Astronomie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Acest articol este despre studiul științific al obiectelor
cerești.
Nu trebuie confundat cu pseudoștiința astrologie.

Nebuloasa Crabului, o rămășiță de supernovă. Foto: Hubble

Calea Lactee văzută de la Observatorul La Silla, Chile

Astronomia (greacă ἀστρονομία / ástronomía) este
o știință naturală care studiază obiecte și fenomene
cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a
explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de
interes se numără: planete, sateliți
naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete.
Fenomenele relevante includ explozii de supernove,
explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari,
și radiații cosmice de fond. Mai general, astronomia
studiază tot ceea ce își are originea în afara atmosferei
Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și
studiază Universul în ansamblu.[1]
Astronomia este una dintre cele mai vechi științe
naturale. Civilizațiile timpurii din istoria înregistrată au
făcut observații metodice despre cerul nopții. Acestea
includ babilonienii, grecii, indienii, egiptenii, chinezii,
Maya și multe popoare indigene antice din America. În
trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse
precum astrometria, navigația cerească, astronomia
observațională și întocmirea calendarelor. În zilele
 noastre, astronomia profesionistă este sinonimă
cu astrofizica.[2]
Astronomia profesionistă este împărțită în două ramuri:
observațională și teoretică. Astronomia observațională
este concentrată pe achiziționarea de date din
observațiile obiectelor astronomice. Aceste date sunt
apoi analizate folosind principii de bază ale fizicii.
Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de
modele computerizate sau analitice pentru a descrie
obiecte și fenomene astronomice. Aceste două câmpuri
se completează reciproc. Astronomia teoretică încearcă
să explice rezultatele observaționale, iar observațiile
sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice.
Amatorii joacă un rol activ în astronomie. Este una
dintre puținele științe în care se aplică acest lucru. Este
valabil mai ales pentru descoperirea și observarea
evenimentelor tranzitorii. Astronomii amatori au ajutat la
multe descoperiri importante, precum găsirea de noi
comete.

Cuprins

 1Etimologie
o 1.1Utilizarea termenilor „astronomie” și „astrofizică”
 2Istoric
o 2.1Vremuri antice
o 2.2Evul Mediu
o 2.3Revoluția științifică
 3Astronomie observațională
o 3.1Radioastronomie
o 3.2Astronomie infraroșie
o 3.3Astronomie optică
o 3.4Astronomie în ultraviolet
o 3.5Astronomie cu raze-X
o 3.6Astronomie cu raze gamma
o 3.7Câmpuri care nu se bazează pe spectrul electromagnetic
o 3.8Astrometrie și mecanică cerească
 4Astronomie teoretică
 5Subdomenii specifice
o 5.1Astrofizică
o 5.2Astrochimie
o 5.3Astrobiologie
o 5.4Cosmologie fizică
o 5.5Astronomie extragalactică
o 5.6Astronomie galactică
o 5.7Astronomie stelară
o 5.8Astronomie solară
 6Astronomie de amatori
 7Probleme nerezolvate în astronomie
 8Vezi și
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Astronomie (din grecescul ἀστρονομία / ástronomía,
care s-a format din ἄστρον / astron, „stea” și -νομία / -
nomia din νόμος / nomos, „lege”) înseamnă „legea
stelelor”. Astronomia nu trebuie confundată
cu astrologia, pseudoștiința conform căreia pozițiile
relative ale obiectelor cerești ar putea oferi informații
despre personalitatea, relațiile umane și alte probleme
legate de viața umană.[3] Deși cele două domenii au o
origine comună, acum sunt complet distincte.[4]
Utilizarea termenilor „astronomie” și
„astrofizică”[modificare | modificare sursă]
În general, ambii termeni „astronomie” și „astrofizică”
pot fi folosiți pentru a se referi la același subiect. [5][6][7] Pe
baza unor definiții stricte ale dicționarului, „astronomie”
se referă la „studiul obiectelor și materiei în afara
atmosferei Pământului și a proprietăților lor fizice și
chimice”,[8]
în timp ce „astrofizica” se referă la ramură a
astronomiei care se ocupă de „comportamentul,
proprietățile fizice și procesele dinamice ale obiectelor
și fenomenelor cerești”.[9] În unele cazuri, ca în
introducerea cărții The Physical Universe de Frank Shu
termenul „astronomia” poate fi utilizată pentru a descrie
studiul calitativ al subiectului, în timp ce „astrofizica”
este utilizată pentru a descrie versiunea subiectului
orientată către fizică.[10] Cu toate acestea, având în
vedere că majoritatea cercetărilor astronomice
moderne tratează subiecte legate de fizică, astronomia
modernă ar putea fi numită astrofizică..[5] Unele
domenii, cum ar fi astrometria, sunt pur astronomie și
nu astrofizică. Diverse departamente în care oamenii
de știință efectuează cercetări pe acest subiect pot
folosi „astronomie” și „astrofizică”, în parte depinzând
dacă departamentul este afiliat istoric cu un
departament de fizică,[6] și mulți astronomi profesioniști
au studii de fizică și nu studii de astronomie.[7] Unele
titluri ale revistelor științifice de top din acest domeniu
includ The Astronomical Journal, The Astrophysical
Journal și Astronomy & Astrophysics.

Istoric[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria astronomiei.
Vremuri antice[modificare | modificare sursă]
 O hartă celestă din secolul al XVII-lea, de cartograful olandez
Frederik de Wit

În timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar

în observarea și predicțiile mișcărilor obiectelor vizibile
cu ochiul liber. În unele locuri, culturile timpurii au
asamblat artefacte masive care, probabil, au avut un
scop astronomic. În plus față de utilizările lor
ceremoniale, aceste observatoare ar fi putut fi folosite
pentru a determina anotimpurile, un factor important în
cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și în
înțelegerea duratei anului.[11]
Înainte de a fi inventate instrumente precum telescopul,
studiul timpuriu al stelelor a fost realizat cu ochiul liber.
Pe măsură ce civilizațiile s-au dezvoltat, în special
în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt și A
merica Centrală, s-au asamblat observatoare
astronomice și au început să se dezvolte idei despre
natura Universului. Cea mai mare parte a astronomiei
timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor și a
planetelor, știință denumită acum astrometrie. Din
aceste observații, s-au format idei timpurii despre
mișcările planetelor, iar natura Soarelui, a Lunii și a
Pământului în Univers a fost explorată filosofic. Se
credea că Pământul este centrul Universului, iar
Soarele, Luna și stelele se rotesc în jurul său. Acesta
este cunoscut sub numele de modelul geocentric al
Universului, sau sistemul ptolemeic, numit
după Ptolemeu.[12]

Suryaprajnaptisūtra, un text de astronomie din secolul al VI-lea

î.Hr., The Schoyen Collection, Londra. Sus: manuscrisul său din c.
1500 d.Hr.[13]
O dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost
începutul astronomiei matematice și științifice, care a
început printre babilonieni. Ei au pus bazele tradițiilor
astronomice ulterioare care s-au dezvoltat în multe alte
civilizații.[14] Babilonienii au descoperit că eclipsele
lunare reapar într-un ciclu care se repetă cunoscut
ca saros.[15]

Ceasul ecuatorial grecesc, Ai-Khanoum, în prezent Afganistan, secolul

III-II î.Hr.

După babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică

s-au înregistrat progrese semnificative în astronomie.
Astronomia greacă se caracterizează din start prin
căutarea unei explicații raționale, fizice, pentru
fenomenele cerești.[16] În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh
din Samos a estimat dimensiunea Soarelui și Lunii
precum și distanța de la Lună la Pământ și de la Soare
la Pământ, și a propus un model al Sistemului Solar în
care Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui,
numit acum model heliocentric.[17] În secolul al II-lea
î.Hr., Hiparh a descoperit precesia, a calculat
dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai
vechi dispozitive astronomice cunoscute, cum ar
fi astrolabul.[18] Hiparh a creat de asemenea un catalog
cuprinzător de 1020 de stele, iar
majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin din
astronomia greacă.[19] Mecanismul de la Antikythera (c.
150-80 î.Hr.) a fost un calculator analogic timpuriu
conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și
planetelor pentru la o anumită dată. Artefacte
tehnologice de complexitate similară nu au reaparut
până în secolul al XIV-lea, când în Europa au apărut
ceasuri astronomice mecanice.[20]
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
 Detaliu din Harta celestă Dunhuang din timpul dinastia
Tang realizată în jurul anului 700.

Europa Medievală a adăpostit o serie de astronomi

importanți. Astronomul englez Richard de Wallingford
(1292-1336) a adus contribuții majore în astronomie și
horologie, inclusiv invenția primului ceas
astronomic, Rectangulus, care a permis măsurarea
unghiurilor între planete și alte corpuri astronomice,
precum și un equatorium numit Albion care ar fi putut fi
folosit pentru calcule astronomice, cum ar longitudinile
lunare, solare și planetare și putea
prezice eclipsele. Nicole Oresme (1320–1382) și Jean
Buridan (1300–1361) au discutat pentru prima dată
despre dovezile rotației Pământului; în plus, Buridan a
dezvoltat și teoria impulsului (predecesorul teoriei
științifice moderne a inerției), care a putut să arate că
planetele erau capabile de mișcare fără intervenția
îngerilor.[21] Georg von Peuerbach (1423-1461)
și Regiomontanus (1436-1476) au ajutat la progresul
astronomic instrumental, care decenii mai târziu a dus
la modelul heliocentric al lui Copernic.
Astronomia a înflorit în lumea islamică și în alte părți ale
lumii. Aceasta a dus la apariția primelor observatoare
astronomice din lumea musulmană la începutul
secolului al IX-lea.[22][23][24] În 964, Galaxia Andromeda,
cea mai mare galaxie din Grupul Local, a fost descrisă
de astronomul persan Abd al-Rahman al-Sufi în „Cartea
cu stele fixe”.[25]
Supernova SN 1006, cel mai strălucitor eveniment
stelar înregistrat în istorie, a fost observat de
astronomul egiptean Ali ibn Ridwan și astronomii
chinezi în 1006. Printre astronomii proeminenți islamici
(în majoritate persani și arabi) care au adus contribuții
semnificative la progresul științei se numără Al-
Battani, Thebit, Abd al-Rahman al-Sufi, Biruni, Abū
Ishāq Ibrāhīm al-Zarqālī, Al-Birjandi și astronomii
observatoarelor Maragheh și Samarkand. Astronomii
din acea perioadă au introdus multe nume arabe
folosite acum pentru stele individuale.[26][27] Este posibil
ca ruinele de la Great Zimbabwe și Timbuktu[28] să fi
adăpostit observatoare astronomice.[29] Europenii au
crezut anterior că nu a existat nici o observație
astronomică în Africa sub-sahariană în timpul Evului
Mediu pre-colonial, dar descoperirile moderne arată
altceva.[30][31][32][33]
Timp de peste șase secole (de la recuperarea
învățămintelor antice din Evul Mediu târziu la
Iluminism), Biserica Romano-Catolică a acordat mai
mult sprijin financiar și social studiului astronomiei
decât probabil toate celelalte instituții. Printre motivele
Bisericii se număra și găsirea datei pentru Paști.[34]
Revoluția științifică[modificare | modificare sursă]

Schițele și observațiile lui Galileo asupra Lunii au dezvăluit că

suprafața era muntoasă.

În timpul Renașterii, Nicolaus Copernicus a propus un

model heliocentric al sistemului solar. Opera sa a fost
apărată de Galileo Galilei și extinsă de Johannes
Kepler. Kepler a fost primul care a conceput un sistem
care a descris corect detaliile mișcării planetelor în jurul
Soarelui. Cu toate acestea, Kepler nu a reușit să
formuleze o teorie în spatele legilor pe care le-a scris.
[35]
 Acest lucru s-a întâmplat în 1687 când Isaac
Newton descoperă Legea atracției universale care a
explicat în sfârșit mișcările planetelor. Newton a
dezvoltat și telescopul reflectorizant.[36]
Îmbunătățirile în ceea ce privește dimensiunea și
calitatea telescopului au dus la descoperiri ulterioare.
Astronomul englez John Flamsteed a catalogat peste
3000 de stele.[37] Mai multe cataloage de stele au fost
produse de Nicolas-Louis de Lacaille.
Astronomul William Herschel a realizat un catalog
detaliat al nebuloaselor și al roiurilor, iar în 1781 a
descoperit planeta Uranus, prima planetă nou găsită.
[38]
 Distanța la o stea a fost anunțată în 1838,
când paralaxa la 61 Cygni a fost măsurată de Friedrich
Bessel.[39]
În secolele XVIII-XIX, studiul problemei cu trei
corpuri de către Leonhard Euler, Alexis Claude
Clairaut și Jean le Rond d'Alembert a dus la predicții
mai exacte despre mișcările Lunii și ale planetelor.
Această lucrare a fost perfecționată în continuare
de Joseph-Louis Lagrange și Pierre Simon Laplace,
permițând maselor planetelor și sateliților să fie
estimate din perturbările lor.[40]

O diagramă astronomică dintr-un manuscris științific timpuriu, c. 1000

Avansuri semnificative în astronomie s-au produs odată

cu introducerea de noi tehnologii,
inclusiv spectroscopul și astrofotografia. Joseph von
Fraunhofer a descoperit aproximativ 600 de linii în
spectrul solar în 1814-15, și aproximativ 50 de ani mai
târziu Gustav Kirchhoff a făcut legătura între spectre și
compoziția chimică a obiectelor observate. Stelele s-au
dovedit a fi similare cu Soarele, dar cu o gamă largă de
temperaturi, mase și dimensiuni.[26]
Existența galaxiei din care face parte Terra, Calea
Lactee, ca un grup propriu de stele a fost dovedită abia
în secolul XX, împreună cu existența galaxiilor
„externe”. Recesiunea observată a acestor galaxii a dus
la descoperirea expansiunii Universului.[41] Astronomia
teoretică a condus la speculații cu privire la existența
unor obiecte, cum ar fi găurile negre și stelele
neutronice, care au fost folosite pentru a explica astfel
de fenomene observate
precum quasarii, pulsarii, blazarii și radiogalaxii.
Cosmologia fizică a făcut progrese uriașe în timpul
secolului XX. La începutul anilor 1900, modelul
teoriei Big Bang-ului a fost formulat, puternic evidențiat
de radiațiile cosmice de fond, legea lui Hubble și de
abundențele cosmologice ale elementelor. În februarie
2016, s-a dezvăluit că proiectul LIGO a detectat dovezi
de unde gravitaționale în septembrie 2015.[42][43]

Astronomie
observațională[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Astronomie observațională.
Sursa principală de informații despre corpurile cerești și
alte obiecte este lumina vizibilă sau mai
general radiațiile electromagnetice.[44] Astronomia
observațională poate fi clasificată în funcție de regiunea
corespunzătoare a spectrului electromagnetic pe care
sunt făcute observațiile. Unele părți ale spectrului pot fi
observate de pe suprafața Pământului, în timp ce alte
părți sunt observabile doar de la altitudini mari sau din
afara atmosferei Pământului. Informații specifice despre
aceste subdomenii sunt prezentate mai jos.
Radioastronomie[modificare | modificare sursă]

Very Large Array în New Mexico, un exemplu de radiotelescop

Articol principal: Radioastronomie.
Radioastronomia utilizează radiații cu lungimi de undă
mai mari de aproximativ un milimetru, în afara
intervalului vizibil.[45] Radioastronomia este diferită de
majoritatea celorlalte forme de astronomie
observațională prin faptul că undele radio observate pot
fi tratate ca unde mai degrabă decât ca fotoni. Prin
urmare, este relativ ușor să se măsoare atât
amplitudinea cât și faza undelor radio, în timp ce
aceasta nu se face la fel de ușor la lungimi de undă mai
scurte.[45]
Deși unele unde radio sunt emise direct de obiecte
astronomice, un produs al emisiilor termice, cea mai
mare parte a emisiilor radio observate este
rezultatul radiației sincrotron, care este produsă
când electronii orbitează câmpurile magnetice.[45] În
plus, o serie de linii spectrale produse de gazul
interstelar, în special linia spectrală a hidrogenului la 21
cm, sunt observabile la lungimile de undă radio. [10][45]
O mare varietate de alte obiecte pot fi observate la
lungimile de undă radio, inclusiv supernovele, gazele
interstelare, pulsarii și nucleele galactice active.[10][45]
Astronomie infraroșie[modificare | modificare
sursă]

Vedere infraroșu Hubble a nebuloasei Tarantula.

Articol principal: Astronomie în infraroșu.

Astronomia infraroșie se bazează pe detectarea și
analiza radiațiilor infraroșii, lungimi de undă mai lungi
decât lumina roșie și în afara razei de vedere. Spectrul
infraroșu este util pentru studierea obiectelor care sunt
prea reci pentru a radia lumină vizibilă, cum ar fi
planetele, discurile circumstelare sau nebuloasele a
căror lumină este blocată de praf. Lungimile de undă
mai lungi ale infraroșului pot pătrunde norii de praf care
blochează lumina vizibilă, permițând observarea
stelelor tinere înglobate în nori moleculari și miezurile
galaxiilor. Observațiile de la Wide-field Infrared Survey
Explorer (WISE) au fost deosebit de eficiente la
descoperirea a numeroase protostele galactice și a
roiurilor de stele gazdă.[46][47] Cu excepția lungimilor de
undă în infraroșu apropiate de lumina vizibilă, o astfel
de radiație este puternic absorbită de atmosferă sau
mascată, deoarece atmosfera în sine produce emisii
infraroșii semnificative. În consecință, observatoarele
cu infraroșu trebuie să fie amplasate în locuri înalte și
uscate de pe Pământ sau în spațiu.[48] Unele molecule
radiază puternic în infraroșu iar aceasta permite studiul
chimiei spațiului; mai precis poate detecta apa din
comete.[49]
Astronomie optică[modificare | modificare sursă]
 Frescă de Giuseppe Bertini care îl înfățișează pe Galileo arătând
Dogeului Veneției cum se folosește telescopul

Articol principal: Astronomie optică.

Istoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii
vizibile, este cea mai veche formă de astronomie.
[50]
 Inițial, imaginile observațiilor au fost desenate de
mână. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea mai
mare parte a secolului XX, imaginile au fost realizate
folosind echipamente fotografice. Imaginile moderne
sunt realizate folosind detectoare digitale, în special
folosind dispozitive cu cuplaj de sarcină (CCD) și
înregistrate pe suport modern. Deși lumina vizibilă în
sine se extinde de la aproximativ 4000 Å la 7000 Å
(400 nm la 700 nm),[50] același echipament poate fi
utilizat pentru a observa unele radiații aproape
ultraviolet și aproape infraroșu.
Astronomie în ultraviolet[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Astronomie în ultraviolet.
Astronomia în ultraviolet folosește lungimi de
undă ultraviolete între aproximativ 100 și 3200 Å (10
până la 320 nm).[45] Lumina la aceste lungimi de undă
este absorbită de atmosfera Pământului, necesitând ca
aceste observații să fie efectuate din atmosfera
superioară sau din spațiu. Astronomia în ultraviolet este
cea mai potrivită pentru studiul radiațiilor termice și a
liniilor de emisie spectrale de la stelele albastre fierbinți
(stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această
bandă de unde. Aceasta include stelele albastre din
alte galaxii, care au fost țintele mai multor studii
ultraviolete.
Alte obiecte observate frecvent în lumina ultravioletă
includ nebuloase planetare, resturi de supernove și
nuclee galactice active.[45] Cu toate acestea, deoarece
lumina ultravioletă este absorbită cu ușurință de praful
interstelar, este necesară o ajustare a măsurărilor
ultraviolete.[45]
Astronomie cu raze-X[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Astronomie cu raze-X.

Jet de raze X, realizat dintr-o gaură neagră supermasivă, găsită

de Observatorul de raze X Chandra al NASA, făcut vizibil de
lumina din Universul timpuriu

Astronomia cu raze-X utilizează lungimi de undă cu

raze-X. De obicei, radiațiile cu raze-X sunt produse
prin emisie sincrotron (rezultatul electronilor care
orbitează linii de câmp magnetic), emisie termică din
gaze subțiri peste 107 (10 milioane) kelvin și emisii
termice din gaze groase peste 107 kelvin.[45] Deoarece
razele X sunt absorbite de atmosfera terestră, toate
observațiile cu raze X trebuie realizate din baloane de
mare altitudine, rachete sau sateliți de astronomie cu
raze X. Sursele de raze X notabile includ binarele cu
raze X, pulsarii, resturi de supernove, galaxii eliptice,
roiuri de galaxii și nuclei galactici activi.[45]
Astronomie cu raze
gamma[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Astronomie cu raze gamma.
Astronomia cu raze gamma observă obiecte
astronomice la cele mai scurte lungimi de undă ale
spectrului electromagnetic. Razele gamma pot fi
observate direct de sateliți cum ar fi Observatorul de
radiație gama Compton sau de telescoape specializate
numite telescoape atmosferice Cherenkov.
[45]
 Telescoapele Cherenkov nu detectează direct razele
gamma, în schimb detectează sclipirile de lumină
vizibilă produse atunci când razele gamma sunt
absorbite de atmosfera Pământului.[51]
Cele mai multe surse emitente de raze gamma sunt de
fapt explozii de raze gamma, obiecte care produc
radiații gamma doar pentru câteva milisecunde până la
mii de secunde înainte de a dispărea. Doar 10% din
sursele de raze gamma sunt surse netransitive. Acești
emițători constanți de raze gamma includ pulsari, stele
neutronice și candidați la găuri negre, cum ar fi nucleii
galactici activi.[45]
Câmpuri care nu se bazează pe spectrul
electromagnetic[modificare | modificare sursă]
Pe lângă radiația electromagnetică, pot fi observate și
alte câteva evenimente originare de la distanțe mari de
Pământ.
În astronomia neutrino, astronomii folosesc instalații
subterane puternic protejate, cum ar fi SAGE, GALLEX
și Kamioka II/III pentru detectarea neutrinilor. Marea
majoritate a neutrinilor care circulă pe Pământ provin
de la Soare, dar 24 de neutrini au fost detectați și din
supernova 1987A.[45] Razele cosmice, care constau în
particule de energie foarte ridicate (nuclee atomice)
care se pot descompune sau pot fi absorbite atunci
când intră în atmosfera Pământului, au ca rezultat o
cascadă de particule secundare care pot fi detectate de
observatoarele actuale.[52] Unele detectoarele de
neutrini pot fi, de asemenea, sensibile la particulele
produse atunci când razele cosmice lovesc atmosfera
Pământului.[45]
Astronomia cu unde gravitaționale este un câmp
emergent al astronomiei care folosește detectoare de
unde gravitaționale pentru a colecta date
observaționale despre obiecte masive îndepărtate. Au
fost construite câteva observatoare, cum ar fi Laser
Interferometru Gravitational Observatory LIGO. LIGO a
făcut prima sa detectare la 14 septembrie 2015,
observând unde gravitaționale dintr-o gaură neagră
binară.[53] A doua undă gravitațională a fost detectată la
26 decembrie 2015 și observații suplimentare ar trebui
să continue, însă undele gravitaționale necesită
instrumente extrem de sensibile.[54][55]
Combinația de observații făcute cu ajutorul radiațiilor
electromagnetice, neutrini sau unde gravitaționale și
alte informații complementare, este cunoscută sub
denumirea de astronomie multi-mesager.[56][57]
Astrometrie și mecanică
cerească[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Astrometrie și mecanică cerească.
 Roiul de stele Pismis 24 cu o nebuloasă

Unul dintre cele mai vechi domenii în astronomie și în

toată știința este măsurarea pozițiilor obiectelor cerești.
Istoric, cunoașterea exactă a pozițiilor Soarelui, Lunii,
planetelor și stelelor a fost esențială în navigația
cerească (utilizarea obiectelor cerești pentru ghidarea
navigației) și în realizarea calendarelor.
Măsurarea atentă a pozițiilor planetelor a dus la o
înțelegere solidă a perturbațiilor gravitaționale și la o
capacitate de a determina pozițiile trecute și viitoare ale
planetelor cu o mare precizie, un domeniu cunoscut
sub numele de mecanica cerească. Mai recent,
urmărirea obiectelor din apropierea Pământului va
permite prezicerea unor întâlniri apropiate sau a unei
potențiale coliziuni a Pământului cu acele obiecte. [58]
Măsurarea paralaxei stelelor din apropiere oferă o bază
fundamentală în scara distanței cosmice care este
utilizată pentru a măsura scara Universului. Măsurările
paralxei stelelor din apropiere oferă o bază de referință
absolută pentru proprietățile stelelor mai îndepărtate,
deoarece proprietățile lor pot fi comparate.
Măsurătorile vitezei radiale și mișcarea proprie a
stelelor permit astronomilor să traseze mișcarea
acestor sisteme prin galaxia Căii Lactee. Rezultatele
astrometrice reprezintă baza utilizată pentru calcularea
distribuției materiei întunecate speculate în galaxie.[59]
În decursul anilor 1990, măsurarea ondulării stelare a
stelelor din apropiere a fost folosită pentru a detecta
planete extrasolare mari care orbitează acele stele. [60]
 Astronomie teoretică[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Astronomie teoretică.
Astronomii teoretici folosesc mai multe instrumente,
inclusiv modele analitice și simulări numerice de calcul;
fiecare are avantajele sale particulare. Modelele
analitice ale unui proces sunt, în general, mai bune
pentru a oferi o perspectivă mai largă a ceea ce se
întâmplă. Modelele numerice dezvăluie existența unor
fenomene și efecte altfel neobservate.[61][62]
Teoreticienii în astronomie încearcă să creeze modele
teoretice și din rezultate prezic consecințele
observaționale ale acestor modele. Observarea unui
fenomen prevăzut de un model permite astronomilor să
aleagă între mai multe modele alternative sau
conflictuale ca fiind cel mai capabil să descrie
fenomenele.
Teoreticienii încearcă, de asemenea, să genereze sau
să modifice modele pentru a ține cont de date noi. În
cazul unei neconcordanțe între date și rezultatele
modelului, tendința generală este de a încerca să facă
modificări minime ale modelului, astfel încât să producă
rezultate care să se potrivească cu datele. În unele
cazuri, o cantitate mare de date inconsistente în timp
poate duce la abandonarea totală a unui model.
Fenomenele modelate de astronomii teoretici includ:
dinamica și evoluția stelelor; formarea
galaxiilor; distribuția pe scară largă a
materiei în Univers; originea razelor
cosmice; relativitatea generală și cosmologia fizică,
incluzând cosmologia coardelor și fizica
astroparticulelor. Relativitatea astrofizică servește ca
instrument pentru a măsura proprietățile structurilor la
scară largă pentru care gravitația joacă un rol
semnificativ în fenomenele fizice cercetate și ca bază
pentru gaura neagră și studiul undelor gravitaționale.
Unele teorii și modele larg acceptate și studiate în
astronomie, acum incluse în modelul Lambda-
CDM sunt: Big Bang, materia întunecată și teoriile
fundamentale ale fizicii.
Câteva exemple ale acestui proces:

Instrument
Proces fizic Model teoretic Explică / prezice
experimental

Sistem de auto-
Gravitație Radiotelescop Apariția unui sistem de stele
gravitație
Fuziune Cum strălucesc stelele și cum s-au
Spectroscopie Evoluția stelelor
nucleară format metalele

Telescopul Spațial Expansiunea

Big Bang Vârsta Universului
Hubble, COBE Universului

Fluctuație
Inflație cosmică Problema platitudinii
cuantică

Colaps Relativitate Găuri negre din centrul Galaxiei

Astronomie cu raze-X
gravitațional generală Andromeda

Ciclul CNO în Sursa dominantă de energie pentru

stele stele masive.

Alături de inflația cosmică, materia

întunecată și energia întunecată sunt subiectele de
frunte în astronomie,[63] descoperirea și controversa lor
luând naștere în timpul studierii galaxiilor.

Subdomenii specifice[modificare | modificare
sursă]
Astrofizică[modificare | modificare sursă]

Astrofizica aplică fizica și chimia pentru a înțelege măsurătorile

făcute de astronomie. Reprezentarea Universului observabil care
include imagini de la Hubble și alte telescoape.

Astrofizica este ramura astronomiei care folosește

principiile fizicii și chimiei „pentru a constata natura
obiectelor astronomice, mai degrabă decât pozițiile sau
mișcările lor în spațiu”.[64][65] Printre obiectele studiate se
numără Soarele, alte stele, galaxii, planete
extrasolare, mediul interstelar și radiația cosmică de
fond.[66][67] Emisiile lor sunt examinate în toate
părțile spectrului electromagnetic, iar proprietățile
examinate includ luminozitate, densitate, temperatură și
compoziție chimică. Deoarece astrofizica este un
subiect foarte larg, astrofizicienii aplică de obicei mai
multe discipline ale fizicii,
inclusiv mecanică, electromagnetism, mecanica
statistică, termodinamică, mecanică
cuantică, relativitate, fizică nucleară, fizica
particulelor, Fizică atomică și moleculară.
În practică, cercetarea astronomică modernă implică
adesea o cantitate substanțială de muncă în domeniile
fizicii teoretice și observaționale. Unele domenii de
studiu pentru astrofizicieni includ încercările lor de a
determina proprietățile materiei întunecate, energiei
întunecate și a găurilor negre; dacă este posibilă sau
nu călătoria în timp, dacă se pot forma găuri de
vierme sau există multivers; și originea și soarta finală a
universului.[66]
Subiectele studiate, de asemenea, de astrofizicieni
teoretici includ formarea și evoluția sistemului solar;
dinamica și evoluția stelară; formarea și evoluția
galaxiilor; magnetohidrodinamică; structuri pe scară
largă a materiei din univers; originea razelor
cosmice; relativitate generală și cosmologie fizică,
incluzând fizica astroparticulelor.
Astrochimie[modificare | modificare sursă]
Astrochimia este studiul abundenței și reacțiilor
moleculelor din Univers și a interacțiunii acestora cu
radiațiile.[68] Disciplina este o suprapunere a astronomiei
și chimiei. Cuvântul „astrochimie” poate fi aplicat atât la
Sistemul Solar, cât și la cel interstelar.
Studiul abundenței de elemente și raporturi de izotopi în
obiecte din Sistemul Solar, cum ar fi meteoriții, se mai
numește cosmochimie în timp ce studiul atomilor și
moleculelor interstelare și interacțiunea lor cu radiațiile
este uneori numit astrofizică moleculară. Formarea,
compoziția atomică și chimică, evoluția și soarta norilor
de gaze moleculare prezintă un interes special,
deoarece din acești nori se formează sisteme solare.
Studiile în acest domeniu contribuie la înțelegerea
formării Sistemului Solar, a originii și geologiei
Pământului, a abiogenezei și a originii climei și
oceanelor.
Astrobiologie[modificare | modificare sursă]
Astrobiologia este un domeniu științific interdisciplinar
preocupat de originile, evoluția timpurie, distribuția și
viitorul vieții în univers. Astrobiologia ia în considerare
problema existenței vieții extraterestre și modul în care
 oamenii o pot detecta.[69] Termenul de exobiologie este
similar.[70]
Astrobiologia folosește biologie
moleculară, biofizică, biochimie, chimie,
astronomie, cosmologie
fizică, exoplanetologie și geologie pentru a investiga
posibilitatea vieții pe alte lumi și pentru a ajuta la
recunoașterea biosferelor care ar putea fi diferite de
cea de pe Pământ.[71] Originea și evoluția timpurie a
vieții reprezintă o parte inseparabilă a disciplinei
astrobiologie.[72] Astrobiologia se preocupă de
interpretarea datelor științifice existente și în primul
rând de ipoteze care se încadrează ferm în teoriile
științifice existente.
Acest domeniu interdisciplinar cuprinde cercetări privind
originea sistemelor planetare, originile compușilor
organici în spațiu, interacțiunile rocă-apă-
carbon, abiogeneza pe Terra, locuibilitatea planetară,
cercetarea biosemnaturilor pentru detectarea vieții și
studiile privind potențialul vieții de a se adapta la
provocări pe Terra și în spațiul exterior.[73][74][75]
Cosmologie fizică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cosmologie fizică.

Parte dintr-o serie despre

Cosmologie fizică

 Big Bang • Univers
 Vârsta universului
 Istoria Universului

Universul timpuriu[arată]

Expansiune • Viitor[arată]

Componente • Structură[arată]

Experimente[arată]

 Oameni de știință
[arată]

 Categorii
  Portal Astronomie

 v
 d
 m

Cosmologie (din grecescul κόσμος (kosmos), „lume,

univers” și λόγος (logos) „cuvânt, studiu”) ar putea fi
considerată studiul Universului în ansamblu.
Observările structurilor pe scară largă a Universului, o
ramură cunoscută sub numele de cosmologie fizică, au
oferit o înțelegere profundă a formării și evoluției
cosmosului. Fundamental pentru cosmologia modernă
este teoria acceptată Big Bang, în care Universul nostru
a început la un moment dat și apoi s-a extins pe
parcursul a 13,8 miliarde de ani[76] la starea actuală.
[77]
 Conceptul de Big Bang poate fi urmărit din
descoperirea radiației cosmice de fond în 1965.[77]
Pe parcursul acestei expansiuni, Universul a trecut prin
mai multe etape evolutive. În primele momente, se
teoretizează că Universul a cunoscut o inflație
cosmică foarte rapidă, care a omogenizat condițiile de
pornire. După aceea, nucleosinteza a produs
abundența elementară a Universului timpuriu. [77]
Când primii atomi neutri s-au format dintr-o mare de
ioni primordiali, spațiul a devenit transparent radiațiilor,
eliberând energia privită astăzi drept radiația de fond cu
microunde. Universul în expansiune a suferit apoi o
epocă întunecată din cauza lipsei surselor de energie
stelare.[78]

Hubble Ultra Deep Field

O structură ierarhică a materiei a început să se formeze

din variații minuscule în densitatea de masă a spațiului.
Materia acumulată în cele mai dense regiuni a format
cele mai vechi stele. Aceste stele masive au declanșat
procesul de reionizare și se crede că au creat multe
dintre elementele grele din Universul timpuriu, care,
prin descompunerea nucleară, creează elemente mai
ușoare, permițând ciclul nucleosintezei să continue mai
mult.[79]
Agregările gravitaționale sunt grupate în filamente,
lăsând vid în goluri. Treptat, organizațiile de gaze și
praf s-au contopit pentru a forma primele galaxii
primitive. De-a lungul timpului, acestea au adus mai
multă materie și au fost adesea organizate în grupuri și
roiuri de galaxii, apoi în super-roiuri la scară mai mare.
[80]

Diverse domenii ale fizicii sunt cruciale pentru studierea

universului. Studiile interdisciplinare implica
domeniile mecanicii cuantice, fizica particulelor, fizica
plasmei, fizica materiei condensate, mecanica
statistică, optica și fizica nucleară.
Fundamental pentru structura Universului este
existența materiei întunecate și a energiei întunecate.
Acestea sunt acum considerate a fi componentele sale
dominante, formând 96% din masa Universului. Din
acest motiv, se depune mult efort în încercarea de a
înțelege fizica acestor componente.[81]
Astronomie
extragalactică[modificare | modificare sursă]

Această imagine prezintă mai multe obiecte în formă de buclă

albastră, care sunt imagini multiple ale aceleiași galaxii, dublate de
efectul de lentilă gravitațională din roiul de galaxii galbene din
apropierea mijlocului fotografiei. Lentila este produsă de câmpul
gravitațional al roiului care curbează lumina pentru a mări și
distorsiona imaginea unui obiect mai îndepărtat.

Articol principal: Astronomie extragalactică.

Studiul obiectelor din afara galaxiei noastre este o
ramură a astronomiei preocupată de formarea și
evoluția galaxiilor, morfologia (descrierea) și
clasificarea lor, observarea galaxiilor active și la o scară
mai mare, grupurile și roiurile de galaxii. Acestea din
urmă sunt importante pentru înțelegerea structurii pe
scară largă a cosmosului.
Majoritatea galaxiilor sunt organizate în forme distincte
care permit scheme de clasificare. Sunt împărțite în
mod obișnuit în galaxii spiralate, eliptice și neregulate.
[82]

După cum sugerează și numele, o galaxie eliptică are

forma secțiunii transversale a unei elipse. Stelele se
mișcă de-a lungul orbitelor aleatorii, fără o direcție
preferată. Aceste galaxii conțin praf interstelar puțin sau
deloc, puține regiuni care formează stele și, în general,
stele mai vechi. Galaxiile eliptice sunt mai frecvent
întâlnite în miezul grupurilor galactice și s-ar putea să fi
fost formate prin fuziunile galaxiilor mari.
O galaxie spirală este organizată într-un disc rotativ
plat, de obicei cu o bară proeminentă sau o bară în
centru și trasând brațe strălucitoare care spiralează
spre exterior. Brațele sunt regiuni de formare de stele
pline de praf în care stele tinere masive produc o
nuanță albastră. Galaxiile spiralate sunt în general
înconjurate de un halou de stele mai vechi. Atât Calea
Lactee cât și unul dintre vecinii noștri apropiați, Galaxia
Andromeda, sunt galaxii în spirală.
Galaxiile neregulare au aspect haotic și nu sunt nici
spirală, nici eliptică. Aproximativ un sfert din toate
galaxiile sunt neregulate, iar formele particulare ale
acestor galaxii pot fi rezultatul interacțiunii
gravitaționale.
O galaxie activă este o formațiune care emite o
cantitate semnificativă de energie dintr-o altă sursă
decât stelele sale, praful și gazul. Este alimentat de o
regiune compactă din miez, considerată a fi o gaură
neagră supermasivă care emite radiații din materialul
care intră în cădere.
O galaxie radio este o galaxie activă, care este foarte
luminoasă în porțiunea radio a spectrului și emite un
penaj imens de gaz. Galaxiile active care emit frecvențe
mai scurte, cu radiație de înaltă energie includ galaxii
Seyfert, quasari și blazari. Quasarii sunt considerați
cele mai constant luminoase obiecte din universul
cunoscut.[83]
Structura pe scară largă a cosmosului este
reprezentată de grupuri și roiuri de galaxii. Această
structură este organizată într-o ierarhie de grupări, cea
mai mare fiind super-roiurile. Materia colectivă se
formează în filamente și pereți, lăsând goluri mari între
ele. [84]
Astronomie galactică[modificare | modificare
sursă]
 Brațele spiralate ale Căii Lactee

Articol principal: Astronomie galactică.

Sistemul Solar orbitează în Calea Lactee, o galaxie
spirală barată care este un membru proeminent
al Grupului Local de galaxii. Este o masă rotativă de
gaz, praf, stele și alte obiecte, ținute împreună de o
atracție gravitațională reciprocă. Cum Terra este situată
în brațele exterioare pline de praf, există porțiuni mari
ale Căii Lactee care nu se văd bine.
În centrul Căii Lactee se află miezul, o umflătură în
formă de bară cu ceea ce se crede a fi o gaură neagră
supermasivă în centrul ei. Aceasta este înconjurată de
patru brațe principale care spiralează din miez. Este o
regiune de formare activă, care conține multe stele de
populație I. Discul este înconjurat de un halou sferoid
de stele mai vechi, de populație II, precum și de
concentrații relativ dense de stele cunoscute sub
numele de roiuri globulare.[85]
Între stele se află mediul interstelar, o regiune unde
materia este rară. În cele mai dense regiuni, nori
moleculari de hidrogen molecular și a altor elemente
creează regiuni formatoare de stele. Acestea încep ca
un nucleu pre-stelar compact sau nebuloase
întunecate, care se condensează și colapsează (în
volume determinate de lungimea Jeans) pentru a forma
protostele compacte.[86]
Pe măsură ce stele masive apar, ele transformă norul
într-o regiune H II (hidrogen atomic ionizat) de gaz
strălucitor și plasmă. Vântul stelar și exploziile
supernove de la aceste stele provoca în cele din urmă
dispersarea norului, de multe ori lasând în urmă unul
sau mai multor roiuri tinere de stele. Aceste roiuri se
dispersează treptat, iar stelele se alătură populației din
Calea Lactee.[87]
Studiile cinematice ale materiei din Calea Lactee și din
alte galaxii au demonstrat că există mai multă masă
decât poate fi contabilizată de materia vizibilă. Un halou
de materie întunecată pare să domine masa, deși
natura acestei materii întunecate rămâne
nedeterminată.[88]
Astronomie stelară[modificare | modificare sursă]

Mz 3, denumit adeasea nebuloasa planetară Furnica. Ejectarea

gazului din steaua centrală care moare prezintă tipare simetrice
spre deosebire de modelele haotice ale exploziilor obișnuite.

Articol principal: Stea.
Studiul stelelor și a evoluției stelare este fundamental
pentru înțelegerea noastră despre Univers. Astrofizica
stelelor a fost determinată prin observație și înțelegere
teoretică precum și din simulările computerizate ale
interiorului.[89] Formarea stelelor are loc în regiuni dense
de praf și gaz, cunoscute sub numele de nori moleculari
uriași. Când sunt destabilizate, fragmentele de nor se
pot prăbuși sub influența gravitației, pentru a forma
o protostea. O regiune de miez suficient de densă și
fierbinte va declanșa fuziunea nucleară, creând astfel o
stea cu secvență principală.[86]
Aproape toate elementele mai grele
decât hidrogenul și heliul au fost create în nucleele
stelelor.[89]
Caracteristicile stelei rezultate depind în primul rând de
masa sa inițială. Cu cât steaua este mai masivă, cu atât
este mai mare luminozitatea, apar mai repede reacțiile
de fuziune și cu atât mai rapid scade alimentarea cu
hidrogen în nucleul stelar. În timp, hidrogenul este
complet convertit în heliu, iar stea accelerează evoluția.
Heliul „arzător” necesită o temperatură mai ridicată,
astfel încât steaua crește atât ca mărime, cât și ca
densitate în nucleu. Giganta roșie rezultată formată din
straturile exterioare în expansiune se bucură de o
durată de viață scurtă, înainte ca rezervele de heliu din
nucleu să fie la rândul lor consumate. Stelele foarte
masive trec printr-o serie de etape succesive mai
scurte, producând elemente din ce în ce mai grele. [90]
Soarta finală a unei stele depinde de masa sa, o stea
cu masă mai mare de opt mese solare explodează ca
supernovă[91] în timp ce o stea de masă mai mică
formează o nebuloasă planetară iar apoi evoluează
ca pitică albă.[92] Reziduul din explozia supernovei este
o stea densă de neutroni sau, acă masa nucleului dens
depășește masa Soarelui de mai mult de trei ori, se va
forma o gaură neagră.[93]
Stelele binare orbitante strâns au căi evolutive mai
complexe, cum ar fi transferul de masă către o pitică
albă însoțitoare care poate provoca o supernovă.
[94]
 Nebuloasele planetare și supernovele distribuie în
mediul interstelar „metalele” produse în stea prin
fuziune; fără ele, toate stelele noi (și sistemele lor
planetare) ar fi formate doar din hidrogen și heliu. [95]
Astronomie solară[modificare | modificare sursă]

O imagine ultravioletă a fotosferei active a Soarelui, văzută de

Solar Dynamics Observatory, 2010

O proeminență solară erupe în august 2012, capturată de SDO.

Articol principal: Soare.
Cea mai studiată stea este Soarele, situat la
aproximativ opt minute lumină de Pământ. Soarele este
o stea pitică cu secvență principală din clasa G2 V
stelară și are aproximativ 4,6 miliarde de ani vechime.
Soarele nu este considerat o stea variabilă, dar suferă
modificări periodice ale activității cunoscute sub numele
de ciclul petelor solare. În ciclul de unsprezece ani,
există modificări în numărul de pete solare, radiații
radio, ejectii coronale și intensitatea vântului solar.
Petele solare sunt regiuni cu temperaturi mai mici decât
media, care sunt asociate cu o activitate magnetică
intensă.[96]
Soarele a crescut constant în luminozitate cu 40% de
când a devenit pentru prima dată o stea cu secvență
principală. Soarele a suferit, de asemenea, modificări
periodice ale luminozității care pot avea un impact
semnificativ asupra Pământului.[97] De exemplu, se
crede că minimul lui Maunder a cauzat fenomenul Mica
eră glaciară din Evul Mediu.[98]
Suprafața exterioară vizibilă a Soarelui se
numește fotosferă. Deasupra acestui strat se află o
regiune subțire cunoscută sub numele de cromosferă.
Aceasta este înconjurată de o regiune de tranziție cu
temperaturi în creștere rapidă, iar în final
de coroana supraîncălzită.
În centrul Soarelui este un nucleu unde temperatura și
presiunea sunt suficient de ridicate pentru ca reacțiile
termonucleare să apară. Deasupra nucleului se află
zona de radiații, unde plasma transmite fluxul de
energie cu ajutorul radiațiilor. Deasupra, este zona de
convecție unde materialul gazos transportă energie în
principal prin deplasarea fizică a gazului cunoscut sub
numele de convecție. Se crede că mișcarea masei în
zona de convecție creează activitatea magnetică care
generează pete solare.[96]
Un flux de particule sub forma unui vânt solar curge
constant din Soare spre exterior până când, la limita
exterioară a Sistemului Solar ajunge la heliopauză. Pe
măsură ce vântul solar ajunge la Pământ, acesta
interacționează cu câmpul magnetic al
Terrei (magnetosferă) și deviază vântul solar, ceea ce
duce la formarea centurii de radiații Van Allen care
înconjoară Pământul. Aurora este creată atunci când
particulele de vânt solar sunt ghidate de liniile de flux
magnetic în regiunile polare ale Pământului, unde liniile
intră în atmosferă.[99]

Astronomie de
amatori[modificare | modificare sursă]

Astronomii amatori își pot construi propriile echipamente.

Articol principal: Astronomie de amatori.

Astronomia este una dintre științele la care amatorii pot
contribui cel mai mult.[100] Astronomii amatori ca grup
realizează observații ale diferitelor corpuri și fenomene
cerești, uneori cu ajutorul unor dispozitive pe care și le
construesc singuri. Printre obiectivele obișnuite ale
astronomilor amatori se numără: Soarele, Luna,
planetele, stelele, cometele, ploile de meteori și o
varietate de obiecte din cerul profund, cum ar fi roiuri de
stele, galaxii și nebuloase. Cluburile de astronomie sunt
situate în întreaga lume și multe au programe pentru a-
și ajuta membrii să-și înființeze și să completeze
programe de observație, inclusiv cele pentru a observa
toate obiectele din Messier. (Cele 110 obiecte
din Catalogul Messier sunt propuse să fie observate
într-o singură noapte, cu anumite condiții, în Maratonul
Messier). O ramură a astronomiei amatorilor,
astrofotografia amatorilor, implică realizarea de
fotografii cu cerul în timpul nopții. Multor amatori le
place să se specializeze în observarea anumitor
obiecte, tipuri de obiecte sau tipuri de evenimente care
îi interesează.[101][102]
Majoritatea amatorilor lucrează la lungimi de undă
vizibile, dar o mică parte experimentează lungimi de
undă în afara spectrului vizibil. Aceasta include
utilizarea de filtre infraroșii pe telescoape
convenționale, precum și utilizarea de radiotelescoape.
Pionierul astronomiei radioamatorilor a fost Karl Jansky,
care a început să observe cerul la lungimile de undă
radio în anii '30. O serie de astronomi amatori folosesc
fie telescoape construite de ei, fie telescoape radio care
au fost inițial construite pentru cercetări în domeniul
astronomiei, dar care sunt acum disponibile pentru
amatori (de exemplu, Telescopul One-Mile). [103][104]
Astronomii amatori continuă să aducă contribuții
științifice în domeniul astronomiei și este una dintre
puținele discipline științifice în care amatorii pot încă să
contribuie semnificativ. Amatorii pot efectua măsurători
de ocultare care sunt folosite pentru a rafina orbitele
planetelor minore. De asemenea, pot descoperi comete
și pot face observații regulate ale stelelor variabile.
Îmbunătățirile tehnologiei digitale au permis amatorilor
să înregistreze progrese impresionante în domeniul
astrofotografiei.[105][106][107]

Probleme nerezolvate în
astronomie[modificare | modificare sursă]
Deși disciplina științifică a astronomiei a făcut progrese
extraordinare în înțelegerea naturii Universului și a
conținutului acestuia, rămân câteva întrebări importante
fără răspuns. Răspunsul la unele dintre ele va necesita
construirea de noi dispozitive de cercetare la sol și în
spațiu, precum și progrese în fizica teoretică și
experimentală.

 Care este originea spectrului de masă stelar?

Adică, de ce astronomii observă aceeași distribuție
a maselor stelare — funcție de masă inițială —
aparent indiferent de condițiile inițiale? [108] Este
necesară o înțelegere mai profundă a formării
stelelor și a planetelor.
 Există o altă viață în Univers? Mai ales, mai există o
altă viață inteligentă? Dacă da, care este explicația
pentru Paradoxul lui Fermi? Existența vieții în altă
parte are implicații științifice și filosofice importante.
[109][110]
 Sistemul Solar este normal sau atipic?
 Care este natura materiei întunecate și a energiei
întunecate? Acestea domină evoluția și soarta
Universului, însă adevărata lor natură rămâne
necunoscută.[111]
 Care va fi soarta finală a Universului?[112]
 Cum s-au format primele galaxii?[113] Cum s-au
format găurile negre supermasive?[114]
 Ce creează razele cosmice cu energie înaltă? [115]
 De ce abundența de litiu în Univers este de patru ori
mai mică decât cea prevăzută de modelul
standard Big Bang?[116]
 Ce se întâmplă cu adevărat dincolo de orizontul
evenimentului?[117]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Astronautică
 Astronomie de amatori
 Calendar
 Catalog astronomic
 Cometă
 Coordonate astronomice
 Cosmologie
 Galaxie
 Glosar de astronomie
 Harta cerului
 Instrument astronomic
 Mecanică cerească
 Nașterea unei stele
 Novă
 Radiant
 Radiație cosmică de fond
 Satelit artificial
 Satelit natural
 Sistem extragalactic
 Sistemul solar
 Stea
 Supernovă
 Univers

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Unsöld, Albrecht; Baschek, Bodo (2001). Classical Astronomy and the
Solar System – Introduction. p. 1.
2. ^ Unsöld, Albrecht; Baschek, Bodo (2001). Classical Astronomy and the
Solar System. pp. 6–9.
3. ^ Losev, Alexandre (2012). „'Astronomy' or 'astrology': A brief history of
an apparent confusion”. Journal of Astronomical History and
Heritage. 15 (1): 42. arXiv:1006.5209  . Bibcode:2012JAHH...15...42L.
4. ^ Unsöld, Albrecht; Baschek, Bodo (2001). The New Cosmos: An
Introduction to Astronomy and Astrophysics. Translated by Brewer, W.D.
Berlin, New York: Springer. ISBN 978-3-540-67877-9.
5. ^ a b Scharringhausen, B. „Curious About Astronomy: What is the
difference between astronomy and astrophysics?”. Arhivat
din original la 9 iunie 2007. Accesat în 17 noiembrie 2016.
6. ^ a b Odenwald, Sten. „Archive of Astronomy Questions and Answers:
What is the difference between astronomy and
astrophysics?”. astronomycafe.net. The Astronomy Cafe. Arhivat
din original la 8 iulie 2007. Accesat în 20 iunie 2007.
7. ^ a b „Penn State Erie-School of Science-Astronomy and Astrophysics”.
Arhivat din original la 1 noiembrie 2007. Accesat în 20 iunie 2007.
8. ^ „Merriam-Webster Online”. Results for "astronomy". Arhivat
din original la 17 iunie 2007. Accesat în 20 iunie 2007.
9. ^ „Merriam-Webster Online”. Results for "astrophysics". Accesat în 20
iunie 2007.
10. ^ a b c Shu, F.H. (1983). The Physical Universe . Mill Valley, California:
University Science Books. ISBN 978-0-935702-05-7.
11. ^ Forbes, 1909
12. ^ DeWitt, Richard (2010). „The Ptolemaic System”. Worldviews: An
Introduction to the History and Philosophy of Science. Chichester,
England: Wiley. p. 113. ISBN 978-1-4051-9563-8.
13. ^ SuryaprajnaptiSūtra Arhivat în 15 iunie 2017, la Wayback Machine.,
The Schoyen Collection, London/Oslo
14. ^ Aaboe, A. (1974). „Scientific Astronomy in Antiquity”. Philosophical
Transactions of the Royal Society. 276 (1257): 21–
42. Bibcode:1974RSPTA.276...21A. doi:10.1098/rsta.1974.0007.
15. ^ „Eclipses and the Saros”. NASA. Arhivat din original la 30 octombrie
2007. Accesat în 28 octombrie 2007.
16. ^ Krafft, Fritz (2009). „Astronomy”. În Cancik, Hubert; Schneider,
Helmuth. Brill's New Pauly.
17. ^ Berrgren, J.L.; Nathan Sidoli (mai 2007). „Aristarchus's On the Sizes
and Distances of the Sun and the Moon: Greek and Arabic
Texts”. Archive for History of Exact Sciences. 61 (3): 213–
54. doi:10.1007/s00407-006-0118-4.
18. ^ „Hipparchus of Rhodes”. School of Mathematics and Statistics,
University of St Andrews, Scotland. Arhivat din original la 23 octombrie
2007. Accesat în 28 octombrie 2007.
19. ^ Thurston, H. (1996). Early Astronomy. Springer Science & Business
Media. p. 2. ISBN 978-0-387-94822-5.
20. ^ Marchant, Jo (2006). „In search of lost time”. Nature. 444 (7119):
534–38. Bibcode:2006Natur.444..534M. doi:10.1038/444534a. PMID 17
136067.
21. ^ Hannam, James. God's philosophers: how the medieval world laid the
foundations of modern science. Icon Books Ltd, 2009, 180
22. ^ Kennedy, Edward S. (1962). „Review: The Observatory in Islam and
Its Place in the General History of the Observatory by Aydin
Sayili”. Isis. 53 (2): 237–39. doi:10.1086/349558.
23. ^ Micheau, Françoise. Rashed, Roshdi; Morelon, Régis, ed. „The
Scientific Institutions in the Medieval Near East”. Encyclopedia of the
History of Arabic Science. 3: 992–93.
24. ^ Nas, Peter J (1993). Urban Symbolism. Brill Academic Publishers.
p. 350. ISBN 978-90-04-09855-8.
25. ^ Kepple, George Robert; Glen W. Sanner (1998). The Night Sky
Observer's Guide. 1. Willmann-Bell, Inc. p. 18. ISBN 978-0-943396-58-
3.
26. ^ a b Berry, Arthur (1961). A Short History of Astronomy From Earliest
Times Through the 19th Century . New York: Dover Publications,
Inc. ISBN 978-0-486-20210-5.
27. ^ Hoskin, Michael, ed. (1999). The Cambridge Concise History of
Astronomy. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-57600-0.
28. ^ McKissack, Pat; McKissack, Frederick (1995). The royal kingdoms of
Ghana, Mali, and Songhay: life in medieval Africa . H. Holt.
p. 103. ISBN 978-0-8050-4259-7.
29. ^ Clark, Stuart; Carrington, Damian (2002). „Eclipse brings claim of
medieval African observatory”. New Scientist. Accesat în 3 februarie
2010.
30. ^ „Cosmic Africa explores Africa's astronomy”. Science in Africa. Arhivat
din original la 3 decembrie 2003. Accesat în 3 februarie 2002.
31. ^ Holbrook, Jarita C.; Medupe, R. Thebe; Urama, Johnson O.
(2008). African Cultural Astronomy. Springer. ISBN 978-1-4020-6638-2.
32. ^ „Africans studied astronomy in medieval times”. The Royal Society. 30
ianuarie 2006. Arhivat din original la 9 iunie 2008. Accesat în 3
februarie 2010.
33. ^ Stenger, Richard „Star sheds light on African 'Stonehenge'”. CNN. 5
decembrie 2002. Arhivat din original la 12 mai 2011.. CNN. 5 December
2002. Retrieved on 30 December 2011.
34. ^ J.L. Heilbron, The Sun in the Church: Cathedrals as Solar
Observatories (1999) p.3
35. ^ Forbes, 1909, pp. 49–58
36. ^ Forbes, 1909, pp. 58–64
37. ^ Chambers, Robert (1864) Chambers Book of Days
38. ^ Forbes, 1909, pp. 79–81
39. ^ Forbes, 1909, pp. 147–50
40. ^ Forbes, 1909, pp. 74–76
41. ^ Belkora, Leila (2003). Minding the heavens: the story of our discovery
of the Milky Way. CRC Press. pp. 1–14. ISBN 978-0-7503-0730-7.
42. ^ Castelvecchi, Davide; Witze, Witze (11 februarie 2016). „Einstein's
gravitational waves found at last”. Nature
News. doi:10.1038/nature.2016.19361. Accesat în 11 februarie 2016.
43. ^ B.P. Abbott et al. (2016). „Observation of Gravitational Waves from a
Binary Black Hole Merger”. Physical Review Letters. 116 (6):
061102. arXiv:1602.03837  . Bibcode:2016PhRvL.116f1102A. doi:10.1
103/PhysRevLett.116.061102. PMID 26918975.
44. ^ „Electromagnetic Spectrum”. NASA. Arhivat din original la 5
septembrie 2006. Accesat în 17 noiembrie 2016.
45. ^ a b c d e f g h i j k l m n Cox, A.N., ed. (2000). Allen's Astrophysical
Quantities. New York: Springer-Verlag. p. 124. ISBN 978-0-387-98746-
0.
46. ^ „Wide-field Infrared Survey Explorer Mission”. NASA University of
California, Berkeley. 30 septembrie 2014. Accesat în 17 noiembrie
2016.
47. ^ Majaess, D. (2013). „Discovering protostars and their host clusters via
WISE”. Astrophysics and Space Science. 344 (1): 175–
186. arXiv:1211.4032  . Bibcode:2013Ap&SS.344..175M. doi:10.1007/
s10509-012-1308-y.
48. ^ Staff (11 septembrie 2003). „Why infrared astronomy is a hot topic”.
ESA. Accesat în 11 august 2008.
49. ^ „Infrared Spectroscopy – An Overview”. NASA California Institute of
Technology. Arhivat din original la 5 octombrie 2008. Accesat în 11
august 2008.
50. ^ a b Moore, P. (1997). Philip's Atlas of the Universe. Great Britain:
George Philis Limited. ISBN 978-0-540-07465-5.
51. ^ Penston, Margaret J. (14 august 2002). „The electromagnetic
spectrum”. Particle Physics and Astronomy Research Council. Arhivat
din original la 8 septembrie 2012. Accesat în 17 noiembrie 2016.
52. ^ Gaisser, Thomas K. (1990). Cosmic Rays and Particle Physics .
Cambridge University Press. pp. 1–2. ISBN 978-0-521-33931-5.
53. ^ Abbott, Benjamin P. (2016). „Observation of Gravitational Waves from
a Binary Black Hole Merger”. Phys. Rev. Lett. 116 (6):
061102. arXiv:1602.03837  . Bibcode:2016PhRvL.116f1102A. doi:10.1
103/PhysRevLett.116.061102. PMID 26918975.
54. ^ Tammann, G.A.; Thielemann, F.K.; Trautmann, D. (2003). „Opening
new windows in observing the Universe”. Europhysics News. Arhivat
din original la 6 septembrie 2012. Accesat în 17 noiembrie 2016.
55. ^ LIGO Scientific Collaboration and Virgo Collaboration; Abbott, B.P.;
Abbott, R.; Abbott, T.D.; Abernathy, M. R.; Acernese, F.; Ackley, K.;
Adams, C.; Adams, T. (15 iunie 2016). „GW151226: Observation of
Gravitational Waves from a 22-Solar-Mass Binary Black Hole
Coalescence”. Physical Review Letters. 116 (24):
241103. arXiv:1606.04855  . Bibcode:2016PhRvL.116x1103A. doi:10.1
103/PhysRevLett.116.241103. PMID 27367379.
56. ^ „Planning for a bright tomorrow: Prospects for gravitational-wave
astronomy with Advanced LIGO and Advanced Virgo”. LIGO Scientific
Collaboration]. Accesat în 31 decembrie 2015.
57. ^ Xing, Zhizhong; Zhou, Shun (2011). Neutrinos in Particle Physics,
Astronomy and Cosmology. Springer. p. 313. ISBN 978-3-642-17560-2.
58. ^ Calvert, James B. (28 martie 2003). „Celestial Mechanics”. University
of Denver. Arhivat din original la 7 septembrie 2006. Accesat în 21
august 2006.
59. ^ „Hall of Precision Astrometry”. University of Virginia Department of
Astronomy. Arhivat din original la 26 august 2006. Accesat în 17
noiembrie 2016.
60. ^ Wolszczan, A.; Frail, D. A. (1992). „A planetary system around the
millisecond pulsar PSR1257+12”. Nature. 355 (6356): 145–
47. Bibcode:1992Natur.355..145W. doi:10.1038/355145a0.
61. ^ Roth, H. (1932). „A Slowly Contracting or Expanding Fluid Sphere and
its Stability”. Physical Review. 39 (3): 525–
29. Bibcode:1932PhRv...39..525R. doi:10.1103/PhysRev.39.525.
62. ^ Eddington, A.S. (1926). Internal Constitution of the Stars. Cambridge
University Press. ISBN 978-0-521-33708-3. PMID 17747682.
63. ^ „Dark matter”. NASA. 2010. Arhivat din original la 30 octombrie 2009.
Accesat în 2 noiembrie 2009. third paragraph, "There is currently much
ongoing research by scientists attempting to discover exactly what this
dark matter is"
64. ^ Keeler, James E. (noiembrie 1897), „The Importance of Astrophysical
Research and the Relation of Astrophysics to the Other Physical
Sciences”, The Astrophysical Journal, 6 (4): 271–
88, Bibcode:1897ApJ.....6..271K, doi:10.1086/140401, [Astrophysics] is
closely allied on the one hand to astronomy, of which it may properly be
classed as a branch, and on the other hand to chemistry and physics.…
It seeks to ascertain the nature of the heavenly bodies, rather than their
positions or motions in space—what they are, rather than where they
are.… That which is perhaps most characteristic of astrophysics is the
special prominence which it gives to the study of radiation.
65. ^ „astrophysics”. Merriam-Webster, Incorporated. Arhivat
din original la 10 iunie 2011. Accesat în 22 mai 2011.
66. ^ a b „Focus Areas – NASA Science”. nasa.gov.
67. ^ „astronomy”. Encyclopædia Britannica.
68. ^ „Astrochemistry”. www.cfa.harvard.edu/. 15 iulie 2013. Arhivat
din original la 20 noiembrie 2016. Accesat în 20 noiembrie 2016.
69. ^ „About Astrobiology”. NASA Astrobiology Institute. NASA. 21 ianuarie
2008. Arhivat din original la 11 octombrie 2008. Accesat în 20
octombrie 2008.
70. ^ Mirriam Webster Dictionary entry "Exobiology" (accessed 11 April
2013)
71. ^ Ward, P.D.; Brownlee, D. (2004). The life and death of planet Earth.
New York: Owl Books. ISBN 978-0-8050-7512-0.
72. ^ „Origins of Life and Evolution of Biospheres”. Journal: Origins of Life
and Evolution of Biospheres. Accesat în 6 aprilie 2015.
73. ^ „Release of the First Roadmap for European Astrobiology”. European
Science Foundation. Astrobiology Web. 29 martie 2016. Accesat în 2
aprilie 2016.
74. ^ Corum, Jonathan (18 decembrie 2015). „Mapping Saturn's
Moons”. The New York Times. Accesat în 18 decembrie 2015.
75. ^ Cockell, Charles S. (4 octombrie 2012). „How the search for aliens can
help sustain life on Earth”. CNN News. Accesat în 8 octombrie 2012.
76. ^ „Cosmic Detectives”. The European Space Agency (ESA). 2 aprilie
2013. Accesat în 15 aprilie 2013.
77. ^ a b c Dodelson, Scott (2003). Modern cosmology. Academic Press.
pp. 1–22. ISBN 978-0-12-219141-1.
78. ^ Hinshaw, Gary (13 iulie 2006). „Cosmology 101: The Study of the
Universe”. NASA WMAP. Arhivat din original la 13 august 2006.
Accesat în 10 august 2006.
79. ^ Dodelson, 2003, pp. 216–61
80. ^ „Galaxy Clusters and Large-Scale Structure”. University of Cambridge.
Arhivat din original la 10 octombrie 2006. Accesat în 8 septembrie
2006.
81. ^ Preuss, Paul. „Dark Energy Fills the Cosmos”. U.S. Department of
Energy, Berkeley Lab. Arhivat din original la 11 august 2006. Accesat
în 8 septembrie 2006.
82. ^ Keel, Bill (1 august 2006). „Galaxy Classification”. University of
Alabama. Arhivat din original la 1 septembrie 2006. Accesat în 8
septembrie 2006.
83. ^ „Active Galaxies and Quasars”. NASA. Arhivat din original la 31
august 2006. Accesat în 17 noiembrie 2016.
84. ^ Zeilik, Michael (2002). Astronomy: The Evolving Universe (ed. 8th).
Wiley. ISBN 978-0-521-80090-7.
85. ^ Ott, Thomas (24 august 2006). „The Galactic Centre”. Max-Planck-
Institut für extraterrestrische Physik. Arhivat din original la 4 septembrie
2006. Accesat în 17 noiembrie 2016.
86. ^ a b Smith, Michael David (2004). „Cloud formation, Evolution and
Destruction”. The Origin of Stars. Imperial College Press. pp. 53–
86. ISBN 978-1-86094-501-4.
87. ^ Smith, Michael David (2004). „Massive stars”. The Origin of Stars.
Imperial College Press. pp. 185–99. ISBN 978-1-86094-501-4.
88. ^ Van den Bergh, Sidney (1999). „The Early History of Dark
Matter”. Publications of the Astronomical Society of the
Pacific. 111 (760): 657–60. arXiv:astro-ph/9904251 
. Bibcode:1999PASP..111..657V. doi:10.1086/316369.
89. ^ a b Harpaz, 1994, pp. 7–18
90. ^ Harpaz, 1994
91. ^ Harpaz, 1994, pp. 173–78
92. ^ Harpaz, 1994, pp. 111–18
93. ^ Audouze, Jean; Israel, Guy, ed. (1994). The Cambridge Atlas of
Astronomy (ed. 3rd). Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-
43438-6.
94. ^ Harpaz, 1994, pp. 189–210
95. ^ Harpaz, 1994, pp. 245–56
96. ^ a b Johansson, Sverker (27 iulie 2003). „The Solar FAQ”. Talk.Origins
Archive. Arhivat din original la 7 septembrie 2006. Accesat în 11 august
2006.
97. ^ Lerner, K. Lee; Lerner, Brenda Wilmoth (2006). „Environmental
issues  : essential primary sources”. Thomson Gale. Arhivat
din original la 10 iulie 2012. Accesat în 17 noiembrie 2016.
98. ^ Pogge, Richard W. (1997). „The Once & Future Sun”. New Vistas in
Astronomy. Arhivat din original  (lecture notes) la 27 mai 2005. Accesat
în 3 februarie 2010.
99. ^ Stern, D.P.; Peredo, M. (28 septembrie 2004). „The Exploration of the
Earth's Magnetosphere”. NASA. Arhivat din original la 24 august 2006.
Accesat în 22 august 2006.
100. ^ Mims III, Forrest M. (1999). „Amateur Science—Strong Tradition,
Bright Future”. Science. 284 (5411): 55–
56. Bibcode:1999Sci...284...55M. doi:10.1126/science.284.5411.55. Ast
ronomy has traditionally been among the most fertile fields for serious
amateurs [...]
101. ^ „The American Meteor Society”. Arhivat din original la 22 august
2006. Accesat în 24 august 2006.
102. ^ Lodriguss, Jerry. „Catching the Light: Astrophotography”. Arhivat
din original la 1 septembrie 2006. Accesat în 24 august 2006.
103. ^ Ghigo, F. (7 februarie 2006). „Karl Jansky and the Discovery of
Cosmic Radio Waves”. National Radio Astronomy Observatory. Arhivat
din original la 31 august 2006. Accesat în 24 august 2006.
104. ^ „Cambridge Amateur Radio Astronomers”. Accesat în 24 august
2006.
105. ^ „The International Occultation Timing Association”. Arhivat
din original la 21 august 2006. Accesat în 24 august 2006.
106. ^ „Edgar Wilson Award”. IAU Central Bureau for Astronomical
Telegrams. Arhivat din original la 24 octombrie 2010. Accesat în 24
octombrie 2010.
107. ^ „American Association of Variable Star Observers”. AAVSO. Arhivat
din original la 2 februarie 2010. Accesat în 3 februarie 2010.
108. ^ Kroupa, Pavel (2002). „The Initial Mass Function of Stars: Evidence
for Uniformity in Variable Systems”. Science. 295 (5552): 82–
91. arXiv:astro-ph/0201098 
. Bibcode:2002Sci...295...82K. doi:10.1126/science.1067524. PMID 117
78039.
109. ^ „Rare Earth: Complex Life Elsewhere in the Universe?”. Astrobiology
Magazine. 15 iulie 2002. Arhivat din original la 28 iunie 2011. Accesat
în 12 august 2006.
110. ^ Sagan, Carl. „The Quest for Extraterrestrial Intelligence”. Cosmic
Search Magazine. Arhivat din original la 18 august 2006. Accesat în 12
august 2006.
 111. ^ „11 Physics Questions for the New Century”. Pacific Northwest
National Laboratory. Arhivat din original la 3 februarie 2006. Accesat
în 12 august 2006.
112. ^ Hinshaw, Gary (15 decembrie 2005). „What is the Ultimate Fate of
the Universe?”. NASA WMAP. Arhivat din original la 29 mai 2007.
Accesat în 28 mai 2007.
113. ^ „FAQ – How did galaxies form?”. NASA. Arhivat din original la 16
decembrie 2015. Accesat în 28 iulie 2015.
114. ^ „Supermassive Black Hole”. Swinburne University. Accesat în 28 iulie
2015.
115. ^ Hillas, A.M. (septembrie 1984). „The Origin of Ultra-High-Energy
Cosmic Rays”. Annual Review of Astronomy and Astrophysics. 22: 425–
44. Bibcode:1984ARA&A..22..425H. doi:10.1146/annurev.aa.22.090184
.002233. This poses a challenge to these models, because [...]
116. ^ Howk, J. Christopher; Lehner, Nicolas; Fields, Brian D.; Mathews,
Grant J. (6 septembrie 2012). „Observation of interstellar lithium in the
low-metallicity Small Magellanic Cloud”. Nature (în engleză). 489(7414):
121–23. arXiv:1207.3081 
. Bibcode:2012Natur.489..121H. doi:10.1038/nature11407. PMID 22955
622.
117. ^ Orwig, Jessica (15 decembrie 2014). „What Happens When You
Enter A Black Hole?”. Business Insider International. Accesat în 17
noiembrie 2016.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Forbes, George (1909). History of Astronomy.
London: Plain Label Books. ISBN 978-1-60303-
159-2.
 Harpaz, Amos (1994). Stellar Evolution. A K Peters,
Ltd. ISBN 978-1-56881-012-6.
 Unsöld, A.; Baschek, B. (2001). The New Cosmos:
An Introduction to Astronomy and Astrophysics.
Springer. ISBN 978-3-540-67877-9.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate

de Astronomie

 NASA/IPAC Extragalactic Database (NED) (NED-

Distances)
 International Year of Astronomy 2009 IYA2009 Main
website
 Cosmic Journey: A History of Scientific
Cosmology from the American Institute of Physics

[arată]
v • d • m
Subdomenii generale în cadrul as
[arată]
v • d • m
Științele naturale
  Portal Astronomie
Categorii: 
 Astronomie
 Astrofizică
 Eponime ale asteroizilor
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte limbi
 Български
 Deutsch
  English
 Español
 Français
 Magyar
 Русский
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 211
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 8 iunie 2020, ora 20:29.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement

 Versiune mobilă