Ion Antonescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Ion Antonescu

Ion Antonescu

Date personale

Născut 2/14 iunie 1882 

Pitești, România[2] 

Decedat 1 iunie 1946 (63 de ani)[3][4][5][6][7][8] 

Jilava, Ilfov, România 

Cauza pedeapsa cu moartea (execuție de către un

decesului pluton de execuție) 

Părinți Ioan și Chiriachița (Lița) Antonescu[1],

recăsătorită Baranga (naturală)
Frieda Kuppermann (vitregă)

Căsătorit cu Maria Niculescu, fostă Cimbru, fostă

Fueller

Cetățenie  România 

Religie Ortodox

Ocupație politician
personal militar[*]
diplomat 

Conducător al României

În funcție
6 septembrie 1940 – 23 august 1944

Precedat de Ion Gigurtu (ca prim-ministru)

 Succedat de Constantin Sănătescu (ca prim-ministru)

Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române

În funcție
1 decembrie 1933 – 11 decembrie 1934

Precedat de Constantin Lăzărescu

Succedat de Nicolae Samsonovici

Ministrul Apărării Naționale (ad-interim)

În funcție
28 decembrie 1937 – 30 martie 1938

Precedat de Constantin Ilasievici

Succedat de Gheorghe Argeșanu

Ministrul Afacerilor Străine

În funcție
26 ianuarie 1941 – 1 ianuarie 1943

Precedat de Mihail Sturdza (prinț)

Succedat de Mihai Antonescu

Premii Crucea de Cavaler al Crucii de Fier

Ordinul Mihai Viteazul
Ordinul Vulturul German
Ordinul Trandafirul Alb în grad de mare
cruce[*]

Partid politic IND

Alma mater Școala Specială Militară de la Saint-Cyr

Modifică date / text 

Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7]

[8]
 Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General [9] al Armatei în Primul
Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de
Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până
în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor teritoriale din 1940,
Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea foarte tânărului principe
moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale).
Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul Național-Legionar, desființat ca
urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a
girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise
împotriva evreilor și romilor în România și în teritoriile controlate de statul român.
 Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor
Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca
urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate
României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit, inițial, câștigătoare,
România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice
și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de
Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege,
prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor,
apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte
pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a
fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.

Cuprins

 1Date biografice
 2Cariera
o 2.1Al Doilea Război Balcanic
o 2.2Primul Război Mondial
 3Regimul antonescian
o 3.1Puciul anticarlist
 3.1.1Statul Național-Legionar
o 3.2Rebeliunea legionară
o 3.3Războiul împotriva URSS
 3.3.1Tentative de armistițiu
o 3.4Antisemitismul activ și „Curățirea terenului”
 3.4.1Distrugerea economică a populației evreiești
 3.4.2„Curățirea terenului”
 3.4.3Genocidul și deportarea romilor în Transnistria în 1942
 4Procesele și moartea
 5Vederile ideologice ale lui Antonescu
 6Greșelile militare ale lui Ion Antonescu
 7Campania de reabilitare a lui Antonescu
o 7.1Tezele lui Ceaușescu și  umanismul socialist
o 7.2Cercetarea istoriei după decembrie 1989
 8Decorații
 9Note
 10Referințe
 11Bibliografie
 12Vezi și
 13Legături externe

Date biografice
Ioan Antonescu,[10] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882,
la Pitești, într-o familie de militari. Era de origine albaneză.[11][12]
Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29
iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din
Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8
aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1
octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.
A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii
Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul
„Stanislav” clasa a III-a.
Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat
locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași
La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat
căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1
aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la
Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul
6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a. [10]
Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în
Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul
(mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu,[13] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul
soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga [14] care se ocupă de
educația băiatului în spiritul carierei militare.
Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman
sau Kuppermann).[15][16] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele
Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg) [17][sursa  nu  confirmă]
În 1928, la vârsta de 45 de ani, Ion Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă
„Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat.
S-a sugerat ca în pagina Maria Antonescu să fie inclus conținutul acestei
pagini sau secțiuni.
Maria Niculescu era văduva lui Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919),
cu care avusese un fiu (Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944). [18]
[19]
 După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919,
cu bijutierul francez-evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller [20]. După șapte ani
de căsnicie, Maria a divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat. Mareșalului
Antonescu i se intentează un proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din
anturajul regal (Mihail Moruzov)[21].

Cariera
După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-
1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare
an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de
promoție.
Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din
București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe
placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I
Roșiori.
Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-
1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.
S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului,
a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați, o parte din istorici susțin că Antonescu a fost
un comandant violent în timpul răscoalei, [22][23] alții fiind de părere că are un
comportament similar cu al celorlalți ofițeri participanți, [22] cert este că a fost felicitat de
inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.[24]
În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați
deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la
oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani. [25][26] A fost
avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-
1913) cu gradul de căpitan.
Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele
Stat Major (1911-1912) și Școala de observatori aerieni (1912-1913). După Primul
Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din
Franța.[sursa  nu  confirmă][27][28][29]
Al Doilea Război Balcanic
În timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic a fost șef al biroului operații al Diviziei 1
Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a funcționat la Școala de ofițeri de
cavalerie.[30] Până la intrarea României în război a îndeplinit funcția de șef
birou [31]operații în statul major al Corpului IV Armată.[31]
Primul Război Mondial

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofițerii din Secția Operațiuni a Marelui Cartier
General Român

La începutul războiului a fost numit în funcția de șef birou operații al Armatei de Nord.
La 1 noiembrie 1916 este avansat la gradul de maior și apoi numit șef birou operații
al Armatei I.[32]
În acest război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și
pragmatic, executant meticulos și dur. Duritatea sa i-a adus porecla „câinele roșu”, [33] ce
provenea dela părul său blond spre roșcat.
Pentru contribuția la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii ungare (1919),
locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a
(Decretul Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919). [34]
Antonescu și-a început și activitatea politică în 1919, cu ocazia Conferinței de Pace de
la Paris. A publicat un studiu cu caracter naționalist, intitulat Românii. Origina, trecutul,
sacrificiile și drepturile lor (București, 1919), descris de el ca "foarte sumară și rapidă
examinare a drepturilor în baza cărora România va trebui sa iasă de la conferința de
pace cu granițele pentru care a sângerat și la care a aspirat neîntrerupt mai bine de
zece secole".[35] Această lucrare susținea vehement pretențiile teritoriale ale României
asupra întregii regiuni a Banatului (așa cum fusese promisă României prin tratatul din
august 1916, încheiat cu ocazia intrării României în Primul Război Mondial de
partea Antantei), pretenții exprimate de România la Conferința de Pace prin prim-
ministrul Ion I.C. Brătianu, Antonescu susținând că în viitor nu era exclus un posibil
conflict armat în acest sens [al anexării Banatului de către România]. [36]
În martie 1920, noul prim-ministru generalul Averescu l-a propus pe Antonescu ca
atașat militar la Paris. Propunerea a fost respinsă în urma raportului nefavorabil al
observatorului militar al Franței la București, generalul Victor Pétin, care îl descria drept
personalitate negativă, „extrem de orgolios, șovin și xenofob”. [37] Postul a fost
acordat colonelului Șuțu, care l-a deținut până în 1922, când acesta a părăsit Franța și
postul i-a revenit lui Antonescu (între 1922 și 1923), de data aceasta fără opoziție. [38]
Între 1923 și 1926, Antonescu a fost atașatul militar al României în Franța, Regatul
Unit și Belgia.[39]
După reîntoarcerea în România a fost numit comandantul Școlii Superioare de Război
(1927-1930), secretar general al Ministerului Apărării Naționale (1928), subșef
al Marelui Stat Major al armatei (1933-1934),[40] promovat la 25 decembrie 1937 general
de divizie și după trei zile, numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al
lui Octavian Goga (1937-1938).
Ion Antonescu a făcut parte din delegațiile României la o serie de conferințe
internaționale: Paris (1921), Londra (1924), Geneva (1924 și 1933) și l-a însoțit
pe Nicolae Titulescu la unele reuniuni diplomatice importante din acea perioadă, cum a
fost aceea a reparațiilor.[41]
În urma unei afirmații vexatorii la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu
moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena
Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își
alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller, înainte ca aceasta să fi fost
divorțată”[42] - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, apoi, în
1940, i s-a impus domiciliu forțat la mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea, în nordul
Olteniei. După tratativele cu Ungaria de la Turnu Severin și cele cu Bulgaria, în urma
cărora, prin arbitrajul de la Viena și tratatul de la Craiova, provinciile
istorice Transilvania de Nord și Cadrilaterul au trecut sub suveranitatea Ungariei și
Bulgariei, este chemat și numit președinte al Consiliului de Miniștri, în septembrie 1940.
[43]

- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit

prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în „Odessa, o victorie
scump plătită” [44]), conform decretului nr. 841, s-a autopromovat la gradul de
general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.[45]
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare
și de promovare au fost semnate de rege.[46][47][48]).

Regimul antonescian
Puciul anticarlist
Pe acest fundal de dezbinare politicăC, speriat de ofensiva
germană în vestul Europei și
ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței,
principalul sprijin al României față de expansionismul Axei[49] și
simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia,
regele Carol al II-lea decide să cumpere cu monedă
evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative
cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau
 susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează
cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-
ministrul Ion GigurtuD: „Decretul-lege privitor la starea juridică
a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în
aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de
sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5
ani”.[50]
Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg,[51][52] însă în literă (și
probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai
discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le
copiau.[53]
Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de
la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat
declinul regimului carlist.[54][55] [56] România pierdea o suprafață
de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori,
reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării.
Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena,
inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor
legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul
vinovat de impasul în care ajunsese România. [57] Dorind să-și
păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,[58] Carol al II-lea
i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de
formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit
istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de
numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de
uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina
pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic
al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să
coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării
Legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a
cerut regelui să-i acorde puteri depline. [59]
În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de
către regele Carol al II-lea, în Enciclopedia Britanică se
menționează[60]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu
puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut
o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea
Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:
Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri,
cu depline puteri pentru conducerea statului român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oștirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decorațiunile române;
d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;
e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
g) El încheie tratate;
h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va
face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului
de Miniștri.
Dat în București, la 5 septembrie 1940.
Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște
suspendarea constituției care fusese promulgată în
1938, precum și dizolvarea parlamentului.
În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a
cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După
propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22
septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar
fi forțat abdicarea regelui, amenințându-l cu un
revolver.[61] [62] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat
la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul
fiului său Mihai. În actul de abdicare nu figurează
cuvântul „abdic”; [63] în loc de „abdic” Carol a folosit
formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale
domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată
țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai
depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a
patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al
Înaltei Curți de Casație și Justiție.[64] După Rege,
trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit
doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației, Majestății
Voastre și mie.”
Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-
lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt,
protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia
legionarii au tras cu mitralierele.
Statul Național-Legionar
La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-
Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare,
numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se
considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul
Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează
„conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care
se considera „factor constituțional, alături de Rege și
General”.[65] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940,
legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne,
Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și
Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum
și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier
controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele
46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică
autorizată era Garda de Fier.[66]
În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2[67] se
precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii,
prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade
întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare,
care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și
continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul
ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director
general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu
Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca
C., fost director al Siguranței etc.”
Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o
situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna
a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu
păstrarea ordinii publice conform legii, condusă
administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de
interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit
de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și
coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii,
organizația paramilitară a partidului Garda de Fier,
pornită să facă ordine conform propriei
ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși
împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția
era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea,
cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada
carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și
Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție
auxiliar, Poliția legionară.
Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de
pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea
unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe
care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și
ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți
toată latitudinea, dublați toate elementele de la
Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte
cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să
facă parte din aparatul oficial”[68]. În privința Siguranței,
Antonescu trișa, știind foarte bine că la
conducerea Serviciului Special de Informații -
SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-
legionar și fidel Conducătorului statului.
Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost
arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful
Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei
române în perioada 1924-1940, instituție care avea să
iasă de sub tutela militară și să se subordoneze
nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul
Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit
cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare,
Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost
asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un
comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).
Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea
mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el
fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea
de difuzarea conținutului compromițător al dosarului
său personal aflat în posesia lui Moruzov.[69]
Legionarii se prezentau ca principala forță politică și
paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de
la Berlin, care voia să-și asigure participarea României
la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost
nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat
de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns
Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul
singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider
politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în
timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu
domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la
conducere, Antonescu a preluat ministerele ce
reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile
secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu -
și a respins constant pretențiile legionarilor de
acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și
Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din
Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat
la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în
același timp de Mișcarea Legionară ca de o
contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o
eventuală nesupunere.
În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a
devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului,
precum și siguranța persoanei, a libertății de
exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost
lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu
i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la
care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.
Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor
teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate
de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele
necesare traiului, iar la începutul lunii
noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de
pământ devastator, a devenit excedentar[70][71] la finele
anului 1940 prin jefuirea sistematică a
averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a
capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a
fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de
legionari).[72] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în
vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor
(Neagu Djuvara menționează: „...legionarii (...) s-au
dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul
românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între
ei”).[73]
La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic
româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta
„Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-
ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27
mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile
germane de război.[74]
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a
preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran,
Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul
statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-
legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament.
Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele
sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de
control public. Se instaura astfel un regim dictatorial
caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților
cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat,
desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin
decrete-legi, încurajarea rasismului (în
special antisemitismului) și a naționalismului extremist.