Sunteți pe pagina 1din 62

Introducere

Taxonomia este ştiinţa care se situează între filogenie şi sistematică. Filogenia este ştiinţa
care studiază transformările reale, descoperind cursul acestor transformări şi legăturile de
înrudire dintre plante în evoluţia istorică (Zimmerman 1959), iar sistematica este ştiinţa care
studiază diversitatea organismelor şi raportul de înrudire între ele (Simpson 1961). Taxonomia,
fiind plasată între cele două, are misiunea de a elabora metodele de studiu şi regulele de descriere
şi nomenclatură corectă. Astfel, taxonomia poate fi confirmată de alte ramuri ale biologiei, dar nu
poate fi substituită (Rothmaler-1955).
Se înţelege că scopul final al acestor ştiinţe coincide şi din acest motiv se admite
contopirea lor în cadrul larg al botanicii sistematice care mai poate fi denumită şi taxonomie
filogenetică.
Scopul taxonomiei filogenetice
Taxonomia filogenetică urmăreşte clasificarea filogenetică a plantelor. Clasificarea este o
operaţie logică care se realizează prin sistematizare. Pentru reuşita în sistematizare trebuie să
parcurgem următoarele etape: analiza, sinteza, comparaţia şi generalizarea. Cum studiul naturii se
realizează, în primul rând, prin observaţie, întâi analizăm şi apoi comparăm planta; urmează
descrierea prin care sintetizăm caracterele particulare; prin comparaţie determinăm planta; prin
abstractizarea caracterelor generale încadrăm planta alături de alte plante într-un taxon
supraspecific. De aceea taxonomia este o ştiinţă fundamentală care se bazează pe descoperirile
celorlalte ştiinţe biologice.
Sarcinile taxonomiei
1. Stabilirea metodelor de identificare şi descriere a plantelor pentru recunoaşterea lor.
Descrierea trebuie să fie completă, exactă, explicită şi neechivocă.

2. Descoperirea mecanismului şi direcţiilor evoluţiei.

Fundamentul teoretic al taxonomiei este concepţia sintetică asupra evoluţiei.


3. Alcătuirea şi reprezentarea unei clasificări care să exprime relaţiile naturale de filiaţie

I.1 Ierarhizarea şi nomenclatura taxonilor


A. Orice unitate sistematică de clasificare se numeşte taxon. Taxonul fundamental este
specia. Specia este reprezentată prin populaţii de indivizi care au aceeaşi constituţie genetică şi
aceeaşi înfăţişare. Mai multe specii înrudite alcătuiesc un gen; mai multe genuri înrudite formează
o familie; mai multe familii alcătuiesc un ordin; mai multe ordine alcătuiesc o clasă şi mai multe
clase formează un filum (Diviziune).
B. Specia este unitatea fundamentală taxonomică şi de evoliţie asupra căreia acţionează
selecţia în procesul de speciaţie. Specia are integritate proprie care o delimitează reproductiv de
alte specii. Integritatea este determinată genetic, ecologic, spaţial şi temporal.
C. Taxoni intraspecifici sunt reprezentaţi de următoarele subunităţi specifice: a.
subspecia care poate fi reprezentată de subpopulaţii interfertile, întâlnite în arealul speciei dar
este izolată geografic şi ecologic (exemplu este specia Juniperus communis-montană cu
subspecia nana- subalpină); b. Varietatea şi forma corespund adesea unor ecomorfe (rase
ecologice); c. Biotipul reprezintă grupul elementar al unei populaţii locale cu un genofond uniform
care diferă de alte asemenea grupe elentare printr-o singură mutaţie. Forma, varietatea şi soiul
sunt denumite şi cultivare şi se folosesc mai ales în agricultură.
D. Taxoni supraspecifici sunt unităţi de clasificare de rang superior speciei. Aceşti taxoni
sunt subiectivi şi numai specia este un taxon obiectiv. Genul este primul stadiu al divergenţei în
speciaţie. Unele genuri au multe specii şi de aceea sunt politipice, iar altele sunt reprezentate
printr-o singură specie şi se numesc monotipice. Familia este taxon care s-a diferenţiat în
Cretacic, odată cu genul, şi reprezintă un alt stadiu al divergenţei prin cladogeneză. Ca şi genul şi
familia poate fi monotipică sau politipică. Ordinul este taxonul care cuprinde familiile cu origine
comună. Clasa este o grupare cu caractere comune foarte generale care reflectă originea foarte
îndepărtată a ordinelor componente. Filumul grupează clasele cu caracter comun foarte vechi şi
foarte general.
E. Nomenclatura botanică este stabilită prin *Codul internaţional de nomenclatură
botanică*ce poate fi completat numai la congresele internaţionale de botanică. Propunerile privind
diferitele modificări sau adăugiri privind taxonii utilizaţi în clasificare şi clasificarea se fac în revista
*Taxon* (Revistă a Asociaţiei Internaţionale de Taxonomia Plantelor).
Denumirea genurilor sunt substantive latine sau latinizate (Populus-plop, Salix-salcie,
Myosotis- nu mă uita, etc.). Numele de gen începe cu literă mare.
Denumirea speciilor sunt adjective latinizate care se acordă în gen şi număr cu
substantivul generic (Fagus silvatica, Salix alba). Numele de specie începe cu literă mică.
I.2. Sistemul de clasificare
Sistemul de clasificare exprimă scopul, concepţia şi principiile de ierarhizare, origine şi
filiaţie a taxonilor. Scopul este elaborarea unui sistem natural filogenetic, pe baza concepţiei
evoluţioniste, care să reconstituie filogeneza plantelor. Majoritatea sistemelor moderne de
clasificare sunt filogenetice, monofiletice (adică admit originea comună şi unică a fiecărui taxon
dintr-o singură populaţie preexistentă). Sunt şi sisteme care admit grupe cu origine polifiletică,
adică grupe care au ajuns să se asemene prin evoluţie convergentă fără să aibă o origine comună.
II. Metode de clasificare filogenetică.
II. 1 Metoda sintetico- statistică utilizează ca unitate evolutivă şi taxonomică
fundamentală specia prin populaţia specifică- unicul câmp de acţiune a selecţiei naturale şi
purtătoare de mutaţii supuse selecţiei în mod probabilistic. Deci, caracterele trebuie să fie
apreciate nu numai comparativ dar şi statistic ca adaptări populaţionale dependente de frecvenţa
şi persistenţa mutaţiilor adaptative în ansamblul populaţiei.
Caracter se numeşte orice atribut calitativ (formă, culoare, consistenţă) sau cantitativ
(mărime, număr, raport) separat, prin abstractizare, din întreg, care nu mai poate fi subîmpărţit
logic şi care serveşte pentru comparaţie şi interpretare. Un astfel de caracter elementar reprezintă
din punct de vedere genetic o clină.
Media frecvenţei unui caracter indică gradul de generalitate în populaţie iar abaterile
probabile indică prezenţa lui întâmplătoare. Cu cât distribuţia unui caracter este mai compactă şi
mai omogenă (repetabilitate statistică) cu atât constanţa caracterului este mai generală. Este
metoda care reprezintă sinteza tuturor criteriilor şi metodelor anterioare.
III. Geneza şi evoluţia taxonilor
În lumea plantelor există o mare variaţie de forme fiindcă variabilitatea este o caracteristică
universală a lumii vii. Evoluţia biologică este un proces caracteristic şi intrinsec materiei vii, proces
cauzat de confruntarea dintre mutabilitatea organismelor şi schimbarea continuă a factorilor
mediului de viaţă. Speciaţia (evoluţia, filogeneza) include numeroase cicluri ontogenetice
(individuale) de-a lungul succesiunii generaţiilor. La rândul lor ciclurile ontogenetice recapitulează
etapele principale ale evoluţiei anterioare. Aceasta este legea biogenetică Muller-Haeckel care
postulează că ontogeneza recapitulează filogeneza.
III.1 Caracteristicile evoluţiei biologice
a. Evoluţia biologică este un proces universal şi propriu lumii vii. La nivelul tuturor speciilor se
manifestă selecţia naturală a mutaţiilor adaptative care asigură supravieţuirea populaţiilor prin
adaptări noi la condiţiile schimbate de mediu.

b. Evoluţia este un proces creativ, adică promovează caractertele noi apărute prin adaptare.

c. Evoluţia este un proces continuu dar cu ritmuri şi viteze diferite la diverse grupe de plante.
De exemplu algele s-au diversificat timp de peste 600 de milioane de ani; ferigile s-au diversificat
timp de 400 milioane de ani etc.

d. Evoluţia este un proces ireversibil şi nerepetabil.

e. Direcţia evolutivă este în general divergentă

f. Evoluţia este un proces de tip cibernetic, autoreglabil.

III.2 Relaţiile dintre morfogeneză, speciaţie şi evoluţie


Morfogeneza este procesul ontogenetic (desfăşurat pe baza unui program de organizare)
de structurare şi integrare adaptativă a organelor individului în funcţie de variaţiile mediului
păstrând echilibrul dinamic dintre organism şi mediu. Se observă că morfogeneza este un proces
biocibernetic programat iar speciaţia reprezintă un proces biocibernetic statistic neprogramat. Deci,
speciaţia este etapa intermediară între ontogeneză şi filogeneză.
III.3 Variabilitatea populaţională şi acţiunea morfogenă a mediului
Variabilitatea (răspunsul prin caractere diferite la variaţia factorilor de mediu) afectează
întreaga colectivitate de indivizi devenind un fenomen de nivel populaţional. Limitele între care o
populaţie poate varia constituie norma de reacţie a speciei. Norma de reacţie nu este identică cu
a fiecărui individ în parte. Linitele normei de reacţie sunt reprezentate de mimimul ecologic şi de
maximul ecologic între care populaţia poate rezista. Între aceste limite se află optimul ecologic
la care populaţia este cel mai bine adaptată. Limitele de variabilitate ale unui individ depinde de
genotip. Genotipul este totalitatea caracterelor ereditare moştenite şi transmisibile la descendenţi.
Genotipul determină fenotipul prin aceea că fiecare caracter exprimat în ontogeneză este
determinat de una sau mai multe gene în procesul de morfogeneză. Fenotipul este totalitatea
caracterelor de variabilitate manifestate de un individ. Totalitatea caracterelor de variabilitate
manifestate la nivelul unei populaţii constituie polimorfismul specific.
Abaterile de la norma de reacţie care se manifestă prin caractere noi, determinate genotipic
se numesc mutaţii. Dacă mutaţiile sunt adecvate populaţia se adaptează. Cu cât apar mai multe
mutaţii adecvate cu atât populaţia este mai variabilă şi evoluează mai repede. Acesta este cazul
populaţiilor macroaromorfice. Dacă mutaţiile nu sunt adecvate populaţia nu-şi schimbă
genofondul în perspectivă. Acestea sunt populaţiile microaromorfice sau speciile dispărute.
Mutaţiile sunt provocate de factorii mutageni. Factorii mutageni sunt reprezentaţi de
substanţe chimice, energia calorică şi luminoasă, ultrasunetele, radiaţiile electromagnetice şi
cosmice, elementele radioactive etc. Dacă factorii de mediu produc variaţii în morfogeneză fără să
afecteze genotipul, variaţiile se numesc modificaţii şi reprezintă ecomorfoze. Totalitatea
modificaţiilor formează polifenismul populaţional. Deci, în cadrul variabilităţii populaţionale se
includ polifenismul determinat genotipic şi polifenismul determinat ecologic şi neereditar.
III. 4 Selecţia naturală şi geneza raselor.
Forţa care triază variaţiile adecvate şi elimină variaţiile neadecvate este reprezentată de
selecţia naturală. Selecţia naturală determină sensul adaptativ al evoluţiei. De aceea evoluţia
apare ca un şir continuu de adaptări la mediu iar selecţia naturală ca un proces de autoreglare şi
de direcţionare a adaptărilor.
După variaţiile pe care le favorizează selecţia naturală este de trei feluri:
a. Selecţia stabilizatoare când sunt favorizate variaţiilecomune întregii populaţii şi
eliminate variaţiile noi slab adaptate. În acest caz specia are variabilitate restrânsă şi
persistă mult timp pe acelaşi areal. Aşa s-au menţinut speciile *fosile vii*ca Ginko biloba
din mezozoic până astăzi.

b. Selecţia direcţională care favorizează mai ales variaţiile noi şi elimină variaţiile vechi.
Astfel se modelează dintr-o specie veche o specie nouă, adaptată la un climat nou. În
acest mod din Quercus robur-miocaenica a apărut Q. robur-pliocaenica şi acesta a dat
naştere la Q.robur actual. Formele paleobotanice de tranziţie sunt rase ecologice ale
aceleeaşi specii de stejar care a supravieţuit din miocen până astăzi.

c. Selecţia diferenţiatoare favorizează variaţiile noi şi diferenţiază populaţia unei specii în


mai multe rase c are coexistă pe acelaşi areal dar se deosebesc prin anumite caractere
diferite. În acest mod apar subspeciile noi care, din momentul în care nu se mai
reproduc între ele, devin specii diferite.

Sunt şi cazuri când rasele sunt cauzate de diferenţe climatice şi sezoniere. Aceste rase, cu valoare
de varietăţi sau subspecii, se numesc rase geografice.
Diferenţierea raselor dintr-o specie uniformă este primul stadiu al divergenţei evolutive şi
constituie începutul speciaţiei.
IV. Originea plantelor superioare
Plantele superioare cuprind următoarele grupe: ferigi, gimnosperme şi angiosperme. Ele au
fost numite embriofite deoarece au embrion; mai sunt numite cormofite fiindcă au corpul format
din rădăcină, tulpină şi frunze.
IV.1 Caractere generale ale embriofiotelor
Embriofitele sunt organisme autotrofe, pluricelulare, au ţesuturi meristematice şi definitive,
sunt tipic terestre, fixate de sol prin rădăcini, au ţesuturi conducătoare, sunt diplobionte cu
alternanţă de faze obligatorie, au organe de reproducere sexuată numite arhegoane şi anteridii,
oosfera este imobilă iar după fecundare din zigot se formează un corp pluricelular cu proprietăţi
meristematice numit embrion.
IV. 2 Originea algală a arhegoniatelor terestre
Strămoşii primelor ferigi şi muşchi tereştri sunt alge verzi, izomorfe care trăiau în zona
litorală a mărilor actuale. Aceste alge, la care oogonul era învelit în ramuri protectoare, s-au
adaptat treptat la lipsa apei şi au înaintat în interiorul continentelor prin estuarele fluviilor. Talul lor
avea o parte repentă (rizomoid) şi o parte erectă, ramificată (cauloid şi filoid). Din astfel de
populaţii algale, devenite palustre, s-au diferenţiat hepaticele în devonian (din faza haploidă) şi
pteridofitele psilofite (din faza diploidă). Ferigile s-au extins mai repede în flora terestră fiindcă
aveau celule diploide. Ferigile au dominat în carbonifer şi au generat apoi gimnospermele în
mezozoic. Evoluţia plantelor terestre a fost mai rapidă fiindcă factorii de mediu în mediul terestru
au o variaţie mult mai amplă în timp şi în spaţiu în comparaţie cu mediul acvatic.
Embriofitele şi algele au următoarele caractere comune: au aceeaşi pigmenţi asimilatori
(clorofila a şi b, caroten şi xantofilă), sintetizează şi depozitează amidon, au aceleaşi tipuri de
alternanţă de fază şi gameţii masculi sunt flagelaţi.
Adaptarea la viaţa terestră a adus caractere noi cum ar fi: rădăcina pentru fixare şi
absorbţie, tulpina pentru conducere şi susţinere, frunza pentru asimilaţie, epiderma cu cuticulă şi
stomate pentru protecţia contra insolaţiei şi realizarea transpiraţiei, ţesut conducător pentru
conducerea şi distribuirea eficientă a sevei brute şi elaborate, ţesut mecanic pentru susţinerea
organelor aeriene, apariţia sifonogamiei la gimnosperme şi angiosperme etc.
Toate aceste achiziţii adaptative se realizează din devonian până în cretacic când apar
angiospermele.
IV. 3 Diferenţierea organelor la embriofite
a. Diferenţierea sporofitului

Dintre algele verzi pluricelulare au reuşit în mediul terestru acele populaţii la care au
rezultat, după fecundaţie, zigoţi ce au dat naştere la embrioni capabili de rezistenţă la insolaţie şi
uscăciune. Dintr-un asemenea embrion se putea dezvolta un corm diploid cu posibilităţi de
adaptare continuă la acţiunea factorilor de mediu. Adaptările asigură protecţia contra insolaţiei,
absorbţia continuă a apei, o cantitate mare de spori, dezvoltarea gametofitului numai în locuri
umede unde este apă pentru fecundaţie.
Rădăcina şi tulpina au apărut prin telomizare (telomii sunt segmente ale axului de
diferenţiere). Între rădăcină şi tulpină nu era diferenţă morfologică, dar era o diferenţă anatomică.
Dintre telomi unii erau împlântaţi în mâl (rizomi), unii erau submerşi (caulomi), alţii erau aerieni
(filomi). Celulele externe formau rizoizi la nivelul rizomului şi epidermă la nivelul caulomului şi
filomului. Razele ultraviolete erau reţinute de cutina care acoperea epiderma. Parenchimul cortical
al filomilor şi caulomilor s-a diferenţiat în parenchim de absorbţie şi depozitare. În parenchimul
central al telomilor a apărut ţesutul conducător diferenţiat în floem şi xilem şi apoi în raze
medulare, toate armate cu ţesut mecanic.
b. Evoluţia gametofitului

Din spor la briofite apare protonema, iar la ferigi apare protalul. La pteridofite gametofitul s-a redus
ca durată şi importanţă datorită adaptării la viaţa pe uscat. Mai târziu protalul a devenit hipogeu,
micotrof, şi tuberiform (la ferigile inferioare Lycopodiales şi Ophyoglosales). La ferigile superioare
(Equisetatae şi Polypodiatae) protalul a rămas epigeru, autotrof şi cu simetrie dorso-ventrală.
Protalele poartă gametangi şi pot fi monoice sau dioice. În condiţii de nutriţie diferenţiată protalele
monoice pot deveni dioice, ceea ce sugerează că sexualitatea este o consecinţă a nutriţiei în
condiţii deosebite de mediu. La Selaginellales protalul se reduce şi rămâne în interiorul episporului.
Endoprotalia sugerează apariţia seminţei la spermatofite şi marchează dezvoltarea neotenică a
gametofitului în favoarea extinderii sporofitului. În acelaşi timp se trece de la zoidiogamie la
sifonogamie. Sifonogamia este caracteristică numai plantelor terestre, mai evoluate.
V. Descrierea şi clasificarea filogenetică a embriofitelor
Descrierea constă în enumerarea şi sistematizarea caracterelor plantelor cu scopul deducerii
relaţiilor filogenetice care stau la baza clasificării.
A. FERIGILE (Pteridophyta)

Caractere generale.
Pteridofitele sunt cormofite terestre (puţine secundar acvatice) ce se înmulţesc asexuat prin spori.
Gametofitul este redus la un protal taloid iar sporofitul alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze. Cele
mai primitive ferigi au apărut la sfârşitul cambrianului.
Majoritatea sunt plante ierboase, autotrofe şi umbrofile. Cresc în păduri pe soluri acide. În pădurile
tropicale ferigile sunt arborescente, iar dacă sunt ierboase atunci sunt liane sau epifite. Rădăcina
lipseşte la ferigile primitive. La acestea absorbţia se face prin rizoizi care cresc pe rizom sau prin
filamentele ciupercilor micotrofe. La ferigile superioare rădăcina primară piere de timpuriu şi este
înlocuită de rădăcini adventive. Rădăcina este ramificată dichotomic sau simpodial întotdeauna în
plan orizontal. Tulpina are creştere apicală. La ferigile ierboase este subterană (rizom), la cele
lemnoase tulpina este un stip îngroşat cu tecile frunzelor căzute. Frunzele au origine caulinară
(telomică). La ferigile primitive originea este în enaţiuni epidermice. Limbul poate fi simplu sau
compus, întreg sau divizat. La Equisetatae frunzele sunt vaginante (concrescute într-o vagină
cilindrică). Frunzele cu rol asimilator sunt numite trofofile, cele care poartă sporangi se numesc
sporofile. Sunt şi frunze care fac asimilarea şi poartă sporangi numite trofosporofile. Uneori
frunzele sunt reduse la solzi iar tulpinile sunt verzi, asimilatoare numite virgate. Sporangii au pereţi
pluricelulari şi sunt generaţi de celule epidermice ale organelor purtătoare. Sporangii pot fi
împlântaţi în parenchimul organului suport (ferigi eusporangiate-primitive), pot fi şi pedicelaţi (la
ferigi superioare-leptosporangiate). În ultimul caz sporii sunt grupaţi în sori. Sporofilele pot fi
grupate în vârful tulpinii în structuri numite strobili.
Gametofitul începe cu formarea sporilor printr-o diviziune reducţională şi mai multe
diviziuni tipice ale celulelor sporogene care constituie arhespopriul diploid. Dacă se formează un
singur fel de spori ferigile sunt numite izosporee, iar dacă se formează spori masculi (microspori) şi
spori femeli (macrospori) ferigile se numesc heterosporee.
Sporii au două învelişuri: endospor celulozic şi subţire şi exospor gros şi cutinizat.
Uneori există şi un al treilea înveliş numit epispor din care se formează elaterele la Equisetum.
Protalul ia naştere din spori, este autotrof, rar micotrof. Pe protal se formează gametangii:
arhegoane şi anteridii. Când protalele sunt unisexuate şi dioice ferigile se numesc
heteroprotaliene; când protalele sunt monoice ferigile sunt numite homoprotaliene. Dacă protalul
este redus şi rămâne închis în spor ferigile sunt endoprotaliene. Protalul epigeu este autotrof, iar
protalul hipogeu este micotrof. Arhegonul are un trichogin cu celule gât care se gelifică şi atrag
chimiotactic anterozoizii.
Fecundarea este zoidiogamă fiind posibilă numai în prezenţa apei prin care înnoată
anterozoizii spre oosferă.
Zigotul rezultă din oosfera fecundată, este diploid şi rămâne închis în arhegon, unde
prin diviziuni repertate, se transformă în embrion.
Embrionul se împlântă în protal printr-un cordon numit suspensor. Prin suspensor
se hrăneşte şi apoi se diferenţiază în radiculă, tigelă şi gemulă. Când embrionul devine plantulă
protalul se usucă şi cade.
Ontogeneza se desfăşoară după un ciclu. Gametofaza începe cu formarea sporilor
care iau naştere, prin diviziune reducţională, din arhesporiul diploid situat în sporange. Din spori
apar protalele pe care se formează gametangii ce conţin gameţii. Gametofaza se încheie cu
formarea gameţilor care servesc la înmulţirea sexuată. Prin fecundarea oosferei de către un
anterozoid rezultă un zigot, prin care începe sporofaza. Zigotul devine embrion, acesta se dezvoltă
în plantulă care, mai târziu devine plantă cu sporangi. Cu formarea sporangilor se încheie
sporofaza şi începe înmulţirea asexuată prin spori.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin rizomi, stoloni, tuberculi, tuberuli (muguri
tuberizaţi) formaţi pe tulpină, pe frunze sau pe protale.
Clasificare
Se cunosc aproximativ 12 000 de specii clasificate în mai multe clase.
Cl. Lycopodiatae. Cuprinde plante ierboase (cele fosile şi lemnoase) cu rădăcini primare şi
adventive, microfile uninerve, sporofile care formează strobili terminali, eusporangiate. Protalul
tuberiform, micotrof şi hipogeu.
Ord. Lycopodiales. Fam. Lycopodiaceae. Ierburi repente (cele tropicale epifite sau liane)
izosporee şi homoprotaliene.
Lycopodium clavatum (pedicuţa- Pl 3). Perenă, cu rizom repent, rădăcini adventive, microfile
lanceolate, sporofile terminale cu sporangi reniformi, dispuse în strobili pedicelaţi şi dichotomic
diferenţiaţi. Creşte în pajiştile şi pădurile montane.
Cl. Equisetatae. Plante ierboase (cele fosile lemnoase) cu rădăcina primară şi rizom,
tulpina virgată, monopodială şi articulată, cu ramuri verticilate, frunze reduse şi vaginante. Strobili
terminali, cu sporofile peltate şi sporangi anatropi. Cele actuale sunt izosporee dar
heteroprotaliene, cu protal autotrof şi spori cu elatere.
Ord. Equisetales. Fam. Equisetaceae. Frunze vaginante dar cu nervatură dichotomică.
Equisetum arvense (coada calului- Pl. 4). Plantă ierboasă perenă prin rizom. Pe rizom cresc
tulpinile fertile primăvara, neramificate, lipsite de cloroplaste, terminate într-un strobil cu sporofile
peltate şi hexagonale; vara cresc cresc tulpinile sterile, verticilat ramificate, asimilatoare şi fără
sporofile. Tulpinile de vară au rolul de a sintetiza substanţa de rezervă care se depozitează în
rizom pentru anul următor. Creşte pe terenuri mai umede şi nisipoase. Este toxică şi medicinală.
Are membranele celulare silicifiate, produce hematurie la vitele careo consumă ca furaj.
Cl. Polypodiatae. Ferigi ierboase şi perene prin rizom, iar dintre cele tropicale multe sunt
epifite sau arborescente. Frunzele sunt macrofile, cu nervatură dichotomică, creştere terminală şi
prefoliaţie circinată. Cele arborescente au tulpina un stip îngroşat prin adăugirea tecile foliare. La
majoritatea frunzele sunt trofosporofile, leptosporangiate şi izosporee, sporangi grupaţi în sori
induziaţi pe epiderma inferioară a frunzei.
Ord. Polypodiales. Fam. Polypodiaceae. Ferigi leptosporangiate, ierboase sau
arborescente (cele tropicale) cu peri pluricelulari şi adesea glanduloşi. Trofofilele sunt adesea
divizate cu nervura dichotomică, rar reticulată. Sporangii sunt pedicelaţi şi induziaţi.
Polypodium vulgare (feriguţa- Pl. 5). Planta perenă, cu rizom puternic, trofofil penat, sori rotunzi,
fără indizue. Creşte ăn păduri ţi pe stâncării umbrite. Toxică şi medicinală.
Dryopteris filix- mas (feriga de pădure- Pl.6). Perenă, cu rizom puternic şi acoperit cu peri
squamoşi şi tecile frunzelor. Trofosporofilul bipenat, cu sori induziaţi şi reniformi. Induzia peltată,
prinsă cu un pedicel scurt pe nervură. Creşte prin păduri. Este toxică, rizomul conţine substanţe
antihelmintice.

Importanţa practică a ferigilor.


Ferigile paleozoice, care formau păduri întinse în mlaştini, s-au carbonizat în mâl şi au constituit
depozitele de cărbuni exploatate astăzi. Ferigile de astăzi sunt ierboase şi contribuie la
îmbogăţirea solului cu substanţe nutritive prin descompunerea organelor moarte. Prezenţa ferigilor
în fânul dat la animale determină hematurie şi poate duce la intoxicaţii la vitele gestante. Rizomii
de la ferigi au proprietăţi medicinale; decoctul de Dryopteris filix-mas intră în drogurile pentru
combaterea viermilor intestinali, iar cel de Equisetum arvense contribuie la accelerarea diurezei şi
mineralizarea leziunilor pulmonare. Sporii de Lycopodium sunt folosiţi drept sicativ pentru
combaterea transpiraţiei la sugari dar şi ca pulbere fără fum utilizată la focurile de artificii din
teatru. Cenuşa de Equisetum este bogată în cristale de siliciu şi de aceea se utilizează la lustruirea
obiectelor fine din metale rare.
Ecologia şi corologia pteridofitelor.
Ferigile sunt plante umbrofile şi higrofile, care cresc de cele mai multe ori în păduri. Puţine sunt
plante heliofile sau saxicole. La noi sunt specii tericole şi acidofile, puţine calcifile.Majoritatea sunt
euritrofe, preferând soluri bogate în humus. Multe ferigi au rădăcinile, rizomii sau protalele
micotrofe, absorbind apa şi sărurile minerale prin intermediulmiceliului ciupercilor cu care trăiesc în
simbioză.
Filogenia pteridofitelor
Grupul de origine al ferigilor actuale este ord. Rhyniales (Pl. 1) (ferigi devoniene care s-au
diferenţiat din alge verzi). Singurele ferigi primitive actuale sunt psilofitele (Pl.2). Aceste ferigi nu au
încă rădăcini adevărate ci rizom micotrof. Cresc numai în zona tropicală. Din rhiniale au evoluat
polipodiatele care au dobândit cele mai ample adaptări. Evoluţia cuprinde multe grupe care au
caractere primitive până la grupe cu caractere superioare dar pe care nu le dezvoltăm în acest
curs.
Pl. 1
Pl. 2
Pl. 3
Pl. 4
Pl. 5
Pl. 6
B. GIMNOSPERMELE (Pinophyta)

Sunt plante autotrofe, exclusiv lemnoase, cu gametofitul foarte redus şi inclus în sporofit care
constituie un corm complet. Prin caracterele lor pinofitele fac trecerea între pteridofite şi
angiosperme. Cele mai vechi gimnosperme au apărut în devonian dar epoca de maximă
expansiune a fost în mezofitic, când existau peste 10000 de specii din care mai trăiesc numai 800
specii.
Caractere generale
Sunt plante diplobionte, eusporangiate şi heterosporee. Sporangii se formează pe sporofile
specializate: microsporangii masculi (microsporii) pe stamine şi megasporangii (femeli) pe
carpele. Sunt antofite deoarece staminele sau carpelele se formează pe lăstari reproductivi care
constituie flori, unisexuate şi fără periant şi întotdeauna anemogame (polenizate prin vânt).
Plantele pot fi monoice sau dioice; numai la gimnospermele fosile florile erau bisexuate.
Deoarece megasporangele este învelit în integument constituind un organ nou, numit ovul, care
după fecundare se transformă în sămânţă, ele se mai numesc ovulate spermatofite; sămânţa nu
este închisă în carpelă şi de aceea se numesc gimnosperme. Rădăcina se ramifică în plan vertical.
La unele rădăcini se formează micorize. Tulpina este lemnoasă şi cu îngroşare secundară.
Frunzele pot fi scvamiforme şi neclorofilate sau asimilatoare, aciculare, lăţite, bilobate, penat
divizate sau sub formă de panglică. Floarea are formă de strobil, de con şi este complet lipsită de
periant. Sporofilele sunt numite stamine şi carpele. Acestea se dispun spirociclic pe un lăstar scurt.
Stamina poate fi penată, ca un scut peltat, sub formă de solz, ori prezintă un filament simplu la
Ginkgo. Carpela poate fi cupuliformă, solziformă sau foliacee şi penată. La Pinaceae pe lângă
solzul carpelar fertil există şi un solz steril care reprezintă o bractee. Sporangii sunt heterosporei:
microsporangii formează anterele iar megasporangii constitruie ovulele. Antera are de obicei doi
saci polinici. În sacii polinici se formează grăunciorii de polen. Ovulul este organul nou caracteristic
gimnospermelor. Este constituit din megasporangele care constituie nucela (ţesut sporogen-
arhesporiul femel), învelit într-un integument pluristratificat. Integumentul lasă o deschidere numită
micropil prin care va pătrunde tubul polinic. Sub micropil rămâne o cameră polinică prin care
înnoată gameţii masculi către oosferă. Sămânţa este de cele mai multe ori uscată. Testa situată la
suprafaţa semânţei provine din integument. La Pinaceae sămânţa este însoţită de o aripă
provenită din epiderma carpelei, care dă seminţei aspectul de samară. Gametofitul este unisexuat,
redus şi endoprotalian. Sporii se formează în tetrade. Grăunciorii de polen se formează în sacii
polinici din antere. Grăunciorul de polen conţine o celulă vegetativă, două celule protaliene, o
celulă generativă. Macrosporangii se formează câte patru dintr-o celulă a nucelei. Numai unul
rămâne viabil şi devine endospermul primar care reprezintă protalul femel. Gametangii sunt foarte
reduşi: anteridia este reprezentată prin celula generativă a grăunciorului de polen iar arhegonul se
formează din celule ale endospermului primar care devin corpuscule, alcătuite dintr-o
oosferă şi 2-3 celule-gât. Gameţii masculi, la gimnospermele inferioare, sunt poliflagelaţi iar
fecundaţia este zoidiogamă. La gimnosperme superioare (Pinatae, Gnetatae) gameţii masculi sunt
spermatii care se mişcă prin reptaţie în tubul polinic. La acestea fecundaţia este sifonogamă.
Polenizarea este anemogamă.
Ciclul ontogenetic şi alternanţa de faze
La gimnosperme sporofitul este predominant ca durată de viaţă, iar gametofitul este foarte redus şi
inclus în sporofit. Gametofaza începe prin diviziunea reducţională a celulelor din arhesporiu
rezultând sporii haploizi. Microsporul include protalul (celula vegetativă şi celule protaliene) şi
anteridia (celula generativă); megasporul generează protalul iar acesta include arhegoanele
(corpuscule). În arhegon şi anteridie se formează gameţii care participă la fecundaţie. Fecundaţia
este momentul când începe sporofaza. Urmează formarea zigotului, embrionului, plantula, planta,
flori unisexuate (stamine, carpele, ovule, nucela, arhesporiu). Diviziunea reducţională constituie
momentul începerii gametofazei, când se formează microsporul şi megasporul.
Înmulţirea vegetativă
Este rară la gimnosperme, care nu formează niciodată bulbili sau tuberuli şi nu drajonează decât
excepţional. Sporadic se pot înmulţi prin marcotaj ( Taxus).
Clasificare. Dintre cele peste 10000 specii astăzi mai trăiesc 800 specii.

Cl. Ginkgoatae
Arbori simpodiali, dioici, cu frunze dichotomic nervateşi lobate, foarte răspândite în jurasic, în toată
emisfera nordică. Ovulele, după fecundare, nu se modifică în seminţe tipice. Seminţele nu au un
embrion bine diferenţiat.
Ord. Ginkgoales
Ginkgo biloba (Pl. 7). Arbore simpodial, dioic, originar din China şi cultivat ca decorativ. Are frunze
bilobate, ca duce, cu nervatură dichotomică. Inflorescenţele mascule spiciforme; ovulele
pedunculate dicotomice, la maturitate seamănă cu nişte cireşe galbene, cu tegumentul cărnos şi
comestibil.
Cl. Pinatae
Arbori monopodiali, de cele mai multe ori monoici, cu frunzr alterne, întregi, adesea uninerve. Flori
unisexuate cu sporofile solziforme dispuse în conuri. Polenul are saci aeriferi.
Ord. Pinales. Conifere răşinoase. Arbori sau arbuşti monopodiali cu canale rezinifere, cu
frunze aciculare sempervirente, flori unisexuate în conuri, monoice. Solzul carpelar cu două ovule
anatrope. Seminţe aripate.
Fam. Cupressaceae
Frunze verticilate sau imbricate.
Juniperus communis (ienupăr- 8)). Arbust montan, dioic, cu frunze aciculare, pungente, câte 3 în
verticil. Conurile femele sunt sferice, cu carpele cărnoase şi aromate, folosite ca boabe de
inibahar.
Fam. Pinaceae
Conifere monoice, răşinoase.
Pinus silvestris (pinul- 9). Arbore din etajul coniferelor cu ritidoma roşietică ce se exfoliază în plăci.
Frunze aciculare, cu o teacă vaginantă la bază, sânt inserate câte două pe microblaste cu care
cad împreună. Inflorescenţele mascule din conuri compuse; florile mascule din stamine solziforme,
cu doi saci polinici pe faţa superioară. Conurile femele mari, pendente, din solzi carpelari
sclerificaţi cu câte două ovule anatrope pe faţa superioară. După fecundare ovulele devin seminţe
aripate. Creşte în păduri pure şi este cultivat ca decorativ.
Abies alba (bradul- 10). Arbore cu frunze aciculare dispuse pectinat, cu două dungi ceroase pe
epiderma inferioară şi emarginate la vârf. Conurile femele sunt erecte cu solzi carpelari rotunjiţişi
caduci. Creşte în păduri pure sau în amestec cu fagul şi molidul.
Picea excelsa (molidul- 11). Arbore cu frunze aciculare pungente. Conuri femele pendente cu solzi
carpelari având vârful retuz.
Cl. Gnetatae
Gimnosperme arbustoide nerăşinoase cu frunze opuse şi flori unisexuate dioice având unperigon
foarte redus.
Ord. Ephedrales. Subarbuşti sau liane cu tulpini articulate, virgate, dioice şi frunze
solziforme reduse.
Ephedra distachya (cârcelul- 12). Subarbust dioic, cu ramuri repente, articulate, verzi, frunze
opuse, reduse la solzi. Floarea masculă cu perigon redus şi o singură stamină cu filamentul
ramificat. Floarea femelă dintr-un singur ovul, cu perigon redus şi tubilus evident. Este toxică şi
medicinală şi creşte sporadic pe terenuri aride, stepice şi pe nisipurile litorale.
Importanţa practică a gimnospermelor
Majoritatea gimnospermelor alcătuiesc păduri de conifere în emisfera nordică. Polenul acestor
păduri este consumat de albine. Din coaja şi conurile de molid se extrage 5o% din producţia de
tanin, folosit în tăbăcărie, industria vopselelor şi fotografică. Răşina coniferelor serveşte la
fabricarea terebentinei din care se prepară lacurile, negrul de fum pentru cerneală tipografică şi
cremă de ghete.
Ecologia şi corologia pinofitelor
Pinofitele sunt plante terestre tipice. Ginkgo biloba este specie subtropicală, dar majoritatea
coniferelor sunt plante de climat temperat. Juniperus formează păduri şi tufişuri în munţi în etajul
alpin (specie criofilă). Ephedra este caracteristică stepelor şi semideşerturilor din emisfera nordică.
Pinaceele sunt exclusiv holarctice. Cosmopolite sunt Juniperus, Ephedra, Pinus.
Filogenia pinofitelor
Pinofitele au originea în ferigile primofilicale. Organul nou apărut este ovulul provenit dintr-un
sinange pteridian. Pinofitele sunt ovulate şi angiosporangiate (sporange învelit în integument-
sporangi sterilizaţicare învelesc nucela) pentru că se înmulţesc prin seminţe.

Pl. 7
Pl. 8
Pinus silvestris Pl. 9
Pl. 10
Pl. 11
Pl. 12
C. ANGIOSPERMELE

Angiospermele sunt plante cu flori tipic terestre şi numai unele sunt adaptate secundar la mediul
acvatic dulce şi foarte rar la cel marin. La ele apar adaptări noi cum ar fi:
- Florile sunt în majoritate bisexuate, au periant alcătuit din caliciu şi corolă

- Carpela se sudează prin marginile ei şi închide ovulele în ovar, prevăzut cu stil şi stigmat
care se transformă la maturitate în fruct

- Stamina este redusă la filament şi antere

- Spermatiile (neciliate) realizează o dublă fecundare: o spermatie se contopeşte cu oosfera,


iar a doua spermatie se cotopeşte cu nucleul secundar al sacului embrionar

- Endospermul secundar (albumen) provine din zigotul accesoriu (rezultat din fecundarea
nucleului secundar), este triploid, deci mult mai nutritiv pentru embrion

- Ţesutul este alcătuit din trahei

- Nu coţin ţesuturi cu răşini tewrpenice

- Ţesutul liberian coţine tuburi ciuruite şi celule anexe

- Ramificarea este predominant simpodială, rar monopodială şi niciodată dicotomică

- Embrionul are 1-2 cotiledoane

- Frunzele sunt macrofile, rar aciculare sau reduse şi adesea cu stipele care protezează
mugurii florali.

Originea angiospermelor şi caracterele lor generale


Angiospermele numără peste 250000 de specii. Cele mai multe genuri actuale au apărut brusc şi
expansiv în cretacic, răspândindu-se apoi pe toate continentele. Botanistul A. Tahtadjan susţine că
angiospermele provin din gimnosperme Pteridospermale. Centrul de geneză a angiospermelor
cretacice a fost China şi Indochina de astăzi, unde sunt şi în prezent în mod spontan cele mai
primitive angiosperme (Magnoliales). În primele etape diversificarea a fost mai mult efectul driftului
genetic (izolarea întâmplătoare de populaţii) decât al selecţiei naturale disruptive. Evoluţia
ulterioară a angiospermelor a fost mai ales neotenică (prescurtată), favorizând trecerea de la
formele lemnoase spre cele ierboase, cu ciclu scurt şi populaţii numeroase, deci cu o viteză
evolutivă mult accelerată faţă de gimnospermele excusiv lemnoase şi în declin.
Cracterele generale
Rădăcina primară provine întotdeauna din radicula enbrionului şi este persistentă la dicotile şi
efemeră la monocotile. Când piere de timpuriu este înlocuită de rădăcini adventive cu origine
endogenă în periciclu. Rădăcinile nu formează muguri folari dar pot drajona lăstari aerieni sau
stoloni subterani.
Tulpina este generată de meristemul apical al gemulei embrionare şi poate avea dimensiuni de la
un mm. până la 300 m. la liane. Poate fi repentă, volubilă, sau erectă, subterană (rizom, bulb,
tuberculi). Unele ramuri pot fi sub formă de spini, cârcei, filocladii asimilatoare (Ruscus). La arbori
există muguri dorminzi subcorticali, de regenerare vegetativă în cazul distrugerii mugurilor externi.
Frunzele provin din primordiile foliare ale mugurilor şi pot fi întregi sau divizate , simple sau
compuse, penate sau palmate. În general caduce, uneori persistente sunt adesea stipelate şi
dispuse altern, opus sau verticilat. La unele plante parazite frunzele sunt lipsă sau reduse la
catafile solzoase, neasimilatoare. Frunzele florale sunt numite bractei.
Evoluţia organelor vegetative
Direcţiile evolutive ale organelor vegetative, de la formele primitive la cele mai evoluate sunt
următoarele:
-arbori tropicali cu frunze persistente- arbori din zona temperată cu frunze caduce- arbuşti sau
subarbuşti- ierburi persistente- ierburi anuale, efemere.
-plante înrădăcinate cu tulpini erecte-plante repente cu rădăcini adventive- plante volubile, liane
epifite
- plante terestre autotrofe-plante palustre şi acvatice natante sau plante heterotrofe saprofite-
semiparazite-parazite.
-frunze alterne simple-frunze opuse sau verticilate, compuse sau frunze reduse
-nervatură penată-palmată-paralelă
Ciclul ontogenetic şi alternanţa de faze
La angiosperme apare dubla fecundaţie, în urma căreia rezultă un endosperm secundar
(albumen), gametofitul este tot atât de redus ca şi la gimnosperme iar sporofitul este net
predominant; organul nou care apare este doar ovarul. Cele două faze sunt separate de diviziunea
reducţională care se petrece în nucelă şi arhesporiu (diviziune urmată de formarea microsporului şi
megasporului cu n cromozomi în care sunt protalele reduse reprezentate de celula vegetativă-
mascul şi sacul embrionar-femel- şi de fecundaţie (la care participă spermatiile şi oosfera) urmată
de formarea zigotului principal şi zigotul accesoriu care joacă rol de rezervă energetică pentru
embrion.
Înmulţirea vegetativă
Această înmulţire este foarte frecventă şi diversificată. Se pot înmulţi prin drajoni de rădăcină,
stoloni de marcotaj, butaşi de tulpină, tuberuli şi bulbili, butaşi de frunze, bulbi, tuberculi.
Clasificare
Sistemul propus de A. Tachtadjan conţine următoarele două clase: Magnoliatae şi Liliatae.
Cl. Magnoliatae
Caractere generale
-Plante mai ales simpodiale la care rădăcina primară se păstrează şi devine rădăcina principălă
-Frunzele au nervatură penată sau palmată
-Florile sunt în general diplochlamide, pe tipul 5, 4 rar 3
-Embrionul are 2 cotiledoane
Ord. Magnoliales. Cuprinde specii cu caractere de primitivitate. Cele mai multe sunt
lemnoase, cu frunze alterne, adesea persistente, flori mari, cu receptacul alungit şi piese în număr
mare cu gineceu adesea apocarp.
Fam. Magnoliaceae. Arbori şi arbuşti din America şi Asia subtropicală, cu frunze simple şi
stipelate, gineceu super, apocarp, fruct adesea polifoliculă.
Magnolia obovata- Pl 13. Arbore cu frunze obovate şi flori mari, albe, odorante, cu 3 sepale verzui,
6-9 petale şi numeroase stamine şi pistile roşii, dispuse pe un receptacul alungit. Fructul este o
polifoliculă. Originară din Japonia şi cultivată ca decorativă.
Ord. Aristolochiales. Fam. Aristolochiaceae. Au flori bisexuate, trimere, cu perigon
petaloid.
Aristolocia clematitis (cucurbeţica- 14). Ierboasă, perenă prin rizom, cu frunze alterne, cordate.
Florile, dispuse în fascicule axilare, sunt zigomorfe, dipterogame, cu perigon tubulos, galben şi
labiat. Ovarul inferior, policarpelar. Stigmatul este concrescut cu cele 6 stamine. Fructul este o
capsulă polispermă. Buruiană toxică, frecventă în prăşitoare.
Ord. Ranunculales. Fam. Ranunculaceae. Ierburi adesea toxice, cu frunze de obicei
divizate, flori în general pentamere, cu gineceu apocarp şi fruct multiplu, rar cărnos.
Ranunculus acris (piciorul cocoşului- 16). Peren prin rizom, cu frunze palmat-sectate, păroase,
lung peţiolate, periantul din 5 sepale verzi, 5 petale galbene cu nectarine la bază, stamine şi
carpele libere, numeroase, fructul poliachenă. Buruiană toxică din pajişti umede.
Ord. Papaverales. Fam. Papaveraceae. Plante conţinând alcaloizi, cu flori actinomorfe.
Papaver somniferum (macul cultivat- Pl.17). Anuală, latescenţă, cu tulpina păroasă şi frunze
glabre, sesile, neregulat dinţate, florile solitare, cu 2 carpele caduce, 4 petale, numeroase stamine
libere şi carpelele concrescute într-un ovar super, cu stigmat discoidal, fruct capsulă cu seminţe
comestibile. Latexul coţine opium (toxic).
Ord. Urticales. Fam. Cannabaceae. Ierburi sau liane dioice, cu frunze divizate şi flori
pentamere, anemofile, cu perigon sepăloid sau nude, gineceu super, bicarpelar sincarp.
Cannabis sativa (cânepă- Pl. 17). Plantă anuală, glanduloasă, dioică, cultivată pentru fibrele
liberiene textile şi pentru fructele oleaginoase comestibile. Frunzele sunt palmat-sectate, alterne;
indivizii masculi au flori nutante, în panicule laxe, compuse din 5 tepale verzi, 5 stamine; indivizii
femeli au flori nude, grupate în panicule mici, formate din câte o bractee şi un ovar bicarpelar,
super, cu 2 stigmate, fructele sunt achene cu endosperm oleaginos. Achenele şi rădăcinile secretă
substanţe volatile care inhibă germinarea buruienilor, eliminându-le prin fenomenul de alelopatie.
Fam. Urticaceae. Ierburi sau arbuşti tropicali, cu frunze simple şi peri urticanţi (secretori de
acid formic), flori mici actinomorfe, unisexuate în amenţi.
Urtica dioica (urzica- Pl. 18). Ruderală, dioică sau monoică, ubicvistă şi nitrofilă, cu frunze ovate şi
urticante, flori mascule cu 4 tepaleunite cu cele 4 stamine, flori femele cu un pistil super,
bicarpelar, sincarp, fructul achenă. Primăvară frunzele sunt comestibile şi bogate în vitamine şi fier.
Ord. Fagales. Fam. Fagaceae. Florile femele suntînconjurate de o cupă formată din
bractei care se lignufică, păerigonul sepaloid, cu tepale şi stamine în număr nedefinit. Gineceul
semiinfer, tricarpelar, sincarp, fructul achenă cu endosperm amidonos.
Fagus silvatica (fagul- Pl. 19). Arbore cu trunchiul monopodial şi ramuri simpodiale, cu ritidoma
netedă şi frunze alterne, eliptice, florile mascule în glomerule pendente, cu perigon din 4-7 tepale
concrescute şi 8-16 stamine exerte, florile femele geminate cu perigon redus şi înconjurate de
numeroase bractei care concresc şi formează o cupă din 4 valve lignificate ce constituie jirul,
fructul este achenă tricarpelară. Formează păduri pure sau de amestec cu răşinoase sau gorun.
Quercus robur (stejarul- Pl. 20). Arbore simpodial, cu ritidoma crăpată şi frunze penat-lobate,
aproape sesile, flori mascule în amenţi, cu periant din 5-7 tepale şi numeroase stamine, florile
femele dintr-un pistil tricarpelar, semiinfer, cu perigon redus dar cu numeroase bractei ce cresc
într-o cupă solzoasă, lignificată, fructul achenă care împreună cu cupă constituie ghinda lung
pedunculată. Formează păduri de amestec.
Ord. Caryophyllales. Fam. Caryophyllaceae. Ierburi cu frunze opuse şi adesea vaginante
la bază, cu flori actinomorfe, pentamere cu petale libere şi gineceu sincarp, dispuse în cime, fruct
adesea capsulă.
Agrostemma githago (neghina- Pl. 21). Segetală, anuală, păroasă, cu frunze lanceolate şi
vaginante la bază, flori bisexuate, violete, gamosepale şi dialipetale, cu petale unguiculate,
androceu din 10 stamine (5 staminodii), gineceu din 5 carpele, ovar super, cu 5 stile filiforme, fruct
capsulă cu seminţe toxice. Creşte în culturi de cereale păioase.
Ord. Polygonales. Fam. Polygonaceae. Ierburi, arbuşti, liane cu frunze întregi, ale căror
stipele concresc într-o vagină numită ochree.
Polygonum aviculare (troscot- Pl. 22). Ruderală, anuală, cu tulpina repentă, frunze lanceolate,
ochreea membranoasă, flori mici, albe, roze, cu perigon pentamer. Frecventă pe sărături, terenuri
bătătorite.
Ord. Violales. Fam. Violaceae. Ierburi sau arbuşti, cu frunze stipelate şi flori zigomorfe,
cleistogame, cu semiţe carunculate.
Viola tricolor (toporaş- Pl. 23). Perenă, în pajişti montane, cu frunze obovate, stipele mari, divizate,
flori albăstrui, din 5 sepale libere, 5 petale libere cu pinten nectarifer şi diferit colarate, 5 stamine,
ovar super, tricarpelar, cu stigmat uncinat, fruct capsulă. Este cleistogamă şi mirmecohoră
(răspândită de furnici).
Ord. Cucurbitales. Fam. Cucurbitaceae. Ierburi repente sau căţărătoare prin cârcei
(proveniţi din nervurile frunzelor metamorfozate), frunze alterne, aspre, flori unisexuate,
actinomorfe, pentamere, cu piesele unite şi ovar infer, fructul bacă falsă.
Cucurbita pepo (bostanul- Pl. 24). Repentă, aspru păroasă, cu tulpini fistuloase şi frunze cordate,
flori galbene, campanulate, gamosepale, gamopetale, unisexuat-monoice, floarea masculă cu 5
stamine ale căror antere sunt concrescute, are şi un rudiment de pistil avortat, floare femelă cu
ovar infer, tricarpelar şi trei lobi stigmatici. Fructul este o peponidă.
Ord. Cruciales. Fam. Brassicaeae. Ierburi cu frunze simple şi alterne, flori tetramere,
diplochlamide, diali, cu androceu tetradinam, gineceu super, bicarpelar, cu un septum despărţitor,
fruct silicvă.
Brassica oleracea (varza- Pl. 25). Bianuală, culţivată ca legumă şi furaj. Rădăcina pivotantă, frunze
ceroase şi lirate, flori galbene, dispuse în raceme, compuse din 4 sepale libere, 4 petale libere şi
unguiculate, 6 stamine, 2 carpele unite, fruct silicvă.
Ord. Salicales. Fam. Salicaceae. Arbuşti cu frunze alterne şi caduce, flori nude şi
unisexuate, dispuse în amenţi, fruct capsulă.
Salix alba (salcia- Pl. 26). Arbust higrofil şi entomogam, cu frunze lanceolate şi stipele caduce,
amenţi erecţi, dioici, flori mascule dintr-o bractee şi 2 stamine cu nectarine la bază, florile femele
dintr-o bractee cu 2 nectarine şi gineceu bicarpelar super.fruct capsulă cu seminţe păroase.
Ord. Primulales. Fam. Primulaceae. Ierburi cu frunze întregi, flori gamo, actinomorfe,
pentamere, ovar super, sincarp.
Primula veris (ciuboţica cucului- Pl. 27). Perenă, vernală, cu frunze rozulare, obovate, şi tulpina un
scap cu flori galbene, umbelate, flori gamo, heterostile, nectarifere, fruct capsulă. Plantă
medicinală şi meliferă.
Fam. Tiliaceae. Arbori cu lemn moale, frunze cordate, flori pentamere, diali, melifere, în
cime bracteate.
Tilia tomentosa (tei argintiu- Pl. 28). Arbore foios, cultivat ornamental, melifer, medicinal. Frunzele
alterne, cordate, tomentoase pe faţa inferioară, flori galbene dispuse în cime, concrescute cu o
bractee pergamentoasă, caliciul din 5 sepale libere, nectarifere, corola din 5 petale libere,
androceu din 10-15 stamine, concrescute în mănunchiuri, ovarul super din 5 carpele unite, fruct
nuculă. Flori medicinale şi melifere.
Ord. Rosales. Fam. Rosaceae. Au frunze şi fructe foarte variabile, florile au receptaculul
foarte dezvoltat.
Rosa canina (măceşul- 29). Arbust din silvostepă, cu ghimpi epidermici şi frunze penat compuse,
cu stipele concrescute cu peţiolul, flori solitare, roze, cu receptacul ca o cupă şi 5 sepale libere, 5
petale libere, numeroase stamine şi numeroase carpele libere şi păroase. Fructul fals şi multiplu,
este o poliachenă cu receptacul cărnos şi comestibil.
Ord. Fabales. Fam. Fabaceae. Ierburi şi arbuşti cu flori zigomorfe, papilionate,
pentamere, cu androceu diadelf, fruct păstaie.
Pisum sativum (mazărea- Pl. 30). Legumă anuală, cu rădăcina pivotantă, cu nodozităţi simbiote cu
bacterii fixatoare de azot. Are frunze penat-compuse, cu stipele mari şi foliolele terminale reduse la
cârcei, flori albe în raceme, au caliciul gamo şi corola diali din 5 petale diferite: un stindard, două
aripi şi două unite într-o carenă, androceu diadelf, din 9 stamine unite şi una liberă, ovarul super,
unicarpelar şi fructul păstaie dehiscenţă. Cultivată ca furaj şi pentru seminţe.
Ord. Acerales. Fam. Aceraceae. Arbori cu frunze opuse, flori cu perigon sepaloid,
gineceul bicarpelar şi fructul samară.
Acer platanoides (paltinul- Pl. 31). Arbore din zona forestieră cultivat ca ornamental şi melifer, are
frunzele palmat lobate şi flori poligame, verzi, pentamere, dispuse în corimbe, perigonul sepaloid,
din 5 plus 5 tepale, androceul din 8 stamine, ovarul super, bicarpelar cu disc nectarifer, fructul o
disamară cu aripile intinse in unghi larg. Arbore melifer, decorativ, cu lemnul bun de foc şi pentru
scule.
Ord. Cornales. Fam. Cornaceae. Arbuşti cu frunze opuse şi întregi, flori tetramere, în
umbele simple şi fructul drupă falsă.
Cornus mas (cornul- Pl 32). Arbust cu frunze ovate şi opuse, flori galbene, în umbele simple, din 4
tepale libere, 4 petale libere, 4 stamine şi un ovar infer, din 2 carpele unite, fructul drupă
comestibilă.
Fam. Apiaceae. Ierburi cu frunze penat- divizate, cu teaca dezvoltată, flori pentamere, în
umbele compuse şi involucrate.
Daucus carota (morcov sălbatic- Pl. 33). Ruderală bianuală, aspru păroasă, cu rădăcina pivotantă
şi frunze alterne, penat-sectate, flori albe, cele marginale sunt radiante (petale externe mai mari)
iar florile centrale sunt roşii sterile, valiciul din 5 sepale reduse şi caduce, corola din 5 petale libere
şi involucrate (răsucite), androceu din 5 stamine conivente (îndoite spre centru), gineceu bicarpelar
cu ovar infer, fructul o diachenă apocarpoidă.
Ord. Rhamnales. Fam. Vitaceae. Arbuşti sau liane cu flori pentamere, uneori poligame şi
cârcei proveniţi din ramuri.
Vitis vinifera (viţa de vie- Pl 34). Arbust lianoid, cu ritidoma exfoliantă în fâşii longitudinale, ramuri
transformate în cârcei, şi frunze palmat lobate, flori bisexuate şi poligame, pentamere, dispuse în
raceme compuse, floarea are 5 sepale mici, 5 petale caduce, 5 stamine şi un ovar super,
bicarpelar, cu disc nectarifer, fruct bacă dulce.
Ord. Polemoniales. Fam. Convolvulaceae. Ierburi sau liane, cu frunze simple şi flori mari,
actinomorfe, pentamere, cu ovar super şi fruct capsulă.
Convolvulus arvensis (volbura- Pl. 35). Segetală, ruderală, perenă, cu tulpina volubilă şi frunze
hastate, flori albe, campanulate, pe tipul 5, stamine epipetale, ovar super şi fructul capsulă.
Ord. Scrophulariales. Fam. Solanaceae. Ierburi, rar arbuşti, cu frunze simple şi alterne,
florile diplochlamide, frecvent tubuloase şi actinomorfe, cu stamine adesea epipetale, gineceul
super, bicarpelar.
Solanum tuberosus (cartoful- Pl. 36). Cultivat pentru tuberculii amidonoşi formaţi în vârful stolonilor
subterani, frunze penat divizate şi compuse, flori pentamere, rotate, albe sau violacee dispuse în
cime. Ovarul super bicarpelar, fructul o bacă toxică.
Ord. Laminariales. Fam. Lamiaceae. Ierburi sau arbuşti aromatici, cu tulpina tetraedrică,
frunze simple şi opuse, flori cu 4 stamine didiname, fruct tetraachenă.
Lamium maculatum (urzica moartă- Pl. 37). Ruderală, perenă, frecventă în tufişuri şi păduri, frunze
ovate, opuse, decusate, flori roşii, bilabiate, cu caliciul campanulat, corolă tubuloasă, androceu
didinam, ovar super bicarpelar, fruct tetraachenă apocarpoidă.
Ord. Asterales. Fam. Asteraceae. Plante cu frunze alterne, flori mici dispuse în
inflorescenţe numite calatidii (anthodii). Fruct achenă falsă.
Helianthus annuus (floarea soarelui- Pl. 38). Anuală, cu frunze cordate, calatidii mari, flori ligulate
marginale sterile, flori interne mici tubuloase actinomorfe, galbene, cu caliciul redus la o coronulă
de scvame, androceu sinanter, ovar infer, sti lung, bifid, fruct achenă falsă.

Cl. Liliatae
Caractere generale
- Sunt plante predominant ierboase, ramificate mai ales monopoidal, la care rădăcina
primară dispare de timpuriu şi este înlocuită de rădăcini adventive
- Frunze simple, nestipelate, nervatură paralelă sau arcuată şi teaca bine dezvoltată
- Flori frecvent pe tipul 3, rar pe tipul 4, niciodată pe tipul 5
- Embrion cu un singur cotiledon dezvoltat
Ord. Liliales. Fam. Liliaceae. Ierburi perene, geofite (cu rizom, bulb, tuberculi) cu frunze
întregi, flori bisexuate, perigon petaloid, androceu cu 6 stamine, gineceu super, tricarpelar, sincarp,
cu nectarine în septurile lojelor, fruct capsula, rar bacă.
Lilium candidum (crinul- Pl. 39). Perenă prin bulb solzos, frunze lanceolate, alterne şi flori mari,
albe, campanulate, în racem terminal, perigonul petaloid, din 6 tepale libere, androceul din 6
stamine, gineceul tricarpelar, sincarp, cu ovar super şi stil cu stigmat măciucat, fruct capsulă.
Ord. Iridales. Fam. Iridaceae. Ierburi perene, cu frunze adesea ensiforme şi imbricate,
florile actinomorfe, cu perigon petaloid, concrescut la bază într-un tub, stamine 3, carpele 3, ovar
infer, sincarp, fructul capsulă.
Iris germanica (stânjenelul- Pl. 40). Decorativă, perenă, prin rizom, cu frunze enziforme, bobocul
floral învelit într-un spat membranos, flori trimere, actinomorfe, cu perigon violaceu, petaloid, din 3
tepale externe reflecte şi 3 tepale interne erecte, stilul cu 3 lobi stigmatici petaloizi, care acoperă
cele trei stamine libere, ovarul infer, continuat cu tubul perigonal, fruct capsulă.
Ord. Orchidales. Fam. Orchidaceae. Ierburi perene, cu rădăcini adventive şi micotrofe,
frunzele alterne, întregi şi flori bracteate, zigomorfe, cu perigonul petaloid, adesea cu o singură
stamină concrescută cu stigmatul într-un ginostem, ovar infer, tricarpelar, fruct capsulă.
Orchis morio (poroinic- Pl. 41). Perenă prin tuberculi, cu frunze lanceolate, flori roşii, sesile şi
bracteate, dispuse în racem terminal, floare zigomorfă, ovar infer, răsucit, perigon cu 6 tepale
libere dintre care 5 formează un coif iar una formează un label inferior, cu pinten nectarifer,
androceu dintr-o singură stamină, concrescută cu stigmatul într-un organ caracteristic numit
ginostem, fruct capsulă.
Ord. Cyperales. Fam. Cyperaceae. Ierburi higrofile, perene, cu tulpina trimuchiată şi
frunze liniare, teaca vaginantă, fruct achenă învelită într-o bractee numită utriculă.
Carex riparia (rogoz de baltă- Pl. 42). Helofită cu frunze alterne, liniare, cu tulpina trimuchiată, flori
unisexuate, nude, monoice, dispuse în spice diferite (spice mascule la vârful tulpinii, spice femele
la bază). Floarea masculă din 3 stamine şi o bractee brună, floarea femelă dintr-un pistil cu 3
stigmate, ovar super, tricarpelar sincarp, fruct achenă utriculată.
Ord. Poales. Fam. Poaceae. Ierburi cu rădăcina fasciculată, tulpina un pai, frunze liniare,
teaca vaginantă, flori pe tipul 3, cu 2 lodicule, gineceu super bicarpelar, fruct cariopsă.
Triticum aestivum (grâul- Pl. 43). Cereală de toamnă, cu rădăcini adventive fasciculat, tulpina un
pai, frunze liniare cu ligulă evidentă, spicul cu spiculeţe (din 3-7 flori) învelite într-o palee inferioară
şi o glumă superioară cu paleile inferioare aristate şi neaderente la cariopsă.
Ord. Arales. Fam. Lemnaceae. Cele mai mici angiosperme, acvatice, cu tulpina redusă la
un disc plutitor, fără frunze.
Lemna minor (lintiţa- Pl. 44). Acvatică, flotantă, cu tulpina redusă, disciformă, ramificată prin
înmugurire, rădăcina filiformă. Pe tulpina sub formă de disc apare un spat urceolat şi membranos
cu 1-2 flori mascule reduse la o stamină şi un pistil cu ovar unicarpelar, fruct foliculă. Frecventă în
toate bălţile.

PLA
NSA 13
PLANSA 14
PLANSA 15
PLANSA 16
PLANSA 17
PLANSA 18
PLANSA 19
PLANSA 20
PLANSA 21
PLANSA 22
PLANSA 23
PLANSA 24
PLANSA 25
PLANSA 26
PLANSA 27
PLANSA 28
PLANSA 29
PLANSA 30
P)LANSA 31
PLANSA 32
PLANSA 33
PLANSA 34
PLANSA 35
PLANSA 36
PLANSA 37
PLANSA 38
PLANSA 39
PLANSA 40
PLANSA 41
PLANSA 42
PlANSA 43
PLANSA 44