Frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii sau ramurilor, de formă plată, care

îndeplinește funcția fundamentală în procesul de fotosinteză, dar servind și la respirație și

transpirație. Morfologie[modificare | modificare sursă]

Alcătuirea frunzei

Părțile componente[modificare | modificare sursă]

O frunză completă este formată din trei părți: limb, pețiol și bază (teacă).
1. Limbul este partea verde cea mai importantă a frunzei. După alcătuirea limbului, frunzele
sunt de două categorii: simple și compuse. Frunzele simple sunt
caracteristice monocotiledonatelor și multor dicotiledonate, iar cele compuse sunt frecvente
la unele dicotiledonate. Forma limbului diferă de la o plantă la alta și poate fi:
a. Eliptică - întâlnită la Fagus sylvatica, Viburnum lantana, caracterizându-se prin diametrul
transversal mai scurt decât cel longitudinal, întretăierea lor făcându-se la mijlocul limbului.
b. Ovală - întâlnită la Pyrus communis, Prunus avium, prezintă tot diametre inegale, dar
întretăierea lor se face în treimea inferioară a limbului.
c. Circulară - întâlnită la Populus tremula, Celastrus orbiculatus, are diametrele egale și
întretăierea lor se face la mijlocul limbului.
Dintre celelalte forme, derivate din primele trei, menționăm: cordiformă, asemănătoare cu
o inimă, ca la Tilia cordata (tei pucios); lanceolată, cu diametrul longitudinal de cel puțin 3-4 ori
mai lung decât cel transversal, ca la Salix alba (salcie albă); liniară, ca la Gramineae; aciculară,
ca la Pinus, Abies, Picea; filiformă, ca la frunzele submerse de Ranunculus aquatilis (piciorul-
cocoșului-de-apă).
2. Pețiolul servește, pe de o parte, la circulația sevei brute spre limb și a celei elaborate
spre tulpină, iar pe de altă parte, la orientarea limbului în poziția cea mai favorabilă în raport
cu lumina. Pețiolul are și rol mecanic, de susținere a limbului când acesta este lovit de stropii
de ploaie, de gheață sau când este bătut de vânt. Când pețiolul lipsește, frunzele se numesc
sesile.
3. Baza frunzei (teaca) se fixează de tulpină. Uneori ea este o simplă dilatație a părții
inferioare a pețiolului, ca la Ranunculus ficaria, alteori ea se dezvoltă într-o teacă sau
vagină, care înconjoară tulpina pe o anumită lungime; această teacă este foarte umflată și
voluminoasă la Umbelliferae.
Filotaxie[modificare | modificare sursă]
Filotaxia reprezintă modul de dispoziție a frunzelor pe tulpină. Inserția frunzelor pe
tulpină se face în dreptul nodurilor; la un nod se pot insera una sau mai multe frunze,
într-o ordine caracteristică unităților taxonomice.
Dispunerea alternă (în spirală) a frunzelor se caracterizează prin inserția la fiecare
nod a unei singure frunze. Prin punctele de inserție ale frunzelor se poate duce o linie în
spirală, în ordinea apariției mugurilor foliari pe tulpină (spirală generatoare). Segmentul
de spirală care unește două frunze vecine situate una sub alta pe aceeași linie verticală
și paralelă cu axa tulpinii se numește ciclu. Un ciclu poate cuprinde o singură rotație în
jurul tulpinii, care să unească cele două frunze, sau mai multe rotații. La capetele
porțiunii de spirală se află cele două frunze așezate pe aceeași linie verticală.
Dispunerea opusă a frunzelor se caracterizează prin inserția la același nod a două
frunze, în mod opus, de o parte și de alta a tulpinii. De regulă, frunzele unui nod sunt
așezate într-un plan perpendicular pe cel al frunzelor de la nodul alăturat, superior sau
inferior. Astfel, toate nodurile cu soț au frunzele dispuse în același plan, iar nodurile fără
soț au frunzele în alt plan, perpendicular pe primul. Această așezare a frunzelor se
numește decusată și este întâlnită la specii din familia Lamiaceae, la Urtica
dioica, Syringa vulgaris ș.a.
Dispunerea verticilată se caracterizează prin inserția la fiecare nod a trei (Nerium
oleander) sau a mai multor frunze (Asperula odorata).

Tipuri de frunze[modificare | modificare sursă]

 rotundă
 ovală
 cordată
 palmată
 lanceolată
 sagitată
 aciculară
 fistulară
 zimțată
 sinuată
 lobată
 în rozetă
Nervațiunea frunzelor[modificare | modificare sursă]
Nervațiunea frunzei reprezintă modul de aranjare a nervurilor (zona fasciculelor
conducătoare) în limb. În funcție de grosimea și de poziția lor în limb, nervurile sunt:
principale, secundare, terțiare ș.a.m.d. , iar cele de ultim ordin se anastomozează în
mare proporție.
Frunzele pot avea o singură nervură principală (la majoritatea dicotiledonatelor) sau mai
multe (la monocotiledonate).
Frunzele cu o singură nervură principală se clasifică în :

 frunze uninerve, cu nervura dispusă central și longitudinal (la Pinus

sylvestris, Elodea canadensis);
 frunze penatinerve, care au o nervură principală, de la care pornesc lateral, de o
parte și de alta a sa, nervuri secundare; frunzele cu nervațiunea penată se găsesc
la majoritatea plantelor erbacee, dicotiledonate; când nervurile secundare, terțiare
se întretaie și formează o rețea vizibilă, mai ales pe fața inferioară, nervațiunea este
reticulată (la Digitalis purpurea, Hamamelis virginiana, Salvia officinalis);
 frunze palmatinerve, cu o nervură principală scurtă, de la care pornesc ramificații
în mod palmat (la Acer platanoides, Malva sp. ).
Frunzele cu mai multe nervuri principale(3-5 sau mai multe) pot avea următoarele tipuri
de nervațiune:

 nervațiune arcuată, când nervurile principale sunt dispuse în mod arcuat față de
cele două margini ale frunzei (la Convallaria majalis, Gentiana lutea);
 nervațiune dichotomică, când nervurile principale se ramifică dichotomic (la Ginkgo
biloba);
 nervațiune paralelă, cînd nervațiunile principale sunt paralele unele cu altele.