolul I e.n.) a
grupat peste 500 de plante.
Imensul material cumulat din Epoca Renașterii până în secolul XVI
impunea necesitatea prelucrării și sistematizării lui.
John Ray (1628-1705), în Anglia, încearcă un sistem de clasificare a
plantelor apropiat de cel natural. De la el a rămas împărțirea în
Monocotyledonatae și Dicotyledonatae.
Tournefort (1656-1708), folosind caracterele corolei, elaborează o
clasificare expusă în cartea "Institutiones rei herbarie" publicată în 1964 în
Franța.

22
 Majoritatea sistemelor până în acea vreme erau artificiale. Cel mai
simplu și mai renumit sistem de clasificare artificială este al lui C. Linné,
prezentat pentru prima dată în "Systema naturae" în 1735.
În sistemul lui regnul vegetal este împărțit în 24 de clase (1 avasculară).
Plantele sunt grupate după numărul staminelor, insuficient deoarece autorul nu
ține cont de înrudirea și descendența filogenetică dintre specii, genuri și clase.
Astfel, tratează Syringa vulgaris, Veronica și Salvia împreună numai pentru că
au 2 stamine, deși ele aparțin la grupe sistematice diferite.
Însuși Linné recunoaște că sistemul său este artificial dar menționează
că trebuie folosit până în momentul când va fi descoperit unul natural.
Cel dintâi sistem de clasificare naturală a plantelor a fost realizat de
Bernard Jussieu în grădina botanică a Palatului Trianon din Franța. Autorul nu a
publicat nimic pentru că a murit, însă un elev al său Mihail Adanson a publicat
în 1763 prima lucrare consacrată sistemului natural de clasificare: "Familiile
naturale ale plantelor". Totuși autorul s-a abătut de la ideile profesorului.
Cel care a inițiat continuarea ideilor lui Bernard Jussieu a fost nepotul
său Antoine Laurent Jussieu și la 30 de ani după a fost publicat primul sistem
natural de clasificare a plantelor.
Acest sistem natural de clasificare a plantelor a fost perfecționat și
îmbunătățit cu timpul, prin cercetările făcute de numeroși taxonomiști:
Lamarck, de Candolle, Houtchinson, Engler, Wettstein, Tahtadjan ș.a.
Superioritatea sistemului natural arată în timp genealogia și legăturile de
înrudire între unitățile de clasificare a plantelor, ușurează înțelegerea legilor
evoluției plantelor. Acest lucru a fost posibil deoarece s-a ținut cont de mai
multe caractere pentru comparația dintre unitățile sistematice.
În România sisteme de clasificare filogenetică a plantelor au fost făcute
de: D. Grecescu și Al. Borza.

23
 Sisteme de clasificare a lumii vii în trei, patru şi cinci regnuri
În Sistemul celor 3 regnuri, Haeckel (1866) propune, pe lângă cele două
regnuri anterioare, un nou regn – Protista, pornind de remarca că, la nivele
inferioare de organizare biologică, conceptul de plantă sau animal îşi pierde
claritatea. În acest regn, grupează formele inferioare de viaţă: microorganisme
unicelulare sau unicelulare coloniale. Această clasificare, puţin acceptată de
biologi şi cu multe modificări, s-a păstrat până în timpurile noastre.
Stanier R.(1970) propune sistemul de clasificare a lumii vii în cele trei
regnuri, astfel:
1. Regnum Protista - în care sunt grupate toate microorganismele
unicelulare dar şi macroorganismele pluricelulare la care nu se realizează o
diferenţiere tisulară (algele marine brune şi roşii, bazidiomicetele);
2. Regnum Plantae - grupează încrengăturile: Bryophyta, Pteridophyta şi
Spermatophyta.
3. Regnum Animalia - cu Nevertebrate şi Vertebrate.

Sistemul celor 4 regnuri a fost propus de Copeland (1938) şi modificat de

Hutchinson (1967) şi Weisz (1971), are ca trăsătură esenţială divizarea
microorganismelor din regnul Protista în două regnuri, astfel:
1. Regnum Monera – cuprinde procariote: bacteriile şi algele albastre-
verzi.
2. Regnum Protoctista (Protista) – încadrează eucariotele inferioare
unicelulare, unicelular-coloniale, sinciţiale sau pluricelulare la care nu se
realizează o diferenţiere tisulară avansată: algele, fungii, mixomicetele şi
protozoarele;
3. Regnum Plantae (Metaphyta) - grupează eucariotele superioare,
pluricelulare, cu perete celular şi plastide, la care este prezentă o diferenţiere
celulară variabilă, intermediară (în ţesuturi şi organe).

24
 4. Regnum Animalia (Metazoa) – încadrează eucariotele superioare,
pluricelulare, fără perete celular şi plastide, având cavităţi digestive interne şi cu
o diferenţiere celulară avansată (în ţesuturi – organe - sisteme).
Sistemul, deşi reprezintă o clasificare mult mai raţională a lumii vii în
raport cu sistemul tradiţional al celor două regnuri, prezintă o serie de
imperfecţiuni legate de interpretarea lumii organismelor simple. Termenul
Monera este un nomen ambiguum (organism sau nivel de organizare ?); Protista
– este lipsit de unitate şi claritate, deoarece cuprinde un mare grup de
organisme: de la alge la ciuperci, iar delimitarea de cele superioare nu este
tranşantă.

Sistemul celor 5 regnuri a fost propus de Whittaker (1969) încearcă să

ocolească deficienţele sistemelor precedente, utilizând următoarele criterii:
- stabilirea a trei niveluri de organizare: procariot, eucariot unicelular şi
eucariot pluricelular;
- existenţa a trei modalităţi principale de nutriţie determinante a trei
direcţii majore de evoluţie: a) nutriţie fotosintetică (secundar absorbtivă) –
caracteristică plantelor; b) nutriţie ingestivă – tipică pentru animale; c) nutriţie
absorbtivă – caracteristică fungilor dar şi bacteriilor.
Pe baza acestor criterii, cele cinci regnuri ale sistemului elaborat de
Whittaker sunt:
I. Regnum Monera (Procariotele) prezintă următoarele caracteristici
generale:
- cuprinde numai organisme unicelulare de tip procariot (solitare sau
coloniale);
- imobile sau mobile, prin cili sau flageli cu structură
electronomicroscopică simplă, neomoloagă celor de la eucariote;
- peretele celular este alcătuit din peptidoglican, la care poliglucidele
sunt legate între ele prin polipeptide scurte;

25
 - singurul element structural limitant al celulei procariote este
plasmalema, o barieră impermeabilă pentru compuşii macromoleculari
(de aceea nutriţia lor este predominant absorbtivă, rar fotosintetică sau
chimiosintetică);
- citoplasma se află într-o stare permanentă de gel, cauză care determină
lipsa curenţilor citoplasmatici;
- organitele celulare sunt absente, întâlnindu-se numai ribozomi liberi
sau ataşaţi de plasmalemă;
- materialul genetic este reprezentat printr-un singur cromozom
bacterian de formă circulară şi cu o structură simplă (ADN necomplexat
cu proteine histonice). Pe lângă acesta se mai află un material genetic
suplimentar – plasmidele, alcătuit din fragmente de ADN;
- înmulţirea celulei se face prin fiziune binară (sciziparitate) sau prin
fenomene de protosexualitate.
Din acest regn fac parte:
1. Phylum Bacteria (Bacteriile) cuprinde două grupe:
A. Gr. Archaebacterii (gr. archaicus – foarte vechi) Sunt răspândite
în mediile ancestrale ale vieţii, trăsătura esenţială este lipsa peretelui celular de
peptidoglican. După mediul de viaţă în care trăiesc sunt clasificate astfel:
- Metanogene. Bacterii anaerobe, au ca medii de viaţă: fundul
lacurilor, mlaştinilor, intestinul animalelor;
- Halofile. Bacterii care trăiesc în ape extrem de sărate;
- Termoacidofile. Se întâlnesc în soluri acide (pH = 1-3 (4)), izvoare
fierbinţi, găuri hidrotermale din mări şi oceane.
B. Gr. Eubacteria. Grupează bacterii la care celula prezintă perete
de peptidoglican. După modul de nutriţie, acestea sunt clasificate în:
Fotosintetice; Chemosintetice; Heterotrofe: saprofite şi parazite.
2. Phylum Cyanobacteria (“Alge” albastre- verzi).

26
 II. Regnul Protista
Prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- sunt organisme unicelulare, solitare sau coloniale, de tip eucariot;
- imobile sau mobile cu 1-2 flageli de tip superior, cu structură
electronomicroscopică, în centru cu proteine contractile ca şi la animale;
- nutriţia este foarte diversificată, întâlnindu-se toate cele trei tipuri
(absorbtivă, ingestivă, fotosintetică) sau combinaţii ale acestora;
- reproducerea este asexuată dar, sunt întâlnite şi procese de sexualitate
prin cariogamie şi meioză.
Regnul grupează:
1. Phylum Gymnomycota (Myxomicetae), cu clasele: Myxomycota
(Mixomicete plasmodiale) şi Acrasiomycota (Mixomicete celulare).
2. Phylum Euglenophyta (Flagelate fotosintetizante şi heterotrofe);
3. Phylum Cryptophyta
4. Phylum Dinophyta (Pyrrophyta, Dinoflagelatele);
5. Phylum Chrysophyta (gr. chrysos – de aur, galben-auriu),
reprezentanţii sunt grupaţi în următoarele clase: Xanthophyceae (Alge
galben-verzui); Chrysophyceae (Alge aurii); Bacillariophyceae
(Diatomee).
6. Phylum Sarcomastigophora: Subphylum Mastigophora
(Protozoarele flagelate); Subphylum Sarcodina (Protozoarele
amoeboidale), care încadrează: Amoebele; Foraminiferele; Heliozoarele;
Radiolarii.
7. Phylum Apicomplexa (Sporozoare şi altele înrudite cu ele);
8. Phylum Ciliophora (Protozoare ciliate).

III. Regnul Fungi (Ciuperci).

Prezintă următoarele trăsături esenţiale:
- eucariote pluricelulare, cu excepţia drojdiilor;

27
 - sunt imobile dar cu flux citoplasmatic continuu în miceliu, ca să
transporte substanţele nutritive la organele reproducătoare situate, în unele
cazuri, la înălţimi apreciabile, deasupra suprafeţei de absorbţie;
- celulele prezintă un perete impregnat cu chitină (ca la animale);
- lipsesc plastidele;
- nutriţia este absorbtivă şi ingestivă;
- substanţa de rezervă este glicogenul, ca şi la animale;
- diferenţierea somatică este absentă sau limitată dar cu ţesuturi
reproducătoare foarte diversificate şi ca o consecinţă complicarea ciclului de
viaţă;
- dicariofaza este de lungă durată şi nu se întâlneşte la alte grupe de
vieţuitoare etc.
În acest regn sunt încadrate: Phylum Eumycota (Ciupercile); Phylum
Lichenophyta (Lichenii).

IV. Regnul Plantae

- grupează organisme superioare, pluricelulare, cu celule de tip eucariot;
- perete celular este pecto-celulozic;
- sunt prezente plastide cu pigmenţi fotosintetizanţi în cromatofori şi
cloroplaste;
- nutriţia este predominant fotosintetizantă dar şi absorbtivă (la unele
orchidee saprofite) sau prin ingestie la plantele carnivore;
- este prezentă o diferenţiere celulară variabilă, intermediară (în ţesuturi
şi organe), de la 6 (10) tipuri de celule la grupele inferioare, până la 80 de tipuri
la cele superioare;
- în ciclul de viaţă se diferenţiază alternanţa a două generaţii:
gametofitică Gn şi sporofitică S2n. La unele grupe inferioare predomină Gn, sau
generaţiile sunt aproximativ egale ca durată în timp şi spaţiu (ex. la briofite), iar
la cele superioare se dezvoltă şi predomină S2n (planta propriu-zisă) în timp ce

28
Gn se reduce treptat, este mic taloidic şi nevascularizat (ex. la ferigi), sau este
inclus şi devine dependent de sporofit (la spermatofite).
În acest regn sunt încadrate următoarele încrengături:
1. Phylum Phaeophyta (Alge brune);
2. Phylum Rhodophyta (Alge roşii);
3. Phylum Chlorophyta (Alge verzi);
4. Phylum Bryophyta (Briofitele-muşchii);
5. Phylum Pteridophyta (Pteridofitele-ferigi);
6. Phylum Spermatophyta cu: - Subphylum Pinophytina
(Gymnospermae); - Subphylum Magnoliophytina (Angiospermae).

V. Regnul Animalia - încadrează eucariotele superioare, pluricelulare,

prezentând următoarele caracteristici esenţiale: nu au perete celular şi plastide;
diferenţierea celulară atinge cel mai înalt grad; apariţia sistemelor senzoriale
neuro-motorii; nutriţia este în principal ingestivă (în cavităţi interne);
motilitatea este asigurată de fibrile cu proteine contractile; reproducerea este
sexuată; alternanţa de generaţii este de un singur fel (diplobiontă) etc. Este
divizat în: Nevertebrate şi Vertebrate.
Carl Woese (1990) propune clasificare lumii vii în trei domenii (fig. 1),
bazat pe:

Fig. 1. Reprezentarea filogenetică a organismelor (după Woese, 1990).

29
 • diferenţele din secvenţele de nucleotide ale ARN-ului ribozomal al
celulei (ARNr, rRNA);
• pe structura lipidică a membranei celulare;
• a sensibilităţii la antibiotice.
Acest sistem susţine ideea existenţei unei celule primare ("Cenascestor")
din care s-au dezvoltat trei tipuri diferite de celule, fiecare reprezentând un
domeniu.
Cele trei domenii (Supraregnuri) sunt:
Domeniu Regn Organisme reprezentative ale solului
Adevăratele bacterii, bacterii verzi şi roşii sulfuroase,
Prokarya Eubacteria
actinomycete, bacilli sporogenici, cyanobacteria
Archaea Euryarcheota Extrem halophile, methanogene
Crenarcheota Extrem thermophile, reducătoare de sulf
Eukarya Protozoa Ciliate, zooflagellate, amoebae, slime molds
Chromista Oomycete, Alge
Mycota Zygomycete, Fungi
Nevertebrate ca: Nematode, Arachnide, Arthropode,
Animalia
Annelide, etc.
Plantae Plante superioare

Etapele dezvoltării botanicii în România

Interesul pentru plante în România a existat încă din cele mai vechi
timpuri. Prima lucrare valoroasă de botanică a fost cea publicată de medicul
sighișorean J.G. Baumgarten în 1816 intitulată "Enumerarea plantelor din
Transilvania". Despre flora Moldovei date se găsesc în lucrările lui J. Czihac în
care autorul menționează 1116 specii. Alături de el studii au mai fost întreprinse
de J. Edel (Ștefan N. & Oprea A 2007).
Autorii de mai sus au realizat decât liste floristice ca și F. Schur, M.
Fuss, F. Porcius, J. Heuffel, V. Janka, cu scopul cunoașterii speciilor și a
răspândirii acestora.

30
 Ulterior, în secolele XIX și XX studii asupra plantelor au fost făcute de
D. Brândză (Conspectul florei României - 1898), I. Prodan (Flora pentru
determinarea și descrierea plantelor ce cresc în România – 1923-1939.) și alți
numeroși botaniști prin valoroasele lucrări științifice publicate: Z. Panțu, P.
Enculescu, I. Grinșescu, G. Grințescu, Tr. Săvulescu, Ana Paucă, Al. Buia ș.a.
Cea mai importantă lucrare cu caracter botanic este monumentala "Flora
R.P. Române – R.S. România" în 13 volume (1952-1976) elaborată de 25 de
botaniști sub coordonarea academicianului Tr. Săvulescu și acad. E. Nyárády.
Al. Beldie (1977-1979), V. Ciocârlan (1988, 1990, 2000) și I. Sârbu și
colab. pentru partea de est a țării elaborează determinatoare ale florei României.
În secolul XX botaniștii de la catedrele de botanică ale facultăților de
profil din țară publică opere și lucrări științifice de o valoare inestimabilă: E.
Pop, I. Pop, I. Hodișan, I. Ciobanu, V. Cristea, Gh. Coldea, I. Morariu, I. Todor,
I.T. Tarnavschi, Tr. Ștefureac, Gh. Dihoru, Doina Ivan, I. Cristurean, G.
Negrean, C. Burduja, D. Mititelu, Gh. Vițalariu, T. Chifu, I. Sârbu, M. Păun,
Gh. Popescu, C. Maloș și lista poate continua.

Grupul Prokaryota
În această categorie sistematică sunt grupate adevăratele bacterii,
bacteriile verzi şi roşii sulfuroase, actinomycetele, bacilli sporogenici și
cyanobacteria.

Supraregnum Bacteria, Phyl. Firmicutes

Bacteriile sunt procariote unicelulare microscopice, capabile de a trăi şi
a se reproduce ca entităţi independente. Ele sunt răspândite în toate mediile:
apă, aer, sol, în vulcani şi izvoare fierbinţi, în zăpadă, în deşert, în apele curate
şi în oceanele cele mai adânci. Acestea mai sunt cunoscute şi sub numele
general de microbi (gr. micros - mic; bios - viaţă, vieţuitoare) şi se pot afla pe
sau în organisme vii sau moarte.

31
 Morfologia bacteriilor
Celula bacteriană are dimensiuni cuprinse între 0,1-20 µm. Anumite
celule de Spirochete plicatilis ajung la 500 µ.
Forma celulelor (fig. 2) este foarte variată: sferică, ovoidală sau
elipsoidală - coc; bastonaş - bacil; spirală - spiril; virgulă - vibrion. La unele
bacterii, celulele de tip “coc”, rezultate în urma diviziunii rămân împreună într-
o masă gelatinoasă şi formează cenobii (gr. coenos, coenosis – cenoză,
asociere, împreună; bios - bioză, activitate vitală). Aceste cenobii, în funcţie
numărul şi forma de grupare a “cocilor”, sunt reprezentate prin: diplococi (câte
2), tetracoci (câte 4), sarcine (sub formă de pachete sau cuburi), stafilococi
(ciorchine), streptococi (şiraguri). De asemenea, se obţin cenobii prin
diviziunile bacililor, mai rar a spirililor.
Sunt unele celule care au mai multe forme în viața lor. Ex. Rhizobium
leguminosarum – când pătrunde în rădăcină are formă aproape sferică și cili, iar
în nodozitățile formate ia forma de L, V, Y. Ultimele forme sunt considerate
forme de involuție (degenerate).

Fig. 2. Forme de bacterii: 1 - micrococi; 2 - diplococi; 3 - tetracoci; 4 - streptococi;

5 - sarcine; 6 - stafilococi; 7 - bacili; 8 - vibrioni; 9 - spirili. (după I. Pop et al. 1983).

32
 Organizarea celulei bacteriene (fig. 3)
Celula prezintă la exterior un perete celular cu o grosime de aproximativ
20 nm şi o structură continuă, nefibrilară, alcătuită dintr-o substanţă numită
peptidoglican (lipseşte la Arhebacterii).
La unele specii, la exteriorul peretelui celular se află o capsulă
lipicioasă, strâns ataşată de acesta. Citoplasma este delimitată de peretele
celulei printr-o membrană plasmatică de natură lipo-proteică cu structură
caracteristică.
Membrana plasmatică funcţionează ca o barieră impenetrabilă pentru
particulele macromoleculare, fapt care determină ca procariotele să aibă o
nutriţie absorbtivă, adică, descompun macromoleculele din substrat şi le absorb
sub forma de monomeri. Ea este singurul element limitant al celulei procariote.
La nivelul ei se află receptori care permit apropierea sau depărtarea de o
anumită substanță – stimulări și acționări adecvate.
Citosolul se găseşte permanent în starea de gel, din această cauză lipsesc
curenţii citoplasmatici, condiţie a nemiscibilităţii nucleoidului în citoplasmă.

Fig. 3. Structura celulei bacteriene: c - capsula; p. c. - perete celular; m.

c. - membrană citoplasmatică; g - flagel; p - corpusculi polifosfatici; r - ribozomi;
n- aparat nuclear (nucleoid); m - formaţiune similară mitocondriei; f- picătură de
grăsime. (după I. Pop et al. 1983).

33
 În citoplasma parietală, la unele bacterii sunt prezenți pigmenți
asimilatori ca: bacterioclorina și bacteriopurpurina. Sunt absente plasmidele.
Dintre organitele celulare specifice eucariotelor, la acest grup nu sunt
întâlniţi decât ribozomii, care au dimensiuni de 16/18 nm şi constau din circa
60% ARN şi 40 % proteină. Ribozomii sunt distribuiţi prin citoplasmă sau
ataşaţi părţii interne a membranei plasmatice, astfel realizând eficient şi rapid
sinteza proteică. Substanţele de rezervă din citoplasmă sunt reprezentate de
poliglucide de tipul glicogenului. La unele bacterii (Mycobacterium şi
Actinomyces), în celule se depun granule lipofile: grăsimi naturale şi ceruri,
uneori şi granule de polifosfat numite volutin.
Materialul genetic este reprezentat de nucleoid şi plasmide.
Nucleoidul (unul până la 2 (4)) numit şi genofor, este localizat într-o
anumită zonă a celulei (centroplasmă sau nucleoplasmă), fiind alcătuit dintr-un
cromozom bacterian de formă circulară şi cu structură simplă. Datorită greutăţii
moleculare mari, cromozomul bacterian este considerat cea mai mare moleculă
descrisă într-un sistem biologic. Acesta este alcătuit numai dintr-o
macromoleculă de ADN, necomplexat cu histone.
Plasmidele reprezintă un material genetic suplimentar, alcătuite din
fragmente de ADN, separate de nucleoid.

Motilitatea bacteriilor. La unele bacterii, mişcarea se realizează cu

ajutorul unor flageli care apar în anumite stadii de dezvoltare ale acestora.
Flagelii procariotelor au structură electrono-microscopică simplă, în
raport cu cei de la celula eucariotă, fiind alcătuiţi dintr-un singur fir de proteină
contractilă numită flagelină. După numărul şi dispoziţia flagelilor, se întâlnesc
următoarele dispoziţii: monotrichă (gr. mono - unu; trichos - păr), cu flageli
singulari dispuşi la unul sau la ambele capete; lofotrichă (gr. lophos - coamă,
smoc de cili; trichos -) - în mănunchiuri, la unul din capete; sau amfitrichă, la
ambele capete; peritrichă (gr. peri - de jur împrejur; trichos-), cu flagelii

34
dispuşi pe toată suprafaţa.
Deplasarea se realizează de obicei în mediile fluide, flagelii executând
mişcări elicoidale, asemănătoare elicei de vapor, propulsând astfel celula.
Mişcările de alunecare se întâlnesc la bacteriile fără flageli, asemănătoare
cianobacteriilor heterotrofe.
În afară de flageli, la unele bacterii, sunt întâlnite numeroase fire,
subţiri, numite pili sau fimbrii. Acestea ajută celulele bacteriene să se ataşeze
una de alta în timpul sexualităţii, să adere la un anumit substrat (ex. tractusul
genital sau urinar) şi astfel rezistă să nu fie luate de lichidele care curg prin
acestea.
Fiziologia bacteriilor
Fiziologia bacteriilor este atât de diversă încât le asigură posibilitatea
existenței în orice biotop.
Nutriţia bacteriilor diferă în funcţie de: sursa de energie, donatorul de
electroni şi sursa de carbon.
Aceasta poate fi:
- autotrofă, prin chimiosinteză sau prin fotosinteză;
- litotrofă, ca donator de electroni folosesc compuşi, ca de exemplu:
amoniacul (NH3), hidrogenul sulfurat (H2S), fierului feros bivalent - Fe ++ ;
- heterotrofă, utilizând ca sursă de carbon, preponderent, legături
organice.
Tot în grupa bacteriilor heterotrofe se încadrează şi bacteriile fixatoare
de azot molecular. Acestea pot fi libere în sol şi aerobe (Azotobacter), sau
anaerobe (Clostridium).
Dintre bacteriile simbiotice se amintesc: Rhizobium leguminosarum (pe
rădăcinile de leguminoase), Actinomyces alni (pe rădăcinile speciilor de Alnus).
Celula eucariotă nu este capabilă să fixeze azotul molecular.
În raport cu oxigenul, bacteriile pot fi: strict anaerobe, facultativ
anaerobe, microaerofile (pot suporta numai concentraţii scăzute de oxigen) sau
35
strict aerobe.
Înmulţirea bacteriilor se face direct prin sciziparitate sau fisiune
binară. Începând de la periferia celulei bacteriene, către interior (centripet), se
formează un sept perpendicular pe axa longitudinală, care împarte celula
“mamă” în două celule “fiice” asemănătoare. Concomitent are loc multiplicarea
AND-ului şi separarea acestuia în cele două celule “fiice” (de aici a derivat
denumirea mai veche de Schizophyta). Celulele rezultate se pot separa sau
rămân legate în lanţuri lungi (Streptococcus).
În condiţii nefavorabile, bacteriile, prin transformări caracteristice devin
spori de rezistenţă.
Reproducerea la bacterii constă din fenomene de parasexualitate, adică o
transmitere parţială a materialului genetic de la o celulă donatoare la una
receptoare. Aceasta se realizează prin procese de conjugare sau cu ajutorul
bacteriofagilor prin transducţie sau transformare. Lipseşte mitoza şi meioza.
Celulelele sunt întotdeauna haploide, ca atare alternanţa de generaţii lipseşte.

Clasificarea bacteriilor
Un rol important în sistemele de clasificare ale bacteriilor se acordă, în
ultimul timp, secvenţei bazelor azotate şi aminoacizilor din acizii nucleici şi
proteine. Se porneşte de la premiza că organismele sunt cu atât mai mult
înrudite cu cât secvenţele bazelor şi aminoacizilor se aseamănă în
macromoleculele lor omoloage.
În raport cu oxigenul din mediul înconjurător, ele se clasifică în: aerobe
(care pot trăi în prezenţa oxigenului atmosferic) şi anaerobe (pentru care
oxigenul atmosferic este toxic).
Eubacteria
Caracterul structural de bază al eubacteriilor este prezenţa peretelui de
peptidoglican. Pe de altă parte se continuă diferenţierea lor morfologică, adică
pe lângă formele precizate anterior, la arhebacterii, apar şi filamente ramificate,

36
pluricelulare. Formele mobile au flagelii dispuşi nu numai monotrich, ci şi
lofotrich, peritrich sau bipolar.
Încă din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, s-au făcut numeroase
încercări de clasificare, însă, acestea nu corespund din toate punctele de vedere.
În sistemele actuale de clasificare, pe lângă caracterele morfologice sunt luate
în considerare şi cele fiziologice, biochimice, serologice, genetice etc. În sec.
XX, cele mai cunoscute sisteme de clasificare sunt cele întocmite de americanul
Bergey (1957), ruşii Krasilnikov (1949) şi Federov (1949). În continuare, se va
prezenta un sistem de clasificare, simplificat la maximum, după autorii citaţi
mai sus.
Ord. Eubacteriales. Bacterii sub forma sferică sau de bastonaş,
peritriche, de obicei saprofite (dar şi parazite), producând boli la animale şi
plante. Trăiesc în ape dulci şi sărate, aer, sol, în corpul animalelor sau pe plante.
Din acest ordin este prezentată familia Bacillaceae.
Fam. Bacillaceae - cuprinde bacterii în formă de bastonaş (bacil) care
sporulează (produc endospori), sunt aerobe de sol sau facultativ anaerobe. Sunt
bacterii imobile sau mobile prin flageli, dispuşi lateral sau peritrich. De aici fac
parte: Genul Bacillus cu B. subtilis (Bacilul fânului) - produce putrezirea
fânului; B. antracis - descoperit de R. Koch (1876), produce boala antraxului
(dalac).

Importanţa filogenetică și practică. Bacteriile sunt considerate ca

foarte vechi, urme ale lor datând din Precambrian. După unele ipoteze,
bacteriile ar reprezenta primele forme de viaţă pe planeta noastră.
Arhebacteriile sunt vechi de aproape 3 miliarde de ani, ceea ce sugerează ideea
apariției lor înaintea eubacteriilor şi cianobacteriilor, adică înainte de
îmbogăţirea cu oxigen a atmosferei. Ele sau menţinut până astăzi în biotopuri
corespunzătoare, fiind considerate relicte.
Sunt agenţi care descompun substanţa organică, rezultată prin moartea

37
organismelor vii. În modul acesta se purifică mediul şi se împrospătează
continuu cu noi elemente. De activitatea lor depinde ciclul carbonului, azotului,
fosforului, fierului etc.;
Provoacă fermentaţiile: lactică, butirică pe seama cărora se formează
produse lactate, se realizează muratul verzei, topirea cânepii, inului etc. Unele
bacterii de fermentaţie produc biogaz, iar altele sunt însă dăunătoare, depreciind
şi distrugând alimentele;
O serie de bacterii produc substanţe antibiotice cum ar fi spre exemplu
streptomicina;
Bacteriile patogene sunt însă dăunătoare, ele provocând boli la om,
animale şi plante.
Contribuţii foarte valoroase în domeniul cunoaşterii bacteriilor patogene
au fost aduse de numeroşi oameni de ştiinţă, printre care se remarcă îndeosebi
Louis Pasteur, Robert Koch, E. Mecinikov şi alţii. În România, contribuţii
marcante în bacteriologie au adus, în special: Victor Babeş şi Ion Cantacuzino.

Phylum Cyanobacteria (Cyanophyta)

Sunt plante unicelulare sau colonii pluricelulare care pot îmbrăca formă
filamentoasă, lamelară - globuloasă, salbă de mărgele.
Având o mare capacitate de răspândire ele sunt prezente în ape marine,
dulci, salmastre, izvoare termale, ape reci provenite din topirea zăpezii, gheţii,
pe sol şi pe scoarţa copacilor. Atunci când se înmulțesc foarte mult produc
eflorescențe – înflorirea apei.

Organizarea celulară
Deosebirea dintre bacterii şi cianofite constă în prezenţa constantă în
celula algelor albastre-verzi a pigmenţilor asimilatori.
Celula prezintă la exterior o membrană iar în interior citoplasmă şi un
nucleu neindividualizat.

38
 Acele celule care intră în alcătuirea cenobiilor comunică între ele prin
cordoane de citoplasmă care asigură unitatea lor funcțională.
Peretele celular este alcătuit din trei părţi: locula, vagina şi teaca.
Locula este o membrană subţire alipită de protoplasma fiecărei celule.
Nu se cunoaşte compoziţia chimică.
Vagina şi teaca sunt prezente la speciile coloniale. Vagina este de natură
celulozo-pectică continuă sau întreruptă în atâtea segmente câte celule există în
colonie.
Teaca este de natură albuminoidă, mucilaginoasă, uneori groasă, alteori
lamelară sau stratificată în funcţie de specii.
Citoplasma este alcatuită din două părţi: centroplasma incoloră situată
în centrul celulei în stare de gel și la nivelul căreia sunt înglobate granulaţii de
volatină, picături de ulei, acizii nucleici și glicogen.
Spre exterior se află parietoplasma (cromatoplasmă) de culoare galben-
verzuie sau albastră-violacee în care se găsesc pigmenţii (clorofila a,
ficocianina, ficoeritrina, fucoxantina, carotenoizi).
Celulele care intră în alcătuirea unui cenobiu pot fi: homocite (izocite),
celule asemănătoare, cu alcătuire ca la alge; heterocite – celule mai mari, cu
membrana îngroșată și necrocite – celule moarte la nivelul cărora se produc
ruperi atunci când are loc înmulțirea vegetativă, formând fragmente de cenobii
denumite hormogoane.
Pe la nivelul porilor și plasmodesmelor se asigură aprovizionarea cu
hidrogen a celulei vegetative.

Motilitatea cianobacteriilor
Algele albastre-verzi sunt lipsite de motilitate. Ele se mișcă prin
alunecare, oscilație și spiralat (Spirulina). La Oscillatoria sunt întâlnite 3 tipuri
de mișcare: deplasări lente, în sensul axei longitudinale a filamentului, prin
rotirea acestuia în jurul axei și prin pendularea capătului său (Pop et al. 1983).

39
 Nutriţia este autotrofă la majoritatea. Produșii de asimilaţie sunt
amidonul de cianoficee și glicogenul. În condiţii nefavorabile, la întuneric unele
alge albastre-verzi devin heterotrofe ( Oscillatoria).

Înmulţirea se realizează prin diviziune directă (bipartiţie) și

hormogoane sau pe cale asexuată prin spori de rezistenţă (o celulă vegetativă se
deshidratează puternic, se înconjoară cu un perete dublu și se transformă în
spor, care poate rezista la condițiile nefavorabile de viață).
Ord. Gloesiphonales (Nostocales, Hormogonales) – cuprinde specii ce
formează colonii filamentoase și se înmulțesc prin hormogoane și spori
durabili.
Fam. Nostocaceae – celulele de la reprezentanții acestei categorii
sistematice formează cenobii și au
forma unor șiraguri de mărgele.
Reprezentant: Nostoc
commune (Cleiul pământului) (fig.
4).
Prezintă un tal de aspectul
unui şirag de mărgele înglobat într-o
masă gelatinoasă. Pe timp uscat alga
are aspectul unei cruste negricioase
iar pe timp umed este gelatinoasă, de Fig. 4. Colonie de Nostoc commune
văzută la microscop; (după Gorlenko,
culoare verde-albăstruie. 1990).

Şiragul de mărgele este alcătuit din trei tipuri de celule:

– izociste – mici, cu rol în nutriţie;
– heterociste - celule mai mari cu rol în înmulţire;
– necrociste - celule moarte la nivelul cărora se realizează ruperi ale
şiragului formând hormogoane, cu rol în înmulţirea vegetativă.
Fam. Oscillatoriaceae

40
 Oscillatoria princeps
Prezintă un tal filamentos neramificat cu capetele rotunjite.
Caracteristica genului Oscillatoria este aceea că o extremitate a talului este
fixată de substrat. Trăiește în apă și pe solul umed.
Alți reprezentanți din acest ordin: Spirulina – formează colonii
spiralate. Este abundentă în lacul Ciad, de unde băștinașii o adună, o usucă la
soare și obțin turte proteice alimentare.
Gomontiella – cianofită descoperită de savantul român Em.
Teodorescu, în nordul Dobrogei. Colonia are aspectul unui jgheab, cu marginile
apropiate iar celulele sunt semilunare, așezate una după alta.

Originea și importanța algelor albastre-verzi

Aceste organisme sunt considerate printre cele mai vechi viețuitoare,
apărute în precambrian. În sprijinul acestei idei vin resturile fosile găsite.
Păstrarea lor din acele vremuri s-a datorat posibilității membranei acestor alge
de a se impregna cu carbonat de calciu.
Organizarea celulară a acestor cianobacterii le apropie mai mult de
bacterii. Ambele se află pe o treaptă inferioară de evoluție.
Importanța acestora se datorează și pentru că: pregătesc terenul pentru
instalarea altor plante superioare; trăiesc în biotopuri inaccesibile pentru alte
plante; fixează azotul atmosferic, molecular, caracter care le apropie de bacterii
și fixează hidrogenul.

41
 Supraregnum Archaeabacteria
Cuprinde bacteriile extrem halofile, metanogene, extrem termofile și
pe cele reducătoare de sulf.
Bacteriile din acest grup, deşi sunt cele mai vechi, au fost descoperite
mai recent şi sunt în număr de circa 80 specii.
Caracterul structural, care stă la baza individualizării lor, este lipsa
peretelui de peptido-glican. Ele au învelişuri de proteine şi polizaharide; sunt
rezistente la penicilină şi alte antibiotice.
Analiza secvenţelor de ARNr arată că nu există raporturi de descendenţă
a eubacteriilor din arhebacterii. Acestea au apărut independent în dezvoltarea
istorico-evolutivă. În ambele grupe sunt întâlnite forme de: coci, bacili, sarcine,
spirili, filamente, anaerobe şi aerobe, heterotrofe dependente de sulf şi fototrofe.
Arhebacteriile se clasifică în:
l. Metanogene (Methanobacterium) - anaerobe, întâlnite pe fundul
lacurilor, mlaştinilor, de asemenea în intestinul animalelor. Sunt producătoare
de metan şi nu sporulează. Expuse la aer, acestea mor foarte repede. Celulele au
forme de: bastonaşe lungi, răsucite, sarcine (pachete cubice) şi pot trece cu
uşurinţă de la forma de coc la cea de bastonaş subţire.
Toate speciile sunt grampozitive şi posedă un înveliş mucozitar, capsulă
sau zooglee de natură proteică, care nu participă la formarea septumului în
timpul diviziunii.
2. Halofile - sunt întâlnite în ape extrem de sărate sau chiar în sare
uscată. Sub un pH = 5,5, halobacteriile nu mai pot supravieţui. Optimul de
temperatură este de 40-45°C, pot colora apa sărată datorită conţinutului ridicat
de carotenoide.
3. Termoacidofile - trăiesc în soluri acide (optimul - pH = 1-2 şi temp.
de 59°C), în izvoare fierbinţi, găuri hidrotermale din mari şi oceane, încălzite
vulcanic. Ex.: Pyrodictyum trăieşte pe fundul mărilor cu apa încălzită prin

42
activitate vulcanică. Este strict anaerobă şi reduce sulful la H2S. Unele forme
sunt aerobe şi extrem de acidotermofile.

Grupul Eukaryota

Acest domeniu cuprinde 5 regnumuri: Protozoa, Chromista, Mycota,

Animalia și Plantae.

Regnul Chromista

Cuprinde organisme eucariote, considerate heteroconte străvechi, ce se

caracterizează prin prezența în ciclul de viață a unei celule care are doi flageli
cu mastigoneme.
În această încrengătură sunt grupate alge care provin dintr-o
endosimbioză secundară între o algă roșie și o protistă de tip eucariot. Sunt
aproximativ 100.000 de specii cu foarte puține caractere asemănătoare.
Majoritatea speciilor sunt legate de mediul acvatic, deoarece un procent
mare revine algelor, restul fiind ciuperci. O bună parte din algele incluse în
acest regn participă la formarea fitoplanctonului și a algelor costiere.
Oomicetele și algele brune pot avea și forme pluricelulare.
Mult timp organismele din acest regn au fost considerate ciuperci
oomicete sau alge brune și aurii. Recent, analizele moleculare și ultrastructurale
au permis apropierea acestui grup de numeroase specii de protiste. Aceleași
analize au dus la concluzia că anumite subansamble nu sunt monofiletice. Ex.
Crizofitele sunt un grup care a fost fragmentat.
Majoritatea grupelor cuprinse în acest regn au plastide, cu mici excepții
(fig. 5).

43
Fig. 5. Dendrogramă cu organisme din regnul Chromista (după Silar 2005, din Tănase & Șesan
2006)

Phylum Chrysophyta Cl. Bacillariophyceae

Cele circa 10.000 de specii de diatomee reunite în această încrengătură
sunt alge microscopice, unicelulare, solitare, de culoare brună, planctonice și
bentonice.
Cu toate că sunt organisme unicelulare aceste alge sunt un grup puternic
diferențiat și specializat. Numărul mare de specii, tipul particular de perete
celular, diversitatea sexualității și ciclul diplofazic sunt câteva dintre
argumentele ce stau la baza diferențierii acestor organisme într-un grup de sine
stătător.

Organizare celulară
Peretele celular este reprezentat printr-o tecă formată din două părți:
epitecă și hipotecă, ultima mai mică. Această tecă este de natură proteică și
mineralizată cu SiO2.
Fiecare tecă prezintă câte o valvă și o pleură (partea laterală a tecii) la
nivelul cărora tecile se acoperă una pe alta. Valva poate fi circulară sau
poligonală, de unde și simetria radiară la centrice, sau lanceolată, eliptică la
penate, prin urmare celula acestor alge este bilateral simetrică, alungită,
baciliformă.

44
 Majoritatea penatelor prezintă sagital, pe una sau pe ambele valve, 3
îngroșări locale denumite noduli – unul central ce poartă numele de stauros și
câte unul la capetele celulei (Fig. 6). De asemenea, între noduli se află o
despicătură denumită rafă, cu structură foarte variată.
Fiecare diatomee prezintă aspecte diferite, în funcție de cum este privită
(dinspre valvă sau dinspre pleură).
Prin celula de la diatomee se pot duce trei planuri de simetrie
perpendiculare unele pe altele: unul valvar, paralel, echidistant cu valvele; unul
apical ce trece prin cei doi poli și altul transapical ce trece prin centrul valvelor.
Din punct de vedere electronomicroscopic valvele sunt alcătuite din 2
lamele suprapuse, una externă și alta internă, distanțate, și unite prin pereți
verticali, care împart spațiul dintre ele în alveole minuscule. Comunicarea între
alveole se realizează prin porii de la nivelul pereților verticali.
Citoplasma se diferenţiază într-un cordon plasmatic central, în care se
află: un nucleu diploid, dictiozomi şi corpii fizoizi, care, alături de citoplasma
periferică delimitează, de obicei, 2 vacuole mari. În citoplasma periferică se
găsesc unul sau câţiva cromatofori de culoare brună, care conţin: clorofilă a şi c,
carotină şi fucoxantină. Aceşti pigmenţi, din urmă, predomină şi dau
cromatoforului o culoare galbenă-brunie. De asemenea, se află și picături de
ulei.
Motilitatea. Diatomeele cu rafă prezintă mişcări active de târâre
sacadată, posibilă numai atunci când celula vine în contact cu substratul, prin
intermediul rafei. Fiecare diatomee care se mișcă lasă pe substrat o urmă de
material secretat.
Reproducerea se face prin diviziune directă, repetată, care duce la
formarea de indivizi din ce în ce mai mici. Citoplasma şi ceilalţi constituenţi
sunt separaţi la cele două tece printr-un perete despărţitor. Fiecare celulă fiică
rezultată îşi completează porţia de carapace care-i lipseşte printr-o nouă
hipotecă. Când aceştia au atins dimensiunea minimă se formează auxosporii.
45
Aceştia sunt spori care nemaifiind prevăzuţi cu carapacea silicioasă îşi măresc
volumul şi prin aceasta readuc diatomea la dimensiunea caracteristică speciei.

Fig. 6. Bacillariophyta: A- Pleurosigma; B- Cymbella; C- Navicula; D-

Synedra; F- Tabellaria; G- Diatoma; H- Cyclotella (cu simetrie radiară); I- Mitoza
la Pinnularia: 1- epiteca; 2- hipoteca; 3- valva; 4 - pleura; 5- rafă; 6- nodul central
- stauros; 7- nodul terminal (din Popescu, 2000).

Reproducerea sexuată este o izo- sau anizogamie. Izogamia reprezintă

contopirea a doi indivizi după ce şi-au pierdut tecele, iar heterogamia are loc
prin contopirea celor doi gameţi prevăzuţi cu câte doi flageli. Gameţii se
formează din indivizi diferiţi (gametocişti femeli sau masculi) în urma meiozei.
În tot timpul vieţii vegetative diatomeele sunt diploide, numai gameţii sunt
singurele celule haploide. Deci, alternanţa de generaţii este diplobiontă, ca la
majoritatea animalelor.
Răspândirea. Diatomeele sunt răspândite în toate tipurile de biotopuri
acvatice (dulci, salmastre, sărate, reci sau termale), uneori pe ziduri, stânci
umede, etc.

46
 Clasificarea. După forma celulei şi a ornamentaţiilor peretelui,
diatomeele se împart în mai multe ordine dintre care prezentăm: Centrales şi
Pennatales.
Ord. Centrales. Grupează diatomee cu simetrie radiară (adică forme
circulare, poligonale), la care valvele prezintă ornamentaţii, dispuse concentric
sau radial, de formă reticulară, alveolară sau neregulată. Sunt răspândite mai
ales în ape marine ca forme planctonice. Ex. genurile: Melosira – cu numeroase
specii frecvente în ape dulci şi sărate, prezintă catene lungi, filamentoase, valve
uniform ornamentale. Cyclotella - grupează specii planctonice marine la care
valvele sunt striate periferic (fig.6-C) ș.a.
Ord. Pennatales. Sunt diatomee la care celula este alungită, bipolară, cu
simetrie bilaterală. Valvele prezintă ornamentaţii dispuse penat. În majoritatea
cazurilor, penatele sunt specii bentonice, pe fundul lacurilor, iazurilor, pâraielor
cu apă dulce sau sărată. Unele sunt lipsite de cromatofori şi carapacea silicioasă
şi duc o viaţă saprofitică.
Genul Navicula (fig. 6-D) grupează specii marine şi dulcicole la care
celula este simetrică şi rafă dreaptă, cu aspect de bărcuţă. Pinnularia viridis
(fig. 6-I) creşte în bălţi şi locuri umede. Pleurosigma (fig. 6-A) cu valve
lanceolate de forma literei “S” şi Cymbella (fig. 6-B) cu valve eliptice cu forma
literei “C”. Nu prezintă rafă: Synedra cu forme solitare, libere sau fixate de
substrat printr-un pol, trăiesc în ape dulci şi sărate; Diatoma (fig. 6-G) întâlnită
în ape curate.
Originea și importanța diatomeelor
Diatomeele se cunosc cu certitudine din Jurasic şi Cretacic. Filogenetic,
se presupune că diatomeele ar avea strămoş heterocont (de tipul
ochromonadeelor) pe calea reducerii flagelului posterior. La baza ipotezei stă
prezenţa flagelului pleuronematic şi anterozoidul de la centrice.

47
 Importanţa. Prin numărul mare de specimene, diatomeele au rol esenţial
în îmbogăţirea cu oxigen a ecosistemelor acvatice şi la formarea materiei
organice. Ele servesc ca hrană la multe animale acvatice.
Carapacele silicioase ale diatomeelor s-au acumulat în decursul erelor
geologice şi au dat naştere unei substanţe fine şi fărămicioase numită diatomită,
pământ de Tripoli sau Kiselgur. Din această substanţă fosilă se fabrică materiale
abrazive (folosite la lustruirea metalelor), filtrante sau materiale de izolanţi.
Depozite importante de diatomită se află în diferite părţi ale lumii, printre care
în California (SUA), de unde se extrag 270.000 tone anual.

Cl. Xanthophyceae (Flagelate galben-verzui)

Flagelatele galben-verzui sunt organisme acvatice, edafice și aerofile.
Majoritatea sunt unicelulare solitare, există şi specii cu tal sifonal (tub lung cu
citoplasmă şi numeroşi nuclei). Aparatul flagelar este tipic heterocont (flageli
inegali), pigmenţii asimilatori (clorofila a şi c, niciodată b, sunt mascaţi de
preponderenţa xantofilelor (gr. xanthos- galben; phyton-), de la care a derivat
numele lor. Cromatoforii, unul sau mai mulţi, prezintă pirenoizi pe faţa
ventrală; lipsește amidonul. Peretele celular, pecto-celulozic, uneori este
mineralizat cu CaCO3 sau SiO2.
Toate aceste caractere le apropie mai mult de Bacillariophyta și
Chrysophyta și nicidecum de Clorophyta cum susțineau unii botaniști.
La unele specii filamentoase este caracteristică structura peretelui în
forma literei H. În celulă se află un nucleu (celulă monoenergidă) sau mai
mulţi (celulă polienergidă).
Culoarea brună pe care o au aceste organisme atunci când sunt tratate cu
HCl nu vine de la fucoxantină, deoarece acest pigment este absent. Probabil
combinația specifică de xantofile stă la baza acestei culori. Lipsa fucoxantinei,
prezența unor concrețiuni incolore ce formează așa-numitul "nisip vacuolar",
frecvența lipidelor, definesc xantofitele ca o linie cu evoluție colaterală închisă.
48
 Nutriţia este fotosintetică la cele mai numeroase specii, dar pot fi şi
specii mixotrofe sau saprofite.
Reproducerea. Vegetativ, prin diviziunea celulei şi fragmentarea
talului; asexuat, prin spori poliflagelaţi (zoospori) și sexuat, prin izogamie sau
oogamie. Sunt organisme haploide.
Clasificare.
Ord. Vaucheriales
Grupează specii sifonale,
macrofite, cu tal de culoare verde,
fixat în substrat cu rizoizi incolori, iar
în celulă prezintă cromatofori de tip
neoplastidial.
Genul Botrydium cuprinde
specii cu tal veziculos, fixat în sol
prin rizoizi puternic ramificaţi. B.
granulatum (fig. 7.) creşte în
Fig. 7 – Botrydium granulatum: rz. –
populaţii compacte pe soluri rizoid; tsi. – tal sifonal
(din Pop I. et al., 1983).
inundabile.
Genul Vaucheria cuprinde
specii terestre, de sol umed (V.
terrestris), sau acvatice,
preponderent dulcicole, la care
talul este sifonal lung, neramificat
sau bogat ramificat, ca urmare a
creşterii terminale. Fig. 8. Vaucheria sessilis
– ciclul de dezvoltare, monogenetic
Vaucheria sessilis specie haplofazic; A – meiospor, sau sinzoospor,
în cadrul ciclului asexuat; B – tal siphonal;
frecventă chiar pe solul ghivecelor C – tal cu gametocişti; D – gametocişti
maturi; E – anterozoid; F – oogon cu
de flori din sere, la care, oospor; G – oospor; H – sporocişti cu
sinzoospori; I – sinzoospor; az. –
anterozoid; gc. – gametocist; og. – oogon;
49 – oospor; os. – oosferă; pdt. – perete
op.
despărţitor transversal; siz. – sinzoospor;
spc. - sporocist; rz. - rizoid; tsi. – tal sifonal
(din Pop I. et al., 1983).
gametocistul mascul este reprezentat prin partea distală a unui ram lateral, subţire,
elicoidal, separat de restul talului printr-un perete despărţitor. Anterozoizii sunt tipic
heteroconţi, doar că flagelul posterior este mai lung decât cel anterior.
Înmulțirea asexuată se realizează prin sinzoospori poliflagelaţi, care se
formează câte unul la extremităţile talului, în sporocişti terminali, claviformi.
Sinzoosporul re-prezintă ansamblul zoosporilor dintr-un sporocist.
Reproducerea sexuată este o oogamie tipică: anteridia şi oogonul se
formează în apropiere pe acelaşi tal şi se separă de acesta prin pereţi
despărţitori. Anteridiile sunt răsucite în spirală, iar anterozoizii sunt biflagelaţi.
Oogoanele sunt unicelulare şi au o prelungire ca un cioc, unde se gelifică
membrana pentru a facilita pătrunderea anterozoidului (fig. 8).
Originea și importanța
Preponderenţa xantofilelor şi lipsa amidonului, cromatofori cu înveliş 4-
membranat, mitocondrii cu criste tubuloase, endochişti cu perete silicifiat
(bivalv), etc., le apropie de bacillariofite şi crizofite, deosebindu-le de clorofite.
Importanţa. Xantofitele trăiesc în toate regiunile geografice în diferite
tipuri de biotopuri. Cele mai numeroase specii reprezintă indicatori biologici ai
apelor poluate. Unele specii trăiesc în ape reci, iar altele în ape termale. În apele
reziduale, cu multe suspensii organice, unele specii pot fi oligotrofe iar altele
eutrofe.
Phylum Chrysophyta (Flagelate aurii)
Sunt aproximativ 500 specii de flagelate de culoare galben-aurie (gr.
chrysos - aur, auriu; phyton -), care trăiesc în ape continentale şi marine. Unele
din ele sunt caracteristice pentru bazinele cu ape dulci, unde se găsesc în
cantități mari în plancton, în special în perioadele cu vreme rece din timpul
anului (primăvara devreme sau toamna târziu și iarna), deoarece nu suportă
concurența cu alte organisme.

50
 Crizoficeele se caracterizează prin tipurile variate de tal; aparat flagelar
heterocont tipic (cu o serie de variaţii); prezenţa chiştilor, a metaboliei, a
stadiilor reversibile în ciclul vital; preponderenţa ciclurilor dulcicole şi
diversitatea modului de nutriţie, dominantă fiind autotrofia.
Organizarea celulară (fig. 9) are formă ovoidală şi structură
dorsiventrală, este uninucleată, nucleul
având un singur nucleol; prezintă o
invaginare centrală din care pornesc doi
flageli de tip heterocont. Cromatoforii
(1-2) sunt parietali, au ca pigment
predominant xantofila, care maschează
clorofilele a şi c. În partea bazală
prezintă un globul de crizolaminarină, iar
în cea terminală o vacuolă pulsatilă.
Uneori prezintă şi o stigmă, condriom şi
un corp Golgi. Corpii muciferi sunt
situaţi sub plasmalemă. Unele specii Fig. 9. Schema organizării celulare
la Chromulina ovalis; ag.- aparat
prezintă chist endogen, cu perete întreg, Golgi; cm.- corpi muciferi; cr.-
cromatofor; d.- dop; fapl.- flagel
silicios, porul apical fiind închis cu dop anterior pleuronematic; fo.-
fotoreceptor; fpa.- flagel posterior
de natură organică. acronematic; gcrz.- globul de
Periplastul este mai mult sau mai crizolaminarină; if.- invaginare
flagelară; N- nucleu; n- nucleol; pi.-
puţin flexibil. Învelişul celular extern pirenoid; po.- por; psp.- pseudopod;
pst.- piesă terminală; st.- stigmă;
este format din scvame sau reprezentat vp.- vacuolă pulsatilă
(din Pop I. et al., 1983).
prin lorică. Natura acestuia variază foarte
mult, de la organică până la mineralizată (cu SiO2 sau cu CaCO3). Unele specii
prezintă cnidociste urticante.
Reproducerea se face prin fisiune longitudinală sau asexuat prin zoospori.
Procese de sexualitate au fost evidente la puţine specii.

51
 Clasificare Crizoficeele sunt grupate, după unii autori la trei clase (Pop
I. et al., 1983). Cl. Chrysophyceae, Craspedophyceae și Prymnesiophyceae.
Formele unicelulare din prima clasă sunt repartizate la 2 ordine: Ord.
Ochromonadales și Dictyochales.
Reprezentant din primul ordin: Chromulina – cuprinde specii dulcicole
şi marine. Corpul lor este rotund sau fusiform, învelit cu periplast și capabil să-
și schimbe forma. La microscopul optic se observă doar un singur flagel, însă la
cel electronic se distinge și un al doilea mic, cufundat într-o adâncitură în
celulă.
Aceste specii formează la suprafaţa apei o peliculă din stadiile imobile
ale algei, care conferă apei o strălucire aurie, când razele soarelui cad pe
aceasta.
Originea și importanța flagelatelor aurii
Ca urmare a modificării și depunerii lor pe fundul bazinelor, aceste alge
participă la formarea nămolului vegetal.
Rămășițele fosile au jucat un mare rol în formarea sedimentelor de
calcar.
După unii autori (I. Pop et al. 1983) aceste organisme pot fi considerate
strămoșii unor mixomicete, ciuperci și anumite grupe de animale primitive.
Diversitatea lor este mare, ele prezentând un interes teoretic deosebit,
precum și o importanță considerabilă în economia naturii și a omului.
Phylum Phaeophyta (Algele brune)
Sunt talofite eucariote pluricelulare cu diversitate morfo-anatomică, de
dimensiuni mari. Pentru aceste alge sunt caracteristici cromatoforii de culoare
brună, dintre care predominant este fucoxantina. Ele populează cu precădere
apele marine din regiunile reci şi temperate din ambele emisfere, unde formează
adevărate jungle submarine.

52
 Organizarea morfologică şi anatomică este cu mult mai complicată faţă
de celelalte alge studiate.
Organizarea morfologică
Sub aspect morfologic algele brune prezintă trei tipuri de tal:
filamentos, lamelar și cilindric
Talul filamentos este cel mai simplu, fiind alcătuit din filamente fixate
de substrat cu ajutorul rizoizilor. ( Ectocarpus)
Talul lamelar este diferenţiat în rizoid, cauloid şi filoid. Este întâlnit la
cele mai multe alge brune.
Talul cilindric are aceeași alcătuire ca și cel lamelar cu deosebirea că
toate aceste părţi sunt tridimensionale sau cilindrice.
Datorită mediului în care trăiesc, ele şi-au specializat celulele şi
ţesuturile. Astfel la feofite se pot distinge pe lângă ţesuturile obişnuite şi alte
ţesuturi. Într-o secţiune transversală prin tal se pot observa următoarele ţesuturi
(de la exterior spre interior):
- ţesut cortical (alcătuit din celule mici)
- ţesut asimilator (format din celule mari cu cromatofori)
- ţesut medular
De asemenea, unele celule interne joacă rol în conducerea substanţelor
nutritive, analog vaselor liberiene, fără a se ajunge la treapta de organizare a
ţesuturilor propriu-zise. Nu prezintă ţesuturi conducătoare tipice şi nici ţesuturi
secretoare. Tot în ţesutul medular unele celule au membrană îngroşată având rol
de susţinere alcătuind un „ţesut mecanic”. Creşterea talului poate fi apicală sau
intercalară.
Organizarea celulară. Celula feofitelor este uninucleată şi prezintă
cromatofori discoidali sau lobaţi, cu varietate cromatică mare, de la brun-închis
până la brun-gălbui. Culoarea acestor alge este dată de pigmenţii bruni:
fucoxantina şi neoxantina, care, prin preponderenţa lor maschează pigmenţii
verzi: clorofila a şi c. Prezenţa pigmenţilor bruni, conferă feofitelor capacitatea
53
de a absorbi lumina cu lungimi de undă scurte şi corespunzător cu aceasta
posibilitatea de a vegeta în apă, la adâncimi variabile.
Sunt autotrofe, iar produşii de asimilaţie sunt: laminarina şi manitolul
(polizaharide), deosebite de amidon. Pirenoizii sunt extraplastidiali, iar
vacuomul este reprezentat, în cele mai multe cazuri, prin numeroase vacuole
mici.
Peretele celular este format dintr-un procent scăzut de celuloză, dar, în
cantitate mare se află alginaţii, datorită cărora talul este mucilaginos şi nu se
usucă în timpul refluxului. Alginaţii se folosesc în terapeutică, datorită faptului
că, mărindu-şi volumul prin imbibiţie, depliază mucoasa gastro-intestinală,
punând-o în contact intim cu principiul activ al medicamentului.

Fig. 10. Schema structurii celulei la algele brune – mc. - peretele celular;
m.- mitocondrii; re.- fragment din canalul rețelei endoplasmatice; D.-
dictiozomi; v.- vacuole; n.-nucleul; mn.- membrana nucleară; c.-
cloroplastul cu tilacoizii (t); p.- pirenoid; g.- genofor inelar tăiat de-a
curmezișul; (după Gorlenko, 1990).

Nutriţia este autotrofă. Există şi specii saprofite şi parazite; epifite pe

alte alge. Produşii de asimilație sunt laminarina (polizaharid de tipul dextrinei)
şi manitolul (alcool polihidroxilic derivat din manoză sau frucoză).

54
 Înmulţirea este vegetativă, asexuată şi sexuată. Vegetativ – prin
fragmentare de tal; asexuat – prin zoospori biflagelați, piriformi, cu cromatofori
şi stigmă. La Dictyota întâlnim şi un alt tip de spori = tetraspori neflagelaţi.
Reproducerea se face prin gameţi și poate fi: izogamie, heterogamie,
oogamie complicată.
Ecologie. Algele brune sunt specii care trăiesc în majoritatea cazurilor
în mări şi oceane. Extrem de rar există şi specii dulcicole. Ele preferă apele
temperate și reci unde se dezvoltă exuberant, predominând cantitativ și calitativ
în fitobentos. Speciile care trăiesc în apele calde sunt mai puține și au talie
mică.
Clasificare
În cazul algelor brune în ciclul antogenetic alternează două generaţii (
Gn şi S2n) care pot fi asemănătoare, ceea ce a determinat pe unii autorii să
divizeze această încrengătură în trei clase: Phaeophyceae (Isogeneratae);
Laminariophyceae (Heterogeneratae) şi Fucophyceae (Cyclosporeae).
Punctele de vedere, în ceea ce priveşte clasificarea algelor brune, sunt
încă controversate.
Guiry, M. D. & G. M. Guiry (2006) sistematizează reprezentanţii
phylumului într-o clasă cu mai multe ordine, din care se vor prezenta
următoarele:
Cl. Phaeophyceae. Feoficee, la care gametofitul (Gn) este asemănător
din punct de vedere morfologic cu sporofitul (S2n).
Ord. Ectocarpales – cuprinde feofitele cele mai primitive, cu structura
cea mai simplă.
Fam. Ectocarpaceae - cuprinde alge brune cu talul mărunt, filamentos,
simplu sau ramificat, fixat de substrat printr-o „ talpă” adezivă. Se înmulţeşte
asexuat prin zoospori biflagelaţi ce iau naştere în zoosporange unilocular.
Reproducerea sexuată se face prin gameți (izo sau heterogameți) ce se formează
în gametangii pluriloculare. Ectocarpus siliculosus (Dillw.) Lyngb.
55
Este o algă brună cu talul filamentos ramificat dicotomic, foarte polimorf, ce
poate apare fie sub forma unor filamente repente (dispuse orizontal pe substrat)
sau erecte, fie sub forma unor tufe mari și dese cu lungimi de până la 30 cm. .
Trăieşte epifitic pe alte alge sau fixat pe stânci prin intermediul rizoizilor.
Etimologia cuvântului vine de la grecescu ecto – extern, aflat în partea din
afară, gr. carpus – fruct și latinescul siliculosus – cu numeroase silicule, aluzie
la aspectul sporociștilor și gametociștilor pluriloculari de formă alungită. La
Ectocarpus nu se observă nici o deosebire între gametofit şi sporofit. Acelaşi tal
produce uneori zoospori, alteori gameţi. Tipul Ectocarpus este puţin specializat
şi se comportă neregulat. Talul are o creştere intercalară. Pe suprafața talului se
observă peri septați, iar în celule se află câte un nucleu și cromatofori în formă
de panglică spiralată.
Ciclul de dezvoltare al acestei specii este
digenetic, haplodiplofazic, cu generații izomorfe
și gametofit dioic (fig. 11).
În sporociștii pluriloculari cilindrici de
pe sporofit, iau naștere zoosporii diplozi care
formează, prin germinare, direct sporofitul.
Tot pe sporofit apar și sporociști
uniloculari alungiți, în care se formează
zoospori haploizi, identici din punct de vedere
morfologic dar diferiții din punct de vedere
sexual. Prin germinarea lor vor lua naștere
gametofiții.
Reproducerea sexuată este asigurată prin
Fig. 11. Ectocarpus
formarea pe gametofiți a gametociștilor siliculosus – ciclul de
dezvoltare (din Pop I. et al,
pluriloculari, în care se formează gameții. Prin 1983 )
unirea acestora se formează zigotul, care prin
germinare dă naștere la sporofitul diplod.
56
 Este o specie frecventă în mări și oceane. În Marea Neagră este întâlnită
în perioadele reci din timpul anului (primăvara și toamna), epifită sau fixată de
stânci la adâncimi mici.
Ord. Sphacelariales
Fam. Sphacelariaceae
Talul crește printr-o singură celulă terminală foarte mare. Cuprinde
specii epifite și parazite. Ex. Sphacelaria cirrhosa – epifită, Sphacelaria
caespitula - parazită. Ord. Cutleriales
Fam. Cutleriaceae - Cutleria multifida (Sm.) Grev.
Se caracterizează printr-o alternare de generaţii bine pronunţată (fig.
12). Gametofitul este dioic. Indivizii femeli nu se deosebesc de cei masculi.
Gametofitul are talul lamelar, ramificat
dichotomic, fixat pe fundul apelor marine,
unde formează tufe mici de 20 centimetri
(fig. 12).
Pe talurile gametofitice, o celulă de
obicei terminală, devine gametange, îşi
divide nucleul de câteva ori, dar îşi formează
şi pereţi despărţitori (gametange
plurilocular).
Gameţii rezultaţi sunt diferiţi ca
dimensiuni. Cei masculi sunt mai mici =
microgameţi, iar cei femeli sunt mai mari =
macrogameţi, dar toţi sunt mobili,
Fig. 12. Cutleria multifida –
prezentând doi flageli. Au aspect piriform, ciclul de dezvoltare(din Pop I. et
al, 1983 )
conţin cromatofori, nucleu şi stigmă. La
maturitate ei sunt puşi în libertate.
Microgameţii sunt atraşi prin chimiotactism de macrogameţi. La un
moment dat macrogametul devine imobil şi este fecundat de microgamet,
57
rezultând zigotul. Prin germinarea acestuia ia naştere sporofitul, diferit de
gametofit. Datorită aspectului diferit s-a crezut că este o altă algă şi a fost numit
aglaozonia.
O celulă de pe sporofit devine sporange, nucleul începe să se dividă,
prima diviziune este reducţională şi astfel iau naştere zoosporii biflagelați
piriformi de aspecte diferite. În concluzie, se poate observa că la Cutleria în
ciclul de dezvoltare se întâlneşte o generaţie gametofitică haplontă bine
dezvoltată şi o generaţie sporofitică diplontă. Este o alternanță de generaţii
haplo-diplobiontă cu generaţii heteromorfe.
Ord. Dictyotales. Se remarcă prin prezenţa tetrasporilor.
Fam. Dicyotaceae
Se caracterizează printr-un schimb de
generaţii izomorfe (fig. 13). Înmulţirea
sexuată este o oogamie iar cea asexuată se
face prin tetraspori.
Talurile gametofitice sunt dioice. Pe
gametofitul mascul se formează în grupuri
sori, ce iau naștere din celulele corticale,
gametangiile (anteridiile). În ele în urma
diviziunii nucleului se formează anterozoizii
uniflagelați. Pe gametofitul femel se
formează sori cu gametangii femeli
(oogoane), în fiecare aflându-se câte o
oosferă. La maturitate gameţii sunt puşi în Fig. 13. Dictyota dichotoma –
ciclul de dezvoltare(din Pop I. et
libertate, anterozoizi fecundând oosfera şi al, 1983 )
rezultând zigotul. Din zigot în urma
germinării se formează sporofitul care este asemănător morfologic cu
gametofitul. Pe talul sporofitic anumite celule devin sporange. Nucleul din
fiecare sporange se divide reducţional şi formează patru spori neflagelaţi
58
(tetraspori). Tetrasporii (de sexe diferite) prin germinare formează gametofiţi
femeli şi masculi.
Este vorba de o alternanţă de generaţii haplo-diplobiontă, cu generaţii
izomorfe.
Ord. Laminariales - cuprinde feofite exclusiv parenchimatice.
Fam. Laminariaceae
Sporofitul este foarte bine dezvoltat,
diferenţiat în rizoid, cauloid şi filoid iar
gametofitul este microscopic.
Gametofitul este unisexuat, dioic,
format dintr-un număr redus de celule ( 3-4 ),
dintre care de obicei o singură celulă externă
devine gametange, ce produce un singur
gamet. Pe sporofit, la suprafaţă filoidului,
anumite grupe de celule devin sporangi
(zoosporangi), dispuşi în sori, în care prin
diviziunea nucleului vor lua naştere zoospori
haploizi. Alternanţa de generaţii este haplo-
diplobiontă cu predominarea sporofitului (fig. Fig. 14. Laminaria sp. – ciclul
de dezvoltare (din Pop I. et al,
14). 1983 )

Ord. Fucales
Fam. Fucaceae.
De remarcat că generaţia gametofitică se reduce la gameţi iar sporofitul
reprezintă însăşi planta. Indiferent de aspectul pe care îl are este diferenţiat în
rizoid, cauloid şi filoid (fig. 18-4).

59
 Speciile genului Fucus nu prezintă înmulţire asexuată şi numai sexuată
(OOGAMIE) (fig. 15).

Fig. 15. Ciclul de dezvoltare la Fucus vesiculosus: 1- aspectul general al

algei (sporofitul); 2a, 3a- conceptacule cu anteridii şi oogoane; 2b, 2c, 3b-
formarea anterozoizilor (numeroşi) şi oosferelor (până la opt); 2d, 3c- anterozoizi
şi oosfere; 4- zigot; 5, 6- germinarea şi dezvoltarea zigotului; R- meioza (din
Popescu Gh., 2000).

Pe anumite ramuri terminale se formează nişte cripte denumite

conceptacule ce comunică cu exteriorul printr-o mică ostiolă (Fig. 16). În
conceptacule se formează organele de înmulţire. Fucaceele prezintă
heterotalism. Pe talul mascul în conceptacule anumite celule devin anteridii, în
care se vor forma anteroizii. De obicei, pentru formarea anteroizilor au loc 6
diviziuni şi în fiecare anteridie se formează 64 anterozoizi haploizi, biflagelaţi.
În conceptaculele de pe talul femeiesc, anumite celule devin oogoane, în
care prin diviziunea nucleului se vor forma oosfere. În urma a două diviziuni
dintre care prima reducţională şi cea de-a doua normală se formează 8 oosfere
haploide în fiecare oogon.

60
 a. b.
Fig. 16. Secțiune prin conceptaculele femel (a) și mascul (b) de la Fucus ; (după
Gorlenko, 1990).

Anterozoizii puşi în libertate roiesc în jurul oosferelor şi le fecundează

rezultând zigotul. Prin germinare acesta formează sporofitul. Sporofitul nu dă
naştere la spori ci la gameţi.

Fig. 17. Cystoseira barbata; 1 - secţiune longitudinală în ramură cu conceptacule;

2 - secţiune transversală în conceptacul cu anteridii şi oogoane; V - vezicule
plutitoare (flotori). (din Popescu Gh., 2000)

61
 La Fucus nu se poate vorbi de o alternanţă de generaţii, deoarece
gametofitul este reprezentat doar prin gameţi. Deci, fucaceele sunt plante
diplobionte.
Cystoseira barbata (fig. 17) – este o algă brună cu talul cilindric,
ramificat monopodial, caracterizat prin polimorfism. Se fixează de substrat prin
intermediul unui crampon puternic de forma unui disc, de la care pleacă una sau
mai multe tije cilindrice, pe care se dezvoltă un număr mare de ramuri, ceea ce
conferă talului un aspect arborescent. Ramurile, atât cele primare cât și cele
secundare sunt cilindrice sau ușor aplatizate și poartă terminal receptacule de
formă cilindrică sau cilindro-conică. În acestea se află conceptaculele în care se
formează elementele reproducătoare. Pe filoidul cilindric se află plutitori, ca și
la speciile genului Fucus. Este frecvent în Marea Neagră.
Ciclul ontogenetic la această specie este monogenetic, ceea ce înseamnă
că nu există o alternanță de generații. Reproducerea sexuată este o oogamie. În
fiecare oogon există câte o singură oosferă iar la nivelul anteridiilor numeroși
anterozoizi biflagelați. Fecundația are loc în apă prin atracția chimiotactică a
celor doi gameți; se formează zigotul diploid care prin germinare va da naștere
sporofitului diploid, adică algei propriu-zise.
Este o specie frecvent întâlnită în Marea Neagră. Poluarea, înghețul,
turbiditatea apei și colmatarea substratului au redus în prezent populațiile
acestei specii.
Originea și importanța algelor brune
Lipsa speciilor fosile și capacitatea scăzută de mineralizare a talului, fac
dificilă aprecierea vechimii acestor organisme, precum și legăturile lor
filogenetice cu alte specii. Totuși unele resturi din Silurian și Devonian se
aseamănă cu formele actuale evoluate de tip Laminaria, Lessonia ș.a.

62
 Fig. 18. Phylum Phaeophyta: 1 - Lessonia rufescens; 2 - Laminaria saccharina; 3 -
Macrocystis pyrifera; 4 - Fucus sp.: a - rizoid; b - cauloid;c - filoid. (din Popescu
Gh., 2000)

Majoritatea algologilor consideră că, prin tipul de flageli și pigmenți

asimilatori, sunt înrudite cu algele aurii (Chrysophyta) care ar putea fi și grupul
lor de origine.
Algele brune au evoluat, s-au specializat și diferențiat mult, exclusiv în
mediul acvatic. Nu au mai dat naștere la un alt grup de plante, fiind considerat
un grup filogenetic închis.

Regnul Mycota (Fungi)

Grupează peste 100.000 specii, prezentând următoarele trăsături
esenţiale:
- eucariote pluricelulare, cu excepţia drojdiilor (Ex.: Saccharomyces
cervisiae este unicelulară);
- sunt imobile dar cu flux citoplasmatic continuu în miceliu, ca să
transporte substanţele nutritive la organele reproducătoare situate, în
63
 unele cazuri, la înălţimi apreciabile, deasupra suprafeţei de
absorbţie;
- numeroşi fungi cresc prin filamente tubuloase numite hife, iar masa
de hife (corpul vegetativ - talul) este denumită miceliu;
- celulele prezintă un perete impregnat cu chitină, dar și cu alte
polizaharide;
- mitoza decurge fără dizolvarea membranei nucleare;
- lipsesc plastidele însă, se află ceilalţi constituenţi citoplasmatici;
- nutriţia este heterotrofă de tip absorbtivă şi ingestivă;
- substanţa de rezervă este glicogenul, ca şi la animale;
- în celula lor se află un bogat echipament enzimatic, cu care
descompun cele mai variate substraturi organice;
- aceste organisme pot fi haplobionte, dicariobionte sau diplobionte;
- trăiesc în simbioză cu alge albastre sau verzi formând organisme
care poartă numele de licheni sau cu rădăcinile plantelor vasculare
ierboase sau lemnoase formând micorize, etc.
Aparatul vegetativ al fungilor este extrem de variat.
Tipuri de aparate vegetative (fig. 19):
Gimnoplastul - unicelular şi uninucleat, fără perete rigid la exterior,
care se poate deplasa amoeboidal pe substrat cu ajutorul pseudopodelor;
Plasmodiul - masa citoplasmatică cu mai mulţi nuclei, rezultaţi din
diviziuni succesive ale nucleului iniţial;
Dermatoplastul, caracteristic pentru unele ascomicete, este reprezentat
de o celulă, cu perete rigid la exterior;
Sifonoplastul, prezintă forma unui tub cu o masă citoplasmatică şi mai
mulţi nuclei (Mucor mucedo - mucegaiul alb);

64
 Miceliul alcătuit din
filamente incolore numite
hife, caracteristic pentru
majoritatea ascomicetelor şi
bazidomicetelor (ciuperci
superioare), poate fi:
- primar - alcătuit
din hife la care celulele sunt
Fig. 19. Aparate vegetative la ciuperci:
uninucleate; 1- gimnoplast; 2- plasmodiu; 3- sifonoplast;
4- miceliu primar cu celule uninucleate; 5- miceliu
- secundar sau secundar dicariotic; n- nucleu; m- membrană (din
dicariotic la care hifele sunt Popescu Gh., 2000).

formate din celule binucleate. Sunt singurele vieţuitoare, la care, dicariofaza

este mai mult sau mai puţin îndelungată în ciclul de viaţă;
- terţiar, tot dicariotic, întâlnit la unele ciuperci superioare.
La cele mai evoluate ciuperci, talul este masiv datorită împletirii mai
strânse sau mai laxe a hifelor, alcătuind nişte ţesuturi false numite
plectenchimuri. Plectenchimurile moi alcătuiesc strome, iar cele tari scleroţi.
Culoarea miceliului poate fi : albă, cenuşie, neagră, brună, etc.
Reproducerea prezintă foarte multe variaţii, la diferite grupuri sau în
cadrul aceluiaşi grup. Se realizează prin toate modalităţile: vegetativă, asexuat
şi sexuat.
Vegetativ are loc prin fragmentarea miceliului, prin rizomorfe
(formaţiuni speciale ale miceliului cu rol de înmulţire), prin înmugurire la
Saccharomyces (drojdii), prin scleroţi la Claviceps purpurea (cornul secarei).
Asexuat se face prin spori care ating maxima diversificare la micofite.
Sporii pot fi: exospori, care se formează la exteriorul unor hife; endospori când
se formează în interiorul unor celule. Sporii se mai clasifică în: zoospori (spori
mobili) la unele ciuperci inferioare; aplanospori (spori imobili) la majoritatea
ciupercilor.
65
 Tipuri de spori:
1. Conidiile sunt spori imobili, uni- sau pluricelulari. Se formează, de
obicei, la extremităţile unor firişoare numite conidiofori, prin intermediul unor
sterigme. Unele conidii funcţionează ca nişte zoosporangi caduci, adică prin
germinare dau naştere la zoospori, din care se formează micelii primare
hapliode, ca la Plasmopara viticola (mana viţei de vie).
2. Ascosporii sunt caracteristici ascomicetelor. Se formează, de obicei,
câte opt, într-o celulă burduf numită ască. Sunt endospori haploizi.
3. Bazidiosporii sunt caracteristici bazidomicetelor. Aceştia se formează,
câte patru, pe nişte prelungiri ale unei celule numită bazidie. Sunt exospori
haploizi.
4. Uredosporii sunt spori unicelulari, care se întâlnesc în ciclul de viaţă al
ciupercilor care produc ruginile (Uredinales).
5. Teleutosporii sunt spori de rezistenţă bicelulari. Prin germinare
formează probazidii din care iau naştere bazidiosporii. Sunt spori obligatorii în
ciclul ontogenetic al uredinalelor.
6. Clamidosporii sunt spori haploizi de rezistenţă, nelipsiţi din ciclul de
viaţă al ciupercilor care produc tăciunii (Ustilaginales).
7. Ecidiosporii sunt diplospori care se formează din fragmentarea
miceliului dicariotic, în nişte cavităţi, numite ecidii. Se întâlnesc la Uredinales.
8. Picnosporii se formează prin fragmentarea hifelor miceliene primare.
Sunt spori unicelulari, întâlniţi în ciclul de viaţă al ciupercilor care produc
ruginile.
Atât ecidiosporii cât şi picnosporii se formează pe frunzele de dracilă
(Berberis vulgaris), şi fac parte din ciclul de viaţă al ciupercii heteroice,
Puccinia graminis (Rugina neagră a grâului).
Reproducerea sexuată este extrem de variabilă şi îmbracă toate formele
posibile: gametogamie, gametangiogamie şi somatogamie.

66
 Gametogamia reprezintă contopirea gameţilor şi formarea zigotului.
Contopirea gameţilor egali poartă numele de izogamie, iar a celor inegali:
oosfera şi anterozoidul - anizogamie.
Gametangiogamia, adică contopirea conţinutului organelor sexuale
(gametangi), se întâlneşte la majoritatea ciupercilor. Ea poate fi de două feluri:
izogametangiogamie şi heterogametangiogamie (la ciupercile superioare).
Forma cea mai evoluată este ascogamia, adică contopirea gametangelui femel
(ascogonul) cu gametangele mascul (anteridia). În urma acestui îndelungat
proces de sexualitate, se formează asca cu cei opt ascospori.
Somatogamia reprezintă contopirea a două celule somatice, nespecializate
pentru funcţia de reproducere, de la capătul celor două hife miceliene. Se
întâlneşte la unele bazidomicete.
În urma fecundaţiei are loc plasmogamia (P), adică contopirea
citoplasmelor şi cariogamia (K), contopirea nucleilor. Uneori, aceste procese (P
şi K) au loc în acelaşi timp, alteori între ele se interpune o fază cu doi nuclei
(dicariofază). După cariogamie se face trecerea de la generaţia haploidă la cea
dipliodă. Prin meioză (R!) se trece de la faza diploidă la cea haploidă.
Tipurile de reproducere sexuată, după modul cum se desfăşoară procesul
sexual, pot fi astfel sintetizate:
1. Amfimixia (gr. amphi - amândoi; myxis - amestecare) reprezintă
contopirea celor două celule sexuale diferite.
2. Apomixia (gr. apo - absent; myxis -) reprezintă dezvoltarea gameţilor
fără fecundaţie.
3. Automixia (gr. autos - însuşi; myxis -) este contopirea a două celule
înrudite între ele.
4. Pseudomixia reprezintă contopirea a două celule vegetative.

67
 Phylum Ascomycota
Ascomicetele sunt considerate ca ciuperci veritabile, grupează specii cu
miceliu septat, format din celule uni- sau binucleate, rareori unicelular
(dermatoplast). Se presupune că datează din pre-Devonian, dar sigur se cunosc
ascomicete datând din Carbonifer.
Cele mai multe specii de ciuperci din această unitate taxonomică sunt
saprofite pe lemn, plante moarte sau în litieră. Există și specii care determină
mucegăirea sau putrezirea unor produse alimentare sau nealimentare sau
parazite, ce produc boli foarte grave organismelor gazdă.
Din punct de vedere practic o importanță deosebită o au speciile
producătoare de substanțe bioactive: antibiotice, vitamine, enzime, alcaloizi,
albumină furajeră sau care întrețin fermentațiile utile. De asemenea un număr
considerabil de specii reprezintă un valoros suport de cercetare genetică sau de
biologie moleculară. Ele pot forma simbioze cu: algele - lichenii; rădăcinile
plantelor - micorize; tulpinile plantelor - endofite; unele artropode mici.
Celulele talului sunt dispuse cap la cap în filamente (hife miceliene).
Membrana celulară este chitinoasă şi între două celule adeseori rămâne un
orificiu de legătură. În citoplasmă se află unul, rareori doi nuclei. La formele
primitive filamentele se dezarticulează şi, separându-se celulele unele de altele,
îndeplinesc funcţia de organe de reproducere. Miceliul cu celulele uninucleate
reprezintă faza gametofitică (haploidală), care este predominantă la toate
ascomicetele, cu excepţia tafrinalelor.
Caracteristica esențială a ciupercilor din această încrengătură este asca
(gr. askos – pungă, bășică, umflătură), celulă în care are loc meioza, formându-
se în interiorul acesteia, în mod obișnuit 8 ascospori (uneori 2,4,6 sau multiplu
de 2).

68
 Încrengătura Ascomycota cuprinde 7 clase, 12 subclase, 56 ordine, 226
familii, 3409 genuri și 32739 specii de ciuperci (după Kirk și colab., 2001, din
Tănase și Șesan 2006).
Cl. Ascomycetes este una din clasele reprezentative ale acestei
încrengături, care reunește specii saprofite, parazite și micorizante.
Aparatul vegetativ este un miceliu haploid, uninucleat, primar, de lungă
durată, format din hife ramificate și septate și un miceliu secundar , de scurtă
durată.
Ascele se află în ascomi, în care se formează unul sau mai multe straturi
fertile (fig. 20).
Peretele celular conține în proporții mari chitină și glucan.
Aparatul vegetativ poate forma organe de rezistență sub formă de strome
și scleroți.
În ciclul de viață al ascomicetelor se disting 3 faze: haplofaza –
reprezentată de miceliul primar, haploid, de lungă durată, diplofaza –
reprezentată prin celula zigot (celula ascogenă), iar între acestea se interpune
dicariofaza (hife ascogene) de scurtă durată (Fig. 21).

Fig. 20. Structuri morfologice la Ascomycetes (după Samson și Reenen-

Hoekstra, 1988, din Tănase și Șesan, 2006)

69
 Fig. 21. Schema ciclului de viață la ciupercile din clasa Ascomycetes

Subclasa Lecanoromycetidae
Această subclasă cuprinde ceea ce în clasificările anterioare erau tratate
ca încrengătură aparte – lichenii. Conform deciziei luate de membrii Asociației
Internaționale de Lichenologie, lichenii sut definiți ca "o asociație dintre fungi
(micosimbiont) și cianobacterii sau alge verzi (fotosimbiont) din care rezultă un
corp vegetativ stabil care prezintă o structură specifică". Această capacitate de
asociere cu un organism fotosintetizant microscopic constituie fenomenul
lichenizării.
Algele prezintă pigmenți asimilatori, produșii fotosintetici produși de
acestea sunt predați ciupercii, iar ciuperca realizează fixarea talului de substrat
cu ajutorul rizinelor și poate avea rol protector.
Natura lor dublă a fost intuită pentru prima dată de Schwendener , punct
de vedere neagreat și de Nylander care era adeptul concepției că lichenii sunt
organisme simple.

70
 Analiza lichenilor a fost realizată pentru prima dată de Famintzin și
Baranetzki în 1868, care prin scufundarea acestora în apă mai mult timp au
reușit să izoleze alga (ciuperca s-a distrus).
Sinteza lichenilor a fost efectuată pentru prima dată cu succes de către
botanistul francez Bonnier (1880-1890) pornind de la ascosporii recoltați
aseptic din apoteciile lichenului și de la culturi pure ale algei corespunzătoare..
Deci, se poate spune că în laborator s-a realizat atât sinteza cât și analiza
lichenilor.
Substratul pe care se dezvoltă lichenii este foarte variat. Ei pot fi
întâlniți atât pe nisipuri litorale, pe cochiliile de gasteropode și cefalopode, cât
și pe pământ, pe lemne, ziduri, pe putregaiuri, mușchi sau pe scoarța arborilor și
arbuștilor și pe stâncile golașe ale munților.
După natura substratului pe care se dezvoltă lichenii pot fi clasificați
astfel:
- licheni saxicoli (ce trăiesc pe piatră sau stânci): endolitici și epilitici;
- corticoli (trăiesc pe suprafața copacilor): endofloiodici (cresc în
grosimea scoarței) și epifloiodici (cresc pe suprafața scoarței);
- tericoli (se dezvoltă pe diferite tipuri de sol);
- lignicoli (pe lemne și putregaiuri);
- muscicoli (pe briofite).
Alte caracteristici ale substratului, care influențează și modelează
lichenii în tipuri morfologice identice sunt: pH-ul, aprovizionarea cu substanțe
nutritive, capacitatea de acumulare a apei și alte însușiri fizice și chimice pe
care le are substratul. Astfel, sunt unele specii de licheni care trăiesc numai pe
sol calcaros și bogat bazic, altele numai pe cel acid. Unii licheni saxicoli sunt
specializați numai pentru roca bogată în metale grele iar alții numai pentru roca
granulată și relativ poroasă. Lichenii care se dezvoltă pe lemn putred diferă față
de cei care cresc pe lemne tari și ațoase.

71
 Forma şi structura talului. Talul lichenilor, care se mai numeşte şi
consorţium, are forme şi dimensiuni foarte variate, după cum şi condiţiile de
viaţă ale lichenilor sunt foarte diverse.
Formele de tal.
1. Tal gelatinos la Collema. La umezeală este gros şi gelatinos, iar la
uscăciune, pielos. În alcătuirea lui intră o algă albastră-verde. Structura
anatomică a talului este uniformă și nediferențiată (homeomeră).
2. Tal crustos sau scorţos (Graphis, Lecanora, Verrucaria), prezintă
următoarele particularităţi: se fixează intim de substrat prin rizine; au margine
netedă; lipseşte scoarţa inferioară, stratul algal este dispersat iar hifele medulare
cresc în substrat.
Lichenii sunt îndepărtaţi
foarte greu, fără a distruge
substratul sau lichenul; fac parte
specii leproase şi scvamuloase ce
rezistă la condiţiile aspre ale
mediului înconjurător;
Sunt cei mai numeroşi şi
mai răspândiţi în natură. Au cele
mai modeste pretenţii ecologice
și au o acţiune corosivă asupra
rocilor pe care trăiesc.
3. Tal foliaceu (frunzos) la
Xanthoria parietina (Lichenul
galben): Fig. 22. Secțiune prin tal la Xanthoria
- are o structură dorso- parietina: sc.s – scoarță superioară; zg. –
zona gonidială; zm. – zona medulară; si. –
ventrală (fig. 22); scoarță inferioară; r. – rizine. (din Morlova et
al, 1966).
- se fixează de substrat
în mai multe locuri datorită mănunchiurilor de hife, numite rizine, mai rar prin
72
hife separate - rizoide. La unele specii talul se fixează de substrat numai într-un
loc, în majoritatea cazurilor în centru, datorită piciorului numit gomf, format de
hife;
- marginea talului se orientează în sus și are forma unor lobi
dichotomic ramificaţi;
- straturile de alge şi ciuperci se întâlnesc în centrul talului;
- scoarţa superioară şi inferioară diferă după structură;
- talul creşte circular prin marginile sale, care sunt întotdeauna libere şi
uşor ridicate deasupra substratului;
- lichenii pot fi îndepărtaţi fără a fi distruşi;
- este cea mai numeroasă grupă de licheni arboricoli.

4. Tal fruticulos sau tufos (Cetraria, Cladonia, etc.)

- are creştere verticală. Lichenii cresc anual până la 5 mm în grosime şi
cu 2 cm în înălţime;
- talul este ramificat, cu ramuri cilindrice sau turtite, netede sau
verucoase;
- se fixează de substrat numai printr-un punct. Rizinele lipsesc;
- lichenii sunt îndepărtaţi de substrat foarte uşor;
- cresc mai mult în locuri deschise, în vârful ramurilor.
Talul fruticulos este un tal cu structură heteromeră, simetrie radiară și
cortex uniform.
Un tip special de tal fruticulos este talul dimorf, întâlnit la Cladonia,
Baeomyces și Stereocaulon, format dintr-un tal primar și unul secundar.
Talul primar se află în contact cu substratul și este crustos-granulos
(Baeomyces și Stereocaulon) sau scvamos-folios (Cladonia).
Talul secundar este reprezentat prin podeționi (formațiuni în formă de
trompetă, cilindrice, subulate sau corniforme, pline sau goale la interior, cu
creștere terminală, ce poartă în vârful ei apoteciile) generați de talul primar.

73
 În structura talului dimorf întâlnim structurile celor două tipuri
morfologice: talul primar are structura talului foliaceu, cu deosebirea că lipsește
cortexul inferior, iar podeționii au structura talului fruticulos cu unele
particularități.
La Cladonia și Baeomyces apare central un gol medular. Cu puține
excepții talul nu este fixat de substrat.
Talul lichenilor poate prezenta următoarele formațiuni considerate
specifice: soredii, izidii și cefalodii.
Izidiile sunt organe de înmulțire vegetativă (cilindrice, digitiforme,
columnare, papilate, simple sau ramificate) prezente pe fața superioară a
lichenilor cu tal heteromer și simetrie dorsi-ventrală și de jur împrejur la cei cu
structură heteromeră și simetrie radiară
Sunt foarte rare la speciile care au tal crustos. Pot să se transforme în
soredii prin ruperea cortexului care le înconjoară.
Sorediile sunt formațiuni de formă globuloasă, ce au în alcătuire una sau
mai multe celule de alge, înconjurate cu hife de ciuperci, la care lipsește
cortexul. Ele sunt fragmente de tal, produse de stratul gonidial al lichenului,
care în anumite porțiuni ale talului se divid intens și determină creșterea
presiunii stratului gonidial, și datorită presiunii cortexul crapă iar gonidiile ies
afară sub forma unor grămăjoare pulverulente sau granuloase, caracteristice
speciei, numite soralii, cu rol în înmulțirea vegetativă a lichenilor. Soraliile sunt
întâlnite, în special, la lichenii cu tal foliaceu și fruticulos și au culori diferite în
funcție de specie: galben, alb sau cenușiu.
Cefalodiile sunt formațiuni care apar pe tal sub formă de excrescențe
sferice, datorită instalării unei alge străine (cel mai frecvent Nostoc sau
Gloeocapsa), cu rol în fixarea azotului atmosferic. Cefalodiile pot fi vizibile pe
licheni, dacă sunt ectotrofe sau nu, dacă sunt endotrofe și în acest caz pot fi
observate numai după efectuarea de secțiuni.

74
 Lichenii, similar ciupercilor ascomicete cu care realizează simbioza,
prezintă corpuri sporifere specifice: picnidii cu picnospori, peritecii și apotecii
cu asce și ascospori.
Din punct de vedere structural apotecia este alcătuită din cortex, strat
gonidial, (împreună formează excipulul sau marginea talină), la partea
superioară regiunea himenială alcătuită din asce, de obicei cu 8 ascospori,
printre care se află parafize. Medula se continuă și în podețiu, alcătuind
hipoteciu, în care se găsește un strat de gonidii. La partea superioară a
apoteciului se află epiteciu (fig. 23, 24).

Fig. 23. Secțiune prin apotecă: sh. – strat himenial; zg. – zonă gonidială; p. –
picior. (din Morlova et al, 1966).

Ord. Lecanorales – cuprinde licheni cu talul variat, fixat de substrat

prin rizine, prin hife ale stratului medular, iar uneori printr-un umbilic sau
printr-un disc adeziv. Ascele conțin 4, 8 sau mai mulți ascospori diferiți, de la
simplu sau multiseptați la muriformi, de la hialini până la închiși la culoare și
cu pereții subțiri (Tănase și Șesan 2006).

75
 Fam. Cladoniaceae – grupează specii cu talul primar crustos ce
prezintă granule necorticate, ocazional și cu soredii. Talul secundar este cu
pseudopodeții și podeții, simple sau ramificate, ce pot avea și niște formațiuni
asemănătoare unor cupe pe margine, terminal sau pe fața superioară.
Cladonia fimbriata (L.) Fr. – Prezintă un tal dimorf alcătuit dintr-un tal
primar (bazal) scvamos, dorsi-ventral și un tal secundar reprezentat prin podeții
goi la interior, cu structură radiară. Aceștia sunt scurți, de 1-2,5 cm și 1-3 mm
diametru, sub formă de trompetă. Apoteciile sunt goale la interior.
Este un lichen tericol, lignicol, corticol și muscicol, răspândite de la șes
până la nivelul regiunii montane superioare.
Cladonia rangiferina (L.) Weber ex F.H. Wigg. (fig. 24-1)
Această specie prezintă un tal fruticulos, cilindric, de culoare cenușie.
Podeționii sunt cilindrici, ramificați, de culoare alb-cenușie, albă, alb-gălbuie,
glauc-albăstruie până la negricioasă. Este un taxon tericol, întâlnit pe soluri
acide, în pajiști din regiunea montană.
Fam. Parmeliaceae – încadrează specii cu talul foliaceu sau crustos,
fixat de substrat prin intermediul rizinelor simple, ramificate sau solzoase sau
prin holdfast.
Cetraria islandica (L.) Ach. (fig. 24-3) – Lichenul de Islanda. Prezintă
talul fruticulos, erect, (-12 cm). Fața superioară este brună, verde-cenușie până
la brună-neagră și lucioasă, iar cea inferioară mai deschisă la culoare. Lobii sunt
la bază roșietici. Apoteciile se găsesc pe marginea lobilor și au discul de culoare
brună. Este un lichen tericol, rareori corticol sau lignicol întâlnit în regiunea
montană, pe solul superficial care acoperă rocile sau printre mușchi și arbuști
pitici.
Evernia prunastri (L.) Ach. – Lichenul prunului. Este o specie corticolă
sau lignicolă, rareori saxicolă, la care talul este fruticulos, erect sau pendul,
fixat de substrat printr-un disc adeziv. Lobii sunt bandiformi, ramificați
dicotomic, flexibili și cu simetrie dorsiventrală. Fața inferioară este albă, nudă
76
și încrețită iar cea superioară netedă, cenușiu-verzuie, rareori gălbuie, uneori cu
soredii și izidii. Apoteciile sunt rare, disciforme, laterale sau subterminale, cu
discul brun-roșcat.
Usnea barbata (L.) Weber ex F.H. Wigg. (fig. 24-5) – Mătreața
bradului sau barba împăratului. Este o specie corticolă, boreală, întâlnită în
special pe conifere debilitate.

Fig. 24. Diferite tipuri de licheni: 1 - Cladonia rangiferina; 2 - Lecanora

sp.; 3 - Cetraria islandica; 4 - Xanthoria parietina; 5 - Usnea barbata; 6 -
Roccella tinctoria; a - apotecii. (după Popescu Gh., 2000)

Talul este de culoare cenușiu-verzuie, filiform, ramificat ± dicotomic, cu

fibrile (ramuri filiforme, laterale, scurte, perpendiculare pe axa principală,
prezente pe lobii principali ai talului) rare, numeroase izidii și soredii. Lobii
sunt la bază roșietici. Apoteciile sunt localizate inițial lateral, în final ele fiind
terminale.

77
 Ord. Teloschistales – cuprinde specii de licheni cu tal crustos, crăpat în
toate direcțiile sau areolat, uneori lobat către margine, folios, tufos cu lobii
aplatizați dorsiventral, ușor sau foarte ramificați.
Fam. Teloschistaceae – cuprinde specii la care talul are lobii aplatizați
dorsi-ventral și este fixat printr-o teacă bazală. Ascele sunt elongat-clavate până
la clavate.
Xanthoria parietina (L.) Th.
Fr. (fig. 24-4) – Lichenul galben.
Este un lichen corticol-lignicol dar și
saxicol, întâlnit chiar și pe ziduri
vechi, țiglele caselor sau plăci de
azbociment. Talul este foliaceu, cu
aspectul unei rozete, alipit de
substrat, cu lobi lați, aplatizați, ușor
ondulați sau încrețiți. Are culoare
galbenă, galben-verzui, galben Fig. 25. Xanthoria parietina - detaliu din
stratul himenial al ascei: a. – ască; asp.
portocaliu pe fața superioară și
– ascospori; sh. – strat himenial. (din
albicioasă pe fața inferioară. Morlova et al. 1966).

Apoteciile sunt numeroase, de culoarea talului. Ascele sunt îngust clavate, cu 8

ascospori hialini (fig. 25).
Importanţa lichenilor. Din punct de vedere ecologic, lichenii endolitici
şi saxicoli contribuie la dezagregarea rocilor, atât prin acţiunea lor mecanică cât
şi pe cale chimică, datorită acizilor lichenici. Ei sunt primii colonişti, alături de
muşchi, pe terenurile lipsite de vegetaţie: stânci, garduri, ziduri, etc., grăbind
procesul de solificare şi creând condiţii pentru instalarea altor plante
pretenţioase la sol. Unii licheni au importanţă alimentară şi furajeră. Lichenul
de Islanda (Cetraria islandica) dă o făină alimentară, la care, 2 kg echivalează
cu 1kg făină de grâu. Cerbii şi căprioarele, în timpul iernii, se hrănesc cu
usneaceele ce cresc pe tulpinile şi ramurile de conifere din regiunea boreală.
78
Lichenii au şi variate utilizări medicinale. Încă din antichitate, lichenii erau
folosiţi ca remedii pentru anumite boli, pornind mai mult de la superstiţii decât
de la o bază ştiinţifică. Folosirea lor se baza mai ales pe asemănarea între talul
lor şi organul bolnav. Specii de Usnea se utilizau pentru creşterea părului;
Xanthoria parietina pentru tratarea hepatitei; Lobaria pulmonaria în bolile de
plămâni. Începând cu 1944, licheni au început să fie testaţi pentru producerea
de antibiotice contra bacteriilor patogene. Unele substanţe extrase din licheni,
au fost utilizate şi în terapia unor boli la plante. În unele ţări scandinave,
lichenii constituie materie primă pentru industria naturală de coloranţi naturali
(Evernia, Parmelia, etc).

Cl. Saccharomycetes – cuprinde specii cunoscute popular sub numele

de drojdii. Majoritatea au o nutriție saprofită, cu mici excepții. Se presupune că
ele sunt organisme simplificate în mod secundar, datorită adaptării lor la un
mediu bogat în polizaharide.
Fam. Saccharomycetaceae – include specii saprofite pe fructe, rănile
plantelor, alimente și în sol. Aparatul vegetativ este un dermatoplast format din
celule solitare care se înmulțesc prin înmugurire sau prin diviziune. În anumite
condiții rămân asociate și pot forma pseudomicelii. Procesul sexuat este o
izogamie și se realizează prin copularea a două celule vegetative asemănătoare
din punct de vedere morfologic.
Saccharomyces cerevisiae Meyen ex E.C. Hensen – Drojdia de bere
(fig. 26). Este o ciupercă saprofită, unicelulară, la care aparatul vegetativ este
un dermatoplast de formă ovală sau sferică.

79
 Fig. 26. Saccharomyces cerevisiae (după Gams și colab. 1998, din Tănase și
Șesan 2006)

În mediu lichid produce tulbureală, iar la suprafață se formează o spumă

fină, cu aspect mat. După terminarea procesului fermentativ, formează un
sediment compact.

Se înmulțește prin înmugurire în condiții favorabile. O celulă formează

o proeminență în care se varsă o parte din conținutul citoplasmatic și un nucleu
rezultat din diviziunea nucleului existent. Când această celulă ajunge la
dimensiunile caracteristice speciei, fie se desparte și duce o viață independentă,
fie rămâne atașată de celula mamă. În urma a mai multor atașări se formează un
miceliu fals denumit pseudomiceliu. În cazul în care substanțele nutritive din
substrat au fost epuizate celulele vegetative își încetează înmugurirea și se
transformă în asce cu ascospori.
Este utilizată la fabricarea spirtului, la obținerea drojdiei comprimate, în
panificație și la fabricarea unor sortimente de bere.

Phylum Basidiomycota
Cuprinde peste 22.300 specii de ciuperci superioare, saprofite şi parazite.
Talul este pluricelular şi formează nişte corpuri de fructificare de diferite forme
şi dimensiuni numite bazidiofructe. Organele caracteristice producătoare de

80
spori se numesc bazidii, iar sporii bazidiospori. Spre deosebire de ascospori
care sunt endospori, bazidiospori sunt exospori.
Prin germinarea bazidiosporilor, de sexe diferite, se formează micelii
primare haploide de sexe diferite. Acestea sunt de scurtă durată şi nu formează
organe de fructificare. Prin contopirea a două celule de la miceliile primare, de
sexe diferite, se formează o celulă cu doi nuclei (are loc numai plasmogamia).
Din aceasta, prin germinare, iau naştere hife cu câte doi nuclei, în fiecare celulă,
alcătuind miceliul secundar dicariotic de lungă durată, care reprezintă corpul
vegetativ al ciupercii. În anumite celule ale acestui miceliu are loc cariogamia,
iar celula diploidă formată reprezintă celula iniţială a bazidiei. Nucleul acestei
celule se divide meiotic şi rezultă patru bazidiospori haploizi.
Din miceliul secundar dicariotic se formează miceliul terţiar (tot
dicariotic) care este un miceliu specializat pentru producerea bazidiofructelor
(basidiomilor).
Basidiile cu basidiosporii sunt situate în corpurile de fructificare.
Basidiosporii pot fi situați terminal când basidiile se numesc acrospore (gr. acro
– vârf; spora – sămânță) sau lateral când basidiile se numesc pleurospore (gr.
pleuro – latură; spora – sămânță).
În ciclul biologic al ciupercilor din această încrengătură predomină
dicariofaza (reprezentată prin miceliul secundar și sporii care se formează pe
acesta), haplofaza este reprezentată de basidiospori și miceliul primar, iar
diplofaza de basidia tânără.
După structură și modul de formare se deosebesc următoarele tipuri de
basidii: unicelulare, neseptate (holobasidii) și multicelulare, septate
longitudinal, transversal sau oblic (fragmobasidii).
Basidiomul are forme, structură, consistență, dimensiuni, culori miros și
gust diferite. Poate fi de 2 tipuri: închis, la care răspândirea basidiosporilor se
face pasiv și deschis, la care eliberarea basidiosporilor se face activ. Dintre cele
două tipuri cel deschis este mult mai răspândit.
81
 Cel mai cunoscut tip de basidiom este sub formă de pălărie și picior (fig.
27).
Pălăria poate fi plană, convexă, concavă, adâncită, infundibuliformă,
mucronată, central mamelonată, cu marginea dreaptă, involută sau revolută și
suprafața netedă, zbârcită, reticulată, striată, glabră, păroasă, fibroasă, lipicioasă
etc.
Piciorul poate fi central, excentric sau lateral, simplu, mai rar ramificat,
de formă cilindrică, claviform, fusiform, uneori la bază bulbos, cu marginea
răsfrântă.
Pe suprafața pălăriei și a
piciorului se pot găsi resturi din
învelișurile corpului sporifer tânăr:
velum partiale ce protejează partea
fertilă, la maturitatea ciupercii se
mai păstrează sub formă de inel,
mobil sau imobil, uneori caduc și o
parte care atârnă sub formă de
franjuri pe marginea pălăriei și
velum universale ce protejează
corpul sporifer în primele stadii
Fig. 27. Aspectul sporomului A. suprafața
ontogenetice și poate rămâne pe și marginile pălăriei: a. zonată; b. solzoasă;
c. areolată; d. verucoasă; e. margini striate;
pălărie sub formă de solzi, petice, f. pori; g. tuburi; h. spini; i. lamele; B –
floculozități sau filamente suprafața piciorului: j. inel; k. reticulat; C.
volvă: l. sub formă de sac; m. solzoasă; n.
mătăsoase arahnoidee (cortina), iar bază bulboasă (după Pacioni, 1981, din
Tănase și Șesan 2006)
la baza piciorului resturi
membranoase, pustule sau bureleți care alcătuiesc volva.
Mirosul și gustul ciupercilor proaspete sunt caracteristice speciei. Unele
specii pot avea un miros greu de definit (ciuperca de bălegar), în timp ce altele
au miros de flori, fructe, varză murată, usturoi, amoniac, petrol, ciocolată, săpun
82
etc. Gustul poate fi dulce, amar, acru, piperat sau pișcător. Unele specii secretă
prin strivire sau rupere un latex incolor sau alb, galben, portocaliu sau roșu ce
se poate modifica ușor prin oxidare instantaneu sau în timp.
Cea mai complexă organizare de la nivelul himenoforului o întâlnim la
speciile din ordinul Agaricales. Lamelele prezintă 2 fețe și o muchie. Într-o
secțiune transversală efectuată printr-o lamă distingem o zonă centrală formată
din numeroase hife alungite și divergente spre exterior, unde se scurtează, iar
apoi se rotunjesc și se alipesc formând stratul subhimenial. Perpendicular pe
acesta se află celule mari, alungite, ce formează stratul himenial, alcătuit din
basidii terminate cu câte 2-4 sterigme care poartă un basidiospor de formă
ovală. Printre basidii se află basidiole, pseudoparafize, parafize, însoțite uneori
și de celule mai voluminoase decât basidiile denumite cistide.
Basidiosporii sunt unicelulari cu forme, culori și dimensiuni diferite în
funcție de specie. Forma poate fi: sferică, ovală, eliptică, cilindrică, fusiformă,
etc., iar culoarea albă în sporogramă, hialină la microscop, roz, galben-deschis,
galben-ocru, brun-închis, brun-negricios.
Cl. Basidiomycetes – cuprinde specii saprofite sau facultativ parazite ce
se recunosc prin prezența unor basidiomi de forme și mărimi diferite. La
speciile saprofite miceliul este adesea peren și se află în solurile umede și
bogate în substanțe nutritive, iar la cele parazite în țesuturile vii ale arborilor și
arbuștilor. În condiții nefavorabile de viață miceliul formează scleroți și
rizomorfe.
Această clasă reunește 2 subclase cu 16 ordine, 112 familii, peste o mie
de genuri și cu mult mai multe specii.

Subcl. Agaricomycetidae (syn. Hymenomycetidae). Această subclasă

cuprinde numeroase ordine la care basidiomul are suprafața mărită, datorită
prezenței lamei, porilor, echinulațiilor sau a unor formațiuni cu aspect de pliuri.

83
Dintre acestea prezentăm: Ord. Agaricales, Boletales, Cantharellales,
Polyporales și Russulales.
Ord. Agaricales cuprinde numeroase specii ubicviste. Majoritatea
speciilor din acest ordin sunt saprofite pe sol, litieră, resturi de plante sau
micorizante cu rădăcinile unor plante lemnoase din pădurile de foioase sau
conifere. Foarte puține specii sunt parazite pe specii de pomi, arbori sau arbuști.
Miceliul se dezvoltă în sol, iar în unele puncte crește activ și formează
corpuri sporifere.
Anumite specii prezintă în primele stadii ontogenetice corpurile
sporifere protejate de o membrană denumită velum universale, care se rupe de
regulă prin creșterea în lungime a piciorului și a pălăriei în suprafață.

Fig. 28. Agaricales: 1 - Agaricus campestris (s - stipes; pi - pileus); 2 -

Amanita caesarea (v - volva); 3 - A. muscaria; 4 - A. phalloides (i - inel, annulus; v
- volva); 5 - Macrolepiota procera; 6 - Coprinus atramentarius.

La unele specii himenoforul este protejat în stadiu tânăr de velum

partiale.

84
 Fam. Agaricaceae – include specii de ciuperci saprofite, micorizante,
tericole, uneori coprofile, cu pălăria și piciorul ușor separabile sau neseparabile,
de consistență cărnoasă. Pălăria este moale și cărnoasă iar piciorul este situat
central și de regulă cu structură fibroasă și lipsit de volvă.
Agaricus campestris L. (fig. 28) – este specie saprofită întâlnită din
lunile mai-octombrie, în pășuni și fînețe, uneori chiar pe bălegar.
Este o specie comestibilă cunoscută sub numele popular de ciupercă
albă, ciupercă de câmp, ciupercă de bălegar sau nane.
Pălăria este la început globuloasă, albicioasă, apoi hemisferică cu
suprafața netedă sau scvamoasă. Piciorul este separabil de pălărie; trama este
cărnoasă albă cu miros și gust plăcute, se înroșește puțin în secțiune.
Regiunea himenială este reprezentată prin lame de culoare brun-
negricioasă la maturitate.
Macrolepiota procera (Scop.) Singer (fig. 28) – saprofită, comestibilă,
întâlnită în păduri din iulie până în octombrie. Popular este cunoscută sub
numele de burete șerpesc sau pălăria șarpelui. Pălăria este inițial globuloasă iar
apoi devine etalată, central mamelonată, cu numeroase scvame solzoase brune
pe suprafața ei. Piciorul este cilindric, îngroșat la bază și acoperit cu scvame
brune, fine și dispuse în zig-zag. La partea superioară a stipesului se află un inel
albicios pe fața superioară și brun pe cea inferioară. Lamelele de pe fața
inferioară a pălăriei au culoare alb-crem. Trama este cărnoasă, moale și cu
miros plăcut și gust de miez de nucă.
Fam. Pluteaceae (Amanitaceae) – cuprinde specii tericole sau
lignicole, adeseori ectomicorizante, rar parazite pe corpurile sporifere de la alte
specii de ciuperci. Pălăria și piciorul sunt separabile, de consistență cărnoasă.
Pălăria are suprafața nudă sau acoperită de solzi. Piciorul este central, rar mai
mult sau mai puțin excentric, adesea cu inel membranos, îngust sau lat, uneori
ușor caduc, de obicei la bază cu volvă membranoasă. Lamelele sunt subțiri,
dese și libere, niciodată decurente.
85
 Reprezentanți: Amanita muscaria (L.) Lam., A. pantherina (DC.)
Krombh. (burete bubos, burete pestriț), A. phaloides (Vaill. et Fr.) Link
(buretele viperei)
Amanita muscaria (L.) Lam. (fig. 28) – este o specie toxică, comună în
special în păduri de conifere, rareori este întâlnită în păduri de foioase.
Pălăria are culoare roșu intens, uneori portocalie sau galben-portocalie,
umedă sau puțin vâscoasă și cu numeroși solzi, resturi ale vălului universal.
Regiunea himenială este lamelară, cu lamele inegale, albe sau gălbui.
Piciorul este de culoare albă, cilindric, îngroșat bulbiform la bază și subțiat spre
vârf, ușor separabil de pălărie. Trama este albă, cărnoasă, cu miros și gust
plăcute. Praful sporifer este de culoare albă.
Fam. Fistulinaceae – cuprinde ciuperci saprofite sau facultativ parazite,
lignicole, solitare sau în grupuri mici reunite prin partea lor bazală. Din cele 7
specii incluse în această familie prezentăm:
Fistulina hepatica (Schaeff.) With. – este o specie frecvent întâlnită în
pădurile de foioase cu stejar din luna august până în octombrie. Este saprofită
pe cioatele de stejar și facultativ parazită pe trunchiurile vii, la baza acestora
unde determină putrezirea roșie a lemnului.
Basidiomul are aspect de limbă, inițial cu suprafața gelatinoasă, de
culoare roz până la roșie cărămizie, pentru ca apoi să capete o culoare brun-
roșcată, asemănătoare ficatului.
Trama este inițial cărnoasă, cu gust dulceag, ușor acidulat, de unde și
valoarea alimentară scăzută a acestei ciuperci. La maturitatea trama devine
fibroasă, necomestibilă.
Himenoforul este tubulos, de culoare gălbuie inițial și roșietică la
maturitatea ciupercii.
Fam. Lycoperdaceae – include specii de ciuperci saprofite, tericole,
rareori lignicole, cu corpurile sporifere epigee, de formă sferică, ovale,
piriforme sau claviforme. Basidiomul are exoperidia netedă, granulos-făinoasă,
86
verucoasă sau țepoasă, de obicei fragilă și caducă. Endoperidia se deschide la
maturitate printr-un orificiu apical, rareori bazal.
Gleba este cu sau fără porțiune sterilă la bază, la maturitate pulverulentă,
alcătuită din spori și numeroase filamente care alcătuiesc capilițiu.
Reprezentanți: Langermannia gigantea (Batsch) Rostk., Lycoperdon
perlatum Pers., L. pyriforme Schaeff. ș.a.
Langermannia gigantea (Batsch) Rostk. – specie saprofită întâlnită în
pășuni și fânețe la sfârșitul verii. Are o valoare alimentară foarte redusă,
basidiomul putând fi consumat doar în stadiu tânăr.
Este o ciupercă de formă sferică, albă apoi crem deschis, pentru ca în
final să devină galben-verzuie.
Exoperidia este albă, albă-gălbuie sau brun sfărâmicioasă la maturitate.
Endoperidia este în stadiu tânăr albă, apoi brună, fragilă, la maturitate ea
rupându-se în bucăți, gleba rămâne după descoperită. Aceasta din urmă este
lânoasă, galbenă inițial și brun-oliv ulterior. Praful sporifer este de culoare
brună.
Fam. Pleurotaceae – cuprinde specii saprofite sau facultativ parazite, la
care basidiomul este cărnos sau coriaceu, cu pălărie și picior neseparabile,
rezistente la rupere. Lamelele sunt albe, gălbui sau cenușii, decurente pe picior.
Pleurotus ostreatus (Jacq.) P. Kumm. – Specie comestibilă cu valoare
alimentară crescută. Este întâlnită pe lemn de foioase, în special de fag, în
grupuri mari, imbricate.
Pălăria este concoidă, de culori variabile (la exemplarele mai tinere
culoarea este mai închisă în comparație cu cele mature, la care aceasta este mai
deschisă): cenușie, brună-cenușie, negricioasă sau măslinie. Lamelele sunt albe,
decurente pe picior, iar piciorul este excentric, scurt și gros, zbârlit-păros la
bază, neseparabil de pălărie. Trama este cărnoasă, cu miros și gust plăcute.
Fam. Nidulariaceae – cuprinde specii de ciuperci lignicole sau tericole,
care prezintă corpuri sporifere mici, epigee, cupuliforme sau globuloase etc.
87
acoperite de un văl numit epifragmă care se rupe la maturitate și cade. Peridia
este tare, iar gleba prezintă la început mai multe lacune lenticulare, apoi se
disociază în numeroase peridiole libere, discoidale sau lenticulare. Nu prezintă
capilițiu.
Reprezentant: Cyathus striatus – specie saprofită, ce crește pe sol sau pe
lemnele putrede și frunzele căzute din pădurile de foioase și de rășinoase. Este
cunoscută popular sub numele de scafiță și este necomestibilă.
Ord. Boletales – cuprinde specii tericole, lignicole, ectomicorizante,
unele parazite pe alte ciuperci. Acest ordin are în alcătuire atât specii
comestibile cât și toxice, cosmopolite. Basidiomul poate avea pălărie și picior
sau este întins, etalat, extins, până la brusc curbat în afară.
Fam. Boletaceae – include specii de ciuperci tericole, micorizante,
foarte rar saprofite lignicole, cu pălăria și piciorul neseparabile, de consistență
cărnoasă. Regiunea himenială este reprezentată prin tuburi sudate între ele, ușor
detașabile de pălărie, pe dinăuntru tapisate cu himeniu iar la partea inferioară
deschise prin pori rotunzi sau poligonali. Pălăria este cărnoasă iar piciorul are o
poziție centrală, rareori excentrică.
Boletus edulis Bull. – mănătarcă, pita pădurii - este o specie
micorizantă, comestibilă, întâlnită în lunile august-octombrie în păduri de molid
și de brad. Pălăria este glabră, lucioasă, de culoare brun-deschis până la brun
închis, cărnoasă.
Boletus satanas Lenz – hrib țigănesc. Specie micorizantă, toxică. Se
găsește din luna august până în septembrie. Pălăria este de culoare cenușiu-
argintie până la cenușiu-olivacee. Prin secționarea cărnii aceasta virează de la
alb sau galben deschis la albăstrui.
Ord. Cantharellales – cuprinde specii tericole sau lignicole, saprofite
sau ectomicorizante. Basidiomul poate fi cu pălărie și picior sau clavarioid.
Fam. Cantharellaceae – include specii de ciuperci tericole,
ectomicorizante, care prezintă corpurile sporifere diferențiate în pălărie și picior
88
neseparabile, uneori în formă de trompetă sau de corn, cu consistență cărnoasă
sau puțin coriacee. Suprafața în formă de pliuri groase, decurente, ramificate
dicotomic, cu aspect de rame, dispuse radiar, uneori sub formă de zbârcituri,
nervuri sau cu suprafața netedă.
Reprezentanți: Craterellus cornucopioides, Cantharellus cibarius, C.
tubaeformis, C. lutescens etc.
Craterellus cornucopioides (L.) Pers. – specie micorizantă, întâlnită din
august-noiembrie, în păduri de foioase. Corpul sporifer este de culoare cenușiu-
negricioasă, în formă de trompetă sau de pâlnie. Trama este cărnoasă, subțire,
cu miros aromat și gust dulceag.
Fam. Hydnaceae – cuprinde specii de ciuperci tericole sau lignicole,
care prezintă corpurile sporifere de consistență cărnoasă, suberoasă, cu aspectul
unor membrane sau cruste întinse și alipite de substrat sau cu marginea
răsfrântă, adeseori coraliforme sau tuberculiforme, concoide sau în formă de
pălărie și picior central sau excentric, fixată lateral de substrat.
Hydnum repandum L. – este o specie micorizantă, tericolă, întâlnită în
păduri de foioase și rășinoase în lunile iulie-octombrie. Este cunoscută popular
sub numele de burete țepos și are o valoare alimentară redusă. Corpul sporifer
prezintă pălărie și picior neseparabile. Pălăria este cărnoasă, fin catifelată, de
culoare ochru crem sau ochru brună și cu marginea neregulat lobată. Piciorul
este central sau excentric. Regiunea himenială prezintă țepi de culoare ocru-
gălbuie.
Ord. Polyporales – majoritatea ciupercilor din acest ordin sunt
lignicole, rareori tericole, saprofite sau parazite ce produc degradarea lemnului
de structură al arborilor.
Fam. Fomitopsidaceae – cuprinde specii lignicole, saprofite sau
parazite pe lemnele din pădurile de foioase sau conifere. Basidiomul este peren,
în formă de consolă sau copită, de consistență coriacee, suberoasă sau
lemnoasă.
89
 Daedalea quercina (L.) Pers. – este cunoscută popular sub numele de
iasca de cioată a stejarului, deoarece această specie este prezentă numai pe
această specie. Se cunosc cazuri rare în care această ciupercă a avut ca plantă
gazdă castanul comestibil.
Basidiomul este peren, în formă de consolă, cu suprafața zonată, glabră
sau scurt pubescentă, de culoarea plutei și himenoforul labirintiform, aproape
lamelar. Nu este comestibilă.
Fam. Meruliaceae – include specii de ciuperci saprofite, lignicole, care
prezintă corpul sporifer întins și alipit de substrat, uneori cu marginea răsfrântă,
de forma unei plăci sau membrane, în stare proaspătă moale, spongios,
coriaceu, cărnos sau gelatinos, prin uscare devine tare, cornos.
Serpula lacrimans (Wulfen) J. Schröt. – saprofită pe lemnul din
construcții (parchete, dușumele, căpriori, grinzi) sau în depozite producând o
putrezire roșie a lemnului. Este o specie ce degradează obiecte de artă din
muzee și biserici.
Fam. Polyporaceae – include ciuperci saprofite, parazite și facultativ
parazite, în general lignicole, ce prezintă corpuri sporifere anuale sau perene, cu
consistență coriacee, suberoasă sau lemnoasă rar cărnoasă, întinse și alipite de
substrat, în formă de evantai, consolă sau copită, uneori concoide, spatuliforme,
pulvinate, sesile sau cu picior lateral sau central. Tuburile sunt sudate între ele,
stratificate sau adâncite în tramă, formând un strat distinct. Trama este albă sau
colorată, cu structură omogenă sau heterogenă.
Fomes fomentarius (L.) J.J. Kickx – Iasca fagului, văcălie, copita calului.
Este o specie saprofită sau facultativ parazită, întâlnită în toate
anotimpurile anului, în special în păduri de foioase.
Basidiomul este tare, necomestibil, peren, în formă de copită, cu suprafața
netedă, glabră, concentric-brăzdată, de culoare cenușie-albicioasă până la
negricioasă. Trama este de culoare brună. Fiecărui strat de tuburi himeniale îi
corespunde câte o zonă de creștere.
90
 Trametes versicolor (L.) Lloyd – specie comună întâlnită pe lemnele
aflate în diferite stadii de putrefacție din pădurile de foioase, uneori chiar și în
cele de rășinoase.
Basidiomul este concoid sau în formă de evantai, subțire, sesil și
concrescut cu alte exemplare la bază. Fața superioară a acestuia este catifelată,
variat colorată: cenușiu-gălbuie, roșcată, brună sau brun-albăstruie, iar cea
inferioară reprezentată prin stratul himenial tubulos, cu pori rotunzi, colțuroși,
de culoare albă sau alb-gălbuie. Trama este subțire, coriacee, necomestibilă.
Ord. Russulales – grupează specii saprofite, parazite sau
ectomicorizante, cu basidiomul diferențiat în pălărie și picior, himenofor
lamelar și basidiospori amiloizi, cu diferite ornamentații.
Fam. Russulaceae – include specii de ciuperci tericole, ectomicorizante,
cu pălăria și piciorul neseparabile, lipsite de volvă, inel sau cortină. Pălăria este
convexă apoi plană, uneori adâncită la centru. Lamelele sunt libere sau
decurente, mai mult sau mai puțin îngroșate, egale sau inegale, uneori bifurcate,
albe crem sau ochru rareori viu colorate.
Piciorul este cilindric, central, de obicei scurt și gros, plin adeseori
spongios sau găunos.
Trama este cărnoasă, sfărâmicioasă, alcătuită din celule sferice însoțite
de filamente subțiri, uneori de vase secretoare de latex, cu gust dulce, amar sau
pișcător
Lactarius piperatus (L.) Pers. – este o specie micorizantă, ce crește în
păduri de foioase sau de amestec, cu predilecție în stejărete și gorunete, din
iulie-septembrie. Este cunoscută popular sub numele de iuțari, bureți iuți, burete
lăptos sau burete alb. Are valoare alimentară scăzută.
Trama este tare, cărnoasă, casantă, cu miros și gust piperat.
Russula emetica (Schaeff.) Pers. – specie micorizantă, întâlnită în
pădurile de conifere, din iulie-octombrie. Este o specie foarte toxică, fiind

91
cunoscută popular sub numele de pâinițoară piperată sau scuipatul cucului.
Pălăria este roție vâscoasă, piciorul alb, cu o nuanță ușor roz.
Subcl. Tremellomycetidae – include ciuperci la care metabasidia este
divizată prin septe primare, de obicei în cruce sau orizontal.
Ord. Auriculariales – cuprinde specii saprofite și facultativ parazite pe
plante, care prezintă basidia septată transversal.
Fam. Auriculariaceae – include ciuperci lignicole, rareori parazite pe
plante ierboase. Prezintă corpul sporifer întins, răsfrânt sau cu formă
caracteristică de ureche, gelatinos-cartilaginos sau gelatinos-coriaceu, care se
întărește prin uscare. Regiunea himenială fertilă prezintă suprafața zbârcită și
reticulată.
Auricularia auricula-judae (Fr.) Quél. – specie saprofită sau parazită-
facultativ, ce crește în grupuri pe diferite esențe lemnoase foioase (nuc, salcâm,
stejar, plop, dud ș.a.). Este comestibilă bine prăjită (se recomandă consumul
moderat), fiind comercializată uscată sub numele de "ciuperci negre chinezești".
Basidiomul este gelatinos, în formă de ureche, sesil, de culoare galben-brună
inițial și brun-negricios mai târziu.
În stare proaspătă trama este elastică, gelatinoasă pentru ca prin uscare
să devină fragilă, translucidă și subțire.
Din această încrengătură mai fac parte clasele Uredinomycetes și
Ustilaginomycetes. Majoritatea speciilor din aceste două clase au reprezentanți
cu importanță fitopatologică, și prin urmare sunt tratați la disciplina de
fitopatologie.
Deuteromycota (Ciuperci anamorfe)
Sunt recunoscute de unii micologi ca Fungi imperfecti sau
Deuteromycetes. Cei mai mulți reprezentanți aparțin clasei Ascomycetes și mult
mai puțini la Basidiomycetes. Se înmulțesc asexuat prin conidii.

92
 La multe dintre aceste ciuperci se cunoaște și teleomorfa, ceea ce a
permis includerea lor în regnul fungi (Tănase și Șesan, 2006). Multe specii
anamorfe par să-și fi pierdut posibilitatea de reproducere sexuată, de aceea
schimbul de material genetic se realizează prin heterokarioză și prin
parasexualitate.
Unul din principalele criterii de clasificare ale acestor ciuperci este
formarea conidiilor. Conidiile pot fi talice (taloconidii), blastice (blastoconidii),
tretice (poroconidii), fialidice (sunt spori multipli care se formează printr-o
deschidere apicală a celulei conidiogene) și conidiile produse de celule
conidiogene inelate (annelospori).
Grupe importante de Hyphomycetes. Aceste ciuperci pot fi izolate din
sol sau alte substraturi, iar în culturi puri, formează doar anamorfele.
Penicillium – speciile acestui gen au un miceliu pluricelular și foarte
ramificat. Conidioforii sunt septați, terminal prezentând metule, celule
conidiogene (fialide) și conidii (fialospori). Metulele pot fi aranjate pe un singur
nivel sau pe 2. Aranjarea acestora este caracteristică, de unde și numele genului
(lat. penicillus - smoc de peri, pensulă, penel) (fig. 29).
Reprezentanți: Penicillium chrysogenum, P. expansum, P. italicum.
Penicillium
chrysogenum var.
chrysogenum Thom –
produce antibioticul
denumit penicilină.
Miceliul are o creștere
rapidă, este alb-cenușiu,
Fig. 29. Tipuri de ramificare a conidioforilor la
iar sporulația este verde- Penicillium

albăstruie sau verde-gălbuie, care treptat devine cenușie. Poate fi izolată de pe

diferite substraturi: fructe, semințe, soluri, aer, nutrețuri etc.

93
 P. expansum Link – este o specie psihrofilă (poate crește la -6 grade
Celsius; crește viguros la 0 grade). Este întâlnită pe fructe (în special mere și
pere), pe alimente (carne și produse din carne) însă a fost izolată și de pe
căpșuni sau tomate.
P. italicum Wehmer – se dezvoltă la temperaturi de -3-24 grade. Este
agentul de alterare semnalat pe citrice, unde produce așa-numita "putrezire
albastră" a acestora.
Aspergillus – cuprinde specii
la care conidioforii sunt simpli, cu o
veziculă terminal pe care se prind
fialide, uniseriat sau biseriat (fig. 30).
Reprezentanți: Aspergillus
niger, A. nidulans, A. oryzae ș.a.
Aspergillus niger Tiegh. – se
găsește pe resturi vegetale în
descompunere, pe sol, pe tuberculi,
rădăcini, semințe sau pe fructe din
depozite. Miceliul este de culoare Fig. 30. Tipuri de conidiofori la Aspergillus:
a. uniseriat; b. biseriat.
albă sau gălbuie, după sporulare
devenind negricios, cu aspect granular, pulverulent. Reversul coloniei poate fi
hialin sau galben deschis. Aparatul vegetativ se dezvoltă atât în substratul
mediului de cultură cât și aerian.
Conidioforii prezintă terminal o veziculă mare sferică sau globuloasă,
hialină sau brun-gălbuie. Fialosporii se dezvoltă în lanțuri lungi, au formă
sferică sau globuloasă, de culoare brun-închis, brun-roșcat sau negru.
Această specie poate produce putregaiul negru al strugurilor în verile
foarte calde și secetoase (Șesan și Ștefan, 2003).

94
 Phylum Zygomycota
Această încrengătură cuprinde ciuperci saprofite, frecvent întâlnite în
sol, pe excremente sau parazite pe plante animale și om. Etimologia cuvântului
derivă de la grecescul zygo – împerecheat, reunit și mykes – ciupercă.
Din această încrengătură fac parte ciuperci parazite pe diferite grupe de
insecte, ciuperci, specii ce formează endomicorize arbusculare cu plantele
vasculare.
Benjamin (1979) spune că în această încrengătură sunt reunite specii de
ciuperci cu origine polifiletică. Miceliul acestora este de tip sifonoplast, format
din hife neseptate și cu pereți celulari la care predomină chitina.
Reproducerea sexuată este o izogametangiogamie cu tendințe spre
heterogametangiogamie sau zigogamie.
Cl. Zygomycetes – grupează specii saprofite sau parazite, în special pe
diferite specii de artropode, animale vertebrate sau chiar omul. Înmulțirea
asexuată se realizează prin aplanospori, care se formează endogen în sporangi
aerieni.
Reproducerea sexuată este o
gametangiogamie. Întâlnim specii
homotalice sau heterotalice. Sporul sexuat
se numește zigospor (organ de rezistență)
și rezultă din fuzionarea gametangilor.
Ord. Mucorales – cuprinde
ciuperci saprofite pe resturi vegetale sau
Fig. 31. Mucor mucedo: A –
animale, în sol sau parazite pe ciuperci miceliu cu sporangi; B –
sporangi cu sporangiospori; C –
superioare, plante, animale și om. Uneori columelă cu sporangiospori. (din
M.V: Gorlenko 1990)
întâlnim specii și pe diferite produse
alimentare (pâine, dulceață, compot,

95
jeleuri), sub forma unui puf albicios sau cenușiu cunoscut sub denumirea de
"mucegai".
Fam. Mucoraceae – are numeroși reprezentanți în sol, pe alimente,
resturi vegetale sau animale, cu origine polifiletică.
Mucor mucedo Fresen. – este o specie comună cunoscută popular sub
numele de mucegai comun sau mucegai alb. O întâlnim în sol, pe resturi
vegetale sau dejecții animaliere. Este un agent de putrezire ce poate produce
mucegăirea cerealelor, pâinii, a produselor lactate acide, a cărnii și a
preparatelor din carne.
Miceliul este un sifonoplast unicelular, neseptat, ramificat și plurinucleat,
fixat de substrat cu ajutorul rizoizilor. Din dreptul rizoizilor apar sporangioforii
(fig. 31), ce poartă terminal sporangi sferici, de culoare neagră-cenușie la
maturitate, în care se formează sporangiospori.
Sporangele are o membrană groasă impregnată cu cristale de oxalat de
calciu. Prelungirea sporangioforului în sporange poartă numele de columelă.
În urma reproducerii sexuate se formează zigospori de culoare brună cu
suprafața verucoasă.

Regnul Protista
Cuprinde organisme unicelulare, solitare sau coloniale, de tip eucariot,
imobile sau mobile cu 1-2 flageli de tip superior. Pot fi heterotrofe, cu
organizare animală, cu stadii ameboidale sau palmeloidale în ciclul de viață, cu
o serie de caractere întâlnite la ciuperci din Oomycota, Myxomycota sau
Chytridiomycota sau fotoautotrofe: taloide unicelulare, coloniale și
pluricelulare simple (alge).
Nutriția se realizează prin ingestie, absorbție sau fotosinteză, iar
înmulțirea se face prin meioză zigotică, sporică sau gametică.

96
 Phylum Euglenozoa (Euglenophyta - Euglenele)
Euglenofitele sunt eucariote unicelulare, microscopice, fotosintetice, dar
şi saprofite, mobile, prin prezenţa a unu sau doi flageli.
Până în prezent se cunosc circa 1000 de specii. După structură,
particularitățile fiziologice și biochimice aceste alge se separă de restul algelor,
încât ocupă un loc aparte în sistemele de clasificare.
Organizarea celulară (fig. 32). Celula prezintă un pol apical cu o
invaginaţie (citostom), de unde pornesc flagelii şi un pol bazal.
La exterior se află o peliculă subţire (periplast), translucidă, alcătuită în
principal din proteine. La unele specii pelicula este elastică, de aceea celula îşi
schimbă forma (fusiformă, piriformă, sferică). Periplastul prezintă pe suprafaţa sa
diverse striaţii, orientate longitudinal sau spiralat.
Citoplasma prezintă o consistenţă vâscoasă şi structură complexă.
Aceasta conţine vacuole, dintre care una este mai mare, situată la polul apical al
celulei, în vecinătatea invaginaţiei, constituie vacuola pulsatilă, cu funcţie de
osmoreglare şi probabil excreţie. La baza flagelului se află un corpuscul sferic
numit blefaroplast, care, probabil, dirijează mişcările flagelului. Alături de
acesta, pe membrana dorsală a citostomului, se află o formaţiune ca o pată
roşie-portocalie, de natură lipocromică, numită stigma. Aceasta reprezintă un
sistem motosenzorial, în sensul că ar activa un receptor fotosensibil, cu ajutorul
căruia celula percepe şi se deplasează către regiunile unde intensitatea luminii
este optimă pentru fotosinteză.
Nucleul este mare, situat de obicei central, având formă rotundă sau
eliptică. În jurul acestuia sunt concentraţi mai mulţi cromatofori care conţin
clorofila a, b şi pigmenţi carotenoizi, cu un pirenoid în centru.

97
 Fig. 32. Euglena geniculata, structură: n - nucleu; cit. - citoplasmă; bl. - blefaroplast;
ch. - cromozomi; chl. - cromatofor; dict. - dictiozom; st. - stigma; p. – pirenoid; cp. -
paramilon; c.s. - cuticulă striată; vp. - vacuolă pulsatilă; phot. – fotoreceptor. (din Popescu
Gh., 2000)

O astfel de alcătuire le asigură euglenelor posibilitatea de a executa mișcări de

târâre, caracteristice multor reprezentanți din acestă încrengătură.
Mişcarea se realizează cu ajutorul flagelilor. La unele specii un flagel
este mai scurt, se află inclus în citostom, mişcarea realizând-o doar flagelul
lung. Structural, flagelul prezintă în centru o fibrilă dublă, înconjurată de alte 9
perechi de fibrile.
Nutriţia. Majoritatea euglenelor sunt autotrofe, însă întâlnim și
organisme heterotrofe sau mixotrofe (Euglena gracilis).
Produsul de asimilaţie la cele fotosintetice este paramilonul, un
polizaharid analog amidonului.
Prin cultivarea unor euglene verzi la întuneric se constată că ele devin
incolore și asimilează compuși organici ai carbonului pe care îi conține soluția
nutritivă. La lumină ele redevin verzi. Prin tratarea unor specii cu streptomicină,

98
la temperaturi înalte, se obțin euglene fără cromatofori, incapabile de a sintetiza
pigmenți clorofilieni, rămânând incolore o perioadă mai mare.
Înmulţirea se face prin fisiune longitudinală atât în stare mobilă cât și
imobilă. Celulele se măresc în circumferinţă, toate organitele se dublează.
Procesul diviziunii începe de regulă cu ștrangularea zonei polului care
poartă flagelii. Înainte de aceasta are loc diviziunea nucleului, dublarea
aparatului flagelar și a stigmei, după care celula se desparte treptat în două în
direcția spiralelor de pe suprafață. Despărțirea celor două celule este însoțită de
rotația lor în jurul axei longitudinale. Întregul proces durează 2-4 ore.
Recent a fost pusă în evidenţă, la unele specii, reproducerea sexuată.
Clasificarea. În anumite clasificări, euglenofitele (circa 800 specii),
sunt repartizate la trei ordine. Mai important este: Ord. Euglenales cu fam.
Euglenaceae.
Acești taxoni includ numeroase specii dulcicole sau de pe sol umed.
Genul Euglena cu câteva specii mai frecvente: Euglena viridis, E.
gracilis, E. granulata - frecvente în bălţi, lacuri cu apă dulce, bogate în
suspensii organice.
Euglena viridis Corpul are forma de fus, cu două capete distincte, unul
anterior ce prezintă flagelul şi altul posterior aflagelat. Alcătuirea internă a
celulei (corpului) este aceeaşi cu cea redată la încrengătură.
E. sanguinea – este o specie caracteristică bazinelor curate, de obicei
humificate sau puțin salinizate. Celulele acestei alge produc la lumină puternică
un pigment de culoare roșie denumit astaxantină ce maschează culoarea verde a
cromatoforilor.
Genul Astasia – speciile acestui gen, foarte asemănător cu Euglena,
sunt incolore și nu au stigmă.
Genul Trachelomonas – cuprinde specii întâlnite în bazinele mici,
humificate, în care ca rezultat al reacției de reducere, se degajă în cantități mari,
în stare solubilă compușii fierului și magneziului.
99
 Ecologie. Sunt prezente în ape marine, dulci, pe marginea şanţurilor, în
bălţi, lacuri, râuri montane, contribuind la formarea fitoplanctonului. Uneori ele
formează la suprafața bazinelor în care trăiesc o peliculă din celule imobile.
Unele specii sunt parazite în intestinele unor organisme mici, în corpul
amfibienilor sau pe branhiile peștilor.
Originea și importanța euglenelor Prin caracterele celulei
euglenofitele se înrudesc cu dinofitele. Prezenţa cloroplastelor dovedesc
afinităţi cu algele verzi. Se consideră că euglenofitele cu crizofitele reprezintă
grupul de origine al clorofitelor.
Euglenele participă activ la procesul de autopurificare a apei, totodată
unele specii servesc ca indicatori biologici ai gradului de poluare a bazinelor.
În laboratoare euglenele se folosesc pentru cercetările biologice și
taxonomice, deoarece se cultivă ușor. Ele reprezintă material bun pentru studiul
fotosintezei, a structurii fine a cromatoforilor, mișcării flagelilor etc.
În practica medicinală este populară Euglena gracilis, deoarece este
folosită pentru determinarea acțiunii antibioticelor, ierbicidelor, auxinelor,
pentru determinarea cantitativă a vitaminei B12, la insuficiența căreia această
euglenă este foarte sensibilă.

Phylum Pyrrophyta (Dinophyta)

Sunt alge unicelulare sau sub formă de tal filamentos, ramificat, de

culoare brună, brună-gălbuie sau roşie. Etimologia cuvântului vine de la
grecescul pyrros- foc, aluzie la culoarea lor galben-brunie, roşcată. Xantofila
caracteristică este peridinina. Aceasta lipseşte la unele forme ca fucoxantina,
însoţită de dino și diadinoxantina. Nu prezintă ficobiline.
Alcătuirea celulei de tip Peridinal.
Are simetrie dorsi-ventrală:
- două șanțuri perpendiculare: cingulum (orizontal) și sulcus (vertical);

100
 - doi flageli heteroconți, heteromorfi, inserţi ventral;
- un sistem pusular complex (lipsesc vacuolele pulsatile);
- nucleu de tip particular (mezocariot);
- înveliş celular caracteristic.
Flagelii pornesc de la locul de inserţie al şanţurilor.
Cingulum împarte celula în epicon și hipocon, sulcusul fiind situat de
obicei în hipocon; uneori se poate prelungi şi în epicon formând presulcus.
Flagelul sulcal este acromatic, pantonematic, rigid cu rol de cârmă.
Sistemul pusular are funcţie osmoreglatoare. Nucleul este foarte mare cu
cromozomi vizibili în interfază ( mezocarion = dinocarion).
Plastidomul este reprezentat prin numeroşi cromatofori discoidali,
dispuşi radiar, rar 2-4 parietali.
Tilacoizii sunt grupaţi câte trei. Pirenoidul este întodeauna pe faţa
ventrală.
Mai există: stigmă, corpi muciferi, trichociste, cnidociste ș.a.
Învelişul celular este caracteristic, reprezentat prin o teacă celulozică.
Îmbinarea celor două feluri de structuri: procariotă şi eucariotă, în
organizarea nucleului şi a cromozomilor, i-a făcut pe cercetători să le
denumească mezocariote. Membrana celulară este impregnată cu CaCO3 şi
formează plăci cu ornamentaţii caracteristice, şi nu silicioase ca la crisofite sau
celulozice ca la plante. La unele specii, celula este prevăzută cu două şanţuri.
Un şanţ încercuieşte corpul celulei şi formează un canal în care se află un flagel
asemănător unei panglici. Un alt şanţ este perpendicular pe primul şi
delimitează un canal pentru un alt flagel. Atunci când cei doi flageli se mişcă în
canalele lor, fac ca celula să se rotească asemeni unui titirez. Sub membrană se
află citoplasma, un nucleu mare cu structură mezocariotă, unu sau mai mulţi
cromatofori. Clorofila a şi c este mascată de pigmenţi auxiliari ca xantofila
(abundentă), carotina, ficopirina ş. a. Picăturile de ulei din celulă ajută la
plutire.
101
 Înmulţirea. Speciile unicelulare cu periplast se divid traversal, fiecare
celulă fiică eliberâdu-şi o jumătate din periplast. Cele cu valve se divid
longitudinal iar cele cu teaca tip Peridinium, oblic. Asexuat se multiplică prin
zoospori numiţi dinozoospori.
Reproducerea este o izogamie sau anizogamie.
Majoritatea dinofitelor sunt monogenetice haplofazice. Noctiluca
miliaris este însă specie diplofazică cu meioza gametică.
Noctiluca miliaris și alte specii din această încrengătură se remarcă prin
fenomenul de bioluminiscenţă, generat de infrastructuri subpeliculare în
desfăşurarea cărora intervine luciferaza.
Ecologie – sunt specii de ape marine, rareori în ape dulci (Ceratium
hirundinella), dar numai în ape limpezi şi bine aerisite.
Nutriţie - majoritatea sunt autotrofe dar există şi forme heterotrofe
saprofite sau chiar mixotrofe.
Clasificare Această încrengătură cuprinde 2 clase: Haplodinophyceae și
Dinophyceae
Cl. Dinophyceae – se caracterizează prin aceea că nucleul păstrează
unele caractere primitive referitoare la compoziția chimică a cromosomilor și
comportarea lor în mitoză. Cromosomii nu au centromer, motiv pentru care ei
sunt spiralați atât în timpul mitozei cât și în interfază.
Reprezentanți:
Peridinium bipes (fig. 33-1) - are corpul aproape sferic, învelit într-o
carapace celulozică formată din mai multe plăci hexagonale. Sunt prezente cele
două şanţuri cu flageli.
Noctiluca miliaris (fig. 33-2) – este o algă cu celule mari, incolore, la
care lipsește peretele celular rigid și cele două șanțuri: cingular și sulcal. Are
doar un flagel mic.

102
 Ceratium tripos (fig. 33-3) - are corpul acoperit cu o carapace formată
din mai multe plăci prevăzute cu trei - patru apendici cu rol în determinarea
speciilor.
Gymnodinium brevis este tot marină şi elaborează în mediu toxine, care
duc la moartea în masă a peştilor.

Fig. 33. Phylum Pyrrophyta: 1. Peridinium bipes; 2. Noctiluca miliaris; 3. Ceratium

tripos (din M.V: Gorlenko 1990)

Gonyalux este o dinoflagelată de culoare roşie, care în mod periodic îşi

măreşte numărul de specimene şi colorează mările în roşu sau maro. Se
formează aşa-zisele "maree roşii" care pot fi extrem de devastatoare pentru
populaţiile de animale marine.
Dinoflagelatele din mare produc o neurotoxină puternică ce afectează
populaţiile de peşti ce se hrănesc cu plancton. Stridiile, midiile comestibile nu sunt
afectate de neurotoxină, dar oamenii care consumă aceste moluşte comestibile pot
muri prin otrăvire cu această neurotoxină.
Originea și importanța dinofitelor. Dinofitele joacă un rol important
în circuitul azotului, fosforului, oxigenului și carbonului, în sinteza substanțelor
organice și în nutriția larvelor și puietului de pește.

103
 Sensibilitatea acestor specii la pH și gradul de mineralizare a apei, ne
permite să le folosim ca bioindicatori în tipologia bazinelor.
Resturi fosile ale acestor specii se cunosc încă din jurasic și cretacic.
Regnul Plantae
Cuprinde organisme superioare, pluricelulare, cu celule de tip eucariot,
la care peretele celular este pecto-celulozic, plastidele au pigmenţi
fotosintetizanţi în cromatofori şi cloroplaste; nutriţia este predominant
fotosintetizantă dar şi absorbtivă (la unele orchidee saprofite) sau prin ingestie
la plantele carnivore.
În ciclul de viaţă se diferenţiază o alternanţă de două generaţii:
gametofitică Gn şi sporofitică S2n. La unele grupe inferioare predomină Gn, sau
generaţiile sunt aproximativ egale ca durată în timp şi spaţiu (ex. la briofite), iar
la cele superioare se dezvoltă şi predomină S2n (planta propriu-zisă) în timp ce
Gn se reduce treptat, este mic taloidic şi nevascularizat (ex. la ferigi), sau este
inclus şi devine dependent de sporofit (la spermatofite).

Phylum Rhodophyta (Alge roşii)

Rodofitele (gr. rhodos - roşu; phyton -) sunt alge macroscopice
pluricelulare, cu tal filamentos, membranos sau masiv, fixate de substrat prin
crampoane. Sunt, în general, alge marine de apă caldă, de adâncimi mai mari
decât în cazul feofitelor (până la 200 m adâncime), dar şi de ape dulci. Ele au
dimensiuni mici (sub 1m lungime). Rodofitele se deosebesc de feofite printr-o
serie de caractere, care le definesc ca o linie evolutivă distinctă.
Talul prezintă variaţii, de la unicelular, cenobial, filamentos – la tipurile
mai primitive, până la formele dominante de tipul cladomului care formează
fronde cu aspect filamentos, bandiform sau de corn (Delesseria)
Organizarea celulară. Celula este uni- sau plurinucleată, nucleii
prezintă dimensiuni variabile, ceea ce conferă valoarea unui indicator evolutiv

104
şi filogenetic, taxonii primitivi având nuclei mici. De asemenea, cromatoforii
prezintă variabilitate în ceea ce priveşte numărul şi morfologia. Culoarea roşie a
talului este dată de preponderenţa pigmentului roşu - ficoeritrina, care
maschează clorofilele a şi d. Spre deosebire de algele brune, la rodofite atât
sporii cât şi gameţii, neflagelaţi sunt imobili.
Dintre compuşii chimici se amintesc: glicerol, glucozide ca agarul şi
carotenul (ca derivaţi cu sulf ai galactozei) care le conferă o importanţă
economică deosebită. Peretele celular este de natură celulozo-pectică şi se
gelifică periferic (unii taxoni conţin manan, alţii xilan), rar este mineralizat cu
Ca CO3 (Corallinaceae).
Nutriția. Sunt organisme autotrofe la care produsul de asimilaţie este
amidonul de floridee, cu însuşiri intermediare între amidon şi glicogen.
Înmulțirea. Asexuat se înmulţesc prin spori nuzi (care se formează câte
1, 2 sau 4 într-o celulă) sau prin porţiuni de tal. Reproducerea sexuată este o
heterogamie tipică, complicată, cu gameţi neflagelaţi denumită carpogamie.
Carpogonul (organul sexual femel) este format la majoritatea algelor
roșii dintr-o parte bazală mai dilatată în care se află oosfera (trichofor) și o
porțiune prelungită denumită trichogin. La reprezentanții din clasa
Bangiophyceae trichoginul este absent.
Spermatocistele sunt mici, incolore, la nivelul lor dezoltându-se celulele
sexuale mascule – spermatiile. Atunci când acestea sunt puse în libertate se
deplasează pasiv, cu ajutorul curenților de apă, la trichogin unde pătrunde și
fecundează oosfera. Rezultatul fecundației este zigotul. După fecundare
trichoginul se atrofiază și zigotul ia formă sferică. Evoluția zigotului, ca și a
întregii plante, este diferită la cele două clase, ciclul de dezvoltare fiind și el
diferit.
Cl. Bangiophyceae. Reuneşte rodofitele cu tal primitiv şi cu creştere
intercalară. Trichoginul de la nivelul capogonului este absent, pătrunderea
spermatiei făcându-se pe la nivelul unei papile. Zigotul se divide imediat
105
reducțional și apoi normal rezultând niște carpospori, ce se răspândesc imediat,
fiind capabili de a regenera o nouă plantă.
Ord. Bangiales
Fam. Bangiaceae
Bangia fusco-purpurea (Dill.) Lyngb. - este o algă roșie cu talul
filamentos în stadiu tânăr, alcătuit din unul sau mai multe rânduri de celule, la
maturitate acesta transformându-se într-un tub subțire, cu lumenul îngust și
perete monostromatic. La baza talului celulele au formă ovală și sunt prevăzute
cu prelungiri rizoidale care, prin împletire, formează o talpă conică. Culoarea
talului este roșu închis (lat. fuscus – brun-închis; lat. purpuratus – roșu-
purpuriu). Celulele talului sunt dreptunghiulare, dispuse radiar, în șiruri
orizontale. În celule se află un nucleu, un cromatofor stelat, care poate fi dispus
central sau parietal precum și numeroase granule formate din rodamilon.
Celulele nu sunt unite între ele prin aparat sinaptic.
Ciclul de dezvoltare al acestei alge constă în două generații :
gametofitică și sporofitică, diferite una de cealaltă. Gametofitul este reprezentat
de talul filamentos. La partea superioară a acestuia se diferențiază, din celule
vegetative, organele sexuale bărbătești (spermatociști) și femeiești
(carpogoane). La nivelul acestora se diferențiază gameții: spermatiile și oosfera.
Din unirea lor rezultă zigotul diploid, care se divide mitotic și formează spori
denumiți carpospori, nuzi și fără flageli. Prin germinarea carposporilor se
formează sporofitul, reprezentat prin mici filamente ramificate.
Datorită aspectului său diferit de cel filamentos, mult timp acest sporofit
a fost considerat un gen aparte denumit Conchocelis.
Înmulțirea asexuată se realizează prin spori, ce apar în sporociști, ce se
formează din celule vegetative obișnuite situate la partea inferioară a talului.
Aseastă specie este întâlnită în mări și oceane. Preferă apa rece,
dezvoltându-se bine în special iarna-primăvara, pe digurile și pietrele de la
adâncimi mici.
106
 Porphyra leucosticta (fig. 34-1) are tal foliaceu monosimetric, de
culoare roșu-violaceu, lung de până la 40 cm. Talul se îngustează la bază și
formează un picior scurt ce se continuă cu o formațiune de fixare alcătuită din
celule piriforme.
Celulele talului conțin câte un cromatofor stelat cu un singur pirenoid,
nucleu precum și rodamilon sub forma unor mici granule. Cele două genereții
ale ciclului de dezvoltare sunt heteromorfe. Reproducerea sexuată este o
carpogamie.
Este o specie monoică (homotalică), pe aceeași plantă diferențiindu-se
atât organele sexuale mascule cât și cele femele. Spermatiile sunt numeroase,
nude, mici și fără flageli iar oosfera se formează câte una în carpogonul lipsit de
trichogin; pătrunderea spermatiei se face pe la nivelul unei papile.
Înmulțirea poate avea loc și asexuat prin spori care se formează pe talul
gametofitic.
Este o algă întâlnită în Marea Neagră, în special în perioadele reci ale
anului.
Este cultivată pentru întrebuinţările ei în alimentaţie, sau ca materie
primă în unele ramuri industriale.
Cl. Floridophyceae. Sunt rodofitele evoluate, în organizarea talului şi
prin modul lor de înmulţire.
În această clasă întâlnim două tipuri de alternanță de generații: tipul
haplobion și tipul haplo-diplobiont.
Tipul haplobiont se caracterizează prin lipsa generației diploide. Aceasta
este redusă la zigot. Zigotul rezultat în urma fecundației se divide reducțional și
apoi normal după care formează mai multe celule care prin alte diviziuni vor
forma filamente pluricelulare, ramificate denumite gonimoblaste. Celulele de la
capătul ramificațiilor se transformă în sporangi denumiți carposporangi. În
fiecare carposporange se formează câte un carpospor haploid, neflagelat, care

107
pus în libertate generează un nou gametofit. Acest tip de alternanță de generații
a fost bine studiat la Batrachospermum moniliforme.
Tipul haplo-diplobiont se caracterizează prin prezența unei faze
haploide, gametofitice și a alteia diploide sporofitice.
Zigotul, rezultat în urma fecundației oosferei de către spermatie, se
divide pe sporofit formând gonimoblastele diploide. Deosebirea față de tipul
haplobiont constă în lipsa diviziunii reducționale. Ultimele celule ale
gonimoblastelor diploide (cele din vârful ramurilor) se transformă în
carposporangii diploizi. În fiecare carposporange se află câte un carpospor
diploid. În acest caz gonimoblastele diploide reprezintă carposporofitul, care dă
naștere la carpospori. Este sporofit adevărat pe gametofit.
Carposporii maturi sunt puși în libertate, germinează și formează un nou
sporofit, asemănător gametofitului, dar diploid. El se numește tetrasporofit,
deoarece în anumite celule devenite tetrasporangi se vor forma tetrasporii.
Prima diviziune a nucleului din tetrasporange este reducțională astfel că toți
tetrasporii sunt haploizi. Aceștia puși în libertate, germinează și formează noi
gametofiți.
În unele situații carpogonul după fecundare emite niște prelungiri
denumite filamente ooblastemice care ajung la celulele auxiliare, cu care
fuzionează conținutul. Fuziunea nu este de natură sexuală, căci nucleii rămân
alăturați, celula auxiliară având rol de nutriție pentru zigot. Această formațiune
este denumită tomigon. După formarea acestuia se diferențiază și
gonimoblastele. La final toate aceste formațiuni se înconjoară cu filamente
sterile și formează cistocarpul.

108
 Reprezentanţi: Hildenbrandtia rubra (Sommerf.) Menegh., Corallina
officinalis L., Phyllophora nervosa (DC.) Grev., Ph. pseudoceranoides
(Gmelin.) New. et Tayl, Ph. truncata (Pallas), Zinova, Callithamnion
corymbosum (Smith) Lyngb., Ceramium rubrum (Huds.) Ag.,
Batrachospermum moniliforme, Gelidium cartilagineum, Gigartina mamilosa
etc.

Fig. 34. Phylum Rhodophyta: 1 - Porphyra leucosticta; 2, 2b - Batrachospermum

moniliforme; 3- Gigartina mamilosa; 4- Ceramium rubrum; 5- Delesseria sanguinea
(din Popescu, 2000).

Batrachospermum moniliforme (fig. 34-2, 2b) are talul filamentos,

ramificat, prevăzut cu noduri şi internoduri. De la noduri se formează ramuri
secundare. Este o algă macroscopică, de apă dulce, frecvent întâlnită şi în
pâraiele din Munții Apuseni.

109
 Gelidium cartilagineum creşte în Marea Mediterană şi Oceanul
Atlantic. Are importanţă practică, deoarece, din talul acestuia se extrage agar-
agarul (geloza vegetală) utilizat în cercetările de microbiologie pentru cultura
bacteriilor, ciupercilor sau algelor.
Gigartina mamillosa (fig. 34-3) are talul ca o tufă cărnoasă, fixat de
substrat prin rizoid.
Ceramium rubrum (Huds.) Ag. (fig. 34-4) are talul în forma unor tufe
roşietice, fixate de stânci prin rizoizi. Filamentele au o ramificare dicotomică iar
creșterea se face printr-o celulă inițială, prezentă la nivelul apexului. Fiecare
ramificație se termină cu doă brațe scurte care formează un mic clește.
Filamentele sunt alcătuite dintr-un singur șir de celule puse cap la cap,
capetele celulelor întâlnindu-se la nivelul "nodurilor". La fiecare nod se
formează un număr variabil de celule numite celule periaxiale, care se divid și
dau naștere celulelor corticale. La această specie cortexul acoperă toată
suprafața talului.
Ciclul de dezvoltare al acestei alge este trigenetic. Prima generație este
reprezentată de gametofitul haploid, pe care se dezvoltă apical, organele
sexuale. Din zigotul rezultat în urma unirii celor doi gameți, se formează niște
filamente nude, neacoperite de o teacă parenchimatoasă denumite
gonimoblaste. Acestea formează la maturitate un cistocarp în care se formează
carposporofitul. Sporii eliberați de acesta dau naștere la taluri asemănătoare cu
gametofitul, adică tetrasporofitul. Pe tetrasporofit se diferențiază tetrasporociști
în care iau naștere sporii (tetrasporii). Prin apariția unor noi indivizi haploizi
ciclul se reia.
Ceramium rubrum se caracterizează printr-un accentuat polimorfism,
fapt ce a dus la crearea a mai multor varietăți.
Se află frecvent şi în Marea Neagră.
Importanţa algelor roşii. Agar-agarul obţinut din Gelidium sp. se
prezintă ca extract uscat sau geloză vegetală. Agar-agarul, în unele ţări, se
110
foloseşte la prepararea unor sosuri, supe sau prăjituri. Prin alte procedee
tehnologice, din unele rodofite (Furcellaria, Gracilaria, Phyllophora, Suhria,
etc.) se obţine agaroidul. Agar-agarul şi agaroidul au variate utilizări în
farmaceutică şi cosmetică. Nefiind digerabile de către om, se folosesc drept
laxative (favorizează tranzitul intestinal), materie primă pentru prepararea
pilulelor, capsulelor, unguentelor, pastelor de dinţi precum şi la prepararea unor
creme farmaceutice şi cosmetice.
O altă substanţă, obţinută din alge roşii, este caragheenul (“Muşchi”
irlandez) tot de natură poliglucidică, extras din: Chondrus crispus, Gigartina
stellata, G. mamillosa, etc. Acesta are proprietăţi unice, care nu se întâlnesc la
nici un coloid sau stabilizator, natural sau artificial, de emulsii. La speciile
genului Porphyra, cantitatea de vitamina C este de circa 50% faţă de cea din
portocale. Unele substanţe extrase din rodoficee macrofite (Delesseria
sanguinea) au acţiune bacteriostatică.

Phylum Chlorophyta (Alge verzi)

Algele verzi (gr. chloros - verde; phyton - ) reprezintă o grupă
polimorfă, cu numeroşi reprezentanţi răspândiţi în mediul acvatic, unii pe
diferite substraturi umede. Sunt talofite uni- sau pluricelulare, cu talul
filamentos, tubulos, lamelar, ramificat sau neramificat. Cele unicelulare sunt
solitare, cu dimensiuni şi forme variate (ovale, sferice, stelate, cilindrice,
poliedrice) sau grupate în colonii.
Organizarea celulară. Celula prezintă un perete celular celulozic sau
pecto-celulozic, neimpregnat sau impregnat cu săruri de calciu. În citoplasmă se
află unu sau mai mulţi nuclei, unul sau câţiva cromatofori de culoare verde.
Culoarea acestora este dată de clorofila a şi b, alături de care se află, în
proporţie mai mică, carotina şi xantofila. Forma cromatoforilor este variată:
clopot, stea, inel, reţea, panglică, ovală sau lenticulară. Substanţa de rezervă

111
este amidonul, care se depune în jurul unor corpuşoare albuminoide, de pe
cromatofori, numite pirenoizi. În citoplasmă se mai află: vacuole, stigmă etc.
Înmulțirea este foarte variată: vegetativă, asexuată şi reproducerea
sexuată.
Înmulțirea vegetativă. La algele verzi unicelulare se face prin diviziunea
celulei, iar la cele pluricelulare se face prin fragmentarea accidentală a talului;
Înmulțirea asexuată are loc prin zoospori, 2-4 flagelaţi, sau prin spori imobili
(aplanospori). Zoosporii amintesc de organizarea celulară de la euglenofite,
reflectând înrudirea de descendenţă dintre cele două grupe de alge.
Reproducerea sexuată este extrem de diversificată şi poate fi:
izogamie, anizogamie, oogamie şi conjugare. Izogamia reprezintă contopirea a
doi izogameţi flagelaţi mobili, care se formează din celulele talului.
Anizogamia reprezintă contopirea a doi gameţi flagelaţi, inegali ca mărime şi de
sexe diferite, care se formează din celule ale gametofitului. Oogamia este o
variantă superioară a anizogamiei, care constă în contopirea a doi gameţi
diferiţi: oosfera, care se formează într-un organ sexual femeiesc (gametange)
unicelular, numit oogon şi anterozoidul, mai mic şi mobil, flagelat, care se
formează în organul sexual bărbătesc (gametange) numit anteridie. Este tipul de
sexualitate care caracterizează algele verzi superioare. Conjugarea reprezintă
contopirea a două celule ale talului, care funcţionează ca gametangii, fără a se
forma gameţi. Se întâlneşte la Spirogyra spp. (Mătasea broaştei).
Alternanţa de generaţii. În ciclul ontogenetic se întâlnesc toate tipurile
de alternanţă de generaţii:
- haplobiontă cu predominarea gametofitului (Gn) care este pluricelular,
monoic sau dioic, pe care se formează gameţii. Sporofitul (S2n) este mic,
taloidic, şi redus ca durată de timp, pe care se formează zoosporii (ex.: Ulothrix
spp.);
- haplo-diplobiontă în care cele două generaţii (Gn şi S2n) sunt
pluricelulare, asemănătoare ca formă şi durată (ex.: Cladophora spp.) ;
112
 - diplobiontă caracterizată prin dominarea sporofitul diploid,
pluricelular. Gametofitul fiind diferit ca formă şi durată de timp (ex.: Codium
sp. – alge cu tal filamentos sifonal, de forme diferite, burete, globuloasă, etc.,
întâlnite în mări şi oceane).
Cele trei tipuri principale de alternanţă exprimă trecerea de la algele
verzi inferioare spre cele superioare.
Clasificarea: Chlorophyta este divizată în mai multe clase, dintre care
se vor prezenta: Chlorophyceae, Ulvophyceae, Cladophorophyceae,
Zygnematophyceae şi Charophyceae.
Cl. Chlorophyceae. Acestea sunt algele verzi propriu-zise, cu aparatul
vegetativ foarte variat, de la unicelular până la pluricelular. Talul prezintă forme
şi dimensiuni variate. Sunt cele mai numeroase şi mai răspândite în toate
mediile: apă dulce, sărată, soluri umede, stânci umbroase etc., sau trăiesc în
simbioză cu unele ciuperci, alcătuind lichenii. Caracterul fundamental al
acestora îl reprezintă prezenţa flagelilor (2-4), egali (izocontae), la zoospori şi
gameţi.
Clasa grupează mai multe ordine, dintre care se vor prezenta:
Volvocales, Chlorococcales.
Ord. Volvocales Grupează alge verzi unicelulare flagelate, solitare sau
coloniale, asemănătoare cu euglenofitele de care se deosebesc prin prezenţa
reproducerii sexuate.
Fam. Chlamydomonadaceae.
Genul Chlamydomonas (fig. 35) grupează organisme unicelulare, de
formă ovală, biflagelată. Celula conţine un nucleu, citoplasmă, vacuole pulsatile
mici, un cromatofor verde în formă de clopot, pe care se găseşte un pirenoid.

113
 Fig. 35. Chlamydomonas sp. (schemă): n- nucleu; c- centrozom; b- blefaroplast; f-
flagel; p- plastide (cromatofori); py- pirenoid; am.- amidon; st- stigmă; m- mitocondrie; d-
dictiozom; v, vp- vacuole; l- lipide (din Popescu, 2000).

Peretele celular este celulozic sau celulozo-pectic, iar la altele este

reprezentat de un înveliş subţire citoplasmatic (periplast), care le permite
schimbarea formei. Se reproduce asexuat (fig. ) prin zoospori biflagelaţi care se
formează câte 4-16 într-o celulă, şi sexuat prin gameţi biflagelaţi (izogamie la
C. angulosa – fig. 36 -1), mai rar prin anizogamie (C. braunii - fig. 36-2) sau
oogamie (C. coccifera - fig. 36-3). Este frecventă în ape stagnante şi serveşte
ca hrană pentru animale mici.
Fam. Volvocaceae în care se încadrează genul Volvox (fig. 37), cu
câteva specii ce trăiesc în ape mocirloase. Acestea formează colonii sferice, din
câte 500 - 2000 indivizi diferenţiaţi morfologic şi funcţional, care comunică
între ei prin plasmodesme, reacţionând la excitanţii mediului extern ca un tot
unitar.

114
 Fig. 36. Reproducerea la Chlamydomonadaceae: 1- Chlamydomonas
Fig. 37. A - Volvox aureus: 1- colonie deplin dezvoltată, cu alte 6 colonii -
angulosa: A- înmulţirea asexuată cu formarea de izogameţi (g); B- reproducerea
fiice născute pe cale vegetativă; 2- colonie cu anterozoizii; 3- colonie cu trei
sexuată cu formarea de zoospori: c.- copularea a doi izogameţi; z.- zigot diploid;
oosfere; 4- o parte din colonie cu o celulă spermatogenă (anteridială); c.s.- celulă
zoosp.- zoosporande în care are loc meioza (R!); sp.- zoospori biflagelaţi; ind.-
spermatogenă; n- nucleu; v- vacuolă; f- plasmodesme; 5- la fel, cu o celulă
organismul matur de Chlamydomonas; 2- Anizogamia la Chlamydomonas
oogonială (oosfera); 6- formarea anterozoizilor; 7- anterozoizi liberi; B - Volvox
braunii: a- copuarea microgametului bărbătesc (m) cu macrogametul femeiesc
globator: un sector din colonie; a- celule vegetative; b- anteridii; c- oogon; d-
(M); b- zigotul; 3- Oogamia la Chlamydomonas coccifera: a- mitoza nucleului
fecundaţia (din Popescu, 2000).
celulei mascule cu formarea gameţilor bărbăteşti (b); c- celula femeiască cu
oosfera; d- fecundarea oosferei de către gametul bărbătesc; e- zigotul diploid,
care prin meioză dă naştere la noi indivizi (Pop I. et al., 1983).
Indivizii flagelaţi, situaţi în marginea coloniei, servesc pentru deplasarea
coloniei, alţii sunt situaţi în interiorul coloniei, într-o masă gelatinoasă, având
rol în nutriţie sau reproducere. Prin întreaga sa organizare, colonia de Volvox
reprezintă un stadiu evoluat de organizare, care aminteşte de organizarea
tisulară.

Ord. Chlorococcales (Protococcales). Cuprinde alge verzi unicelulare,

solitare, coloniale, imobile (fără flageli). În majoritatea cazurilor, celula este
uninucleată, rar se întâlnesc indivizi la care celulele sunt polinucleate. Cele mai
multe specii se înmulţesc asexuat prin zoospori biflagelaţi, iar sexuat prin
izogamie, rar oogamie. Mediul de viaţă, pentru cele mai multe, este acvatic, în
ape dulci, puţine fiind cele adaptate la viaţa terestră, însă legate totuşi de
umezeală.

115
 Principalii reprezentanţi sunt: Chlorococcum humicolum este o algă
unicelulară, disciformă, cu un cloroplast parietal campanulat. Este frecventă pe
soluri umede, pe scoarţa copacilor sau pe ziduri.
Pleurococcus vulgaris (Verzeala zidurilor) este solitară sau sub formă
de colonii din 4-8 celule, care rămân alăturate, în urma diviziunii, celulei
iniţiale. Este întâlnită pe scoarţa copacilor, ziduri umede.
Hydrodictyon reticulatum (Reţeaua apei) este o algă cenobială, alcătuită
din celule lungi, unite la capete, cu aspectul unei reţele cu spaţii hexagonale.
Celula conţine citoplasmă, un nucleu (în stadiul adult prezintă mai mulţi
nuclei), un cloroplast reticulat, pe care se află numeroşi pirenoizi. Este
răspândită în ape dulci, stagnante sau lin curgătoare.

Cl. Ulvophyceae
Grupează alge verzi cu talul pluricelular, filamentos, simplu sau
ramificat, uneori lamelar sau cilindric. În alcătuirea talului se diferenţiază o
parte bazală (fixată de substrat prin intermediul unor celule rizoidale) şi o parte
apicală. Creşterea talului se face prin diviziunea tuturor celulelor, sau numai
prin a celor apicale sau intercalare. Reproducerea se face: vegetativ prin

Fig. 38. Ulothrix zonata: 1- tal tânăr; 2- tal matur: a- celule vegetative; b-
stadiul de început al formării zoosporilor; c- eliberarea zoosporilor; d, g- celule
rămase goale după eliberarea zoosporilor; e- formarea gametociştilor; f-
eliberarea gameţilor; 3- fragment de tal, mărit, cu cloroplaste; 4- zoospor; 5-
izogamet; 6, 7- fuzionarea gameţilor; 8- zigot. (din Popescu, 2000).
116
fragmentarea talului; asexuat prin zoospori bi- sau tetraflagelaţi. Reproducerea
sexuată este o izogamie.
Trăiesc în ape dulci sau marine, uneori adaptate la mediul terestru.
Ord. Ulotrichales. Reprezentativ este genul Ulothrix cu U. zonata (fig.
38), algă verde pluricelulară cu tal filamentos, neramificat, fixată de substrat
printr-o celulă rizoidală, alungită, incoloră. Fiecare celulă conţine câte un
cloroplast parietal, în formă de centură, pe care se află pirenoizi. Este o plantă
haplobiontă cu heterotalism, diploidul fiind reprezentat de către zigot. Este
întâlnită în ape dulci sau sărate, rareori terestre.
Ord. Ulvales. Are ca reprezentanţi mai importanţi: Genul Ulva grupează
alge marine sau salmastre, cu talul lamelar, ondulat pe margini, alcătuit din
două straturi de celule şi fixat de substrat prin partea rizoidală. Ulva latissima
(Salata de mare) - fig. 39, are talul ca o panglică verde, cu margini încreţite.

Fig. 39. Ulva latissima

Fig. 40. Enteromorpha intestinalis

Enteromorpha intestinalis (fig. 40) are tal tubular, simplu sau ramificat,
de câţiva cm lungime. Ele se află şi în M. Neagră şi sunt aruncate, de valuri, pe
plajă.
117
 Cl. Cladophorophyceae
Încadrează alge verzi pluricelulare, cu celule polienergide. Talul poate fi
simplu (Sphaeroplea, algă de apă dulce, la care reproducerea sexuată este
oogamie) sau ramificat dar totdeauna fixat de substrat prin rizoizi.
Ord. Cladophorales (Siphonocladales) Genul Cladophora (Lâna
broaştei) - fig. 41), cu câteva specii la care talul este filamentos, ramificat şi
aspru la pipăit. Celula prezintă numeroşi nuclei şi un cromatofor mare, reticulat
pe care se află numeroşi pirenoizi. Asexuat se înmulţesc prin zoospori
biflagelaţi sau tetraflagelaţi, iar sexuat prin izogamie (fig. 41).
Cladophora glomerata - este o algă frecventă şi uneori abundentă în ape
dulci, stătătoare, orezării, etc., fiind dăunătoare.

Fig. 41. Ciclul de dezvoltare la Cladophora: A- gametofit; B- gametocişti

(bărbătesc şi femeiesc); C- unirea izogameţilor; D- zigot; E- germinarea
zigotului; F- sporofit; G- doi zoosporocişti; H, I- zoospori; J- germinarea
zoosporilor şi începutul formării unor noi filamente (gametofiţi bărbăteşti şi
femeieşti); R- diviziune reducţională (din Pop I. et al., 1983); 2- celulă mărită:
n- nucleii; cl.- cromatofor spongios; pi- pirenoizi (din Popescu Gh., 2000);
Cl. Zygnematophyceae (Conjugatophyceae, Conjugatae, Akontae)
Alge verzi la care lipseşte înmulțirea prin spori, iar reproducerea sexuată
este o izogametagiogamie, numită conjugare, de unde şi numele mai vechi al
clasei. Deoarece nu au flageli, în nici un stadiu al ciclului vital, se mai numesc
akonte.

118
 Ord. Zygnematales. Grupează alge pluricelulare cu celule dispuse capăt
la capăt, alcătuind filamente simple, libere. Cloroplaştii sunt axiali sau parietali,
de formă variată.
Fam. Zygnemataceae. Genul Spirogyra (Mătasea broaştei) - fig., cu
câteva specii frecvente în ape dulci stătătoare, iazuri, eleştee, orezării.
Talul este filamentos, neramificat, subţire, moale la pipăit. Celulele
prezintă un nucleu şi 1-2 cromatofori (fig. 42-cr.) de forma unor panglici
spiralate (de unde a derivat numele genului). Reproducerea celulelor se
realizează prin diviziune transversală. Reproducerea sexuată este o
izogametangiogamie, numită conjugare. Toamna, două filamente, de sex diferit,
se alătură şi de la celulele învecinate pornesc nişte proeminenţe, care se
alungesc, se ating şi prin resorbirea pereţilor se formează un canal, numit canal
de conjugare sau de copulaţie (fig. 38-2). Prin acest canal, conţinutul unei celule
(gametange bărbătesc), trece în cealaltă celulă (gametange femeiesc), cu care se
contopeşte. Se formează zigotul, care se înconjoară cu un perete gros, cade la
fundul apei şi după o lungă perioadă de viaţă latentă, germinează primăvara. La
germinarea zigotului, în urma meiozei, se formează patru celule haploide, dintre
care numai una sau două generează câte un nou filament de algă.
Cl. Charophyceae
Alge verzi pluricelulare, cu tal macroscopic, care prin organizarea
aparatului vegetativ şi a organelor reproducătoare se evidenţiază gradul de
evoluţie superior faţă de celelalte alge. Talul, cu habitus asemănător cu
pteridofita Equisetum (Coada calului) dintre tracheobionte, prezintă un ax
vertical, cu noduri şi internoduri, iar la noduri cu ramuri verticilate. Pereţii
celulari sunt impregnaţi cu CaCO3, ceea ce le conferă o anumită rigiditate.
Reproducerea sexuată este o oogamie tipică, care este, de altfel, singurul tip de
înmulţire.

119
 Fig. 42. Spirogyra sp.: 1- o celulă a talului filamentos neramificat: n- nucleu; cr.-
cromatofor; 2- conjugarea: C-C2 - formarea canalului de conjugare; f- fecundaţia; z-
zigotul (din Popescu, 2000).

Fam. Characeae. Genul Chara, cu mai multe specii care trăiesc în ape
dulci stătătoare, lacuri, orezării, formând desişuri subacvatice. Ch. fragilis (fig.
43), Ch. vulgaris var. gymnophylla.
Originea și importanța algelor verzi. Clorofitele, reprezentând o grupă
vastă cu tipuri de organizare şi reproducere foarte diferite, sunt dificil de
încadrat în anumite raporturi filogenetice cu alte grupe. Cu privire la originea
algelor verzi au fost elaborate mai multe ipoteze.
Chadefaud (1960) susţine că acestea ar proveni din organisme cu o
alcătuire inferioară, denumite prealge, care ar fi derivat dintr-un tip primitiv de
alge roşii. Dintre algele verzi, characeele au atins un nivel superior de
organizare, dar nu pot fi considerate strămoşii traheobiontelor; după unii autori,
ele s-au desprins din Chlorococales.

120
 Fig. 43. Chara fragilis: A - aspectul general al talului; B - o ramificaţie cu anteridii (a.)
şi oogoane (o.); C – aceeaşi ramificaţie mărită (c.) cu anteridie (a.), oogon (o.) cu
coronula sa (cr.) şi ramuri filoidale (f.) (din Popescu Gh., 2000)

Importanță. Pe lângă importanţa lor biologică în aerarea apelor, ca

hrană pentru animalele acvatice etc, ele au intrat în atenţia cercetătorilor ca o
alternativă de hrană pentru omenire. Culturile industriale de alge verzi
unicelulare (Chlorella sp., Chlamydomonas sp. şi Scenedesmus sp.) sunt mult
mai promiţătoare în alimentaţia omului, decât algele macrofite. Algele sunt
folosite de foarte mult timp în agricultură, ca îngrăşământ sau amendamente.
Importanţa fitofarmaceutică, a fost evidenţiată, la multe alge verzi, prin
conţinutul apreciabil în vitaminele C, E, K, D, etc. Anumite alge marine, ca şi
morcovul, pătrunjelul, ceapa şi alte vegetale, pot fi numite alimente-
medicamente. Din alge verzi microscopice (Chlorella, Scenedesmus, etc.) se
extrag substanţe cu acţiune bacteriostatică şi bactericidă. De asemenea, tot

121
unele alge verzi microscopice (Chlorella) sunt utilizate ca hrană în zborurile
cosmice, dar şi ca sursă de oxigen rezultat în urma fotosintezei.

Phylum Bryophyta
Briofitele sunt plante mici, autotrofe, terestre, de locuri umede,
umbroase, rareori acvatice. Planta propriu-zisă este reprezentată de gametofit,
sporofitul fiind purtat şi hrănit de acesta. “Muşchii” sunt consideraţi de unii
sistematicieni ca fiind talofitele cele mai evoluate, prezentînd o organizare
superioară. Alţii îi caracterizează drept plante cormofite primitive, datorită
tulpinii şi filidelor (filoidelor sau frunzişoarelor), precum şi prezenţei organelor
de reproducere sexuată, anteridia şi archegonul.
Plantele cuprinse în această încrengătură sunt scunde, mărimea lor
variind între 1 si 50 cm. Sub raportul răspîndirii geografice, muscineele se
întîlnesc în toate climatele şi în toate zonele de vegetaţie.
Prezenţa talului lamelar, verde, asemănător cu cel al algelor verzi ne
face să credem că aceste organisme au evoluat din clorofite.
Tulpina (caulis) reprezintă axul principal al gametofitului de Musci şi
Hepaticae Folioase care poartă frunze, amfigastre, parafile, pseudoparafile,
rizoizi şi adesea ramuri. Poate fi simplă sau ramificată (ramificaţiile principale
se numesc ramuri iar cele de ordin II, III rămurele). La Sphagnaceae, ramurile
sunt fasciculate. Creşte prin intermediul unei singure celule apicale (Musci) sau
prin două (Hepaticae).Ca poziţie tulpina poate fi erectă, procumbentă, repentă,
ascendentă sau subterană.
Din punct de vedere anatomic, tulpina la Musci este alcătuită din 3 zone:
epidermis la exterior (care poate lipsi), scoarţa sau cortexul la mijloc şi
fasciculul axial, central (care poate lipsi). Ele pot avea în alcătuire celule de
forme diferite în funţie de tipul de “muşchi” pe care îl analizăm, astfel:

122
 La Racomitrium spp. poate lipsi epidermisul; în acest caz la exteriorul
tulpinii se află stereomul. Se poate întâmpla să lipsească şi fasciculul axial.
La Andreaea este o structură omogenă, nediferenţiată, alcătuită din
celule parenchimatice; la Sphagnum tulpina este alcătuită din hialodermă
(hialodermis, epidermis), cu celule mari, hialine, prevăzute cu pereţi subţiri,
uneori fibrilari şi poroşi, pline cu apă sau aer; sclerodermă (sclerodermissau
cortex) alcătuit din celule incrasate, alungite, colorate şi măduvă, cu celule
parenchimatice largi şi alungite.
La Pottiaceae (din Dihoru 2004 după Zander 1993) tulpina este alcătuită
din hialodermă, cu celule mari cu pereţii subţiri, cortex, adesea diferenţiat ca
sclerodermă, din celule stereidale şi substereidale, cilindrul central din
parenchim şi cordonul hidroid central din celule înguste cu pereţii subţiri.
Cea mai complexă structură a tulpinii la Bryophyta o întâlnim la
Polytrichum commune:
La acesta tulpina este alcătuită din epidermis, cu celule mici, cortex
sclerenchimatic, bine dezvoltat, cu celule incrasate, cortexul intern cu celule
mai largi în care se observă grupe de celule mici cu pereţii subţiri, ce nu
reprezintă altceva decât urmele foliare, teaca hidromică ce are în alcătuire
celule parenchimatice care conţin amidon, o teacă bistratoză, cu celule largi, cu
pereţii subţiri (leptoide), asemănătoare cu un floem şi o zonă axială, alcătuită
din celule incrasate, traheidiforme (sclereide) printre care sunt dispersate celule
cu pereţii subţiri (hidroide). Ultimele două ar alcătui un ţesut vascular
rudimentar.
Rizoizii (rhizoideum) sunt filamente lungi şi subţiri, unicelulare şi
hialine la briofitele mai puţin evoluate şi multicelulare, uniseriate, simple sau
ramificate, oblic septate, incolore sau roşii-brune la cele mai evoluate. Se
formează la baza tulpinii sau în lungul acesteia, pe faţa ventrală a talului,
disperşi sau în mănunchiuri, cu rol absorbant şi fixativ de substrat.
La Tomentypnum nitens sunt deşi şi încâlciţi, formând un toment.
123
 La Sphagnum aceştia sunt prezenţi doar în primele faze. Rolul de
absorbţie al apei este preluat în acest caz de către celulele retorte (= ampule -
celule ale hialodermisului, mari, alungite, în formă de sticlă, terminate lateral cu
o proiecţie distală scurtă, adesea recurbată, prevăzută cu un por, poziţionate în
locurile de inserţie ale frunzelor pe ramuri, în hialoderma acestora; mai sunt
numite şi rezervoare de apă), formaţiuni ce sunt întâlnite pe toată suprafaţa
tulpiniţei.
Filidele (filoide, frunze) sunt excrescenţe fotosintetizatoare situate pe
tulpină sau ramuri. Prezintă sau nu o nervură (coastă multistratoză), uni- şi local
multistratoză, uneori cu geme (muguri sau organe cu muguri capabile să
reproducă briofita).
La briofite frunza este reprezentată prin limb şi uneori şi prin vagină
(Polytrichum). Poate prezenta coastă, bază, auricule, acumen, aristă,
pseudoaristă, dinţi şi bordură. Ca formă şi dispoziţie filidele sunt variabile, de la
filiforme până la circulare, întregi sau lobate, ascuţite, obtuze, imbricate, patule,
reflecte sau unilaterale; plane, concave, plicate, carenate etc.
Înmulţirea se poate face vegetativ, prin geme (mici corpuri globuloase,
elipsoidale sau cilindrice până la filamentoase, septate), propagule (corpusculi
specializaţi, de diferite forme, care servesc ca mijloc de multiplicare), sau prin
diaspori (orice fragment sau structură care se detaşează natural de planta mamă
şi care are rolul de a o înmulţi (spori, muguri, frunze, bulbili, ramuri sau
tuberculi)).
Reproducerea este o anizogamie tipică în care gameţii sunt diferenţiaţi
morfologic şi fiziologic ca şi organele în care acestea se formează.
Organele sexuale se formează la partea distală a tulpinii sau ramurilor,
din celulele superficiale ale acestora. Acestea sunt reprezentate prin anteridie şi
arhegon.
Anteridia (anteridium) reprezintă organul sexual mascul ce se dezvoltă
pe gametofit, este globulos până la eliptic sau clavat, prezintă la exterior un
124
perete pluricelular iar la interior androcite, de formă cubică, ce vor da naştere la
anterozoizi bispiralaţi şi biflagelaţi. Împreună cu parafizele (care sunt mai lungi
decât acestea) şi bracteele perigoniale, anteridiile alcătuiesc antoida masculă
(mugurele sexual mascul).
Arhegonul (archegonium) este gametangele femel pluricelular, ce se
dezvoltă pe gametofit, ca şi anteridia. Are forma unei sticle de lampă sau
butelie, cu un pedicel scurt la bază, o parte inferioară veziculoasă cu un perete
multistratoz în care se află oosfera şi celula ventrală canalară; un gât lung şi
subţire cu un perete unistratoz, cu celule canalare gutulate.
La Hepaticae, arhegoanele sunt protejate de un periant, de un perigin,
de o caliptră cauloidă sau de un marsupiu (caliptră caulinară modificată).
Ciclul ontogenetic al briofitelor cuprinde o alternanţă de 2 generaţii
heteromorfe: gametofitul (Gn) şi sporofitul (S2n). Gametofitul reprezintă planta
propriu-zisă (faza sexuată a ciclului de viaţă), verde, haploidă, alcătuită din
rizoizi, tulpină şi frunze. Începe de la spor şi se încheie cu formarea gameţilor
în organele sexuale. Din spor se formează protonema (gametofit imatur sau
juvenil), o structură verde, filamentoasă, puternic ramificată (Musci), rareori
globuloasă sau taloidă (Hepaticae). La unii taxoni se poate vorbi de 2 faze
protonemale distincte morfologic: o protonemă primară şi una secundară
(Jubula şi Andreaea). În general, aceasta este efemeră, rareori trăieşte mai mult
(Pogonatum aloides). Pe ea se află geme din care se vor forma gametofitul. Pe
gametofit se diferenţiază organele sexuale mascule (anteridiile) şi femele
(arhegoanele), separat (în cazul muşchilor dioici) sau pe aceeaşi plantă (în cazul
muşchilor dioici); din celulele superficiale situate în vârful tulpinii sau
ramurilor acesteia. În organele sexuale se diferenţiază gameţii (anterozoid şi
respectiv oosfera).
Fecundarea are loc într-un mediu temporar lichid (apă de ploaie sau
rouă) care permite deplasarea anterozoidului la oosfera din arhegon. Atragerea
anterozoizilor de către arhegon se face în mod chimiotactic, prin secretarea
125
anumitor materii albuminoide, la hepatice, şi glucide, la muşchii frunzoşi. Din
unirea celor doi gameţi haploizi se formează zigotul, cu garnitură dublă de
cromozomi. După fecundare şi formarea zigotului au loc diviziuni succesive ale
acestuia în arhegon rezultând sporogonul.
anteridieanterozoizi
sporprotonemămuşchi zigotsporogonspor
arhegonoosferă   R!
 F 
 G a m e t o f i t  S p o r o f i t 

Acesta este epifit, parazit, are culoare brună (deşi celulele peretelui
capsulei conţin cloroplaşti iar în interior se află un ţesut trabecular, situat între
peretele capsulei şi sacul sporifer şi între acesta şi columelă, la care se mai
adaugă stomatele de pe hipofiză) şi este alcătuit din picior, pedicel (setă) şi
capsulă. Aceasta din urmă este alcătuită din tecă sau urnă, în care se formează
sporii şi opercul sau căpăcel. La baza capsulei, la unele specii, se află hipofiza
(gâtul steril, apofiza), bine diferenţiată. Porţiunea centrală din capsulă este
ocupată de columelă, ax steril în formă de coloană, care se întinde de la hipofiză
până la vârful operculului. De o parte şi de alta a acesteia se află sacul sporifer
ce este alcătuit în stadiul tânăr din arhespor (archesporium). Prin diviziuni
mitotice succesive ale celulelor arhesporiale se formează meiocitele (celule
mame sporogene diploide), la Musci sau meiocitele şi elaterocitele la
Hepaticae. Numai la nivelul meiocitelor au loc diviziuni reducţionale,
formându-se sporii haploizi. Elaterocitele devin elatere la majoritatea
Hepaticae-lor sau pseudoelatere (Anthocerotales).
La Marchantiales, Jungermanniales, Andreaeales şi Bryales arhesporul
se formează din endoteciu iar la Anthocerotales şi Sphagnales din amfiteciu, şi
este ca o cupolă deasupra columelei; la Bryales este străpuns de columelă.
Clasificare
Briofitele sunt grupate în 6 clase: Andreaeopsida, Marchantiopsida,
Sphagnopsida, Oedipodiopsida, Polytrichopsida, Tetraphidopsida şi Bryopsida.

126
 Cl. Andreaeopsida sunt plante monoice, de culoare brun negricioasă, ce
pot fi întâlnite pe suprafaţa rocilor de care se fixează prin rizoizi multicelulari.
Protonema este filamentoasă, neregulat ramificată, rareori lamelară.
Tulpinile sunt erecte, slab ramificate, lipsite de fascicul axial (central) iar filide
ovate sau ovat-lanceolate, cu celule parenchimatice, netede sau papiloase.
Caracteristic pentru reprezentanţii din această unitate sistematică este
dehiscenţa prin 4 (rar 6-8) fante longitudinale a capsulei.
Din punct de vedere filogenetic ei prezintă caractere intermediare între
briofitele taloase şi cele cormoide.
Reprezentanţi: Andreaea rupestris, A. alpestris, A. nivalis, A. rothii şi A.
frigida.

Cl. Marchantiopsida cuprinde briofite la care aparatul vegetativ este fie

un tal lamelar, cu simetrie dorsi-ventrală asemănător cu algele verzi din care se
presupune că au evoluat, fie un tal cormoid cu filide rudimentare şi rizoizi
unicelulari. Capsula reprezentanţilor din această clasă nu prezintă columelă şi
nici caliptră iar sporii au elatere unicelulare cu rol în diseminare.
Marchantia polymorpha (Fierea pământului, Coada rândunicii) –
prezintă gametofitul lamelar, ramificat dicotomic, cu geme pe partea superioară,
cu rol în înmulţirea vegetativă. Anteridiile se află în vârful unor firişoare numite
anteridiofori, iar arhegoanele în vârful arhegonidioforilor. Anterozoidul biciliat
se contopeşte cu oosfera şi rezultă zigotul. Din diviziunile zigotului rezultă un
sporogon mic, în care se află briosporii cu elatere.
Cl. Sphagnopsida este monotipică, cuprinzând o clasă cu un ordin, o
familie şi un gen. Etimologia acestui taxon derivă de la gr. sphagnos – burete
(din cauza capacităţii mare de a absorbi apa ca un burete). O plantă poate
absorbi apă de 37,5 greutatea ei.
Sunt plante de locuri cu umiditate şi aciditate crescute. Ele participă la
formarea mlaştinilor de turbă din regiunile montane şi subalpine. Datorită

127
acidităţii crescute staţiunile în care vegetează reprezintă locuri ideale de
conservare a sporilor, grăuncioarelor de polen, seminţelor, fructelor sau
animalelor de talie redusă. Studiul mlaştinilor are deci şi o importanţă
ştiinţifică.
Acest grup de plante se deosebeşte cu uşurinţă de celelalte briofite daca
se ţine cont de culoare, structură şi morfologia gametofitului.
Culoarea este variabilă, de la verde-gălbui sau roşietic până la brunie.
Gametofitul prezintă rizoizi doar în primul stadiu de dezvoltare, ulterior
aceştia dispărând, rolul lor fiind luat de celulele retorte situate în lungul tulpinii.
Tulpina prezintă anumite particularităţi din punct de vedere structural: la
exterior se află hialoderma (hialodermis) alcătuită din celule mari, hialine, cu
pereţii subţiri, uneori fibrilari şi
poroşi, pline cu apă sau aer,
scleroderma (sclerodermis, cortex)
alcătuit din celule incrasate,
alungite, colorate şi măduvă, cu
celule parenchimatice largi şi
alungite. Pe tulpină se află ramuri
scurte, cele terminale formează un
capitul (fig. 44).
Fig. 44. Sphagnum sp.: A – tulpina
Filidele tulpinale sunt cu frunzişoare şi în vârf sporogoane;
B - sporogon mărit; C - structura
diferite ca formă de cele rameale, frunzei; ps. - pseudoplasmodiu; a -
rest din arhegon; c - capsulă; o -
însă ambele sunt lipsite de nervuri. opercul; cl. - clorociste; h - hialociste
(din Popescu Gh., 2000).
Analiza din punct de vedere
structural este preferabil să se facă
la cele tulpinale. La acestea se observă 2 tipuri de celule: cloroci(s)te
(chlorocysta), celule mici, lungi şi înguste ce formează o reţea în ochiurile
căreia se află cel de-al tip de celule denumite hialoci(s)te. Acestea din urmă

128
sunt celule mai mari, hialine, acvifere, romboidale, moarte, fără citoplasmă şi
clorofilă, porifere, adesea cu îngroşări spiralate sau inelate.
Anteridiile şi arhegoanele se dezvoltă în vârful tulpinii, fie pe aceeaşi
plantă (dar pe ramuri diferite), fie pe plante diferite.
Sporogonul este reprezentat printr-o capsulă sferică, ce prezintă bazal un
pedicel care o îndepărtează de bracteele pericheţiale şi apical un opercul, caduc
la maturitatea capsulei. După cădere lasă un orificiu la care lipseşte peristomul.
Sacul sporifer se formează din amfiteciu şi este ca o cupolă deasupra
columelei.
Reprezentanţi: Sphagnum palustre (Coada mâţei, Coada mâţei de baltă,
Peniţa bungeacului), S. capillifolium (bungeac, Coada mâţei de baltă, Muşchi
de tiriş, Muşchi de turbă sau Peniţa bungeacului), S. squarrosum (Muşchi de
turbă gros), S. magellanicum (Peniţa bungeacului) ş.a.

Cl. Polytrichopsida cuprinde plante viguroase, cu tulpini erecte, ce pot

ajunge până la 40 cm înălţime. Din punct de vedere structural speciile din
această unitate sistematică au cea mai complexă alcătuire dintre briofite.
Rizoizii sunt La exteriorul tulpinii se află epidermisul alcătuit din celule mici,
urmat de cortexul sclerenchimatic, bine dezvoltat, cu celule incrasate şi cortexul
intern, cu celule mai largi în care se observă grupe de celule mici cu pereţii
subţiri. În centrul secţiunii se află teaca hidromică, alcătuită din celule
parenchimatice care conţin amidon şi o teacă bistratoză, cu celule largi, cu
pereţii subţiri (leptoide), asemănătoare cu un floem şi o zonă axială cu celule
incrasate, traheidiforme (sclereide) printre care se află dispersate celule cu
pereţii subţiri (hidroide).
Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae cuprinde plante perene, cu
tulpini simple sau slab ramificate. Filidele sunt lanceolate, cu nervură bine
dezvoltată, dar cu diferenţieri morfologice şi anatomice: numărul şi forma
lamelelor asimilatoare, marginea dinţată sau nedinţată.

129
 Include 4 genuri: Atrichum, Oligotrichum, Pogonatum și Polytrichum.
Genul Atrichum – încadrează plante relativ mari, ce formează tufe
laxe, verzi închise. Filidele sunt lanceolate, evident dinţate marginal, fără o
vagină bine diferenţiată. Capsula este lipsită de stomate, operculul prezintă un
rostru lung, iar caliptra este glabră. Reprezentanţi: Atrichum undulatum –
prezintă tulpina cu un singur sporogon, pedicelul brun şi capsula curbată, A.
haussknechtii – are tulpina cu 2-6 sporogoane, pedicelul este galben-pai iar
capsula erectă sau slab curbată.

Fig. 45. Ciclul de dezvoltare la Polytrichum commune: 1- spor; 2- protonema

cu muguri şi plante; 3a- vârful gametofitului femel; 3b- vârful gametofitului mascul;
4a- arhegon cu oosferă; 4b- anteridie cu anterozoizi; 5- fecundaţia; 6- germinarea
zigotului; 7- formarea sporofitului; 8, 9- sporofitul (2n) şi gametofitul (n); 10-
secţiune longitudinală în capsulă (din Popescu Gh., 2000).

Genul Oligotrichum are filidele nedinţate, neondulate şi nemarginate,

capsula cu stomate, opercul cu rostru scurt şi caliptra păroasă. Este considerat a

130
fi un gen intermediar între Atrichum şi Polytrichum (Plămadă 1998). În România
există un singur reprezentant Oligotrichum hercynicum.
Genul Polytrichum (fig. 45) – sunt plante dioice ce se diferenţiază de
celelalte genuri prin prezenţa unei hipofizei evidente la baza capsulei. Tulpina
prezintă şi o parte subterană rizomiformă, pe care se află numeroşi rizoizi şi de
pe care se formează noi tulpini. Filidele prezintă vagină bine diferenţiată; cele
bazale sunt mai mici decât cele superioare. Capsula prezintă un peristom cu 64
dinţi acoperiţi de epifragmă. Caliptra de la nivelul acesteia (organ rezultat din
venterul arhegonului fertilizat (partea inferioară a arhegonului unde se află
oosfera şi celula canalară ventrală) este mică şi abundent păroasă, de unde şi
numele de polytrichum (poly-mult şi thrix-păr).
Reprezentanţi: Polytrichum commune (Muşchiul de pământ). P.
formosum, P. alpinum, P. juniperinum etc.
Genul Pogonatum – cuprinde plante scunde, cu tulpini rigide. Filidele au
vagină mare, bine diferenţiată, aproape hialină. Sporogonul nu prezintă hipofiză la
baza capsulei însă are la partea apicală a acesteia o caliptră mare, conică şi păroasă.
Peristomul are în alcătuire 32 dinţi.
Reprezentanţi: Pogonatum urnigerum – are filide subulate şi celulele
terminale ale lamelelor asimilatoare papiloase, P. aloides – filidele sunt obtuze
iar celulele terminale ale lamelelor asimilatoare netede.

131
 Phylum Pteridophyta
Pteridofitele sunt primele plante vasculare adaptate mediului aerian,
terestru. Planta propriu-zisă este sporofitul diploid, vascularizat, cu un înalt
grad de diferenţiere celulară. Ia naştere din zigot, format pe gametofitul mic,
taloidic (denumit protal), în urma procesului de fecundaţie şi dă naştere la
embrion. Acesta este fixat de protal printr-un masiv celular denumit talpă,
suspensor sau haustor (frecvent întâlnit la ferigile din Lycopodiales sau
Selaginellales şi absent la Equisetales, Isoëtales, Filicales, Marsileales şi
Salviniales) şi prezintă la una din extremităţi mugurele tulpiniţei şi primordiile
foliare iar la cealaltă radicula. Prin creştere, embrionul generează rădăcina,
tulpina şi frunzele plantei propriu-zise (sporofitului).
Toate ferigile din flora spontană a României sunt plante erbacei, perene
(rareori anuale – Selaginella sp.), cu rădăcini adventive, apogamie frecventă şi
aparat vascular lemnos format din traheide, adesea scalariforme, rareori însoţite
de trahee (Selaginella, Athyrium filix-femina).

Ciclul de viaţă al ferigilor are două generaţii heteromorfe,

independente: sporofitul şi gametofitul. Ca durată şi ontogenie predomină
sporofitul, ferigile fiind deci plante diplobionte.

Sporofitul se identifică cu însăşi planta vasculară, ce ia naştere din

zigotul diploid, şi se termină cu sporangii, unde are loc meioza. Are cormul
alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze şi prezintă dimensiuni variabile (de la
câţiva cm până la zeci de metri).

Rădăcina embrionară este efemeră, locul ei fiind luat de cele adventive

ce se formează pe tulpina subterană.

Tulpina poate fi aeriană sau subterană, erectă sau târâtoare. Este

ramificată dicotomic, ca şi rădăcina, rareori monopodial sau simpodial-
dicotomic.

132
 Din punct de vedere anatomic este alcătuită din epidermă, scoarţă şi
cilindru central (stel), în care se află fasciculele conducătoare lemnoase de tipul
traheidelor scalariforme (rareori acestea sunt însoţite de trahei – Selaginella,
Athyrium) şi liberiene reprezentate numai prin tuburile ciuruite.

Frunzele sunt de două tipuri: microfile, primitive, cu origine epidermică

şi macrofile, cu origine caulinară. Datorită rolului fotosintetizator majoritatea
frunzelor de ferigă se mai numesc şi trofofile. Cele care pierd funcţia
asimilatoare, îndeplinesc funcţie reproducătoare datorită sporangilor de la
nivelul lor = sporofile. Culoarea verde este înlocuită de cea brună. Există şi
specii care au frunze ce îndeplinesc atât rol asimilator cât şi reproducător; ele
poartă numele de trofosporofile.
Originea caulinară a sporangelui ferigilor este atestată de poziţia lui,
fiind situat în partea apicală a tulpinii la reprezentanţii fosili (Rhynia,
Asteroxylon).

Gametofitul este reprezentat prin spori, protal, gametangi şi gameţi. Din

spori ia naştere un protal mic taloidic, anual (rareori peren - Botrychium),
cordiform, uneori tuberculiform şi mai rar filamentos, ce se fixează de substrat
prin intermediul rizoizilor. Rareori acesta are forma unui corm – Psilotales. Din
punct de vedere anatomic, protalul este omogen, nediferenţiat în ţesuturi.
La cele mai multe ferigi el este verde, epigeu, hrănindu-se prin
fotosinteză iar la altele este saprofit, lipsit de clorofilă.
La maturitate, din unele celule epidermice ale protalului, se diferenţiază
gametangiile: anteridiile şi arhegoanele, în care se vor forma gameţii:
anterozoizii (biflagelaţi la Lycopodiales şi Selaginellales sau multiflagelaţi la
majoritatea ferigilor) şi oosfera imobilă.
Fecundaţia are loc în mediu umed, ca şi la briofite, rezultând zigotul din
care se va forma, prin numeroase diviziuni succesive, sporofitul.

Clasificare
133
 Începând din Silurianul superior şi până la începutul erei mezozoice,
terenurile uscate şi înmlăştinite au fost populate de pteridofite. Acestea au atins
apogeul în Carbonifer pentru ca în Permian să cunoască un declin ireversibil. Pe
baza acestor constatări, era Paleozoică este considerată era pteridofitelor. O
parte dintre acestea au dispărut iar o altă parte sau adaptat noilor condiţii de
mediu.
Ţinând cont de gradul de diferenţiere al organelor vegetative, structura
şi poziţia sporangilor, cele 12000 de specii de ferigi actuale sunt grupate în
patru clase: Psilopsida, Equisetopsida, Lycopodiopsida şi Polypodiopsida.
Psilopsida cuprinde cele mai primitive ferigi, majoritatea cunoscute
numai ca fosile, care s-au dezvoltat din Silurian şi până la începutul
Carboniferului.
Erau plante ierbacei sau arbustive, de talie mică, cu tulpina ramificată
dicotomic şi diferenţiată într-o parte bazală subterană denumită rizomoid, ce
prezenta rizoizi cu rol de fixare şi absorbţie (rădăcinile fiind absente la acest
grup de plante) şi una aeriană lipsită de frunze. Sporangii se formau în vârful
tulpinii şi aveau pereţii multistratificaţi.
La speciile fosile nu se cunoaşte protalul însă la cele actuale acesta este
mic, cormoidic, slab vascularizat, micorizant şi lipsit de clorofilă.
Această clasă cuprinde două ordine: Rhyniales şi Psilotales. Primul este
reprezentat prin 20 de genuri fosile ce trăiau în Silurian şi Devonian. În
Carbonifer ele dispar. Dintre cele mai cunoscute amintim: Rhynia major –
plantă cu tulpini înalte de până la 20 cm, lipsite de frunze şi fixate în mlaştini
prin intermediul rizomoizilor cilindrici cu rizoizi; Asteroxylon mackiei – are
tulpina acoperită de numeroase frunze mici solzoase.

Psilotales cuprinde două genuri actuale cu specii răspândite în pădurile

tropicale şi subtropicale umede, pe soluri humice sau pe scoarţa copacilor ca

134
epifite. La acestea protalul este prezent, este subteran, vascularizat şi lipsit de
clorofilă, hrănindu-se saprofitic.
Reprezentanţi: Psilotum triquetrum – se prezintă sub forma unor tufe
înalte de până la 1 m. Este întâlnită în Australia, Japonia şi Madagascar.
Tmesipteris tannensis – epifită cu ramuri pendente, acoperite de frunze
lanceolate. Vegetează în pădurile din nordul şi estul Australiei.

Lycopodiopsida cuprinde cormofite adevărate, fosile sau actuale, ce au

cormul diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze. Cele fosile erau lemnoase,
arbori şi arbuşti, iar cele actuale sunt ierboase.
În cormul acestora se află mai multe tipuri de stel: protostel, polistel şi
plectostel. Frunzele sunt mici, până la 1 cm lungime, diferenţiate (sau nu)
morfologic în trofofile şi sporofile.
Protolepidodendrales grupează numai ferigi fosile, arbustive sau
ierboase, cu tulpini repente, de pe care se ridicau ramuri ascendente dicotomice.
Sunt considerate adevărate verigi de legătură între Psilopsida şi
Lycopodiopsida.
Reprezentanţi: Protolepidodendron scharyanum – plantă înaltă de 30-40
cm cu microfilele bifurcate la vârf.
Baragwanathia longifolia – prezenta tulpini mari (de câţiva metri), cu
frunze liniare dispuse spiralat, fără diferenţieri morfologice între trofofile şi
sporofile.
Lycopodiales cuprinde ferigi actuale, ierboase, cu tulpini târâtoare şi
ascendente, ramificate dicotomic sau pseudodicotomic şi fixate de substrat prin
rădăcini adventive. Frunzele sunt lipsite de ligulă iar sporii formaţi din
sporangii de la nivelul sporofilelor sunt asemănători (izospori).
Gametofitul este reprezentat fie printr-un protal foliaceu, verde, autotrof,
fie prin unul subteran, saprofitic.

135
 Este un ordin monotipic (Lycopodiaceae) la care familia are circa 400
de specii răspândite din zona tropicală până în cea temperată şi rece. În flora
actuală a României se cunosc 7 specii cantonate la nivelul regiunii montane.
Dintre acestea menţionăm: Lycopodium selago (fig. XIII.25), L. clavatum (fig.
XIII.26), L. annotinum, L. alpinum ş.a.
Selaginellales este un ordin monotipic ce cuprinde plante erbacee sau
liane, perene, rareori anuale, endoprotaliene.
Se deosebesc de reprezentanţii ordinului anterior prin prezenţa ligulei la
nivelul frunzelor, a heterosporie şi endoprotaliei, caractere de superioritate ce
marchează evoluţia ulterioară a pteridofitelor către spermatofite.
Gametofitul este reprezentat prin protale mici ce se dezvoltă încă din
heterospori; când sporul crapă şi protalul vine care în contact cu aerul se
înverzeşte şi formează gametangiile cu gameţii.
În flora spontană a ţării noastre se întânesc doi taxoni: Selaginella
helvetica - cu tulpini târâtoare, turtite dorsi-ventral şi trofofile şi sporofile cu

Fig. XIII.26. Lycopodium clavatum: 1.

Fig. XIII.25. Lycopodium selago: 1. aspectul aspectul general al plantei; 2. trofofila; 3.
general al plantei; 2. trofofila; 3. sporofila. sporofila.

marginea ± întreagă şi S. selaginoides – cu tulpini târâtoare, radial simetrice şi

trofofile şi sporofile cu marginea dinţată.

136
 Lepidodendrales sunt pteridofite fosile, arbori, din era paleozoică,
apărute în Devonian şi dispărute în Permian. Apogeul a fost atins în Carbonifer
când formau păduri întinse. Ultimii reprezentanţi, de talie mică, ai acestui taxon
au dispărut în Jurasic.
Cei mai cunoscuţi taxoni din acest ordin sunt Lepidodendron şi
Sigillaria – arbori înalţi de până la 30 m, cu tulpina ramificată dicotomic,
sporofile grupate în spice sporifere, dispuse în vârful tulpinii sau ramurilor şi
heterosporie evidentă.
Isoëtales are o singură familie cu reprezentanţi în flora actuală. Prezenţa
acestor taxoni, cu origine cretacică în flora actuală a României este pusă cu
semnul întrebării. Au fost citate două specii: Isoëtes lacustris şi I. echinospora
din Transilvania dar nu au mai fost găsite.

Equisetopsida Sunt specii fosile sau actuale cu un habitus diferit de

restul ferigilor. Prezintă tulpinile ramificate monopodial, articulate, cu frunze
mici solzoase concrescute în vagine situate la nivelul nodurilor.
Sporii sunt asemănători, grupaţi în sporangi care se află în vârful
sporofilelor ramificate dicotomic, la speciile fosile sau în vârful tulpinii, sub
forma unor spice sporifere, la reprezentanţii actuali.
Cuprinde patru ordine din care două au specii fosile devoniene -
Hyeniales şi Sphenophyllales, unul fosil din carbonifer - Calamitales şi cel de-
al patrulea cu taxoni fosili şi actuali - Equisetales.
Speciile din Equisetales au trăit în Devonian, au cunoscut o dezvoltare
mare în Carbonifer şi au supravieţiut în flora actuală doar printr-un singur gen
Equisetum din familia Equisetaceae.
Au luat naştere din speciile ancestrale, primitive ale ordinului
Calamitales şi au avut o dezvoltare mare în Triasic.
În flora României sunt 9 specii cantonate în locuri înmlăştinite, pe soluri
uscate, nisipoase sau lutoase.

137
 Au cormul alcătuit dintr-un rizom subteran, articulat, ce prezintă la
partea bazală numeroase rădăcini adventive şi la cea superioară primordii ale
tulpinilor aeriene. Acestea din urmă sunt de 3 feluri: brune, fertile ce poartă
terminal spice sporifere, verzi, sterile, asimilatoare şi verzi terminate cu spice
sporifere.
Reprezentanţi: Equisetum arvense (fig. XIII.27), E. telmateia, E.
palustre, E. hyemale ş.a.

Polypodiopsida sunt ferigile

propriu-zise la care cormul este
alcătuit din rădăcini adventive,
tulpină subterană – rizom şi frunze.
În structura rizomului intră un tip
particular de stel denumit dictiostel,
alcătuit din fascicule concentrice de
tip hadrocentric.
Frunzele sunt divizate,
rareori întregi (Asplenium
scolopendrium), diferenţiate
funcţional în trofofile, sporofile şi
trofosporofile.
Fig. XIII.27. Equisetum arvense: 1. tulpină sterilă;
În decursul evoluţiei 2. tulpină fertilă.

sporangii au migrat de la vârful

axelor tulpinale pe frunze. Trecerea succesivă din vârful axelor tulpinale, la
baza frunzelor, în spice sporifere, apoi la marginea macrofilelor şi în ultimul
rând pe dosul acestora poate fi explicată prin dovezi paleontologice şi studii
histo-embriologice actuale.
De obice, sporangii sunt grupaţi mai mulţi la un loc şi formează sorii.

138
 În ciclul de dezvoltare al polipodiopsidelor se succed două generaţii
heteromorfe: gametofitul, de scurtă durată şi sporofitul dominant. Numai în
primă fază sporofitul este dependent de gametofit, în rest cele două generaţii
sunt independente.
În prezent se cunosc circa 12000 specii din această clasă. Dintre ordinele
mai importante amintim: Osmundales, Ophioglossales, Polypodiales,
Marsileales şi Salviniales.
Osmundales cuprinde specii fosile şi actuale, ierboase sau lemnoase. În
flora spontană a Europei se cunoaşte doar Osmunda regalis din locuri
înmlăştinite, turboase.
Ophioglossales cuprinde ferigi actuale la care partea aerină este
reprezentată printr-o frunză divizată în 2 segmente: unul steril, verde, cu rol în
fotosinteză şi altul fertil, brun, pe care se formeză sporangii. Protalul este
subteran, saprofitic.

Fig. XIII.28. 1. Ophioglossum vulgatum;

Fig. XIII.29. Polypodium vulgare
2. Botrychium lunaria.

Reprezentanţi: Ophioglossum vulgatum (Limba şarpelui) (fig. XIII.28-1)

– sporadică în păduri de foioase, umede şi umbroase.
139
 Botrychium lunaria (Limba cucului, Iarba dragostei) (fig. XIII.28-2) –
sporadică în pajişti montane.
Polypodiales cuprinde circa 900 specii erbacee, rareori arborescente
(numai cele tropicale), răspândite pe tot globul. Au apărut în mezozoic şi s-au
diversificat continuu până în zilele noastre.
Reprezentanţi: Polypodium vulgare (fig. XIII.29), Pteridium aquilinum
(fig. XIII.30), Asplenium trichomanes, A. scolopendrium (fig. XIII.31) ş.a.

Fig. XIII.31. Asplenium scolopendrium

Fig. XIII.30. Pteridium aquilinum: 1. aspectul general

al plantei; 2. segment de frunză cu sori pe margine.

Phylum Spermatophyta

Subphylum Pinophytina (Gymnospermae)

Pinofitele sunt plante autotrofe, exclusiv lemnoase, arbori - majoritatea,
subarbuşti – Ephedra distachya, liane Gnetum sau un butuc de câţiva cm, redus

140
prin neotenie, la Welwitschia, care fac trecerea de la pteridofite la
magnoliofite.
Cele mai vechi au apărut în Devonian şi erau reprezentate prin
Pteridospermales. Apogeul acestora a fost în era mezozoică când existau peste
10000 specii din care, în prezent se mai găsesc circa 800 specii.
Sunt fanerogame deoarece prezintă flori, însă sunt şi arhegoniate
deoarece în ovulele lor se găsesc arhegoane asemănătoare cu cele de la
criptogamele vasculare.
Deoarece alături de magnoliofite reprezintă cele mai evoluate plante,
atât în sfera organelor vegetative cât şi a celor reproducătoare, au fost grupate
împreună la Spermatophyta (sperma – sămânţă; phyton - plantă).
Caractere generale
Planta propriu-zisă la conifere este reprezentată de sporofit – un corm
alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze, gametofitul fiind redus şi inclus în
sporofit. La nivelul cormului acestor plante se întâlnesc peste 60 feluri de celule
diferite din punct de vedere structural şi funcţional.
Rădăcina are o ramificare monopodială, numai la formele fosile aceasta
este dicotomică (Cordaitales). Sunt numeroase specii ce prezintă micorize cu
rol în extinderea sistemului radicular (Pinus), dar întâlnim şi taxoni la care
rădăcinile emit pneumatofori (rădăcini secundare adaptate structural şi
funcţional pentru asigurarea respiraţiei plantelor ce trăiesc în locuri
mlăştinoase) – Taxodium distichum.
Tulpina este ramificată monopodial (la majoritatea) sau simpodial –
Ginkgo biloba, Thuja occidentalis, Taxus - exemplarul femel.
Din punct de vedere anatomic xilemul este format din traheide
scalariforme şi spiralate la Cycadales, areolate la Pinopsida sau arareori însoţite
de trahee inelate la Gnetopsida iar vasele liberiene sunt lipsite de celule anexe.

141
 În organele vegetative de la majoritatea gimnospermelor se află canale
rezinifere cu răşină; la cele din Cycadales există canale secretoare de gome. Ca
urmare, acestea nu se pot înmulţi vegetativ natural.
Frunzele prezintă o mare variabilitate. Ele pot fi mari penat-divizate
(Pteridospermales, Cycadales), aciculare (Picea, Abies, Pseudotsuga, Taxus,
Taxodium, Tsuga, Larix, Cedrus), solzoase (Thuja, Chamaecyparis),
evantaiforme (Ginkgo) sau ca o panglică de până la 3 m lungime la
Welwitschia, solitare sau grupate, fie într-o teacă bazală comună ca la Pinus, fie
câte 30-40 pe ramurile scurte - Larix.
Majoritatea gimnospermelor sunt sempervirente (rămân verzi şi pe
timpul iernii), cu toate acestea ele cad pe rând la intervale de 2-12 ani, cu
excepţia celor de la Welwitschia care se menţin toată viaţa. Există însă şi specii
la care frunzele cad toamna: Ginkgo, Metasequoia, Larix sau Taxodium.
Nervaţiunea poate fi uninervă (Pinaceae), dicotomică (Ginkgo), penată
(Cycas sau Gnetum) sau paralelă la Welwitschia.
Reducerea suprafeţei foliare la conifere le permite să vegeteze în staţiuni
reci. Pereţii îngroşaţi, cutinizaţi şi cerificaţi ai celulelor epidermice, pereţii
îngroşaţi şi adesea lignificaţi ai celulelor hipodermice, stomatele afundate în
hipodermă şi chiar în mezofil, adesea cu camera suprastomatică acoperită cu
răşină concură la moderarea sau oprirea temporară a transpiraţiei.
Florile sunt unisexuate monoic (Pinopsida) sau dioic (Cycadopsida,
Ginkgopsida, Gnetopsida şi Taxus baccata), rareori bisexuate la unele specii
din Bennettitopsida, lipsite de înveliş floral sau cu un rudiment la Gnetopsida.
Sporangii se formează pe organe foliare distincte: microsporofile şi
macrosporofile, dispuse separat pe axe speciale unde formează flori mascule şi
femele.
Microsporofilele (staminele) au luat naştere din sporangii pteridofitelor
datorită aridizării climei. Au forma unui solz cu 2 saci polenici (microsporangii)
pe faţa inferioară. În interiorul acestor saci polenici, din celulele mamă ale
142
microsporilor (diploide), în urma meiozei, se formează tetradele de microspori
care ulterior se transformă în grăuncioare de polen.
Un grăuncior de polen este alcătuit dintr-un înveliş dublu: exină (gros şi
cutinizat) şi intină (subţire şi celulozic). Pe părţile laterale exina se desprinde de
intină şi formează 2 saci aeriferi care favorizează diseminarea prin vânt
(anemofilă) a polenului.
La început microsporul (grăunciorul de polen) are un singur nucleu
haploid; mai târziu acesta se divide şi formează 4 nuclee: unul rămâne în celula
mare şi îndeplineşte rol vegetativ, unul formează celula generativă sau
anteridială iar ceilalţi 2 alcătuiesc protalul mascul.
Celula generativă va forma o celulă dislocatoare sau sterilă şi una
spermatogenă din care, prin diviziune se vor forma 2 nuclei spermatici, omologi
cu anterozoizii pteridofitelor.
Florile femele sunt dispuse în inflorescenţe simple, la vârful unor
rămurele unde formează conuri.
Conul femel este alcătuit dintr-o axă pe care se află aşezate în spirală
numeroase bractei subţiri denumite solzi sterili. În axila acestora sunt prezente
macrosporofilele (solzii fertili) ce poartă pe faţa superioară 2 macrosporangi
(ovule). În ovul se află un ţesut parenchimatic denumit nucelă. O celulă
diploidă a nucelei, prin meioză, formează 4 macrospori. Dintre aceştia doar
unul este funcţional şi dă naştere la endospermul primar (protalul femel) ce
rămâne închis în ovul. Pe protalul femel se dezvoltă arhegoanele cu oosferele.
O caracteristică esenţială a acestor plante este lipsa unei cavităţi
ovariene, ovulele fiind descoperite şi vizibile de unde şi numele acestora de
gimnosperme (gymnos – golaş, sperma - sămânţă).
Fecundaţia la pinofite este simplă şi nu se mai realizează în mediul
acvatic. Un nucleu spermatic se uneşte cu oosfera şi formează zigotul care se
divide imediat şi formează embrionul.

143
 La nivelul ovulului au loc modificări profunde ce duc la apariţia unui
organ calitativ nou denumit sămânţă.
Deci, în ciclul de viaţă al gimnospermelor predomină sporofitul, alcătuit
din rădăcină, tulpină, frunze şi flori. Gametofitul este unisexuat, redus şi
endoprotalian. Cel mascul se formează în grăuciorul de polen iar cel femel în
nucela ovulului.

Clasificare
Progimnospermopsida reprezintă grupul de origine al gimnospermelor.
Ele prezintă caractere întâlnite atât la ferigi cât şi la spermatofite.
Aneurophytales au apărut la începutul Devonianului mediu, acum circa
370 milioane ani şi reprezintă o ramură evolutivă derivată din grupul ferigilor
ordinului Rhyniales.
Archaeopteridales cuprinde specii fosile ce au trăit în Devonianul
mediu şi au atins apogeul în Carbonifer.
Archaeopteris – arbore cu trunchi piramidal, de 1,5 m diametru, erect,
bogat ramificat, ce alcătuia vegetaţia Devonianului superior. Sporangii sunt
situaţi pe nişte pedunculi, la partea anterioară a ramurilor fertile.
Deşi cele două ordine au un strămoş comun, totuşi ele s-au dezvoltat ca
linii paralele.
Pteridospermopsida cuprinde arbori, arbuşti sau liane fosile, ce au trăit
din Devonian până în Cretacic, cu aspect de ferigi, dar cu ovule. Erau plante
unisexuat dioice la care sporofilele nu formau încă conuri tipice.
Microsporofilele aveau la partea apicală 2 microsporangi uniţi într-un sinangiu
sau anteră biloculară. În aceasta se afla polenul lipsit de saci aeriferi.
Ovulul era situat fie în vârful frunzei, fie pe un lob al frunzei penate.
Arhegoanele şi anteridiile sunt mici, situate pe câte un protal
pluricelular.

144
 Cuprinde trei ordine cu reprezentanţi atât în era paleozoică:
Pteridospermales cu familiile Lyginopteridaceae, Medullosaceae,
Callistophytaceae, cât şi în cea mezozoică: Caytoniales şi Glossopteridales.
Lyginopteris oldhamia – o liană cu tulpina volubilă, groasă de până la 4
cm, cu frunze penat sectate.
Pecopteris sp. – un arbust cu frunze penate, dar purtătoare de ovule
tipice.
Caytonia nathorstii – arbust triasic cu frunze palmat-sectate, stamine
grupate în sinangii şi ovule acoperite prin răsucirea carpelei.
Glossopteris sp. – arbust răspândit în Carbonifer, cu frunze mari, întregi,
şi ovule cu tegumentul incomplet sudat.
Cycadeoidopsida (Bennettitopsida) cuprinde gimnosperme exclusiv
fosile care au trăit din Jurasic până în Cretacic. Erau plante lemnoase, arbuşti,
cu trunchiul ca un butuc sau columnar, cu creştere monopodială.
Frunzele erau penat-sectate, aşezate în vârful tulpinii sau mici, întregi,
lanceolate, dispuse altern pe tulpină.
Florile erau unisexuate sau bisexuate, asemănătoare cu cele ale
angiospermelor, la care se presupune că au dat naştere.
Cuprinde un ordin - Cycadeoidales cu două familii: Cycadeoidaceae
(Bennettiaceae) şi Williamsoniaceae – cuprind plante dispărute, care au vegetat
în Jurasic şi Cretacic.
Cycadeoidaceae (Bennettiaceae) – Cycadeoidea – curpind specii care
prin port se aseamănă cu cicadele. Au frunze mari, penat-sectate şi conuri cu
flori bisexuate prinse pe tulpină sau pe un peduncul scurt la baza căruia se aflau
numeroase bractei filamentoase, păroase, cu rol protector. Staminele sunt
penate iar ovulele sunt pedicelate.
Prin conformaţia florii fac tranziţia de la conul gimnospermelor spre
floarea angiospermelor.

145
 Williamsoniaceae – Williamsonia gigas – are frunzele mari, penat
divizate, asemănătoare cu cicadele.
Cycadopsida grupează atât specii fosile, cunoscute din Triasic, cât şi
actuale sub formă de arbori tropicali, ce au tulpina un stipes terminat cu un
buchet de frunze penate, în mijlocul cărora se află un con mare de sporofile.
Speciile actuale sunt plante dioice, lemnoase, cu port de palmier sau de
ferigă arborescentă, ce au pe tulpini resturi rezultate după căderea frunzelor.
Rădăcinile fac simbioză cu diferite specii din Nostocales.
Lemnul, de la nivelul tulpinii, este format din traheide scalariforme şi
areolate, raze medulare largi, ce străbat aceste vase, şi parenchim medular bine
dezvoltat. La nivelul parenchimului se află canale secretoare de substanţe
mucilaginoase.
Frunzele sunt mari, penat-sectate, dispuse în spirală sau mici solziforme,
cu rol protector.
Florile mascule au staminele dispuse spiralat pe axul unei formaţiuni în
formă de con, în mijlocul buchetului de frunze. Au forma unor solzi sau foliole
alungite purtând pe dos sacii polenici. În grăunciorul de polen se află o celulă
vegetativă, una anteridială şi alta protaliană.
Florile femele sunt reprezentate prin carpele foliacei, galbene sau brune,
cu vârful penat-sectat sau lăţit, situate pe un con sau în alternanţă cu trofofilele.
Ovulul are un integument, iar în endospermul primar se formează 2 sau mai
multe arhegoane, sub camera polenică.
Din zigot se formează iniţial proembrionul iar apoi embrionul. Dau
naştere la seminţe veritabile.
Din punct de vedere filogenetic cicadele au provenit din
pteridospermalele străvechi, cu care se înrudesc prin unele caractere
morfologice şi anatomice.
Clasificare

146
 Această clasă cuprinde un singur ordin cu trei familii cu reprezentanţi în
diferite locuri de pe glob:
Cycadales – Cycadaceae: Cycas (Australia, Malaezia, India, China şi
sudul Japoniei);
Stangeriaceae: Stangeria (Africa de S);
Zamiaceae: Zamia (Florida, Mexic America centrală), Microcycas
(Cuba de V), Macrozamia, Bowenia (Australia) Lepidozamia, Encephalartos
(centrul şi sudul Africii), Ceratozamia, Dioon (Mexic).
Dintre reprezentanţii acestui ordin sunt frecvent cultivaţi pentru
ornament, în sere sau apartamente: Cycas revoluta (spontană în Extremul
Orient) şi C. circinalis (spontană doar în Indo-Malaezia).
Ginkgopsida cu Ginkgoales, Ginkgoaceae: Ginkgo
Sunt cunoscute din Permianul Inferior, atingând apogeul în mezozoic.
În flora actuală a supravieţuit o singură specie: Ginkgo biloba (Ginco,
Arbotele pagodelor). Arbore dioic, înalt de circa 30 m, cu tulpina ramificată
simpodial. Frunzele sunt evantaiforme, cu nervaţiune dicotomică, bilobate şi
Floarile mascule sunt grupate în inflorescenţe amentiforme, fiecare floare fiind
alcătuită dintr-o stamină ce poartă apical 2 saci polenici.
Floarea femelă este alcătuită din 2 ovule situate pe un peduncul
dicotomic.
Coniferopsida (Pinopsida) cuprinde specii fosile şi actuale, arbori şi
arbuşti cu ramificare monopodială, rareori simpodială (Ginkgo biloba, Thuja
occidentalis, Taxus baccata - exemplarul femel). Lemnul are în alcătuire
traheide areolate.
Frunzele sunt simple, aciculare, scvamiforme, alterne, izolate sau
grupate câte 2-5 într-o teacă comună bazală sau în fascicule, câte 30-40.
Fecundaţia este simplă, sifonogamă. Din ovul se formează sămânţa
aripată (la majoritatea, asemănătoare cu monosamara de frasin), cu o anexă

147
cărnoasă denumită aril la Taxus sau cu aspect baciform la Juniperus (partea
cărnoasă rezultând din încărnoşarea carpelelor).
Clasificare
Cuprinde 3 ordine: Cordaitales, Coniferales şi Taxales.
Cordaitales are în componenţă specii arboricole, exclusiv fosile,
apărute în Devonian şi dispărute în Permian. Aveau xilemul primar alcătuit din
traheide spiralate şi scalariforme iar cel secundar din traheide areolate.
Frunzele erau liniare, până la 1 m lungime, iar florile unisexuate aveau
aspect de con. Sămânţa nu prezenta embrion dar are o aripă rudimentară.
Coniferales (Pinales) cuprinde arbori sau arbuşti cu ramificare
monopodială, cu lemnul alcătuit din traheide cu punctuaţiuni areolate. Ramurile
sunt de două feluri: macroblaste şi microblaste. La nivelul lemnului şi scoarţei
se află canale secretoare.

Fig. XIII.33. Abies alba: 1. remură cu conuri

Fig. XIII.32. Picea abies: 1. remură cu femele; 2. ramură cu conuri mascule și axul conului
conuri femele; 2. ramură cu conuri mascule. femel; 3. frunze.

148
 Frunzele sunt aciculare sau solzoase. Florile sunt unisexuate monoice
sau dioice. Cele mascule sunt sub forma unor conuri mici, alcătuite dintr-un ax
pe care se află staminele dispuse în spirală, iar cele femele sub forma unor
conuri mari, pe axul acestora aflându-se carpele în spirală, dublate la exterior de
un solz steril.
Cuprinde familiile Pinaceae, Cupressaceae, Taxodiaceae, Araucariaceae,
Podocarpaceae, Cephalotaxaceae. Dintre acestea prezentăm:
Pinaceae cuprinde arbori, rareori arbuşti, cu ramificare monopodială.
Frunzele sunt aciculare sau solzoase, uninervate, dispuse solitar sau grupate în
fascicule, sempervirente sau caduce.
Dintre cele mai importante genuri ale acestei familii amintim:
Picea – arbori cu ramuri verticilate, frunze aciculare, punginte, dispuse
pe mici protuberanţe (microblaste); după cădere ramurile devin aspre la pipăit.
Conurile sunt pendule şi caduce. Picea abies (molidul) (fig. XIII.32).
Abies – arbori cu trunchiul piramidal, cu frunze aciculare, emarginate,

Fig. XIII.34. Pinus sylvestris

Fig. XIII.35. Larix decidua 1. ramură cu
conuri femele; 2. secțiune longitudinală prin con.

149
dispuse pectinat şi cu dungi albe ceroase pe faţa inferioară. Conurile femele
sunt erecte, iar la maturitate cad doar solzii carpelari, axul conului rămâne pe
plantă. Abies alba (molidul) (fig. XIII.33).
Pinus – are frunze aciculare, dispuse câte 2-5 într-o teacă bazală
comună. Pinus sylvestris (fig. XIII.34).
Larix – arbori cu frunze aciculare, caduce, solitare pe macroblaste şi
grupate în fascicule pe microblaste. Larix decidua (Lariţă, Zadă – fig. XIII.35).

Cupressaceae cuprinde arbori sau arbuşti monoici sau dioici, cu ramuri

lungi şi scurte. Au frunze aciculare, dispuse în verticil sau solziforme imbricate.
Florile mascule sunt sub forma unor conuri mici, solitare, alcătuite din stamine
± foliacee sau peltate, iar cele femele formate dintr-un număr mic de carpele
solziforme.
Juniperus – sunt plante dioice ce au conuri sferice, alcătuite din solzi
cărnoşi, concrescuţi. Juniperus communis (ienupărul) (fig. XIII.36).
Thuja – plante monoice cu conuri ovoide sau alungit-ovoide, cu 3-6
perechi de solzi carpelari liberi. Reprezentanți: Thuja orientalis, Thuja
occidentalis (fig. XIII.37).
Taxodiaceae – arbori mari sau arbuşti monoici cu ramificare
monopodială sau simpodială, cu frunze persistente sau caduce, aciculare sau
solziforme. Conurile femele sunt mici şi globuloase. Taxodium distichum
(chiparosul de baltă) – are frunze aciculare, dispuse distich, caduce.
Caracteristic pentru această plantă este prezenţa pneumatoforilor la nivelul
rădăcinilor. Sequoia gigantea (arborele mamut).
Taxales cu familia Taxaceae – arbori sau arbuşti dioici, uneori monoici,
cu ramificare simpodială a tulpinii şi fără canale rezinifere. Florile mascule sunt
alcătuite din 6 – numeroase stamine iar cele femele sunt solitare, alcătuite dintr-
un singur ovul. Sămânţa are un înveliş cărnos denumit aril. Taxus baccata (tisă)
(fig. XIII.38).

150
 Gnetopsida cuprinde plante lemnoase actuale, arbustoide, rareori liane,
nerăşinoase. Frunzele sunt variate ca formă şi dimensiuni, scvamiforme, în
formă de panglică, cu dispoziţie opusă.

Fig. XIII.37. Thuja occidentalis

Fig. XIII.36. Juniperus communis

Florile sunt unisexuate şi au

un perigon redus.
Ephedrales – subarbuşti sau
liane cu tulpini articulate, virgate şi
frunze solziforme, reduse şi
neasimilatoare.
Ephedraceae – Ephedra
distachya (cârcel) – arbust tufos,
dioic, bogat ramificat, cu tulpini
virgate, uneori vârfurile ramurilor
Fig. XIII.38. Taxus baccata
terminate cu un cârcel.

151
 Gnetales – plante arbustive sau liane dioice, cu tulpina formată din
ramuri lungi şi scurte pe care se află frunze mari late coriacei, scurt peţiolate şi
cu nervaţiune penată iar pe ramurile scurte frunze mici, solziforme. Gnetum
gnemon.
Welwitschiales este un ordin monotipic – Welwitschiaceae, cu un
singur gen şi o singură specie: Welwitschia mirabilis – plantă lemnoasă, cu
trunchiul scurt, napiform (butuc), cu vârful lăţit în doi lobi de pe care se prinde
câte o frunză sempervirescentă (circa 2000 ani), în formă de panglică de circa
2-3 m, cu nervuri paralele (fig. XIII.39).

Fig. XIII.39. Welwitschia mirabilis

Subphylum MAGNOLIOPHYTINA (Angiospermae)

Caractere generale Angiospermele sunt cele mai evoluate plante.
Corpul lor este un corm tipic, adaptat în cel mai înalt grad la viaţa terestră şi
numai în mod secundar, unele genuri şi specii, readaptate mediului acvatic.
Spre deosebire de gimnospermele din care au luat naștere, acestea
prezintă unele caractere de superioritate ale aparatului vegetativ şi reproducător.
1. Apariţia unui organ calitativ nou - ovarul - care închide unul sau mai
multe ovule. În urma fecundaţiei, ovarul se transformă în fruct care înveleşte
una sau mai multe seminţe. Deşi angiospermele (gr. angios - învelit, închis;
sperma -) au fruct şi sămânţă, pe când gimnospermele numai sămânţă.

152
 2. Dubla fecundaţie a angiospermelor, în raport cu simpla fecundaţie a
gimnospermelor. Ca rezultat al dublei fecundaţii se formează doi zigoţi:
principal (primar) diploid, din care, prin diviziuni mitotice succesive, ia naştere
embrionul; secundar (accesoriu) triploid, care dă naştere rezervei nutritive a
embrionului, numită endosperm secundar.
3. Reducerea progresivă a gametofiţilor, concomitent cu diversificarea
extremă a sporofitului, care atinge apogeul la angiosperme. Planta propriu-zisă
este sporofitul, diversificat şi vascularizat, adaptat în cel mai înalt grad la viaţa
aeriană terestră, iar gametofiţii masculi şi femeli sunt extrem de reduşi, taloidici
şi nevascularizaţi. Gametofitul mascul este reprezentat prin celula vegetativă şi
celula spermatogenă din grăunciorul de polen, iar cel femel prin cele şapte
celule ale sacului embrionar.
4. Diversificarea extremă a angiospermelor privind nutriţia. Majoritatea
covârşitoare sunt fotoautotrofe, dar există şi specii heterotrofe: parazite,
semiparazite, saprofite, dar şi cu nutriţie carnivoră. În acest mod, angiospermele
explorează toate mediile de viaţă.
5. Varietatea extremă a formelor de viaţă (bioforme) la angiosperme. În
comparaţie cu gimnospermele, care sunt numai plante lemnoase, la care
predomină ramificarea monopodială a tulpinii, angiospermele pot îmbrăca toate
formele de viaţă: erbacee anuale, bienuale şi plurienale; lemnoase, sub formă
de: arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane; frutescente (intermediare între erbacee şi
lemnoase), sau suculente vivace cu aspect variat, de cactuşi sau cactiform, etc.
6. Organul cel mai caracteristic al angiospermelor este floarea, suprema
realizare morfo-funcţională a regnului vegetal. Floarea, pe lângă părţile
reproducătoare (A şi G) mult specializate pentru producerea şi protejarea
microsporilor şi macrosporilor, prezintă şi învelişuri florale variat alcătuite.
Acestea, pe lângă rolul de protecţie a părţilor reproducătoare, joacă şi o
importantă funcţie de atragere a insectelor polenizatoare.

153
 Originea angiospermelor. Angiospermele au apărut în a doua jumătate
a Mezofiticului, luând locul gimnospermelor, atât ca număr de specii cât şi ca
areal geografic. Cauzele apariţiei şi diversificării lor sunt numeroase. Pe lângă
caracterele morfologice şi anatomice, în stabilirea originii angiospermelor se ia
în considerare, în primul rând, originea filogenetică a florii. Referitor la acest
aspect se cunosc două ipoteze: pseudantiei şi euantiei.
Conform ipotezei pseudanției, floarea unisexuată a angiospermelor se
poate deduce de la inflorescenţele unor gimnosperme evoluate de tipul
Ephedrales sau Gnetales. Grupul primitiv al angiospermelor ar fi
monochlamideele (Fagales, Urticales, Juglandales, ş.a.), cu flori unisexuate
grupate în inflorescenţe amentiforme. Floarea bisexuată a angiospermelor a
apărut ulterior dintr-o inflorescenţă mixtă, prin reducerea succesivă, până la
dispariţie, a perigonului fiecărei flori din inflorescenţă. Florile femele erau
situate central, iar cele mascule la periferie.
Ipoteza euanției susține că floarea angiospermelor provine dintr-un con
(strobil) de la unele gimnosperme străvechi, primitive, fosile de tipul
Bennettites, modificat brusc prin mutaţie: vârful acestuia s-a transformat în
receptacul, iar frunzele strobilului, prin metamorfozare, au devenit învelişurile
florii şi respectiv sporofilele mascule şi femele.
Primele angiosperme au avut flori mari, bisexuate, cum se află la unii
reprezentanți dintre acestea (Magnoliales, Ranales, etc.). Florile unisexuate se
pot deriva de la cele bisexuate, prin reducerea până la dispariţie a unuia dintre
sexe.
În final putem spune că ambele ipoteze susțin evoluția angiospermelor
pe o singură linie, dintr-un strămoș comun, gimnosperm.

Clasificare, reprezentanti. Angiospermele sunt cele mai tinere plante

din punct de vedere evolutiv şi cu deosebită vigoare adaptativă şi în zilele
noastre. Până în prezent se cunosc aproape 250000 specii. Cele mai numeroase

154
se găsesc în zonele tropicale, subtropicale, un procent scăzut fiind în zonele
temperate şi reci.
Datorită cercetărilor recente din domeniul taxonomiei moleculare,
clasificarea acestui grup de organisme a suferit modificări importante.
Având în vedere că noile sisteme de clasificare sunt greu înțelese de
către studenți, am preferat ca în lucrarea de față să abordăm un sistem ceva mai
vechi, elaborat de Cronquist (1981), sistem ce se bazează pe o serie de
caracteristici anatomo-morfologice, dar și pe caracteristici biochimice
(ANASTASIU 2008).
În prezentare, precizăm la fiecare familie situația în alte sisteme de
clasificare (THORNE 1992, STRASBURGER & al. 1998, APG I, APG II, APG III)

Clasa Magnoliopsida (Magnoliatae, Dicotyledonatae)

Această clasă cuprinde numeroase specii lemnoase şi erbacee cu o largă
răspândire pe globul pământesc. Ele constituie componentele de bază ale
principalelor ecosisteme din zonele tropicale, subtropicale şi temperate.
Majoritatea reprezentanților acestui taxon se recunosc prin următoarele
caractere:
- embrionul are, în general, două cotiledoane, rareori unul singur,
bilobat, provenit din concreşterea celor două iniţiale (sincotilie) ca la
Nymphaeaceae, Ranunculus ficaria etc. La unele specii parazite (Cuscuta) sau
semiparazite (Viscum album) cotiledoanele lipsesc;
- rădăcina principală este embrioară, persistă toată viaţa şi formează un
sistem pivotant sau rămuros de rădăcini. La unele familii (Ranunculaceae,
Berberidaceae, Nymphaeaceae etc) rădăcina principală dispare de timpuriu şi
este înlocuită de rădăcini adventive;
- tulpina este de consistență lemnoasă sau ierboasă, are un cilindru
central de tip eustel, rareori un atactostel (Piperaceae);

155
 - frunzele prezintă o mare variabilitate; pot fi întregi, divizate sau
compuse, cu nervațiune penată sau palmată la nivelul limbului;
- florile sunt pe tipul 5, 4 sau multiplul acestora, ciclice sau, la grupele
primitive hemiciclice sau spirociclice.
Clasa Magnoliopsida cuprinde următoarele subclase: Magnoliidae,
Hamamelidae, Caryophyllidae, Dilleniidae, Rosidae, Asteridae.
Subclasa Magnoliidae (Polycarpia)
Cuprinde cele mai primitive dicotiledonate, apărute în Jurasic. Se
remarcă la acest grup de plante unele caractere de primitivitate: prezenţa
traheidelor, alături de trahee, la cele mai primitive dintre ele (Magnoliales),
dispoziţia spirociclică, hemiciclică, (la cele mai evoluate dintre ele este ciclică)
a elementelor florale, numărul mare şi variabil al acestora.
Periantul este simplu sau dublu, dialisepal şi dialipetal; floarea are
simetrie actinomorfă, mai rar zigomorfă; gineceul este policarpelar, apocarp,
mai rar sincarp (de unde şi Polycarpia), iar fructele sunt de diferite tipuri
(folicule, achene etc.). Din punct de vedere biochimic se caracterizează prin
prezența de benzil-izochinolin, de alcaloizi aporfinici și a altor tipuri de
alcaloizi.

Ordinul Ranunculales cuprinde plante în majoritate erbacee, rareori

lemnoase, la care se întâlnesc o serie de caractere comune magnolialelor, dar şi
o serie de caractere prin care se deosebesc. De aceea, ranunculalele sunt
considerate un important centru genetic pentru multe magnoliofite.
Familia Ranunculaceae încadrează numeroase specii răspândite în
special în regiunile temperate, dintre care 25 genuri cu peste 100 specii se
găsesc şi în flora României.
Din totalul speciilor existente în flora României doar Clematis vitalba
este lemnoasă, restul fiind erbacee.

156
 În pământ prezintă rizomi sau tuberculi, cu rădăcini subţiri adventive
sau, acestea, sunt tuberizate. Frunzele sunt variat divizate, rareori întregi,
alterne, rareori opuse (Clematis), stipelate sau nestipelate. Florile sunt
bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase, rareori cimoase. O
floare este actinomorfă sau zigomorfă, cu învelişul floral variat: perigon
(seploid sau petaloid) sau periant diferenţiat în caliciu şi corolă. Între periant şi
androceu se pot afla glande nectarifere, variate, unele provenind din tepale
(Helleborus, Nigella etc.), alteori nectarinele fiind situate la baza petalelor
(Ranunculus) sau pot lipsi (Hepatica, Clematis etc). Staminele şi carpelele sunt
numeroase şi libere, dispuse pe un receptacul conic sau alungit, cilindric.
Uneori, numărul carpelelor se reduce la 5 sau chiar 1. Dispunerea elementelor
florale, este spirociclică, uneori hemiciclică (Ranunculus) sau chiar ciclică
(Aquilegia). Polenizarea este entomofilă, rareori anemofilă. Fructele sunt
variate: folicule, polifolicule, achene, poliachene şi bace.
Datorită marii variabilităţi a speciilor, în ceea ce privește dispoziţia
frunzelor, organizarea florală, numărul de ovule din carpele, fructul etc, familia
se divide în două subfamilii: Helleboroideae
şi Ranunculoideae.
Subfamilia Helleboroideae cuprinde
plante erbacee, cu flori actinomorfe şi
zigomorfe. Carpelele au mai mult de 1 ovul,
iar fructele sunt polifolicule sau bace.
Reprezentanți cu flori actinomorfe:
Helleborus odorus (Spânz), Nigella arvensis
(Negrușcă), Aquilegia vulgaris (Căldărușe),
Caltha palustris (Calcea calului), Isopyrum
thalictroides (Găinuși), Trollius europaeus
(Bulbuci) (fig. XIII.40).
Fig. XIII.40. Trollius europaeus

157
 Reprezentanți cu flori zigomorfe: Aconitum tauricum (Omag) Consolida
regalis (Nemțișor de câmp), Actaea spicata (Orbalț).
Subfamilia Ranunculoideae încadrează plante la care carpelele conţin
un singur ovul, iar fructele sunt poliachene sau bace.
Reprezentanți: Thalictrum aquilegiifolium (Rutișor), Anemone nemorosa
(Floarea Paștilor, A. ranunculoides (Păștiță), Pulsatilla micrantha (Sisinei de
munte), Hepatica nobilis (Trei răi), H. transsilvanica (Crucea voinicului) –
endemit al carpaților de S și E, Clematis vitalba (Curpen, Curpen de pădure),
Ranunculus arvensis (Piciorul cocoșului de semănături), R.
constantinopolitanus, R. platanifolius, Adonis vernalis (Ruscuță primăvăratică),
A. aestivalis (Cocoșei de câmp).
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Berberidales / Magnolianae / Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Ranunculales / Ranunculidae / Rosopsida
APG II (2003) – Ranunculales / eudicotiledonate.
APG III (2009) – Ranunculales / eudicotiledonate.

Subclasa Hamamelidae (Amentiferae) cuprinde ordine cu plante

lemnoase, cu flori unisexuate, în general cele masculine grupate în amenţi
(Amentiferae) iar cele feminine grupate în inflorescențe de tipuri variate. Prin
prezenţa, uneori, numai a traheidelor în xilemul lor şi prin decalarea fecundaţiei
faţă de polenizare, se apropie de gimnosperme. Prin organizarea florală
simplificată, unisexuată, cu învelişuri florale reduse şi numărul mic al pieselor
florale, se consideră derivate din Magnoliidae, după care se aşază.
Din punct de vedere biochimic, amentiferele sunt plante cu un conținut
ridicat în substanțe tanante, au antocianine și adesea acid elagic și acid galic.

Ordinul Fagales cuprinde plante exclusiv lemnoase, arbori şi arbuşti,

fosile şi actuale. Florile sunt mici, unisexuate, numeroase, pe un ax comun,

158
alcătuind inflorescenţe amentiforme caracteristice (în special cele masculine),
rareori bisexuate. Florile feminine sunt alcătuite din 2-3 (6) carpele, protejate
uneori de un periant. Polenizarea este anemofilă, iar fecundaţia este decalată
faţă de polenizare printr-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, ceea ce
are ca rezultat maturarea tardivă a fructelor. Acest caracter de primitivitate,
alături de altele cum ar fi: ovule cu integumente vascularizate, chalazogamia,
arhespor pluricelular etc, denotă originea lor din nişte urticale lemnoase
primitive. Fructul este o nuculă aripată sau prevăzută cu o cupă.
Ordinul cuprinde trei familii: Fagaceae, Betulaceae şi Corylaceae.
Familia Fagaceae încadrează specii cosmopolite, răspândite în ambele
emisfere, cu excepţia Americii de Sud tropicale şi Africii tropicale şi de sud.
Sunt arbori monoici cu frunze simple, alterne. Florile sunt unisexuate, monoice,
anemofile, rareori entomofile. Cele mascule sunt grupate în dichazii triflore pe
un ax comun şi alcătuiesc inflorescenţe amentiforme caracteristice: pendule şi
laxe la Quercus; erecte şi laxe la Castanea; capituliforme pendule (ca nişte
ciucuraşi) la Fagus, iar cele femele solitare sau grupate în mănunchiuri, 2- 6 (8),
înconjurate de hipsofile mici, scvamiforme. Ovulele sunt bitegumentate.
Fructele sunt nucule înconjurate la bază sau în întregime de o cupă rezultată din
proliferarea receptaculului floral împreună cu periantul și bracteele de la baza
florii. Polenizarea este anemofilă şi, ca o adaptare pentru această polenizare,
florile apar înainte de frunze sau odată cu acestea.
Unii reprezentanți ai acestei familii formează păduri compacte în zonele
temperate: Fagus sylvatica (Fagul), Quercus cerris (Cer), Q. robur (stejar
pedunculat), Q. frainetto (Gârniță), Q. dalechampii (Gorun de Dalmația),
Castanea sativa (Castanul bun), iar altele sunt utilizate ca plante ornamentale în
parcuri (ex. Quercus rubra).
Majoritatea fagaceelor furnizează lemn de cea mai bună calitate, folosit
în industria construcţiilor şi a mobilei. Taninul extras din ritidomul (coaja) şi
galele de stejar este folosit la tăbăcitul pieilor. De asemenea au şi utilizări
159
medicinale: frunzele de castan, care conţin materii tanante, acid cumaric, acid
cafeic, vitamine, sub formă de extract sau tinctură, împreună cu alte plante, se
utilizează pentru obţinerea unor medicamente antitusive. Semințele sunt
comestibile şi conţin proteine, amidon şi ulei gras. Coaja de stejar pedunculat
conţine materii tanante, substanţe pectice, zaharuri etc şi are proprietăţi
astringente, hemostatice şi antiseptice. Gudronul extras din scoarţa de fag este
folosit în afecţiuni ale căilor respiratorii şi în dermatite.
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Betulales / Rosanae / Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Fagales / Faganae / Rosidae s.l.
APG II (2003) – Fagales / Euroside I.
APG III (2009) – Fagales / Fabide.

Subclasa Caryophyllidae cuprinde plante erbacee, rareori lemnoase, din

regiuni tropicale şi temperate. Au flori actinomorfe, ciclice sau hemiciclice,
heterochlamideice sau homeochlamideice cu piese libere, sau, la cele mai
evoluate, concrescute. Androceul este dialistemon, dar prin multiplicare se
ajunge la poliandrie secundară. Gineceu apocarp sau sincarp, ovar cu
numeroase ovule cu placentaţie centrală. Biochimic, cariofilidele sunt
caracterizate de prezența betalainelor.

Ordinul Caryophyllales reunește plante erbacee sau frutescente, cu

frunze simple şi flori bisexuate sau unisexuate, actinomorfe. Placentaţia este
centrală, iar seminţele sunt prevăzute cu perisperm. Fructul este o capsulă
rareori bacă.
Familia Caryophyllaceae este reprezentată de specii erbacee cu tulpina
cilindrică sau slab muchiată şi frunze simple, nedivizate, dispuse opus. Florile
sunt de obicei bisexuate, actinomorfe, grupate în inflorescenţe caracteristice de
tipul dichaziilor compuse sau variante ale acestora.

160
 Pe baza acestor două caractere, dispoziţia frunzelor şi a florilor, se pot
recunoaşte, relativ uşor, cariofilaceele. Fructul este o capsulă denticulată, bacă
sau achenă, situate pe o prelungire a receptaculului numită carpofor.
Polenizarea este entomofilă datorită glandelor nectarifere situate la baza
staminelor.
Formula florală: * K 5 - 4 ; (5 - 4) C 5 - 4 ; 10; 0 A 5 + 5 ; 5 - 2 G ( 5 - 2 )
Este o familie eterogenă, cu numeroase specii (circa 2300), divizate în
două (3) subfamilii: Alsinoideae, Silenoideae şi Paronychioideae.
Subfamilia Alsinoideae cuprinde specii ce se recunosc prin: sepale
libere sau unite la bază, petale de obicei lungi, nediferenţiate în unguiculă şi
lamină.
Reprezentanți: Stellaria media (Rocoina) S. holostea (Iarbă moale)
Cerastium semidecandrum, C. lanatum, Scleranthus annuus (Iarba surpăturii),
S. perennis (Sincerică), Arenaria serpyllifolia (Studeniță), A. biflora .

Subfamilia Silenoideae include specii ce se recunosc prin: sepale unite,

petale bine dezvoltate, diferenţiate în două părţi: unguiculă, o parte îngustă cu
care se prind pe receptacul şi se află în interiorul tubului caliciului și lamina,
partea lăţită situată în afara tubului caliciului.
Reprezentați: Silene latifolia subp. alba (Opaiţa), S. vulgaris (Guşa
porumbelului) Dianthus spiculifolius, *D. caryophyllus (Garoafa), D. glacialis,
Gypsophila muralis (Vălul miresei), G. paniculata (Ipcărige), Saponaria
officinalis (Săpunariţă, Floare de săpun), Lychnis coronaria (Flocoșel),
Agrostemma githago (Neghina), Cucubalus baccifer (Pleşcaiţă) (fig. XIII.42) -
singura cariofilacee cu fruct bacă.

161
 Subfam. Paronychioideae
grupează plante erbacee cu frunze
opuse, alterne sau verticilate, stipelate.
Sepalele sunt libere iar petalele, foarte
mici sau absente.
Reprezentanți: Paronychia
kapela – specie rară, întâlnită doar în
Domogled și Turnu Severin,
Herniaria glabra (Feciorică),
Spergularia rubra, S. salina.
Situația în alte sisteme de
clasificare:
Thorne (1992) –
Caryophyllales / Caryophyllanae / Fig. XIII.42. Cucubalus baccifer: 1.
ramură floriferă; 2. ramură fructiferă.
Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Caryophyllales / Caryophyllidae
APG II (2003) – Caryophyllales / eudicotiledonate tipice
APG III (2009) – Caryophyllales / Malvide.

Ordinul Capparales reunește plante erbacee, arbori, arbuști și liane, cu

frunze alterne, flori bisexuate, actinomorfe sau zigomorfe, heterochlamideice,
cu număr variabil al pieselor florale. Androceul este dialistemon, iar gineceul
sincarp, superior. Placentaţia parietală.
Caracteristic pentru plantele acestui ordin este producerea de uleiuri de
muștar. Acestea sunt isotiocianați, derivați din hidroliza glucozinolaților sub
influența mirozinei, enzimă stocată în celule specializate numite celule
mirozinice. Lipsesc în schimb tananții, alcaloizii și compușii iridoizici
(CRONQUIST 1981).

162
 Familia Brassicaceae (Cruciferae) cuprinde numeroase specii
cosmopolite răspândite mai ales în regiunea mediteraneană şi cea temperată
caldă. Sunt plante erbacee, anuale, bienale sau perene, rareori subarbustive, cu
rădăcini pivotante. Frunzele sunt variat divizate, alterne sau verticilate,
nestipelate. Florile sunt grupate în inflorescenţe racemoase simple sau compuse.
O floare este bisexuată, bisimetrică (în aparenţă actinomorfă) pe tipul 4,
dialisepală şi dialipetală. Elementele învelișului floral sunt aşezate câte două,
faţă în faţă, în alternanţă, în formă de cruce (de unde derivă denumirea
tradiţională a familiei). Androceul este tetradinam, format din două verticile de
stamine: 2 pe cercul extern mai scurte şi 4 interne mai lungi, rareori numai 4
stamine. La baza filamentelor se află glande nectarifere (disc nectarifer
intrastaminal). Gineceul este alcătuit din 4 carpele: 2 fertile mai mici, unite în
plan transversal, pe care se află dispuse ovulele; 2 carpele sterile, mai
dezvoltate, care se deschid sub forma a două valve laterale. La locul de sutură a
celor două carpele fertile, se dezvoltă un perete fals - replum - pe care se află
ovulele, respectiv seminţele. Replumul împarte cavitatea ovarului, respectiv
fructului, în două loje.
Polenizarea este entomofilă datorită prezenţei glandelor nectarifere la
baza filamentelor staminelor iar fructul este o silicvă (cu lungimea de cel puţin
3 ori mai mare decât lăţimea) sau siliculă (cu dimensiunile mai mult sau mai
puţin egale sau lungimea cel mult de trei ori mai mare decât lăţimea). Fructele
se deschid de o parte şi alta a replumului pe care se află seminţele. Uneori sunt
ștrangulate între seminţe luând aspectul de lomentă, ca la Raphanus
raphanistrum.
Formula florală :  K2+2 C4 A2 + 4; 4 G(2) .
Clasificarea acestei familii se face în funcție de tipul de fruct, în:
brassicaceae cu fruct silicvă și brassicaceae cu fruct siliculă. Din prima
categorie fac parte: * Brassica oleracea subsp. oleracea (Varza sălbatică) de la
care s-au obţinut convarietăţi cu varietăţi furajere şi alimentare: convar.
163
acephala var. acephala (Varza furajeră); convar. gemmifera (Varza de
Bruxelles) la care, pe tulpină, se află muguri axilari îngroşaţi ce formează
verzişoare; convar. capitata (Varză pentru căpăţână) cu: var. capitata f. alba
(Varza albă) şi f. rubra (Varza roşie); var. sabauda (Varza creaţă). Pe lângă
valoarea alimentară arhicunoscută, varza pentru căpăţână este şi o plantă cu
calităţi terapeutice recunoscute încă din antichitate. *Brassica oleracea convar.
gongylodes (Gulia) este alimentară prin baza tulpinii (cu câteva internoduri şi
noduri cu frunze) globulos tuberizată. * Brassica oleracea convar. botrytis
(Conopida) este alimentară prin mugurii inflorescenţei, puternic îngroşaţi, care
formează o căpăţână densă, hemisferică. Brassica nigra (Muştarul negru), B.
rapa (Rapiţa), Raphanus raphanistrum (Ridichea sălbatică), *R. sativus
(Ridichea cultivată) cu var. radicula (Ridichea de lună) şi var. niger (Ridichea
de iarnă). Plantă alimentară precum şi medicinală ca antiscorbutică, diuretică,
dar şi ca expectorant, stimulent al secreţiei biliare etc., *Sinapis alba (Muştarul
alb), S. arvensis (Muştarul sălbatic), *Cheiranthus cheiri (Micşunele),
*Mathiola incana (Micsandre), Alliaria petiolata (Usturoiţă), Sisymbrium
orientale, S. officinale, Descurainia sophia (Voinicică), Nasturtium officinale
(Năsturaş) ș.a.
Din grupul brassicaceae cu fruct siliculă amintim: Armoracia
lapathifolia (Hreanul), Capsella bursa-pastoris (Traista ciobanului) (fig.
XIII.43), *Lepidium sativum (Cresonul), L. ruderale (Păducherniță), Thlaspi
arvense (Punguliţă), Cardaria draba (Urda vacii), Camelina sativa (Lubiţ) este
cultivată dar şi sălbăticită. Seminţele erau utilizate în constipaţii, drept
purgative puternice, Lunaria rediviva (Lopățea), L. annua (Pana zburătorului),
Erophila verna (Flămânzică), Rorippa sylvestris (Boghiță) ș.a.

164
 Printre brasicacee, sunt
numeroase plante horticole (varza cu
căpăţână, gulia, conopida, ridichea
etc), industriale (rapiţa, muştarul),
furajere (napii de mirişte, varza
furajeră, rapiţa prin frunzele ei),
condimentare (hreanul, muştarul alb
şi negru), ornamentale (micşunelele,
micsandrele etc), medicinale
(muştarul alb şi negru, varza cu
căpăţână, hreanul, usturoiţa,
năsturaşul, traista ciobanului,
ridichea, lubiţul etc), numeroase
specii au valoare meliferă, însă sunt Fig. XIII.43. Capsella bursa-pastoris: 1.
aspectul general al plantei; 2. floarea; 3. siliculă.
și buruieni păgubitoare (muştarul
sălbatic, traista ciobanului, voinicica,
urda vacii etc).
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Brassicales / Violanae / Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Capparales / Capparanae / Rosidae s.l.
APG II (2003) – Brassicales / Euroside II
APG III (2009) – Brassicales / Malvide.

Subclasa Rosidae reunește dicotiledonate lemnoase sau erbacee, cu

flori bisexuate, dialipetale. Staminele și carpelele sunt variabile ca număr, de la
polimere la monomere. Se consideră că au derivat din ordinul Magnoliales sau
Ranales, de care se deosebesc prin ciclia elementelor florale şi numărul constant
al acestora (la cele mai evoluate).

165
 Din punct de vedere biochimic se caracterizează prin prezența
taninurilor, a unor alcaloizi, compuși iridoizi și triterpenoizi. Nu au betalaine.

Ordinul Fabales (Leguminosales) grupează plante erbacee sau

lemnoase, caracterizate prin gineceu monocarpelar din care se formează fructul
- o păstaie (legumă) - de diferite forme şi dimensiuni. Rădăcinile acestor plante
fac simbioză cu Rhizobium leguminosarum, bacterie cu rol important în fixarea
azotului atmosferic. Tulpinile pot fi erecte și uneori volubile, frunzele compuse,
de regulă penat-compuse rareori palmat-compuse sau simple; florile sunt
bisexuate zigomorfe. Datorită prezenţei staminelor şi carpelelor numeroase şi
libere, precum şi a simetriei radiare a florilor unor fabale primitive
(Mimosaceae), se consideră că acestea au provenit din unele rozacee primitive.
Familia Fabaceae (Leguminosae, Papilionaceae) este familia tip a
acestui ordin ce încadrează plante răspândite în regiunile temperate, dar şi multe
din zone calde, tropicale şi subtropicale. Sunt arbori, arbuşti, subarbuşti şi liane,
erbacee anuale şi perene la care se poate evidenţia un progres atât în
organizarea organelor vegetative (prin diversificarea extremă a lor şi al ciclului
de dezvoltare), cât şi a florii.
Rădăcinile prezintă nodozităţi cu bacterii simbiotice, fixatoare de azot,
din genul Rhizobium. Frunzele sunt de obicei compuse, de tip penat sau palmat,
rareori simple (Genista), prevăzute cu stipele persistente, uneori transformate în
spini (Robinia). Florile sunt pe tipul 5, bisexuate, zigomorfe grupate în
inflorescenţe racemoase. Sepalele sunt de obicei concrescute, rareori libere
(Lens), petalele sunt în număr de 5, inegale: petala cea mai mare este vexilul
(lat. vexillum - stindard, steag) acoperă 2 petale laterale, egale între ele, numite
aripioare (alae) (de la lat. allatus - aripat) iar carena sau luntriţa, provenită din
concreşterea celor două petale inferioare. Androceul este format din 10 stamine:
cu filamentele libere (dialistemon), cu filamentele unite în două mănunchiuri
(diadelf) sau toate filamentele unite într-un mănunchi (monadelf). Caracterul

166
unitar al familiei este dat de gineceu, totdeauna unicarpelar şi unilocular, cu
unul până la numeroase ovule campilotrope. Polenizarea este entomofilă sau
plantele sunt autogame. Fructul este o păstaie variată ca formă, dimensiuni,
dehiscentă, rareori indehiscentă.
Formula florală:  K (5).5; C1+2+(2); A 5+5; (5+5); (9)+1 G1
Din punct de vedere biochimic, reprezentanții acestei familii se
caracterizează prin prezenţa alcaloizilor, taninurilor, saponinelor etc.
În diferite sisteme de clasificare, familia este divizată în subfamilii sau
triburi. În prezentarea de față grupăm reprezentanții acestei familii în funcție de
tipul androceului:
Reprezentanți cu androceu dialistemon (sunt considerate primitive):
Sophora japonica (Salcâm japonez) este arbore până la 25 m înălţime frecvent
cultivat pentru valoarea ornamentală, forestieră, meliferă. Nu prezintă spini pe
tulpină, S. jauberti este o specie erbacee, perenă, spontană în pădurile de la
Babadag (Tulcea) şi Hârşova (Constanţa).
Reprezentanți cu androceu diadelf (sunt cele mai numeroase fabacee
autohtone şi exotice): *P. sativum (Mazărea) - se cultivă ca plantă alimentară de
mare valoare, *Phaseolus vulgaris (Fasolea) este plantă anuală volubilă,
originară din America de Sud, cultivată ca plantă alimentară, *Medicago sativa
(Lucerna cu flori albastre-violacee) - se cultivă ca plantă furajeră şi meliferă,
dar creşte şi subspontan, M. falcata (Lucernă galbenă, Culbeceasă) - este
spontană în pajişti, M. lupulina (Trifoi mărunt), M. arabica, M. minima, M.
rigidula, Trifolium pratense (Trifoi roşu) - se cultivă pentru furaj dar este şi
spontan prin pajiştile de la câmpie până în subalpin, T. repens (Trifoi alb) este
larg răspândit prin pajişti, locuri ruderale; se înmulţeşte şi pe cale vegetativă,
prin stoloni aerieni, T. patens, T. campestre, T. aureum, T. hybridum. Ultima
este o specie perenă, cu flori alb-roşietice, mai mult sau mai puţin pedicelate,
dispuse în capitule terminale. Creşte în locuri umede, mocirloase. Glycyrrhiza
glabra (Lemnul dulce). Plantă perenă robustă, cu tulpina sclerificată la bază,
167
Galega officinalis (Ciumărea), Ononis spinosa (Osul iepurelui) - tulpina este
lignificată la bază și prezintă spini rigizi, Vicia sativa, V. lutea, V. cracca
(Măzăriche) V. pannonica, V. hirsuta, V. tetrasperma, *V. faba (Bobul) - se
cultivă pentru seminţele mari, cu utilizări alimentare, medicinale şi furajere,
Lathyrus vernus (Pupezele), L. venetus, L. tuberosus (Sângele voinicului), *L.
odoratus – se cultivă ca plantă ornamentală; *L. sativus (Măzăroi), *Lens
culinaris (Lintea), *Robinia pseudacacia (Salcâmul alb) (fig. XIII.44), *R.
hispida (Salcâmul roşu) se cultivă pentru ornament.

Fig. XIII.44. Robinia pseudacacia: 1. ramură floriferă; 2. ramură cu frunze mature; 3. păstăi.

Reprezentanți cu androceu monadelf (puține specii autohtone şi

exotice, la care toate cele zece stamine sunt unite prin filamentele lor): Glycine
max (Soia, Fasole japoneză) - din seminţe se prepară făină de soia, care este
alimentul ideal pentru diabetici, ca şi pentru reumatici, convalescenţi şi
surmenaţi, Arachis hypogea (Alune de pământ, Arahide, Alune americane) -

168
plantă anuală, originară din America de Sud. Tulpina este bogat ramificată, de
la suprafaţa solului, prezintă frunze bijugate (cu două perechi de foliole) şi flori
galbene, axilare, lung pedunculate. După polenizare şi fecundare, pedunculii
florali se îndoaie, intră în pământ unde se formează fructul cu 1-2 seminţe mari,
bogate în ulei, foarte apreciate ca aliment. Se cultivă pe soluri uşoare, nisipoase,
în Dobrogea, Câmpia Dunării şi stânga Jiului-Dolj (Tâmbureşti), terasele
Dunării în zona Corabia-Bechet; Laburnum anagyroides (Salcâmul galben) este
un arbust subspontan în jud. Mehedinţi, dar se cultivă frecvent pentru ornament.
Printre reprezentanții acestei familii se află numeroase specii cu valoare
furajeră (Trifolium, Medicago, Lotus), alimentară (Pisum, Phaseolus, Lens,
Arachis), industrială (Glycine), melifere, ornamentale, medicinale dar şi toxice
(Galega officinalis, Coronilla varia ş.a.). Prin nodozităţile de pe rădăcină,
fabaceele îmbogăţesc solul în azot, ducând astfel la sporirea recoltelor.
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Rutales / Rutanae / Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Fabales / Fabanae / Rosidae s.l.
APG II (2003) – Fabales / Euroside I
APG III (2009) – Fabales / Fabide.

Subclasa Asteridae include plante erbacee, rareori lemnoase, cu flori

actinomorfe sau zigomorfe, tetraciclice, gamosepale şi gamopetale. Deosebirea
dintre aceste plante și celelalte simpetale tetraciclicae este sinanteria
(concreşterea anterelor staminelor într-un tub în jurul stilului).
După unii autori, această subclasă este împărțită în subclasa Asteridae la
care staminele sunt concrescute prin antere în jurul stilului și subclasa Lamiidae
caracterizate prin androceu variabil (5, 4 sau 2 stamine) cu anterele libere
neconcrescute.

Ordinul Asterales include o singură familie: Asteraceae (Compositae).

Majoritatea plantelor din această familie sunt erbacee, anuale, bienale sau

169
perene, rareori lemnoase, foarte variate ca înfăţişare şi dimensiuni. Din acest
grup fac parte specii care au atât tulpini subterane cât şi aeriene, scapiforme sau
ramificate, sistem radicular alcătuit din rădăcini normale sau normale şi
metamorfozate. La cele mai numeroase se află muguri pe rădăcini, ceea ce ajută
la înmulţirea vegetativă. Frunzele sunt alterne, rareori opuse, verticilate sau sunt
în rozetă bazală, precum şi combinaţii ale acestora. Caracterul comun, la toate
speciile acestei familii îl reprezintă gruparea florilor într-o inflorescenţă simplă
numită calatidiu (antodiu). Fiecare antodiu este înconjurat de hipsofile
involucrale, foarte variate ca formă şi dimensiuni, care alcătuiesc involucrul
calatidial (antodial). Calatidiile se grupează în moduri foarte variate şi
alcătuiesc inflorescenţe compuse. Receptaculul (axul calatidiului) poate avea
formă plană, convexă, conică, globuloasă etc, compact sau gol. Pe acesta se
inseră, sesil, florile, în mici gropiţe ale receptaculului. Florile pot fi bisexuate
sau unisexuate în acelaşi calatidiu (calatidii homogame), alteori atât unisexuate
cât şi bisexuate (antodii heterogame), de două tipuri: tubulare şi ligulate,
precum şi forme intermediare cum ar fi bilabiate sau pâlniate. Caliciul este
alcătuit din trichomi sau scvame, rareori lipseşte. Trichomii, deseori, se menţin
şi pe fruct sub forma unei umbreluţe, care poartă numele de papus şi ajută la
diseminare prin vânt. Corola este foarte variată şi determină tipurile de flori. La
florile tubuloase ea are forma unui tub care se termină la partea superioară cu
cinci dinţişori egali, deci are o simetrie actinomorfă, iar la florile ligulate, corola
are două porţiuni: una bazală în formă de tub care se prelungeşte lateral cu o
ligulă, prevăzută apical cu 5 dințișori, corespunzător celor cinci petale
concrescute, deci florile ligulate, prezintă o simetrie zigomorfă. Androceul este
format din 5 stamine prinse pe tubul corolei şi concrescute prin antere formând
un tub în jurul stilului (sinanterie). Gineceul este bicarpelar, inferior, unilocular
cu un singur ovul anatrop. Stilul este simplu, lung şi terminat cu un stigmat
bifidat, prevăzut la bază cu perişori colectori de polen. Polenizarea este
entomofilă, iar fructul o achenă monospermă.
170
 Formula florală: ,  K(  ); ( 5 ); 0 C( 5 ) A 5 G(2 ).
Din punct de vedere biochimic, substanţa de rezervă a lor este
polizaharidul inulina, rareori amidon.
Familia Asteraceae este o familie cu numeroși reprezentanți, grupați în
funcție de modul cum este organizat calatidiul, de prezenţa sau absenţa vaselor
laticifere. Astfel, compozitele sunt divizate în 2 subfamilii: Asteroideae
(Tubuliflorae) şi Cichorioideae (Liguliflorae). Din prima subfamilie fac parte
specii ce se recunosc prin lipsa latexului și prezența antodiilor ce au în alcătuire
numai flori tubuloase (inclusiv bilabiate) sau cu ambele tipuri de flori: centrale
tubuloase şi marginale ligulate. În organele vegetative se află canale schizogene
cu uleiuri volatile.
Reprezentanți: Aster amellus (Steliță vânătă), A. alpinus (Ochiul boului),
A. tripolium (Albăstrică), *A. novi-belgii, *Helianthus annuus (Floarea
soarelui) - este o plantă oleaginoasă de primă importanţă. Fructele sunt achene
care se formează din florile centrale tubuloase. Sămânţa exalbuminată conţine
în cotiledoane până la 60 % uleiuri vegetale. Uleiul de floarea soarelui, pe lângă
utilizările în alimentaţia omului, se întrebuinţează şi în farmacie pentru a
solubiliza şi vehicula unele medicamente liposolubile, Artemisia absinthium
(Pelinul bun), A. annua (Năfurică), A. vulgaris (Pelinariță), A. austriaca
(Peliniță), *A. dracunculus (Tarhonul) - se cultivă ca plantă condimentară,
alimentară şi medicinală, *A. abrotanum (Lemnul domnului) se cultivă ca
plantă medicinală, ornamentală şi de cult, Matricaria recutita (Muşeţelul bun) -
creşte în locuri ruderale şi cultivate, M. perforata (Muşeţelul prost) - este lipsit
de aromă sau are miros neplăcut, Achillea millefolium (Coada șoricelului), A.
salicifolia (Strănutătoare), A. crithmifolia (Limbricariță), Tussilago farfara
(Podbalul) este specie comună prin locuri abrupte, mai mult sau mai puţin
sărăturate, pe lângă pâraie etc. Primăvara devreme apar tulpini cu frunze reduse,
scvamiforme, şi antodiile galbene. Mai târziu apar frunzele mari, rozulare,
cordate şi sinuat dinţate pe margini, *Calendula officinalis (Gălbenele) - plantă
171
frecvent cultivată pentru ornament. Inflorescenţele conţin ulei volatil,
carotenoide, compuşi terpenici şi sunt indicate în dischinezie biliară, ulcer
gastric şi duodenal. Sub formă de infuzie are efect cicatrizant, calmant,
sudorific şi antiinflamator, Arctium lappa (Brusturele), Arctium tomentosum,
*Carthamus tinctorius (Şofrănel), *Cynara scolymus (Anghinare), Inula
helenium (Iarbă mare, Lacrimile Elenei), Centaurea cyanus (Albăstriţa), C.
iberica, C. orientalis, C. nervosa, Anthemis tinctoria, Leucanthemum vulgare
(Margarete), *Callistephus chinensis (Ochiul boului), *Zinnia elegans
(Cârciumărese); *Dahlia variabilis (Gherghină, Dalie), *Tagetes patula (Crăiţe,
Vâzdoage), Cirsium creticum, Crupina vulgaris, Echinops exaltatus
(Tătarnică), Xeranthemum annuum, *Cosmos bipinnatus, *Bellis perennis var.

Fig. XIII.46. Taraxacum officinale: 1.

aspectul general al plantei; 2. detaliu floare
Fig. XIII.45. Cichorium intybus
ligulată.

172
hortensis (Bănuţei, Părăluţe) cu tulpina scapiformă şi rozetă bazală. Antodii
mijlocii cu flori ligulate albe sau albe-roze. O specie de o deosebită valoare
ştiinţifică este Leontopodium alpinum (Floare de colţ, Floarea reginei). Creşte
pe stâncării calcaroase, însorite, şi este declarată Monument natural.
Reprezentanții ce se recunosc prin prezența latexului în organele
vegetative, lipsa glandelor secretoare de uleiuri eterice și numai flori ligulate în
alcătuirea antodiului, au fost grupați în subfamilia: Cichorioideae (Liguliflorae).
Dintre aceștia menționăm: Cichorium intybus (Cicoarea sălbatică) (fig.
XIII.45), *Lactuca sativa (Salata), L. serriola cu flori galbene, L. perennis cu
flori ligulate albastre, Taraxacum officinale (Păpădia) (fig. XIII.46), Sonchus
arvensis (Susaiul), Hieracium pilosella, H. aurantiacum (Rușuliță), H.
murorum, H. alpinum, Hypochoeris uniflora, ș.a.
Importanţa economică a plantelor din această familie este deosebită:
specii ornamentale (cele mai numeroase), legumicole, industriale, furajere,
medicinale datorită alcaloizilor şi a altor principii active. Compozitele
medicinale au un rol deosebit în obţinerea de produse medicamentoase de
origine vegetală. Pe lângă aceste grupe de compozite utile, există şi numeroase
specii dăunătoare culturilor, pajiştilor.
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Asterales / Asteranae / Dicotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Asterales / Asteranae / Asteridae s.l.
APG II (2003) – Asterales / Euasteride II
APG III (2009) – Asterales / Campanulide.

Clasa Liliopsida (Liliatae, Monocotyledonatae)

Acest grup de plante reprezintă circa 28% dintre angiosperme (NABORS
M. 2004). Au luat naștere din nişte dicotiledonate arhaice, în fazele timpurii de
diferenţiere ale angiospermelor, după care au evoluat paralel. Se diferențiază de
restul angiospermelor prin câteva caractere morfo-anatomice: au un singur
173
cotiledon provenit din concreşterea celor două iniţiale (sincotilie), uneori şi un
rest al celui de al doilea, numit epiblast (ex. Poaceae), sistemul radicular este
fasciculat, rădăcina embrionară este redusă sau dispare de timpuriu, locul ei
luându-l mai multe rădăcini adventive (unele graminee păstrează rădăcina
(rădăcinile) embrionare printre cele adventive), tulpina este erbacee, prevăzută
cu un cilindrul central de tip atactostel, cu fascicule colaterale închise. Frunzele
sunt simple, incomplete (lipsite de peţiol, de bază şi peţiol sau de peţiol şi
limb), nestipelate, nedivizate şi cu nervaţiune paralelă sau arcuată. Florile sunt
predominant pe tipul 3 de organizare, tetraciclice sau pentaciclice, trimere,
rareori pe tipul 4 (ex. Paris quadrifolia), au învelișul floral un periant
homeochlamideu (perigon) sepaloid sau petaloid, foarte variabil, de obicei
dialitepal, rareori gamopetal.
Clasa se divide în trei subclase: Alismatidae, Arecidae, Commelinidae,
Liliidae şi Zingiberidae.
Familia Poaceae (Gramineae) grupează plante erbacee, anuale sau
perene, rareori lemnoase (bambusul). Poaceele au două feluri de rădăcini:
embrionare şi adventive. Cele embrionare, de obicei, în număr caracteristic
pentru fiecare gen, dispar de timpuriu. În locul lor se formează numeroase
rădăcini adventive, cam de aceeaşi lungime şi grosime, alcătuind sistemul
fasciculat sau fibros de rădăcini. Tulpina aeriană (culm sau pai) este cilindrică şi
alcătuită dintr-un număr variabil de noduri şi internoduri. Poate fi fistuloasă sau
plină (Zea mays). La baza acesteia se formează lăstari de înfrățire de la nodurile
bazale (intravaginali și extravaginali), iar la vârf se formează inflorescenţele.
Gramineele prezintă şi tulpini subterane: rizomi şi stoloni subterani. Frunzele
sunt alcătuite dintr-o teacă (vagină), ce înveleşte internodul pe o distanţă
apreciabilă, şi limbul (lamina) de formă liniară cu nervuri paralele. Ca anexe ale
frunzei se află: urechiuşele, ca două expansiuni laterale ale bazei limbului, mai
dezvoltate la orz (Hordeum); ligula ca o excrescenţă membranoasă a bazei
limbului, la locul unde se uneşte cu teaca. Florile gramineelor sunt bisexuate,
174
rareori unisexuate (Zea mays), grupate în inflorescenţe elementare numite
spiculeţe. Acestea se grupează, în moduri diferite, pe un ax comun numit rahis
şi alcătuiesc inflorescenţele compuse. La poacee se întâlnesc următoarele tipuri
de inflorescențe compuse: spicul compus (Triticum, Secale, Hordeum, Lolium,
ş.a.), panicul cu spiculeţe (Avena, Poa, Festuca, Oryza sativa), racem cu
spiculeţe (spic fals sau panicul spiciform) (Phleum, Setaria), umbelă cu
spiculeţe (spic digitat) (Cynodon dactylon, Digitaria sanguinalis), spadixul cu
spiculeţe (inflorescenţa femelă de la Zea mays).
Spiculeţul este inflorescenţa elementară care se repetă de mai multe ori în
alcătuirea inflorescenţelor compuse. El este alcătuit dintr-un ax, la nodurile căruia
se inseră florile. La baza spiculeţului se află 2-4 bractei numite glume, care acoperă
parţial sau total spiculeţul. Spiculeţele sunt: uniflore la orz, orez şi numeroase
graminee spontane; sau multiflore la grâu, secară şi majoritatea gramineelor
spontane. Floarea este pe tipul 3. Este protejată de două palei: una inferioară,
convexă, de obicei aristată, omologată cu bracteea numită lema și alta superioară,
concavă, bicarenată, membranoasă şi nearistată numită palee. Lema şi paleea
închid între ele părţile reproducătoare. Staminele, de regulă generală, sunt în număr
de 3, rareori 6 stamine la Oryza sativa, 4 la genul Tetrarhena, 2 la Anthoxanthum
odoratum sau 1 la genul Vulpia. Gineceul este bicarpelar sincarp, unilocular şi
uniovulat continuat cu un stil scurt şi 2 stigmate păroase. La baza ovarului se află
două - trei scvame mici numite lodicule, interpretate ca un rest al perigonului.
Polenizarea este anemofilă (plante alogame) sau directă (plante autogame). Fructul
este o cariopsă.
Familia cuprinde numeroase specii, larg răspândite pe tot globul. Dintre
speciile întâlnite la noi amintim: Nardus stricta (Ţepoşica, Năgara), *Triticum
aestivum (Grâul comun), *T. durum (Grâul tare), *Hordeum vulgare (Orzul),
*H. distichum (Orzoaica), H. murinum (Orzul şoarecelui), *Secale cereale
(Secara), S. sylvestre, Lolium perenne (Raigras englezesc, Iarba de gazon),
Melica ciliata (Mărgică), *Avena sativa (Ovăzul), A. fatua (Odosul),
175
Arrhenatherum elatius (Ovăsciorul), Poa pratensis (Firuţa de livadă), P. annua
(Hiruşor), P. media, P. alpina, P. compressa, P. angustifolia, Festuca pratensis
(Păiuşul de livadă), F. rubra (Păiuşul roşu), Bromus inermis (Obsigă
nearistată), B. arvensis, B. tectorum, Agrostis capillaris, A. rupestris, Dactylis
glomerata (Golomăţul), Alopecurus pratensis (Coada vulpii), Phleum pratense
(Timofică), Stipa capillata (Colilie), *Panicum miliaceum (Mei, Păsat), P.
dichotomiflorum, Zea mays (Porumbul), *Oryza sativa (Orezul) - este a doua
cereală alimentară de pe glob, Sorghum halepense (Bălur, Costrei) - buruiană
perenă, cu rizomi lungi şi ramificaţi, comună şi abundentă în culturi de
prăşitoare, grădini de legume etc, mai ales cele irigate, Setaria pumila (Mohor
roşcat); S. verticillata (Mohor agăţător); S. viridis (Mohor verde), Echinochloa
crus-galli (Mohor lat, Mohor înalt), Chrysopogon gryllus (Sadină), Digitaria
sanguinalis (Meişor), Cynodon dactylon (Pirul gros) - este o buruiană comună
şi abundentă în vii, plantaţii de pomi, culturi de prăşitoare şi păioase, pajişti etc.
Prezintă şi un rol ecologic important: fixează nisipurile zburătoare ale Olteniei;
înţeleneşte terenurile nude cum ar fi cenuşile de la arderea cărbunilor în
termocentrale (Işalniţa - la Craiova, Rovinari-Gorj), erupţia sondelor, surupături
de teren, taluzuri la diguri etc. (POPESCU 2000).
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Poales / Commelinanae / Monocotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Poales / Commelinanae /Commelinidae
APG II (2003) – Poales / Commelinide
APG III (2009) – Poales / Commelinide.

Subclasa Liliidae grupează plante erbacee, rareori lemnoase, epifite,

rareori acvatice, cu frunze alterne, rareori opuse sau verticilate. Florile
actinomorfe sau zigomorfe, trimere, cu nectarii, adaptate la polenizarea
entomofilă. Tepalele sunt variat colorate iar fructul este frecvent capsulă.

176
 Ordinul Liliales este un ordin omogen prin alcătuirea florală trimeră.
Reunește, în flora spontană a țării noastre, plante erbacee, adesea cu bulbi,
rizomi sau tuberculi. Polenizarea este entomofilă sau anemofilă. Fructele sunt
capsule, rareori drupe sau bace. Seminţele prezintă endosperm.
Familia Liliaceae, în sistemul abordat de noi în această carte
(CRONQUIST 1981), include o serie de reprezentanți care în prezent aparțin la
alte familii botanice (ex. Alliaceae, Asparagaceae, Colchicaceae,
Convallariaceae ș.a.).
Majoritatea sunt specii erbacee perene, rareori anuale, arbustive
(Ruscus), arbori (Dracaena), liane (Smilax) sau suculente (Aloë). Tulpinile
aeriene sunt de obicei erecte, rareori agăţătoare şi pot prezenta unele
metamorfoze ca filocladiile (Ruscus) sau cladodiile (Asparagus). Cele subterane
pot fi bulbi, rizomi sau bulbo-tuberculi. Frunzele sunt simple, dispuse altern, în
rozete bazale sau combinaţii ale acestora, cu marginea întreagă şi nervaţiune
arcuată sau paralelă. Florile sunt bisexuate, rareori unisexuate (Asparagus),
solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase sau cimoase. O floare este, de
obicei, actinomorfă, pentaciclică, trimeră. Perigonul este petaloid sau sepaloid,
dialitepal, rareori gamotepal (Convallaria majalis, Polygonatum ş.a.).
Staminele sunt în număr de șase, așezate pe două cicluri, corespunzătoare celor
două verticile de tepale ale perigonului. Gineceul este tricarpelar, trilocular,
sincarp, cu numeroase ovule anatrope. O excepţie între liliaceae o reprezintă
dalacul (Paris quadrifolia) la care florile pe tipul 4 (pentaciclice, tetramere).
Fructul este o capsulă sau o bacă.
Formula florală: *P3+3 A3+3 G(3).
Reprezentanți: Colchicum autumnale (Brândușa de toamnă) este o plantă la
care înflorirea are loc toamna iar maturarea fructelor în primăvara anului următor,
C. arenarium – specie strict ocrotită, Veratrum album (Știrigoaie), Anthericum
ramosum (Liliuță), *Lilium candidum (Crin alb), L. martagon (Crin de pădure),
Fritillaria meleagris (Bibilică), F. orientalis (Lalea pestriță), Gagea pratensis
177
(Ceapa ciorii), Erythronium dens-canis subsp. niveum (Măseaua Ciutei, Cocoșei),
Scilla bifolia (Viorele), S. autumnalis – specie rară întâlnită în pajiști ușor
salinizate, *Hyacinthus orientalis (Zambilă), Muscari comosum (Ceapa ciorii),
Tulipa hungarica (Lalea) – specie strict ocrotită, Ornithogalum boucheanum
(Lușcă), O. pyramidale (Bălușcă), Asparagus verticillatus, A. tenuifolius
(Sparanghel sălbatic), Ruscus aculeatus (Ghimpe) – specie ocrotită ca monument al
naturii, R. hypoglossum (Cornișor), Convallaria majalis (Lăcrimioare, Mărgăritar),
Polygonatum latifolium (Pecetea lui Solomon), Maianthemum bifolium
(Lăcrimiță), *Allium cepa (Ceapa), *A. sativum (Usturoi), A. scorodoprasum (Aiul
șarpelui), *A. porrum (Praz), A. oleraceum (Ai sălbatic), A. ursinum (Leurdă) ș.a.
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Liliales sau Asparagales / Lilianae / Monocotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Liliales sau Asparagales / Lilianae / Liliidae s.l.
APG II (2003) – Liliales sau Asparagales / monocotiledonate
APG III (2009) – Liliales sau Asparagales / monocotiledonate.
Familia Iridaceae grupează plante erbacee perene, cu rizomi sau bulbo-
tuberi. Frunzele sunt liniare sau ensiforme cu nervaţiune paralelă, dispuse altern
sau în rozetă bazală. Florile sunt solitare sau în inflorescenţe variate,
tetraciclice, trimere.
Formula florală: * P3+3 A3+3 G(3 ).
Reprezentanți: Iris pseudacorus (Stânjenei galbeni, Stânjenei de baltă)
se recunoaște prin flori galbene, grupate în inflorescenţe caracteristice numite
ripidii (cime evantai). Cele 3 stigmate sunt mari, petaloide. Fiecare lob al
stigmatului acoperă câte o stamină, I. variegata (Stânjenei pestriţi) creşte în
păduri de foioase, tufărişuri, *I. germanica are flori mari albastre. Se cultivă
pentru ornament dar este şi subspontană, Gladiolus imbricatus (Săbiuţa)
prezintă flori roşii-violacee cu tubul perigonului puternic curbat. Este sporadică
în pajişti umede din regiunea de dealuri şi submontană, G. palustris este o
specie rară, *Crocus sativus (Şofranul) prezintă flori albastre-violacee,
178
mirositoare, cu stigmatele roşii-portocalii, de lungimea perigonului, C. flavus
(Brânduşe galbene), C. vernus (Brânduşe de primăvară), *Freesia refracta cu
flori galbene mirositoare, *F. armstrongii are flori roşii, liliachii sau mov.
Ambele specii sunt originare din Africa de Sud şi se cultivă în sere pentru flori
tăiate.
Situația în alte sisteme de clasificare:
Thorne (1992) – Liliales / Lilianae / Monocotyledoneae
Strasburger & al. (1998) – Asparagales / Lilianae / Liliidae s.l.
APG II (2003) – Asparagales / monocotiledonate
APG III (2009) – Asparagales / monocotiledonate.

179
 BIBLIOGRAFIE

1. Anastasiu Paulina. 2008. Taxonomie vegetală. 276 pag. Edit. Univ.

București.
2. Andrei M. 1997. Morfologia generală a plantelor. Edit. Encicloped.,
Bucureşti.
3. Anghel Gh., Nyárády A., Păun M., Grigore Şt. 1979. Botanica. Edit.
Did. şi Ped., Bucureşti.
4. APG II 2003. Classification for the orders and families of flowering
plants. Botanical Journal of the Linnean Society. 141: 399-436.
5. APG III 2009. Classification for the orders and families of flowering
plants. Botanical Journal of the Linnean Society. 161: 105-121.
6. Borza Al. 1925. Starea de astăzi a cunoştiinţelor noastre despre filogenia
plantelor. Bul. Gr. Bot. şi al Muz. Botanic din Cluj, vol. V. Cluj Napoca.
7. Brummitt R.K. & Powell C.E. 1992 - Authors of plant names 732 pag.
Royal Botanic Gardens. Kew. (EDS.).
8. Buia Al., Peterfi Şt. 1965. Botanica agricolă vol.I, Morfologia. Edit.
Agro-Silvică, Bucureşti.
9. Butură V. 1979. Enciclopedie de etnobotanică românească. Edit. Şt. şi
Enciclopedică, Bucureşti.
10. Chifu T., Zamfirescu Oana, Mânzu C. & Șurubaru B. 2001.
Botanică sistematică. Cormobionta. 535 pag. Edit. Univ. "A.I. Cuza"
Iași.
11. Ceapoiu N. 1980. Evoluţia speciilor. Edit. Acad., Bucureşti.
12. Ciocârlan V. 1982. Sistemul filogenetic al principalelor grupe de
plante. Culegere de st. şi articole de biologie. Gr. bot. din Iaşi.
13.
180
14. Ciurchea Maria 1998. Lichenii din România. Vol. I. Ascomycotina:
Pyrenocarpi. 333 pag. Edit. Presa Clujană. Cluj Napoca.
15. Cristea V. 1988. Practicum de Botanică sistematică. Univ. din Cluj-
Napoca.
16. Cristea V. 2003. Biodiversitatea și clasificarea lumii vii în cele 5
regnuri, in Biologie pentru pregătirea profesorilor de gradul II: 67-80.
Edit. Albastră. Cluj Napoca.
17. Cristurean I. 1983. Originea şi evoluţia plantelor în concepţiile
moderne. Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
18. Cronquist A. 1981. An integrated system of classification of flowering
plants. New York: Columbia Univ. Press.
19. Dihoru Alexandrina & Dihoru G. 2004. Dicționar ilustrat de
briologie. 212 pag. Edit. Alo București.
20. Dihoru Gh. & Negrean G. 2009. Cartea roșie a plantelor vasculare
din România. 630 pag. Edit. Acad. Române. București.
21. Eliade E., Toma M. 1977. Ciuperci. Ed. a-II-a. 359 pag. Edit. Did.
Ped., Bucureşti.
22. Ghişa E. 1966. Botanica sistematică (plante inferioare). Edit. Did. şi
Ped., Bucureşti.
23. Grinţescu I. 1985. Botanică. Ed. a-II-a, Edit. Şt. şi Encicloped.,
Bucureşti.
24. Guşuleac M., Anghel Gh., Tarnavschi T. I., Ştefureac I. Tr. 1960.
Căile evoluţiei regnului vegetal. Darwinismul şi problema evoluţiei în
biologie. Edit. Acad. Rom., Bucureşti,
25. Hodişan I. & Pop I. 1976. Botanica sistematică. Edit. Did. şi Ped.,
Bucureşti.
26. Ionescu V. 1983. Principalele tipuri de cicluri de dezvoltare şi
importanţa lor pentru explicarea evoluţiei plantelor. Edit. Did. şi Ped.,
Bucureşti.
181
27. Lungeanu I. 1963. Unele probleme ale evoluţiei regnului vegetal.
Natura nr. 6, SSB, Bucureşti.
28. Mohan G. & Ardelean A. 1999. Briofite. 484 pag. Edit. Univ. "Vasile
Goldiș" Arad.
29. Mohan G. & Ardelean A. 2004. Dicţionar enciclopedic de biologie (I)
A-L. 430 pag. Edit. All Bucureşti.
30. Morariu I. 1965. Botanică generală și sistematică. 622 pag. Edit.
Agrosilvică, București.
31. Morariu I. & Todor I. 1968. Botanică sistematică. 432 pag. Edit. Did.
Ped. București.
32. Morariu I. & Todor I. 1972. Botanică sistematică. 435 pag. Edit. Did.
Ped. București.
33. Morlova I., Chirilă C., Ursu T., Baciu E., Ciocârlan V., Cosmin S.,
Oprea C., Turcu Gh., Dobre Fl., Ungureanu L. 1966. Botanică.
Lucrări practice. 288 pag. Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
34. Moruzi C. & Andrei M. 1967. Botanică generală. 234 pag. Edit. Did.
Ped. București.
35. Moruzi C. & Toma N. 1971. Licheni. Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
36. Nabors M. 2004. Introduction to Botany. San Francisco: Pearson
Education.
37. Nagy-Tóth Francisc & Barna Adriana 1998. Alge verzi unicelulare
(Chloroccales). Determinator. 200 pag. Edit. Presa universitară clujană.
38. Păun M., Popescu Gh., Cârțu Mariana, Cîrțu D. & Georgescu
Liana 1971. Îndrumător de lucrări practice la Botanică Sistematică. 323
pag. Reprografia Univ. Craiova.
39. Păun M., Turenschi E., Ifteni L., Ciocârlan V., Moldovan I.,
Grigore Şt., Pazmany D., Popescu Gh. 1980. Botanica. 454. pag. Edit.
Did. Ped., Bucureşti.

182
40. Păun M., Popescu Gh., Simeanu V. 1981. Sistematica plantelor și
geobotanica. Partea II. 517 pag. Reprografia Univ. din Craiova.
41. Pedrotti Carmela Cortini 2001. Flora dei musci dâItalia
Sphagnopsida, Andreaeopsida, Bryopsida (I, II). 1235 pp. Antonio
Delfino Editore. Medicina Science. 817 pp,
42. Pedrotti Carmela Cortini 2001. Flora dei musci dâItalia
Sphagnopsida, Andreaeopsida, Bryopsida (II). 1235 pp. Antonio
Delfino Editore. Medicina Science.
43. Peterfi Şt., Ionescu Al. (Edit.) 1976. Tratat de algologie, vol. I. Edit.
Acad. Rom., Bucureşti.
44. Plămadă E. 1998. Flora Briologică a României. Musci. Vol. I, fasc. 1.
230 pag. Edit. Presa Universitară Clujană.
45. Pop I., Hodişan I., Mititelu D., Lungu L., Cristurean I., Mihai Gh.
1983. Botanică sistematică. 420 pag. Edit. Did. Ped., Bucureşti.
46. Popescu G. 2000. Botanică. 403 pag. Edit. Universitaria, Craiova.
47. Popescu G. 2002. Unele aspecte ale evoluției și clasificării lumii vii.
Analele Univ. din Craiova. Volum Omagial: 11-50. Craiova.
48. Răduțoiu D. 2008. Botanică sistematică. Vol. 1. 143 pag. Edit. Sitech
Craiova.
49. Răvăruţ M., Anghel Gh., Buia Al., Nyárády A., Morlova I. 1967.
Botanica. Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
50. Sălăgeanu Gh., Sălăgeanu A. 1985. Determinator pentru recunoaşterea
ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România. 329
pag. Edit. Ceres, Bucureşti.
51. Săvulescu O. 1964. Elemente de micologie. Edit. Did. Ped., Bucureşti.

183
52. Scagel E.; R.J. Bandoni, G.E. Rouse, W.B. Schofield, J.R. Stein &
T.M.C. Taylor. 1987. El Reino Vegetal. Omega, Barcelona, 778 pp.,
ISBN 84-282-0774-7.
53. Strasburger E., Noll F., Shenck H. & Schimper A.F.W. 1998.
Lehrbuch der Botanik für Hochschulen. Ed. 34. Stuttgart, Jena, Lübeck,
Ulm: Gustav Fischer Verlag.
54. Șesan Tatiana Eugenia & Ștefan Aurora Liliana 2003. Putregaiurile
strugurilor – boli revenite în actualitate în viticultură. I. Combatere
chimică. Analele I.C.P.P. București, vol. XXXII: 105-112.
55. Șesan Tatiana Eugenia & Tănase C. 2006. Mycobiota. Sisteme de
clasificare. 251 pag. Edit. Univ. "A.I. Cuza" Iași.
56. Șesan Tatiana Eugenia & Tănase C. 2007. Ciuperci anamorfe
fitopatogene. 265 pag. Edit. Univ. București.
57. Ştefureac I. T. 1973. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de
Botanică filogenetică. Edit. Did. şi Ped., Bucureşti.
58. Tănase C. 2002. Micologie. Manual de lucrări practice. 227 pag. Edit.
Univ. "A.I. Cuza" Iași.
59. Tănase C. & Mititiuc M. 2001. Micologie. 285 pag. Edit. Univ. "A.I.
Cuza" Iași.
60. Tănase C. & Șesan Tatiana Eugenia 2006. Concepte actuale în
taxonomia ciupercilor. 510 pag. Edit. Univ. "A.I. Cuza" Iași.
61. Thorne R.F. 1992. Classification and geography of the flowering
plants. Bot. Rev. 58: 225-348.
62. Timiriazev A. K. 1951. Viaţa plantelor. Ed. a-II-a, Bucureşti.
63. Toma N., Anghel I. 1983. De la procariote la eucariote. Potenţialităţi şi
limite. Natura SSB, Bucureşti.
64. Sârbu C. & Paraschiv Nicoleta Luminița. 2005. Botanică sistematică.
386 pag. Edit. "Ion Ionescu de la Brad" Iași.

184
 65. Simpson M.G. 2006. Plant Systematics. Oxford, UK: Elsevier
Academic Press.
66. Ștefan N. & Oprea A. 2007. Botanică sistematică. 552 pag. Edit. Univ.
"A.I. Cuza" Iași.
67. Váczy C. 1980 – Dicţionar botanic poliglot. 1017 pag. Edit. Ştiinţifică
Enciclopedică. Bucureşti.
68. Zamfirache Maria Magdalena & Toma C. 2000. Simbioza în lumea
vie. 294 pag. Edit. Univ. "A.I. Cuza" Iași.
69. Zarnea Gh., Herlea V. 1974. Poziţia microorganismelor în lumea vie.
Conceptul de virus - conceptul de bacterie. Progrese şi perspective în
biologie. Bucureşti.
*** 1989. Bern Macrolichenes List.
*** Mic dicţionar de biologie 1999 – Edit. Niculescu 312 pag. Traducere
Mihaela Niţă-Lazăr. Titlul original: The Hutchinson Pocket Dictionary of
Biology. Edit. Helicon.
*** 1995. European Bryophytes List.
*** Catalogue of Life: 2008 Annual Checklist indexing the world's known
species [www.catalogueoflife.com]
*** Council Directive 92/43/EEC of 21 May 1992 on conservation of
natural habitats and of wild fauna and flora (Habitat Directive)

- linkuri accesate
http://www.zum.de/stueber/lindman/499.jpg - Polypodium
http://hardyfernlibrary.com/ferns/tind%5Cpteridium-aquilinum-rhiz.jpg
http://caliban.mpiz-koeln.mpg.de/thome/band1/tafel_025_small.jpg - Picea
abies
http://caliban.mpiz-koeln.mpg.de/koehler/ABIES.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Illustration_Pinus_sylves
tris0.jpg
185
http://www.infovek.sk/predmety/biologia/metodicke/borovicovite/obrazky/larix
_decidua5.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/Cleaned-
Illustration_Taxus_baccata.jpg
http://images.google.ro/images?um=1&hl=en&rlz=1W1SNYK_en-
GB&tbs=isch:1&q=Welwitschia+mirabilis&sa=N&start=40&ndsp=20
http://www.dkimages.com/discover/previews/860/60008855.JPG - Magnolia
kobus
http://www.toildepices.com/index.php?url=/fr/plantes/angio_dic/piperacee/pipe
r/_spp.php
http://www.zum.de/stueber/lindman/180.jpg - Berberis vulgaris
http://caliban.mpiz-koeln.mpg.de/thome/band3/tafel_141_small.jpg -
Aristolochia clematitis, Asarum europaeum
http://lh3.ggpht.com/_HyG4qYcYV1Y/SSkyhG8pRKI/AAAAAAAARWE/o74
OanNzlYc/s800/thome00375.jpg - Nymphaea alba
http://digi.azz.cz/Book001/images/Aconitum_tauricum_B492.jpg
http://www.biologie.uni-hamburg.de/b-online/thome/band2/tafel_077_small.jpg
- Hepatica nobilis
http://www.zum.de/stueber/thome/band2/tafel_085.jpg - Ranunculus arvensis
http://www.botanical.com/botanical/mgmh/p/popred63-l.jpg - Papaver rhoeas
http://www.zum.de/stueber/thome/band2/tafel_105.jpg - Chelidonium majus
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/bb/Corydalis_cava_S
turm42.jpg/264px-Corydalis_cava_Sturm42.jpg
http://www.swsbm.com/NGSImages/Humulus_lupulus.jpg
http://caliban.mpiz-koeln.mpg.de/thome/band2/tafel_021_small.jpg - Urtica
dioica
http://www.botanical.com/botanical/mgmh/b/beech-27-l.jpg - Fagus sylvatica
http://de.academic.ru/pictures/dewiki/73/Illustration_Quercus_robur0.jpg

186
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Corylus_avellana_lindm
an_3.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/cc/Illustration_Carpinus_bet
ulus_1.jpg
http://www.zum.de/stueber/lindman/343.jpg - Agrostemma githago
http://www.zum.de/stueber/thome/band2/tafel_057.jpg - Cucubalus baccifer
http://www.zum.de/stueber/thome/band2/tafel_043.jpg - Amaranthus
retroflexus
http://www.crsbooks.net/images/knotgrass.jpg - Polygonum aviculare
http://www.meemelink.com/prints%20images/24005.Tiliaceae%20-
%20Tilia%20cordata.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9d/Malva_sylvestris-
BB.png
http://www.bioscripts.net/flora/plantas/anthos/Drosera_longifolia_FIL.jpg
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a1/Thom%C3%A9_Salix_al
ba_clean.jpg
http://www.haabet.dk/flora_danica/S%F8lv-Poppel_(Populus_alba).jpg
http://www.zum.de/stueber/lindman/205.jpg - Capsella bursa pastoris
http://www.ayeshahauer.com/photos/RosaCanina.jpg
http://www.zum.de/stueber/thome/band3/tafel_095.jpg - Agrimonia eupatoria
http://botanica.name/attachments/0000/0237/LATHYRUS-TUBEROSUS-L.jpg
http://www.clemson.edu/extfor/publications/bul117/images/Robinia_pseudoaca
cia.gif
http://www.meemelink.com/prints%20images/14081.Aceraceae%20-
%20Acer%20platanoides.jpg
http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.agroatlas.ru/content/weeds/
Erodium_cicutarium/Erodium_cicutarium.jpg&imgrefurl
http://www.holoweb.com/cannon/images/Daucus_carota.jpg
http://members.xoom.it/erbdulcamara/belladonna1.jpg
187
http://www.zum.de/stueber/lindman/85.jpg - Pulmonaria officinalis
http://caliban.mpiz-koeln.mpg.de/thome/band4/tafel_072_small.jpg - Plantago
major
http://www.giorgiabarina.com/natur(Sambucus-nigra).jpg
http://www.impgc.com/images/PlantPictures/Taraxacum%20officinale.jpg
http://www.swsbm.com/NGSImages/Cichorium_intybus.jpg

188