Obiectul și problemele

fundamentale ale
astronomiei
 Ce este astronomia?

Astronomia este o știință naturală care studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește
matematica, fizica și chimia pentru a explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de
interes se numără: planete, sateliți naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete.
Fenomenele relevante includ explozii de supernove, explozii de raze gamma, quasari,
blazări, pulsări, și radiații cosmice de fond. Mai general, astronomia studiază tot ceea ce
își are originea în afara atmosferei Pământului.
 Unde a luat naștere astronomia?

Astronomia a luat naștere ca răspuns la nevoile practice ale păstorilor şi agricultorilor

din Antichitate. Primele cunoștințe astronomice s-au cristalizat acum patru-cinci mii de
ani la popoarele din Babilon, Egipt , China şi se refereau la orientarea după aștrii cerești
şi la măsurarea timpului. În Europa s-au păstrat până în zilele noastre vestigiile unor
construcții care, probabil, serveau şi pentru observații astronomice, cum ar fi
monumentul megalitic de la Stonehenge (Anglia), sanctuarul de la Sarmizegetusa Regia
(România) ș.a. Termenul „astronomie” provine de la cuvintele grece ști astron „astru, stea”
şi nomos „lege”.
 Principalele ramuri ale astronomiei

Astronomia observațională Astronomia teoretică

-  Se concentrează pe obținerea de informații și analiza  - Se orientează spre dezvoltarea modelelor analitice
datelor folosind principiile fizice de bază computerizate pentru a descrie obiecte și fenomene
astronomice
 Astronomia observațională

Sursa principală de informații despre corpurile cerești și alte obiecte este lumina vizibilă sau
mai general radiațiile electromagnetice.
Astronomia observațională poate fi clasificată în funcție de regiunea corespunzătoare a
spectrului electromagnetic pe care sunt făcute observațiile.
Unele părți ale spectrului pot fi observate de pe suprafața Pământului, în timp ce alte părți
sunt observabile doar de la altitudini mari sau din afara atmosferei Pământului.
Subdomeniile astronomiei observaționale:

• Radioastronomia
• Astronomia infraroșie
• Astronomia optică
• Astronomia în ultraviolet
• Astronomia cu raze-X
• Astronomia cu raze gamma
 Radioastronomia

Radioastronomia utilizează radiații cu lungimi de undă mai mari de aproximativ un

milimetru, în afara intervalului vizibil. Radioastronomia este diferită de majoritatea celorlalte
forme de astronomie observațională prin faptul că undele radio observate pot fi tratate ca
unde mai degrabă decât ca fotoni. Prin urmare, este relativ ușor să se măsoare atât
amplitudinea cât și faza undelor radio, în timp ce aceasta nu se face la fel de ușor la lungimi
de undă mai scurte.
 Astronomia infraroșie

Astronomia infraroșie se bazează pe detectarea și analiza radiațiilor infraroșii, lungimi de undă mai

lungi decât lumina roșie și în afara razei de vedere. Spectrul infraroșu este util pentru studierea obiectelor
care sunt prea reci pentru a radia lumină vizibilă, cum ar fi planetele, discurile circumstelare sau
nebuloasele a căror lumină este blocată de praf. Lungimile de undă mai lungi ale infraroșului pot
pătrunde norii de praf care blochează lumina vizibilă, permițând observarea stelelor tinere înglobate în
nori moleculari și miezurile galaxiilor.
 Astronomia optică

Istoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii vizibile, este cea mai veche formă de
astronomie. Inițial, imaginile observațiilor au fost desenate de mână. La sfârșitul secolului al
XIX-lea și în cea mai mare parte a secolului XX, imaginile au fost realizate folosind echipamente
fotografice. Imaginile moderne sunt realizate folosind detectoare digitale, în special
folosind dispozitive cu cuplaj de sarcină (CCD) și înregistrate pe suport modern. 
 Astronomia în ultraviolet

Astronomia în ultraviolet folosește lungimi de undă ultraviolete între aproximativ 100 și 3200 Å

(10 până la 320 nm). Lumina la aceste lungimi de undă este absorbită de atmosfera Pământului,
necesitând ca aceste observații să fie efectuate din atmosfera superioară sau din spațiu. Astronomia
în ultraviolet este cea mai potrivită pentru studiul radiațiilor termice și a liniilor de emisie spectrale
de la stelele albastre fierbinți (stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această bandă de unde.
Aceasta include stelele albastre din alte galaxii, care au fost țintele mai multor studii ultraviolete.
 Astronomia cu raze-X

Astronomia cu raze-X utilizează lungimi de undă cu raze-X. De obicei, radiațiile cu raze-X sunt
produse prin emisie sincrotron (rezultatul electronilor care orbitează linii de câmp magnetic), emisie
termică din gaze subțiri peste 107 kelvin și emisii termice din gaze groase peste 107 kelvin. Deoarece
razele X sunt absorbite de atmosfera terestră, toate observațiile cu raze X trebuie realizate din baloane
de mare altitudine, rachete sau sateliți de astronomie cu raze X. Sursele de raze X notabile includ
binarele cu raze X, pulsarii, resturi de supernove, galaxii eliptice, roiuri de galaxii și nuclei galactici
activi.
 Astronomia cu raze gamma

Astronomia cu raze gama observă obiecte astronomice la cele mai scurte lungimi de undă ale
spectrului electromagnetic. Razele gama pot fi observate direct de sateliți cum ar fi Observatorul de
radiație gama Compton sau de telescoape specializate numite telescoape atmosferice Cherenkov.
Telescoapele Cherenkov nu detectează direct razele gamma, în schimb detectează sclipirile de
lumină vizibilă produse atunci când razele gamma sunt absorbite de atmosfera Pământului.
 Astronomia teoretică

Astronomii teoretici folosesc mai multe instrumente, inclusiv modele analitice și simulări
numerice de calcul; fiecare are avantajele sale particulare. Modelele analitice ale unui proces sunt,
în general, mai bune pentru a oferi o perspectivă mai largă a ceea ce se întâmplă. Modelele
numerice dezvăluie existența unor fenomene și efecte altfel neobservate.
Teoreticienii în astronomie încearcă să creeze modele teoretice și din rezultate prezic
consecințele observaționale ale acestor modele. Observarea unui fenomen prevăzut de un model
permite astronomilor să aleagă între mai multe modele alternative sau conflictuale ca fiind cel mai
capabil să descrie fenomenele.
 Printre problemele fundamentale abordate de
astronomie se numără:

• Determinarea poziției, mișcării în spațiu, a formei şi

dimensiunilor corpurilor cerești

• Studiul structurii, proprietăților fizice şi al compoziției chimice

a aștrilor

• Problema originii şi evoluției corpurilor cerești, a Pământului,

Universului.
Vă mulțumesc pentru atenție!

A elaborat eleva clasei a XII-a,

Para Vera