Țesuturi de apărare secundară

Suberul secundar
• Este un ţesut de protecţie
care ia naştere prin
activitatea felogenului.
• După exfolierea epidermei
preia rolul de apărare.
• Este format din celule
Suberul secundar
moarte, turtite, fără spaţii
între ele, cu membranele
impregnate cu suberină.
Suberul
Suberul este ţesut de protecţie secundară. Acesta
apără organele mature.

În timpul creşterii în grosime, epiderma se fisurează,

iar noul cambiu subero-felodermic al scoarţei dă
naştere la noi celule care împing celulele vechi spre
periferie. Se formează suberul, un ţesut
pluristratificat, format din celule moarte, cu
membrană suberificată. Suberul este format din celule
izodiametrice, paralelipipedice, fără
Spre deosebire de epidermă, celulele spaţii intercelulere, dispuse unele sub
suberului sunt moarte la maturitate, altele (radiar).
dispuse de obicei în mai multe straturi din
serii de celule suprapuse radiar. Interiorul
celulelor este plin cu aer, iar pereţii pot
conţine răşini şi tanin, ceea ce le măreşte
calitatea protectivă.

Suber
Suberul

Grosimea stratului suberos depinde de specie. De

exemplu la Quercus suber (stejarul de plută), suberul
ajunge la o grosime de 5-20 cm şi se exfoliază prin
tăierea stratului respectiv, fără a se vătăma planta, care
în 5-10 ani îşi reface suberul.

Suberul apără planta de agenţii patogeni, de

transpiraţiile excesive şi de variaţiile mari de
temperatură datorită conductibilităţii termice reduse.
Culoarea suberului poate fi galbenă la
Salix alba şi Quercus suber, verzuie la
Platanus, incoloră la Betula alba. La
Quercus suber este impregnată cu
taninuri.
Salix alba

Quercus suber

Platanus
Betula alba
Suberul se poate clasifica după particularităţile celulelor în:
•suber moale constituit din celule cu pereţii subţiri şi elastici (Quercus suber)
•suber tare alcătuit din celule cu pereţii rigizi şi îngroşaţi ( Fagus sylvatica)
•suber stratificat format din suber moale ce alternează cu suber tare la Betula
verrucosa.
•suber traumatic este generat de un felogen special pentru refacerea ţesuturilor
rănite ale plantelor.
•suber de cicatrizare apare după căderea frunzelor la locul de prindere pe tulpină.

suber moale
suber tare suber stratificat suber traumatic

suber de cicatrizare
 Tipuri de lenticele

Prunus Cerasus Alnus glutinosa Malus

Lenticelele
Fiind impermeabile, datorită suberinei, straturile compacte de suber nu permit
schimburi de gaze şi transpiraţia ţesuturilor vii, mai interne. Aceste procese
se realizează la nivelul lenticelelor, în dreptul cărora, în locul straturilor
compacte, felogenul generează un ţesut suberos afânat, ţesutul de umplere.

Suber cu lenticelă la soc (Sambucus nigra): suberul (sb) generat spre exterior
de felogen (fg), se află sub epidermă (ep); spre interior felogenul a dat naştere
unui strat de feloderm (fd), delimitat de scoarţa primară (sc. pr.); straturile
afânate din dreptul lenticelei aparţin ţesutului de umplere (ţ.u.)
Țesuturi de apărare secundară
Ritidomul
Ritidomul este un ansamblu heterogen de ţesuturi primare şi secundare moarte ce
acoperă rădăcinile şi tulpinile plantelor lemnoase. Ritidomul are o structură histologică
complexă fiind constituit din periderme succesive, zone de scoarţă primară, periciclu,
liber primar şi secundar. Ritidomul se formează prin înlocuirea peridermelor superficiale
cu periderme noi formate prin activitatea felogenului.

Aspectul morfologic al ritidomului reprezintă un caracter de

specie, acesta putând fi:
•neted la Cerasus
•crustos la Quercus
•solzos la Picea excelsa

neted la Cerasus crustos la Quercus solzos la Picea excelsa

Ritidomul poate fi: persistent sau caduc.
Ritidomul caduc se poate desprinde sub formă de:
•inele (ritidom inelar) la Betula, Prunus avium
•fâşii sau fibre (ritidom fibros) la Vitis vinifera, Taxodium distichum, Juniperus,
Eucalyptus
•solzi (ritidom solzos) la Aesculus hippocastanum, Malus domestica, Picea
excelsa.

ritidom inelar ritidom solzos

ritidom fibros
Ritidomului în viaţa plantelor are rol în reducerea pierderilor de apă, evită
supraîncălzirea palntelor, apără planta de îngheţ, de paraziţi şi ierbivore.
Ritidomul unor plante este sursă de extragere a unor substanţe ca taninurile din
Fagaceae, sustanţe tinctoriale din Salix, Ulmus, substanţe rezinoase din Pinaceae,
antracenozide din Rhamnus frangula.
Ţesuturi trofice (fundamentale, de nutriţie, parenchimuri)

Aceste ţesuturi sunt foarte bine reprezentate în organele plantelor. Au rol în nutriţia
plantelor şi în schimbul de materie dintre plante şi mediu. Ţesuturile trofice sunt
sunt alcătuite din celule vii, mari, cu pereţi subţiri celulozici, în general
izodiametrice, bogate în citoplasmă, cu cloroplaste sau amiloplaste, de regulă cu
spaţii intercelulare, de forme şi dimensiuni diferite, care ajung uneori până la un
aspect de cavităţi mari (lacune).
Ţesuturile trofice includ ţesutul asimilator din frunze (mezofilul), ţesutul de
depozitare din diferite organe, ţesutul de absorbţie.
Țesut parenchimatic
Ţesuturile de absorbţie
După substanţele pe care le absorb se grupează în:
ţesuturi absorbante pentru apă şi săruri minerale dizolvate în ea şi
ţesuturi absorbante pentru soluţii de substanţe organice.
Ţesuturi absorbante pentru apă şi săruri minerale dizolvate în
ea
În această categorie se pot încadra: rizoizii, hialoderma şi hialocitele,
rizoderma cu perii absorbanţi, velamenul, perii absorbanţi de pe frunze şi tulpini.

Rizoizii sunt caracteristici ciupercilor, algelor, lichenilor, muşchilor şi

protalului ferigilor.

Hialoderma şi hialocitele sunt caracteristice muşchilor de turbă din genul

Sphagnum care nu au rizoizi. Hialoderma este reprezentată de câteva straturi
de celule mari, cu pereţi subţiri şi prevăzuţi cu pori. Este dispusă la periferia
tulpinii, având rol de absorbţie şi de depozitare a apei. Hialocitele sunt celule
mari, moarte, cu pereţii prevăzuţi cu pori, îngroşări inelate şi spiralate care
absorb şi acumulează apa.
 Rizoderma cu perii absorbanţi reprezintă
primul strat de celule al rădăcinii alcătuit din
celule mici parenchimatice, cu pereţii subţiri
celulozici şi celule alungite cu rol în absorbţie
numite perişorii absorbanţi. Aceştia absorb
apa şi sărurile minerale din sol, care apoi trec
pe cale apoplastică sau simplastică în celulele
parenchimului cortical şi de aici prin celulele
de pasaj ale endodermei ajung la vasele
lemnoase.

• Calea apoplastică de-a lungul peretelui celular și spațiilor intercelulare.

• Calea simplastică de-a lungul protoplasmul, prin plasmodesme.
Rizoderma cu perişorii absorbanţi
Velamenul
Velamenul este un ţesut extern pluristratificat
caracteristic rădăcinilor aeriene de la unele specii
tropicale epifite din familiile Orchidaceae şi Araceae.
Celulele velamenului prezintă adaptări pentru absorbţia
apei de ploaie sau rouă.
Velamenul
Perii absorbanţi de pe frunze şi tulpini sunt caracteristici tulpinilor şi
frunzelor unor specii de epifite ecuatoriale (Bromeliaceae). Au
aspectul unor solzi şi rolul de a absorbi apa pe care o dau ţesuturilor
asimilatoare subiacente.

Ananas comosus
 Ţesuturi absorbante pentru soluţii de substanţe organice
În această categorie de ţesuturi se încadrează: haustorii, suspensorii şi stratul
absorbant al cotiledonului de la graminee.

Haustorii sunt caracteristici plantelor semiparazite şi parazite. Sunt consideraţi

rădăcini metamorfozate. Se fixează pe părţile aeriene ale plantelor cum este cazul
la Viscum album (vâscul alb), Loranthus europaeus (vâscul de stejar), Cuscuta
(torţelul) sau pe părţile subterane ale acestora ca la Lathraea (muma pădurii),
Orobanche (lupoaie), Rhinanthus (clocotici).
Haustori la cuscută

Cuscuta
Suspensorul este organul sugător prin care embrionul, în timpul dezvoltării lui,
absoarbe substanţele organice din ovul şi ulterior din sămânţă.

Stratul absorbant al cotiledonului de la Gramineae

este alcătuit din celule alungite ce vin în contact cu
albumenul. Acestea conţin enzime care hidrolizează
amidonul în glucide simple, pe care le absorb. Din celulele
stratului absorbant, glucidele simple sunt absorbite de
radiculă în procesul germinaţiei seminţei.
 Ţesuturi
asimilatoare
Sunt acele ţesuturi bogate în clorofilă cu rol deosebit de mare în procesul de
fotosinteză, fiind cele mai răspândite dintre ţesuturile fundamentale, localizate în
organele expuse la lumină (mai ales în frunze, dar şi în tulpină, imediat sub
epidermă) şi care dau culoarea verde caracteristică plantelor. Având cloroplaste
în celule, se mai numesc şi clorenchimuri.
 Ţesutul asimilator propriu-zis se află în limbul
frunzelor, între cele două epiderme, numindu-se mezofil La
majoritatea frunzelor, mezofilul este format din două
parenchimuri: palisadic şi lacunos.
Parenchimul palisadic (ţesutul palisadic) este aşezat sub epiderma
superioară. Este format, în general, din 1-3 straturi de celule suprapuse,
de formă cilindrică sau prismatică dispuse, de regulă, perpendicular pe
epidermă, bogate în cloroplaste şi cu spaţii intercelulare mici. Sunt
cazuri când celulele palisadice se dispun oblic faţă de suprafaţa frunzei
(ex. Equisetum, Alisma plantago-aquatica - limbariţa) sau paralele cu
suprafaţa frunzei (Veratrum, Polygonatum), Lungimea celulelor
palisadice este, în general, mai mare de 3-5 ori decât lăţimea.

Parenchimul lacunos (ţesutul lacunos) se află sub epiderma

inferioară a frunzelor. Este alcătuit din celule oval-alungite sau de alte
forme, în celule se află cloroplaste puţine. Între celule se află spaţii
intercelulare (lacune). Aceste caracteristici determină culoarea verde-
palid a acestui ţesut.
Ţesuturi:
(a) Floem
(b) Xilem
(c) Epiderma superioară
(d) Parenchimul palisadic
(e) Parenchim lacunar
(f) Epiderma inferioară
 Tecile fasciculare asimilatoare sunt caracteristice frunzelor plantelor de tipul
fotosintetic C4, adică plantele la care produsul iniţial de fixare a CO 2 este o substanţă cu 4
atomi de carbon. La acestea, circa 1000 specii de plante cu flori originare din zone
ecologice tropicale, fiecare fascicul vascular din limb este înconjurat de o teacă de celule
perivasculare mari, asimilatoare, acoperită, la exterior, de celule mezofiliene.
Ţesutul asimilator
septat este un tip de
parenchim asimilator care se
întâlneşte la frunzele unor
gimnosperme (Picea, Pinus)
Celulele acestui ţesut sunt
mari şi în interior prezintă
pliuri sau septe.
Ţesutul asimilator septat Teacă fasciculară asimilatoare
 Ţesuturi de
depozitare
Sunt ţesuturi fundamentale caracteristice plantelor superioare. Sunt alcătuite
din celule, mari, parenchimatice, cu rol în depozitarea substanţelor de rezervă:
substanţe organice, apa cu sărurile minerale, aer. În funcţie de substanţele care
se depozitează, acestea sunt: ţesuturi pentru depozitarea substanţelor organice,
ţesuturi acvifere şi ţesuturi şi formaţiuni aerifere.
Ţesuturi pentru depozitarea substanţelor organice
Celulele acestor ţesuturi sunt vii, au pereţii subţiri şi
celulozici sau uşor îngroşaţi, nu au cloroplaste, au o vacuolă
mare, centrală, iar citoplasmă este redusă la o peliculă
parietală, nucleul este plasat parietal sau poate lipsi ca la
celulele endospermului unor seminţe, între celule se află sau
nu spaţii aerifere.
În celule, substanţele de rezervă se depun în citoplasmă,
vacuole, sau, mai rar, se depozitează în peretele celular cum
este cazul la seminţele de Coffea arabica şi Phoenix
dactylifera. Acestea pot fi: amidon, glucoza, zaharoză,
inulină, hemiceluloză, celuloză, proteine, lipide, principii
active (metaboliţi secundari).
 Ţesuturi care depozitează substanţe de rezervă

Sunt alcătuite din celule cu

mebrane subţiri şi lipsite de
cloroplaste.
Se întâlnesc în rădăcini,
rizomi, bulbi, tuberculi,
seminţe, fructe.
 Organele plantelor în care se găsesc astfel de ţesuturi pot fi: tulpini subterane
(rizomi, bulbi, tuberculi), rădăcini tuberizate, muguri tuberizaţi, fructe şi seminţe, mai
rar, frunze.

Ţesuturile în care se acumulează substanţe organice de rezervă pot fi:

•parenchimuri corticale: în rădăcini, rizomi, tuberculi; (ex. amidonul se
acumulează în tuberculul de Solanum tuberosum)
•parenchimuri liberiene secundare: în rădăcini (în rădăcina tuberizată de morcov
se acumulează amidon, zaharoză, caroten), în tuberculi (ex. la Helianthus tuberosum în
tuberculi se acumulează inulină)
•parenchimuri lemnoase secundare: ex. în axa hipocotilă şi rădăcina tuberizată de
ridiche (Raphanus sativus)
•parenchimuri medulare: în rădăcini tuberizate, bulbi, rizomi, tuberculi (ex. la
Solanum tuberosum)

Raphanus sativus
Solanum tuberosum Helianthus tuberosum
•parenchimuri fundamentale: în rădăcini (ex. în rădăcina tuberizată de sfeclă de zahăr - Beta vulgaris se
acumulează zaharoză), în fructe (se depozitează: glucoza, fructoza, acizi organici, vitamine), în seminţe
unde se acumulează amidon, proteine, lipide (ex. în seminţele de: soia - Glycine max, alunele de pământ -
Arachis hypogea, floarea soarelui - Helianthus annus, ricin - Ricinus communis, in - Linum usitatissimum,
dovleac - Cucurbita pepo se acumulează multe lipide).
•albumenul (endospermul secundar) este ţesut caracteristic seminţelor unor plante angiosperme; în celulele
acestuia se acumulează amidon şi substanţe proteice (ex. la Gramineae) sau lipide (ex. la cacao -
Theobroma cacao, cocos - Cocos nucifera).

Linum usitatissimum

Cucurbita pepo
Ricinus communis
Helianthus annus
 Glycine max Arachis hypogea

Theobroma cacao
Beta vulgaris

Cocos nucifera
 Ţesuturi
acvifere
Parenchimurile acvifere sunt ţesuturi adaptate pentru depozitarea apei şi cedarea
ei celorlalte ţesuturi, în caz de secetă sau de concentraţii ridicate ale sărurilor din
mediul înconjurător.
Parenchimurile acvifere sunt o caracteristică anatomică a unor specii din
familiile Cactaceae, Begoniaceae, Piperaceae, Crassulaceae, Liliaceae,
Amaryllidaceae care s-au adaptat să trăiască în regiuni secetoase, prin locuri
pietroase şi a unor specii adaptate să trăiască în locuri sărăturoase (ex.
Salicornia herbacea, Aster tripolium, Salsola sp, Camphorosma ovata,)
Ţesuturi şi formaţiuni aerifere
Aceste ţesuturi sunt adaptate pentru acumularea aerului (aerenchimuri) dar şi
pentru a uşura schimburile de gaze şi eliminarea vaporilor de apă (pneumatode).
Aerenchimurile sunt caracteristice plantelor acvatice şi palustre. Au rolul, pe
de o parte, de a micşora greutatea plantelor, permiţându-le plutirea sau
menţinerea poziţiei verticale, iar pe de altă parte constituie rezerva de O 2 şi CO2.
Se pot afla în rădăcini, tulpini şi frunze sau în toate organele plantei.
Spaţiile lacunare rezultă fie prin dispoziţia specială a unor celule de forme variate, fie
în urma diviziunilor şi modului de creştere a celulelor.
Pot apărea:
          - schizogen (prin dezlipire): ostiola
          - lisigen (prin lichefierea sau dizolvarea peretelui)
          - rexigen (prin ruperea peretelui)
Aerenchim
 Pneumatodele mediază schimburile de gaze şi eliminarea vaporilor
de apă. În această categorie se includ: stomatele, lenticelele şi
pneumatodele de tip special (formaţiuni ca nişte lenticele caracteristice
speciilor cu pneumatofori - Taxodium, Phoenix - curmal).
Lenticelele sunt structuri ce se prezintă ca nişte deschideri sau fisuri
circulare sau lenticulare cu un diametru care poate atinge câţiva
milimetri, cu rol în schimburile gazoase. Se întâlnesc la toate
cormofitele dar în special la gimnosperme şi la dicotiledonate
lemnoase.
 Ţesuturi
conducătoare
La cormofite, aparatul conducător este format din ţesut conducător lemnos şi
ţesut conducător liberian, parenchimuri, fibre mecanice.

Ţesutul conducător lemnos

Are rol în conducerea sevei brute,
de la rădăcină către ţesuturile
asimilatoare, în structura sa, intră
următoarele componente: vasele
lemnoase, parenchimul lemnos şi
fibrele lemnoase.
 Vasele lemnoase sunt celule alungite, aşezate cap la cap în lungimea organului. La
maturitate, sunt lipsite de protoplast, au pereţii longitudinali neuniform lignificaţi, iar
cei transversali sunt prezenţi sau se pot resorbi.

După formă, dimensiuni şi prezenţa

pereţilor transversali sunt de două feluri:
traheide şi trahei.
 Traheidele (vase închise, vase imperfecte) sunt elemente caracteristice
ţesutului conducător lemnos de la Pteridophytae, Gymnospermae şi unele
Angiospermae primitive, (de exemplu familia Magnoliaceae).Terminaţiile
nervurilor din frunze sunt alcătuite numai din traheide.
Traheidele sunt celule prozenchimatice, ascuţite la capete, lungi de la
câţiva microni până la 2-3 cm, iar diametrul este cuprins între 3-10 μ.
Celulele sunt suprapuse formând şiruri longitudinale, între celule fiind
dispuşi pereţii transversali, adesea oblici. Având pereţii îngroşaţi şi
lignificaţi, traheidele au şi rol mecanic, în special, la Gymnospermae unde
Traheide
nu există ţesuturi mecanice.

Trahee la Quercus
În traheide circulaţia sevei brute se face mai greu, prin difuziune (calea
apoplastică), sau prin intermediul plasmodesmelor (calea simplastică) la nivelul
punctuaţiilor existente în pereţii transversali sau oblici.
 După felul îngroşaţilor lignificate ale pereţilor
longitudinali, traheidele pot fi: inelate, spiralate
(preponderent în lemnul primar), scalariforme
(Pteridophytae), cu punctuaţii areolate în lemnul
gimnospermelor.
Traheiele (vase perfecte) sunt elemente caracteristice ţesutului conducător lemnos la
majoritatea angiospermelor. Se prezintă ca nişte tuburi continue care au provenit prin
dispariţia pereţilor transversali dintre celulele prozenchimatice suprapuse. Acestea au
lungimea de la câţiva cm până la 1,5 m (chiar 3-5 m la liane) şi diametrul de 10-70 μm.
Pereţii longitudinali ai traheilor prezintă îngroşări lignificate după forma cărora traheile
pot fi: inelate şi spiralate (în special în frunze şi flori), reticulate şi punctate.
Tipuri de celule: (a) parenchim lemnos(b) traheide, (c) trahee(d) ţesut libriform
• La Spermatophyta, vasele lemnoase principale sunt cele cu punctuaţii. Pe lângă
rolul de a conduce seva brută au şi rolul de susţinere, îngroşările pereţilor
împiedică alungirea vaselor dar permit acestora să-şi menţină lumenul deschis
pentru circulaţia sevei. În secţiune transversală, vasele de lemn au contur de vase
şi particularităţile acestora se pot stabili numai în secţiuni longitudinale.
• În momentul când vasele lemnoase (în special traheile) devin nefuncţionale,
lumenul lor este astupat de tile, nişte formaţiuni veziculare calozice, cu origine în
celulele vii ale parenchimului lemnos. Formarea tilelor se produce în lemnul
secundar din zonele centrale ale tulpinii. Acest lemn devine mai dur şi mai
apreciat din punct de vedere economic. Existenţa tilelor determină o mai bună
conservare a lemnului prin împiedicarea pătrunderii apei, aerului şi a unor
ciuperci parazite în lumenul vaselor lemnoase.
 Protoxilemul reprezintă primele elemente lemnoase care apar din procambiu, înainte de a se
termina alungirea organului. Ele sunt puţin lignificate, fapt ce le permite alungirea, concomitent
cu creşterea organului în care se află.

Metaxilemul cu origine tot în procambiu, reprezintă elementele lemnoase care apar mai
târziu, când organul a depăşit stadiul de alungire. Acestea au diametrul mai mare şi pereţii mai
mult lignificati, fapt ce le face incapabile de alungire. Protoxilemul şi metaxilemul caracterizează
lemnul primar.
 Parenchimul lemnos este alcătuit din celule vii, de formă alungită, cu pereţii
celulozici în structurile primare sau uşor îngroşaţi şi lignificaţi, prevăzuţi cu
punctuaţii simple în structurile secundare. Celulele parenchimului lemnos participă la
formarea tilelor în ele se acumulează substanţe organice de rezervă, în special amidon
şi lipide. Când prezintă îngroşări au şi rol de susţinere. Datorită faptului că, în
secţiune longitudinală, celulele lui sunt asociate în şiruri verticale, fiecare celulă
având forma unei traheide, parenchimul lemnos se mai numeşte şi parenchim vertical.

Xilemul reprezintă totalitatea elementelor lemnoase: vase, parenchimul lemnos şi fibrele lemnoase.
Este caracteristic structurilor secundare.
 Fibrele lemnoase (libriformul) apar în cadrul lemnului secundar însoţind vasele lemnoase
şi îndeplinind un rol mecanic. Sunt celule prozenchimatice, fuziforme, de obicei moarte, cu
pereţii puternic îngroşaţi şi lignificati (Quercus, Robinia), adesea cu punctuaţii de tip areolat.
La majoritatea gimnospermelor, fibrele lemnoase sunt absente.

Hadromul reprezintă ansamblul de vase lemnoase şi parenchimul lemnos. Este

caracteristic structurilor primare.
 Razele medulare intralemnoase sunt caracteristice lemnului secundar. În
secţiune transversală, apar dispuse radiar, în şiruri uni-, bi- sau pluriseriate. Sunt
alcătuite din celule parenchimatice cu origine în anumite celule cambiale cu
activitate particulară, în secţiune longitudinală, apar ca nişte benzi de grosime
variabilă, alcătuite din celule alungite, în sens orizontal, formând parenchimul
orizontal, opus parenchimului vertical.
 Ţesutul conducător
liberian
Ţesutul conducător liberian facilitează circulaţia sevei elaborate de la organele asimilatoare la
organele consumatoare sau de depozitare. Este alcătuit din următoarele elemente: tuburi ciuruite,
celule anexe, parenchim liberian şi fibre liberiene.
 Tuburile ciuruite (vasele liberiene) sunt formate
din celule vii prozenchimatice, de formă cilindric-
alungită, suprapuse, cu pereţii laterali subţiri,
celulozici, iar pereţii transversali prezenţi dar
prevăzuţi cu numeroase perforaţii, caracter ce le
atestă denumirea de tuburi ciuruite.
Perforaţiile apar ca urmare a unor fenomene de
gelificare şi lichefiere a unor zone din peretele
transversal care tot timpul rămâne celulozic şi fără
îngroşări. Iniţial, celulele prezintă nucleu,
citoplasmă bogată şi mai multe vacuole. Spre
maturitate, nucleul dispare, iar vacuolele confluează
într-o singură vacuolă mare. Pereţii despărţitori
perforaţi se mai numesc plăci ciuruite,în situaţia
când placa ciuruită se află în poziţie orizontală,
perpendiculară pe pereţii laterali ai vasului, ea are
un singur câmp ciuruit şi poartă numele de placă
ciuruită simplă (ex. la Cucurbita). Dacă are o
poziţie oblică în vas, are mai multe câmpuri ciuruite;
se numeşte placă ciuruită multiplă, cum este cazul
la Vitis vinifera.
Vasele liberiene la Bryonia alba
 Celulele anexe (celule de contact) sunt caracteristice gimnospermelor şi angiospermelor. Au o
dispunere paralelă cu tuburile ciuruite. Sunt celule vii, mici, nucleate. Nu sunt depozitare de amidon.
Comunică cu tuburile ciuruite prin plasmodesme ce traversează punctuaţiile simple din pereţii laterali. Se
formează ca şi tuburile ciuruite din aceeaşi celulă iniţială procambială sau cambială care se divide
longitudinal rezultând două celule, una devenind tub ciuruit, iar cealaltă celulă anexă.
Comparativ cu tuburile ciuruite, celulele anexe au lumenul mai îngust, nu prezintă plăci ciuruite, de
obicei sunt de 2-3 ori mai scurte decât vasele liberiene, care la maturitate se alungesc mai mult. În secţiune
transversală, celulele anexe au un contur triunghiular sau dreptunghiular.
 Parenchimul liberian este alcătuit din celule vii izodiametrice sau puţin alungite cu pereţii celulozici,
fără perforaţii. Celulele sunt bogate în amidon, parenchimului liberian atribuindu-se şi rolul de depozitare a
substanţelor de rezervă.
Fibrele liberiene sunt caracteristice liberului secundar. Uneori prezente şi în liberul primar, având
pereţii foarte îngroşaţi, fie cu celuloză ca la in, fie cu celuloză şi lignină ca la cânepă, dând fibrele textile.
Fibrele liberiene sunt elemente sclerenchimatice şi îndeplinesc un rol mecanic în cadrul ţesutului liberian.
Sunt celule prozenchimatice, ascuţite la capete, prevăzute cu punctuaţii simple; pot atinge dimensiuni
apreciabile în cazul liberului primar, în cadrul liberului secundar, sunt mai scurte şi îngroşate cu lignină.
Formează liberul tare cum este cazul la genul Tilia. Sunt utilizate în industria textilă, de celuloză şi hârtie
(fibrele de in - Linum, cânepă - Cannabis, ramie – Boehmeria ).

Razele medulare liberiene se află în prelungirea razelor medulare lemnoase. Ca şi parenchimul liberian
constituie ţesuturi de rezervă cu amidon.
Ţesutul liberian primar are originea în procambiu, iar ţesutul liberian secundar în cambiu.
Leptomul este ansamblul ţesutului liberian în alcătuirea căruia intră tuburile ciuruite, celulele anexe şi
parenchimul liberian. Se întâlneşte în structurile primare.
Structura rădăcinii la Daucus carota
Structura alburnului și duramenului
 Structura lemnului secundar

Măduvă; 1 Inele anuale; 2 Canal de rășină;

3 Raze primare;4 Raze secundare; 5 Cambiu;
6 Razele mdulare ale țesutului liberian;
7 Felogen; 8 feloderm; 9 Scoarță
 Fascicule
conducătoare
Fascicule simple. Sunt formate fie numai din ţesut conducător lemnos, fie numai din
ţesut liberian. Se întâlnesc în structura primară a rădăcinii, fiind dispuse alternativ.
 Fascicule compuse (mixte, libero-lemnoase) sunt alcătuite atât din ţesut lemnos cât şi liberian.
Se întâlnesc în structura tulpinilor şi frunzelor. Sunt de mai multe tipuri: colaterale, bicolaterale şi
concentrice.

Fascicule colaterale sunt formate din ţesut liberian, spre exterior şi din ţesut lemnos
spre interior. Acestea, la rândul lor, sunt colateral deschise, când între liber şi lemn se
află cambiul (la dicotiledonate) şi colateral închise, când între liber şi lemn nu se
formează cambiul vascular, procambiul diferenţiindu-se complet în liber şi lemn primar
(la monocotiledonate).

Fascicul libero-lemnos colateral deschis la Ranunculus repens Fascicul colateral închis

Fascicul libero-lemnos de tip leptocentric la Convallaria majalis
Fascicul libero-lemnos de tip hadrocentric la Dryopteris filix-mas
 colenchimul
sclerenchimul

Colenchimul se află în plantele tinere, în curs de

creştere, în special, la plantele ierboase şi nervurile frunzelor
plantelor lemnoase, în peţioluri, tulpini, în piesele florale şi în
pericarp. Este absent în tulpina şi frunzele multor
monocotiledonate, în tulpinile procumbente (culcate la
pământ) şi cele natante.
 Totalitatea ţesuturilor mecanice din corpul unei plante poartă denumirea de stereom, iar elementele din
care este alcătuit acesta se numesc stereide.

Ţesuturile mecanice sunt întotdeauna formate din celule cu pereţi îngroşaţi. După modul de îngroşare
a pereţilor celulari, după natura chimică a îngroşărilor şi după gradul de vitalitate al celulelor, ţesuturile
mecanice se împart în două categorii: colenchimul şi sclerenchimul
 După modul de îngroşare a peretelui celular, colenchimul se grupează în trei categorii morfologice:
tabular (tangențial), angular şi lacunar.

Tipuri de colenchim: A - tangenţial la Sambucus; B - angular la Cucurbita C - inelar, cu spaţii intercelulare, la Lactuca
Colenchimul angular (unghiular) are întotdeauna origine primară. Este format din celule la care
îngroşările peretelui celular se produc doar la colțurile celulelor, astfel că, în secţiune transversală,
îngroşările apar ca nişte triunghiuri în colțurile celulelor, iar în secţiune longitudinală apar ca nişte prisme
triunghiulare. Se întâlneşte frecvent în diferite organe la plante: în tulpini (Labiatae, Solanaceae,
Umbelliferae, Cucurbitaceae), peţiol (Salvia, Lamium, Malva), în pedunculul florilor (Dahlia variabilis).
Colenchimul tabular (tabelar, lamelar, tangenţial) se caracterizează prin faptul că celulele prezintă
îngroşaţi mari pe pereţii tangenţiali (interni şi externi), iar pereţii radiari rămân subţiri, astfel că, în secţiune
longitudinală îngroşările apar sub formă de plăci (lamele). Se întâlneşte în tulpină (Aristolochia clematitis,
Rhamnus frangula, Solanum tuberosum, Sambucus nigra, Tilia tomentosa), în peţiol (Plantago, Asarum
europaeum).
Colenchimul tabular Colenchimul angular

Sclerenchimul scleros
 Sclerenchi
mul

Prezintă celule cu pereţii puternic şi uniform îngroşaţi cu lignină

După forma celulelor componente, sclerenchimul este de două feluri: scleros şi
fibros.
Sclerenchimul scleros este alcătuit din celule numite sclereide
(celule pietroase). Acestea sunt izodiametrice cu pereţii puternic
îngroşaţi şi străbătuţi de canalicule radiale simple sau ramificate
existente între celulele vecine în timpul cât acestea au fost vii. În corpul
plantelor sclereidele se diferenţiază în diferite zone: epidermă,
parenchimul cortical, lemnos, medular, tegumentul seminal, în
Brahisclereide mezocarpul şi endocarpul fructelor. În sclereide, se depozitează
taninuri, mucilagii, cristale de oxalat de calciu, grăuncioare de amidon.
Se disting mai multe tipuri de sclereide:
Brahisclereide (celulele pietroase propriu-zise) sunt sclereide scurte,
izodiametrice, grupate, mai rar, izolate (ex. sclereidele din pericarpul de
la Pyrus communis şi Cydonia oblonga).
Macrosclereide sunt sclereide mari, alungite, în formă de bastonaşe
sau coloane paralele (ex. sclereidele din testa tegumentului seminal de la
Phaseolus vulgaris)

Macrosclereide
 Sclerenchimul fibros este format din celule care se numesc fibre sclerenchimatice.
Acestea sunt, de obicei, fuziforme cu pereţii mai mult sau mai puţin îngroşaţi şi lignificaţi,
dispuse în lungul organelor, ca şi vasele conducătoare, în secţiune transversală prezintă un
contur, oval, poligonal sau eliptic. Sunt străbătute de canalicule simple şi oblice. Lumenul
acestor celule este foarte îngroşat sau se reduce total.
Fibrele sclerenchimatice se diferenţiază în parenchimul cortical (fibre corticale), în
periciclul multistratificat (fibre periciclice), în liberul primar şi apoi în cel secundar (fibre
liberiene) şi în lemnul secundar (fibre lemnoase sau libriforme).
Fibrele sclerenchimatice lemnoase participă la formarea lemnului secundar. Sunt scurte
şi au pereţii puternic lignificaţi. Nu au importanţă textilă. Când au pereţii puternic îngroşaţi şi
lignificaţi formează lemnul dur, rezistent (Quercus, Carpinus), iar când au pereţii mai slab
îngroşaţi şi lignificaţi formează lemnul de esenţă moale (Salix, Populus).
Fibrele sclerenchimatice sunt absente la ferigi şi au o prezenţă rară la gimnosperme.

Sclerenchimul fibros

Petasites hybridus secţiune transversală prin rizom