Frunză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Pentru alte sensuri, vedeți Frunză (dezambiguizare).

Frunză de tei

Frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii sau ramurilor, de formă plată, care
îndeplinește funcția fundamentală în procesul de fotosinteză, dar servind și la respirație
și transpirație.

Cuprins

 1Caracteristici
 2Funcții
 3Morfologie
o 3.1Părțile componente
o 3.2Filotaxie
o 3.3Tipuri de frunze
o 3.4Nervațiunea frunzelor
 4Anatomie
o 4.1Structura pețiolului
o 4.2Structura limbului
 5Fiziologie
o 5.1Eliminarea apei din plante
o 5.2Fotosinteza
o 5.3Asimilația
o 5.4Respirația
 5.4.1Respirația aerobă
 5.4.2Respirația anaerobă
o 5.5Adaptarea frunzei la mediu
 6Bibliografie
 7Legături externe
  8Vezi și

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Forma plată a acestui organ vegetativ este o caracteristică a spermatofitelor și
reprezintă o adaptare și o perfecționare pentru ca țesutul asimilator propriu-zis să se
organizeze pe o suprafață cât mai mare. Frunza se deosebește net de celelalte două
organe vegetative normale (rădăcina și tulpina) nu numai prin formă, ci și prin simetria
bilaterală, creștere definită (limitată), durată scurtă de viață, structură dorsiventrală.
Frunzele au dimensiuni mult mai reduse decât celelalte două organe vegetative ale
majorității plantelor, dar, prin numărul lor foarte mare, însumează o suprafață uriașă,
pentru a-și putea Îndeplini rolurile principale.
După apariție, frunzele se maturizează în câteva zile și ating dimensiunile specifice unor
frunze mature: toate țesuturile meristematice suferă diferențiere celulară, trec în țesuturi
definitive și creșterea încetează. Astfel se explică una dintre proprietățile frunzei, aceea
de a prezenta o creștere limitată. Singura excepție este reprezentată de frunza
de Welwitschia mirabilis, care crește continuu, pe toată durata de viață a plantei.
În dezvoltarea filogenetică cele dintâi expansiuni ale talului, asemănătoare frunzelor
(filoide) au apărut la algele brune, dar acestea nu sunt omologe frunzelor plantelor
superioare. Frunzele mici ale mușchilor reprezintă cea mai simplă frunză din punct de
vedere morfologic și structural. Acestea au un țesut liberian primitiv, nu au vase
lemnoase și deci nu sunt omologe frunzelor plantelor superioare. Frunza propriu-zisă
apare la ferigi, iar la spermatofite ea are cea mai evoluată organizare.

Funcții[modificare | modificare sursă]
Funcțiile principale ale frunzei sunt: fotosinteza, transpirația și respirația. Fiind cel mai
plastic organ vegetativ al plantei, frunza se poate metamorfoza, adaptându-se pentru
îndeplinirea altor funcții: de protecție, de absorbție, de depozitare a substanțelor de
rezervă și a apei, de înmulțire vegetativă.

Morfologie[modificare | modificare sursă]

Alcătuirea frunzei

Părțile componente[modificare | modificare sursă]

O frunză completă este formată din trei părți: limb, pețiol și bază (teacă).
1. Limbul este partea verde cea mai importantă a
frunzei. După alcătuirea limbului, frunzele sunt de două
categorii: simple și compuse. Frunzele simple sunt
caracteristice monocotiledonatelor și
multor dicotiledonate, iar cele compuse sunt frecvente la
unele dicotiledonate. Forma limbului diferă de la o
plantă la alta și poate fi:
a. Eliptică - întâlnită la Fagus sylvatica, Viburnum lantana,
caracterizându-se prin diametrul transversal mai scurt
decât cel longitudinal, întretăierea lor făcându-se la mijlocul
limbului.
b. Ovală - întâlnită la Pyrus communis, Prunus avium,
prezintă tot diametre inegale, dar întretăierea lor se face în
treimea inferioară a limbului.
c. Circulară - întâlnită la Populus tremula, Celastrus
orbiculatus, are diametrele egale și întretăierea lor se face
la mijlocul limbului.
Dintre celelalte forme, derivate din primele trei, menționăm:
cordiformă, asemănătoare cu o inimă, ca la Tilia
cordata (tei pucios); lanceolată, cu diametrul longitudinal de
cel puțin 3-4 ori mai lung decât cel transversal, ca la Salix
alba (salcie albă); liniară, ca la Gramineae; aciculară, ca
la Pinus, Abies, Picea; filiformă, ca la frunzele submerse
de Ranunculus aquatilis (piciorul-cocoșului-de-apă).
2. Pețiolul servește, pe de o parte, la circulația sevei
brute spre limb și a celei elaborate spre tulpină, iar pe
de altă parte, la orientarea limbului în poziția cea mai
favorabilă în raport cu lumina. Pețiolul are și rol
mecanic, de susținere a limbului când acesta este lovit
de stropii de ploaie, de gheață sau când este bătut
de vânt. Când pețiolul lipsește, frunzele se numesc
sesile.
3. Baza frunzei (teaca) se fixează de tulpină. Uneori ea
este o simplă dilatație a părții inferioare a pețiolului, ca
la Ranunculus ficaria, alteori ea se dezvoltă într-o teacă
sau vagină, care înconjoară tulpina pe o anumită
lungime; această teacă este foarte umflată și
voluminoasă la Umbelliferae.
Filotaxie[modificare | modificare sursă]
Filotaxia reprezintă modul de dispoziție a frunzelor
pe tulpină. Inserția frunzelor pe tulpină se face în
dreptul nodurilor; la un nod se pot insera una sau
mai multe frunze, într-o ordine caracteristică
unităților taxonomice.
Dispunerea alternă (în spirală) a frunzelor se
caracterizează prin inserția la fiecare nod a unei
singure frunze. Prin punctele de inserție ale
frunzelor se poate duce o linie în spirală, în ordinea
apariției mugurilor foliari pe tulpină (spirală
generatoare). Segmentul de spirală care unește
două frunze vecine situate una sub alta pe aceeași
linie verticală și paralelă cu axa tulpinii se numește
ciclu. Un ciclu poate cuprinde o singură rotație în
jurul tulpinii, care să unească cele două frunze, sau
mai multe rotații. La capetele porțiunii de spirală se
află cele două frunze așezate pe aceeași linie
verticală.
Dispunerea opusă a frunzelor se caracterizează
prin inserția la același nod a două frunze, în mod
opus, de o parte și de alta a tulpinii. De regulă,
frunzele unui nod sunt așezate într-un plan
perpendicular pe cel al frunzelor de la nodul
alăturat, superior sau inferior. Astfel, toate nodurile
cu soț au frunzele dispuse în același plan, iar
nodurile fără soț au frunzele în alt plan,
perpendicular pe primul. Această așezare a
frunzelor se numește decusată și este întâlnită la
specii din familia Lamiaceae, la Urtica
dioica, Syringa vulgaris ș.a.
Dispunerea verticilată se caracterizează prin
inserția la fiecare nod a trei (Nerium oleander) sau a
mai multor frunze (Asperula odorata).
Tipuri de frunze[modificare | modificare sursă]

 rotundă
 ovală
 cordată
 palmată
 lanceolată
 sagitată
 aciculară
 fistulară
 zimțată
 sinuată
 lobată
 în rozetă
Nervațiunea frunzelor[modificare | modificare
sursă]
Nervațiunea frunzei reprezintă modul de aranjare a
nervurilor (zona fasciculelor conducătoare) în limb.
În funcție de grosimea și de poziția lor în limb,
nervurile sunt: principale, secundare, terțiare
ș.a.m.d. , iar cele de ultim ordin se anastomozează
în mare proporție.
Frunzele pot avea o singură nervură principală (la
majoritatea dicotiledonatelor) sau mai multe (la
monocotiledonate).
Frunzele cu o singură nervură principală se clasifică
în :

 frunze uninerve, cu nervura dispusă central și

longitudinal (la Pinus sylvestris, Elodea
canadensis);
 frunze penatinerve, care au o nervură
principală, de la care pornesc lateral, de o parte
și de alta a sa, nervuri secundare; frunzele cu
nervațiunea penată se găsesc la majoritatea
plantelor erbacee, dicotiledonate; când nervurile
secundare, terțiare se întretaie și formează o
rețea vizibilă, mai ales pe fața inferioară,
nervațiunea este reticulată (la Digitalis
purpurea, Hamamelis virginiana, Salvia
officinalis);
 frunze palmatinerve, cu o nervură principală
scurtă, de la care pornesc ramificații în mod
palmat (la Acer platanoides, Malva sp. ).
Frunzele cu mai multe nervuri principale(3-5 sau
mai multe) pot avea următoarele tipuri de
nervațiune:

 nervațiune arcuată, când nervurile principale

sunt dispuse în mod arcuat față de cele două
margini ale frunzei (la Convallaria
majalis, Gentiana lutea);
 nervațiune dichotomică, când nervurile
principale se ramifică dichotomic (la Ginkgo
biloba);
 nervațiune paralelă, cînd nervațiunile principale
sunt paralele unele cu altele.

Anatomie[modificare | modificare sursă]

Anatomia frunzei

Structura pețiolului[modificare | modificare
sursă]
Pețiolul este partea din frunză care servește la
conducerea sevei brute și a celei elaborate spre și
dinspre limb. Se aseamănă cu tulpina, dar de obicei
este monosimetric, planul de simetrie trecând prin
partea de mijloc a feței dorsale și prin cea a feței
ventrale.
Țesuturile care alcătuiesc pețiolul, observate într-o
secțiune transversală, sunt: epiderma, parenchimul
fundamental și fasciculele conducătoare libero-
lemnoase.

 Epiderma este asemănătoare cu cea a tulpinii;

poate prezenta stomate, peri tectori, mai rar peri
glandulari. Este cutinizată, cerificată sau
mineralizată.
 Parenchimul fundamental se aseamănă cu
parenchimul cortical al tulpinii: primele straturi
de celule sunt colenchimatoase (colenchim
tabular sau angular), conferind elasticitate și
soliditate pețiolului; stratul următor conține
cloroplaste; urmează parenchimul fundamental
propriu-zis în care se pot găsi fibre lignifiate,
latex (la Papaveraceae), canale secretoare
(la Umbelliferae), tanin, oxalat de calciu ș.a.;
ultimul strat al parenchimului este endoderma,
unică la structurile monostelice
(la Vinca sp., Prunus sp.) sau mai multe
endoderme la structurile polistelice
(la Plantago sp., Trifolium sp.). Plantele lipsite
de endodermă în structura tulpinii nu prezintă
endodermă nici în pețiol.
 Fasciculele libero-lemnoase se dispun, de
regulă, în formă de arc de cerc (la Plantago sp.),
în formă de V (la Veratrum album) sau în cerc,
dacă sunt mai multe fascicule
conducătoare.Fasciculele libero-lemnoase sunt
colaterale-închise, cu lemnul și liberul orientate
ca și în cazul nervurilor limbului.
Structura limbului[modificare | modificare
sursă]
Dupa forma limbului, frunzele pot fi:

1. ovale;
2. rotunde;
3. aciculare (în formă de ac);
4. sagitate (în formă de săgeată);
5. cordate (în formă de inimă);
6. liniare (în formă de linie);
7. lanceolate (în formă de lance/sabie);
8. fistulare (în formă de fistule).
Dupa alcatuirea limbului, frunzele pot fi:

1. simple;
 2. palmate;
3. paripenat compuse;
4. imparipenat compuse.
După marginea limbului ,frunzele pot fi:

1. întregi;
2. zimțate;
3. sinuate;
4. lobate.
După dispoziția frunzelor pe tulpină pot fi:

1. alterne;
2. opuse;
3. verticilate;
4. în rozetă.

Fiziologie[modificare | modificare sursă]
Eliminarea apei din
plante[modificare | modificare sursă]
Eliminarea apei se face fie sub formă de vapori prin
fenomenul de transpirație prin stomate, fie sub
formă de picături prin fenomenul de gutație.
Transpirația este un proces propriu plantelor
terestre și reprezintă pierderea unei însemnate
cantități de apă absorbită la nivelul rădăcinii și
preluată de vasele conducătoare lemnoase. Ajuns
la nivelul frunzelor, excesul de apă este eliminat.
Suprafața mare de contact cu atmosfera, stomatele
numeroase (mai ales pe epiderma inferioară),
mezofilul bogat în cloroplaste și spațiile intercelulare
din țesutul lacunar contibuie la o activitate
fotosintetică ridicată și, deci, la o transpirație
intensa.
Transpirația determină absorbția pasivă a apei cu
substanțele minerale, asigură circulația ascendentă
a acesteia, precum și turgescența normală a tuturor
celulelor și menține constanta temperatura
organismului vegetal.
În procesul de transpirație, apa este eliminată în
atmosferă mai ales prin stomate și mai puțin prin
cuticula epidermei.

 Transpirația cuticulară este redusă la frunzele

mature și la frunzele plantelor de umbră și mai
intensă la frunzele tinere, ale căror celule
epidermice au o cuticulă subțire.
 Transpirația prin stomate pentru plantele de
lumină este de circa 10 ori mai intensă decât
 prin cuticulă. Stomatele execută mișcări de
deschidere și de închidere, ceea ce constituie
principalul mijloc de reglare a intensității
transpirației. Cantitate de apă eliminată astfel
este proporțională cu gradul de deschidere a
stomatelor, iar viteza difuziei vaporilor de apă
este direct proporțională cu suprafața și cu
diametrul ostiolei.
Stomatele se deschid dimineața sub influența
luminii (reacția fotoactivă), când celulele stomatice
au un grad de turgescență mai mare decât celulele
anexe. Gradul de deschidere atinge un maximum la
amiază, în condiții însorite, când pătrunderea
CO2 necesar fotosintezei este mai intensă. Aceste
fenomene determină transpirația frunzelor la o
intensitate ridicată.
Ca fenomen fiziologic, transpirația este influențată
de factori interni și externi. Dintre factorii interni se
pot aminti : mărimea frunzelor și poziția lor pe
tulpina și ramuri, cantitatea de clorofilă din
clorenchimuri, numărul stomatelor și deschiderea
acestora ș.a. Dintre factorii externi se pot menționa:
temperatura, umiditatea și lungimile de undă ale
radiațiilor luminoase, precum și prezența anumitor
substanțe chimice, care pot mări sau micșora
permeabilitatea membranelor celulare.
Gutația este procesul fiziologic de eliminare a apei
în stare lichidă, sub formă de picături. Acest
fenomen se datorește diferenței de temperatură
dintre aer și sol și are loc în primele ore ale
dimineții, primăvara și vara, când după zilele foarte
călduroase urmează nopți răcoroase. Aceasta se
explică prin dezechilibrul care se produce între
absorbția radiculară, intensă noaptea datorită
temperaturii relativ ridicate la nivelul rădăcinii și
transpirația redusă dată de temperaturile scăzute
din aer, iar stomatele se închid prin reacția
fotoactivă. Gutația se produce, mai ales, în vârful
frunzelor la plantele superioare, prin hidatode active
și pasive.
Prin gutație este evitată asfixierea celulelor, care s-
ar putea produce prin umplerea spațiilor
intercelulare cu apă. Este eliminat excesul de apă,
în care sunt dizolvate mici cantități de substanțe
minerale și organice produse de catabolism.
Fotosinteza[modificare | modificare sursă]
Fotosinteza este un proces de fixare a dioxidului de
carbon din atmosferă de către plantele verzi
(cu clorofilă), în prezența radiațiilor solare, cu
eliminare de oxigen și formare de compuși organici
(glucide, lipide, proteine) foarte variați.
Deși apa participă în fotosinteză, ca și dioxidul de
carbon, ea nu constituie, nici chiar când este în
cantități reduse, un factor limitant pentru toate
speciile.Fotosinteza are loc în cloroplaste și în zona
citoplasmei care le înconjoară.La nivelul
cloroplastelor alături de clorofila a, pigmentul
principal de altfel, se mai găsesc și :

 Clorofilă b, clorofilă c
 Carotenoide
 Flavonoide
 Pigmenți ficobilinici
Procesele chimice complexe care au loc în
fenomenul de fotosinteză se realizează în două
faze : faza luminoasă (faza fotochimică sau faza
Hill) și faza de întuneric (ciclul lui Calvin sau faza
Blackmann).

 Faza de lumină cuprinde următoarele etape:

-fotoactivarea pigmenților clorofilieni prin absorbția
energiei solare;
-fotoliza apei;
-fotofosforilarea și formarea NADPH prin reducerea
NADP+ ;
-absorbția CO2 din atmosferă.

 Faza de întuneric se caracterizează prin fixarea

CO2 pe o substanță preexistentă și formarea
produșilor organici primari, în care se fixează
energia acumulată inițial în ATP și NADPH.
Asimilația[modificare | modificare sursă]
Asimilează carbonul (CO2) in procesul de
fotosinteză.Se depozitează substante de rezervă
precum amidonul, apa (cactus, etc.), aer la plante
acvatice (nufar, parenchim aerifer, ferigi).
Respirația[modificare | modificare sursă]
Pentru desfasurarea tuturor activitatilor plantele au
nevoie de energie. Pentru aceasta se ard o parte a
substantelor organice proprii (substanțe din
structura organismului) ce se transforma in energie.
Exista doua tipuri de respiratie la plante: aeroba si
anaeroba.
Respirația aerobă[modificare | modificare sursă]
Prin respiratia aeroba sunt degradate substantele
organice proprii cu consun de oxigen si rezulta
compusi anorganici H20 si CO2 + energie.
Respirația anaerobă[modificare | modificare sursă]
Acest tip de respirație are loc doar când oxigenul
lipsește și poate satisface nevoile organismului un
timp limitat și scurt. Respiratia anaeroba
degradează incomplet substantele organice proprii
rezultând alte substante organice (cu moleculă mai
mică) + energie. De aceea energia produsa este
foarte mica.
Adaptarea frunzei la
mediu[modificare | modificare sursă]
Ca urmare a acțiunii factorilor de mediu apar
frunzele metamorfozate, cu roluri fiziologice diferite.

 Frunzele transformate parțial sau total în

spini au rol protector și apar astfel:
-întreaga frunză se transformă într-un spin simplu
sau ramificat ( la Berberis vulgaris, Opuntia sp.,);
-partea terminală a lobilor foliari se transformă în
spini (la Carduus acanthoides, Xantium spinosum);
-limbul cade și pețiolul rămas se transformă în spin
(la Pelargonium spinosum);
-foliolele se desprind și rahisul se transformă în spin
(la Astragalus gummifer);
-stipelele se transformă în spini (la Robinia
pseudacacia).

 Frunzele agățătoare sau transformate în cârcei

sunt:
-frunze întregi transformate în cârcei, fotosinteza
fiind îndeplinită de stipelele dezvoltate
(la Lathyrus sp.);
-vârful frunzei transformat în cârcel (la Pisum
sativum, Vicia sativa);
-pețiolurile transformate în cârcei (la Clematis
vitalba);
-stipelele metamorfozate în cârcei (la Smilax sp.).

 Frunzele cu funcție de nutriție mixotrofă.

Deși capabile de fotosinteză, plantele carnivore
au nevoie de un surplus de substanțe minerale,
în special azotate, pe care le iau din corpul
insectelor. Ele prezintă adaptări morfo-
anatomice, în special ale frunzelor, care au
 devenit adevărate capcane pentru insecte sau
pentru animale mici. Dintre plantele care au
nutriție mixotrofă se pot aminti specii din
genurile Drosera, Utricularia, Sarracena, Cephal
otus, Nepenthes ș.a.

 Frunzele cu rol de depozitare sunt cărnoase și

conțin cantități mari de apă și substanțe
nutritive. Ele pot avea și rol fotosintetizator
(frunzele de Aloe sp., Agave sp.).

 Frunzele mirmecofile sunt frunze sau stipele la

care limbul, în partea bazală, formează pungi
sau cămăruțe în care se adăpostesc furnicile.
Între planta gazdă și aceste insecte este o
relație de simbioză: furnicile folosesc frunzele ca
adăpost și depozit de hrană, iar planta este
apărată de către furnici împotriva altor insecte
sau a animalelor.

 Frunzele reduse sunt frunze transformate în

scuame sau solzi. Ele se găsesc pe tulpini
subterane, dar și în cazul unor tulpini aeriene ale
unor plante de sărătură sau de deșert. Unele
plante, cum sunt majoritatea speciilor din
familiile Euphorbiaceae și Cactaceae din
regiunile aride, au tulpini complet lipsite de
frunze sau, dacă se formează, cad de timpuriu.
Aceste plante se numesc afile și tulpinile lor
asimilatoare sunt prevăzute cu spini de origine
epidermică.

 Frunzele submerse sau rizofilele au aspect de

rădăcini, cu rol de absorbție a apei cu sărurile
minerale. De exemplu, la Salvinia natans,
frunzele metamorfozate în rizofile sunt analoge
cu rădăcina, dar omologe cu frunzele normale.

 Frunzele transformate în urne cu substanțe

hrănitoare sunt frunze metamorfozate în
adevărate buzunare în care se adună humus și
se condensează apa de transpirație. De
exemplu, la Dischidia rafflesiana, dicotiledonată
epifită, rădăcinile adventive de pe tulpini sau de
la baza pețiolului absorb apa cu sărurile
minerale din aceste urne.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Botanică farmaceutică, Editura didactică și
pedagogică, București, 1981.
  Botanică farmaceutică, Editura Tehnică,
București, 1997

Legături externe[modificare | modificare
sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia

legate de Frunză

Caută „frunză” în Wikționar, dicționarul liber.

 „frunză” la DEX online

Vezi și[modificare | modificare sursă]
 Foliaj

[ascunde]
v • d • m
Organe ale plante
Piloriză · Zona netedă · Zona piliferă · Zona aspră
Rădăcină
Rădăcini metamorfozateRădăcină tuberizată · Rădăcină drajonantă · Pneumatofor · Bacterioriz

Hipocotil · Epicotil · Muguraș · Nod · Internod · Mugur

Tulpină Caulis · Culm · Calamus · Scap
Tulpini aeriene
Tulpini metamorfozateTulpină suculentă · Tulpină virgată · Tulpină ju
Tulpini subteraneRizom · Stolon · Tubercul · Bulb · Bulbo-tubercul

Limb · Pețiol · Teacă · Nervură
Frunză Anexe foliareStipelă · Ohree · Ligulă · Auricul
HipsofileBractee · Bracteolă · Involucru · Involucel · Glumă · Glumelă · Spată

Pedicel
Receptacul
CaliciuSepală · Calicul
Floare Periant
CorolăPetală · Lacinie
PerigonTepală
AndroceuStamină (Filament · Anteră)
GineceuCarpelă (Ovar · Stil · Stigmat)
MonopodialeRacem · Corimb · Umbelă · Spic · Capitul · Calatid
Inflorescențe simple
Inflorescență SimpodialeMonocaziu (Drepaniu · Ripidiu · Bostrix · Cincin) ·
Inflorescențe compuse HomotacticePanicul · Ciațiu
Achenă · Cariopsă · Nucă · Nuculă · Samară · Lomen
Indehiscente
Fructe monantocarpe Bacă · Hesperidă · Melonidă · Poamă · Drupă
Fruct
DehiscenteFoliculă · Păstaie · Silicvă · Siliculă · Capsulă
Fructe cenantocarpeGlomerul · Soroză · Siconă · Știulete

Testă · Tegmen
Sămânță Tegument seminal
Anexele tegumentului seminalHil · Micropil · Rafă · Șalază · Aril · Arilo
 EmbrionRadiculă · Hipocotil · Muguraș · Cotiledon
Endosperm
Perisperm
GND: 4007051-7
 
LCCN: sh85075608
 
NARA: 10637883
 
NDL: 00562740
Categorie: 
 Morfologia plantelor
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
 În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 English
 Deutsch
 Français
 Español
 Русский
 Türkçe
 Magyar
 Български
 Српски / srpski
Încă 126
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 mai 2020, ora 14:31.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista
și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement

 Versiune mobilă