ŞTEFAN D.

TIRON
• Lector un iversitar superior, G ra d d id a ctic 1 în astronom ie
• Absolvent al F acultăţii de Fizică, U niversitatea din Chisinău
STEFAN D. TIRON ION M. N ACU
' (1 9 6 4 )
• A spiran tu ra, Institutul d e C e rce ta re Surse d £ Curent (Moscova)
(1 9 7 5 )

A STRO N O M IE
• Studii de fizica m e d iilo r condensate şi o p tică ne lin ia ră
• T itular al cursului Astronom ie g e n e ra lă , Facultatea de Fizică, USM
(2 0 0 4 -2 0 1 2 )
• Profesor de astronom ie, C o leg iu l de Inform a tică (1 9 9 8 -2 0 0 3 )
• C irca 20 de că rţi şi m anuale de astronom ie şi fizică traduse
în lim ba rom ână
• Peste 4 0 de a rtic o le şi p u b lic a ţii în dom eniul fizicii şi astronom iei
• C o au to r a l m anualului “ Fizică. Astronom ie" pentru *
cl. XII (201 1).

ION M. NACU
• Profesor de astronom ie, G ra d d id a ctic sup erior .
• A bsolvent al F acultăţii de Fizică, U niversitatea din Chişinău (1 9 6 9 )
• C e rce tă to r Ştiinţific, O b s e rv a to ru l U niversităţii din Chişinău
(1 9 6 9 -1 9 8 9 )
• Profesor de fizică şi astronom ie, Liceul Real „M . M arinciuc” , . .
Chişinău (din 1 9 9 5 - prezent) ' . '

• Profesor de astronom ie, C o leg iu l de Inform a tică Chisinău .

(1 9 9 7 -2 0 0 2 ) .
• Lector universitar superior, U niversitatea Tiraspol (Chisinău) f
(1 9 9 2 -1 9 9 4 ) ‘
• D irector a l O b se rva to ru lu i Astronomic, Liceul Real Republican
Chişinău (1 9 8 9 -2 0 0 9 ) .
• Circa 3 0 de a rtico le ştiinţifice şi de p o p u la riz a re a astronom iei
• C o au to r a l m anualului “ Fizică. A stronom ie” , cl. XII (201 1).. *
 Stefan
t D. TIRON
ion M. NACU

ASTRO NOM IE

Lyceum
Chisinau, 2014
52(075.8) PREFAŢĂ
T 63

Referenţi ştiinţifici:
Realizările impresionante atinse în a doua jumătate a secolului XX în explora­
Eugen Gheorghiţă, Doctor habil. în ştiinţe fizico-matematice, Profesor universitar, şef Catedră de rea spaţiului cosmic circumterestru, a Lunii şi planetelor Sistemului solar, a spaţiului
Fizică Teoretică şi Experimentală, Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul în Chişinău).
cosmic îndepărtat, dar şi perspectivele explorărilor cosmice care se prefigurează la
Vladimir A. Zakhozhay, Doctor în ştiinţe fizico-matematice. Profesor la Catedra de astronomie, începutul secolului XXI (crearea unei staţii permanente pe Lună, lansarea în jurul
Universitatea Naţională „V.N. Karazin" din Harkiv, Ucraina.
anului 2033 a unei nave pilotate spre planeta Marte, lansarea de sonde spaţiale spre
Mikhail I. Ryabov, Candidat în ştiinţe fizico-matematice, Docent la Catedra de astronomie, Univer­ sateliţii planetelor gigante, comete şi asteroizi etc.) - toate acestea trezesc un inte­
sitatea Naţională „l.l. Mecinicov" din Odessa, cercetător ştiinţific superior la Observatorul din Odessa res sporit pentru astronomie atât la elevi şi studenţi, cât şi la publicul larg.
al Institutului de Radioastronomie al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Ucraina, copreşedinte al
Societăţii Astronomice Internaţionale, preşedinte al Societăţii Astronomice din Odessa. Astronomia, una din cele mai vechi ştiinţe, a avut menirea să satisfacă cerinţele
practice ale omului (măsurarea timpului, determinarea perioadelor anului, favorabi­
Cartea reprezintă un manual de astronomie generală cuprinzând atât temele prevăzute în pro­
grama universitară de studii la disciplina «Astronomie generală» pentru studenţii de la facultăţile le pentru lucrările agricole, orientarea după aştrii cereşti ş.a.), dar şi curiozitatea lui
de fizică, cât şi cele incluse în Currlculum-ul liceal de Fizică cu elemente de Astronomie, aprobat de firească (cum se explică eclipsele de Soare şi de Lună? ce sunt cometele, „ploile" de
Ministerul Educaţiei al R. Moldova (marcate în text cu pictograma J$ \ sau asterisc 0). stele etc.). Cu timpul, astronomia a devenit o parte integrantă a culturii şi civilizaţiei
Capitolele lucrării se încheie cu exerciţii rezolvate şi exerciţii propuse. Textul cărţii este ilustrat cu
peste 300 de figuri selectate din diverse surse sau întocmite de autori. Anexele de la sfârşitul cărţii umane, fiind tratată ca atare din vremuri străvechi în Babilon, China, Egipt, America
cuprind date importante sub formă de tabele referitoare la Sistemul solar şi lumea stelelor. De ase­ Centrală, Grecia Antică.
menea, se anexează 12 planşe color, harta Lunii şi planisfera (harta mobilă a cerului înstelat) care va
facilita orientarea pe bolta cerească.
Astăzi astronomia este împletită practic cu toate ştiinţele, completându-le ori
Cartea se adresează studenţilor de la facultăţile de fizică, liceenilor, astronomilor amatori, profe­ formând cu ele noi ramuri ale ştiinţei, cum ar fi astrofizica, cosmonautica, radio-
sorilor de astronomie cu activităţi de predare la liceu, universitate, cercuri de astronomie, precum şi astronomia, astrobiologia, astromedicina, astrogeologia etc. Cam o treime din lite­
tuturor celor pasionaţi de ştiinţa cerului.
ratura şi filmele de science-fiction abordează probleme cosmice, fenomene studi­
Sub redacţia Ştefan D. Tiron. ate de astronomie. Multe din predicţiile ştiinţifico-fantastice ale lui Jules Verne şi
Jonathan Swift au devenit realitate.
Redactor: Elena Stati în spaţiul dintre Prut şi Nistru, astronomia a cunoscut o dezvoltare fructuoasă în
Redactor tehnic: Silvia Lunevi perioada interbelică, legată de numele astronomului basarabean Nicolae Donici. Ob­
Design: Andrei Lunevi
Coperta: Sveatoslav Tiron servatorul său de la Dubăsarii Vechi era dotat cu cele mai moderne instrumente as­
tronomice, care-i permiteau să facă observaţii asupra eclipselor de Soare şi de Lună
şi să obţină rezultate înalt apreciate chiar şi de Uniunea Astronomică Internaţională
Tiron, Ştefan D.
Astronomie / Ştefan D. Tiron, Ion M. Nacu. - Chişinău : Lyceum, 2015. - 416 p.
în cadrul căreia el conducea secţia Soarele.
în perioada sovietică, cercetările astronomice au fost reluate odată cu organiza­
500 ex. rea, în anii '60 ai sec. XX, a Staţiei de observare a sateliţilor artificiali ai Pământului
ISBN 978-9975-3064-0-9.
şi fondarea în 1972 a Observatorului astronomic al Universităţii de Stat din Chişinău,
unde o echipă de 5-7 cercetători ştiinţifici pe parcursul a 20 de ani a realizat contrac­
mun. Chişinău te de cercetare ştiinţifică la nivel unional. Mai târziu, Observatorul astronomic, con­
str. Puşkin 24, bir. 24
struit în Chişinău la sfârşitul anilor '80 în cadrul Centrului Tehnico-Ştiinţific al Elevilor
tei: (022) 21-26-36, fax: 21-26-36
e-mail: editura, lyceum @maii. ru (trecut ulteriorîn gestiunea Liceului Republican Real), a găzduit mii de elevi pasionaţi
Tipar executat la Tipografia Centrală de astronomie. Aceste observatoare, împreună cu observatoarele mai modeste ale
universităţilor din Bălţi şi Tiraspol, au adus o contribuţie substanţială la pregătirea a
ISBN 978-9975-3064-0-9. © Lyceum
© Ştefan D. TIRON, sute de profesori de astronomie şi fizică.
Ion M. NACU
3
 Care sunt în prezent, la început de secol, posibilităţile de satisfacere a interesului
în creştere pentru astronomie, pentru explorarea spaţiului cosmic şi alte probleme
legate de ştiinţele cerului manifestat de elevi, studenţi, astronomi amatori, dar şi
de publicul larg din R. Moldova? Răspunsul este puţin îmbucurător. Unicul planeta­
riu din Chişinău, în care elevii aveau posibilitatea să frecventeze lecţii şi conferinţe
susţinute de astronomi profesionişti şi de profesorii de astronomie din şcoli, a fost
distrus de un incendiu. Micul planetariu din Bălţi a fost închis. Observatorul astro­
nomic al Liceului Republican Real a fost înstrăinat şi închis din motive necunoscute,
iar Observatorul astronomic al Universităţii de Stat din Moldova nu mal este prac­
tic implicat în cercetări astrofizice, fiind utilizat doar în scopuri didactice. în ultimul
timp, tot mai insistent se pune la îndoială însăşi oportunitatea predării astrono­
miei în şcoală. în consecinţă, timpul rezervat studiului astronomiei în planurile de
învăţământ a fost redus la doar 18-20 de ore, astronomia fiind incorporată ca un
capitol în cursul liceal de fizică. în aceste condiţii nu este de mirare faptul că astăzi
au priză la public persoane departe de astronomie, care abordează în mass-media
de pe poziţii pseudo-ştiinţifice diverse probleme astronomice, intoxicând astfel tine­
retul puţin versat în probleme de astronomie cu tot felul de idei iraţionale.
La ora actuală, în R. Moldova se editează puţină literatură didactică de astrono­
mie. Un mic pas înainte s-a făcut în anul 2011 prin editarea manualului „Fizică. Astro­
nomie" pentru clasa a Xll-a, care însă conţine doar un singur capitol de astronomie.
Prin editarea prezentei cărţi de astronomie, autorii au dorit să completeze acest gol,
punând la dispoziţia studenţilor, elevilor şi profesorilor o lucrare sistematizată şi ac­
tualizată de astronomie generală, care să cuprindă atât materia clasică din programa
de studiu, cât şi cele mai recente informaţii, date şi cunoştinţe, dobândite cu ajutorul
telescoapelor moderne, inclusiv orbitale şi al navelor şi sondelor spaţiale.
Fiind conştienţi de rolul incontestabil al astronomiei în educaţia ştiinţifică a tineri­
lor, autorii speră ca această carte să contribuie la formarea la elevi şi studenţi a unei
concepţii ştiinţifice moderne despre Univers, despre locul şi rolul civilizaţiei umane
în Univers, dar şi la lichidarea analfabetismului astronomic şi formarea imunităţii
faţă de diferitele idei şi teorii pseudoştiinţifice, care nu fac altceva decât să discre­
diteze ştiinţa.
Lucrarea s-a cristalizat din experienţa de predare a autorilor şi cuprinde atât te­
mele prevăzute în programa universitară la disciplina «Astronomie generală» pentru
studenţii facultăţilor de fizică, cât şi cele Incluse în Curriculum-ul liceal de Fizică-
Astronomie, aprobat de Ministerul Educaţiei (paragrafele respective fiind marcate
cu pictograma sau asterisc El).
în urma descoperirilor astronomice realizate în a doua jumătate a secolului XX
şi în primul deceniu al secolului XXI, astronomia în ansamblu, de la planetologie la
cosmologie, s-a îmbogăţit cu date şi cunoştinţe absolut noi, care vin să întregească
şi obiectul de studiu al astronomiei. în acest context, expunerea materiei de studiu
4 5
se bazează pe concepţiile ştiinţifice cele mai moderne despre Sistemul solar şi siste­
mul Pământ-Lună, despre stele şi sistemele stelare, despre formarea, expansiunea
şi evoluţia Universului, formarea şi evoluţia galaxiilor, nebuloaselor, stelelor şi siste­
melor planetare.
Expunerea materiei şi interpretarea fenomenelor astronomice se întemeiază pe
cele mai recente date observaţionale şi descoperiri astronomice. Este dată şi o de­
scriere succintă a Instrumentelor astronomice utilizate în observaţii asupra aştrilor,
inclusiv în şcoală.
Prin conţinutul ei, cartea a fost concepută să asigure atât asimilarea unul sistem
de noţiuni şi elemente generale de astronomie, cât şi iniţierea în metodele principale
de cercetare şi observare a fenomenelor astronomice. Accentul se pune pe crearea
unei baze teoretice generale, necesare pentru pregătirea studenţilor şi elevilor, dar
şi a astronomilor amatori în vederea participării la observaţii vizuale şi instrumenta­
le şi la activităţi de cercetare.
Cartea se adresează studenţilor, elevilor, astronomilor amatori, cadrelor didacti­
ce care au preocupări în domeniul astronomiei în şcoală, universitate, cercuri, clu­
buri etc., precum şi tuturor celor pasionaţi de astronomie.
Autorii îşi exprimă adânca recunoştinţă şi aduc mulţumiri referenţilor ştiinţifici ai
acestei lucrări: prof. univ. dr. habil. Eugen Gheorghiţă (Chişinău), prof. dr. Vladimlr
A. Zakhozhay (Harkiv) şi docent când. şt. fiz.-mat. Mikhail I. Ryabov (Odessa) pentru
lectura manuscrisului şi sugestiile exprimate care au contribuit substanţial la com­
pletarea şi îmbunătăţirea lucrării. De asemenea, autorii mulţumesc conf. univ. dr.
A.B. Sorocovici pentru opiniile exprimate pe marginea manuscrisului.
Autorii vor fi recunoscători cititorilor pentru orice observaţii critice şi sugestii pe
marginea celor expuse în carte.
Autorii
1 noiembrie 2014

IN T R O D U C E R E
§ 1 * CE STUDIAZĂ ASTRONOM IA?
Astronomia ocupă un loc deosebit în
rândul celorlalte ştiinţe datorită obiectu­
lui specific de studiu. Obiectul de studiu
al astronomiei este materia din Universul
observabil sub toate formele ei de orga­
nizare: galaxii şl roluri de galaxii, stele, ne­
buloase şl materie interstelară, planete,
sateliţi naturali al planetelor, comete şl
corpuri meteorice etc. Astronomia studi­
ază mişcarea, structura, compoziţia chi­
mică, caracteristicile fizice, originea şi
evoluţia corpurilor cereşti şi a sisteme­
lor formate de acestea fiind una dintre
cele mai vechi ştiinţe ale naturii.
Primele cunoştinţe astronomice s-au
cristalizat acum circa patru mii de ani ca
răspuns la necesităţile practice ale omu­
lui şi se refereau mal ales la mişcarea
Soarelui şl Lunii, stelelor şi planetelor,
precum şi la diverse fenomene cereşti.
Cunoştinţele astronomice erau necesa­
re, în primul rând, pentru a măsura tim­
pul şl a determina perioadele muncilor
agricole. După poziţia şl mişcarea aştri­
lor oamenii se orientau pe mare şl pe
uscat, preoţii preziceau soarta omului şl
proroceau evenimentele din viaţa socia­
lă. Termenul „astronomie" provine de la
cuvintele greceşti „astron" - astru, stea
şl „nomos" - lege.
Ştiinţa astronomică a avut dintot-
deauna un rol esenţial în dezvoltarea
civilizaţiei umane. în astronomie au fost
elaborate metodele de măsurare a tim­
pului, de determinare a coordonatelor
geografice ale punctelor de pe suprafa­
6 7
ţa Pământului şl a coordonatelor cereşti
ale aştrilor, de măsurare a distanţelor la
corpurile cereşti şl de determinare a ma­
sei, vârstei şi altor parametri al acestora.
Este Incontestabil rolul primordial al as­
tronomiei în studierea Sistemului solar,
Inclusiv a Pământului, în explorarea spa­
ţiului cosmic şl valorificarea cercetărilor
cosmice în beneficiul civilizaţiei umane.
Fiind strâns legată cu multe alte ştiin­
ţe, în primul rând, cu fizica, matematica şl
chimia şl aplicând metodele de cercetare
ale acestor ştiinţe împreună cu metodele
sale proprii, astronomia studiază proce­
sele fizice şl chimice care se desfăşoară în
regiunile cele mai îndepărtate ale Univer­
sului în condiţii şl stări cu totul deosebite,
care nu există decât în cosmos şl care de­
ocamdată nu pot fi reproduse în labora­
toarele de pe Pământ.
Studiul astronomiei ne oferă posibili­
tatea de a descoperi şl cunoaşte natura
sub toate aspectele şl în toate manifes­
tările el, contribuind astfel la formarea
concepţiei ştiinţifice despre lume.
§ 2.* PROBLEM ELE FUNDAMENTALE
ALE ASTRONOM IEI
Cercetările şl observaţiile astrono­
mice actuale au drept scop rezolvarea a
trei probleme fundamentale:
- determinarea mişcărilor reale şl ale
celor aparente ale corpurilor cereşti,
a dimensiunilor şl masei acestora;
- studierea structurii, proprietăţilor fi­
zice şl compoziţiei chimice a corpuri­
lor cereşti;
- studierea formării şi evoluţiei corpuri­
lor cereşti (stele, planete, galaxii etc.)
şl a sistemelor de corpuri cereşti, In­
clusiv structurii şl evoluţiei Universu­
lui accesibil observaţiilor.
Prima dintre aceste probleme este
abordată pe baza legilor mecanicii ce­
reşti şi a observaţiilor astronomice de
lungă durată începute încă în antichita­
te. în acest domeniu au fost acumulate
cele mal multe date referitoare mai ales
la corpurile cereşti mal apropiate de Pă­
mânt: Luna, Soarele, planetele ş. a.
Abordarea celei de-a doua probleme
a devenit posibilă doar odată cu aplica­
rea în astronomie a noilor metode de
cercetare: analiza spectrală şi fotografia
în sec. XIX, radioastronomía şl metodele
bazate pe utilizarea aparatelor cosmice
şi telescoapelor orbitale în sec. XXI.
Deosebit de complicată este cea
de-a treia problemă. Pentru rezolvarea
ei sunt necesare atât noi date observa-
ţlonale obţinute din regiuni îndepărtate
ale Universului, cât şl noi teorii care să
poată explica şi interpreta procesele fizi­
ce care au loc la temperaturi, presiuni şl
densităţi extrem de înalte ale materiei.
§ 3. RAM URILE ASTRONOM IEI
Astronomia contemporană poate fi
divizată convenţional în mal multe ra­
muri în funcţie de problemele studiate.
Astfel, prima din cele trei probleme fun­
damentale ale astronomiei este obiec­
tul de studiu în astrometrie, astronomia
teoretică şl mecanica cerească care în
ansamblu constituie aşa numita astro­
nomie clasică.
Astrometria studiază poziţiile şl miş­
cările aparente ale aştrilor. Ea se ocupă
cu determinarea coordonatelor, dimen­
siunilor şl distanţelor corpurilor cereşti,
precum şi cu măsurarea timpului. Capi­
tolul astrometrlei în care se elaborează
metodele matematice de determinare a
poziţiilor şi mişcărilor aparente ale corpu­
rilor cereşti în diverse sisteme de coordo­
nate este cunoscut ca astronomia sferică.
Un alt capitol este astronomia practică,
care studiază Instrumentele şl metode­
le de observaţie astronomică aplicate la
măsurarea timpului şl la determinarea
coordonatelor corpurilor cereşti pe sfera
cerească, precum şi a coordonatelor geo­
grafice pe Pământ şi alte planete. Meto­
dele astrometriel practice se folosesc pe
scară largă în navigaţia maritimă, aviaţie,
cosmonautică şi geodezie. Astrometria
fundamentală se ocupă cu determinarea
coordonatelor corpurilor cereşti din ob­
servaţii şi întocmirea cataloagelor stela­
re, dar şi cu determinarea constantelor
astronomice fundamentale.
Astronomia teoretică elaborează
metodele de determinare a orbitelor
corpurilor cereşti după poziţiile lor apa­
rente (aceasta fiind aşa nimita problemă
directă) şi metodele de calcul al efemeri­
delor (poziţiilor aparente) ale corpurilor
cereşti după elementele lor orbitale cu­
noscute (problema inversă).
Mecanica cerească studiază legile
mişcării reale a corpurilor cereşti sub ac­
ţiunea forţelor de atracţie universală. Ea
se ocupă, de asemenea, cu determinarea
formei şl masei corpurilor cereşti şl cu
studiul stabilităţii sistemelor de corpuri
cereşti. Mecanica cerească este aplicată
cu succes în cosmonautică la rezolvarea
problemelor de dinamică a zborurilor
cosmice şi de calcul al traiectoriilor na­
velor cosmice şl sateliţilor artificiali.
 Cea de-a doua problemă fundamen­
tală a astronomiei legată de structura şi
proprietăţile corpurilor cereşti, este stu­
diată în astrofizica şi astronomia stelară.
Astrofizica studiază structura, pro­
prietăţile fizice şi compoziţia chimică a
corpurilor cereşti, a materiei interplane­
tare şi interstelare. Astrofizica practică
(observaţională) este legată de elabo­
rarea metodelor practice de cercetare
astrofizică şi de construcţia instrumen­
telor şi aparatelor corespunzătoare de
cercetare, în timp ce astrofizica teoretică
interpretează fenomenele astrofizice ob­
servate în baza legilor fizicii. începând cu
a doua jumătate a sec. XX, în astrofizică
sunt aplicate noi metode specifice de
cercetare pentru a studia radiaţiile elec­
tromagnetice emise de corpurile cereşti
pe toate lungimile de undă. Astfel au luat
naştere noi capitole ale astrofizicii, cum
ar fi radioastronomia, astronomia în in-
fraroşu, astronomia în raze X (Roentgen),
astronomia în raze gamma ş.a.
Astronomia stelară studiază distri­
buţia şi mişcarea spaţială a stelelor, sis­
temelor stelare şi materiei interstelare,
luând în consideraţie particularităţile lor
fizice. Pe lângă stelele obişnuite, sunt
cercetate şi noile obiecte descoperite în
a doua jumătate a secolului XX, cum ar
fi quasarii, stelele Roentgen, stelele neu­
tronice (radiopulsarii) ş.a. Un nou capitol
al astronomiei stelare în plină dezvoltare
este astronomia extragalactică care are
ca obiect de studiu galaxiile şi materia in-
tergalactică din afara Galaxiei noastre.
în sfârşit, cea de a trea problemă fun­
damentală a astronomiei este abordată
în cadrul cosmogoniei şi cosmologiei
care împreună cu astrofizica şi astrono­
mia stelară sunt denumite uneori astro­
nomia modernă.
8 9
Cosmogonia se ocupă cu probleme
legate de formarea corpurilor cereşti,
inclusiv a Sistemului solar şi a Pământu­
lui, bazându-se pe datele şi rezultatele
obţinute de celelalte ramuri ale astro­
nomiei.
Cosmologia studiază proprietăţile
fizice, structura şi evoluţia Universului
accesibil observaţiilor - a Metagalaxiei,
pe baza legilor şi teoriilor fizicii moder­
ne -teo ria relativităţii generalizate a lui
Einstein, fizica particulelor elementare,
fizica nucleară ş.a. Ipotezele cosmologi­
ce privind dezvoltarea Universului sunt
verificate în baza datelor observaţionale
obţinute în astrofizică, astronomia stela­
ră şi astronomia extragalactică.
în ultimele decenii se dezvoltă o
nouă ramură a astronomiei - arheoas-
tronomia care studiază cunoştinţele şi
concepţiile astronomice ale popoarelor
străvechi.
§ 4.* ASTRONOM IA Şl ASTROLOGIA
Astrologia (din greacă: dotpov as-
tron - stea, şi Âoyoq logos - ştiinţă, teo­
rie, studiu) este un sistem de cunoştinţe
astronomice, practici, tradiţii şi credinţe
care erau şi sunt aplicate pornind de la
premiza că mişcările şi poziţiile relative
ale corpurilor cereşti pe sfera cerească
ar influenţa viaţa omului şi evenimente­
le de pe Pământ şi ar folosi la prezicerea
viitorului.
La sfârşitul mileniului al lll-lea Î.Hr.,
în Mesopotamia se făceau observaţii
astronomice sistematice asupra Lunii,
Soarelui, planetelor, stelelor, fenome­
nelor atmosferice şi cereşti, care erau
folosite pentru a prezice viitorul. O măr­
turie convingătoare în acest sens este
colecţia de tăbliţe cu texte cuneiforme
„Enuma Anu Enlil" descoperită în bibli­
oteca din palatul regelui assirian Assur-
banipal (685 Î.Hr.-627 Î.Hr.) din Ninive.
Textele conţin informaţii şi observaţii în­
registrate pe parcursul a sute de ani care
erau folosite pentru a interpreta unele
fenomene astronomice şi a prezice cum
acestea ar putea să afecteze regele şi ac­
ţiunile sale.
Astrologia datează aproximativ din
mileniul al ll-lea Î.Hr., având rădăcini în
sistemele calendaristice folosite pen­
tru a prezice schimbările sezoniere şi a
interpreta fenomenele cereşti. Astro­
logia era practicată în Mesopotamia
(1950-1961 Î.Hr.), China (1046-256 Î.Hr.)
şi alte civilizaţii şi a atins apogeul dez­
voltării sale în Babilon (1900-538 Î.Hr.).
Preluată ulterior de greci şi de eleni,
astrologia era folosită în Mesopotamia
pentru a interpreta fenomenele cereşti
sub aspectul influenţei acestora asupra
evenimentelor sociale (soarta regelui şi
a ţării, şansele de izbândă în războaie,
bătălii etc.).
Indienii, chinezii şi mayaşii au elabo­
rat sisteme sofisticate de predicţie a eve­
nimentelor terestre bazate pe observaţii
asupra cerului.
Cucerirea Asiei de către Alexandru
cel Mare (356-323 Î.Hr.) a făcut ca astro­
logia să se răspândească în Grecia, Roma
Antică, apoi în toată Europa.
Astronomia şi astrologia au avut
o lungă istorie comună, motiv pentru
care ele sunt uneori confundate chiar
şi în zilele noastre. în antichitate nu se
făcea o distincţie clară între astrono­
mie şi astrologie. Astfel, în Grecia Anti­
că termenul astrologie se referea mai
mult la astronomie, iar şcoala lui Platon
(428-348 Î.Hr.) promova studiul astrono­
miei ca parte a filosofiei.
în ultimele două secole înainte de
era nouă, astrologia a început să se
ocupe şi de prezicerea evenimentelor
pentru persoane individuale, prin alcă­
tuirea aşa numitelor horoscoape. Tra­
diţia astrologiei horoscopice s-a stabilit
definitiv sub influenţa culturii elene în
jurul sec. I d.Hr. Horoscopul (din greacă:
copooKonoc; horoskopos: cupa - interval
de timp, perioadă şi okojioc; - observa­
tor) este o diagramă (schemă) astrolo-
gică a cerului de deasupra unei locaţii,
în ea sunt reprezentate poziţiile relative
ale Soarelui, Lunii, planetelor, stelelor
fixe, precum şi aşa numitele aspecte as-
trologice, case şi semne zodiacale la un
moment de timp în care are loc un eve­
niment oarecare, cum ar fi, de exemplu,
naşterea unui om.
Una din noţiunile utilizateîn astrolo­
gie este zodiacul ori „cercul animalelor"
care este o zonă sau o centură pe sfera
cerească, în limitele căreia este obser­
vată de pe Pământ mişcarea aparentă a
planetelor. Această centură are lăţimea
de circa 15-18 grade şi este împărţită
convenţional în 12 sectoare a câte 30
de grade lăţime fiecare, numite semne
zodiacale. Centura zodiacului are ca li­
nie de mijloc ecliptica - drumul anual
aparent al Soarelui pe sfera cerească.
Aşa numitul Zodiac tropical, folosit de
majoritatea astrologilor, este bazat pe
anotimpuri şi îşi are începutul în mo­
mentul când Soarele intersectează ecu­
atorul ceresc în punctul vernal, la 20
sau 21 martie, intrând în semnul zodia­
cal Berbecul (Aries). Semnele zodiacale
nu trebuie confundate cu cele 12 gru­
puri de stele din această regiune a sfe­
rei cereşti, numite constelaţii zodiacale
dintre care niciuna nu ocupă exact 30°
pe ecliptică.
 în majoritatea aplicaţiilor, astrologia
europeană se bazează pe concepţia ge-
ocentrică a lui Ptolemeu (secolul I d.Hr.)
potrivit căreia Pămîntul este centrul
Universului, ceea ce nu corespunde rea­
lităţii. în acelaşi timp, sistemul heliocen­
tric al lui Copernic, cu Soarele în centrul
Sistemului nostru planetar, este o ex­
cepţie în astrologie. Principiile astrolo­
giei clasice au fost expuse de Ptolemeu
în lucrarea „Tetrabiblos" şi s-au păstrat
practic neschimbate până în timpurile
moderne.
în Europa medievală astrologia s-a
răspândit în secolul al Xll-lea, când texte­
le astrologice scrise în elenă şi arabă au
fost aduse în Europa şi traduse în latină,
în acea perioadă studenţii de la medici­
nă studiau astrologia pentru a o folosi în
practica medicală. în Evul mediu târziu,
acceptarea sau respingerea astrologiei
depindea deseori de atitudinea faţă de
ea manifestată la curţile regale ale Eu­
ropei. Unii regi urmau sfaturile astrologi­
lor în luarea deciziilor. Unii astronomi de
până la Newton, cu excepţia lui Copernic,
practicau astróloga, deşi nu credeau în
ea. Referinţe astrologice se găsesc şi în
lucrările lui Dante Alighieri, William Sha­
kespeare ş.a.
în istoria sa astrologia era legată cu
alte ştiinţe, cum ar fi astronomia, alchi­
mia, meteorologia şi medicina.
O primă distincţie între astrologie şi
astronomie a făcut astronomul persan
Abu Rayhan al-Biruni (973-1048) în ju­
rul anului 1000. El combătea astrologia
prin raţionamente ştiinţifice, afirmând
că metodele utilizate de astrologi sunt
conjuncturale şi nu empirice.
Şi doar abia în secolul al XVII-lea as­
trologia şi astronomia au început să fie
-10
recunoscute ca discipline diferite, când
astrologia nu mai era privită ca o ştiinţă,
ci era definită ca o formă de prorocire,
deoarece folosea poziţiile aparente ale
corpurilor cereşti pentru a prezice eve­
nimentele ce ar urma să se întâmple pe
Pământ. Separarea definitivă a astrolo­
giei de astronomie s-a produs treptat
în decursul secolelor XVII şi XVIII, odată
cu începutul revoluţiei ştiinţifice, când
astrologia era considerată tot mai mult
drept o ştiinţă ocultă, o superstiţie.
Noile concepţii ştiinţifice din as­
tronomie şi fizică apărute la sfârşitul
secolului al XVII-lea, cum ar fi helio-
centrismul şi mecanica newtoniană, au
subminat statutul academic şi teoretic
al astrologiei, astfel încât ea şi-a pierdut
în mare măsură credibilitatea. Astrolo­
gia a fost respinsă de către comunitatea
ştiinţifică pentru că ea nu putea explica
tainele Universului. Din 1666, astrologia
a încetat să mai fie predată ca disciplină
academică la Universitatea din Sorbona,
locul ei fiind preluat, din sec. XVIII, de
astronomie.
în prezent, astrologia occidentală
reprezintă deseori un sistem de horo­
scoape, care pretind să explice aspecte­
le individuale ale oamenilor şi să prezică
evenimentele viitoare din viaţa lor ba-
zându-se pe poziţiile relative ale obiec­
telor cereşti.
Din punctul de vedere al ştiinţei con­
temporane, astrologia nu poate fi cali­
ficată ca o ştiinţă, pentru că, spre deo­
sebire de astronomie, ea nu se bazează
pe datele observaţionale şi nici pe legile
cunoscute ale naturii verificate expe­
rimental. Astrologia nu utilizează me­
tode ştiinţifice şi nici aparatul abstract
al fizicii şi matematicii pentru a explica
fenomenele cereşti. Ea încearcă doar să
le coreleze pe acestea cu evenimentele
de pe Pământ şi preocupările oameni­
lor. Fără a aplica metodele ştiinţifice,
astrologia foloseşte raţionamente mis­
tice, simboluri şi superstiţii îmbinate cu
calcule matematice pentru a demonstra
că Universul are o esenţă supranatura­
lă. Or, nu există nici o dovadă ştiinţifică
credibilă în sprijinul afirmaţiilor precum
că poziţiile relative şi mişcările stelelor şi
planetelor ar putea să determine soarta
oamenilor şi să influenţeze evenimente­
le de pe Pământ.
Pănă în prezent, nu există nici un ex­
periment care să fi demonstrat adevărul
afirmaţiilor astrologice. Toate eforturile
de a stabili corelaţii statistice credibile
între poziţia aştrilor cereşti în momentul
naşterii omului şi particularităţile perso­
nalităţii lui sau evenimentele din viaţa lui
nu au dat niciun rezultat pozitiv. Predic-
ţiile astrologice nu se deosebesc esenţi­
al de orice prezicere întâmplătoare.
O dovadă convingătoare a inconsis­
tenţei astrologiei o constituie experi­
mentul "gemenii astrologiei", început
în 1958 de către un grup de cercetători
englezi. Savanţii au studiat peste 2000
de oameni care s-au născut în aceeaşi
zi la intervale în medie de circa 4,8 mi­
nute (aşa numiţii gemeni temporali) şi
au urmărit soarta lor de mai departe.
11
în experiment s-au studiat starea să­
nătăţii, ocupaţiile, starea familială,
nivelul de inteligenţă, aptitudinile mu­
zicale, artistice, sportive, capacităţile
pentru matematică, limbi străine etc. -
în total, peste 100 de parametri. Con­
form astrologiei, aceşti oameni trebu­
iau să aibă profesii apropiate, dezvolta­
re mintală apropiată, obiceiuri apropia­
te etc. însă nu a fost descoperită nici o
asemănare între „gemenii temporali".
Ei s-au dovedit a fi tot atât de diferiţi
unul de altul ca şi oamenii născuţi la
date cu totul diferite.
Ştiinţa modernă califică astrologia ca
o pseudoştiinţă şi o prejudecată, bazân-
du-se pe faptul că metodologia astrolo­
giei nu este compatibilă cu metodologia
ştiinţifică modernă. Astrologia ţine de
domeniul superstiţiilor, învăţăturilor
pseudoştiinţifice şi magiei. în Rusia, de
exemplu, pe lângă Prezidiul Academiei
de Ştiinţe a fost înfiinţată o Comisie spe­
cială de combatere a teoriilor pseudo­
ştiinţifice, inclusiv a astrologiei şi a falsi­
ficării cercetărilor ştiinţifice.
în 1975, 186 de savanţi cu renume
mondial, inclusiv 18 laureaţi ai Premiului
nobil au semnat o declaraţie prin care
contestă astrologia şi exprimă îngrijora­
rea în legătură cu faptul că multe mijloa­
ce de informare în masă oferă paginile
lor astrologiei şi altor pseudoştiinţe.

Capitolul i. ELEM EN TE DE A R H E O A S T R O N O M IE .
ETAPELE PR IN C IPALE ÎN D E Z V O LT A R E A
A S T R O N O M IE I
§ 1.1. ÎNCEPUTURILE ASTRONOM IEI
Arheoastronomia este o ştiinţă care
s-a format în a doua jumătate a sec. XX
având ca obiect de studiu cunoştinţele
astronomice ale culturilor preistorice. Ea
se împarte în arheoastronomia propriu-
zisă care studiază monumentele arheo­
logice preistorice în vederea identificării
unor semne de importanţă astronomică,
şi etnoastronomia care pune în evidenţă
concepţiile cosmologice şi cosmogonice
ale anticilor prin studiul surselor folclori­
ce şi etnografice, precum şi al desenelor
(pietroglifelor) străvechi.
Arheoastronomia, la rândul ei, este
un capitol al unei discipline mai largi -
paleoastronomia, care studiază eveni­
mentele astronomice străvechi. Ca o
ştiinţă interdisciplinară, arheoastrono­
mia foloseşte rezultatele obţinute de
arheologie şi astronomie, precum şi de
istoria ştiinţei, istoria religiei, etnologie,
lingvistică, paleoclimatologie ş.a.
Fig. 1.1. Ruinele zigguratului neo-Sumerian de la Ur (Iraq) (sec. XXI Î.Hr.). Foto: Aladdin Hussam.
12
începuturile astronomiei datează din
timpuri străvechi. Culturile preistorice au
lăsat după sine multe monumente care
denotă anumite cunoştinţe astronomice,
cum ar fi piramidele egiptene, monumen­
tul neolitic preistoric Stonehenge (Marea
Britanie), sanctuarele de la Sarmizege-
tusa Regia (România) ş.a. Civilizaţiile din
Mesopotamia (Sumer, Babilon, Assiria),
Egipt, China, India, Grecia, America fă­
ceau observaţii sistematice asupra ceru­
lui nocturn şi corpurilor cereşti.
Mesopotamia. Civilizaţia din Meso­
potamia, teritoriu în Orientul Mijlociu
situat între râurile Tigru şi Eufrat (astăzi
Irak şi parţial Siria şi Turcia), a apărut în
urmă cu circa 10 000 de ani, însă pri­
mele mărturii scrise datează din anul
3300 Î.Hr., când Mesopotamia era locui­
tă de sumerieni. în centrul oraşelor erau
construite temple denumite ziggurate
reprezentând construcţii piramidale
cu terase folosite şi pentru observa­
rea mişcării aştrilor (fig. 1.1). Se făceau
observări ale Soarelui, planetelor, ste­
lelor şi constelaţiilor care erau folosite
pentru a stabili perioadele lucrărilor
agricole, dar mai ales în scopuri astro-
logice. Sumerienii grupau stelele în con­
stelaţii, deosebeau planetele de stelele
fixe şi cunoşteau că Luceafărul de dimi­
neaţă şi cel de seară este unul şi acelaşi
astru - planeta Venus pe care o numeau
Inanna.
Primele texte astronomice care s-au
păstrat până în zilele noastre datează
din mileniul al ll-lea Î.Hr. şi provin din
Babilon, un oraş în cursul de mijloc al
râului Eufrat (astăzi în Irak). Babilonienii,
urmaşi ai sumerienilor, puneau accentul
pe înregistrarea şi calcularea mişcărilor
Soarelui şi Lunii. Se presupune că ei au
descoperit ciclul Saros (18 ani 11 zile şi Fig. 1.2. Tableta 1 din Mul. Apln cu date
8 ore) de repetare în aceeaşi ordine a despre stele (copie babiloniană, ~ 500 Î.Hr.)
(Muzeul Britanic, Londra)
eclipselor de Lună şi de Soare, ceea ce www.reocities.com/astrologymulapin
le-a permis să prezică eclipsele. Textele
astronomice babiloniene, deşi învăluite laţii, multe dintre care şi-au păstrat de­
de astrologie şi misticism, conţin înre­ numirile până în zilele noastre (Gemenii,
gistrări preţioase ale mişcării planetei Racul, Leul, Balanţa, Scorpionul ş.a.).
Venus şi altor planete, efectuate pe Constelaţiile zodiacale de astăzi au de­
parcursul a 21 de ani. La babilonieni, numirile în latină traduse după vechile
Soarele şi Luna erau „responsabile" de denumiri babiloniene.
vreme şi calendar, iar Venus - de recol­ în Mesopotamia, perioada de înflo­
tă şi războaie. Babilonienii au întocmit rire a astronomiei este mileniul I Î.Hr.,
calendarul lunisolar cu anul de 12 luni şi când Assiria se transformă într-un stat
săptămâna de 7 zile, au construit ceasul puternic, iar influenţa Babilonului sca­
solar şi au introdus unităţile de timp. De de. Compendiul astrologie „Mul Apin"
asemenea, ei erau preocupaţi de prezi­ (circa 1000 Î.Hr.) include catalogul cu
cerea fenomenelor cereşti despre care 66 de stele şi constelaţii, culminaţiile
credeau că pot influenţa viaţa omului. succesive ale unor stele şi lista a 18 con­
Către sfârşitul mileniului al ll-lea Î.Hr. stelaţii „în calea Lunii", adică zodiacale
majoritatea stelelor strălucitoare erau (fig. 1.2), precum şi tabele pentru de­
deja grupate în aproape 70 de conste­ terminarea orei prin măsurarea lungimii
13
 umbrei unui gnomon. în timpul domni­
ei ultimilor regi assirieni (secolele VIII-
VII î.Hr.), astrologia şi astronomia erau
considerate ca activităţi importante de
stat, iar rezultatele observaţiilor astro­
nomice erau aduse regulat la cunoştinţa
regelui. O atenţie deosebită se acorda
eclipselor de Soare şi de Lună despre
care se credea că sunt prevestitoare de
rele. în liste speciale - „jurnale de ob­
servaţii" erau trecute poziţia Lunii faţă
de stele, deplasările planetelor faţă de
Soare şi stele, echinocţiile şi solstiţiile,
cometele observate şi meteoriţii des­
coperiţi. Printre ruinele palatului ulti­
mului rege assirian, Assurbanipal (668­
626 î.Hr.), a fost găsită o bibliotecă cu
„cărţi" sub formă de plăci de lut ars cu
scriere cuneiformă care conţin şi texte
scrise de astronomii assirieni (fig. 1.3).
în timpul domniei regelui assirian Nabu-
codonosor (605-562 î.Hr.) a fost constru­
it turnul - templu Marduk din Babilon
considerat şi cel mai mare observator
din antichitate.
Fig. 1.3. Calendar cuneiform babilonian
(668-627 Î.Hr.) (Muzeul Britanic, Londra).
După căderea Assiriei a urmat o
scurtă perioadă de 90 de ani de reîn­
viere a Babilonului, perioadă ce s-a
remarcat prin dezvoltarea unei teo­
rii matematice care permitea calculul
mişcării Lunii şi planetelor cu o precizie
suficient de înaltă pentru acea vreme,
în aceeaşi perioadă a fost descoperită
ecliptica şi împărţită centura zodiacală
în 12 părţi egale, denumite fiecare cu
numele unei constelaţii. A fost desco­
perit ciclul de 19 ani (6940 zile) după
care fazele Lunii se repetă la aceleaşi
date calendaristice, înainte ca acest
ciclu să fie propus mai târziu, în anul
433 Î.Hr., de către astronomul Meton
(n. cca 460 Î.Hr.) din Atena şi cunoscut
astăzi ca ciclul lui Meton.
în jurul anului 600 î.Hr. astronomii
babilonieni puteau prezice cu o precizie
surprinzătoare mişcările planetelor şi au
observat creşterea longitudinii eclipti­
ce a acestora care, cum se ştie, este o
urmare a precesiei echinocţiilor. Date­
le astronomice acumulate şi metodele
matematice elaborate de învăţaţii din
Mesopotamia au contribuit semnificativ
la dezvoltarea astronomiei ca ştiinţă în
Grecia antică.
Egipt. Papirusurile descoperite în
Egipt dovedesc că egiptenii antici po­
sedau cunoştinţe astronomice din cele
mai vechi timpuri. Pentru egipteni,
problema fundamentală era măsurarea
timpului pentru a putea stabili cât mai
exact momentul de început al lucrărilor
agricole. Egiptenii au construit orologiul
cu apă, au împărţit ziua în 24 de ore şi
au determinat lungimea anului. Obser­
varea stelelor avea pentru egipteni o
Fig. 1.4. Piramidele din Giza, Egipt (secolul XXV Î.Hr.)
importanţă vitală, deoarece le permitea
să prevadă revărsările anuale ale râului
Nil, ale cărui ape aduceau cu ele mâlul
fertil foarte necesar pentru a fi cultivat
şi a obţine recolte bogate. Revărsarea
apelor Nilului avea loc odată cu răsări­
tul heliac al stelei Sirius, denumită So-
this (răsăritul este numit heiiac atunci
când o stea răsare în zorii zilei înaintea
Soarelui), dimineaţa acelei zile fiind la
egipteni şi începutul unui nou an. în mi­
leniul III î.Hr., egiptenii deja foloseau un
calendar solar bazat pe anul de 365 de
zile şi ziua de 24 de ore - primul calen­
dar solar din istorie. Anul sothiac definit
ca timpul dintre două răsărituri heliace
ale lui Sirius era pus la baza calendarului
agricol, utilizat în paralel cu anul oficial.
O dovadă a faptului că egiptenii antici
cunoşteau bine cerul sunt şi piramidele
de pe platoul Gizeh (3000 Î.Hr.) (fig. 1.4),
orientate fiecare după punctele cardina­
le şi aliniate astfel că par a fi imaginea
pe Pământ a stelelor din centura con­
stelaţiei Orion. Axa Nord-Sud a pirami­
dei Keops (Khufu) (anul 2638 î.Hr.) diferă
doar cu 03' 06" de direcţia reală Nord,
fapt care demonstrează precizia înaltă
a măsurărilor realizate de astronomii
egipteni. Templul Amun-Re din Karnak
(fig. 1.5) a cărui construcţie a început
pe timpul domniei faraonului Ramses
al ll-lea (circa 1391-1351 Î.Hr.), este ali­
niat pe direcţia răsăritului de Soare la
solstiţiul de iarnă.
China. Astronomii chinezi aveau ob­
servatoare sofisticate deja către anul
2300 î.Hr. Una din funcţiile principale
ale astronomilor din China antică era
observarea şi înregistrarea fenomene­
lor cereşti neobişnuite - eclipse, come­
te, curenţi meteorici, stele noi. Prima
eclipsă totală de Soare înregistrată în
China a avut loc la 26 mai 1217 î.Hr., iar
înregistrările eclipselor de Lună datează
din timpuri şi mai vechi. Astronomilor
Fig. 1.5. Templul Karnak (Egipt, 1550-1292 Î.Hr.)

14 15

Fig. 1.6. Astronom chinez (mileniul III Î.Hr.).
chinezi (fig. 1.6) le aparţin şi primele în­
registrări de pete solare datând din a.
28 î.Hr. Ei au observat şi alte structuri
solare, cum ar fi coroana solară şi pro-
tuberanţele. Primul curent meteoric în­
registrat datează din anul 2133 Î.Hr., iar
cometa observată pentru prima dată de
chinezi în anul 613 Î.Hr. este cunoscuta
astăzi cometa Halley. Astronomii chinezi
înregistrau cu grijă orice stele care apă­
reau pe neaşteptate printre stelele fixe.
Prima novă a fost observată în China
(în 1400 î.Hr.), iar steaua observată de
chinezi în anul 1054 d.Hr. este cunoscu­
tă azi ca supernova SN 1054 care a dat
naştere nebuloasei Crabului. Ea a fost
înregistrată şi de astronomii arabi, dar a
trecut se pare neobservată de contem­
poranii lor europeni. în urmă cu circa
4000 de ani, în China era folosit cel mai
- 16
vechi instrument astronomic cunoscut
omului, gnomonul (fig. 1.7). Una din
sarcinile principale ale studiilor astro­
nomice în China antică era identificarea
solstiţiilor. Printre alte realizări ale as­
tronomiei chineze se numără explicarea
corectă a cauzelor eclipselor de Soare şi
de Lună, măsurarea cu precizie a perioa­
dei sinodice a planetei Jupiter, apoi şi a
celorlalte planete cunoscute pe atunci
(sec. III î.Hr.). Chinezii erau preocupaţi şi
de măsurarea timpului, ei foloseau ca­
lendarul lunisolar cu ciclul de 60 de ani şi
durata anului solar determinată cu ace­
eaşi precizie ca şi în calendarul gregorian
introdus cu circa 300 de ani mai târziu.
india. Primele referinţe la astrono­
mie, în India, se regăsesc în Rig-Veda, Fig. 1.8. Observatorul Jantar Mantar, 1727-1734 (Jaipur, India).
unul dintre cele patru texte sacre ale
Hinduismului, cunoscute ca Veda şi Astronomia fiind strâns legată de religie, lui. Astronomii din India antică erau în
compuse între anii 1700-1100 î.Hr. Veda Soarele, stelele şi cometele erau zeifica­ stare să facă măsurări suficient de preci­
conţine referiri la Soare, stele, comete şi te, iar Soarele era considerat în Veda una se şi să prezică eclipsele.
date despre eclipse de Soare şi calendar. din principalele zeităţi care atrage cor­ în secolul al V-lea d.Hr., cu aproape
purile cereşti. Din timpuri străvechi Indi­ o mie de ani înainte de Copernic, astro­
enii foloseau planetele la determinarea nomul indian Aryabhata (476-550 d.Hr.)
destinelor umane. Astronomilor antici sugerase conceptul heliocentrismului.
indieni le aparţin ipotezele revoluţiona­ Aryabhata afirma că Luna reflectă lumina
re potrivit cărora stelele sunt la fel ca şi Soarelui, că eclipsele de Lună sunt cauzate
Soarele (Surya), iar planetele orbitează de umbra Pământului ce cade pe Lună, iar
în jurul Soarelui. Ei au estimat circumfe­ cele de Soare sunt provocate de Luna care
rinţa Pământului, lungimea obţinută fi­ eclipsează Soarele. El vorbea de rotaţia di­
ind foarte aproape de cea reală. în urmă urnă a Pământului în jurul axei şi ştia că
v-'
cu mii de ani filosofii indieni sugerau ide- mişcarea Soarelui în jurul Pământului este
VEST ea Universului oscilatoriu, potrivit căreia una aparentă. O expresie elocventă a vas­
evoluţia acestuia reprezintă cicluri de telor cunoştinţe astronomice ale vechilor
reincarnări. în limbaj modern aceasta în­ indieni şi a preciziei atinse către secolul
seamnă că Marea Explozie (Big Bang) nu al XVIII-lea în construcţia de instrumente
NORD
constituie naşterea Universului, ci pur şi destinate observaţiilor astronomice este
EST
simplu sfârşitul ciclului precedent, adică Observatorul Jantar Mantar din Jaipur
Fig. 1.7. Gnomonul. distrugerea ultimei incarnări a Universu­ (fig. 1.8), construit în anul 1727.
17

Fig. 1.9. Solstiţiul de vară la Stonehenge (Anglia) (2400-2200 î.Hr.).
Europa. Stonehenge. Ansamblul me-
galithic Stonehenge, situat în partea
de sud-est a Angliei, este probabil unul
dintre cele mai faimoase monumente
preistorice din lume. Construit în mai
multe etape în perioada neoliticului
târziu, el reprezintă patru cercuri con­
centrice formate din blocuri masive de
piatră, de aproximativ 6 metri înălţime
fiecare, aşezate vertical între anii 2400
şi 2200 î.Hr. Deşi nu se ştie exact rolul
ansamblului, se crede că el era legat de
cultul Soarelui şi că cei care l-au constru­
it posedau cunoştinţe de astronomie, iar
ziua solstiţiului de vară (21 iunie) avea o
semnificaţie deosebită, probabil religi­
oasă, pentru ei, dovadă fiind şi orienta­
rea sa după răsăritul şi apusul Soarelui la
solstiţii (fig. 1.9). Pe lângă destinaţia sa
religioasă, mistică sau spirituală, ansam­
blul Stonehenge avea probabil şi un rol
18
ridicau coloane din lemn sau din andezit1.
Sanctuarul mare rotund este de fapt re­
prezentarea în piatră a calendarului solar
dacic. Discul din andezit - "soarele de an­
dezit" reprezintă Soarele şi arată carac­
terul urano-solar al religiei geto-dacice
(fig. 1.10). Istoricii estimează că sanctua­
rele au fost ridicate în secolele lll-ll î.Hr.
Sanctuarul mare este orientat exact
pe direcţiile Nord-Sud şi respectiv Est-
Vest. El este astfel aliniat, încât razele
Soarelui care răsare îl străbat de la un
capăt la celălalt doarîntr-o singură zi pe
an, la 22 decembrie, în ziua solstiţiului
de iarnă, atunci când începe iarna astro­
nomică. Este de remarcat asemănarea
între planul Sanctuarului mare rotund
şi acela al monumentulu megalitic de la
Stonehenge (Anglia). Fig. 1.10. Sanctuarul mare circular de la
important astronomic, cercul de blocuri Sarmlzegetusa Regia (România). (Sec. lll-ll Î.Hr.).
în ceea ce priveşte „soarele de ande­
megalitice servind ca un calendar astro­
zit’', cu razele compuse din segmente de
nomic, cu diferite puncte ce corespun­
cerc, acesta aminteşte de celebra Piatră puri de câte 6 + 1 stâlpi. Potrivit ipote­
deau unor fenomene astronomice, cum
a Soarelui aztecă. „Soarele de andezit" zei actuale anul la daci avea 360 de zile,
ar fi solstiţiile, echinocţiile, eclipsele şi
pare să fi fost folosit ca un cadran solar. grupate în 12 luni a câte 5 săptămâni, de
alte evenimente cereşti.
Calendarul solar dacic de la Sarmize- 6 zile fiecare. Deci, stâlpii înguşti ar fi re­
Preocupările astronomice ale dacilor.
getusa era realizat într-un mod cu totul prezentat zilele, iar grupurile de câte 6
lordanes, istoric got (sec. VI d.Hr.), scria
original, nemaiîntâlnit la alte popoare stâlpi - săptămânile.
că Zalmoxis, zeul dacilor, i-a învăţat pe
antice. El permitea numararea zilelor
daci semnele zodiaculuii, mersul plane­
unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi § 1.2. ASTRONOM IA
telor şi secretele astronomiei. Săpăturile
în formă de cerc. Sanctuarul era format ÎN GRECIA ANTICĂ
arheologice începute în anii 1950 la Sar-
din doua cercuri concentrice: unul - din
mizegetusa Regia, capitala Daciei prero­
blocuri de andezit, iar celălalt - din stâlpi Preluând de la civilizaţiile anterioare
mane, situată în munţii Orăştie (judeţul
groşi din lemn. Cercul de piatră numără cunoştinţele şi rezultatele observaţiilor
Hunedoara) la 1200 m altitudine pe tera­
180 de stâlpi înguşti şi 30 de stâlpi laţi, astronomice, grecii antici au promovat
se artificiale au scos la iveală un complex
aşezaţi într-o ordine precisă: după fieca­ astronomia pe o treaptă net superioa­
de sanctuare - unele de formă patrulate-
re 6 stâlpi înguşti urmează un stâlp lat. ră. Filosofii greci au atribuit planetelor
ră, iar altele de formă rotundă. La aces­
întregul cerc este format din 30 de gru­ nume de zei, pitagoreenii au dezvoltat
tea din urmă - Sanctuarul mare circular
şi Sanctuarul mic circular s-au păstrat
1 Andezitul este o rocă de magmă vulcanică, având o granulaţie fină, de culoare brună, violetă sau cenuşie,
bazele de coloană din piatră, pe care se în compoziţia chimică a rocii predomină acidul silicic (ca. 60%).
19
 idei non-geocentrice, iar Euclid (325­
265 î.Hr.) a scris prima lucrare de astro­
nomie matematică, Phaenomena, în care
indica ora la care unele stele răsar sau
apun. Bazele astronomiei ca ştiinţă au
fost create de Eudox din Cnidus, Aristotel,
Aristarh din Samos, Hiparh şi Ptolemeu.
Eudox (Eudoxus) din Cnidus (408­
355 î.Hr.), un remarcabil astronom şi ma­
tematician al antichităţii, a fost primul
care a încercat o interpretare matema­
tică a mişcării aparente a planetelor. El
considera că Pământul este nemişcat şi
înconjurat de sfere fictive concentrice,
de care sunt fixate planetele şi stelele.
Mişcările aparente complicate ale pla­
netelor erau explicate prin existenţa sfe­
relor de diferite mărimi care se rotesc în
jurul Pământului cu diferite viteze.
Aristotel (384-322 î.Hr.), un mare filo­
sof grec, a acceptat modelul geocentric
al lui Eudox şi a alcătuit prima schemă
geocentrică a Universului, cu Pământul
nemişcat sub formă de sferă în centru.
Aristotel a dublat numărul de sfere, pe
care însă nu le mai considera fictive, ci
reale şi construite din cristal. Deşi con­
travine realităţii, acest model complicat
al lumii explica destul de bine fenome­
nele cereşti şi a avut la vremea sa o mare
importanţă, pentru că a izgonit zeii din
Univers. Aristotel a fost primul care a
argumentat sfericitatea Pământului prin
faptul că umbra Pământului observată
pe suprafaţa Lunii în timpul eclipselor
de Lună este rotundă.
Aristarh (Aristarchus) din Samos
(cca 310-230 Î.Hr.), un mare astronom al
antichităţii, supranumit „Copernic al lu­
20
Aristarchos din Samos (310-230 Î.Hr.).
Astronom, matematician şi filozof grec. Este
primul care a propus sistemul heliocentric al
lumii. (Statuie la Universitatea Aristotle din
Thessaloniki, Grecia).
mii antice", a propus prima teorie a heli-
ocentrismului, redescoperită optspreze­
ce secole mai târziu (în 1543) de către
astronomul polonez Nicolaus Copernic.
El a arătat ordinea corectă a planetelor
în Sistemul solar şi primul a calculat dis­
tanţa de la Pământ la Lună şi la Soare.
Aristarh este primul care a afirmat că
Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi în
acelaşi timp se roteşte în jurul axei sale,
din care cauză are loc succesiunea zile­
lor şi nopţilor. Concepţia heliocentrică
a lui Aristarh nu a fost însă recunoscută
la vremea sa de către filosofii greci care
erau ataşaţi de teoria sferelor de cristal
a lui Aristotel.
Hipparchus (190-120 Î.Hr.). Mare astronom al
antichităţii. A descoperit precesia echinocţiilor,
a dat prima clasificare a stelelor după strălucire.
(Raffaello Santi, Şcoala din Atena,
fragment, 1511).
Hiparh (Hipparchos) din Niceea
(cca 190-125 î.Hr.), considerat unul din­
tre cei mai mari astronomi ai antichită­
ţii, a fost primul care a creat sistemul
geocentric, dezvoltat mai târziu de Pto­
lemeu. Datorită lucrărilor lui Hiparh,
astronomia de observaţie a ajuns la cea
mai mare înflorire în secolul II Î.Hr. Me­
ritul cel mai mare al lui Hiparh este în­
tocmirea primului catalog stelar pentru
epoca anului 129 î.Hr. cu poziţiile a circa
850 de stele măsurate cu mare precizie,
pe care le-a împărţit în 6 clase de „mă­
rime" după strălucirea lor. Comparând
poziţiile măsurate de el însuşi cu cele
determinate de astronomii babilonieni,
Hiparh a desoperit fenomenul de de­
plasare spre Vest a punctelor echinoc-
ţiale, cunoscut ca precesia echinocţiilor.
în baza precesiei măsurate a reuşit să
calculeze cu suficientă precizie dura­
ta anului tropic, cu o eroare de doar
6 min. De asemenea, a rezolvat destul
de exact problema prezicerii eclipselor
21
Claudius Ptolemaeus (87-165 d.Hr.).
Astronom, matematician şi geograf grec.
A elaborat sistemul geocentric al Universului.
(Pictură din sec. XVI).
de Soare şi de Lună şi a întocmit tabele
cu mişcarea Soarelui şi Lunii pentru 600
de ani înainte. A perfecţionat teoria
geocentrică a lui Aristotel despre miş­
carea uniformă a planetelor pe sfere
circulare, introducând noţiunea de de­
ferent. Hiparh a fost primul astronom
grec care s-a referit la fenomenul de
paralaxă stelară ca dovadă că Pământul
orbitează în jurul Soarelui, însă precizia
insuficientă a instrumentelor de atunci
nu i-au permis să măsoare paralaxa,
de unde a tras concluzia că fie stelele
se află la infinit, fie se rotesc în jurul
Pământului. Sub influenţa lui Aristotel a
înclinat spre concluzia a doua.
Ptolemeu (Claudius Ptolemaeus)
(cca 87-165 d.Hr.) încheie pleiada ma­
rilor astronomi ai Greciei antice. Prin
lucrările sale, el a avut o mare influen­
ţă asupra dezvoltării ulterioare a as­
tronomiei. Opera sa fundamentală de
astronomie, Megale Syntaxis (Marea
Compoziţie Matematică a Astronomiei
 în XIII cărţi), cunoscută şi cu titlul arabi-
zat „Almagest", constituie o expunere
generalizată a celor mai avansate cunoş­
tinţe de matematică şi astronomie ale
antichităţii şi cuprinde atât rezultatele
observaţiilor proprii, cât şi cele ale pre­
decesorilor săi, mai ales ale lui Hiparh.
în „Almagest" Ptolemeu a definitivat
modelul geocentric al lumii (Sistemului
solar), în care mişcările aparente ale pla­
netelor pe bolta cerească sunt explicate
prin combinarea a mai multor mişcări pe
orbite circulare virtuale, numite epiciclu
şi deferent Spre deosebire de Aristotel,
Ptolemeu a renunţat la sferele de cristal
şl a elaborat teoria geocentrică a miş­
cării Soarelui, Lunii şi planetelor în jurul
Pământului. Această teorie geometrică
complicată, bazată în fond pe principii
greşite, permitea totuşi calculul poziţii­
lor aparente ale planetelor şi prezicerea
eclipselor de Soare şi de Lună cu o pre­
cizie care satisfăcea cerinţele practice
de atunci. O mare importanţă a avut şi
catalogul stelar al lui Ptolemeu cu poziţi­
ile a 1022 de stele, bazat pe observaţiile
sale şi pe cele ale lui Hiparh. Lucrarea as­
tronomică a lui Ptolemeu a devenit cea
mai influentă carte în istoria astronomi­
ei occidentale, menţinându-se în ştiinţă
peste 1200 de ani. Sistemul lumii al lui
Ptolemeu încununează etapa de dezvol­
tare a astronomiei antice greceşti.
§ 1.3. ASTRONOM IA ÎN AM ERICA
PRECOLUM BIANĂ
O contribuţie importantă la dezvolta­
rea cunoştinţelor astronomice au adus şi
civilizaţiile de pe continentul american,
22
Fig. 1.11. Templul Observator El Caracol din
Chichen Itza, Mexico (a. 906 d. Hr.)
(Credit: Daniel Schwen, Wikimedia).
îndeosebi civilizaţia Maya (sec. Il - X d.Hr.)
din peninsula Yucatan (teritoriu aflat în
prezent în Guatemala, Belize, Honduras,
El Salvador şi partea de sud a Mexicului),
dar şi civilizaţiile Aztecă (sec. XIV-XVI d.Hr.)
(partea centrală şi de sud a actualului
Mexic) şi Inca (1200-1533 d.Hr.) (o mare
parte din teritoriul aparţinând în prezent
statelor Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina
şi Chile).
Civilizaţia Maya utiliza astronomia
pentru a calcula momentele cele mai
potrivite pentru executarea lucrărilor
agricole. Observarea cerului era pusă în
sarcina sacerdoţilor (preoţi păgâni) şi se
realiza în temple-observatoare constru­
ite din piatră în mai multe oraşe. Aceste
temple sunt impresionante chiar şi as­
tăzi, deşi ruinate, cum apare Templul-
observator El Caracol din Chichen Itza
(fig. 1.11) în statul mexican Yucatan.
Ferestrele acestuia sunt orientate spre
punctele de răsărit şi apus ale Soarelui
şi Lunii în zilele de echinocţii şi solstiţii
şi aliniate după calea planetei Venus
pe cer. Preoţii mayaşi cunoşteau cinci
planete, unele constelaţii şi stelele mai
strălucitoare. Ei puteau să prezică eclip­
sele de Soare şi de Lună şi îşi foloseau
cunoştinţele ca să creeze iluzia că ar
controla aceste fenomene.
Astronomii mayaşi au determinat cu
înaltă precizie perioadele sinodice ale
celor cinci planete cunoscute pe atunci.
Cu toate că preoţii mayaşi credeau că
Pământul este plat ca un disc, astrono­
mii mayaşi au elaborat un sistem ca­
lendaristic sofisticat dar foarte exact.
Mayaşii utilizau în paralel trei calen­
dare diferite: calendarul sacru Tsolkin,
calendarul solar Haab şi Marele Calcul
(fig. 1.12). Calendarul Maya era folosit
şi de alte popoare din America Centra­
lă, de exemplu, de către azteci, fapt de­
monstrat de renumita Piatră a Soarelui
(fig. 1.13).
Despre cunoştinţele astronomice
ale civilizaţiei Inca s-au păstrat puţine
informaţii. Incaşii foloseau un calendar
luni-solar şi măsurau timpul în baza ob­
servaţiilor asupra Soarelui şi Lunii, dar şi
planetelor şi stelelor. Anul solar era de-
23
Fig. 1.13. Calendarul Cosmogonic Aztec Piedra
de! Sol (1479) (Muzeul Naţional de Antropologie
din Mexico).
terminat după solstiţii, iar anul calenda­
ristic cuprindea 12 luni de câte 30 de zile
fiecare şi avea 360 de zile la care se adă­
ugau zile suplimentare. Anul începea la
solstiţiul de iarnă, 23 decembrie. Se pare
că incaşii nu foloseau ani bisecţi.în para­
lel cu calendarul luni-solar, ei foloseau,
de asemenea, un calendar ritual de 328
de zile. La incaşi nu exista noţiunea de
săptămână, nici denumiri speciale pen­
tru zilele săptămânii. Se pare că nici îm­
părţirea zilei pe ore nu era cunoscută,
deşi existau ceasuri solare.
§ 1.4. ASTRONOM IA ÎN ORIENTUL
MIJLOCIU Şl ORIENTUL
APROPIAT
în Evul Mediu (secolele V-XV), astro­
nomia în Europa era în mare parte în
stare de stagnare. Dezvoltarea astrono­
miei ca ştiinţă exactă în această perioa­
dă era practic concentrată în lumea ara­
bă din Orientul Mijlociu şi cel Apropiat.
Astronomia greacă a ajuns în Europa

Fig. 1.14. Astrolab din Toledo, Andalusia,
Muzeul Arheologic Naţional
din Madrid, Spania, anul 1067.
medievală anume prin intermediul tra­
ducerilor arabe.
Astronomia arabă a avut drept sursă
principală astronomia Indiei şi a Gre­
ciei Antice. Astronomii arabi foloseau
aceleaşi instrumente astronomice ca şi
grecii, însă le-au perfecţionat în mod
esenţial, fapt care le-a permis să spo­
rească considerabil precizia determină­
rii mai multor parametri astronomici. In­
strumentul principal al astronomilor de
atunci era astrolabul1 (fig. 1.14), alături
de sfera armilară (fig. 1.15) şi quadrant
(un tip de astrolab mai perfect propus
iniţial de Ptolemeu).
Realizările astronomiei arabe sunt
legate în mare măsură de numele re­
' Astrolabul este un vechi instrument astronomic pentru măsurarea poziţiei Soarelui şi stelelor.
24
Fig. 1.15. Sfera armilară.
numitului astronom şi matematician
musulman din acea epocă, al-Battani
(858-929), cunoscut în Europa medie­
vală sub numele latinizat Albategnius.
El a avut acelaşi rol pentru arabi, ca
şi Ptolemeu pentru greci. în lucrările
sale sunt adunate toate cunoştinţele
atinse la acea vreme. Lucrarea princi­
pală a lui al-Battani, intitulată Kităb az-
ZJj sau cartea cu tabele astronomice,
scrisă ca rezultat al multor observaţii
astronomice efectuate la Damask şi
tradusă în latină în anul 1116, a avut o
mare influenţă asupra astronomiei eu­
ropene de până la Copernic. Al-Battani
a determinat unghiul de înclinare al
eclipticei faţă de ecuator (23°35'41") şi
precesia echinocţiilor (54,5" pe an) mai
exact decât Ptolemeu, a calculat dura­
ta anului solar care diferă cu doar 24s
de valoarea actuală şi a descris meto­
dele de calcul al triunghiurilor sferice.
Al-Battani este citat de către Copernic
în'lucrarea sa De revolutionibus orbium
coelestium.
Un alt mare învăţat, al-Biruni (973­
1048) din Horesm, este autorul a peste
Fig. 1.16. Ulugh Beg, marcă poştală, URSS, 1987.
45 de lucrării de astronomie. în lucrarea
sa principală „Canon Mas'ud" se afirmă
că Soarele şi stelele au aceeaşi natură, eroarea de numai 25s. El a măsurat, de
că planetele sunt corpuri întunecate şi că asemenea, unghiul de înclinare al axei
stelele se mişcă şi au dimensiuni uriaşe în Pământului obţinând 23°,52, această va­
comparaţie cu Pământul. De asemenea, loare rămânând cea mai exactă pentru
este examinată ipoteza despre mişca­ sute de ani.
rea Pământului în jurul Soarelui şi emisă
idea de gravitaţie. Al-Biruni a măsurat cu /ff § 1.5. ASTRONOM IA MODERNĂ
ajutorul unui quadrant cu raza de 7,5 m
unghiul de înclinare al eclipticei faţă de Sistemul heliocentric. Renaşterea
ecuator cu precizia de 2', a calculat raza astronomiei în Europa a început odată
Pământului şi a descris variaţia culorii Lu­ cu publicarea în 1543 de către marele
nii în timpul eclipselor de Lună şi a coroa­ astronom polonez Nicolai Copernic (Ni­
nei solare în timpul eclipselor de Soare. colaus Copernic) (1473-1543) a lucrării
Arabii au fost aceia care au constru­ sale De revolutionibus orbium coeles­
it şi primele observatoare atronomice. tium (Despre mişcarea de revoluţie a
Unul din acestea a fost observatorul din sferelor cereşti). Copernic a schimbat
Samarqand (astăzi în Uzbekistan), fondat radical concepţia privind structura Sis­
în 1420 de către Ulugh Beg (1394-1449), temului solar. El a demonstrat că miş­
un remarcabil astronom şi om de stat carea aparentă a planetelor poate fi
(fig. 1.16). După observaţiile realizate explicată mult mai simplu în baza unui
cu ajutorul unui quadrant uriaş cu raza sistem planetar numit heliocentric, în
de peste 40 m, instrumentul principal care Soarele are poziţia centrală, nu
al Observatorului, Ulugh Beg a întocmit Pământul, şi care corespunde mişcării
un catalog care cuprindea coordonatele reale a planetelor şi celorlalte corpuri
exacte ale 1018 stele, catalog plasat ca din Sistemul solar.
importanţă alături de cele ale lui Ptole­ Afirmaţia că Pământul nu este cen­
meu şi Tycho Brahe. în 1437, Ulugh Beg trul Universului a avut profunde conse­
a determinat durata anului sideral cu cinţe filosofice şi religioase. Copernic a
25

Fig. 1.17. Luneta lui Galileo Galilei, 1609.
păstrat mişcarea circulară uniformă din
sistemul lui Ptolemeu, dar prin plasarea
Soarelui în centru el a redus numărul
de epicicluri. Copernic a determinat, de
asemenea, perioadele siderale (timpul
pentru o revoluţie în jurul Soarelui) ale
planetelor şi distanţele lor de la Soare
în raport cu distanţa Soare-Pământ.
Giordano Bruno (1548-1600), un sus-
ţinătorînflăcărat al teoriei heliocentrice,
a promovat ideea pluralităţii sistemelor
planetare şi a lumilor locuite şi a intro­
dus noţiunea de infinit în Univers.
Astronomul danez Tycho Brahe
(1546-1601), în decursul unei perioade
de 20 de ani (1576-1597), a realizat îm­
preună cu asistenţii săi, la observatorul
Galileo Galilei (1564-1642). Fizician şi astronom
italian, părintele astronomiei observaţionale
moderne. Cu telescopul de construcţie proprie
a descoperit patru sateliţi ai planetei Jupiter
(Pictor Domenico Tintoretto, 1605-1607).
Uraniborg de pe insula Hveen, cele mai
exacte şi complete, la acel moment, ob­
servaţii astronomice. Fiind în principal
un observator şi un conservator în ma­
terie de teorie, el a respins ideea că Pă­
mântul se mişcă.
Era observaţiilor telescopice. în
1609, Galileo Galilei (1564-1642) pri­
mul a îndreptat spre cer luneta de con­
strucţie proprie şi a făcut un şir de des­
coperiri astronomice fundamentale,
deschizând astfel era observaţiilor te­
lescopice (fig. 1.17). Primele descope­
riri ale lui Galileo - cei patru sateliţi mai
mari ai planetei Jupiter şi fazele lui Ve­
nus - au constituit dovezi convingătoa­
re în sprijinul cosmologiei lui Copernic.
Isaac Newton (1643-1727). Mare fizician,
matematician şi astronom englez, fondatorul
mecanicii clasice. A descoperit legea atracţiei
universale. (Pictor Godfrey Kneller, 1689).
Descoperirea de cratere pe Lună şi pete
pe Soare au discreditat credinţa străve­
che în perfecţiunea cerului. Aceste des­
coperiri au fost anunţate în Sidereus Nun-
cius (Mesagerul Sideral), o carte publica­
tă în 1610. în lucrarea Dialog despre cele
două mari sisteme ale lumii (1632) Galileo
s-a pronunţat cu fermitate în apărarea
sistemului copernican pe care l-a explicat
într-un mod simplu şi accesibil.
Mecanica cerească. Johannes Kepler
(1571-1630), ultimul asistent al lui Tycho
Brahe, a încercat aproape un deceniu să
integreze observaţiile lui Tycho, în spe­
cial cele referitoare la planeta Marte,
într-un sistem îmbunătăţit de mişca­
re circulară heliocentrică. în cele din
27
urmă, el a ajuns la ideea că orbita lui
Marte este o elipsă cu Soarele în unul
dintre focare, idee care l-a condus la
descoperirea, în anii 1609-1618, a ce­
lor trei legi ale mişcării planetelor ce-i
poartă numele şi care stau la baza me­
canicii cereşti.
Isaac Newton (1643-1727) a reuşit să
reunească ştiinţele astronomiei şi fizicii.
Legea atracţiei universale descoperită
de Newton mai târziu şi legile sale de
mişcare au constituit fundamentul fi­
zic pentru legile amplrice ale lui Kepler.
Progresele realizate în astronomie până
în secolul al XlX-lea au fost în esenţă o
extindere a lucrărilor lui Newton. Astfel,
Edmond Halley a prezis revenirea în anul
1758 a cometei din 1682, predicţie pre­
cizată de către A.C. Clairault care a ţinut
seama de efectele perturbatoare ale
planetelor Jupiter şi Saturn asupra orbi­
tei cometei pentru a calcula data exactă
a întoarcerii ei.
în 1781, astronomul englez William
Herschel a descoperit cea de a şaptea
planetă, Uranus, cu ajutorul telescopu­
lui construit de el. S-a constatat însă că
orbita observată a lui Uranus diferă de
cea calculată pe cale teoretică. Necon-
cordanţa indica existenţa unei planete
şi mai îndepărtate de Soare, care per-
turbează mişcarea lui Uranus. Poziţia
acestei noi planete pe cer a fost calcula­
tă teoretic de către doi astronomi, inde­
pendent unul de altul: U.J.J. Leverrier şi
J.C. Adams. După coordonatele indicate
ea a şi fost identificată pe cer în 1846.
Astfel a fost descoperită cea de-a opta
planetă, Neptun.
 Către începutul secolului al XlX-lea,
mecanica cerească a atins un stadiu ex­
trem de avansat de dezvoltare în lucră­
rile lui Leonhard Euler, J.L. Lagrange,
P.S. Laplace ş.a. Noile metode matema­
tice au permis soluţionarea celor mal
multe dintre problemele rămase în teoria
clasică a gravitaţiei, aplicată la Sistemul
solar. în 1801, Gluseppe Piazzi a descope­
rit primul asterold, Ceres, a cărui poziţie a
fost ulterior calculată de K.F. Gauss.
în 1838, F.W. Bessel primul a măsu­
rat distanţa până la o stea. Folosind me­
toda paralaxei cu orbita Pământului în
calitate de linie de bază, el a determinat
distanţa stelei 61 Cygni ca fiind de apro­
ximativ 10 ani-lumină, o cifră care mai
târziu s-a dovedit a fi cu 40% mai mare
decât cea reală.
Astrofizica*. în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, mai multe desco­
periri în fizică au dus la schimbări sem­
nificative în astronomie şi, în special,
la naşterea unei noi ramuri a astrono­
miei - astrofizica. Astfel, dacă până în
sec. XIX strălucirea stelelor era estimată
prin observări vizuale cu o precizie mo­
destă, în 1861, K.F. Zollner (1834-1882)
de la Berlin a folosit în acest scop un
fotometru vizual. Rezultate mai bune
au fost obţinute apoi prin utilizarea în
fotometrie a celulelor fotoelectrice şi
prin măsurări efectuate pe plăci foto­
grafice.
în aceeaşi perioadă a început să fie
aplicată şi fotografia astronomică. în
1841, J.W. Draper a obţinut pe plăci Da­
guerre prima fotografie a Lunii. Primele
fotografii ale unei eclipse solare au fost
realizate la 18 iulie 1851, iar primele fo­
28
tografii de stele - în 1857. Importanţa de­
osebită a fotografiei în fiecare ramură a
astronomiei a devenit evidentă, în speci­
al, odată cu aplicarea ei la cercetarea Căii
Lactee, a roiurilor stelare şi nebuloaselor.
în 1666, Isaac Newton a demon­
strat că la trecerea printr-o prismă lu­
mina Soarelui se descompune într-un
spectru, iar în 1818, Joseph Fraunhofer
(1787-1826) a obţinut primul spectru
clar al Soarelui şi a descoperit 576 de
linii spectrale întunecate (de absorb­
ţie), astăzi cunoscute ca liniile lui Fra­
unhofer. Mai târziu el a descoperit că
lumina radiată de Lună şi planete pre­
zintă aceleaşi caracteristici spectrale ca
şi spectrul solar.
în 1859, G.R. Kirchhoff (1824-1887)
şi Robert Bunsen (1811-1899) au des­
coperit că orice element sau compus
chimic are spectrul său caracteristic de
linii, ce corespund unor anumite lun­
gimi de undă, aceleaşi atât în spectrele
de emisie, cât şi în cele de absorbţie ale
elementului respectiv. Aceste descope­
riri au pus bazele analizei spectrale prin
care se poate determina şi compoziţia
chimică a corpurilor cereşti. Kirchhoff a
publicat în 1859 un studiu al compoziţi­
ei chimice a Soarelui, iar A.J. Ângstrom
(1818-1874) a publicat, în 1863, harta
spectrului solar cu liniile spectrale co­
respunzătoare elementelor chimice
identificate. Prima spectrogramă (fo­
tografie a spectrului) a unei stele, Vega
(a Lyrae), a fost obţinută în 1872 de
către un astronom amator american,
Henry Draper (1837-1882).
Christian Doppler (1803-1853) a ară­
tat că liniile spectrale emise de corpurile
în mişcare trebuie să fie deplasate faţă
de poziţia acestora atunci când corpul
este nemişcat. William Huggins a stabi­
lit în 1868 că datorită acestui efect, cu­
noscut astăzi ca efectul Doppler, şi liniile
spectrale ale obiectelor cereşti în mişca­
re ar trebui să apară deplasate. Prime­
le măsurători ale efectului Doppler au
fost realizate în 1888 de către H.C. Vo­
gel (1841-1907). în felul acesta, pe cale
spectroscopică au fost determinate cu
mare precizie vitezele radiale ale corpu­
rilor cereşti.
Cosmologia. Primele decenii ale se­
colului XX au fost marcate de elaborarea
a două mari teorii - teoria relativităţii
şi mecanica cuantică, teorii care au ge­
nerat o adevărată revoluţie în ştiinţele
naturii.
Albert Einstein (1879-1955) a elabo­
rat în 1905 teoria restrânsă a relativită­
ţii, urmată în 1915 de teoria generaliza­
tă a relativităţii care a schimbat radical
concepţia clasică despre gravitaţie şi a
fost pusă la baza cosmologiei relativiste.
Teoria relativităţii generalizate a prezis
devierea razelor de lumină la trecerea
lor în apropierea corpurilor cereşti ma­
sive ca urmare a curbării spaţiului. Devi­
erea a fost confirmată în timpul eclipsei
totale de Soare din 29 mai 1919.
în baza ecuaţiilor lui Einstein, astro­
nomul rus A. Friedman a elaborat, în
1922, teoria Universului în expansiune,
iar astrofizicianul belgian G.H. Lemaitre
a propus, în 1927, teoria Marii Explozii
ce a dat naştere Universului. în 1929,
astronomul american Edwin Hubble stu­
diază spectrele unor galaxii îndepărtate
29
şi descoperă că liniile spectrale sunt de­
plasate spre domeniul roşu al spectrului.
Interpretând această deplasare ca o con­
secinţă a expansiunii Universului, Hubble
formulează legea ce-i poartă numele,
potrivit căreia galaxiile se îndepărtează
unele de altele cu viteze proporţionale
cu distanţa dintre ele, adică Universul ob­
servabil este în expansiune. Această lege
ne sugerează ideea că toată materia din
Univers a fost cândva concentrată într-un
punct numit singularitate şi că expansiu­
nea a început în urma unei Mari Explozii
acum —13,7 miliarde de ani.
O importanţă deosebită pentru stu­
diul evoluţiei stelelor o are relaţia din­
tre luminozitatea stelelor şi culoarea lor
(diagrama spectru-luminozitate), des­
coperită în 1910 de către astronomul
danez E. Hertzsprung şi astronomul
american H.N. Russel.
în 1912, astronomul american Henri­
etta S. Leavitt, studiind stelele variabile
din galaxia Norul Mic al lui Magellan,
a descoperit relaţia dintre perioada de
variaţie a strălucirii unor stele variabile,
numite cefeide, şi luminozitatea lor, re­
laţie care permite determinarea distan­
ţelor până la roiuriile stelare şi galaxiile
îndepărtate. Cu ajutorul acestei relaţii
H. Shapley a reuşit să stabilească, în
1918, că centrul Galaxiei noastre, Calea
Lactee, este în direcţia constelaţiei Să­
getătorul şi că Sistemul solar se află în
regiunea exterioară a Căii Lactee.
Astronomia secolului XX se caracte­
rizează prin dezvoltarea vertijinoasă a
instrumentelor de observaţie. Se con­
struiesc mari telescoape reflectoare în
 SUA (diametrul oglinzii de 508 cm), URSS
(diametrul oglinzii de 600 cm) şi alte sta­
te. Sunt create noi tipuri de receptoare
de radiaţie, cum ar fi, de exemplu, mul­
tiplicatoarele fotoelectronice şi dispo­
zitivele cu cuplaj de sarcină. Fotografia
electronică şi imaginile televizate au
sporit considerabil precizia şi sensibilita­
tea observaţiilor fotometrice şi au extins
mult intervalul spectral al radiaţiilor în­
registrate.
Radioastronomía*. în secolul al XX-
lea, observaţiile astronomice s-au extins
treptat pe toate lungimile de undă. Ingi­
nerul american Karl Jansky a fost primul
care a detectat, în 1931, undele radio ce
provin de la un obiect astronomic - Ca­
lea Lactee. Astfel a luat naştere o nouă
ramură a astronomiei, radioastrono­
mía, care studiază obiectele cereşti pe
frecvenţe radio. în 1937, este construit
primul radiotelescop (G. Reber) şi sunt
descoperite primele radiosurse cosmice
discrete.
Mai târziu au fost identificate şi alte
surse radio - stele şi galaxii, precum şi
obiecte cu totul deosebite. în 1951, este
descoperită radiaţia radio a hidrogenului
neutru pe lungimea de undă de 21 cm.
Scrutarea cerului pe această undă a adus
prima dovadă directă a structurii spirale
a Galaxiei noastre - Calea Lactee.
Deceniul al 6-lea al sec. XX s-a remar­
cat printr-o serie de descoperiri a unor
obiecte astronomice cu proprietăţi fizice
30
absolut neobişnuite. în 1963, este des­
coperit primul quasar (M. Schmidt), un
obiect cosmic punctiform, situat la mari
distanţe, care radiază cantităţi enorme
de energie, comparabile cu energia emi­
să de o întreagă galaxie. Utilizând o radi-
oantenă, astronomii americani A.A. Pen-
zias şi R.W. Wilson au detectat, în 1965,
o radiaţie de microunde radio, denumită
radiaţie cosmică de fond, care venea din
toate direcţiile cerului. Această radiaţie
Fig. 1.18. Primul satelit artificial al Pământului, Fig. 1.19. Iurii Gagarin, primul
s-a dovedit a fi un argument convingător
Sputnik-1, URSS, lansat la 4 octombrie 1957. cosmonaut (URSS), 12 aprilie 1961.
în sprijinul ipotezei despre Marea Explo­
zie care se presupune că a dat naştere netele Sistemului solar au furnizat date şi
§ 1.6. ERA COSM ICĂ. EXPLORAREA
Universului. în 1967, astronomii britanici informaţii despre Sistemul solar şi spaţiul
SISTEM ULUI SOLAR
J. Bell şi A. Hewish au desoperit primul cosmic care au produs o adevărată revo­
pulsar, care este o sursă cosmică ce emi­ luţie în ştiinţa Universului.
La 4 octombrie 1957, a fost lansat pri­
te impulsuri intense de unde radio, raze Peste mai puţin de patru ani, la 12
mul satelit artificial al Pământului, Sput­
X sau lumină visibilă la intervale de timp aprilie 1961, a fost realizat primul zbor
nik-1 (URSS) (fig. 1.18), care a marcat în­
strict regulate. S-a demonstrat apoi că orbital al omului, de către cosmonautul
ceputul erei cosmice cu largi perspective
acest obiect este o stea neutronică în Iurii A. Gagarin (fig. 1.19) cu nava cosmi­
în cercetarea corpurilor cereşti şi explo­
mişcare de rotaţie foarte rapidă. în ace­
rarea spaţiului cosmic. Sateliţii artificiali că Vostok-1 (URSS) (fig. 1.20). După care
laşi an, 1967, este detectată pentru pri­
ai Pământului, staţiile cosmice orbitale şi urmează o altă realizare excepţională
ma dată o explozie grandioasă de raze
sondele spaţiale lansate spre Lună şi pla­ a geniului uman în secolul XX - prima
gamma în cosmosul îndepărtat.
Cu ajutorul radiotelescoapelor s-au
măsurat distanţele interstelare, s-au
realizat cercetări ale suprafeţei planete­
lor, au fost descoperite numeroase stele
mai puţin strălucitoare. Legile fizicii mo­
derne au dat posibilitate să se explice
natura surselor de energie ale stelelor
în baza unor procese nucleare care se
produc în interiorul lor şi să se elaboreze
teoria evoluţiei stelelor.
Fig. 1.20. Nava cosmică Vostok 1 cu primul cosmonaut Iurii Gagarin la bord,
pe rampa de lansare, Baikonur, 12 aprilie 1961.
31
 Fig. 1.21. Modulul lunar Eagle Apollo-11,
NASA, 20 iulie 1969, Mare Tranquillitatis.
aterizare pe un corp ceresc, pe Lună, la
20 iulie 1969, a unui aparat terestru
(fig. 1.21) pilotat de astronauţii ame­
ricani Neil A. Armstrong şi Edwin E. Al­
drin Jr. în cadrul misiunii Apollo-11 (SUA)
(fig. 1.22). Armstrong a fost primul om
care a păşit pe suprafaţa Lunii (21 iulie),
urmat de Aldrin, ei împreună colectând
21,5 kg de material lunar pentru a fi adus
pe Pământ. în acelaşi timp, cel de al trei-
Fig. 1.23. Vehiculul lunar Lunokhod-1, URSS, 1970.
. 32
Fig. 1.22. Echipajul misiunii Apollo-11,1969. De la
stânga la dreapta: Neil Armstrong (comandant),
Michael Collins (pilot, modul de comandă) şi
Edwin Aldrin, Jr. (pilot, modul lunar).
lea membru al misiunii, Michael Collins,
pilota modulul de comandă pe orbita cir-
cumlunară.
Navele şi sondele spaţiale lansate
ulterior au făcut posibilă cercetarea as­
tronomică directă a Lunii şi planetelor
Sistemului solar, precum şi a spaţiului
interplanetar.
Programul lunar sovietic cu 20 de
misiuni de succes la Lună a realizat o
serie de premiere lunare: prima sondă
care a atins prin impact Luna (Luna 2,
1958); prima survolare şi fotografiere a
emisferei invizibilea Lunii (Luna-3,1959);
prima aterizare lină (Luna 9, 1966);
prima sondă lansată pe traiectorie cir-
cumlunară care a revenit pe Pământ
(Zond 5, 1968); primul aparat mobil au­
tomat pe Lună (Luna 17 - Lunohod 1,
1970) (fig. 1.23). în misiunile de survo­
lare a Lunii au fost obţinute fotografii
ale suprafeţei lunare care împreună cu
imaginile realizate de aparatele mobile
Fig. 1.24. Staţia interplanetară
Venera-13 (URSS), 1982.
nemijlocit pe suprafaţa Lunii erau utili­
zate pentru identificarea locului de ate­
rizare a unor viitoare misiuni lunare cu
echipaj uman.
în cadrul programului Venera (URSS)
destinat studiului planetei Venus, apa­
ratul cosmic Venera 3 a fost prima son­
dă care a aterizat prin impact pe supra­
faţa lui Venus la 1 martie 1966. Staţia
automată interplanetară Venera-7, lan­
sată spre planeta Venus la 17 august
1970 pentru a studia atmosfera venusi-
ana, la 15 decembrie 1970 a intrat în at­
mosfera planetei şi a lansat o capsulă -
primul obiect făcut de om care după
aterizare a transmis timp de 23 min.
semnale de pe o altă planetă. Staţia
automată interplanetară Venera-9, lan­
sată la 8 iunie 1975, a explorat straturi­
le de nori şi atmosfera planetei Venus,
iar aparatul separat de modulul orbital
a aterizat la 22 octombrie 1975 pe su­
prafaţa planetei unde a funcţionat 53
min., timp în care au fost transmise pe
Pământ imagini în alb-negru ale supra­
33
Fig. 1.25. Vehiculul marţian Viking (model),
NASA, 1976.
feţei venusiene. Primele fotografii color
de pe suprafaţa planetei au fost trans­
mise de staţiile Venera 13 şi Venera 14
(fig. 1.24) care au aterizat pe Venus la 1
şi respectiv 5 martie 1982.
Prima imagine de pe suprafaţa pla­
netei Marte a fost transmisă de modulul
navei automate sovietice Mars-3 care a
aterizat lin pe Marte în decembrie 1971
unde a funcţionat circa 14 secunde. Mo­
dulul orbital al navei însă a funcţionat
timp de trei luni şi a transmis pe Pământ
un mare volum de date şi imagini, desco­
perind munţi de până la 22 km înălţime,
oxigen şi hidrogen atomic în atmosfera
superioară, temperaturi la suprafaţă va­
riind de la -110°C la +13°C, presiuni la su­
prafaţă de la 5,5 la 6 milibar ş.a.
Programul Viking (NASA, SUA) a avut
drept scop obţinerea de imagini de în­
altă rezoluţe ale suprafeţei marţiene,
determinarea structurii şi compoziţiei
atmosferei şi suprafeţei şi căutarea de
dovezi ale vieţii pe Marte. Programul
includea două sonde spaţiale, Viking 1

Fig. 1.26. Vehicului marţian Sojourner pe Marte,
misiunea Pathfinder, NASA, 1997.
(lansată la 20 august 1975) şl Viking 2
(9 septembrie 1975) (fig. 1.25). Fiecare
navă Viking era compusă din două părţi
principale: un modul orbital conceput
să fotografieze suprafaţa lui Marte de
pe orbită şi un modul de aterizare pro­
iectat să studieze suprafaţa planetei.
Modulele orbitale serveau, de aseme­
nea, ca relee de comunicare pentru
aparatele care au coborât la sol. Viking
1 a aterizat lin pe suprafaţa lui Marte
la 20 iulie 1976, urmat de Viking 2, la
3 septembrie 1976. Sondele Viking 1
şi Viking 2 au transmis imagini ale pla­
netei atât de pe orbită, cât şi de la sol.
Aparatele de la sol au colectat şi anali­
zat mostre de sol marţian şi au înregis­
trat temperatura, direcţia şi viteza vân­
tului. Rezultatele obţinute în misiunile
Viking au schimbat radical concepţiile
noastre despre Marte. Misiunile Viking
au descoperit vulcani, văi acoperite cu
lavă, canioane uriaşe şi efecte produse
de vânt şi apă. Analiza solului în locul
de aterizare a arătat că acesta este bo­
gat în fier, dar este lipsit de orice semne
de viaţă.
34
Fig. 1.27. Sonda spaţială Pioneer-10, NASA, 1972.
Programul Marş Pathfinder (NASA) a
avut drept scop studierea planetei Mar­
te cu ajutorul modulului de aterizare Pa­
thfinder şi a aparatului mobil Sojourner
(fig. 1.26). Sonda spaţială Marş Pathfin­
der a aterizat pe suprafaţa planetei Mar­
te la 4 iulie 1997. în decursul a trei luni
de funcţionare aparatele au transmis pe
Pământ mii de imagini de pe suprafaţa
planetei roşii. Cu ajutorul unui spectro-
metru a fost studiată compoziţia rocilor
de la locul de aterizare, cercetate atmo­
sfera şi parametrii vântului, măsurată
temperatura. S-a constatat că solul mar­
ţian este bogat în hidroxid de fier, fapt
care vorbeşte în favoarea teoriei despre
o climă caldă şi umedă în trecut.
Programul Pioneer. Sondele spaţiale
automate Pioneer-10 (lansată la 2 mar­
tie 1972) şi Pioneer-11 (5 aprilie 1973)
(NASA, SUA) au fost destinate exploră­
rii planetelor exterioare ale Sistemului
solar (fig. 1.27). Fiecare sondă poartă o
placă de aur cu imaginea stilizată a unui
bărbat şi a unei femei şi informaţii des­
pre originea sondelor şi creatorii lor, în
eventualitatea recuperării lor vreodată
Transiţia hiperfină Silueta navei Echivalentul binar
Fig. 1.28. Placă trimisă în spaţiu la bordul sondei
spaţiale Pioneer-10, NASA.
de către extraterestri (fig. 1.28). Sonda
robotizată Pioneer-10 a devenit prima
navă care a traversat centura de astero-
izi situată între orbitele planetelor Mar­
te şi Jupiter. A tramsmis peste 500 de
imagini ale planetei Jupiter, inclusiv de
la distanţa cea mai mică de 132 252 km.
Cu ajutorul instrumentelor de la bordul
navei au fost studiate centura de as-
teroizi, împrejurimile planetei Jupiter,
vântul solar, razele cosmice şi, în cele
din urmă, regiunile periferice ale Siste­
mului solar şi heliosfera. Pioneer 11 a
transmis şi imagini ale planetiei Saturn,
în 1983, Pioneer 10 a trecut de orbita
planetei Neptun devenind primul obiect
creat de om care a atins viteza de eva­
dare şi a părăsit Sistemul solar. Ultimul
semnal foarte slab de la Pioneer 10 a
fost recepţionat în ianuarie 2003 când
nava se afla la distanţa de 12 miliarde
de kilometri (80 UA) de Pământ, adică
35
Fig. 1.29. Sonda spaţială Voyager-1,1977.
(Credit NASA).
de două ori mai departe decât Pluton.
Pioneer 10 îşi continuă zborul în direc­
ţia constelaţiei Taurul.
Programul Voyager. în 1977, au fost
lansate navele interstelare Voyager-1 şi
Voyager-2 (NASA, SUA) (fig. 1.29) pentru
a explora planetele gigante şi regiunile
exterioare ale Sistemului solar, inclusiv
centura Kuiper, heliosfera şi mediul in­
terstelar. Ambele nave au trecut în zbor
în apropierea planetelor Jupiter (1979) şi
Saturn (1980), Voyager-2 continuându-şi
zborul spre Uranus şi Neptun. Voyager 1
a fost prima sondă care a transmis ima­
gini detaliate ale acestor planete gigante
şi ale sateliţilor lor, iar Voyager 2 a trans­
mis pe Pământ, în 1990, imagini pano­
ramice realizate din spaţiu ale întregu­
lui Sistem solar. Fiecare sondă Voyager
are la bord un disc audio-vizual aurit
în eventualitatea că navele vor fi când­
va recuperate de fiinţe inteligente din

Fig. 1.30. Discul de aur de Ia bordul
sondei spaţiale Voyager-1 NASA, 1977
(Credit NASA).
alte sisteme planetare (fig. 1.30). Discul
poartă imagini fotografice ale Pământu­
lui şi ale formelor sale de viaţă, o serie
de informaţii ştiinţifice, formule verbale
de salut rostite de oameni şi o colecţie
de „sunete ale Pământului" care include
sunete emise de balene, de un copil plân­
gând, de valuri care se lovesc de ţărm şi
o colecţie de muzică, inclusiv creaţii de
Mozart. în noiembrie 2012, nava Voya­
ger-1 se afla la distanţa de circa 123 UA
(1,840 x IO10 km) de Pământ, în stratul
exterior al heliosferei, ea fiind primul
obiect artificial creat de om care a pără­
sit Sistemul solar şi, între anii 2012-2015,
va intra în mediul interstelar.
Misiunea Galileo. Planeta Jupiter
şi sateliţii ei au fost studiate direct de
misiunea Galileo (NASA). Nava spaţială
Galileo a fost lansată la 18 octombrie
1989 şi a ajuns la Jupiter la 7 decembrie
1995, devenind primul satelit artificial
al lui Jupiter. în 1994, Galileo a realizat
.3 6
în direct o imagine unică a impactului
cometei Shoemaker-Levy cu atmosfera
lui Jupiter, a analizat compoziţia atmo­
sferei lui Jupiter şi a înregistrat nori de
amoniac care par a veni din adâncurile
inferioare ale atmosferei. O contribuţie
deosebită a misiunii este cercetarea sa­
teliţilor galileeni ai lui Jupiter: Io, Euro­
pa, Ganimede şi Callisto. Misiunea Gali­
leo a înregistrat activitatea vulcanică a
satelitului Io şi a furnizat date în spriji­
nul teoriei populare a unui ocean lichid
sub suprafaţa îngheţată a satelitului
Europa. S-au înregistrat, de asemenea,
indicii despre existenţa unor straturi de
apă sărată sub suprafaţa sateliţilor Ga­
nimede şi Callisto şi a fost demonstrat
că Ganymede posedă un câmp magne­
tic. La 21 septembrie 2003, după 14 ani
de zbor în spaţiu şi opt ani în sistemul
Jovian misiunea Galileo a fost încheiată
prin trimiterea aparatului orbital în at­
mosfera lui Jupiter, cu o viteză de peste
48 km pe secundă, pentru a evita orice
şansă de contaminare a sateliţilor jupi-
terieni cu bacterii terestre.
Sateliţii artificiali şi telescoapele or­
bitale. Sateliţii astronomici au devenit
un instrument eficient de cercetare a
obiectelor astronomice pe toate lungi­
mile de undă, inclusiv în domeniile spec­
trale pentru care atmosfera terestră nu
este transparentă.
în 1958, cu ajutorul sateliţilor artifi­
ciali Explorer au fost descoperite în jurul
Pământului două zone cu particule de
înaltă energie încărcate electric, prinse în
câmpul magnetic terestru ca în capcană,
numite centurile de radiaţie Van Allen.
Fig. 1.31. Telescopul Spaţial Hubble (lansat în 1990).
Acestea se extind în spaţiu în jurul plane­
tei noastre de la altitudini de aproximativ
1000 km până la zeci de mii de kilometri.
Satelitul COBE (COsmic Background
Explorer - Explorator al Radiaţiei Cos­
mice de Fond) lansat pe orbita circum-
terestră în anii 1990 pare să fi confirmat
teoria Marii Explozii prin înregistrarea
unor „valuri" mici în radiaţiile cosmice
de fond de microunde radio. Aceste
"valuri" par a fi seminţele din care s-au
format cele mai mari structuri din Uni­
vers.
Telescopul orbital Hubble lansat pe
orbită circumterestră în 1990 continuă
şi astăzi să fotografieze şi să transmită
pe Pământ imagini ale obiectelor cosmi­
ce intergalactice de o rezoluţie nemai­
văzută, deschizând astfel noi orizonturi
în astronomia galactică şi extragalactică
(fig. 1.31).
Telescopul orbital Compton în raze
gamma lansat în 1991 a funcţionat în
37
spaţiu ca un autentic observator până
în anul 2000 transmiţând pe Pământ
imagini în raze gamma ale regiunilor
îndepărtate ale Univrsului. Telescopul
Chandra în raze X lansat pe orbită în
1999 continuă să transmită şi în prezent
(2013) imagini în raze Roentgen ale regi­
unilor din adâncul Universului.
în 1981, fizicianul american A.H. Guth
a propus teoria inflaţiei Universului tim­
puriu care acoperă primele momente
de existenţă ale Universului cunoscut şi
joacă un rol major în cosmologia moder­
nă. Observaţiile efectuate asupra unei
supernove în 1998 ne sugerează că în
epoca actuală expansiunea Universului
este accelerată.
La 6 octombrie 1995, astronomii de
la Universitatea din Geneva au desco­
perit o planetă care orbitează în jurul
stelei 51 din constelaţia Pegasus, aceas­
ta fiind prima planetă extrasolară sau
exoplanetă orbitând în jurul unei stele

Fig. 1.32. Sonda mobilă Marş Rover Spirit
(lansată în 2003), NASA.
de pe secvenţa principală a diagramei
Hertzsprung-Russel. în prezent (2014),
în cadrul misiunii Kepler (NASA) sunt
descoperite 715 planete extrasolare,
de la planete gigante la planete de tipul
Pământului, care orbitează în jurul a 305
stele din Galaxia noastră - Calea Lactee.
Una dintre aceste planete, Kepler-186f,
are diametrul de 1,1 diametre terestre
şi se roteşte în jurul unei stele pitice din
constelaţia Lebăda situate la circa 500
de ani-lumină distanţă de Pământ. Pla­
neta orbitează în jurul stelei sale în aşa-
numita „zonă a vieţii", adică la distanţa
de stea la care apa de pe planetă se poa­
te afla în formă lichidă.
începutul secolului XXI a fost marcat
prin descoperiri importante şi lansarea
mai multor misiuni spaţiale. în 2001, a
fost obţinută dovada că în centrul Ga­
laxiei noastre - Calea Lactee, la doar
27000 de ani-lumină de noi, există o
gaură neagră supermasivă cunoscută ca
- 38
Sagittarius A* având masa de 4 milioane
de ori mai mare decât masa Soarelui.
în 2003, a fost lansat telescopul spaţial
în infraroşu (NASA) pentru a studia norii
de praf şi gaz în care iau naştere stelele. El
a înregistrat galaxii formate la puţin timp
după Marea Explozie şi care sunt atât de
îndepărtate de noi, încât liniile spectrale
ale luminii emise de ele sunt deplasate în
domeniul infraroşu al spectrului.
în acelaşi an 2003 s-a dat startul misi­
unii NASA de explorare a planetei Marte
cu două sonde robotizate, Spirit şi Oppor­
tunity (fig. 1.32). Misiunea a fost concepu­
tă ca fiind parte a Programului NASA de
explorare a planetei Marte care a inclus
şi cele trei misiuni precedente reuşite: Vi­
king-1, Viking-2 (1976) şi Mars Pathfinder
(1997). Sonda spaţială Spirit a fost lansată
la 10 iunie 2003 şi a aterizat pe Marte la 4
ianuarie 2004, iar Opportunity lansată la
7 iulie 2003 a aterizat la 25 ianuarie 2004.
Misiunea a avut drept obiectiv ştiinţific
cercetarea suprafeţei marţiene în locul
de aterizare, a rocilor şi solurilor care păs­
trează indicii cu privire la activitatea apei
în trecutul planetei Marte pentru a stabili
dacă au existat cândva condiţii favorabile
pentru viaţă. Ambele aparate au transmis
pe Pământ rezultate ştiinţifice care au
schimbat radical viziunea noastră asupra
planetei Marte. Sonda Spirit a înregistrat
dovezi solide (într-un plasture de siliciu,
aparent produs de izvoare fierbinţi sau
aburi) că în trecut Marte a fost mult mai
umed decât este acum. Cel de al doilea
robot, Opportunity, a furnizat dovezi
convingătoare că în trecut locul în care
se află acum a fost umed o lungă perioa­
dă de timp, cu condiţii potrivite pentru
susţinerea vieţii microbiene. Oamenii de
ştiinţă consideră că locul de aterizare pe
Meridiani Planum a sondei Opportunity a
fost odată ţărmul unei mări sărate.
în anul 2004, s-a înscris pe orbită
în jurul planetei Saturn şi a început să
studieze satelitul ei Titan nava spaţială
robotizată Cassini-Huygens construită
de Agenţia Spaţială Americană (NASA)
în colaborare cu Agenţia Spaţială Euro­
peană (ESA) şi Agenţia Spaţială Italiană
(ASI) şi lansată în 1997. Satelitul este
învăluit de ceaţă portocalie produsă în
mod natural prin procese fotochimice.
Nava spaţială Cassini a relevat faptul că
suprafaţa lui Titan este modelată de râ­
uri şi lacuri de etan lichid şi metan (prin­
cipala componentă a gazelor naturale),
care formează nori şi ploi la fel ca apa
pe Pământ. Vânturile sculptează dune
întunecate, bogate în hidrocarburi care
se întind la ecuatorul şi latitudinile joa­
se ale lui Titan. în drumul său spre Sa­
turn, Cassini a transportat sonda auto­
mată Huygens construită de europeni
(denumită după numele astronomului
olandez Christiaan Huygens care a des­
coperit satelitul Titan în anul 1655). La
14 ianuarie 2005, Huygens a coborât cu
paraşuta prin atmosfera densă a lui Ti­
tan, fiind primul aparat care a aterizat lin
pe un corp ceresc în regiunea planetelor
gigante ale Sistemului solar. în timpul co­
borârii, Huygens a măsurat compoziţia
atmosferei, viteza vântului şi a realizat
o serie de imagini care pun în evidenţă
eroziunea produsă de un lichid în mişca­
re. Locul de aterizare a sondei pare a fi
o zonă inundabilă, înconjurată de bucăţi
rotunjite de gheaţă.
39
Misiunea Phoenix. Programul NASA
de explorare a planetei Marte urmăreşte
patru obiective ştiinţifice pe termen lung:
1) să se determine dacă a existat vreoda­
tă viaţă pe Marte; 2) să se cerceteze clima
pe Marte; 3) să se cerceteze geologia pla­
netei Marte; 4) să se facă pregătiri pentru
explorarea planetei de către o misiune cu
echipaj uman. Un rol esenţial în atinge­
rea acestor obiective i-a revenit misiunii
Phoenix (NASA) lansată la 4 august 2007
şi având ca scop studiul existenţei apei
în regiunea arctică marţiană şi evaluarea
potenţialului biologic al solului marţian.
Sonda a aterizat la 25 mai 2008 în apro­
piere de calota polară de nord a planetei.
Probele de sol şi gheaţă de apă, colectate
din stratul superior de protecţie al solului
cu ajutorul unui braţ robotic, au fost stu­
diate cu ajutorul unor instrumente ştiin­
ţifice sofisticate de pe platforma sondei.
Phoenix a furnizat, de asemenea, imagini
panoramice stereoscopice ale suprafeţei
marţiene şi imagini ale solului şi gheţii
găsite în şanţul săpat de braţul robotic.
Phoenix a livrat de pe Marte şi date me­
teorologice. Misiunea Phoenix şi-a înche­
iat toate experimentele şi observaţiile în
noiembrie 2008.
La 26 noiembrie 2011, NASA a lansat
misiunea spaţială robotică Marş Science
Laboratory (Laboratorul Ştiinţific Marţi­
an - LSM ) având ca destinaţie planeta
Marte. La 6 august 2012, în urma unor
manevre de intrare controlată în atmo­
sfera marţiană, coborâre cu paraşuta şi
aterizare lină asigurată de o "macara"
cosmică, aparatul mobil Curiosity cu
Laboratorul ştiinţific la bord având
dimensiunile unui automobil de teren

Fig. 1.33. Laboratorul mobil marţian Curiosity, NASA, 2011.
şi masa de 900 kg a atins solul marţian
în craterul Gale (fig. 1.33). Misiunea are
drept obiectiv principal să determine
dacă Marte ar fi putut întreţine vreoda­
tă viaţa şi să colecteze date pentru o vi­
itoare misiune cu echipaj uman pe Mar­
te. Sonda Curiosityeste destinată pentru
explorarea suprafeţei planetei Marte,
cercetarea climei şi geologiei marţiene,
inclusiv investigarea rolului apei, pentru
a găsi răspuns la întrebarea dacă Mar­
te a oferit vreodată condiţii de mediu
favorabile pentru viaţa microbiană. Se
va studia, de asemenea, în ce măsură
condiţiile de pe planetă ar fi suportabile
pentru explorarea ei în viitor de către o
misiune cu echipaj uman.
în prezent, o navă spaţială roboti­
zată, New Horizons (Noi Orizonturi),
lansată de NASA la 19 ianuarie 2006,
este în zbor spre planeta pitică Pluto
şi sateliţii ei (fig. 1.34). Nava New Hori­
zons a părăsit Pământul pe o traiecto­
rie de evadare cu viteza de aproximativ
40
16,26 km/s, cea mai mare viteză pe care
a atins-o vreodată un obiect realizat de
om. Misiunea New Horizons are drept
obiective principale să studieze geolo­
gia şi morfologia globală a lui Pluto şi
satelitului său Charon, să determine
compoziţia chimică a suprafeţei lor şi
să studieze atmosfera lui Pluto. Se es­
timează că la 14 iulie 2015 New Hori­
zons va trece la aproximativ 10 000 km
de Pluto, fiind prima navă spaţială care
va survola şi studia sistemul Pluto -
Fig. 1.34. Sonda spaţială New Horizons (NASA)
în apropiere de Jupiter, 2013 (ilustraţie).
Fig. 1.35. Staţia Spaţială Internaţională în 2011.
Charon. După trecerea de Pluto, New
Horizons îşi va continua zborul mai de­
parte în centura Kuiper, unde va trece
în apropierea unor obiecte din această
zonă îndepărtată a Sistemului solar. în
drum spre Pluto, sonda New Horizons a
trecut în apropiere şi a transmis imagini
ale planetei Jupiter şi ale unor sateliţi ai
planetei (februarie 2007). în noiembrie
2012, nava mai avea de parcurs pănă la
Pluto aproximativ 7,5 UA, iar în decem­
brie 2012 ea se afla la 3,87'miliarde de
kilometri (25,9 UA) de Pământ, depla-
sându-se cu viteza de 15,2 km/s sau 3,2
UA pe an (faţă de Soare). Lumina Soare­
lui avea nevoie de 3 ore 30 min. pentru a
ajunge la navă. Cu condiţia că va supra­
vieţui, nava New Horizons este probabil
să urmeze sondele Voyagerin explora­
rea regiunilor exterioare ale heliosferei,
41
îndreaptându-se în direcţia constelaţiei
Săgetătorul.
Staţii spaţiale. Odată cu lansarea
primei staţii cosmice orbitale, Salyut-1
(URSS), în 1971, s-a dat startul cercetă­
rilor ştiinţifice permanente ale Pămân­
tului şi corpurilor cereşti, realizate în
afara atmosferei terestre de echipaje de
astronauţi la bordul laboratoarelor orbi­
tale. Cercetările au continuat la bordul
altor staţii cosmice lansate mai târziu:
Skylab (1973, SUA), Salyut 2-7, M/'r (1986,
URSS).
în 2003-2005, a fost încheiată mon­
tarea Staţiei Spaţiale Internaţionale orbi­
tale, al cărei prim modul a fost lansat în
1998. Staţia Spaţiala Internaţională re­
prezintă o structură modulară, constru­
ită în cadrul unui program multinaţional
susţinut de Agenţia Spaţială Americană
(NASA), Agenţia Cosmică a Federaţiei
Ruse (RKA) şi Agenţia Spaţială Europea­
nă (ESA), la care au aderat Japonia şi
Canada (fig. 1.35). în prezent, modulele
presurizate ale acestui laborator orbital
găzduiesc echipe de astronauţi din SUA
şi Rusia, dar şi din alte ţări, care reali­
zează multiple experimente şi cercetări
ştiinţifice în diverse domenii - meteoro­
logie, comunicaţii, biologie, tehnologii,
fizică, astronomie,-în beneficiul oame­
nilor de pe Pământ.
 Capitolul ii. ELEM EN TE
DE A S T R O N O M IE S F E R IC A
tflfC § 2.1. M IŞCAREA DIURNĂ
APARENTĂ A STELELOR.
CONSTELAŢIILE
în nopţile senine, fără lună, suntem
fascinaţi de splendoarea cerului împo­
dobit cu miriade de stele, strălucitoare
şi mai puţin strălucitoare. Cu ochiul liber
pot fi observate aproximativ 6000 de
stele (din ambele emisfere ale Pămân­
tului). Cerul nocturn se aseamănă cu o
boltă uriaşă presărată cu aştri străluci­
tori care par a se afla la una şi aceeaşi
distanţă de noi, deşi în realitate distan­
ţele până la stele sunt foarte diferite.
Cu toate că stelele sunt în continuă miş­
care în spaţiu, poziţiile lor relative pe cer
unele faţă de altele practic nu se schim­
bă pe parcursul a sute de ani dând im­
presia că sunt fixe, nemişcate, datorită
faptului că ele se află la distanţe enorme
faţă de Pământ.
Urmărind cerul înstelat în emisfera
nordică a Pământului din puncte situa­
te la latitudini medii, vom observa că o
parte de stele răsar în partea de Est a
orizontului, urcă pe cer pe o traiectorie
circulară, ating înălţimea maximă faţă
de orizont la Sud, după care coboară pe
cer şi apun în partea de Vest a orizontu­
lui. Există însă şi stele care se află mereu
- 42
V
de asupra orizontului, ele descriind în 24
de ore cercuri închise în jurul unui punct
fix al cerului. Vom avea, de asemenea,
senzaţia că bolta cerească împreună cu
toate stelele „fixe" de pe ea se roteşte
aparent de la Est la Vest, adică în sens
numit retrograd. Această rotaţie aparen­
tă a emisferei cereşti, numită mişcare di­
urnă, este o consecinţă a rotaţiei reale a
Pământului în jurul axei sale de la Vest
la Est, adică în sens antiorar, dacă este Fig. 2.1. Mişcarea diurnă aparentă a sferei cereşti.
privit dinspre Polul Nord. în mişcarea lor
diurnă, stelele şi alte corpuri cereşti îşi
traiectorii diurne ale stelelor (fig. 2.1). Unele constelaţii poartă denumiri le­
schimbă continuu înălţimea faţă de ori­
Centrul comun al acestor arce rămâne gate de mitologia greacă, cum ar fi, de
zont. Aceeaşi mişcare diurnă efectuează
fix în mişcarea diurnă a stelelor şi e nu­ exemplu, Andromeda, Pegasus, Orion
Soarele şi Luna, însă punctele de răsărit,
mit pot ceresc sau pol al lunii. etc. Altele - au nume de păsări, anima­
ca şi cele de apus ale acestor corpuri, di­
Constelaţiile. în urmă cu mii de le, ca de exemplu, Lebăda, Vulturul, Ursa
feră de la o zi la alta.
ani, pentru a facilita orientarea pe cer, Mare, Ursa Mică ş.a. Există şi constelaţii
Mişcarea diurnă aparentă a stelelor
oamenii au reunit stelele mai străluci­ cu nume de figuri geometrice sau obiec­
poate fi pusă în evidenţă, fotografiind
toare de pe cer în grupuri - constela­ te, sugerate de figurile imaginare forma­
cerul înstelat într-o noapte senină, fără
ţii, cărora le-au dat nume de fiinţe sau te de stelele mai strălucitoare: Triunghiul,
Luna pe cer. Aparatul de fotografiat se
zeităţi. Balanţa, Coroana Boreală ş.a. Constelaţii­
fixează pe un trepied, îndreptând obiec­
în prezent, constelaţie este numită o le pot fi uşor identificate pe bolta cereas­
tivul spre partea de Nord a cerului. Se
porţiune delimitată a cerului înstelat cu că după configuraţiile specifice obţinute
blochează butonul de declanşare, astfel
toate stelele şi alte obiecte cereşti din prin unirea între ele a celor mai străluci­
încât diafragma obiectivului să rămână
ea, care include în multe cazuri şi stelele toare stele cu linii imaginare (fig. 2.2).
deschisă timp de cel puţin 30 de minute.
ce formau constelaţiile antice, Sfera ce­ începând din sec. XVII, stelele com­
Examinând imaginea obţinută a porţiu­
rească este împărţită în 88 de constela­ ponente ale constelaţiilor sunt notate
nii de cer fotografiate, vom constata că
ţii, aprobate de Congresul I al Uniunii As­ cu literele alfabetului grecesc, în ordi­
ea reprezintă arce concentrice de cerc
tronomice Internaţionale (Roma, 1922) nea descreşterii strălucirii. După ce s-au
care nu sunt altceva decât porţiuni de
(v. Anexa IX). atribuit stelelor unei constelaţii toate
43
 Zenit
literele alfabetului grecesc, se folosesc X). Stelele strălucitoare mai sunt denu­
în continuare literele alfabetului latin, mite şi stele navigaţionale, acestea fiind î
apoi cifrele arabe, dacă e cazul. Cea mai folosite în navigaţie pentru orientare şi Latitudinea
strălucitoare stea este notată, de regulă, identificarea stelelor mai slabe. geografică, <p
Polul Nord
cu litera alfa, a, stelele următoare, mai
Ecuatorul
puţin strălucitoare, - cu literele beta, (3, § 2.2. SFERA CEREASCĂ. terestru
gamma, y, etc. Stelele cele mai străluci­ ELEMENTELE SFEREI CEREŞTI
toare, pe lângă notaţia cu litere, au şi de­
numiri proprii. Astfel, de exemplu, stea­ Studiul mişcării aparente a stelelor şi Sensul
ua a din constelaţia Scorpionul poartă altor corpuri cereşti necesită cunoaşte­ ide rotaţie a
'I Pământului
numele de Antares, steaua a din con­ rea poziţiei lor pe cer la momentul ob­
stelaţia Lyra e numită Vega, steaua a din servării. Când privim cerul înstelat, se
constelaţia Orion - Betelgeuse (Anexa pare că toate stelele se află pe partea Polul Sud
a) Poziţia observatorului. b) Sfera cerească.
Magnitudini
stelare Fig. 2.3. Sfera cerescă şi elementele el.

Draco
Interioară a unei emisfere de rază nede­ verticala locului. în fig. 2.3, b. vertica­
finită, în centrul căreia se află observa­ la (ZZ') intersectează sfera cerească în
Ursa
Minor
Cepheus torul. Pentru a înlesni studierea mişcării două puncte: zenit, Z, deasupra orizon­
diurne a aştrilor, a fost introdusă noţiu­ tului observatorului, şi nadir, T , punc­
Cassiopeia.
nea de sferă cerească. tul diametral opus, aflat sub orizontul
I eo
Camelopardalis Sfera imaginară de rază nedefinită observatorului. Planul dus prin centrul
Ecliptica
Minor
'Andromtda Pegasu:
cu centrul într-un punct de pe supra­ sferei cereşti perpendicular pe verticala
faţa Pământului sau în centrul lui, pe a locului formează la intersecţie un cerc
Gemini rriangiilurn cărei suprafaţă interioară se proiectea­ mare al sferei cereşti care se numeşte
ză corpurile cereşti la momentul dat, se orizont astronomic sau adevărat. Ori­
Aries Pisces numeşte sferă cerească. zontul adevărat împarte sfera cerească
Ecuatorul
ceresc '
Caniş Minor* la uru s Pe sfera cerească se definesc mai în două emisfere: emisfera vizibilă, dea­
Orion
multe linii, puncte, plane şi cercuri, care supra orizontului, cu vârful în zenit, Z,
servesc la determinarea poziţiei (coor­ şi emisfera invizibilă pentru observator,
Monocei
donatelor) şi a mişcării aştrilor, precum cu vârful în nadir, Z' (NZXS). Orizontul
Caniş Cetus
.Major I ridamis şi la diverse măsurări de distanţe un­ adevărat nu trebuie confundat cu ori­
ghiulare (fig. 2.3, b.). zontul aparent care este un cerc imagi­
Fornax
în orice loc de pe suprafaţa Pămân­ nar ce limitează zona pe care o vede un
Puppt*
. Columba tului, direcţia verticală care este direc­ observator aflat într-un anumit punct
ţia forţei de gravitaţie este dată de fi­ pe suprafaţa terestră.
rul cu plumb (fig. 2.3, a.). Linia dată de Cercul mare al sferei cereşti, care tre­
direcţia forţei de gravitaţie care trece ce prin zenit (Z), prin astrul considerat şi
Fig. 2.2. Constelaţii din emisfera cerească de Nord (Wikipedia). prin centrul sferei cereşti este numită nadir (Z') se numeşte cercul vertical sau

44 45
 verticalul astrului. Verticalul care trece
prin punctele cardinale Est si Vest este
numit primul vertical.
în emisfera nordică a Pământului,
sfera (bolta) cerească cu toţi aştrii de pe
ea se roteşte aparent de la Est la Vest în
jurul unei axe denumite axa lumii, care
trece prin punctul în care se află obser­
vatorul şi este paralelă cu axa de rotaţie
a Pământului. în multe probleme de as­
tronomie dimensiunile Pământului pot
fi neglijate în raport cu raza sferei ce­
reşti. în acest caz, centrul sferei cereşti
coincide cu centrul Pământului şi axa
lumii este o prelungire a axei de rotaţie
a Pământului. Axa lumii intersectează
suprafaţa sferei cereşti în două puncte:
polul Nord ceresc (P) şi polul Sud ceresc
(P'). Axa lumii (PP') mai este denumită
şi axa polilor cereşti. Unghiul de înclina­
ţie al axei lumii faţă de planul orizontu­
lui depinde de latitudinea geografică a
locului de observaţie. în epoca noastră,
polul Nord ceresc este foarte aproape
de steaua a din constelaţia Ursa Mică,
această stea fiind numită şi steaua Po­
lară. Polul Sud ceresc, diametral opus
polului Nord, nu este vizibil pentru un
observator din emisfera nordică a Pă­
mântului.
Cercul mare al sferei cereşti, al cărui
plan este perpendicular pe axa lumi, se
numeşte ecuator ceresc. El împarte sfe­
ra cerească în emisfera nordică cu polul
Nord ceresc (P) şi emisfera sudică cu po­
lul sud ceresc (P'). Ecuatorul ceresc are
două puncte de intersecţie cu orizon­
tul adevărat: punctul cardinal Est (E) şi
punctul cardinal Vest (V).
46
Cercul mare al sferei cereşti, care tre­
ce prin polul ceresc (P) şi zenit (Z) se nu­
meşte meridianul ceresc al locului.
Cercul mare al sferei cereşti, care
trece prin polul ceresc, P, şi prin astrul
considerat, se numeşte cercul orar sau
cercul de declinaţie al astrului.
în planul meridianului ceresc se află
verticala locului şi axa lumii. Meridianul
ceresc împarte sfera cerească în două
emisfere: emisfera estică, cu punctul
cardinal Est (E), şi emisfera vestică, cu
punctul cardinal Vest (V).
Punctele de intersecţie ale meridi­
anului ceresc cu orizontul astronomic
sunt punctul cardinal Nord (N) şi punc­
tul cardinal Sud (S). Planul meridianului
ceresc intersectează planul orizontului
astronomic pe dreapta NS, numită me­
ridiana locului.
§ 2.3. M IŞCAREA ANUALĂ
APARENTĂ A SOARELUI.
ECLIPTICA
Observaţiile arată că în decursul
anului Soarele se deplasează aparent
pe cerul înstelat cu circa I o pe z i , de la
Vest spre Est, adică în sens opus rotaţiei
diurne a sferei cereşti. Această mişcare
anuală aparentă a Soarelui este o con­
secinţă a mişcării orbitale, de revoluţie
a Pământului în jurul Soarelui. în miş­
carea sa anuală aparentă Soarele trece
prin 13 constelaţii, dintre care 12 sunt
numite constelaţii zodiacale (în greacă
zoon - animal): Peştii, Berbecul, Taurul,
Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa,
Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul şi
rbec u ^
> Q?
Soarele T
iu n ie
tu \ x. - - ✓
E V 2 \uV\e / >Q
rcJO
ü „ O c' <■ & ' Orbita Pământului
Orbi
ovp'
Fecioara(TO) B a lsn ţa iî^ )
Fig. 2.4. Mişcarea aparenta a Soarelui pe ecliptică
parcurse în lunile de primăvară, urmă­
Vărsătorul (fig. 2.4). Cea de a 13-a con­
toarele trei - în lunile de vară ş.a.m.d.
stelaţie, Ophiuchus (îmblânzitorul sau
Drumul aparent parcurs de Soare
Purtătorul de Şerpi), nu este considerată
pe sfera cerească în decursul unui an
una zodiacală. Soarele traversează fieca­
este numit ecliptică. Ecliptica reprezin­
re constelaţie zodiacală în aproximativ o
tă un cerc mare al sferei cereşti, E T E '^
lună, cu excepţia constelaţiei Scorpionul,
(fig. 2.5). Datorită faptului că axa de ro­
unde se află circa o săptămână. Primele
taţie a Pământului este înclinată faţă
trei constelaţii din cele enumerate sunt
de planul orbitei sale cu 66°34', planul
eclipticei formează un unghi de 23°26' cu
planul ecuatorului ceresc. Linia niY care
trece prin centrul sferei cereşti fiind per­
pendiculară pe planul eclipticei, este axa
eclipticei. Ea intersectează sfera cerească
în două puncte: polul Nord al eclipticei (11)
şi polul Sud al eclipticei (n').
Ecliptica şi ecuatorul ceresc se inter­
sectează în două puncte numite punc­
te echinocţiale: punctul vernal (punctul
echinocţiului de primăvară), notat cu
simbolul constelaţiei Berbecul (CP) şi
punctul autumnal (punctul echinocţiului
de toamnă), notat cu simbolul constelaţi­
Fig. 2.5. Orbita Pământului şi ecliptica. ei Balanţa (il).în aceste constelaţii punc­
47
 N
tele echinocţiale se aflau în timpurile lui meridianului geografic al punctu­ Paralelele geografice, situate la dis­
Hiparh (sec. II î.Hr.). Aceste puncte par­ lui dat cu planul iŢieridianului iniţial tanţa de 23°26' de la polii Pământului,
ticipă la mişcarea diurnă a sferei cereşti, (Greenwich). sunt numite cercuri polare, respectiv,
deplasându-se pe ecuatorul ceresc. în astronomie, longitudinea geo­ cercul polar de Nord şi cercul polar de
Punctele de intersecţie ale eclipti­ grafică se măsoară de la meridianul Sud. Suprafaţa terestră cuprinsă între
cei cu meridianul ceresc al locului se Greenwich spre Est de-a lungul paralelu­ tropicul Cancerului şi cercul polar de
numesc puncte solstiţiale: punctul solsti- lui terestru al punctului considerat. Lon­ Nord este numită zona temperată de
ţial de vară şi punctul solstiţial de iarnă. gitudinea se exprimă atât în grade, de la Nord, iar cea dintre tropicul Capricornu­
Observările ne demonstrează că în 0° la 360°, cât şi în unităţi de timp, în li­ lui şi cercul polar de Sud - zona tempe­
mişcarea sa aparentă Luna trece prin mitele de la 0h la 24h. Geografii măsoară rată de Sud.
aceleaşi constelaţii zodiacale ca şi Soa­ longitudinea, de regulă, în limitele de la Zonele cuprinse între cercurile pola­
rele, deplasându-se pe sfera cerească 0° la +180° spre Est (longitudine estică) şi re şi polii Pământului sunt numite zone
de la Vest spre Est cu aproximativ 13° spre Vest (longitudine vestică). polare, respectiv arctică şi antarctică.
pe zi. Planetele, de asemenea, se depla­ Din geografie se cunoaşte că cercuri­ E bine să ştiţi: coordonatele geo­
sează aparent pe cer în regiunea eclip­ le mici de pe suprafaţa Pământului, ale grafice ale oraşului Chişinău sunt: la­
ticei, traversând aceleaşi constelaţii zo­ căror plane sunt paralele cu planul ecu­ titudinea q> = 47°02'04"; longitudinea
trece printr-un punct de pe suprafaţa
diacale. atorului terestru sunt numite paralele  = l h 55m45s = 28°48'58" Est.
Pământului şi prin polii geografici este
geografice. Paralelul geografic ce cores­ 2 * Coordonatele cereşti orizontale.
ytfŢ § 2.4. SISTEM ELE numit meridianul geografic al locului
punde latitudinii nordice de +23°26' este Poziţia aştrilor pe sfera cerească poate fi
DE COORDONATE respectiv. Latitudinea geografică astro­
numit tropicul Racului, iar paralelul cu determinată în diferite sisteme de coor­
ASTRONOM ICE nomică se măsoară de la ecuatorul Pă­
latitudinea sudică de -23°26' se numeş­ donate numite astronomice sau cereşti.
mântului de-a lungul meridianului până
te tropicul Capricornului (v. fig. 3.10). Sistemele de coordonate folosite în as­
1. Coordonatele geografice. Obser­la verticala locului dat şi poate lua valori
Suprafaţa terestră cuprinsă între tropice tronomie sunt definite faţă de un plan
vaţiile astronomice efectuate de pe Pă­ cuprinse între 0° şi +90° în emisfera de
este numită zonă tropicală. fundamental, o axă fundamentală şi un
mânt depind de poziţia observatorului Nord a Pământului (latitudine nordică) şi
punct de referinţă. Printre principalele
pe suprafaţa terestră. Poziţia unui punct de la 0° la -90° (latitudine sudică) pentru
sisteme de coordonate cereşti se numă­
pe suprafaţa Pământului este determi­ punctele situate în emisfera de Sud.
ră coordonatele orizontale, coordona­
nată de două coordonate: latitudinea S-a convenit ca meridianul geografic
tele orare, coordonatele ecuatoriale şi
geografică (cp), şi longitudinea geogra­ al Observatorului astronomic de la Gre­
coordonatele ecliptice.
fică (A) (fig. 2.6). Latitudinea geografică enwich (Londra) să fie considerat prim
în sistemul de coordonate orizontale,
utilizată în astronomie diferă de cea cu­ meridian, adică meridian de referinţă.
plan fundamental este planul orizontului
noscută în geografie. Acest meridian împarte Pământul în
matematic (adevărat), axa fundamenta­
Latitudine geografică astronomică a două emisfere, de Est (orientală) şi de
lă este verticala locului (ZZ'), iar punctul
unui punct de pe suprafaţa Pământului Vest (occidentală). Cea de a doua coor­
cardinal Sud (S) şi zenitul (Z) sunt punc­
se numeşte unghiul format de verticala donată geografică, longitudinea, A, per­
tele de referinţă. Cele două coordonate
locului în acel punct cu planul ecuato­ mite localizarea meridianului terestru al
orizontale ale unui astru sunt înălţimea
rului terestru. punctului dat.
astrului faţă de orizontul adevărat (h) şi
în sistemul de coordonate geografi­ Longitudine geografică a unui punct
azimutul (A) (fig. 2.7).
ce, planul ecuatorului terestru este un de pe suprafaţa Pământului este nu­ Fig. 2.7. Coordonatele cereşti orizontale.
plan de referinţă. Semicercul mare care mit unghiul diedru format de planul

48 49
 înălţime (h) a unui astru se numeşte
unghiul format de direcţia la astru cu
planul orizontului adevărat sau arcul
de cerc vertical al astrului cuprins între
planul orizontului şi astru.
înălţimea astrului se măsoară de la
orizontul adevărat şi poate lua valori
pozitive cuprinse între 0° şi +90°, dacă
astrul se află deasupra orizontului, şi va­
lori negative, între 0° şi -90°, dacă astrul
este sub orizont.
Cercul mic al sferei cereşti, care tre­
ce prin astru şi este paralel cu orizon­
tul adevărat, se numeşte almucantarat
(fig. 2.8). Evident, două stele care se
află pe acelaşi almucantarat au aceeaşi
înălţime h faţă de orizont.
Uneori, în locul înălţimii astrului este
mai comod să fie utilizată o coordona­
tă complementară, numită distanţa
zenitală.
Distanţa zenitală (z), a unui astru
este complementul înălţimii (h) şi este
egală cu unghiul format de direcţia
spre astru cu verticala locului sau arcul
de cerc vertical, cuprins între Zenit şi
astru.
Distanţa zenitală (z) se măsoară de
la punctul de referinţă zenit (Z) şi poate
lua numai valori pozitive cuprinse între
0° şi 180°. Coordonatele orizontale z şi h
ale unui astru sunt legate printr-o relaţie
simplă:
z + h = 90°.
înălţimea (h) sau distanţa zenitală (z)
determină poziţia astrului pe cercul său
vertical. Poziţia cercului vertical însuşi
pe sfera cerească este dată de o altă co­
ordonată, numită azimut (A).
z b
Fig. 2.9. Coordonatele cereşti orare
şi cele ecuatoriale.
Azimut (4) al unui astru este numit
de coordonate cereşti: coordonatele
unghiul diedru, format de planul cercu­
orare şi coordonatele ecuatoriale. Axa
lui vertical al astrului cu planul meridi­
polilor cereşti (axa lumii) este axa funda­
anului ceresc al locului.
mentală.
Acest unghi este egal cu arcul orizon­
în sistemul de coordonate orare,
tului adevărat, măsurat de la punctul
punct de referinţă este punctul superior
cardinal Sud (S) până la verticalul astru­
al ecuatorului ceresc (Q). Cele două co­
lui. Azimutul se măsoară în direcţia ro­
ordonate ale acestui sistem sunt decli-
taţiei diurne a sferei cereşti, adică de la
naţia (6) şi unghiul orar (t) (fig. 2.9).
punctul cardinal sud (S) spre Vest, şi poa­
Declinaţie (5) a unui astru se numeş­
te lua valori cuprinse între 0°şi 360°.
te unghiul format de direcţia la astru cu
Coordonatele astronomice orizontale
planul ecuatorului ceresc sau arcul de
determină poziţia aparentă pe cer a unui
cerc orar al astrului cuprins între ecua­
astru la un moment dat în locul dat de
torul ceresc şi astru, adică 5 determină
pe Pământ. Ele variază în timp datorită
poziţia astrului pe cercul său orar.
rotaţiei diurne a sferei cereşti, din care
Declinaţia se măsoară de la ecuato­
cauză nu pot fi folosite la întocmirea de
rul ceresc şi este considerată pozitivă
cataloage stelare. Coordonatele orizon­
pentru stelele situate în emisfera cereas­
tale se măsoară cu ajutorul instrumentu­
că de nord şi negativă pentru cele aflate
lui universal sau al teodolitului.
în emisfera cerească sudică. Aşadar, va­
3. Coordonatele cereşti orare. Pla­
lorile declinaţiei sunt cuprinse între 0° şi
nul ecuatorului ceresc serveşte drept
±90°.
plan fundamental pentru două sisteme
Aştrii participă la rotaţia diurnă apa­
rentă a sferei cereşti mişcându-se pe
traiectorii circulare paralele cu ecuatorul
ceresc. Cercul mic al sferei cereşti, care
trece prin astru şi al cărui plan este pa­
ralel cu planul ecuatorului ceresc se nu­
meşte paralel diurn al astrului (fig.29).
Deoarece paralelul diurn este paralel
cu ecuatorul ceresc, declinaţia astrului
nu depinde de momentul observaţiei,
adică este constantă în timp.
Cea de a doua coordonată orară, un­
ghiul orar (t), determină poziţia cercului
orar al astrului pe sfera cerească faţă de
meridianul ceresc al locului.
Unghiul orar (t) al astrului este un­
ghiul diedru format de planul cercului
orar al astrului cu planul meridianului
ceresc sau arcul de ecuator ceresc cu­
prins între meridianul ceresc şi cercul
orar al astrului.
El se măsoară de la punctul superior
al ecuatorului ceresc, Q, în sensul rotaţi­
ei diurne a sferei cereşti, până la cercul
orar al astrului. Odată cu rotaţia diurnă
a sferei cereşti, unghiul orar al astrului
ia valori în creştere de la 0h la 24h. Deci,
această coordonată nu este constantă,
ci depinde de momentul observaţiei.
Corespondenţa între unităţile de
timp şi cele unghiulare se stabileşte
uşor având în vedere că sfera cerească
efectuează, aparent, o rotaţie completă
(360°) în 24 de ore. Deci, în decurs de o
oră sfera crească se roteşte cu 15°, în
4 min. - cu 1°, în 1 min. - cu 15'.
Sistemul de coordonate cereşti orare
se foloseşte la măsurarea timpului.

. 50 51
 4. Coordonatele cereşti ecuatoria­ derat cu direcţia punctului vernal (CP) z b
le. în acest sistem este păstrat acelaşi sau arcul de ecliptică, de la punctul
plan fundamental de referinţă - planul vernal până la cercul de latitudine al
ecuatorului ceresc, ca şi în cazul coordo­ astrului.
natelor orare. în sistemul ecuatorial una Longitudinea ecliptică se măsoară în
din coordonate este declinaţia (<5), la fel sensul mişcării anuale aparente a Soarelui
ca în sistemul orar. Cea de a doua coor­ pe ecliptică, adică de la Vest la Est şi poate
donată este ascensia dreaptă (a) pentru lua valori în limitele de la 0° la 360°.
care drept punct de referinţă serveşte Sistemul de coordonate ecliptice se
punctul vernal, T* (fig. 2.9). utilizează în astronomia teoretică la de­
Ascensie dreaptă (a) a unui astru terminarea orbitelor corpurilor cereşti.
este numit unghiul format de planul
cercului orar al astrului cu direcţia /tf, § 2.5. RĂSĂRITUL, APUSUL Şl
Fig. 2.10. Coordonatele ecliptice.
punctului vernal (T). Această coor­ CULM INAŢIA STELELOR
donată poate fi definită şi ca arcul de
ecuator ceresc cuprins între punctul 1. Răsăritul şi apusul stelelor. în func­ tul observatorului (fig. 2.11). Respectiv,
vernal (T5) şi cercul orar al astrului. ţie de latitudinea geografică a locului de există stele care răsar şi apun, stele care
Ascensia dreaptă se măsoară de la sistemul de coordonate cereşti ecliptice. observaţie şi de declinaţia stelei, para­ nu apun niciodată şi stele care nu răsar
punctul vernal în sens contrar rotaţiei La baza acestui sistem de coordonate lelele diurne ale stelelor pot fi de trei ti­ niciodată, adică se află sub orizont.
diurne a sferei cereşti şi poate lua valori stau planul eclipticei (planul orbitei Pă­ puri: a) paralele cereşti care intersectea­ Punctul de intersecţie al paralelului
cuprinse între 0hşi 24h. mântului), axa eclipticei (niT) şi punctul ză orizontul astronomic în două puncte, diurn al unei stele cu partea de Est a ori­
Punctul vernal participă la mişcarea vernal (CP) (fig. 2.10). Cele două coordo­ de răsărit şi de apus; b) paralele care se zontului este punctul de răsărit al stelei,
diurnă a sferei cereşti, la fel ca şi cercul nate ecliptice sunt latitudinea ecliptică, află în întregime deasupra orizontului şi iar punctul de intersecţie al paralelului
orar al astrului şi deci ascensia dreaptă a ¡3, şi longitudinea ecliptică, A. c) paralele cereşti care se află sub orizon- diurn cu partea de Vest a orizontului este
astrului este constantă, adică nu depinde Cercul mare al sferei cereşti care
Stele cu rasant
Stele care nu apun
de momentul observaţiei. Aşadar, coor­ trece prin polii eclipticei şi prin astrul niciodată (circumpolare)
şi apus
donatele cereşti ecuatoriale, declinaţia şi considerat este numit cercul de latitu­
ascensia dreaptă, sunt constante în timp. dine al astrului.
Acest lucru permite utilizatea coordona­ Latitudinea ecliptică (/?) a unui astru
telor ecuatoriale în astrometrie, la întoc­ este unghiul format de direcţia astrului
mirea de cataloage şi hărţi stelare. cu planul eclipticei sau arcul cercului de
Coordonatele cereşti ecuatoriale se latitudine de la ecliptică până la astru.
Orizontul
masoară cu ajutorul telescopului meridian, Latitudinea ecliptică poate lua valori
care se poate roti numai în planul meridi­ cuprinse în limitele de la 0° la +90° spre
an al locului, în jurul unei axe orizontale. polul Nord al eclipticei (n) şi de la 0° la
5. Sistemul de coordonate ecliptice.-90° spre polul Sud al eclipticei (IT).
Mişcarea corpurilor cereşti ale Siste­ Longitudinea ecliptică (A) a unui
mului solar, precum şi mişcarea anuală astru este unghiul format de planul Stele care nu răsar
niciodată (circumpolare)
aparentă a Soarelui pe cer se studiază în cercului de latitudine al astrului consi­
Fig. 2.12. Clasificarea aştrilor după risărit-apus.

52 53
punctul de apus al stelei (fig. 2.11). Din
observaţii se cunoaşte că la o latitudine
oarecare, cp, orice stea răsare totdeau­
na în unul şi acelaşi punct al orizontului
şi apune în unul şi acelaşi punct. Poziţia
punctelor de răsărit şi de apus ale Soare­
lui şi Lunii variază însă de la o zi la alta a
anului, deci şi declinaţia acestora variază
în funcţie de timp.
Din fig.2.12 se vede că la latitudinile
medii steaua răsare şl apune, dacă decli­
naţia ei, 6, satisface inegalitatea
l<5|<(90°-<p),
unde cp este latitudinea geografică.
Steaua, a cărei traiectorie diurnă este
chiar ecuatorul ceresc QQ' (6 = 0), răsare
exact în punctul cardinal Est (E) şi apune
exact în punctul cardinal Vest (V).
Dacă declinaţia unei stele satisface
inegalitatea |5| > (90°-cp), atunci parale­
lul ei diurn nu va intersecta orizontul as­
tronomic şi deci steaua fie nu va apune
niciodată (mişcându-se deasupra orizon­
tului), fie nu va răsări niciodată (aflându-
se sub orizont). Stelele de acest tip sunt
numite stele circumpolare.
La polul Nord geografic al Pământu­
lui [cp = 90°), polul Nord ceresc, P, este
în zenit, Z, iar ecuatorul ceresc, QQ',
coincide cu orizontul adevărat. Prin ur­
mare, planul paralelului diurn al oricărei
stele este paralel cu planul orizontului
matematic (fig. 2.13, a). în consecinţă,
stelele din emisfera nordică cerească
(a căror declinaţie 6 > 0) se află totdeau­
na deasupra orizontului, adică nu apun
niciodată, iar cele din emisfera sudică
(5 < 0) sunt totdeauna sub orizont şi deci
nu răsar niciodată şi nu pot fi observate.
. 54
La ecuatorul Pământului [cp = 0°), zero t = 0h, iar în momentul culminaţiei
observatorul va constata că toate ste­ inferioare t = 12h (sau 180°).
lele răsar şi apun. Aici orice astru, in­ înălţimea (h) unei stele, la culminaţie
clusiv Soarele, se află 12 ore deasupra depinde de declinaţia ei, (6) şi de latitu­
orizontului şi tot atâta timp sub orizont dinea geografică a locului de observaţie
(fig. 2.13, c). (cp). O stea cu declinaţia 6 < cp se va afla
2. Culminaţia stelelor. Oricare stea,în culminaţia superioară la sud de Zenit
în mişcarea sa diurnă aparentă, trece (fig. 2.15), având în acest moment înăl­
prin cele două puncte de intersecţie ale ţimea:
traiectoriei sale cu meridianul ceresc
h = 6 + (90° —cp)
al locului de observaţie. Punctele de
intersecţie ale paralelului diurn al as­ şi distanţa zenitală z = cp- 6 .
trului cu meridianul ceresc al locului se în cazul când steaua are declina­
numesc culminaţii (fig. 2.14). ţia 6 = cp, ea va culmina în Zenit şi deci
în punctul de culminaţie superioară înălţimea ei h - 90°, iar distanţa zenitală
steaua atinge înălţimea maximă deasu­ z = 0°. Dacă 6 > cp, atunci steaua în culmi­
pra orizontului, iar la culminaţia inferi­ naţia superioară se află la nord de Zenit
oară ea este la înălţimea minimă faţă de (fig. 2.16), la înălţimea:
orizont sau chiar sub orizont (fig. 2.11). h = 90°+ cp- 6 (sau la distanţa zenita­
Datorită rotaţiei diurne a sferei ce­ lă z = 6 - cp).
reşti, coordonatele orizontale şi unghiul în momentul culminaţiei inferioare,
orar ale stelelor variază continuu. Astfel, astrul va avea înălţimea:
de exemplu, în momentul culminaţiei h = 6 - (9 0 °- cp) = cp + 6 - 90° (sau
superioare, unghiul orar este egal cu distanţa zenitală z - 180°- cp - 6).
Fig. 2.13. Traiectoriile diurne ale stelelor
la diverse latitudini (o - la polul Nord,
b - la latitudini medii, c - la ecuator).
Fig. 2.14. Culminaţiile aştrilor. Fig. 2.15. Culminaţia unei stele la Sud de Zenit.
55
 5 = + 89°15'51" este declinaţia Polarei, vede că înălţimea stelei la culminaţia su­
iar z = 90° - h, unde h este înălţimea perioară este:
Polarei măsurată în momentul culmina­ * ™ .- « + 0 0 - - <p),
ţiei superioare. Momentul culminaţiei unde 6 este declinaţia stelei şi (p este
stelei Polare este dat în anuarele astro­ latitudinea geografică a locului de
nomice. observaţie. Din această relaţie, pentru
Latitudinea geografică a locului de latitudinea geografică se obţine:
observaţie poate fi determinată şi cu cp = 6 + ( 9 0 ° - h " jl sau c p - 6 + z,
ajutorul oricărei alte stele cunoscute, unde z este distanţa zenitală a stelei.
ale cărei coordonate ecuatoriale sunt b) Steaua culminează la Nord de Zenit
date. Pentru aceasta este suficient să se (fig. 2.16). Prin raţionamente geometri­
măsoare înălţimea stelei în culminaţia ce similare, înălţimea stelei la culminaţia
superioară. Steaua poate culmina fie la superioară se poate exprima sub forma:
sud, fie la nord de Zenit, de aceea vom l a x = <P + (9 0 °-6 ),
examina ambele cazuri. de unde pentru latitudine avem:
a) Steaua culminează la Sud de Zenit <p = 6 —(90° —hmtt).
Fig. 2.16. Culminaţia unei stele la Nord de Zenit. Fig. 2.17. Determinarea latitudinii geografice
după steaua Polară.
(fig. 2.15). Vom proiecta sfera cerească Dacă latitudinea geografică este cu­
pe planul meridianului ceresc. Steaua noscută, cu ajutorul formulelor obţinu­
Soarele în mişcarea sa diurnă apa­ prezentat schematic globul pământesc. are culminaţia superioară la sud de Ze­ te se poate calcula înălţimea unei stele
rentă de asemenea trece la meridian. Observatorul se află în punctul O de pe nit în punctul M. Aici MM' este proiecţia în culminaţia superioară la latitudinea
Momentul culminaţiei superioare a Soa­ suprafaţa Pământului. Unghiul qTO = (p paralelului diurn al stelei. Din figură se dată.
relui se numeşte miezul zilei adevărat, este latitudinea geografică a locului de
iar momentul culminaţiei inferioare - observaţie, OZ este verticala locului, iar
miezul nopţii adevărat. OP este axa lumii, paralelă cu axa Pă­
3. Determinarea latitudinii geogra­mântului, PNPS. Observatorul vede polul
fice. în epoca noastră, steaua Polară Nord al cerului în direcţia OP. Unghiul
(a Ursa Mică) este situată foarte aproa­ PON este înălţimea polului ceresc (hp).
pe de polul Nord ceresc, la distanţa de Din figură se vede că unghiurile hp=PON
aproximativ 44' de acesta. La diferite la­ şl <p=qTO sunt egale ca unghiuri cu la­
titudini geografice, Polara este văzută pe turile reciproc perpendiculare şi deci
cer la înălţime diferită. Deci, şi înălţimea (p = hp. Aşadar, latitudinea geografică a
polului lumii diferă de la o latitudine la locului de observaţie este egală cu înăl­
alta. Astfel, de exemplu, înălţimea Pola­ ţimea polului ceresc.
rei la Chlşinău este de aproximativ 47°, la în practică, latitudinea geografică
Bucureşti - de 44,5°, la Kiev - de 50,5°. a locului poate fi determinată cu apro­
Se poate uşor demonstra că oriun­ ximaţie măsurând înălţimea stelei Po­
de în emisfera nordică a Pământului lare. Pentru o determinare mai exactă
înălţimea polului Nord ceresc (hf) este se va ţine cont de faptul că atunci când
egală cu latitudinea geografică a locului steaua Polară culminează la nord de
de observaţie (<p).în figura 2.17 este re- Zenit, este valabilă relaţia ( p - 6 - z . Aici Fig. 2.18. Echinocţii şi solstiţii.

.5 6 57

Fig. 2.19. Poziţia Soarelui pe ecliptică la echlnocţli şi solstiţii.
§ 2.6. VARIAŢIA COORDONATELOR
ECUATORIALE ALE SOARELUI.
ECHINOCŢII Şl SOLSTIŢII
Prin observaţii directe se poate uşor
constata că Soarele pe parcursul anului
îşi schimbă mereu înălţimea la care cul­
minează la amiază în locul dat de pe Pă­
mânt. Culminaţia Soarelui pe bolta ce­
rească variază ca urmare a mişcărilor Pă­
mântului-de revoluţie în jurul Soarelui şi
de rotaţie în jurul axei proprii (fig. 2.18).
în locul cu latitudinea cp, Soarele culmi­
nează (la miezul zilei) la înălţimea:
hQ= 90°-cp + S,
întrucât înălţimea Soarelui la amia­
ză variază de la o zi la alta, din această
relaţie rezultă că variază şi declinaţia
Soarelui, <5.
58
Solstiţiu de vară
Fig. 2.20. Răsăritul şi apusul Soarelui la echinocţii şi solstiţii.
declinaţia şl ascensia dreaptă, au valori­
le egale cu zero (6 = 0°, a = 0h). La echi-
nocţiu, în locul cu latitudinea geografică
<p , înălţimea Soarelui la amiază este:
hQ= 90°—cp.
adică Soarele se află în punctul superior
al ecuatorului ceresc. Se poate spune că
la echinocţiul de primăvară traiectoria
diurnă a Soarelui este chiar ecuatorul ce­
resc. Soarele răsare în punctul cardinal
Observând cu regularitate conste­
Est şi apune în punctul cardinal Vest
laţiile care culminează la miezul nopţii,
(fig. 2.20). Cele două emisfere ale Pă­
se poate constata că acestea se depla­
mântului sunt iluminate de Soare în mod
sează de la o noapte la alta spre Est, de
egal. La echinocţiu, drumul parcurs de
unde rezultă că şi Soarele se deplasea­
Soare deasupra orizontului este egal cu
ză aparent pe ecliptică de la Vest la Est.
cel urmat sub orizont şi, în consecinţă,
Aceasta înseamnă că pe parcursul anu­
ziua şi noaptea au duratele egale.
lui variază şi ascensia dreaptă a Soarelui,
După echinocţiul de primăvară, cele
a. Aşadar, coordonatele ecuatoriale ale
două coordonate ale Soarelui cresc pe zi
Soarelui nu sunt constante în timp, ci va­
ce trece, astfel încât la 21 sau 22 iunie
riază în decursul anului.
declinaţia Soarelui atinge valoarea ma­
în emisfera nordică a Pământului, în
ximă, 6 = + 23°26', iar ascensia dreaptă
jurul datei de 20 sau 21 martie, Soarele
devine a - 6h (sau 90°). în această zi, nu­
traversează ecuatorul ceresc în punctul
mită ziua solstiţiului de vară (din latină
vernal (T), trecând din emisfera sudi­
„sol" - „soare" şi „sistere" - „a sta liniş­
că a sferei cereşti în emisfera nordică
tit"), Soarele se află în emisfera nordică
(fig. 2.19). în acest moment, cunoscut
cerească la distanţa unghiulară maxi­
ca echinocţiul de primăvară sau vernal,
mă, de 23°26', faţă de ecuatorul ceresc
coordonatele ecuatoriale ale Soarelui,
Echinocţii Solstiţiu de iarnă
(fig. 2.19). La solstiţiul de vară, în locul
cu latitudinea geografică cp înălţimea
Soarelui la amiază atinge valoarea ma­
ximă:
hc ^ r 90°~(P + 23°26'-
în această zi, punctul de răsărit al
Soarelui este deplasat la distanţă maxi­
mă spre Nord de punctul cardinal Est şi,
respectiv, punctul de apus este la depăr­
tare maximă de punctul cardinal Vest
(fig. 2.20). în emisfera nordică a Pămân­
tului, la solstiţiul de vară, Soarele se află
deasupra orizontului cea mai mare parte
a zilei şi de aceea ziua este cea mai lungă
din an, iar noaptea - cea mai scurtă. în
diverse culturi solstiţiul de vară era con­
siderat un semn al fertilităţii, această zi
fiind marcată ca o sărbătoare însoţită de
ritualuri, festivaluri şi alte manifestări.
După solstiţiul de vară, înălţimea
Soarelui la culminaţie şi, respectiv, de­
clinaţia Soarelui încep să descrească, iar
ascensia dreaptă continuă să se măreas­
că. înălţimea Soarelui la amiază şi dura­
ta zilei se micşorează treptat, iar durata
nopţii creşte.
în jurul datei de 23 septembrie,
Soarele în mişcarea sa aparentă iarăşi
59
 traversează ecuatorul ceresc, de aceas­ rul ceresc şi la echinocţiul de primăvară
tă dată prin cel de al doilea punct echi- declinaţia lui devine egală cu zero, 6 = 0°, 1k /
nocţlal - punctul autumnal (£:) trecând iar ascensia dreaptă atinge valoarea a =
din emisfera nordică în emisfera sudică 24h (360°), adică a = 0h. Aşadar, pe par­ ^ _ z' // ✓ S
a sferei cereşti. în această zi, numită cursul anului declinaţia Soarelui variază X\ // \\ / / x^
ziua echinocţiului de toamnă, Soarele între limitele 5 = + 23°26' şi <5 = - 23°26', X/
z / V ''
are aceeaşi înălţime la culminaţie ca în iar înălţimea Soarelui la amiază variază
ziua echinocţiului de primăvară, aceleaşi între valorile fimm. ş7i hmax . ..................
sunt şi celelalte fenomene echinocţia- Atmosfera
le. La echinocţiul de toamnă, ascensia § 2.7. REFRACŢIA ASTRONOM ICĂ ......................: : : : : : —
y ,.' ..............
dreaptă a Soarelui atinge valoarea /
Orizontul
a - 12h (180°), iar declinaţia iarăşi devi­ Poziţia aparentă a unui astru pe O
ne nulă, 6 - 0°. bolta cerească diferă de poziţia lui re­ Fig. 2.21. Refracţia astronomică
După echinocţiul de toamnă, Soarele ală. Aceasta se întâmplă din cauză că
se mişcă pe ecliptică sub ecuatorul ceresc razele de lumină care vin de la corpul Fenomenul de refracţie a razelor de Pentru razele vizibile, această depen­
şi deci declinaţia lui ia valori negative, iar ceresc se refractă în atmosfera Pă­ lumină venite de la un astru la trecerea denţă este dată de relaţia aproximativă:
ascensia dreaptă continuă să crească. mântului. lor prin atmosfera terestră se numeşte
în jurul datei de 22 decembrie, nu­ Densitatea atmosferei nu este con­ refracţie astronomică. 60,25' 5 273
P
mită ziua solstiţiului de iarnă, Soarele stantă, ci creşte pe măsura apropierii de 760 273+ t tg z ,
în fig. 2.21, unghiul SOS' dintre direc­
atinge distanţa unghiulară maximă, de suprafaţa Pământului. Să ne imaginăm ţia aparentă spre stea (OS') şi direcţia unde B este presiunea atmosferică în
23°26', de la ecuatorul ceresc în emisfe­ atmosfera terestră sub formă de înve­ reală (OS), în absenţa atmosferei, este mm Hg, iar t - temperatura în °C, z -
ra sudică. La solstiţiul de iarnă, ascensia lişuri sferice concentrice atât de subţiri, numit unghi de refracţie sau simplu - distanţa zenitală apărentă a astrului.
dreaptă a Soarelui are valoarea de 18h încât densitatea în limitele fiecărui strat în condiţii normale (t = 0°C şi S =
refracţie, p. Unghiul ZOS' este distanţa
(270°), iar declinaţia atinge valoarea sa să poată fi considerată constantă. Raza zenitală aparentă (z') a stelei, iar unghiul 760 mm Hg) refracţia devine
maximă negativă, 6 = - 23°26'. în locul de lumină de la o stea trece dintr-un
ZOS este distanţa zenitală reală (z). Este P = 60,25" tgz'.
cu latitudinea geografică (p, înălţimea strat atmosferic cu densitatea mai mică evident că p = z - z', de unde rezultă că Aceste formule sunt valabile numai
Soarelui la amiază este minimă: în altul cu densitatea mai mare, adică în cazul când distanţa zenitală aparentă
distanţa zenitală reală este
„ ^©mm= 9 0 °- - 23°26'. mai dens din punct de vedere optic. Din z = z' + p, z' < 70°. Unghiul de refracţie este nul pen­
în emisfera nordică a Pământului, cursul de fizică se ştie că în acest caz tru astrul aflat în zenit şi maxim la orizont,
adică e mai mare decât cea aparentă cu
drumul diurn aparent al Soarelui în ziua raza refractată se apropie de normala unde atinge valoarea de circa 35'.
unghiul p. Datorită refracţiei, înălţimea
solstiţiului de iarnă este situat în cea mai dusă în punctul de incidenţă. Deci, de la Unul din efectele refracţiei astro­
aparentă a unui astru de la orizont este
mare parte sub orizont şi de aceea ziua strat la strat raza de lumină se va abate nomice îl constituie deformarea dis­
mai mare decât valoarea ei adevărată,
aceasta este cea mai scurtă din an, iar mereu în aceeaşi direcţie, descriind o li­ cului Soarelui şi al Lunii la răsăritul şi
adică refracţia „ridică" astrul deasupra
noaptea - cea mai lungă. Soarele răsare nie curbă (fig. 2.21). Ca urmare, direcţia apusul acestora. La orizont, unghiul de
orizontului.
în partea de Sud-Est a orizontului şi apu­ în care observatorul vede steaua nu va refracţie al marginii inferioare a discu­
Refracţia astronomică nu este con­
ne în partea de Sud-Vest (flg. 2.20). mai coincide cu direcţia în care aceasta lui acestor aştri este cu aproape 6' mai
stantă, ci depinde de înălţimea stelei
După solstiţiul de iarnă, Soarele la ar fi văzută în lipsa atmosferei. Steaua mare decât unghiul de refracţie al mar­
faţă de orizont şi de starea atmosferei -
amiază culminează tot mai sus deasupra se vede la o înălţime mai mare deasupra ginii superioare, în timp ce diametrul
de temperatura şi presiunea acasteia.
orizontului, durata zilei creşte, iar a nop­ orizontului decât aceea la care ea se află
ţii scade. Soarele se apropie de ecuato­ în realitate.

60 61

Fig. 2.22. Discul deformat al Lunii în apropiere de orizont
orizontal nu este afectat de refracţie.
Ca urmare, discul aparent al Soarelui
şi acela al Lunii capătă forma de oval
(fig. 2.22).
Un alt efect al refracţiei este creşte­
rea duratei zilei (perioada cuprinsă între
răsăritul şi apusul Soarelui). Se conside­
ră răsărit al Soarelui momentul apariţiei
la orizont a marginii superioare a discu­
lui solar şi apus al Soarelui - momentul
dispariţiei sub orizont a acesteia. Datori­
tă refracţiei. Soarele este văzut cu puţin
timp înainte de a fi răsărit cu adevărat şi
continuă să fie văzut puţin timp şi după
ce a apus cu adevărat (fig. 2.23).
Răsârjîul Soarelui
Noi vedem răsăritul
Soarelui înainte de a f
rasant efectiv
Poziţia aparentă a Soarelui la orizont
Poziţia reală a Soarelui de la care vine lumina refractată
Fig. 2.23. Refracţia la răsăritul şi apusul Soarelui
§ 2.8. PARALAXA DIURNĂ
(GEOCENTRICA)
Coordonatele corpurilor cereşti mă­
surate din diferite puncte ale suprafeţei
Pământului au, în general, valori diferi­
te. Aceasta se întâmplă din cauza că din
diverse puncte astrul este observat pe
cer în direcţii diferite. Cea mai convena­
bilă pentru calcule ar fi poziţia astrului
observată din centrul Pământului, aşa
numita poziţie geocentrică.
Unghiul format de direcţia spre un
astru observat din centrul Pământului
şi direcţia spre acelaşi astru observat
Apusul Soarelu
Noi mai vedem Soarele
Observatorul
>i dupa ce a apus
62
dintr-un punct oarecare de pe suprafa­
ţa teresră este numit paralaxă diurnă
sau geocentrică a astrului.
Paralaxa diurnă nu este altceva decât
unghiul sub care din astru ar fi observată
raza Pământului dusă în punctul dat de
pe.suprafaţa terestră. Evident, paralaxa
diurnă a unui astru care se află în Zenit
este egală cu zero. în cazul când astrul
este la orizont, paralaxa lui atinge va­
loarea maximă, numită paralaxă orizon­
tală (p).
Vom deduce relaţia pentru parala­
xa diurnă (p'). Din triunghiurile TOM' şi
TOM (fig. 2.24) rezultă egalităţile:
fi ş in p ; , f i slnp,
(1 sin z d
în care fi este raza Pământului, d - dis­
tanţa dintre Pământ şi astru, z‘ - dis­
tanţa zenitală a astrului, p - paralaxa
orizontală. Pentru paralaxa diurnă se
obţine relaţia:
sin p ' = sin p • sin z',
Fig. 2.24. Paralaxa diurnă (geocentrică).
63
Paralaxele corpurilor din Sistemul so­
lar sunt mărimi foarte mici. De exemplu,
paralaxa medie a Lunii p = 57', paralaxa
Soarelui p = 8,79", iar paralaxa planete­
lor p < 1'. Deci, se pot folosi aproximaţi­
ile: sin p' & p' şi sin p = p şi atunci relaţia
pentru paralaxa diurnă devine:
p '- p sin z'.
Dat fiind faptul că Pământul nu este
sferic, s-a convenit ca paralaxa orizon­
tală să fie raportată la o valoare strict
determinată a razei Pământului, pen­
tru care s-a ales raza ecuatorială, fio=
6378 km. în acest caz, paralaxa diurnă
este numită paralaxă orizontală ecuato­
rială. Paralaxele orizontale ale corpurilor
din Sistemul solar sunt date în anuarele
astronomice.
Paralaxa diurnă stă la baza unei me­
tode de determinare a distanţelor în Sis­
temul solar.
& § 2.9. M IŞCAREA PROPRIE
A STELELOR
1. Variaţia coordonatelor stelelor.
Pentru a studia structura şi evoluţia Uni­
versului, dar şi a Galaxiei, este necesar
să cunoaştem cu precizie poziţiile (coor­
donatele ecuatoriale) şi mişcările proprii
ale corpurilor cereşti. Acest lucru se re­
alizează mult mai uşor prin aplicarea în
astrometrie a metodelor fotografice de
observare. Pentru a determina mişcările
proprii ale stelelor, se fotografiază una şi
aceeaşi porţiune de cer la intervale mari
de timp, de cel puţin 20-30 de ani, şi se
măsoară poziţia stelei studiate pe cele
două imagini obţinute.

Prin compararea poziţiei aceloraşi
stele, determinată la intervale consi­
derabile de timp, s-a descoperit că co­
ordonatele lor variază în timp. O parte
din aceste variaţii este determinată de
diverse fenomene astronomice, cum
ar fi precesia, nutaţia, aberaţia, para­
laxa anuală. S-a constatat însă că po­
ziţia unei stele este alta chiar şi după
eliminarea variaţiilor determinate de
aceşti factori.
Deplasarea stelei pe sfera cereas­
că în decursul unui an, p, este numită
mişcare proprie a stelei şi se exprimă în
arcsecunde pe an.
Mişcarea proprie a stelei (p) se calcu­
lează cu formula: _______
|i = + faţa unei sfere formată prin intersecţia a
unde p6este arcul de cerc al declinaţiilor,
iarpn este arcul de paralel diurn al stelei
(fig. 2.25).
. 64
Mişcările proprii ale diferitelor stele
diferă ca mărime şi direcţie şi nu depă­
şesc câteva arcsecunde pe an, cu excep­
ţia stelei „zburătoare" Barnard desco­
perită în 1916 (constelaţia Ophiuchus -
„Purtătorul de Şerpi") cu cea mai mare
mişcare proprie de p - 10,27"/an.
Mişcările proprii ale stelelor fiind
foarte mici, variaţiile poziţiilor aparente
ale lor nu pot fi observate cu ochiul liber,
din care cauză a şi apărut noţiunea de
„stele fixe". însă la intervale foarte mari
de timp configuraţiile constelaţiilor se
schimbă considerabil (fig. 2.26).
Proiecţia vitezei spaţiale a stelei pe
raza vizuală se numeşte viteză radiată vr.
Ea poate fi determinată după deplasarea Fig. 2.27. Taraiectoria Soarelui şi Pământului în raport cu stelele apropiate.
Doppler a liniilor din spectrul stelei.
Mişcările proprii ale stelelor se mă­
soară pentru a fi utilizate la determina­ 2. Mişcarea Sistemului solar. Soa­ Apexul Sistemului solar în raport
rea coordonatelor stelelor. rele de asemenea se mişcă în spaţiu cu stelele se află în constelaţia Her­
împreună cu planetele care se rotesc cules având următoarele coordonate:
în jurul lui, inclusiv Pământul (fig. 2.27). ascensia dreaptă a = 270° şi declinaţia
Punctul de pe sfera cerească spre care 6 = +30°. Soarele se mişcă spre acest
este orientat vectorul vitezei Soarelui punct cu viteza de 20 km/s.
este numit apex solar, iar punctul opus­
antiapex. § 2.9. FORMULELE FUNDAMENTALE
ALE TRIGONOM ETRIEI
A SFERICE
Determinarea poziţiei şi mişcării
aparente a corpurilor cereşti pe sfera
cerească se reduce de multe ori la rezol­
varea unor triunghiuri sferice. Triunghiul
sferic este o figură geometrică pe supra­
trei cercuri mari ale sferei (fig. 2.28).
Fig. 2.26. Mişcarea proprie a stelelor Unghiul diedru între planele a două
din constelaţia Ursa Mare. Fig. 2.28. Triunghiul sferic. cercuri mari care formează laturile
triunghiului sferic este numit unghi al
65

triunghiului sferic. în mod obişnuit, suma
unghiurilor triunghiului sferic este mai
mare de 180°, dar mai mică de 540°, iar
suma laturilor este mai mică de 360°.
Se poate demonstra că între unghiu­
rile şi laturile triunghiului sferic există
următoarele trei relaţii fundamentale:
cos a = cosb cos c + sinfi sin c cos A,
sin acosB = sin c cos b - cos c sin b cos A,
sin a _ sin b _ sin c
sin A ‘ sin fi ' s in C '
unde a, b, c sunt laturile, iar A, fi, C - un­
ghiurile triunghiului sferic.
Triunghiul sferic format pe sfera ce­
rească prin intersecţia meridianului ce­
resc, cercului vertical şi cercului orar al
astrului considerat se numeşte triunghi
paralactic. Vârfuri ale triunghiului para-
lactic sunt Polul Nord ceresc (P), Zenitul
(Z) şi astrul considerat (C) (fig. 2.29), (aici
astrul se află în emisfera estică a sferei
cereşti).
. 66
Aplicând formulele fundamentale ale
trigonometriei sferice la triunghiul para­
lactic din fig. 2.29, se obţine:
sin 8 = sin cp cos z - cos cp sin z cos A,
cos 6 cos t = cos cp cos z + sin cp sin z cos A,
cos <5sin t = sin z sin A,
unde <5 este declinaţia şi t - unghiul
orar al astrului C, z - distanţa zenitală,
A - azimutul astrului, şi cp - latitudinea
geografică a locului de observaţie.
Formulele obţinute pot servi la
transformarea coordonatelor orizon­
tale (z, A) în coordonatele orare ale as­
trului (6, t) sau în coordonatele ecua­
toriale (8, a). De asemenea, aceste
formule pot fl folosite pentru calculul
momentelor de răsărit şi de apus ale
astrului şi al azimutului la momentul
respectiv, precum şi pentru determi­
narea latitudinii geografice [cp) a locu­
lui de observaţie.
Crepuscul
Noapte
Crepuscul
Fig. 2.30 (a). Schema fenomenului de crepuscul.
yţtf § 2.10. CREPUSCULUL.
NOPŢILE ALBE
1. Crepusculul. Fenomenul de stin­
gere treptată a luminii zilei după apusul
Soarelui sau de scădere a întunericului
nopţii înainte de răsăritul Soarelui se nu­
meşte crepuscul. Perioada de timp de la
apusul Soarelui pănă la lăsarea întune­
ricului (amurgul) este numită crepuscul
de seară, iar zorii zilei înainte de răsăritul
Soarelui - crepuscul de dimineaţă.
Crepusculul apare datorită difuzi­
ei (împrăştierii) luminii solare de către
Fig. 2.30 (b). Crepuscul civil.
67
Orizontul
Razele
Soarelui
Atmosfera
straturile de aer atmosferic (fig. 2.30, a).
Sunt trei tipuri de crepuscul: civil, navi-
gaţional şi astronomic.
Crepusculul civil de seară durează
de la apusul Soarelui până la momentul
când centrul discului solar coboară cu
6° sub orizont (adică înălţimea Soarelui
devine h - - 6°). La sfârşitul crepuscu­
lului civil de seară pe cer apar cele mai
strălucitoare stele, iar în viaţa cotidiană
este nevoie de aprins lumina artificială
(fig. 2.30, b). Crepusculul civil de dimi­
neaţă începe înainte de răsăritul Soa­
relui în momentul când centrul discului
 solar se află la 6° sub orizont şi continuă
până la răsăritul Soarelui.
Crepusculul navigaţional de seară are
durata de la sfârşitul crepusculului civil
când Soarele este la 6° sub orizont până
la începutul crepusculului astronomic
când Soarele se află la 12° sub orizont,
în această perioadă se văd stelele navi-
gaţionale şi orizontul maritim.
Crepusculul astronomic are o dura­
tă mai lungă. Crepusculul astronomic
de seară se sfârşeşte, iar crepusculul
astronomic de dimineaţă începe în mo­
mentul când centrul discului solar se
află la 18° sub orizont (adică înălţimea
Soarelui este h = -18°). La sfârşitul cre­
pusculului astronomic de seară începe
noaptea şi pe cer se văd şi cele mai sla­
be stele.
2. Nopţile albe. Durata crepusculului
depinde de latitudinea geografică a lo­
cului de observaţie şi de anotimp (adică
de declinaţia Soarelui). Cum se ştie, Soa-
E X E R C IŢ II REZOLVATE
2.1. Calculaţi înălţimea unei clădiri
din Chişinău, dacă se ştie că umbra ei
la amiaza zilei de 22 iunie are lungimea
/ = 20 m. Latitudinea oraşului Chişinău
este <p - 47°05'; declinaţia Soarelui la
22 iunie este $B = 23°26'.
Rezolvare: înălţimea Soarelui la meri­
dian în ziua solstiţiului de vară este dată
de formula:
hQ = 90° ~(p + 6u
înlocuind valorile numerice, se obţi­
ne: hQ= 66°21'.
înălţimea clădirii se poate afla din re-
68
rele are declinaţia maximă, 5 = + 23°26',
în ziua solstiţiului de vară (în jurul zilei
de 22 iunie). în momentul culminaţiei
inferioare înălţimea unui astru este dată
de formula:
h = cp + 6 - 90°,
unde cp este latitudinea geografică a
locului de observaţie, iar <5- declinaţia
astrului. Cu ajutorul acestei formule se
poate afla că în locurile situate la latitu­
dinea geografică cp = 60°34' înălţimea
Soarelui în culminaţia inferioară (adică
la miezul nopţii) în ziua solstiţiului de
vară (22 iunie) este egală cu -6°. Deci, la
această latitudine sfârşitul crepusculului
civil de seară în această zi este şi înce­
putul crepusculului civil de dimineaţă,
adică crepusculul civil durează toată
noaptea. Astfel de nopţi au fost numi­
te nopţi albe. Evident, nopţile albe pot
fi observate doar la latitudini geografice
care satisfac relaţia cp 2 90° - <5- 6°, adică
cp > 60°34'.
laţia: H = l-tghQ. Substituind valorile nu­
merice, avem: H = 45,67 m.
2.2. Să se determine distanţa medie,
în km, de la Pământ la planeta pitică
Pluto. Se ştie paralaxa orizontală a Soa­
relui, pQ= 8,"80, şi paralaxa orizontală
a planetei Pluto, p = 0,"223. Distanţa
medie de la Pământ la Soare este
o = 1 UA = 149,6-106 km.
Rezolvare: Distanţa la planeta Plu­
to poate fi determinată din relaţia
(fig. 2.24):
sin P = R9 /d,
unde p este paralaxa planetei Pluto,
Rm - raza ecuatorială a Pământului,
d - distanţa de la Pământ la Pluto. O re­
laţie similară se poate scrie şi pentru pa­
ralaxa Soarelui:
sinPe = V ° ®
E X E R C IŢ II
2.1. Identificaţi constelaţiile reprezenta­
te în fig. 2.31.
2.2. Folosind planisfera (harta mobilă a
cerului), identificaţi seara pe cer şi
treceţi în caietul de observaţii con­
stelaţiile şi planetele vizibile la data
respectivă. Notaţi ora observaţiei.
Repetaţi observările peste 1-2 luni
la aceeaşi oră. Comparaţi rezultate­
le obţinute şi trageţi concluzii.
2.3. Estimaţi dimensiunile unghiulare ale
unor constelaţii, ştiind că la distanţa
braţului întins pumnul strâns (de la
degetul mare la cel mic) acoperă o
porţiune unghiulară de cer de apro­
ximativ 10°.
2.4. Un elev a observat că la amiaza ade­
vărată din 20 martie umbra lui are
lungimea egală cu înălţimea sa. La
ce latitudine geografică se afla ele­
vul? dQ= - 0°23\ R.:44°37/.
2.5. Demonstraţi că axa de rotaţie a Pă­
mântului nu-şi schimbă direcţia în
spaţiu în decursul mişcării lui anuale.
2.6. Ştiind că orbita Lunii este înclinată
cu 5°09' faţă de ecliptică, ce înăl­
ţime maximă în culminaţie poate
avea Luna la Chişinău (cp - 47°05')?
în ce anotimp se întâmplă aceasta?
R.: 8h34m19s; la solstiţiul de vară.
69
Paralaxele, fiind foarte mici, avem:
s in p - p şi sin pG * p,;, .Ţinând seama de
aceasta, din relaţiile de mai sus se ob­
ţine formula pentru calculul distanţei la
planeta Pluto:
d = pQ-as /p = 5,903 •109 km.
2.7. Soarele este la 128°34'50" de punc­
tul vernal. Cât este ascensia dreaptă
a Soarelui, exprimată în unităţi de
timp?
2.8. Cu ajutorul hărţii cerului, determi­
naţi momentul de timp potrivit (în
apropiere de culminaţie) pentru
fotografierea unei comete, care la
20 septembrie se află în constela­
ţia Peştii. în această zi, coordona­
tele ecuatoriale ale cometei sunt:
cc = 00h50m, 8 = + 10”. R.: după
ora 24h.
2.9. Determinaţi cu ajutorul hărţii ste­
lare poziţia Soarelui pe ecliptică
în ziua când v-aţi născut. Numiţi
constelaţia în care se află Soarele.
2.10. Calculaţi înălţimea Soarelui la amia­
ză în zilelele de echinocţii şi solstiţii
la Chişinău.
2.11. Diametrul Lunii constituie 0,27 din
diametrul Pământului. Determinaţi
paralaxa orizontală a Soarelui pen­
tru un observator aflat pe Lună. Dis­
tanţa de la Pământ la Lună se va ne­
glija. Paralaxa orizontală a Soarelui
pentru un observator de pe Pământ
este egală cu 8,8". (Sursa: B.A. Vo-
rontsov-Velyaminov, 1974, proble­
ma 468). R.: 2,38".
 Capitolul in. C IN E M A T IC A SISTEM U LU I S O L A R
& § 3.1. M IŞCAREA APARENTĂ
A PLANETELOR PE SFERA
CEREASCĂ
Planetele sunt corpuri cereşti care,
spre deosebire de stele, nu radiază lumi­
nă proprie, ci doar reflectă lumina Soa­
relui. Printr-un telescop sau binoclu pu­
ternic, se poate observa discul luminos
al planetei, spre deosebire de stele care
se văd ca puncte luminoase. în funcţie
de poziţia orbitei planetare în raport cu
orbita Pământului, există două categorii
de planete: inferioare şi superioare. Pla­
netele Mercur şi Venus, mai apropiate
de Soare decât Pământul, a căror orbite
sunt situate în interiorul orbitei terestre,
sunt numite planete inferioare. Plane­
tele mai depărtate de Soare decât Pă­
mântul: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi
Neptun sunt numite planete superioare.
Planetele inferioare, pot fi observate pe
cer cu ochiul liber în apropiere de ori­
zont seara la Vest după apusul Soarelui
sau dimineaţa la Est înainte de răsăritul
Soarelui. Observate de pe Pământ, pla­
netele inferioare prezintă faze la fel ca
şi Luna. Planetele superioare pot fi ob­
servate în opripiere de ecliptică în orice
regiune a cerului. Ele nu prezintă faze,
adică au discul iluminat de Soare în în­
tregime.
Mişcarea aparentă a planetelor pe
sfera cerească se deosebeşte esenţial
de mişcarea aparentă a stelelor şi Soare­
71
lui. Planetele îşi schimbă mereu atât di­
recţia, cât şi sensul de mişcare. Mişcarea
aparentă directă, de la Vest la Est, a pla­
netelor alternează cu mişcarea retrogra­
dă, de la Est la Vest. Poziţiile relative ale
planetelor faţă de stele pe sfera cereas­
că, deci şi coordonatele lor ecuatoriale
variază continuu, din care cauză plane­
tele nu sunt trecute pe hărţile stelare.
§ 3.2. M IŞCAREA Şl POZIŢIILE
RELATIVE ALE PLANETELOR
INFERIOARE
în mişcarea sa orbitală în jurul Soa­
relui, o planetă inferioară se poate afla
în diferite poziţii faţă de Pământ şi Soa­
re, fapt care se reflectă şi în mişcarea
aparentă a planetei pe sfera cerească.
Astfel, planetele Mercur şi Venus pot fi
văzute fie la Est, fie la Vest de Soare şi
niciodată nu se depărtează mult de el,
Mercur - cu maximum 18°-28°, iar Ve­
nus - cu maximum 45°-48°.
Distanţa unghiulară a planetei infe­
rioare de la Soare spre Est este numită
elongaţie estică, iar spre Vest - elon-
gaţie vestică. Unghiul de elongaţie este
unghiul dintre direcţia Păm ânt-Soare şi
direcţia Pământ - planetă (fig. 3.1.).
La elongaţia estică planeta poate fi
văzută deasupra orizontului la Vest sea­
ra, la scurt timp după apusul Soarelui.
Dacă e Venus, se spune că este Lucea­
fărul de seară. Deplasându-se pe sfera
 cerească de la Est spre Vest, adică fiind
în mişcare retrogradă, planeta se apro­
pie de Soare, la început lent, apoi tot mai
repede până se face nevăzută în razele
solare. Planeta trece prin faţa Soarelui,
aflându-se între el şi Pământ. Poziţia
respectivă a planetei este numită con­
juncţie inferioară (fig. 3.1). în conjuncţia
inferioară planeta este în direcţia Soare­
lui la distanţă minimă de Pământ şi nu
este vizibilă, decât în cazul tranzitului pe
discul Soarelui.
Peste un anumit timp, după conjunc­
ţia inferioară planeta va apărea pe cerul
de dimineaţă, fiind vizibilă deasupra ori­
zontului cu puţin timp înainte de răsă­
ritul Soarelui în partea de est a cerului.
Planeta Venus în această poziţie este cu­
noscută ca Luceafărul de dimineaţă.
Continuându-şi zi de zi mişcarea
retrogradă, planeta atinge elongaţia
vestică maximă, se opreşte - „staţio­
nează", după care se îndreaptă spre
Soare, fiind acum în mişcare directă,
de la Vest spre Est, până devine iarăşi
invizibilă. în acest moment, planeta
este în conjuncţie superioară cu Soa­
rele, care acum se află între Pământ
şi planetă (fig. 3.1). Continuându-şi
mişcarea directă, planeta se depăr­
tează de Soare spre Est şl începe să fie
văzută iarăşi pe cerul de seară, după
apusul Soarelui. Atingând elongaţia
estică maximă, planeta se opreşte -
„staţionează", apoi îşi reia mişcarea,
acum retrogradă, şi ciclul se repetă.
Dat fiind faptul că în elongaţii pla­
netele inferioare se află la distanţe un­
ghiulare maxime de Soare, condiţiile de
. 72
Fig. 3.1. Poziţiile relative ale planetelor
inferioare.
vizibilitate a lorîn aceste poziţii sunt cele
mai bune. Venus, de exemplu, poate fi
observat pe cer în condiţii excelente,
departe de orizont timp de aproximativ
patru ore. Mercur, fiind mai apropiat de
Soare decât Venus, se depărtează pe cer
de Soare la o distanţă unghiulară mai
mică. Ca rezultat, condiţiile de vizibilita­
te devin mai dificile, Mercur fiind obser­
vat aproape de orizont şi doar pentru un
timp scurt ce nu depăşeşte o oră.
Tranzitul planetelor inferioare. în
conjuncţia inferioară, planetele Mercur
şi Venus se pot afla pe linia Pământ-
Soare. în acest caz ele vor tranzita discul
solar, eclipsând o mică porţiune din el.
Acest fenomen este numit tranzit al pla­
netei inferioare.
în timpul tranzitului, planeta Venus
poate fi observată de pe Pământ ca un
cerculeţ negru care traversează discul
Fig. 3.2. Tranzitul planetei Venus pe discul Soarelui, la 8 iunie 2004 şi 6 iunie 2012
(Credit: Fred Espenac, GSFC NASA).
solar (fig. 3.2). Durata unui tranzit este ziturile din cadrul unei perechi este de
de câteva ore (tranzitul din 2004 a du­ 8 ani. Periodicitatea tranziturilor este o
rat şase ore). De fapt, tranzitul nu este consecinţă a raportului dintre perioa­
altceva decât o eclipsă de Soare produ­ dele orbitale ale planetelor Pământ şi
să de planeta inferioară, însă Venus nu Venus. Tranziturile lui Venus au loc în
acoperă discul Soarelui, pentru că dia­ iunie şi decembrie. Primul din perechea
metrul lui unghiular este mult mai mic de tranzituri ale lui Venus de la începutul
decât al Soarelui. secolului XXI a avut loc la 8 iunie 2004,
Tranzitul planetei Venus se numără iar următorul s-a produs la 6 iunie 2012.
printre cele mai rare fenomene astro­ După 2012, următoarele tranzituri ale
nomice. în prezent, ele se produc într-o lui Venus vor fi în decembrie 2117 şi de­
consecutivitate care se repetă la fieca­ cembrie 2125.
re 243 de ani, în perechi de tranzituri, Observaţiile efectuate asupra tran­
separate prin intervale de 121,5 ani şi zitului planetei Venus au fost folosite
105,5 ani. Intervalul de timp între tran­ de astronomi pentru a calcula distanţa
73

Fig. 3.3. Tranzitul planetei Mercur pe discul
Soarelui, 8-9 noiembrie 2006 (Wikipedia).
între Soare şi Pământ prin metoda pa­
ralaxei. La tranzitul lui Venus din 1761,
Mihail Lomonosov (Rusia), descoperind
refracţia razelor solare în atmosfera sa,
a prezis existenţa atmosferei acestei
planete.
Tranzitul planetei Mercur pe discul
Soarelui se produce la fel ca şi cel al lui
Venus. Mercur apare ca un punct ne­
gru care se deplasează pe discul solar
(fig. 3.3). Din cauză că Mercur este mai
aproape de Soare şi are perioada de re­
voluţie mai scurtă, tranziturile lui sunt
mult mai frecvente, numărul lor fiind de
13 sau 14 pe secol.
Tranziturile lui Mercur se pot produ­
ce în mai sau noiembrie. Cel din noiem­
brie are loc la intervale de 7, 13 sau 33
de ani, iar din mai - numai la intervale
de 13 şi 33 de ani. Ultimele trei tranzi­
turi au avut loc în 1999, 2003 şi 2006,
iar următorul se va produce în 2016.
Tranzitul planetelor inferioare pe dis­
cul Soarelui poate fi observat vizual cu
respectarea aceloraşi măsuri de precau­
ţie care se aplică la urmărirea eclipselor
. 74
de Soare, adică folosind ochelari spe­
ciali. Observarea discului strălucitor al
Soarelui cu ochiul neprotejat poate pro­
voca leziuni serioase sau chiar pierderea
vederii.
¿ K § 3.3. M IŞCAREA Şl POZIŢIILE
RELATIVE ALE
PLANETELOR SUPERIOARE
Traiectoria aparentă descrisă pe cer
de planetele superioare are forma unei
bucle (fig. 3.4), în care mişcarea direc­
tă alternează cu mişcarea retrogradă
datorită faptului că mişcarea orbitală a
planetei superioare este observată de
pe Pământul care este şi el în mişcare de
revoluţie în jurul Soarelui. Mişcarea apa­
rentă retrogradă a planetelor se explică
prin faptul că vitezele orbitale ale plane­
telor sunt diferite.
Atunci când planeta superioară este
văzută pe cer seara la scurt timp după
apusul Soarelui, ea se deplasează pe sfe­
ra cerească de la Vest spre Est, adică este
în mişcare directă (fig. 3.4). însă viteza
Soarelui pe ecliptică este totdeauna mai
mare decât viteza de mişcare aparentă
a planetei superioare pe sfera cerească
şi de aceea la un moment dat Soarele
ajunge din urmă planeta, situându-se în­
tre Pământ şi planetă. în acest moment
planeta este în direcţia Soarelui, adică
în conjuncţie cu Soarele, nefiind vizibilă
de pe Pământ. După ce Soarele va de­
păşi planeta, ea va deveni vizibilă la Est,
înainte de răsăritul Soarelui. Viteza de
mişcare directă scade treptat, planeta se
opreşte - staţionează, după care începe
să se deplaseze printre stele de la Est spre
16h 40m 20m 15h 40m 20m 14h
Fig. 3.4. Traiectoria aparentă a planetei Marte pe harta cerului.
Vest, adică în sens retrograd. La mijlocul aceste perioade planetele superioare se
apropie cel mai mult de Pământ şi trec
arcului de mişcare retrogradă planeta se
prin culminaţia superioară aproximativ
află în punctul de pe sfera cerească di­
la miezul nopţii, ele fiind vizibile pe par­
ametral opus punctului în care în acest
cursul întregii nopţi. La opoziţie, distan­
moment se află Soarele, adică planeta
ţa planetei Marte de Pământ se reduce
superioară este în opoziţie cu Soarele
până la mai puţin de circa 100 de milioa­
(fig. 3.4). în acest moment Pământul se
ne de kilometri, iar diametrul ei unghiu­
află între Soare şi planetă. Peste un anu­
mit timp planeta iarăşi se opreşte, staţi­ lar aparent ajunge la 13"-14". Opoziţiile
onează şi îşi schimbă direcţia trecând la planetei Marte se repetă la intervale de
2 ani şi 50 de zile. O dată la 15-17 ani,
mişcarea directă şi astfel ciclul se repetă.
Marte se apropie de Pământ la opoziţie
Aşadar, planetele superioare pot
şi mai mult, până la -55,76 de milioane
avea diferite poziţii relative faţă de Pă­
de kilometri, astfel încât diametrul lui
mânt şi Soare (fig. 3.5). Dacă o planetă
unghiular atinge -25". Opoziţia respec­
superioară, de exemplu Marte, este în
tivă este uneori numită „marea" opozi­
direcţie opusă de la Soare, atunci plane­
ţie. Cea mai apropiată opoziţie a plane­
ta este în opoziţie cu Soarele. Opoziţiile
tei Marte se va produce la 22 mai 2016,
oferă cele mai favorabile condiţii pen­
tru observaţii astronomice, deoarece în iar „marea" opoziţie - la 27 iulie 2018.
75
 Conjuncţie
Fig. 3.5. Poziţiile relative ale planetelor
superioare.
Dacă planeta este în aceeaşi direcţie,
însă dincolo de Soare în raport cu Pă­
mântul, atunci se spune că ea este în
conjuncţie cu Soarele. în această poziţie,
condiţiile de vizibilitate a planetei de pe
Pământ nu sunt prea favorabile, pentru
că planeta este la distanţa maximă de
observator (fig. 3.5).
în cazul când unghiul dintre direcţia
Pământ - planetă şi direcţia Pământ -
Soare este de 90°, poziţia respectivă a
planetei superioare este numită cua-
dratură (fig. 3.5). Planeta se află la cua­
dratura estică, dacă este cu 90° la Est de
Soare şi, respectiv, la cuadratura vestică,
atunci când se află cu 90° la Vest de Soa­
re. La cuadratură planeta este vizibilă pe
cer o jumătate de noapte. La cuadratura
estică planeta trece la meridian în mo­
mentul când Soarele apune, iar la cudra-
tura vestică planeta atinge culminaţia
superioară la răsăritul Soarelui.
Planetele superioare pot fi observate
în condiţii mai favorabile decât cele infe-
76
rioare, pentru că în mişcarea lor acestea
nu se află pe cer în apropiere de Soare,
cu excepţia momentului de conjuncţie.
Poziţiile relative ale planetelor, condi­
ţiile de vizibilitate ale acestora în anul
respectiv şi traiectoriile lor aparente pe
sfera cerească sunt date în anuarele as­
tronomice.
/tf\ § 3.4. RELAŢIA DINTRE PERIOADA
SIN O D ICĂ ŞI PERIOADA
SIDERALĂ DE REVOLUŢIE
Planetele, inclusiv Pământul de pe
care observăm aceste planete, au viteze
diferite de mişcare în jurul Soarelui. în
consecinţă, poziţia relativă a unei plane­
te faţă de Soare şi Pământ se repetă la
anumite intervale de timp.
Intervalul de timp după care o pla­
netă ajunge din nou în aceeaşi poziţie
aparentă faţă de Soare şi Pământ se
numeşte perioadă sinodică (S) de revo­
luţie a planetei.
Perioada de revoluţie a unei plane­
te în jurul Soarelui faţă de un sistem de
referinţă fix (legat de stele) se numeşte
perioadă siderală (T) de revoluţie. Peri­
oada siderală de revoluţie a Pământului
(T J este numită an sideral.
Aceste trei perioade sunt legate
printr-o relaţie simplă, numită ecua­
ţia mişcării sinodice care poate fi uşor
dedusă plecând de la următoarele ra­
ţionamente. Deplasarea unghiulară
medie a unei planete pe orbită în de­
curs de o zi este egală cu , iar a
w A ocnc
Pământului - cu , unde T este peri-
oada siderală a planetei şi T&- perioada
siderală a Pământului.
Diferenţa dintre deplasarea unghiu­
lară diurnă a planetei inferioare şi cea
a Pământului este egală cu deplasarea
aparentă diurnă a planetei, ' ° . Deci,
pentru planetele inferioare avem rela­
ţia:
1 _1 _1
S T V
numită ecuaţia mişcării sinodice.
în mod analog, pentru planetele su­
perioare se obţine:
1 = JL _ i
S T ® T ’
Din observaţii directe efectuate de
pe Pământ nu pot fi determinate decât
perioadele sinodice ale planetelor şi pe­
rioada siderală de revoluţie a Pământu­
lui, adică anul sideral. Perioadele sidera­
le de revoluţie ale celorlalte planete pot
fi calculate cu ajutorul ecuaţiei mişcării
sinodice.
/(£ § 3.5. SISTEM UL GEOCENTRIC
AL LUMII
Mişcarea planetelor i-a preocupat
constant pe filosofii şi astronomii din
antichitate. La prima vedere, observaţi­
ile nemijlocite de zi cu zi ar demonstra
că stelele, Soarele şi planetele se rotesc
în jurul Pământului, iar Pământul, fiind
solid şi stabil, nu se mişcă, ci este în re­
paus. Aceste percepţii erau aduse ca do­
vadă în sprijinul ideii că Pământul este
în centrul lumii şi astfel a luat naştere
concepţia geocentrică a Sistemului So­
77
lar: Pământul este centrul lumii (Univer­
sului), iar toate celelalte corpuri cereşti,
inclusiv Soarele, se rotesc în jurul său.
Această idee geocentrică era susţinută
de Aristotel şi de majoritatea filosofilor
din Grecia antică. Idei similare existau şi
în China antică. Cu toate acestea, în anti­
chitate au fost şi astronomi, care bazân-
du-se pe raţionamente pur teoretice, au
sugerat ideea heliocentrismului potrivit
căreia Pământul se mişcă în jurul Soare­
lui ca centru al lumii. Aristarh din Samos,
în secolul al lll-lea î.Hr., a fost primul care
a sugerat că Pământul se roteşte în jurul
Soarelui care stă fix, însă ideile sale nu
au fost susţinute.
Concepţiile geocentrice ale astrono­
milor antici despre Univers au fost sinte­
tizate de către astronomul grec Claudius
Ptolemeu (~87-165 d.Hr.) din Alexan­
dria, Egipt, în tratatul său matematic şi
astronomic Megale Syntaxis (~150 d.Hr),
tradus în arabă ca Almagest. La baza sis­
temului ptolemaic al Universului, cunos­
cut ca sistemul geocentric al lumii, stau
patru principii: 1) Pământul este sferic şl
se află în centrul Universului; 2) Pămân­
tul este nemişcat; 3) toate corpurile ce­
reşti, Inclusiv Soarele, se mişcă în jurul
Pământului; 4) corpurile cereşti se mişcă
pe orbite circulare cu viteză constantă,
adică uniform.
într-o formulă simplificată, sistemul
ptolemaic poate fi reprezentat astfel:
planeta se mişcă uniform pe o traiec­
torie circulară, numită epiciclu, al că­
rui centru, la rândul său, efectuează o
mişcare de revoluţie în jurul Pământu­
lui nemişcat pe o altă orbită circulară,

Fig. 3.6,a. Sistemul geocentric al Iul Ptolemeu.
numită deferent (noţiune introdusă de
Hiparh) (fig. 3.6,a). Soarele şi Luna, însă,
se mişcă în jurul Pământului pe defe­
rente (fără epicicluri). Deferentele şi
epiciclurile tuturor planetelor, precum
şi deferentele Soarelui şi Lunii se află în
interiorul unei sfere, pe a cărei suprafa­
ţă interioară sunt dispuse stelele "fixe"
(fig. 3.6,b).
Cu toate că sistemul geocentric ptole-
malc era întemeiat pe principii eronate,
el permitea totuşi astronomilor să expli-
78
Fig. 3.6,b. Cosmografia Plolemaică.
Andreas Cellarlus, Harmonia Macrocosmlca,
Amsterdam, 1660. http://nla.gov.au.
ce mişcările aparente ale planetelor şi să
calculeze poziţiile lor cu o precizie satisfă­
cătoare pentru observaţiile astronomice
realizate cu ochiul liber. Acest fapt a fă­
cut ca teoria geocentrică să se menţină
în astronomie aproape 1400 de ani. însă
pe măsură ce precizia instrumentelor fo­
losite în observaţii creştea, se constatau
neconcordanţe considerabile între poziţi­
ile calculate teoretic şi cele obţinute din
observaţii ale planetelor. Pentru a le înlă­
tura, era nevoie ca în teoria geocentrică
să se introducă noi şi noi epicicluri, care
o făceau extrem de complicată pentru
aplicare în practică, mai ales în navigaţie.
Caracterul artificial al sistemului geocen­
tric devenea tot mai evident şi acest fapt
impunea o revizuire a fundamentelor sis­
temului. Lucrul acesta a fost realizat în
sec. XVI de către Nicolaus Copernic.
NI COLAI
C O P E R N I C I T O-
R 1N E N S I S DE R E V O L V T IO N I.
bus orbium coslcftium,
L ib r i V I.
IN OVISVS STELLARyM ET Fl<
XAtlVM ST ER.RATICARVK MOTVf, JX VtTC-
r ib u i rirtn tlb u io i> lV » u « io n lfc iu J ,rfft« u ic î u o u to r .
P r z tr r r a ta b u ljs w p f d j m lu a iiin f js q ja d d ld it , rx q u i*
bus cofdrm m o tu i *d <juodui> ftm p u s M aihc*
m i rum ftu d lo fm
Jarc potcrft.
ftcrt. r>* t t a n t î ftïVOLVTîONYM nkoum
Cop cm id N w ur'O phrna.pcrM .G torB ttim loacb'.-
mum Rlten'cum id p . leap. Stb o n r-
m m faipf*.
BASILEÀG, o x o ff î c i n a
iiz n iu îp e îr in a
Fig. 3.7 (a). Coperta lucrării lui Nicolaus Fig. 3.7 (b). Nicolaus Copernicus (1473-1543).
Copernic De Revolutionibus Astronom polonez. A elaborat teoria helio­
Orbium Coelestium, 1543. centrică a Sistemului solar. (Pictor necunos­
cut, 1580).
§ 3.6. SISTEM UL HELIOCENTRIC „De Revolutionibus Orbium Coeles­
AL LUI COPERNIC tium", publicată în 1543 (fig. 3.7, a,b),
a elaborat şi fundamentat modelul
Ipoteza potrivit căreia Soarele se află conform cu realitatea al Sistemului
în centrul lumii, iar Pământul se mişcă solar - sistemul heliocentric. La baza
în jurul Soarelui - ideea heliocentrismu- acestui sistem au fost puse următoa­
lui, a fost enunţată pentru prima dată rele principii: 1) în centrul Universului
de către marele astronom al antichită­ se află Soarele; 2) Pământul sferic se
ţii Aristarh din Samos (320 — 250 Î.Hr.). roteşte în jurul axei proprii; 3) Pămân­
Contemporanii săi însă nu au acceptat tul, ca şi celelalte planete, se mişcă
această ipoteză, preferând concepţiile în jurul Soarelui pe orbită circulară;
geocentrice ale lui Aristotel. Abia peste Luna se mişcă în jurul Pământului;
14 secole au fost puse la îndoială prin­ 4) toate mişcările reprezintă combi­
cipiile fundamentale ale sistemului geo­ naţii de mişcări circulare uniforme;
centric ptolemaic. 5) mişcările aparente, directe şi retro­
Marele astronom polonez Nicolaus grade, ale planetelor nu aparţin lor, ci
Copernic (1473-1543), în lucrarea sa Pământului.
79

Fig. 3.8. Explicaţia mişcării aparente a planetelor superioare.
Meritul incontestabil al lui Copernic
este acela că el a dat pentru prima oară
în astronomie structura corectă a Siste­
mului solar, calculând distanţele relative
ale planetelor de la Soare şi perioadele
lor de revoluţie. El a explicat corect miş­
cările aparente complicate, directe şl re­
trograde, ale planetelor ca o combinaţie
a două mişcări reale-m işcarea planetei
observate şi mişcarea Pământului în ju­
rul Soarelui (fig. 3.8).
Renunţând la teza dogmatică despre
imobilitatea Pământului, care secole
de-a rândul domina spiritele umane, Co­
pernic a produs o revoluţie nu numai în
astronomie, cl şl în concepţia ştiinţifică
despre lume. Heliocentrismul submina
dominaţia religiei, care susţinea dogma
privind imobilitatea şi poziţia deosebită
a Pământului în centrul Universului. De
aceea la începutul sec. XVII inchiziţia a
- 8d
declanşat o luptă necruţătoare împotri­
va teoriei lui Cepernic şi a susţinătorilor
ei. Astfel, în anul 1600, la Roma a fost
ars pe rug Giordano Bruno (1548-1600),
un susţinător înflăcărat al ideilor lui Co­
pernic, care promova Ideea existenţei
mai multor civilizaţii în Univers.
Un alt adept al concepţiilor lui Co­
pernic a fost marele fizician şi astro­
nom Italian Galileo Galilei (1564-1642),
primul om care a îndreptat telescopul
spre cer şi prin descoperirile sale a con­
firmat teoria lui Copernic. Cu ajutorul
telescopului construit de el în 1609, Ga­
lileo a descoperit fazele planetei Venus,
arătând că succesiunea fazelor are loc
datorită faptului că Venus orbitează în
jurul Soarelui, nu în jurul Pământului. El
a descoperit cratere şi munţi pe Lună şl
a măsurat înălţimea acestora; a consta­
tat că nu există o deosebire principială
între Pământ şi alte corpuri cereşti, adică dică. în emisfera nordică a Pământului,
Pământul este o planetă obişnuită. Ga­ malul drept al râurilor este supus unei
lileo a descoperit cei patru sateliţi mai eroziuni mai pronunţate, el fiind în con­
mari ai planetei Jupiter care astăzi îi secinţă mai abrupt decât malul stâng.
poartă numele şi astfel a combătut con­ Dimpotrivă, în emisfera sudică este mai
cepţia, potrivit căreia numai Pământul ar erodat malul stâng. O altă consecinţă a
fi centru de rotaţie. El a observat petele rotaţiei Pământului este devierea spre
pe Soare şi după deplasarea acestora pe est a corpurilor în cădere. De exemplu,
discul solar a concluzionat că Soarele se un corp lăsat să cadă liber de pe un turn
roteşte în jurul axei sale. Galileo şi-a în­înalt va devia spre est, adică va atinge
dreptat telescopul şi spre Calea Lactee, solul într-un punct mai îndepărtat spre
unde se află şi Sistemul nostru solar, est de peretele turnului. Datorită rotaţi­
descoperind că ea este formată dintr-o ei Pământului în jurul axei, are loc succe­
mulţime nenumărată de stele. siunea zilelor şi nopţilor. în sfârşit, o ur­
mare a mişcării de rotaţie este turtirea
ytfC § 3.7. M IŞCAREA DE ROTAŢIE la poli şi bombarea la ecuator a globului
Şl DE REVOLUŢIE terestru.
A PĂMÂNTULUI Numeroase cercetări au arătat că vi­
teza unghiulară de rotaţie a Pământului
Mişcarea Pământului în jurul propriei în jurul axei sale nu este constantă, adi­
axe poartă numele de mişcare de rota­ că rotaţia Pământului nu este uniformă.
ţie, iar mişcarea în jurul Soarelui poartă S-a constatat o încetinire seculară a ro­
numele de mişcare de revoluţie. Astfel taţiei datorită frânării produse de mare­
de mişcări execută şi celelalte planete ele lunare şl solare.
din Sistemul Solar. Pendulul lui Foucault. Rotaţia axi­
1. Mişcarea de rotaţie şi consecin­ală a Pământului poate fu pusă în evi­
ţele ei. Pământul se roteşte în jurul axei denţă cu ajutorul unui pendul fizic,
sale în sens contrar mişcării acelor de experiment realizat pentru prima dată
ceasornic, dacă este privit din exterior de fzicianul francez Foucault în 1851
spre polul Nord. Viteza mişcării de ro­ (fig. 3.9). Pendulul are proprietatea de
taţie la ecuator este de 465,11 m/s sau a-şi păstra invariabilă orientarea în spa­
1674,36 km/oră. Această mişcare de la ţiu a planului de oscilaţie în câmpul de
Vest spre Est are drept consecinţă mai gravitaţie. Dacă, de exemplu, pendu­
multe fenomene observate de pe supra­ lul lui Foucault ar fi suspendat la polul
faţa Pământului. Astfel,în zoneletropica- Nord al Pământului, oscilând în planul
le ale Pământului suflă vânturi regulate, unui anumit meridian, observatorul ar
numite alizee, în direcţia de la nord-est constata peste un timp că planul său de
spre sud-vest în emisfera nordică şi de oscilaţie se deplasează, aparent, în sen­
la sud-est spre nord-vestîn emisfera su­ sul rotaţiei acelor de ceasornic, adică
81

Fig. 3.9. Pendulul lui Foucault, instalat sub cupola Panteonului din Paris
(pendulul are lungimea de 67 m şl masa sferei suspendate de 28 kg), 1851.
de la Est spre Vest. Dat fiind faptul că
planul de oscilaţie al pendulului nu poa­
te să-şi schimbe direcţia, rezultă că în
realitate Pământul se roteşte în direcţia
de la Vest spre Est. în felul acesta, pen­
dulul lui Foucault permite să ne convin­
gem că într-adevăr Pământul se roteşte
în jurul axei sale proprii.
La polul Nord, planul de oscilaţie al
pendulului face o rotaţie completă în
raport cu suprafaţa Pământului în 24
de ore, adică se roteşte cu 15° pe oră.
Acest unghi depinde însă de latitudinea
geografică. Unghiul de rotaţie aparentă
a planului de oscilaţie al pendulului este
proporţional cu sinusul unghiului de la­
82
titudine geografică. Astfel, de exemplu,
la Chişinău, planul de oscilaţie al pendu­
lului Foucault se roteşte cu aproximativ
15°*sin 47° (grad/oră) = 11 grad/oră.
2. Mişcarea de revoluţie a Pământu­
lui în jurul Soarelui. Succesiunea ano­
timpurilor. Viteza medie a mişcării de
revoluţie a Pământului în jurul Soarelui
este de 29,783 km/s. Există mai multe
dovezi ale mişcării de revoluţie a Pă­
mântului, printre care se numără depla­
sarea anuală a stelelor ca urmare a feno­
menului de paralaxă stelara şi a celui de
aberaţie a luminii (v. § 3.8).
Observaţiile arată că polii cereşti
nu-şi schimbă poziţia faţă de stele în
Fig. 3.10. Zonele climatice terestre.
decursul anului. De aici rezultă că axa
de rotaţie a Pământului rămâne para­
lelă cu ea însăşi în mişcarea lui de re­
voluţie în jurul Soarelui. Se ştie, de ase­
menea, că axa de rotaţie a Pământului
este înclinată cu 66°34' faţă de planul
orbitei sale.
Mişcarea de revoluţie a Pământului,
înclinarea axei lui de rotaţie faţă de pla­
nul orbitei şi faptul că unghiul deîncllna-
ţie rămâne constant - toate acestea au
drept consecinţă succesiunea regulată
a anotimpurilor pe Pământ şi durata In­
egală a zilelor şi a nopţilor în de cursul
unui an. Din cauza înclinării axei, în cele
doua emisfere anotimpurile sunt inver­
sate. Cele patru anotimpuri se formează
doar la latitudini medii. La poli, jumătate
de an este vara (ziua polară) şi jumăta­
te este iarna (noaptea polară). Astfel,
la echinocţiul de primăvară, 20 martie,
83
la polul Nord începe ziua polară, care
va dura până la echinocţiul de toamnă,
23 septembrie. în cealaltă jumătate a
anului va fi noapte polară.
înclinarea axei de rotaţie determină şi
zonele climatice de pe Pământ (fig. 3.10).
Regiunea suprafeţei terestre, cuprinsă
între tropicul Racului (situat la aproxi­
mativ 23,5° latitudine nordică) şi tropi­
cul Capricornului (aproximativ 23,5° lati­
tudine sudică), este numită zona tropi­
cală. Zona cuprinsă între tropicul Racului
şi cercul polar de Nord (Arctic) (situat la
aproximativ 66,5° latitudine nordică)
este numită zona temperată de Nord,
iar zona între tropicul Capricornului şi
cercul polar de Sud - zona temperată
de Sud. Regiunile suprafeţei Pământului,
aflate dincolo de cercurile polare, sunt
numite zone polare (Arctică şi respectiv
Antarctică).

Fig. 3.11. Paralaxa stelară (anuală).
§ 3.8. PARALAXA STELARĂ
Şl ABERAŢIA LUMINII
1. Paralaxa stelară. Poziţia pe sfera
cerească, deci şi direcţia unei stele apro­
piate se schimbă ca urmare a schimbării
poziţiei Pământului pe orbita sa, deci a
mişcării lui de revoluţie în jurul Soare­
lui. Prin măsurări de precizie, observa­
torul poate constata că o stea descrie
în decursul unui an pe sfera cerească o
elipsă. Această figură este numită elipsă
paraláctica, iar deplasarea respectivă a
stelei - deplasare paralactică. Paralaxa
stelară depinde de distanţa pănă la stea.
Elipsa paralactică va avea dimensiuni cu
atât mai mici, cu cât steaua este mai de­
84
parte de Pământ. Forma elipsei este de­
pendentă de poziţia stelei faţă de planul
eclipticei - cu cât steaua e mai aproape
de acesta, cu atât elipsa este mai alun­
gită, transformându-se într-un segment
de arc pentru steaua situată chiar în
planul eclipticei. Deplasarea paralactică
anuală a unei stele situate în polul eclip­
ticei reprezintă un cerculeţ.
Semiaxa mare a elipsei paralactice
este numită paralaxa anuală a stelei.
Paralaxa stelară anuală poate fi defi­
nită şi ca unghiul sub care ar putea fi
văzută din stea semiaxa mare (raza) a
orbitei Pământului, perpendiculară pe
direcţia la stea (fig. 3.11).
Paralaxa stelară (rt) nu depăşeş­
te 0",762 (steaua A Centauri - cea mai
apro-piată), deci este extrem de mică.
Din această cauză ea nu putea fi măsu­
rată cu ajutorul instrumentelor folosite
în antichitate. în consecinţă, se considera
că fenomenul paralaxei anuale nu există,
această concluzie eronată fiind folosi­
tă ca un argument împotriva modelului
heliocentric al Sistemului solar. Prima
măsurare exactă a paralaxei anuale a
fost realizată de către Friedrich Bessel, în
1838, pentru steaua 61 Cygni (Lebăda) ia
Observatorul din Koenigsberg.
Deplasarea paralactică anuală a
stelelor este o dovadă convingătoare
a mişcării de revoluţie a Pământului în
jurul Soarelui. Ea este folosită la deter­
minarea distanţelor până la stelele mai
apropiate.
2. Aberaţia luminii. Fenomenul de
aberaţie a luminii sau aberaţie stela­
ră constă în variaţia anuală a poziţiei
Fig. 3.12. Aberaţia luminii.
stelelor ca urmare a mişcării observato­
rului. Aberaţia stelară a fost descoperită
de către astronomul englez James Bra-
dlayîn 1728.
Datorită aberaţiei, observatorul în
mişcare vede astrul în altă direcţie de­
cât aceea în care l-ar fi văzut fiind în
repaus (fig. 3.12). Unghiul dintre direc­
ţia aparentă şi direcţia reală spre o stea
este numit unghi de aberaţie sau abera­
ţie (A). în cazul aberaţiei stelare anuale,
poziţia aparentă a unei stele pentru un
observator de pe Pământ variază în de­
cursul unui an, fiind dependentă de vi­
teza observatorului, adică a Pământului.
Variaţia este foarte mică, de ordinul v/c,
unde v este viteza observatorului, şi c
este viteza luminii.
Spre deosebire de deplasarea para­
lactică care depinde de distanţa la stea,
deplasarea de aberaţie este dependentă
numai de viteza observatorului. Obser­
vatorul de pe Pământ participă conco­
85
mitent la mişcarea orbitală şi mişcarea
de rotaţie axială a Pământului, deci exis­
tă respectiv aberaţia anuală şi aberaţia
diurnă a stelelor. Aberaţia stelară este o
consecinţă a compunerii vitezei luminii
cu viteza observatorului (telescopului).
Explicaţia riguroasă a acestui fenomen
este dată în baza teoriei relativităţii.
Se poate demonstra că aberaţia anu­
ală (A) se exprimă prin relaţia:
A = 206 65'—sin cp.
c
unde v este viteza orbitală a Pământului,
c - viteza luminii în vid; cp este unghiul
între direcţia aparentă spre astru şi di­
recţia spre punctul de pe sfera cerească
spre care este orientată viteza observa­
torului la momentul dat, punct numit
apex.
Având în vedere că viteza medie or­
bitală a Pământului este v = 29,78 km/s,
iar viteza luminii c - 299 792 km/s, pen­
tru aberaţia anuală se obţine formula:
A ss 20,50'sin cp,
în care numărul k0= 20,50" este constan­
ta de aberaţie. Apexul se află în planul
eclipticei, de aceea pentru o stea situată
în polul eclipticei cp = 90°. Această stea
descrie în decursul unui an un cerculeţ
de aberaţie cu raza A * 20,50", care este
tocmai aberaţia anuală a stelei. Figurile
descrise de alte stele reprezintă elipse
de aberaţie.
Fenomenul aberaţiei stelare anuale
este o altă dovadă a mişcării de revolu­
ţie a Pământului în jurul Soarelui.

tf. § 3.9. M IŞCAREA Şl FAZELE LUNII
Luna, unicul satelit natural al Pămân­
tului, se mişcă în jurul planetei noastre
în aceeaşi direcţie în care Pământul se
roteşte în jurul axei proprii, de la Vest la
Est. în timp de o oră ea se deplasează
aparent printre stele cu circa 0,5°, adică
cu un diametru unghiular al său, iar în
timp de o zi - cu 13,2°. Din această cau­
ză Luna întârzie la culminaţie în fiecare zi
cu 52 de minute.
Traiectoria aparentă a Lunii pe sfera
cerească nu coincide cu ecliptica, de­
oarece planul orbitei Lunii formează un
unghi de aproximativ 5°09' cu planul
orbitei terestre (deci, cu planul eclipti­
cei). Punctele de intersecţie ale orbitei
Lunii cu ecliptica sunt numite noduri, iar
linia care le uneşte este linia nodurilor.
Punctul în care Luna intersectează pla­
nul eclipticei în direcţia spre Nord este
numit nod ascendent, iar punctul în care
Luna străbate planul eclipticei în direc­
ţia spre Sud este numit nod descendent
(fig. 3.13).
Mişcarea de revoluţie a Lunii în jurul
Pământului este puternic perturbată de
atracţia Soarelui, care produce mici os­
cilaţii ale corpului Lunii, numite libraţii.
Dacă se neglijează perturbaţiile, orbi­
ta Lunii este o elipsă cu excentricitatea
e = 0,055, Pământul aflându-se în unul
din focarele ei. Distanţa medie de la
Lună la Pământ este de 384400 km.
Perioada de timp în care Luna efec­
tuează o rotaţie completă în jurul Pă­
mântului faţă de stelele îndepărtate
este numită lună siderală. Luna siderală
86
Fig. 3.13. Nodurile orbitei Lunii.
are durata de 27d 7h 43m11,3S sau apro­
ximativ 27,32 zile.
Urmărind cu atenţie discul lunar, se
poate observa că detaliile de pe acesta
sunt mereu aceleaşi, de unde s-ar putea
trage concluzia că Luna nu se roteşte în
jurul axei sale. în realitate, Luna este în
mişcare de rotaţie în jurul axei proprii,
însă perioada de rotaţie axială este egală
exact cu perioada de revoluţie a Lunii în
jurul Pământului. Ca urmare, Luna este
orientată mereu cu aceeaşi faţă spre
Pământ, de unde şi iluzia că ea nu se ro­
teşte. Cercetările arată că acum câteva
miliarde de ani Luna era mai aproape de
Pământ şi avea o mai mare viteză de miş­
care orbitală.
Fazele Lunii. Luna, ca şi planetele, nu
are lumină proprie, ea este văzută pe cer
datorită luminii solare pe care o reflectă,
în mişcarea sa în jurul Pământului, Luna
îşi schimbă mereu poziţia pe orbită faţă
de Soare. Ca urmare, aspectul ei pe cer
Primul pătrar
<i> = 0,5
Fig. 3.14. Fazele Lunii.
se schimbă de la o zi la alta, ea prezen­
tând aşa numitele faze (fig. 3.14). Faza
Lunii se defineşte ca raportul între aria
discului lunar iluminată de Soare şi aria
întregului disc.
Fazele principale ale Lunii sunt: lună
nouă, primul pătrar, lună plină şi ultimul
pătrar. Când Luna este în conjuncţie cu
Soarele, adică este în aceeaşi direcţie ca
şi Soarele, fiind orientată spre observa­
torul terestru cu partea neiluminată, ea
nu este vizibilă. în acest caz Luna este în
faza de lună nouă (faza 0 = 0).
Fig. 3.1S,b.
87
Fig. 3.15,a. Lumina cenuşie a Lunii.
La o zi-două după faza de lună nouă,
Luna poate fi văzută seara, după apusul Soa­
relui în partea de Vest a cerului, ca o seceră
îngustă, luminoasă, îndreptată cu convexi-
tatea spre Vest, adică spre Soare. Dacă vom
privi cu atenţie partea neiluminată a discu­
lui lunar, vom constata că acesta nu este
total întunecat, ci emană o lumină cenuşie
(fig. 3.15,a). Acest fenomen se explică prin
faptul că suprafaţa nocturnă a Lunii este
iluminată de Pământul prezent pe cerul Lu­
nii în faza de „pământ plin" în descreştere
(fig. 3.15,b).
 Peste aproximativ o săptămână după
luna nouă, va fi vizibilă o jumătate a dis­
cului lunar. Această fază e numită primul
pătrar (faza <P = 0,5). Linia care separă
partea iluminată a discului lunar de cea
neiluminată este numită terminator şi
reprezintă un segment de elipsă. La pri­
mul pătrar, direcţia Lună - Soare şi di­
recţia Lună - Pământ formează un unghi
de 90° şi deci de pe Pământ este văzută
numai o jumătate din emisfera Lunii ilu­
minată de Soare.
După circa o săptămână, discul lunar
va fi iluminat în întregime - Luna va fi
în faza de lună plină (0 = 1). în această
fază, Lună este în direcţie opusă faţă de
Soare, adică este în opoziţie cu Soarele
şi de pe Pământ e vizibilă întreaga emi­
sferă lunară iluminată de Soare.
în sfârşit, la circa 7 zile după luna pli­
nă, se poate observa iarăşi o jumătate Fig. 3.17. Schema unei eclipse de Lună.
Fig. 3.16. Luna sinodică şi luna siderală.
de disc lunar iluminat, însă acum el e ori­
entat cu convexitatea spre Est. în acest JfK § 3.10. E C LIP S E L E D E LU N Ă
moment Luna este la ultimul pătrar adică după o perioadă siderală, Luna re­
(faza 0 = 0,5). vine la aceeaşi poziţie faţă de stele, însă în mişcarea sa în jurul Pământului,
După ultimul pătrar, partea iluminată în acest răstimp Pământul în mişcarea sa Luna în faza de lună plină poate uneori să
a discului este în descreştere până când de revoluţie în jurul Soarelui s-a deplasat intre în umbra Pământului. în acest caz se
Luna nu se mai vede pe cer, ea ajungând pe orbită cu aproximativ 27°, parcurgând va produce o eclipsă de Lună. Aceasta se
iarăşi la faza de lună nouă, după care în­ aproximativ 1° pe zi. Ca urmare, pentru întâmplă atunci când Soarele, Pământul
treaga succesiune a fazelor se repetă. a reveni la aceeaşi poziţie faţă de Soa­ şi Luna se aliniază în spaţiu. Deci, o eclip­
Perioada de timp dintre două faze re şi Pământ, adică la aceeaşi fază, Luna să lunară poate avea loc doar atunci când
lunare consecutive de acelaşi fel este are nevoie de 2,2 zile pentru a parcurge Luna este în apropierea unuia din cele
numită lună sinódica. Durata lunii si- acest unghi (fig. 3.16). două noduri ale orbitei sale.
nodice este egală cu 29d12h44m2,8s (sau Pământul observat de pe Lună pre­ Umbra Pământului în spaţiu are for­
29,53 zile). zintă aceleaşi faze ca şi Luna, însă în or­ ma unui con convergent, care în secţiu­
Se observă că luna sinodică este cu dine inversă: de exemplu, atunci când ne la distanţa medie Pământ - Lună are
2,2 zile mai lungă decât luna siderală. observatorul terestru vede luna plină, diametrul de 2,5 ori mai mare decât dia­
Această diferenţă se explcă prin faptul pe cerul lunar Pământul este văzut în metrul Lunii. Conul de umbră al Pămân­
Fig. 3.18. Eclipsa totală de Lună din 4 martie 2007,
că după o rotaţie în jurul Pământului, faza de „pământ nou". tului este format din umbră şi penumbră ora l h54m, Chişinău. Foto: Ion Nacu.
(fig. 3.17). Camera "Olympus-C180", 5,1 Mpx.

88 89
 Eclipsele de Lună pot fi de trei ti­
puri: totale, parţiale şi penumbriale
sau prin penumbră, deseori numite şi
parţiale. Atunci când Luna intră în în­
tregime în conul de umbră terestră,
se produce o eclipsă totală de Lună
(fig. 3.18). Dacă în timpul eclipsei totale
Luna se află la perigeul orbitei sale, adică
la distanţă minimă de Pământ, faza de
totalitate a eclipsei va avea durata ma­
ximă, de circa 1 oră 45 min. Totuşi dura­
ta de la primul contact al Lunii cu conul
de umbră al Pământului până la ultimul
contact poate fi de până la 6 ore.
Este remarcabil faptul că în momen­
tul maxim al eclipsei totale discul lunar
nu dispare complet, ci continuă să fie
vizibil pe cer, având o nuanţă roşiatică,
Umbra
Pământului
Eclipsă
parţială
Fig. 3.19. Geometria eclipsei totale de Lună din 15 aprilie 2014, ora Greenwich. Credit: Fred Espenac
portocalie sau maronie (fig. 3.18). Acest Soarele Pământul
fenomen se datorează refracţiei luminii
solare când trece prin atmosfera planetei
noastre şi pătrunderii ei în conul de um­
bră. Culoarea roşiatică este o consecinţă
a faptului că moleculele de aer din atmo­
sfera Pământului împrăştie şi absoarbe
mai mult razele albastre şi violete, decât
pe cele roşii şi astfel pe Lună ajung doar
razele roşii, galbene şi portocalii.
O eclipsă parţială de Lună apare
atunci când numai o parte din Lună intră
în umbra Pământului (fig. 3.19). în cazul Fig. 3.20. Schema unei eclipse de Soare.
când Luna traversează numai penumbra
Pământului, eclipsa este penumbrială.
şi cele parţiale de Lună sunt precedate şi de o anumită stea (sau planetă) (în apa­
Eclipsa prin penumbră este practic de
urmate de eclipsa penumbrială. renţă steaua se apropie de Lună) şi, la un
neobservat cu ochiul liber, pentru că dis­
Orbita Lunii fiind înclinată faţă de moment dat, o acoperă complet. Dispa­
cul lunar nu se întunecă. Eclipsele totale
planul orbitei Pământului, eclipsele de riţia stelei după discul aparent al Lunii se
Lună nu se produc la fiecare lună pli­ numeşte imersiune. După un interval de
nă şi în timp de un an pot fi observate timp obiectul ocultat apare la vestul dis­
2-3 eclipse. Eclipsele de Lună sunt vizi­ cului lunar. Reapariţia obiectului ocultat
bile de pe întreaga emisferă a Pământu­ se numeşte emersiune.
lui unde la momentul eclipsei Luna este Observaţiile asupra ocultării ste­
deasupra orizontului. lelor de către Lună şi, în mod special,
determinarea cu exactitate a momen­
/f£ § 3.11. OCULTAREA AŞTRILOR telor de imersiune şi emersiune au o
DE CĂTRE LUNĂ. mare importanţă, deoarece ele ne fur­
ECLIPSELE DE SOARE nizează date deosebit de utile pentru
studiul mişcării Lunii în jurul Pământu­
în mişcarea sa în jurul Pământului, lui şi al formei discului lunar. Urmărind
Luna poate să treacă în faţa unor aştri ocultaţiile, mult mai rare, ale planete­
mai îndepărtaţi şi să-i acopere cu discul lor, se pot obţine informaţii preţioase
său. Acest fenomen poartă numele de cu privire la dimensiunile şi atmosfe­
ocultaţie. Pentru a observa ocultarea ste­ rele lor.
lelor de către Lună, trebuie să urmărim
Luna în mişcarea sa pe bolta cerească şi Eclipsele de Soare.* în mişcarea sa
să fim atenţi la partea estică a limbului orbitală în jurul Pământului, Luna, poa­
lunar. Vom putea vedea cum uneori dis­ te acoperi temporar discul Soarelui şi
cul lunar se apropie din ce în ce mai mult atunci se va produce o eclipsă de Soare.
91
 Fig. 3.21. Eclipsă totală de Soare.
Aceasta se poate întâmpla atunci când
Luna, în faza de lună nouă, trece prin
unul din nodurile orbitei sale şi se alini­
ază cu Pământul şi Soarele, astfel încât
discul lunar să acopere în întregime sau
parţial discul solar (fig. 3.20). Eclipsa de
Soare nu este altceva decât ocultarea
Soarelui de către Lună.
Soarele este de circa 400 de ori mai
mare în diametru decât Luna. în acelaşi
timp, Soarele este aproximativ de 400
de ori mai departe de Pământ ca Luna.
în consecinţă, discul Soarelui şi discul
Lunii au aproximativ acelaşi diametru
unghiular aparent.
Orbita Lunii nu este circulară şi de
aceea distanţa de la Pământ la Lună va­
riază, deci variază şi diametrul unghiular
aparent al discului lu n ar-d e la 29'22"în
apogeu (când Luna e la distanţa maximă
de Pământ), la 33'29" în perigeu (distan­
ţa minimă de Pământ). Acest fapt deter­
mină tipul şi durata eclipselor de Soare.
Eclipsele solare pot fi totale, inelare sau
parţiale.
92
Fig. 3.22. Eclipsa inelară de Soare
din 26 Ianuarie 2009.
Dacă Luna în faza de lună nouă se va
afla în nodul orbitei sale la distanţa mi­
nimă de Pământ (în perigeu), discul Lu­ Fig. 3.23. Zona de totalitate a eclipsei totale de Soare din 11 august 1999, România.
nii va acoperi în întregime discul solar şi
se va produce o eclipsă totală de Soare
de la Vest la Est cu viteza de circa de a obţine date ştiinţifice importan­
(fig. 3.21). Durata maximă a fazei de
0,5 km/s. în limitele acestei benzi de te despre atmosfera Pământului şi a
totalitate poate atinge circa 7,5 min. în
suprafaţă terestră va fi observată faza Soarelui, despre mişcarea Lunii. în
regiunile ecuatoriale. La latitudinea Chi-
de totalitate a eclipsei (fig. 3.23). De timpul eclipselor totale de Soare este
şinăului, durata maximă a unei eclipse
o parte şi de alta a acestei fâşii, în pe­ observată şi cercetată coroana solară.
solare totale este de 2 -s- 2,5 min. în tim­
numbră, Luna eclipsează doar o parte a Printre astronomii care şi-au consacrat
pul eclipsei totale, Soarele apare ca un
discului solar şi aici se va observa eclip­ activitatea cercetării eclipselor de Soare
disc negru încercuit de o aureolă sidefie
să parţială de Soare. se numără şi astronomii români basara-
care este coroana solară. în cazul în care
Pe an pot avea loc 2-5 eclipse de Soa­ beni Nicolae Donici (1874-1960) şi Ale­
Luna şi Soarele au exact acelaşi diame­
re. în unul şi acelaşi loc de pe suprafaţa xandru Deutsch (1899-1986).
tru unghiular, eclipsa totală de Soare va
terestră, eclipsa totală poate fi obser­ în prezent, astronomii pot să nu mai
dura doar o clipă.
vată o dată la circa 200-300 de ani. La aştepte când se va produce o eclipsă
Atunci când în faza de lună nouă Luna
Chişinău, ultima eclipsă aproape totală a totală pentru a observa coroana solară,
este la apogeul orbitei sale, discul lunar
fost observată la 11 august 1999, iar ur­ ci să o creeze artificial cu ajutorul unui
nu va acoperi în întregime discul solar şi
mătoarea se va observa la 3 septembrie instrument numit coronograf inventat
se va produce o eclipsă inelară de Soare
2081. Informaţii despre eclipsele viitoa­ în 1931 de către astronomul francez
(fig: 3.22).
re pot fi găsite în calendarele astronomi­ Bernard Lyot. Coronograful este un te­
în timpul eclipsei, conul de umbră al
ce sau în Internet. lescop care permite observarea unor
Lunii formează pe suprafaţa Pământu­
Observarea eclipselor de Lună şi de obiecte foarte apropiate de discul Soa­
lui o pată de umbră cu diametrul ma­
Soare oferă astronomilor posibilitatea relui. în acest scop se utilizează un disc
xim de circa 250 km ce se deplasează
93
 opac pentru a bloca suprafaţa străluci­
toare a Soarelui, punând în evidenţă co­
roana solară slabă, stelele, planetele şi
cometele care trec în apropiere. Cu alte
cuvinte, coronograful produce o eclipsă
solară artificială (fig. 3.24).
Sarosul. într-un an pot avea loc maxi­
mum 7 eclipse, dintre care 5 eclipse de
Soare şi 2 de Lună sau 4 eclipse de Soare
şi 3 de Lună. Eclipsele de Soare şi de Lună
se repetă în aceeaşi ordine după o peri­
oadă de 18 ani 11 zile şi 7 ore, numită
saros, timp în care au loc 70 de eclipse,
■ ŢQ03/U1/26 17:5*
dintre care 42 de eclipse de Soare şi 28
Fig. 3.24. Imaginea coroanei solare obţinută cu un
de Lună. Ştiind perioada sarosului, poate
coronograf. (Sursa: spaceweather.com).
fi prezisă cu aproximaţie data eclipselor
de Soare şi de Lună, metodă utilizată pe
larg în trecutul îndepărtat. în prezent
sunt elaborate metode mult mai exacte
de prezicere a eclipselor.
94
EXERCIŢII
Cometa
Kudo-Fujikawa
3.1. La ce înălţime maximă şi în care
jecţie de parte a cerului poate fi observată
Disc
f l lmasă corónala la Chişinău planeta Mercur? Lucea-
opac' ‘ fărul de seară (planeta Venus)? Ar­
C\
Conturul Soarelui
/ţ din spatele discului gumentaţi răspunsul.
10-15°; hv= 35°.
3.2. La data de 1 mai, ora 22h30m, pla­
Umbra braţului neta Jupiter era în opoziţie cu Soa­
care susţine discul
rele. în ce constelaţie putea fi ob­
servată planeta?
3.3. Observatorul de pe Pământ are im­
presia că planeta Venus se roteşte
în jurul axei proprii în sens retro­
grad. Explicaţi.
3.4. Folosind ecuaţia mişcării sinodice,
calculaţi perioada sinodică de re­
voluţie a planetei Venus, ştiind că
perioada siderală a acestei planete
este de 224,7 zile. R.: « 584d.
3.5. Diametrul unghiular al discului so­
lar este de circa 0,5°, el fiind apro­
ximativ egal cu cel al Lunii. Distanţa
medie de la Pământ la Lună este
de 384 400 km, iar la Soare - de
149 600 000 km. Determinaţi de
câte ori diametrul liniar al Soare­
lui e mai mare decât cel al Lunii.
R.: w 390 ori.
95
3.6. Dacă astăzi Luna a răsărit la ora
18h00m, la ce oră va răsări ea peste
două zile? R.: 19h40m.
3.7. Calculaţi viteză liniară a oraşului
Chişinău în mişcarea de rotaţie diur­
nă a Pământului. Raza medie a Pă­
mântului R = 6370 km. Latitudinea
geografică cp = 47°05'. R.: 315 m/s.
3.8. De pe care planete ale Sistemului
solar ar putea fi observată partea
invizibilă a Lunii? Argumentaţi răs­
punsul.
3.9. Descrieţi condiţiile în care se poate
produce o eclipsă inelară de Soare.
3.10. Explicaţi culoarea roşiatică a discu­
lui lunar observată în timpul eclip­
sei totale de Lună.
3.11. Ar putea fi observată la Polul Nord
al Pământului o eclipsă de Soare
sau o eclipsă de Lună la data de
15 iunie? 15 decembrie? Argumen­
taţi răspunsul.
3.12. Determinaţi durata unei eclipse
totale de Soare, observată de pe
Lună. R.: l h40m.
 Capitolul iv. T IM P U L
§ 4.1. TIM PUL ASTRONOM IC
Rotaţia Pământului în jurul axei şi miş­
carea de revoluţie a Pământului în jurul
Soarelui stau la baza diferitelor sisteme
de măsurare a timpului. Timpul măsurat
în baza mişcărilor Pământului este nu­
mit timp astronomic. Precizia timpului
astronomic este limitată de precizia mă­
surărilor astronomice.
Rotaţia Pământului în jurul axei este
aproape uniformă şi are perioada ega­
lă cu perioada de rotaţie diurnă a sferei
cereşti care poate fi determinată cu su­
ficientă precizie din observaţii. Dacă se
admite că rotaţia diurnă a sferei cereşti
este uniformă, atunci unghiul orar al unui
astru sau al unui punct de pe cer poate fi
considerat ca fiind proporţional cu timpul
şi deci poate fi utilizat pentru măsurarea
Fig. 4.1. Relaţia dintre timpul sideral
şi coordonatele ecuatoriale ale unei stele.
. .
SI
/
M Ă S U R A R E A LUI
timpului. Perioada de rotaţie aparentă a
acestui astru sau punct va determina şi
unitatea respectivă de timp. în astrono­
mie s-a convenit să se folosească pentru
măsurarea timpului următoarele puncte:
a) punctul vernal (CP) (sau punctul echi-
nocţial de primăvară); b) centrul discului
vizibil al Soarelui (Soarele adevărat); c)
„soarele mijlociu" - un punct fictiv pe
cer. în funcţie de punctul ales, se defineş­
te timpul sideral, timpul solar adevărat şi
timpul solar mediu. Trebuie de menţionat
că în realitate există un singur timp fizic,
iar aceste denumiri diferite ale timpului
se referă doar la diverse sisteme de mă­
surare a timpului.
/tf\ § 4.2. TIM PUL SIDERAL
Timpul sideral este o măsură a pozi­
ţiei Pământului faţă de stele în mişcarea
sa de rotaţie în jurul axei proprii. Timpul
sideral local este definit ca unghiul orar
al punctului vernal (CP) în locul dat.
Unitatea de timp sideral, ziua sidera­
lă este timpul necesar unei rotaţii com­
plete a Pământului în jurul axei sale
faţă de stelele fixe. Formal, ziua side­
rală, este perioada de timp scurs între
două culminaţii superioare succesive
ale punctului vernal pe unul şi acelaşi
meridian. O zi siderală medie este ega­
lă cu 23h56m04s.
Submultiplii zilei siderale sunt ora,
minutul şi secunda siderală. Ziua sidera­
96
lă începe în momentul culminţiei superi­
oare a punctului vernal.
al centrului discului solar pe un meridi­
an terestru oarecare la un moment dat
Ttimpul sideral (TJ este timpul scurs este unul şi acelaşi, deci timpul măsurat
de la momentul culminaţiei superioare a în orice punct pe acest meridian de ase­
punctului vernal până la momentul dat menea este unul şi acelaşi.
şi este egal cu unghiul orar al punctului Unitatea de timp solar adevărat este
vernal (CP) la momentul dat: ziua solară adevărată, egală cu inter­
V (r valul de timp dintre două culminaţii su­
Punctul vernal nefiind un punct vi­ perioare consecutive ale centrului dis­
zibil pe bolta cerească. Timpul sideral cului solar pe unul şi acelaşi meridian
se determină prin măsurarea unghiului geografic. Ziua solară adevărată începe
orar (t) al unei stele cu ascensia dreaptă în momentul culminaţiei superioare a
(a) cunoscută. Din figura 4.1 se observă centrului Soarelui, adică la miezul zilei.
că ascensia dreaptă a stelei M, a = clPm, Deoarece începerea zilei cu ora 0h
plus unghiul ei orar, t= Q m , reprezintă la amiază şi ora 12h la miezul nopţii nu
tocmai unghiul orar al punctului vernal, este convenabilă în practică, a fost defi­
t^ Q C p , adică timpul sideral (T): nit timpul solar civil, ca fiind timpul solar
Ts - a + t. minus 12 ore, adică timpul măsurat de la
Dacă steaua este observată în mo­ momentul culminaţiei inferioare a cen­
mentul trecerii ei la meridian, atunci trului discului solar, la miezul nopţii. în
f = 0 şi în acel moment timpul sideral continuare, se va considera timpul solar
este egal cu ascensia dreaptă a stelei civil.
considerate: Pe meridianul considerat, timpul so­
TS = ct. lar adevărat (T J poate fi exprimat prin
Deci, timpul sideral poate fi determi­ relaţia:
nat cu ajutorul stelelor care trec la meri­ T = t + 12\
dian. Timpul sideral este utilizat la obser­ unde t este unghiul orar al Soarelui.
vatoarele astronomice, unde este păstrat în momentul culminaţiei superioare
cu orologii siderale. în viaţa cotidiană însă (la miezul zilei) unghiul orar al Soarelui
utilizarea timpului sideral nu este conve­ este tQ = 0h şi deci Tr = 12h, adică avem
nabilă, pentru că ziua siderală începe în ora 12h- timp solar adevărat civil.
momente diferite ale zilei solare. în antichitate şi până în Evul Mediu
timpul solar adevărat era măsurat cu
/tf\ § 4.3. TIMPUL SOLAR ADEVĂRAT. ajutorul cadranului solar (fig. 4.2).
TIM PUL SO LAR MEDIU. Timpul solar adevărat este uşor de
ECUAŢIA TIM PULUI măsurat, însă în practică nu se utilizează,
pentru că durata zilei solare adevărate
1. Timpul solar adevărat este timpulnu este constantă. Astfel, de exemplu, la
măsurat cu unghiul orar al centrului dis­ 22 decembrie ziua solară adevărată este
cului aparent al Soarelui. Unghiul orar cu 50-51 secunde mai lungă decât la
97

Fig. 4.2. Ceas solar.
23 septembrie. Aceasta se întâmplă din
cauză că Soarele adevărat se mişcă pe
ecliptică, nu pe ecuatorul ceresc, iar
mişcarea Soarelui pe ecliptică nu este
uniformă.
2. Timpul solar mediu*. Pentru a ob­
ţine o unitate de timp solar cu durata
constantă, în astronomie au fost intro­
duse noţiunile de "soare mijlociu eclip­
tic" şi „soare mijlociu ecuatorial". Soarele
mijlociu ecliptic este un punct fictiv care
se mişcă uniform pe ecliptică cu viteza
medie a Soarelui adevărat şi coincide
cu acesta în jurul zilelor de 3 ianuarie şi
4 iulie. Soarele mijlociu ecuatorial se miş­
că uniform pe ecuatorul ceresc cu viteza
constantă a soarelui mijlociu ecliptic şi
trece concomitent cu acesta prin punc­
tul vernal (la 20-21 martie).
Unitatea de timp solar mediu este
ziua solară medie - intervalul de timp
scurs între două culminaţii inferioare
98
consecutive ale soarelui mijlociu ecu­ Lunile anului
atorial pe unul şi acelaşi meridian
geografic. Durata zilei solare medii este
egală cu valoarea medie a zilei solare
adevărate pe durata unui an. Ziua solară
medie pe meridianul considerat înce­
pe în momentul culminaţiei inferioare
a soarelui mijlociu ecuatorial, la miezul
nopţii. Ziua solară medie este constantă
pe parcursul anului şi de aceea anume
această unitate de timp solar este fo­
losită atât în astronomie, cât şi în viaţa
cotidiană.
Datorită deplasării Soarelui pe eclip­
tică cu circa 1° pe zi, o zi solară medie
este mai mare cu 3m56s decât o zi side­
rală (perioada de rotaţie a Pământului):
1 zi solară medie = 1 zi siderală + 3m56s .
Timpul scurs de la momentul culmi­
naţiei inferioare a soarelui mijlociu ecu­
atorial până la orice alt moment, expri­
mat în submultipli ai zilei solare medii
(ore, minute, secunde solare medii), se
numeşte timp solar mediu. Pe meridi­ Deci, timpul solar mediu este egal cu /tf\ § 4 .4 . T IM P U L U N IV E R S A L .
anul considerat, timpul solar mediu (T ) timpul solar adevărat plus ecuaţia tim­ F U S E LE O R A R E Şl T IM P U L
este egal cu unghiul orar al soarelui mij­ pului: LE G A L
lociu ecuatorial ( t j plus 12h: T = T + rj.
Tm = tm + 12h. Ecuaţia timpului este o corecţie care 1. Timpul universal*. Timpul sideral
în momentul culminaţiei superioare variază pe parcursul anului şi poate să şi timpul solar mediu definite mai sus
(la miezul zilei mijlociu), unghiul orar al atingă ±17 minute (fig. 4.3). Având în ve­ sunt timpuri locale, deoarece sunt ra­
soarelui mijlociu ecuatorial, tm= 0hşi deci dere că timpul solar adevărat portate la meridianul locului.
este ora Tm- 12htimp solar mediu. Timpul solar mediu al primului me­
V t o + 12h'
3. Ecuaţia timpului. Fiind neuniform, pentru timpul solar mediu se obţine re­ ridian (meridianul Observatorului de
timpul solar adevărat nu coincide în ori­ laţia: la Greenwich, Anglia) este numit timp
ce moment cu timpul solar mediu. Dife­ T = t + 12h+ r}. universal (T0).
renţa dintre timpul solar mediu şi timpul Aşadar, timpul solar mediu se deter­ Timpul universal se mai notează UT
solar adevărat este numită ecuaţia tim­ mină măsurând unghiul orar al Soarelui (Universal Time) sau, neoficial, GMT
pului (rj): adevărat (tG) la care se adaugă corecţia (Greenwich Mean Time) şi este utilizat
n = T m- T e . (q) dată pentru fiecare zi în anuarele as­ în astronomie la întocmirea anuarelor
tronomice. astronomice şi a efemeridelor (tabele cu
99
 aşa numitele/use orare. în acest sistem
timpul solar mediu local se calculează
numai pe 24 meridiane geografice de
bază ale globului terestru, situate exact
la 15° (sau l h) unul de altul. Meridianele
date trec fiecare prin mijlocul unei zone
a suprafeţei terestre, numită fus orar,
care este mărginită de două meridiane
distanţate fiecare la 7,5° de meridianul
de bază (central). Fusele orare au fie­
care lăţimea unghiulară de 15° şi sunt
numerotate de la 0 la 23.
— ..mm. în largul mărilor, oceanelor şi în locu­
rile nepopulate de pe Pământ hotarele
fusurilor orare coincid cu meridianele
geografice, în rest ele sunt trasate, pen­
•
tru comoditate, pe frontierele dintre
Fig. 4.4. Harta fuselor orare.
state, pe cursuri de apă etc. (fig. 4.4).
Timpul solar mediu al meridianului
central al fusului orar este numit timp
poziţiile aparente ale corpurilor cereşti meridianul Ăr Diferenţa între timpurile legal. Timpul legal este aplicat în limite­
la momente date), precum şi la datarea locale pe cele două meridiane, în unul şi le întregului fus orar considerat. Relaţia
evenimentelor astronomice. acelaşi moment, este egală cu diferenţa între timpul fusului orar considerat (T)
Relaţia între timpul solar mediu (lo­ longitudinilor geografice respective ale şi timpul universal este:
cal) pe un meridian (7"A) şi timpul uni­ acestor meridiane: T = T ± nh,
versal (7"0) este: unde n este numărul de ordine al fusului
7‘a = 7'o ± ^ în cazul în care longitudinea primu­ orar exprimat în ore, iar semnul „+" se
unde A este longitudinea geografică a lui punct (AJ este cunoscută, se poate aplică la Est şi semnul - la Vest de
locului de observaţie, iar semnul „+" se determina longitudinea punctului al doi­ primul meridian.
ia pentru longitudinea estică şi semnul lea: Fusul orar 0 este situat între longitu­
- pentru longitudinea vestică. A ^ + AT, dinile -7°30' şi +7°30' şi are ca meridian
2. Determinarea longitudinii geo­unde A7 = T2- T este diferenţa timpuri­
mijlociu meridianul de la Greenwich.
grafice*. Relaţia între timpul solar me­ lor locale ale celor două puncte. Ora legală a acestui fus este numită ora
diu pe un meridian şi timpul universal 3. Fusele orare. Timpul legal. Utili­ Europei occidentale.
poate servi la determinarea longitudinii zarea timpului local în viaţa cotidiană Meridianul central al fusului 1 este
geografice a locului de observaţie. Fie ar fi foarte incomodă, pentru că el va­ la 15° sau l h spre Est faţă de meridianul
două puncte situate pe meridiane geo­ riază continuu de la un meridian la al­ Greenwich. Fusul orar 1 este cuprins în­
grafice diferite având longitudinile Aa şi tul. Acesta a fost motivul pentru care tre longitudinile +7°30' şi +22°30' (Est).
respectivA2. Vom nota cu ^timpul local în anul 1884 a fost propus un nou sis­ Ora legală a fusului 1 este numită ora
pe meridianul şi cu T2timpul local pe tem de calcul al timpului având la bază Europei centrale.
- . 100 101
Europa de Est (orientală) are ora lega­
lă a fusului orar 2 (situat între longitudi­
nile +22°30' şi +37°30'). Oraşul Chişinău,
având longitudinea geografică A = 28°55'
(Est), se află în fusul orar n = 2. Deci, la
Chişinău (şi în toată Republica Moldova)
timpul legal este în avans cu 2 ore faţă
de timpul universal:
Ţ
Chişinău
= T + ?h = UT + 2h
'o Z U l 1
Aceeaşi relaţie între timpul legal şi
timpul universal este valabilă şi pentru
Bucureşti şi Kiev.
4. Ora de vară. Pentru a utiliza mai
raţional lumina zilei, în multe ţări, mai
ales din zona temperată a Pământului,
s-a introdus aşa numita oră de vară, care
este în avans cu o oră faţă de timpul le­
gal al fusului orar. Din 1997, se trece la
ora de vară începînd cu ultima duminică
din luna martie, cînd acul ceasornicului
se mută cu o oră înainte. Timpul astfel
calculat mai este numit timp oficial. Aşa­
dar, timpul de vară (T) se obţine prin
adăugarea unei ore ( lh) la timpul legal al
fusului orar:
Tv = Tn + l h.
De exemplu, pentru Chişinău
T = r2 + l h = T0 + 3h,
adică vara diferenţa dintre ora Chişină-
ului şi timpul universal este de 3 ore. în
ultima duminică din luna octombrie ora
de vară se anulează.
5. Linia de schimbare a datei. Prin
convenţie internaţională s-a stabilit ca
schimbarea de dată să se facă la meri­
dianul 180°. Datorită sistemului de fuse
orare, timpul legal de o parte şi de alta
a liniei schimbării de dată, numită şi li­
nia de demarcaţie, diferă cu 24 de ore
(fig. 4.5). Ca urmare, într-un punct
situat la Vest de această linie data din
lună este totdeauna cu o zi în avans faţă
de data din punctul vecin din partea de
Est. Din această cauză, este necesară o
schimbare de dată ori de câte ori traver­
săm acest meridian. Dacă, de exemplu,
o navă traversează linia de schimbare
a datei de la Vest spre Est la 1 martie,
Fig. 4.5. Linia internaţională de schimbare a
datei. La stânga de linie este data estică (cu o zi
înainte, de ex.: luni), la dreapta - data vestică
(cu o zi în urmă, de ex.: duminică).
.102
data calendaristică va trebui micşora­
tă cu o zi, (minus 24h) astfel: la miezul
nopţii care va urma după momentul
traversării data nu se va schimba, adică
două zile la rând pe navă va fi data de 1
martie. în cazul în care linia de demar­
caţie este traversată de la Est spre Vest,
data calendaristică trebuie mărită cu o zi
(plus 24h). Spre exemplu, dacă aceeaşi
navă va traversa meridianul 180° la 1
martie în direcţie spre Vest, atunci la
miezul nopţii de după trecere va urma
data de 3 martie, iar ziua de 2 martie
va fi omisă pe navă. Pentru a se evita
confuziile, linia de schimbare a datei a
fost deviată pe alocuri de la meridianul
180° pentru a ocoli insulele locuite din
Oceanul Pacific.
Stabilirea liniei de schimbare a datei
a fost necesară pentru a se evita eroa­
rea de o zi la numărarea zilelor care se
acumulează către sfârşitul unei călă­
torii în jurul Pământului, aşa cum s-a
întâmplat cu expediţia lui Magellan în
secolul XVI.
§ 4 .5 . T IM P U L A T O M IC
IN T E R N A Ţ IO N A L . T IM P U L
U N IV E R S A L C O O R D O N A T
1. Timpul atomic internaţional. în
urma cercetărilor s-a constatat că miş­
carea de rotaţie a Pământului în jurul
axei sale nu este uniformă, adică viteza
unghiulară de rotaţie nu este constantă.
Neuniformitatea rotaţiei Pământului a
fost demonstrată cu ajutorul ceasurilor
de înaltă precizie - ceasul cu cuarţ con­
struit la mijlocul sec. XX şi ceasul atomic
modern.
S-au înregistrat variaţii ale vitezei de
rotaţie de trei tipuri: seculare, periodice
şi neregulate. în primul rând, are loc o
încetinire seculară a rotaţiei Pământului,
respectiv o creştere a perioadei de rota­
ţie cu aproxiumativ 1,4 milisecunde pe
secol cauzată de mareele lunare şi sola­
re prin acţiunea lor de frânare. Se înre­
gistrează şi oscilaţii periodice ale vitezei,
a căror cauză cea mai probabilă este
redistribuirea sezonieră a maselor de
aer şi de apă (sub formă de precipitaţii
atmosferice) pe suprafaţa Pământului.
Astfel, din iunie până în noiembrie rota­
ţia Pământului este puţin accelerată, iar
din noiembrie până în iunie -încetinită.
Ca urmare, durata zilei în decursul anu­
lui poate varia cu + lm s faţă de valoarea
medie anuală. Variaţiile neregulate sau
aleatorii ale vitezei de rotaţie, a căror
cauză nu este încă stabilită cu certitu­
dine, ar putea fi legate de redistribuirea
maselor în Interiorul Pământului. Aces­
tea pot mări sau micşora durata zilei cu
până la 4 milisecunde.
Aşadar, este evident că scara de timp
universal Greenwich nu este uniformă şi
deci nu poate satisface pe deplin cerin­
ţele impuse de dezvoltarea tehnologică
vertiginoasă şi, în mod special, de explo­
rarea spaţiului cosmic. Acest fapt a făcut
necesară instituirea unui etalon sigur de
timp uniform. Astfel, în 1972 a fost In­
trodusă o scară de timp strict uniformă -
scara de timp atomic internaţional (TAI)
elaborată cu ajutorul orologiilor atomi­
ce şi bazată pe secunda SI ca unitate de
timp atomic. Secunda atomică (secun­
da SI) a fost definită mai înainte, în 1967,
103
la cea de a 13-a Conferinţă generală a
Biroului Internaţional pentru Greutăţi şi
Măsuri ca fiind durata a 9192631770 de
perioade ale radiaţiei corespunzătoare
tranziţiei de rezonanţă între cele două
niveluri energetice hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de Cesiu-133
în lipsa câmpurilor magnetice externe
la nivelul mării.
Scara de timp atomic TAI este uni­
formă pe intervale îndelungate de timp
şi nu depinde de rotaţia Pământului. Ea
permite să se definească etalonul timpu­
lui şi scara de timp de referinţă utilizată
peste tot în lume. Standardele de ceziu
de înaltă precizie se păstrează într-un
mic număr în laboratoare speciale.
2. Timpul universal coordonat (UTC).
Scara de timp universal UT1 (timpul me­
diu universal la meridianul Greenwich,
care ţine seama de mişcarea polilor Pă­
mântului) este legată de rotaţia diurnă a
Pământului şi este o scară neuniformă.
Pentru utilizare în practică ar fi comodă
o scară de timp uniformă, sincronizată
cu rotaţia axială a Pământului. în acest
scop, în 1964 a fost introdusă scara
uniformă de timp universal coordonat
(UTC), care leagă scara de timp universal
(UT1) cu scara strict uniformă de timp
atomic internaţional (TAI). Pentru a asi­
gura concordanţa între scara de timp
universal coordonat (UTC) şi scara de
timp universal UT1, scara UTC este ajus­
tată la rotaţia Pământului prin inserarea
unei secunde de coordonare (sau interca­
late) atunci când divergenţa dintre cele
două scări atinge 0,9 s. Data introducerii
corecţiei de 1 s este decisă de Serviciul
 Internaţional al Rotaţiei Pământului şi unei stele, această metodă fiind mai co­ 1. Timpul efemeridelor. Cum s-a mai 2. Timpul terestru. în anul 2001, sca­
Sistemelor de Referinţă. De obicei, sin­ modă şi mai precisă decât fixarea mo­ menţionat, mişcarea de rotaţie a Pămân­ ra de timp al efemeridelor a fost înlocu­
cronizarea se realizează prin adăugarea mentului culminaţiei centrului discului tului în jurul axei sale nu este uniformă. ită cu scara mai precisă de timp terestru
(sau, mai rar, scăderea) unei secunde la solar. Deoarece viteza de rotaţie axială Rotaţia neuniformă a Pământului are (TT) care este un standard modern de
ultimul minut al zilelor de 30 iunie sau a Pământului nu este constantă şi deci drept consecinţă existenţa unor diferen­ timp astronomic, elaborat de Uniunea
31 decembrie. Secunda de coordonare rotaţia diurnă aparentă a sferei cereşti ţe între poziţiile aparente observate şi Astronomică Internaţională pentru de­
se adaugă după secunda 23:59:59, adi­ nu este uniformă, pentru "păstrarea" poliţiile calculate (efemeride) ale Lunii terminarea timpului observaţiilor astro­
că ea va fi secunda 23:59:60 afişată de orei exacte se utilizează un ceas atomic şi planetelor Mercur şi Venus, diferenţe nomice efectuate de pe suprafaţa Pă­
ceasul UTC, după care va urma secunda special. Prin compararea timpului măsu­ care nu pot fi explicate în baza legii gra­ mântului. Definirea completă a TT impli­
00:00:00 a zilei următoare. Prima sincro­ rat cu ajutorul ceasului atomic cu acela vitaţiei universale. că utilizarea teoriei relativităţii. Unitatea
nizare a fost operată în 1972, iar cea mai determinat după mişcarea aparentă a Ca urmare a rotaţiei neuniforme a de timp terestru este secunda de timp
recentă secundă de coordonare a fost stelelor se poate studia caracterul neu­ Pământului, ziua solară medie nu are o atomic (secunda SI), definită în baza cea­
intercalată la 30 iunie 2012. Din această niform al rotaţiei axiale a Pământului. durată constantă, motiv pentru care în sului atomic cu Cesiu.
zi, timpul TAI este în avans faţă de timpul Semnalele orei exacte sunt transmise astronomie sunt utilizate două sisteme Scara de timp terestru (TT) diferă de
UTC cu 35 de secunde, care se constituie la radio, televiziune şi în Internet în sca­ de timp: timpul neuniform, determinat scara de timp universal coordonat (UTC)
din diferenţa de 10 secunde iniţiale plus ra de timp universal coordonat UTC. de rotaţia reală a Pământului şi obţinut folosită în viaţa cotidiană. Cu precizia de
25 de secunde de coordonare, adăugate din observaţii, şi timpul uniform care nu până la o milisecundă, timpul terestru
la timpul UTC după anul 1972. § 4 .6 . T IM P U L E F E M E R ID E LO R . depinde de viteza variabilă de rotaţie a poate fi calculat după scara de timp ato­
Timpul universal coordonat (UTC) nu T IM P U L T E R E S T R U Pământului. Acest timp uniform este nu­ mic internaţional (TAI), astfel:
se trece la ora de vară şi este păstrat de mit timp newtonian sau timp al efeme­ TT = TAI + 32s,184
Biroul International de Greutăţi şi Mă­ Efemeridele sunt tabele cu coordona­ ridelor (TE). Timpul efemeridelor este Corecţia de 32,184 secunde repre­
suri de la Paris. Ora legală a fuselor orare tele aparente ale Soarelui, Lunii, planete­ variabila independentă în ecuaţiile de zintă diferenţa între timpul efemeride­
este calculată în raport cu timpul univer­ lor şi altor corpuri cereşti, calculate pen­ mişcare ale corpurilor Sistemului solar şi lor (TE) şi timpul atomic internaţional
sal coordonat UTC. tru o anumită perioadă la intervale egale se foloseşte începând din anul 1960 la (TAI) în 1976, estimată de către Uniunea
3. Serviciul orei exacte. Determinareade timp, de exemplu, pentru miezul nopţii calculul efemeridelor Soarelui, Lunii şi Astronomică Internaţională.
orei exacte, păstrarea acesteia şi difuza­ al fiecărei zile. La calcularea efemeridelor planetelor, prezentate în anuarele astro­ Ca şi timpul efemeridelor, timpul te­
rea semnalelor orare prin radio constitu­ stelare se ţine cont şi de influenţa unor nomice. restru (TT) este lipsit de neuniformităţi-
ie sarcina serviciului orei exacte, organizat fenomene cum ar fi precesia, aberaţia şi Timpul efemeridelor se calculează cu le timpului solar mediu şi este folosit la
în multe ţări. Semnalele orei exacte sunt nutaţia (v. § 3.8; § 5.14). Efemeride sunt formula: întocmirea tabelelor (efemeridelor) cu
recepţionate de către navigatorii flotei numite şi coordonatele sateliţilor artifici­ TE = UT + AT, poziţiile Soarelui, Lunii şi planetelor, ob­
maritime şi aeriene, astronauţi, diverse ali ai Pământului, folosite pentru naviga­ în care UT este timpul universal, iar servate de pe Pământ.
instituţii ştiinţifice şi întreprinderi de pro­ ţie în sistemele GPS, GLONASS ş.a. AT este o corecţie pentru încetinirea
ducţie pentru care e necesară cunoaş­ Cele mai importante anuare astro­ rotaţiei Pământului care poate fi ob­ § 4.7. C A L E N D A R U L
terea orei exacte, precum şi de publicul nomice cu efemeride sunt: «Acrpo- ţinută fie prin compararea coordona­
larg. Ora exactă permite şi determinarea HOMkmecKMii eweroflHMK» (Anuarul telor observate ale Lunii şi planetelor 1. Anul tropic şi problema calenda­
longitudinilor geografice ale punctelor de astronomic), editat de Academia de cu coordonatele lor calculate, fie prin rului. Urmărind fenomenele astronomi­
pe suprafaţa Pământului. Ştiinţe a Rusiei, «Berliner Astronomis­ măsurarea poziţiei Pământului faţă de ce periodice-succesiunea zilelor şi nop­
Pentru a determina ora exactă, se în­ ches Jahrbuch» (Anuarul astronomic radiosurse extragalactice. Această co­ ţilor, schimbarea fazelor Lunii, succesi­
registrează cu ajutorul unor instrumen­ de la Berlin), «American Ephemeris» recţie a fost egală cu zero în jurul anu­ unea anotimpurilor, mişcarea aparentă
te optice speciale momentul culminaţiei (Efemeridele americane) ş.a. lui 1900. a Soarelui, - omul a ajuns să delimiteze

_ 104 105
 şi să folosească din vremuri străvechi cări. Pe lângă unităţile de zi, lună şi an,
unităţile de timp cunoscute şi astăzi: calendarele mai folosesc una - săptămâ­
ziua solară, luna sinodică, anul solar sau na de şapte zile.
tropic. Spre deosebire de unităţile altor Cel mai vechi calendar solar a fost
mărimi fizice care sunt multipli sau sub­ cel folosit în Egipt încă acum 5000 de
multipli ai unităţii fundamentale, ziua, ani, care avea la bază mişcarea aparen­
luna şi anul sunt unităţi incomensurabi­ tă a Soarelui pe ecliptică şi observaţiile
le: ziua nu se cuprinde de un număr în­ asupra revărsării Nilului. Anul cuprindea
treg de ori în celelalte două unităţi. Ast­ 12 luni a câte 30 de zile plus 5 zile su­
fel, de exemplu, luna sinodică (perioada plimentare, în total 365 de zile, adică
de repetare a fazelor Lunii) are durata era mai scurt decât anul tropic, din care
de 29d12h44m2s,48 = 29d,5306 zile sola­ cauză în decursul a 1508 de ani începu­
re medii; anul tropic (intervalul de timp tul anului trecea prin toate zilele anului
necesar Soarelui observat de pe Pământ tropic. Acest calendar a fost pus la baza
pentru a reveni la aceeaşi poziţie pe calendarului iulian, apoi a celui grego­
ecliptică faţă de echinocţiu) are durata rian, folosit în zilele noastre.
medie de 365d 5h48m45s,8 = 365d,24219 Unele popoare folosesc calendarul
zile solare medii. Cele aproape 6 ore lunar, bazat pe mişcarea Lunii în jurul
peste numărul de zile întregi din anul Pământului. Astfel, calendarul musul­
tropic ar crea inconveniente serioase la man actual, în care anul este împărţit
folosirea directă a acestuia ca unitate de în 12 luni a câte 29 şi 30 de zile este un
timp în sistemele calendaristice. calendar lunar. Anul conţine 354 sau
Calendarul este un sistem de măsu­ 355 de zile solare medii şi de aceea în
rare şi de organizare a timpului fizic în trei ani se acumulează un decalaj de o
scopuri sociale, religioase ş.a. Termenul lună în raport cu anul tropic. Pentru a
calendar provine de la cuvântul latin ka- evita decalajul faţă de fazele Lunii, ca­
lendae, care la romani era numele latin lendarul lunar este împărţit în cicluri
al primei zile a fiecărei luni. Aşa numita de câte 30 de ani, dintre care 11 ani
problemă a calendarului constă în a găsi au câte 355 de zile, iar 19 ani au câte
o unitate de timp convenţională, care 354 de zile.
să cuprindă un număr întreg de zile şi în Calendarul lunisolar îmbină elemen­
acelaşi timp să fie cât mai apropiată de te ale celor două sisteme calendaristi­
durata anului tropic. ce menţionate. Numărul de luni în an
De-a lungul istoriei au fost întocmite este în funcţie de ciclul fazelor Lunii, din
şi utilizate mai multe sisteme calendaris­ care cauză calendarul cuprinde 12 ani
tice: calendarul solar, calendarul lunar, cu câte 12 luni sinodice (354 de zile) şi
calendarul lunlsolar, în funcţie de miş­ 7 ani cu câte 13 luni (384 de zile). în afa­
carea periodică considerată - mişcarea ră de aceasta, sunt ani care au câte 383
de revoluţie a Pământului, mişcarea de şi 385 de zile sau câte 355 şi 385 de zile.
revoluţie a Lunii sau ambele aceste miş­ Combinarea acestor ani face ca durata
106
anului calendaristic să se apropie de du­ adică peste aproximativ 4 minute (exact
rata anului tropic. Calendarul de tip luni­ 3m565). De aici reiese că ziua solară me­
solar este folosit tradiţional în Extremul die este mai lungă cu 3m56s decât ziua
Orient, Israel şi în calendarul religios siderală:
creştin. U = l? + 3m56s
2. Relaţia între anul tropic şi anul Evident, numărul de rotaţii diurne apa­
sideral. Prin definiţie, anul tropic este rente ale Soarelui într-un an tropic este
intervalul de timp dintre două treceri cu o unitate mai mic decât numărul de
consecutive ale centrului discului Soare­ rotaţii diurne ale punctului vernal. Aşadar,
lui prin punctul echinocţial vernal (CP). 365,242190 zile solare medii = 366,242190
în prezent, anul tropic se defineşte zile siderale, de unde rezultă:
ca fiind timpul necesar pentru ca lon­ 1 zi solară medie = 1,002738 zile siderale;
gitudinea ecliptică a soarelui mijlociu 1 zi siderală = 0,997270 zile solare medii.
(poziţia lui pe ecliptică în raport cu în calcule aproximative se consideră că
poziţia la echinocţiul de primăvară) să zilele siderale sunt mai scurte decât cele
crească până la 360°. solare medii (sau invers, zilele solare me­
Perioada în care Pământul face o ro­ dii sunt mai lungi decât cele siderale) cu
taţie completă în jurul Soarelui în raport aproximativ 4m, iar o oră siderală este mai
cu stelele îndepărtate este numită an scurtă decât o oră solară medie cu 10s. De
sideral. Durata unui an sideral este egală exemplu, 5h timp solar mediu = 5h00m50s
cu 365d 6h 9m 10s = 365,2563 zile solare de timp sideral, iar 19h timp sideral =
medii. Anul tropic (365d 5h 48m46s ) este 18h56m50s timp solar mediu. în aşa mod
mai scurt cu aproximativ 20 min. şi 24 s se întocmesc tabele riguroase, cu ajutorul
(în 2000) decât anul sideral, din cauza de­ cărora orice interval exprimat în unităţi de
plasării punctelor echinocţiale pe eclipti­ timp solar mediu poate fi exprimat în uni­
că în întâmpinarea Soarelui ca urmare a tăţi de timp sideral şi viceversa.
fenomenului de precesie (v. § 5.14): 3. Calendarul iulian (stilul vechi)*. în
1 an sideral = 1 an tropic + 20,409 min. Roma antică, cu câteva secole înainte de
Se poate uşor demonstra că numă­ era noastră, era răspândit un calendar
rul de zile siderale într-un an tropic este lunar foarte complicat. Anul avea durata
mai mare cu o zi decât numărul de zile de 355 de zile, adică aproape coincidea
solare medii. într-adevăr, peste o zi side­ cu durata anului lunar, şi era alcătuit din
rală punctul vernal va intersecta din nou 12 luni sinodice a câte 29,53 zile. înce­
meridianul locului de observaţie, însă putul fiecărei luni era determinat după
soarele mijlociu va "întârzia", deoarece prima apariţie a secerii Lunii, observată
în timp de o zi siderală el s-a deplasat după faza de lună nouă. Anul calendaris­
pe ecuatorul ceresc spre Est cu aproxi­ tic roman era însă cu peste 10 zile mai
mativ 1°. Centrul discului solar va inter­ scurt decât anul tropic (solar). Din aceas­
secta meridianul ceresc al locului după tă cauză, datele calendaristice adesea
ce sfera cerească se va roti cu circa 1°, nu corespundeau cu anotimpurile, astfel
107
 că uneori sărbătoarea secerişului cădea ticularităţile calendarului solar egiptean.
iarna, nu vara. Pentru a corecta această Elaborarea noului calendar a fost pusă în
situaţie, romanii intercalau în calendar, sarcina unui grup de astronomi din Ale­
o dată la doi ani, o lună suplimentară de xandria (Egipt) în frunte cu Sosigene.
22 sau 23 de zile, fapt care a încurcat şi Sistemul creat de Sosigene era bazat
mai mult calendarul. în plus, durata me­ pe mişcarea anuală aparentă a Soarelui
die a anului calendaristic era de 366,25 pe ecliptică. S-a propus ca trei ani la rând
zile, adică era cu o zi mai lungă decât anul calendaristic să aibă durata de 365
în realitate. Ilustrul iluminist francez de zile, iar al patrulea -366 de zile. Deci,
Voltaire caracteriza calendarul roman calendarul avea perioada de 4 ani şi du­
astfel: „conducătorii de oşti ai Romei rata medie a anului calendaristic egală
întotdeauna repurtau victorii în lupte, cu (3 x 365d+ 366d) : 4 = 365,25 zile sola­
însă niciodată nu ştiau în ce zi se întâm­ re medii, adică foarte aproape de durata
pla aceasta". anului tropic (365d,2422). Anul cu durata
Aşadar, o reformă a calendarului ro­ de 366 de zile era numit an bisect, iar cei­
man devenise absolut necesară şi această lalţi trei - ani obişnuiţi sau comuni. Anul
reformă a fost iniţiată în anul 46 Î.Hr. de este bisect dacă numărul care-l exprimă
către Julius Caesar (100-44Î.Hr.), consul şi este divizibil cu 4 fără rest. în anul bisect
general roman, care era cunoscut cu par- luna februarie are 29 de zile. Sosigene a
împărţit anul în 12 luni, prima lună din
îiwNO/îo.v.ii iifrim ibiM an fiind ianuarie. Numărarea anilor după
acest calendar, numit calendar iulian
sau stil vechi, a început la 1 ianuarie anul
45 Î.Hr. şi s-a păstrat în aproape toată
Europa până la sfârşitul sec. XVI. Lumea
creştină a adoptat calendarul iulian în
anul 325 d.Hr., la Conciliul I Ecumenic de
la Niceea (astăzi Iznik, Turcia) (fig. 4.6).
rtioeiccNii Fw .iM TfM naToKnisPii.noiM'SNjfţypv i Anul iulian este cu 11 minute şi 13,9
ţ & n j e r w ic N MOPJSiPKdccNiiMÍitic¿HXHMriotí
secunde mai lung decât anul tropic. Ca
L p î WWTelñíN éK í lî TÓCIcMHOClt) ÍR IlfU t 1«
ácá-Wíceeó"/ÍH«NÓNéKU«¡áwin* urmare, la fiecare 128 de ani şi 68 de zile
JffltietifTijonsciofişrrVidift <11m*ic se acumulează eroarea de 1 zi, iar la 400
mflPÓIlWlid^MineTtP<NCOTiHj1(^.18^4TSXBMi
te^MT«éKf)WM5C*XÍ;^í<refitIU,8«HXl(ÓtW* de ani eroarea atinge aproximativ 3 zile,
^HC4T(1.ŢHVP«38eN™ T. VflÍ m ó é l îmONTB IllíMT..
— Krti rideÓN'id Kdi Tii-i-eN Tii
fapt care determină un decalaj între da­
tele calendaristice şi fenomenele astro­
nomice.
4. Calendarul gregorian (stilul nou)*.
în secolul XVI, eroarea calendarului iuli­
Fig. 4.6. Conciliul ecumenic de la Nicea (a. 385 d.Hr). an atinsese 10 zile, astfel încât echinoc-
(Icoană). ţiul de primăvară în realitate avea loc
108
la 11 martie şi deci nu mai coincidea cu felul acesta calendarul a fost realiniat la
data calendaristică, 21 martie, stabilită echinocţiu.
la Consiliul de la Niceea. Această depla­ Devierea anului gregorian faţă de
sare a datei echinocţiului provoca o con­ anul tropic este de doar 26 de secunde
fuzie în aplicarea regulii de determinare pe an, astfel că eroarea de aproximativ
a datei Paştelui, aprobată de Consiliul de 1 zi se acumulează la fiecare 3236 de ani.
la Niceea, potrivit căreia Pastele creştin Noul sistem calendaristic a fost denumit
se sărbătoreşte în prima duminică de calendar gregorian sau stil nou.
după prima lună plină care are loc după Calendarul gregorian a fost adoptat
ziua echinocţiului de primăvară, 21 mar­ în 1582 mai întâi în ţările romano-cato­
tie. Aşadar, către mijlocul sec. XVI refor­ lice: Italia, Polonia, Portugalia şi Spania.
ma calendarului devenise o problemă Adoptarea calendarului Gregorian în
foarte actuală. restul lumii a progresat destul de lent.
în aceste condiţii, în februarie 1582, De exemplu, în Anglia şi coloniile sale
Papa Gregorius XIII a decretat introdu­ trecerea nu s-a făcut decât în septem­
cerea unui nou calendar solar, proiec­ brie 1752. România a trecut la stilul nou
tat de Luigi Lilio (Aloysius Lilius) (cca în 1919 când s-a decis ca după data de
1510-1576), medic, astronom şi filosof 18 ianuarie să urmeze 1 februarie.
italian. Stilul vechi mai continuă să fie folosit
în noul calendar a fost păstrată suc­ doar de către biserica creştină ortodoxă
cesiunea anilor comuni de 365 de zile şi în unele ţări (Rusia, Serbia, Macedonia
a anilor bisecţi de 366 zile din calenda­ ş.a.). Din anul 1901 până în prezent, ca­
rul iulian, însă a fost schimbată regula lendarul iulian este cu 13 zile în urma ca­
de calcul al anilor bisecţi în cazul anilor lendarului gregorian şi această diferenţă
seculari, pentru a elimina deplasarea cu se va păstra până la 28 februarie 2100,
3 zile la fiecare 400 de ani a calendarului când se va mai adăuga 1 zi.
iulian. Acum anii seculari sunt conside­ Odată cu intensificarea şi extinderea
raţi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili relaţiilor dintre state, calendarul grego­
cu 400 fără rest. Astfel, de exemplu, în rian (sau stilul nou) este adoptat astăzi la
calendarul gregorian anii 1700, 1800, scară universală, în majoritatea statelor
1900, 2100 nu sunt bisecţi, în timp ce lumii, el fiind utilizat în unele ţări în pa­
anii 1600, 2000, 2400 sunt bisecţi. în ralel cu calendarele naţionale tradiţio­
felul acesta, s-a ajuns la durata medie a nale.
anului gregorian, pe o perioadă de 400 5. Reforma calendarului actual. Ca­
de ani, egală cu 365,2425 zile, deci foar­ lendarul actual are mai multe deficienţe,
te apropiată de anul tropic. una dintre acestea fiind împărţirea anu­
Eroarea de 10 zile a calendarului iu­ lui în luni inegale şi care nu au un număr
lian a fost înlăturată decretându-se ca întreg de săptămâni.
după data de 4 octombrie 1582 să ur­ Un plan de reformă a calendaru­
meze 15 octombrie, nu 5 octombrie. în lui gregorian a fost elaborat de către
109
 Asociaţia Mondială a Calendarului şi de ani în urmă. Numărul 532 este pe­
propus de către India, în anul 1954, spre rioada după care sărbătoarea Paştelui
dezbatere în Consiliul Economic şi Social cade la aceeaşi dată şi reprezintă pro­
al ONU. Proiectul prevedea împărţirea dusul a trei perioade diferite: 4 x 7 x 19,
anului în 4 trimestre egale de câte 13 în care 4 este perioada de succesiune a
săptămâni fiecare (364 de zile) la care anilor bisecţi, 7 este numărul de zile în
se adaugă o zi suplimentară, fără dată, săptămână şi 19 este aşa numitul ciclu
la anii comuni şi o a doua zi suplimen­ Meton - perioada după care fazele Lunii
tară la anii bisecţi, ca zile universale de cad la aceleaşi date calendaristice. Dio­
sărbătoare. Se preconiza ca acest nou nisie a denumit noua eră „Anni Domini
calendar să fie introdus cu începere de Noştri Jesu Christi". Propunerea lui Di­
la 1 ianuarie 1956, însă proiectul a fost onysius de a considera naşterea lui Hris­
respins de către unele ţări din conside­ tos drept început al noii ere a început să
rente religioase.
fie aplicată din secolul al Vlll-lea.
6. Era calendaristică. în calendarul Pentru a face deosebire între anii di­
gregorian, care astăzi este cel mai răs­ nainte şi anii de după naşterea lui Hris­
pândit sistem calendaristic în lume, nu­ tos, adică pentru a identifica era, nu­
mărarea anilor se face de la naşterea lui mărul care exprimă anul respectiv este
Hristos. Data de la care se numără anii însoţit de o abreviere. Astfel, în practica
într-un sistem calendaristic oarecare se occidentală, anii din era introdusă de
numeşte eră. Dionisie sunt însoţiţi de abrevierea AD
Romanii numărau anii „de la înteme­ (Anno Domini) scrisă obligatoriu în faţa
ierea Romei" „ab urbe condita" (21 apri­ anului respectiv, de exemplu, AD 2013,
lie 753 Î.Hr.). în Grecia antică numărarea în timp ce anii dinaintea naşterii lui Hris­
anilor începea de la prima olimpiadă tos sunt urmaţi de abrevierea BC (engl.
(1 iulie 776 î.Hr.), în Imperiul bizantin - Before Christ - înainte de Hristos), de
„de la crearea lumii", 1 septembrie exemplu, anul 46 BC. Este de remarcat
5508 Î.Hr., considerat anul întâi al „erei faptul că în calendarul gregorian nu exis­
bizantine". Musulmanii numără anii de tă anul 0, deci după anul 1 BC urmează
la sosirea Profetului Mahomed la Medi­ anul AD 1. Conform acestui calendar,
na în anul 622, devenit anul întâi al ca­ secolul XXI a început la 1 ianuarie 2001,
lendarului lunar islamic Hijra. ora 00h00m00s.
Era lui Hristos sau era creştină a Pentru a nu leza sentimentele reli­
fost propusă de către călugărul creş­ gioase ale celor de altă credinţă decât
tin Dionisie cel Mic (Dionysius Exiguus) cea creştină, în lucrările scrise laice din
(470-544) născut în Sciţia Mică (actuala majoritatea ţărilor lumii se folosesc alte
Dobrogea din România şi Bulgaria), pen­ abrevieri decât cele menţionate mai sus.
tru a înlocui era lui Diocleţian. în anul Astfel, în literatura de limbă engleză anii
1284 de la întemeierea Romei, Dionisie din era lui Hristos sunt urmaţi de abrevi­
a declarat că Hristos se născuse cu 532 erea CE (Common Era sau Current Era ori
110
Christian Era, de exemplu, 2012 CE este
echivalent cu AD 2012), iar anii de până
la era creştină - de abrevierea BCE (Be­
fore Current Era), de exemplu, 46 BCE.
în URSS, inclusiv în RSSM, pentru de­
semnarea anilor erau folosite abrevieri­
le secularizate e.n. (era noastră) şi î.e.n.
(înaintea erei noastre). După 1990, în
majoritatea publicaţiilor din R. Moldova,
inclusiv în manuale, s-a trecut la stan­
dardul Î.Hr. (înainte de Hristos) şi d.Hr.
(după Hristos).
Din istoria calendarului. Istoria multiseculară a
omenirii este strâns legată de calendar. Sursele etno­
grafice confirmă că primele calendare, destul de pri­
mitive, au apărut cu multe mii de ani în urmă. Răsăritul
şi apusul Soarelui au dat oamenilor prima şi principala
măsură a timpului - ziua. Când oamenii încă nu ştiau
să scrie, ei ţineau contul zilelor cu ajutorul unor cres­
tături convenţionale, făcute pe un băţ - răboj, - sau
legând noduri pe nişte sfori speciale.
Mal târziu, babilonienii au atras atenţia asupra
succesiunii periodice a fazelor Lunii. Astfel a fost sta­
bilită cea de a doua măsură a timpului - luna. Urmă­
rind fazele Lunii, oamenii încă nu ştiau ce este anul
şi de aceea la început ei numărau numai lunile. Cea
de a treia măsură a timpului - anul - a apărut odată
cu trecerea oamenilor de la modul de viaţă nomad
la cel sedentar şi dezvoltarea agriculturii. Tocmai din
acea vreme îşi au începutul primele sisteme calen­
daristice.
Cel mal vechi sistem de măsurare a timpului este
calendaul lunar, apărut cu câteva mii de ani înainte de
era noastră. La baza acestuia este pusă luna ¡'modică.
Calendarul lunar era folosit de popoarele antice -
babilonieni, chinezi, indieni ş.a., iar în prezent este
răspândit în ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu (Af­
ganistan, Pakistan, Iran şi alte ţări musulmane). Deza­
vantajul principal al calendarului lunar este faptul că
e foarte dificil ca el să fie adus în concordanţă cu ano­
timpurile, determinate de durata anului tropic, care nu
este comensurabilă cu durata lunii sinodice.
Succesiunea fazelor Lunii a determinat şi apariţia
săptămânii de 7 zile care este o unitate de timp inter­
mediară între lună şi zi, egală aproximativ cu a patra
parte din luna sinodică.
Necesitatea stabilirii termenelor de început al
lucrărilor agricole (aratul, semănatul, strângerea roa-
dei), legate de succesiunea anotimpurilor (iarnă, pri­
măvară, vară, toamnă), nu de luna sinodică, a deter­
111
minat apariţia unei măsuri mai mari a timpului - anul,
cu durata la început de 360, apoi de 365 zile. Această
descoperire a egiptenilor antici a stat la baza unuia din
primele calendare solare elaborat în mileniul al patru­
lea T Hr., având anul de 365 de zile.
în China antică a fost elaborat un alt tip de calen­
dar în care se încerca coordonarea mişcării aparente
a Lunii cu mişcarea anuală aparentă a Soarelui - ca­
lendarul lunisolar, folosit şi în Grecia antică la începu­
tul mileniului I Î.Hr. Calendarul lunisolar este foarte
complicat, el având la bază anul tropic şi luna sinodică
care au durate Incomensurabile. Pentru a ţine seama
de mişcarea Soarelui, numărul de luni ale anului în
acest calendar este variabil -1 2 sau 13. Era răspândit
în Mesopotamia, ludeea şi Roma antică, iar în prezent
este folosit în Statul Israel şi în calendarul bisericesc
creştin.
în Mesopotamia calendarul lunisolar se folosea
încă de pe timpul sumerilor. Luna avea 29 sau 30 de
zile şl începea seara odată cu apariţia secerli lunii tine­
re. Anul începea primăvara şi avea 12 sau 13 luni. Luna
suplimentară era adăugată de şapte ori în decursul
ciclului de 19 ani.
Civilizaţia Maya utiliza în paralel trei calendare di­
ferite: calendarul divin Tsolkin, calendarul solar Haab
şi Marele Calcul. în timp ce calendarul Tsolkin avea la
bază perioada rituală de 260 de zile, Haab era calen­
darul civil folosit de mayaşi la programarea lucrărilor
agricole şi în viaţa cotidiană. El avea anul de 365 de
zile repartizate pe 19 luni, dintre care 18 luni aveau
câte 20 de zile, iar cea de a 19-a - numai 5 zile, fără
nume, considerate nefericite şi adăugate pentru ca
anul să cuprindă 365 de zile. Aceste două calendare
au fost reunite în aşa numitul „cerc al calendarelor",
astfel încât orice dată conţinea elemente ale ambelor
calendare. în „cercul calendarelor" datele se repetau
o dată la 52 de ani.
Astronomii Maya ştiau că 1508 ani calendaristici
Haab corespund perioadei de 1507 ani solari. Deci,
anul solar calculat de ei avea durata de =365,242203
zile şi corespundea cu o mai mare precizie anului
tropic, decât anul calendaristic gregorian, egal cu
365,2425 zile.
Pentru predicţli pe termen lung, mayaşii foloseau
un al treilea calendar, numit Numărătoarea Lungă sau
Marele Calcul, cu un ciclu general de 1872000 zile =
5125 ani şi 4,5 luni, alcătuit din 13 cicluri numite bak-
tun. Un baktun era o perioadă egală cu 144 000 zile =
394 ani şi 190 zile, adică cu aproximativ 400 de ani.
După ce s-a scurs un ciclu deplin de 5125 de ani, în­
cepe o nouă eră. Ciclul actual al calendarului Maya,
numit Era celui de al cincilea Soare, se consideră că
a început la 13 august 3114 Î.Hr. şl deci s-a încheiat la
data de 22 decembrie 2012, după care începe o nouă
eră. Pentru vechii mayaşi încheierea unui ciclu calen­
daristic deplin era o mare sărbătoare.
Calendarul Maya era folosit şi de alte popoare din
America Centrală, de exemplu, de către azteci.
§ 4.8. DATA IULIANĂ
Numărul de zile care s-au scurs între
două evenimente poate fi calculat prin
scăderea datei evenimentului care s-a
produs mai devreme din data evenimen­
tului ce a avut loc mai târziu. Determina­
rea intervalelor mari de timp însă devine
anevoiasă şi uneori nelipsită de erori, dat
fiind faptul că de-a lungul timpului au fost
utilizate diferite sisteme calendaristice,
iar sistemul calendaristic actual conţine
ani comuni şi ani bisecţi cu numărul de
zile diferit. în astronomie, această pro­
blemă se rezolvă mult mai simplu folo­
sind aşa-numita dată iuliană.
Data iuliană (abreviată JD) este nu­
mărul de zile care s-au scurs de la miezul
zilei de 1 ianuarie 4713 î.Hr. (12h0 0 "W ,
timp universal) până la momentul dat.
Numărarea continuă a zilelor se face
în limitele unei perioade de 7980 de ani,
numită perioadă iuliană. Ziua iuliană în­
cepe la miezul zilei mijlociu pe meridia­
nul Greenwich. De exemplu, miezul zilei
mijlociu Greenwich, timp universal, la
data de 21 iunie 2013 corespunde datei
iuliene exprimate prin numărul întreg JD
2456465,0. Data iuliană la miezul nopţii
mijlociu Greenwich al aceleeaşi zile este
JD2456465,5. Deci, ora 0htimp universal
corespunde fracţiunii 0,5 de dată iulia­
nă. Un anumit moment dintr-o zi se va
exprima prin fracţiuni de zi iuliană. Ziua
săptămânii poate fi obţinută prin împăr­
ţirea datei iuliene la 7, restul de la împăr­
ţire fiind numărul zilei respective.
Data iuliană este utilizată în astrono­
mie, de exemplu, pentru a nota data şi
112
timpul observaţiilor de stele variabile, 19 ani (perioada de repetare (aproxi­ a fost ales 1 ianuarie 4713 î.Hr., când
în anuarele astronomice este dat numă­ mativă) a fazelor Lunii în aceeaşi ordi­ toate aceste trei cicluri erau la anul cu
rul întreg de zile iuliene şi fracţiuni de ne şi la aceleaşi date calendaristice) şi numărul 1. Unii autori afirmă că denu­
zi care au trecut de la momentul iniţial, ciclul de 15 ani denumit Indiction (pe­ mirea de perioadă iuliană a fost dată
1 ianuarie 4713 Î.Hr., până la momentul rioadă fiscală în Imperiul Roman). Mo­ de Skaliger în onoarea tatălui său Juli­
producerii unui anumit eveniment. Da­ mentul de început al perioadei iuliene us Scaliger.
/
tele iuliene sunt de asemenea larg folo­
site ca variabile temporale în calculele
astronomice. PROBLEMĂ REZOLVATĂ*
în cronologie, dar şi în astronautică
este uneori folosită aşa-numita dată iu­ în seara zilei de 1 septembrie, un culminaţia superioară. în acest caz, lati­
liană modificată, notată MJD. Această student a observat imaginea stelei tudinea geografică a locului este egală
numerotare începe de la 17 noiembrie Vega (a Lyr) în oglinda apei dintr-o fân­ cu declinaţia stelei: <p = 6 = +38°47'.
1858, ora 0h, timp universal, ce cores­ tână. Folosind planisfera (harta mobilă în momentul culminaţiei superioare
punde datei iuliene JD 2 400 000,5. Ziua a cerului), determinaţi: a) latitudinea a unei stele, timpul sideral este egal cu
iuliană modificată începe la miezul nop­ geografică a locului; b) timpul sideral ascensia dreaptă a stelei. Deci, timpul si­
ţii, timp universal, nu la miezul zilei. şi ora locală a observaţiei. Coordona­ deral al observaţiei T = a = 18h36m545.
Data iuliană modificată (MJD) poate tele ecuatoriale ale stelei Vega sunt: în momentul culminaţiei steaua tre­
fi obţinută din data iuliană (JD) cu for­ a = 18h36m54s; 6 = +38°47' [Surdin, 1995]. ce la meridian. Cu ajutorul planisferei
mula: Rezolvare. Reflexia unei stele în se determină că la 1 septembrie steaua
MJD = J D - 2400000,5 oglinda apei din fântână poate avea loc Vega a trecut la meridian la ora locală
atunci când steaua este în Zenit, deci în 19h42m.
Astfel, data iuliană modificată pen­
tru data menţionată mai sus va fi: MJD
56464,5.
Perioada iuliană a fost introdusă în
anul 1583 de către Joseph Justus Scali-
ger (1540-1609), unul dintre fondatorii
cronologiei ştiinţifice, iar sistemul de
numărare a zilelor iuliene a fost inventat
de către astronomul englez John W.F.
Herschel în 1849.
Perioadă iuliană de 7980 ani a fost
obţinută de Skaliger ca produsul a trei
perioade caracteristice pentru calen­
darul iulian: ciclul de 28 de ani, numit şi
ciclu solar (perioada de repetare a zile­
lor săptămânii şi datelor calendaristice
în calendarul iulian), ciclul Meton de
113
 EXERCIŢII
4.1. Cum trebuie montată scala unui ca­
dran solar, în sistemul de coordona­
te orizontale, pentru ca el să indice
ora locală (fig. 4.2)7
4.2. Determinaţi longitudinea geografi­
că a unui loc în care gnomonul ara­
tă ora 12h50m, dacă în acel moment
timpul universal coordonat (UTC)
transmis la radio este 10h00m.
R.: 42°30'
4.3. în momentul culminaţiei unei stele
ceasul arată ora 23h40mtimp legal.
Ce oră va indica ceasul la culminaţia
aceleiaşi stele peste 10 zile?
R.: 23h00m40s
4.4. Căpitanul unei nave a măsurat dis­
tanţa zenitală a Soarelui la amiaza
adevărată în ziua de 22 decem­
brie, obţinând valoarea de 66°34'.
La momentul observaţiei orologiul
. 114
de timp universal (UTC) indica ora
10h54m. Determinaţi coordonatele
geografice ale navei. R.: cp = 43°08',
A = 16°08' (Marea Adriatică).
4.5. O aeronavă A340 are de parcurs dis­
tanţa de 6400 km de la Philadelphia
(SUA) la Frankfurt-pe-Main (Germa­
nia) cu viteza de 750 km/h. Când va
ateriza aeronava la Frankfurt, dacă
în Philadelphia ea a decolat la ora
20h00mîn ziua de 3 august? Diferen­
ţa de fus orar dintre Philadelphia şi
Frankfurt-pe-Main este de 6h.
R.: 4 august, ora 10h32m.
4.6. Ce dată, după stilul vechi, era în ziua
de 1 februarie 2014 stil nou?
4.7. Va fi anul 2100 un an bisect sau unul
comun după stilul nou? după stilul
vechi?
Capitolul V. ELEM EN TE DE M E C A N IC Ă
CEREASCĂ
§ 5.1. OBIECTUL Şl PROBLEMELE O altă problemă fundamentală a me­
M ECANICII CEREŞTI canicii cereşti este determinarea orbite­
/
lor sau traiectoriilor corpurilor cereşti
Mecanica cerească studiază mişcarea pe baza poziţiilor lor aparente pe sfera
planetelor în jurul Soarelui, a sateliţilor cerească, obţinute din observaţii. Kepler
naturali şi artificiali în jurul planetelor, a rezolvat această problemă pe baza le­
mişcarea cometelor şi altor corpuri mici gilor care îi poartă numele.
ale Sistemului solar sub acţiunea forţei de Printre alte probleme importante ale
gravitaţie. Bazele teoretice ale mecanicii mecanicii cereşti se numără studierea
cereşti au fost puse în lucrările lui Joha­ stabilităţii sistemelor de corpuri cereşti,
nnes Keplerşi Isaak Newton (1643-1727). determinarea masei, formei şi dimensiu­
Kepler (1571-1630) a descoperit legile nilor corpurilor cereşti.
empirice ale mişcării planetelor. Newton
a descoperit legea atracţiei universale şi § 5.2. LEGILE LUI KEPLER
a dedus în baza ei legile generalizate ale
lui Kepler, folosind aceste legi la rezolva­ în sistemul heliocentric elaborat
rea problemelor de mecanică cerească. de Copernic au fost păstrate orbitele
Legile mecanicii cereşti sunt aplicabi­ circulare ale planetelor ca în sistemul
le şi la mişcarea sateliţilor artificiali, cât geocentric al lui Ptolemeu, unde erau
şi navelor cosmice care constituie obiec­ considerate curbe ideale. Astronomul
tul de studiu al astrodinamicii.
Una din problemele fundamentale
ale mecanicii cereşti este determinarea
coordonatelor aparente ale corpurilor
cereşti - calculul efemeridelor. Cum s-a
mai menţionat, efemeridele sunt tabe­
le cu poziţiile aparente (coordonatele
cereşti) ale Soarelui, Lunii, planetelor,
stelelor şi altor corpuri cereşti, calcula­
te pentru perioadele viitoare de timp.
Efemeridele sunt publicate în anuare
astronomice şi folosite pe scară largă de
astronomi şi specialişti din alte domenii,
inclusiv pentru determinarea coordona­ Johannes Kepler (1571-1630). Astronom şi
telor observatorului. matematician german. A descoperit legile
mişcării planetelor. (Pictor necunoscut, 1610).
115

Fig. 5.1. Legea I a lui Kepler (legea elipselor).
german Johannes Kepler, un adept ferm
al teoriei lui Copernic, a fost o perioadă
scurtă de timp asistent al renumitului as­
tronom danez Tycho Brahe (1546-1601)
având ca sarcină studierea orbitei pla­
netei Marte după datele observaţionale
foarte exacte obţinute de Brahe. Kepler
a constatat că există o neconcordanţă
între poziţiile calculate şi cele observate
ale planetei. După mai mulţi ani de mun­
că asiduă şi calcule anevoiase, Kepler a
ajuns la concluzia că orbitele planetelor
nu sunt circulare, iar mişcarea lor nu este
uniformă şi astfel a enunţat cele trei legi
empirice de mişcare a planetelor care
îi poartă numele. Primele două legi au
fost publicate în lucrarea sa Astronomia
nova (1609), iar cea de a treia lege - în
lucrarea Harmonices mundilibri V (1619)
(Armonia lumii).
. .
1. Legea I a lui Kepler
în formularea actuală, prima lege a lui
Kepler (legea elipselor) se enunţă astfel:
Orbita unei planete în jurul Soarelui
este o elipsă, cu Soarele în unul din cele
două focare.
în fig. 5.1, punctele F2 şi F2 sunt fo­
carele elipsei, An este axa mare şi
punctul O este centrul elipsei. Distanţa
OA = On = o este semiaxa mare a elip­
sei.
Gradul de alungire a elipsei este ca­
racterizat de excentricitatea ei:
unde c este distanţa de la centrul elipsei
până la focar; b - semiaxa mică a elipsei.
Pentru cerc, c = 0 şi deci excentricitatea
cercului e - 0.
116
Excentricităţile orbitelor planetelor
din Sistemul solar sunt relativ mici, adi­
că orbitele sunt aproape circulare. De
exemplu, orbita Pământului are excen­
tricitatea e - 0,017. Planeta Venus are
cea mai mică excentricitate, e = 0,0068,
în timp ce pentru Mercur e = 0,207, deci
orbita lui este mai alungită.
Punctul cel mai apropiat de Soare de
pe orbita unei planete se numeşte peri-
heliu (n), iar punctul cel mai îndepărtat -
afeliu (A). Axa mare a orbitei planetei
este numită linia apsidelor.
Din figura 5.1 se vede că distanţa de
la Soare până la planeta aflată în peri-
heliu este
sn = q = On - OS = a - c = a - ae = a (1 - e),
iar distanţa la planeta în afeliu este:
SA = Q = AO + OS = a + c = a + ae = a (1 + e).
Se poate uşor demonstra că semiaxa
mare a orbitei (a) este egală cu distanţa
medie a planetei de la Soare. S-a conve­
nit ca semiaxa mare a orbitei Pământului
(o ), adică distanţa medie de la Pământ
la Soare, să fíe luată ca unitate de dis­
tanţă în Sistemul solar, numită unitate
astronomică (UA):
1 UA = aB = 149 598 500±500 km.
La rezolvarea problemelor se poate
utiliza valoarea aproximativă a unităţii
astronomice:
1 UA = 149 600 000 km.
Sateliţii planetelor, inclusiv Luna, de
asemenea se mişcă pe orbite eliptice.
Punctul cel mai apropiat de Pământ al
orbitei Lunii sau a unui satelit artificial al
Pământului este numit perigeu, iar punc­
tul cel mai îndepărtat - apogeu. Punctul
cel mai apropiat de Lună al orbitei unui
117
satelit artificial al ei este numit perisele-
niu (în greacă Selena - Luna), iar cel mai
îndepărtat - aposeleniu. în cazul când
un corp ceresc (satelit, planetă, stea)
orbitează în jurul unui astru oarecare,
punctele respective ale orbitei sunt nu­
mite periastru şi apoastru.
2. Legea a ll-a a lui Kepler*
Segmentul imaginar de dreaptă care
uneşte centrul Soarelui (focarul orbitei)
cu centrul planetei este numit rază vec-
toare (SP2 înfig. 5.2). Unul din enunţurile
legii a ll-a a lui Kepler (numită şi legea
ariilor egale) este:
Raza vectoare a unei planete descrie
arii egale în intervale de timp egale.
Conform legii a doua, ariile PjSP.,
şi P3SP4 parcurse în intervale de timp
egale ( A = At2) sunt egale: = S2
(fig. 5.2). Arcele P P şi P3PA, parcurse
de planetă în intervale de timp egale,
au lungimi diferite, P1P2 > P3P4. De aici
rezultă că mişcarea planetei în jurul Soa­
relui nu este uniformă. Cu cât planeta e
mai aproape de Soare, cu atât viteza ei
este mai mare. Viteza atinge valoarea
maximă la periheliu (vn) şi minimă la afe­
liu (vA):
'/n= lU = l/mv/ Ţ 3 7 '
vA = vn*n = vm _ //—-------------'
1 +e .
V 1- e
unde vm este viteza medie sau circulară a
planetei, e - excentricitatea orbitei.
De exemplu, atunci când Pământul
este la periheliu, adică la distanţa mini­
mă de Soare (în jurul datei de 3 ianua­
rie), viteza lui orbitală este maximă:
 § 5.3. LE G E A A T R A C Ţ IEI § 5.4. P R O B LE M A C E LO R D O U Ă
U N IV E R S A LE CORPURI

Fig. 5.2. Legea a ll-a lui Kepler (legea ariilor egale)
/ 1 + 0,017
V = V 1--------- --------- = 30,29 km/s,
n " v 1-0,017
unde vm= 29,78 km/s este viteza orbitală
medie a Pământului.
3. Legea a lll-a a lui Kepler*
Legea a treia a lui Kepler (numită şi
legea armoniilor) stabileşte relaţia între
perioada siderală de revoluţie a unei
planete şi distanţa ei medie de la Soare:
Pătratul perioadei siderale de re­
voluţie a unei planete în jurul Soarelui
este direct proporţional cu cubul semi-
axei mari a orbitei sale.
Legea a lll-a a fost scrisă de Kepler
sub forma:
Ti _ a i
Ti " a l'
în baza legilor empirice ale lui Kepler Determinarea legilor mişcării a două
Newton a demonstrat că acceleraţia corpuri cereşti care se atrag reciproc în
centripetă a Lunii în mişcarea ei orbitală conformitate cu legea gravitaţiei uni­
în jurul Pământului este egală cu acce­ versale a lui Newton este cunoscută
leraţia gravitaţională (g) la distanţa Lu­ în astronomie ca problema celor două
nii de la Pământ. Aceasta înseamnă că corpuri. Dacă corpurile pot fi conside­
forţa care imprimă Lunii mişcarea or­ rate puncte materiale, atunci proble­
bitală este forţa de gravitaţie terestră. ma celor două corpuri admite o soluţie
Aceleaşi raţionamente sunt valabile în exactă. Această mişcare se realizează
cazul Soarelui şi planetelor. Newton a cu aproximaţie în cazul Soarelui şi al
demonstrat, de asemenea, că Soarele fiecărei din planetele Sistemului solar,
atrage o planetă cu o forţă direct pro­ precum şi în cazul unui sistem stelar
porţională cu produsul maselor Soare­ dublu. De obicei, la rezolvarea acestei
lui şi planetei şi invers proporţională cu probleme mişcarea unui corp se con­
pătratul distanţei planetei de la Soare. sideră în raport cu celălalt, această
Planeta atrage Soarele cu aceeaşi forţă. mişcare având loc în conformitate cu
unde cij şi a2 sunt semiaxele mari ale or­
Astfel a fost descoperită (1687) legea legile lui Kepler. Mişcarea acestor două
bitelor a două planete, iar Tx şi T2- peri­
atracţiei universale: puncte materiale este numită mişcare
oadele lor siderale de revoluţie.
Două particule materiale se atrag re­
Legea a treia, la fel ca şi celelalte două
ciproc cu o forţa direct proporţională cu
legi, se aplică nu numai la mişcarea pla­
produsul maselor lor şi invers proporţio­
netelor, ci şi la mişcarea sateliţilor lor na­
nală cu pătratul distanţei dintre ele.
turali şi artificiali. Folosind legea a treia
Expresia matematică, scalară, a legii
a lui Kepler, semiaxele mari ale orbitelor
atracţiei universale este:
tuturor planetelor pot fi exprimate prin
semiaxa mare a orbitei terestre. F = G m1rrh/
Dacă una din cele două planete este r
Pământul, pentru care a = 1 UA şi T -
unde /Dj şi m2 sunt masele particulelor,
1 an, atunci perioada de revoluţie în ju­
r - distanţa dintre centrele de masă ale
rul Soarelui a oricărei planete, exprimată
lor, G = 6,67 • 10 11 m3/(kg • s2) este con­
în ani, poate fi determinată din relaţia:
stanta gravitaţională. Forţa de atracţie
universală este orientată pe linia care
leagă centrele de masă ale celor două
în care semiaxa mare a orbitei (o) se va
corpuri.
exprima în unităţi astronomice.

118 119
 neperturbată sau mişcare kepleriană
şi este o primă aproximaţie în studiul
mişcărilor reale ale corpurilor cereşti.
Problema celor două corpuri constituie
fundamentul mecanicii cereşti.
în mişcarea kepleriană, traiectoria
unui corp în câmpul de gravitaţie al al­
tui corp depinde de condiţiile iniţiale, în
special de viteza iniţială (fig. 5.3).
Fie un corp masiv de masă M (de
exemplu Pământul) care exercită o for­
ţă de atracţie gravitaţională asupra unui
punct material de masă m mult mai mică.
Acceleraţia punctului m va fi orientată în
acest caz spre corpul M.
Se poate demonstra că viteza v a
punctului material m, în funcţie de dis­
tanţa r la corpul central M, este dată de
formula:
✓ + - ± ),
în care a este semiaxa mare a orbitei
eliptice a punctului m, iar G este con­
stanta gravitaţională.
în cazul când a - r, viteza punctu­
lui m, numită viteză circulară, este:
G(M + m)
r
şi traiectoria punctului este un cerc.
Dacă o = °°,viteza punctului m, numi­
tă viteză parabolică, este:
şi traiectoria este o parabolă.
Aşadar, în cazul când viteza iniţială
(v0) a punctului m este cuprinsă între li­
mitele 0 < v o< v c, el va cădea pe corpul
M pe o traiectorie eliptică, M fiind în
120
unul din focurile ei. în planul traiectori­
ei eliptice se vor afla corpurile M, m şi
vectorul viteză vo. Forma şi dimensiunile
elipsei vor fi diferite, în funcţie de modu­
lul vitezei iniţiale vQ.
în cazul când viteza iniţială este egală
cu viteza circulară, vc= v , ea fiind orien­
tată pe tangentă la traiectorie, punctul
m se va mişca pe o traiectorie circulară
de rază r. Dacă v <v„<v , atunci traiec­
toria punctului material m va şi o elipsă,
corpul M aflându-se în focarul mai apro­
piat de punctul m. Semiaxa mare a aces­
tei elipse este cu atât mai mare, cu cât
diferenţa v - vQeste mai mică.
Dacă viteza iniţială v0 = vp = / 2 v ,
atunci punctul material m se va mişca pe
o parabolă, ale cărei ramuri pleacă la in­
finit. în acest caz, pe măsură ce punctul
material m se va îndepărta de corpul M,
viteza lui va tinde către zero.
în cazul în care v0 > v , punctul ma­
terial m se va mişca pe o hiperbolă, ale
cărei ramuri pleacă la infinit. Dacă v0 va
avea valori foarte mari, direcţia mişcării
punctului m va fi perpendiculară pe axa
Mm. în acest caz, pe măsură ce punctul
m se îndepărtează pe hiperbolă, viteza
lui tinde către o mărime constantă.
în sfârşit, în cazul limită, când vo->°°
punctul material m se va deplasa pe di­
recţia tangenţială la orbită.
§ 5.5. LE G ILE G E N E R A LIZ A T E
A LE LUI K EP LER
Legile de mişcare ale planetelor au
fost descoperite de către Kepler pe cale
empirică în baza datelor observaţio-
nale ale lui Tycho Brahe referitoare la
mişcarea aparentă a planetei Marte. Ele
sunt aplicabile numai la planete şi alte
corpuri ale Sistemului solar care se miş­
că pe orbite închise (cerc, elipsă). Folo­
sind legea atracţiei universale, Newton a
generalizat legile lui Kepler astfel că ele
pdt fi aplicate la mişcarea corpurilor pe
orbite atât închise, cât şi deschise (para­
bolă, hiperbolă).
1. Legea I (generalizată) a lui Kepler
Sub acţiunea forţei de atracţie
gravitaţională, un corp ceresc se mişcă
în câmpul de gravitaţie al altui corp ce­
resc (central) descriind o conică1 - cerc,
elipsă, parabolă sau hiperbolă (fig. 5.3).
Forma orbitei depinde de viteza ini­
ţială a corpului, orbita circulară şi cea
rectilinie fiind cazuri limită. Formulată
astfel, legea întâi a lui Kepler este vala­
bilă nu numai pentru planete şi sateliţii
planetelor, ci pentru toate corpurile ce­
reşti, inclusiv comete ale căror orbite
pot fi elipse, parabole sau hiperbole,
precum şi stelele duble care se rotesc pe
orbite eliptice în jurul centrului comun
de masă.
2* Legea II (generalizată) a lui Kepler
Aria descrisă de raza vectoare a
unui corp ceresc în unitatea de timp
este constantă.
Aria descrisă în unitatea de timp este
numită viteză areolară. în sistemul de
coordonate polare, expresia matemati­
că a legii a doua a lui Kepler se scrie sub
forma:
r 2~ — const.,
dt
1 Curbă care se obţine prin intersectarea unui plan cu un con.
121
unde r este distanţa planetei de la cor­
pul central (centrul de atracţie) sau raza
vectoare a planetei, iar 0 este unghiul
polar numit anomalia adevărată (un­
ghiul dintre direcţia spre pericentrul or­
bitei corpului ceresc şi raza vectoare a
acestuia). Unghiul 0 se măsoară în sens
retrograd şi poate lua valori cuprinse în­
tre 0° şi 180° sau 0° şi 360°.
3. Legea a lll-a (precizată) a lui Kepler
Legea a treia, precizată, a lui Kepler
pentru mişcarea a două corpuri având
masele m1 şi m2, semiaxele mari ale or­
bitelor lor eliptice a2 şi a2 şi perioadele
de revoluţie, T2 şi T2, în jurul corpurilor
centrale masive respective cu masele
şi M2se scrie sub forma:
Ti - (M i + m i) _ a 1
T f ( M 2+ m2) a l '
Este de remarcat faptul că legea a tre­
ia este mai puţin generală decât primele
două, ea fiind aplicabilă doar la corpurile
care se mişcă pe orbite eliptice.
Considerând mişcarea a două pla­
nete în jurul unuia şi aceluiaşi corp
central - Soarele [M2 = M2- M), şi având
în vedere că masa oricărei planete este
mult mai mică decât masa Soarelui,
m«M (deci aceasta poate fi neglijată),
formula de mai sus se reduce la legea a
treia empirică a lui Kepler:
Aşadar, legea a treia a lui Kepler re­
prezintă cazul limită al legii a treia gene­
ralizate, atunci când masele planetelor
(sateliţilor) sunt mici comparativ cu masa
corpului central. Legea a treia, precizată, într-un anumit punct al orbitei. Mărimile
a lui Kepler are o importanţă deosebită care definesc orbita planetei sunt numi­
în astronomie, deoarece permite deter­ te elemente orbitale.
minarea maselor corpurilor cereşti. Poziţia orbitei se determină în raport
Legile generalizate ale lui Kepler au cu planul eclipticei (fig. 5.4). Cele două
un caracter univesal, ele fiind aplicabile puncte în care orbita planetei intersec­
la orice două corpuri cereşti care inter- tează planul eclipticei sunt numite no­
acţionează prin forţa de gravitaţie (pla­ duri. Nodul în care planeta intersectând
nete, comete, sateliţi naturali şi artifici­ ecliptica, se îndepărtează pe orbită de
ali, stele duble etc.). Polul Sud al eclipticei este numit nod
Legile lui Kepler generalizate şi legea ascendent (O). Cel de al doilea nod este
atracţiei universale a lui Newton sunt le­ numit nodul descendent (13).
gile fundamentale ale mecanicii cereşti, Orbita eliptică a oricărei planete este
determinată de următoarele şase ele­
§ 5.6. ELEM ENTELE ORBITALE mente (fig. 5.4):
ALE PLANETELOR 1. Unghiul de înclinaţie (i) al planu­
lui orbitei faţă de planul eclipticei, care
Mişcarea unei planete este complet variază între 0° şi 180°. Dacă 0< /< 90 °,
definită, dacă este cunoscut planul în atunci planeta se mişcă în jurul Soarelui
care se află orbita ei, mărimea şi forma
în sens direct, adică în acelaşi sens cu
orbitei, poziţia ei în plan, precum şi mo­ Pământul; dacă 90°</<180o, atunci pla­
mentul de timp în care planeta se află neta se mişcă în sens retrograd.
Planeta
Nodul descendent
U tiv semiaxa mică a orbitei eliptice. Semi­
Argument
periapsis
Loegitudiaea Cwjşgpayţincţtilui vernal
naaalui ascendent (de referinţă)'
înclinaţi
n atunci pot fi calculate coordonatele pla­
Nodul ascendent
Fig. 5.4. Elementele orbitale.
- 122
2. Longitudinea heliocentrică (A) a
nodului ascendent este unghiul format
de direcţia spre nodul ascendent (O) cu
direcţia spre punctul vernal (CP). Unghiul
A variază între 0° şi 360°.
3. Distanţa unghiulară - argumentul
periheliului (cj) de la nodul ascendent
este unghiul format de direcţiile din cen­
trul Soarelui spre nodul ascendent (O) şi
spre periheliu (n) (punctul cel mai apro­
piat de Soare al orbitei planetei). Unghiul
u) se măsoară în planul orbitei planetei,
în sensul mişcării ei, 0 ° < w < 3 6 0 ° . Dis­
tanţa unghiulară a periheliului determi­
nă poziţia orbitei planetei în planul ei.
4. Semiaxa mare a orbitei eliptice
a planetei (o). Deseori, în locul semia-
xei mari este utilizată viteza unghiulară
diurnă (n) a planetei: n = ,unde T
este perioada de revoluţie a planetei în
jurul Soarelui.
5. Excentricitatea orbitei,
= . O F pleriană. în realitate, oricare planetă din
a Sistemul solar se află în sfera de atracţie
unde a şi b sunt semiaxa mare şi respec­
axa mare (o) şi excentricitatea (e) deter­
mină forma şi dimensiunile orbitei.
6. Momentul de trecere a planetei
la periheliu (t j. Cunoscând momentul
de trecere a planetei prin periheliu (tQ) şi
alte elemente orbitale, se poate deter­
mina poziţia planetei pe orbită la orice
moment de timp.
Aşadar, dacă sunt determinate toa­
te cele 6 elemente ale orbitei eliptice,
netelor şi cometelor pentru orice mo­
ment de timp, adică efemeridele lor.
123
O problemă foarte importantă pen­
tru elucidarea mişcării planetelor şi co­
metelor necunoscute este determina­
rea orbitelor acestora în baza a câtorva
poziţii observate - problemă care a fost
abordată abia la începutul secolului XIX.
Calculul efemeridelor şi determina­
rea orbitelor constituie problemele fun­
damentale ale astronomiei teoretice.
§5.7. M IŞCAREA REALĂ A
PLANETELOR. PROBLEM A
CELOR TREI CORPURI.
PERTURBAŢIILE
1. Mişcarea perturbată. Legile lui Ke­
pler descriu mişcarea unei planete sau
a altui corp din Sistemul solar care s-ar
afla numai sub acţiunea gravitaţională a
Soarelui. Cum s-a menţionat mai înain­
te, această mişcare este tratată în pro­
blema celor două corpuri şi este numită
mişcare neperturbatâ sau mişcare ke-
gravitaţională nu numai a Soarelui, ci şi
a celorlalte planete, a sateliţilor săi etc.
Din această cauză, orbitele reale ale pla­
netelor şi ale altor corpuri din Sistemul
solar nu reprezintă curbe ideale - elipse
ori alte conice prevăzute de legea a tre­
ia generalizată a lui Kepler. în mecanica
cerească, deviaţiile mişcării planetelor
şi a altor corpuri de la legile lui Kepler
sunt numite perturbaţii, iar mişcarea
reală a planetelor este numită mişcare
perturbată. Perturbaţii sunt considerate
şi diferenţele dintre poziţiile unui astru
în mişcarea perturbată şi în cea neper­
turbată.
 Masa planetelor fiind extrem de mică ler (1707-1783) şi Joseph-Louis Lagran­ asteroizii troiani de pe orbita plane­ de dimensiuni mari care a fost numită
în comparaţie cu masa Soarelui, per­ ge (1736-1813). în anul 1772, Lagrange tei Jupiter, care orbitează aflându-se în Uranus. Când s-a calculat orbita acestei
turbările corpurilor din Sistemul solar a demonstrat că într-un sistem de trei punctele de stabilitate Lagrange L4 şi L5 planete după coordonatele măsurate,
sunt relativ mici, însă ele au un caracter corpuri care se atrag prin forţe gravita­ (v. §9.15). s-a constatat că există devieri de la miş­
foarte complicat şi de aceea calculul lor ţionale sunt posibile numai cinci pozi­ Cea mai frecventă aplicare în practi­ carea kepleriană, cu toate că se luase
prezintă o problemă destul de dificilă. ţii ale unui corp faţă de celelalte două, că o are cazul în care masa unuia din cor­ în consideraţie perturbaţiile provocate
Cea mai mare influenţă este exercitată pentru care mişcarea este stabilă. Aces­ puri este neglijabilă în raport cu masele de toate planetele mari cunoscute pe
de planeta gigantă Jupiter care provoa­ te cinci poziţii sunt cunoscute ca punc­ celorlalte două corpuri. Acest caz este atunci. în încercarea de a explica per­
că perturbaţii considerabile în mişcarea tele lui Lagrange (fig. 5.5). Dacă corpul cunoscut ca problema redusă a celor trei turbaţiile observate în mişcarea aces­
asteroizilor şi cometelor. al treilea se află în unul din aceste cinci corpuri şi îşi găseşte aplicaţie în teoria tei planete, s-a făcut presupunerea că
Perturbaţiile sunt de două tipuri: se­ puncte având o anumită viteză iniţială, mişcării sateliţilor artificiali ai Pămân­ ele se datorează atracţiei exercitate de
culare şi periodice. Perturbaţiile seculare atunci sunt posibile următoarele două tului, a cometelor, a navelor interplane­ o planetă necunoscută. Coordonatele
sunt determinate de poziţiile relative ale cazuri: tare etc. Această problemă a fost anali­ acestei presupuse planete au fost cal­
orbitelor planetelor în spaţiu şi au reper­ a) cele trei corpuri sunt situate pe o zată în lucrările astronomilor E. Axenov, culate după perturbaţiile orbitei plane­
cusiuni asupra stabilităţii Sistemului so­ dreaptă şi se mişcă în jurul cen­ E. Grebenicov, A. Sorocovici ş. a. tei Uranus produse de ea. Această pro­
lar. Din teoria mişcării planetelor rezultă trului comun al maselor; Problema mişcării a patru şi mai mul­ blemă complicată a fost rezolvată prac­
că perturbaţiile seculare ale orbitelor b) cele trei corpuri se află în vârfu­ tor corpuri (problema a n corpuri), care tic concomitent şi independent unul de
planetare sunt extrem de mici şi de ace­ rile unui triunghi echilateral şi se se atrag conform legii gravitaţiei univer­ altul de către astronomul francez Urba­
ea se poate considera că Sistemul solar rotesc în jurul centrului comun sale a lui Newton, este foarte complica­ in Le Verrier (1811-1877), la Paris şi ma­
va fi stabil în decurs de câteva miliarde al maselor, astfel încât triunghiul tă şi încă nu este rezolvată. De aceea, în tematicianul şi astronomul englez John
de ani. Problema stabilităţii Sistemului rămâne întotdeauna echilateral studiul mişcării a n corpuri care se atrag Couch Adams (1819-1892), la Cambrid­
solar pe perioade mai mari de timp ră­ (ex., triunghiul TL4L în fig. 5.5). reciproc, cum este, de exemplu, mişca­ ge. în noaptea de 23 septembrie 1846,
mâne deocamdată deschisă. Perturbaţi­ în secolul XIX au fost descoperite rea corpurilor din Sistemul solar, se apli­ după coordonatele calculate planeta
ile periodice depind de poziţiile relative două grupuri de asteroizi, a căror miş­ că metoda perturbaţiilor. Determinarea prezisă teoretic a fost identificată pe
ale planetelor pe orbitele lor, care se re­ care corespunde aproximativ soluţi­ perturbaţiilor în mişcarea corpurilor cer la Observatorul din Berlin de către
petă la anumite intervale de timp. ei a doua a lui Lagrange. Aceştia sunt Sistemului solar este una din cele mai astronomul german Johann Gottfried
2. Problema celor trei corpuri. Re­ importante, dar şi complicate probleme Galle (1812-1910) la distanţa de numai
zolvarea ecuaţiilor mişcării a trei cor­ ale mecanicii cereşti. 52' de punctul determinat prin calcule
puri care se atrag reciproc cu forţe de Le Verrier. Noii planete i s-a dat nu­
gravitaţionale invers proporţionale cu 3. Descoperirea planetelor Neptun şimele Neptun.
pătratul distanţei dintre ele constituie Pluto* Un exemplu remarcabil de apli­ Analiza perturbaţiilor provocate de
problema celor trei corpuri. Soluţia ana­ care a legilor mecanicii cereşti şi a teoriei o presupusă nouă planetă în mişcarea
litică generală a acestei probleme încă perturbaţiilor îl constituie descoperirea planetei Neptun, efectuată de matema­
nu a fost găsită. în prezent pot fi obţinu­ prin calcule teoretice, "pe vârful conde­ ticianul şi astronomul american Perci-
te doar soluţii aproximatve prin metode iului", a planetelor Neptun şi Pluto. val Lowell (1855-1916) în anul 1915, i-a
numerice. în martie 1781, astronomul englez permis astronomului american Clyde
Sunt cunoscute însă cinci soluţii par­ William Herschel (1738-1822), scrutând Tombaugh (1906-1997), în anul 1930,
ticulare exacte ale problemei celor trei cerul cu ajutorul telescopului reflec­ să descopere cea de a noua planetă din
corpuri, obţinute pentru prima dată de Fig. 5.5. Punctele Lagrangeîn sistemul: tor construit de el în căutarea de ste­ Sistemul solar, Pluto, acum inclusă în ca­
renumiţii matematicieni Leonhard Eu- Pământ - Lună - satelit artificial. le duble, a descoperit o nouă planetă tegoria planetelor pitice.

124 125

Fig. 5.6, a. Mareele (schemă).
§ 5.8. M A R E E LE L U N IS O L A R E
Pământul are dimensiuni finite în
comparaţie cu distanţa sa de la Soare
sau Lună. Ca urmare, particulele care
constituie Pământul se află la distanţe
diferite de la corpul central de atracţie -
Soarele, dar şl de la Lună. Din această
cauză ele obţin acceleraţii gravitaţionale
diferite, fapt ce duce la apariţia unor for­
ţe perturbatoare care tind să deformeze
planeta. Aceste forţe gravitaţionale dife­
rite ce acţionează în diverse puncte ale
Pământului, Pământul nefiind un corp
solid absolut rigid, provoacă aşa numitul
fenomen al mareelor.
Vom considera că suprafaţa teres­
tră este acoperită în întregime de un
ocean planetar (fig. 5.6, a) şi vom exa­
mina formarea mareelor lunare. Luna
exercită forţe de atracţie asupra fiecă­
rui element de masă solidă a Pământu­
lui şi asupra fiecărei picături de apă din
ocean, imprimându-le acceleraţii invers
126
proporţionale cu pătratul distanţei din­
tre elementul de masă respectiv al Pă­
mântului şi centrul Lunii. Acceleraţia re­
zultantă imprimată particulelor terestre
solide este aplicată în centrul Pământului
(fig. 5.6, b) având modulul:
oT - G ^ ,
unde m este masa Lunii, r = |LT| - dis­
tanţa dintre centrele Pământului şl Lunii,
G - constanta gravitaţională.
Acceleraţia apei din ocean în punctul
A este mai mare decât a.:
oA = G- m
<r - R V
iar în punctul B este mai mică:
Ob = G m
(,r + R f '
unde R este raza Pământului.
Acceleraţia relativă (mareică) faţă de
centrul Pământului în punctul A este:
jd
oA— oT = G m ^~
r şi reflux se deplasează pe suprafaţa te­
Aici s-a luat în consideraţie că raza
Pământului (R) este mică în comparaţie
Fig. 5.6, b. Formarea mareelor lunare.
cu distanţa la Lună (r). Această accele­
raţie va fi orientată spre centrul Lunii,
deoarece o, > c l .
Acceleraţia relativă în punctul B,
o0- oŢ, este orientată în sens opus faţă
de Lună, pentru că oB< oŢ.
Ca rezultat, sub acţiunea atracţiei
Lunii învelişul de apă al Pământului ia
forma unui elipsoid întins pe direcţia Pă-
m ânt-Lună, având două proeminenţe-
una pe partea Pământului îndreptată
spre Lună, unde Luna este în zenit, şi alta
pe partea diametral opusă, unde Luna
este în nadir. In punctele A şi B situate
pe linia Pământ - Lună nivelul apei creş­
te atingând cote maxime şi astfel se pro­
duce fenomenul numit flux. în punctele
C şi D situate în planul perpendicular pe
direcţia Pământ - Lună, nivelul apei sca­
de până la cote minime, producându-se
fenomenul numit reflux. Datorită rota­
ţiei diurne a Pământului, zonele de flux
restră. Ca urmare, în intervalul de timp
dintre două culminaţii succesive ale Lu­
127
nii (24h50m) într-un loc oarecare vor avea
loc două fluxuri şi două refluxuri.
Soarele prin atracţia sa, de aseme­
nea produce maree în învelişul de apă
şi scoarţa Pământului, însă datorită dis­
tanţei foarte mari de la Soare ele sunt
de 2,2 ori mai mici decât cele provocate
de Lună.
Mareele reprezintă efectul combi­
nat al forţelor gravitaţionale, exerci­
tate de Lună şi de Soare, şi al rotaţiei
Pământului.
Fenomenul mareelor se manifes­
tă nu numai în oceane, ci şi în partea
continentală a Pământului, însă mişcă­
rile mareice ale uscatului nu sunt atât
de vizibile ca mişcările mareice ale
apei. Mişcarea scoarţei terestre solide
este de doar câţiva decimetri. De ase­
menea, fenomene mareice au loc şi în
atmosfera terestră. Atmosfera este flu­
idă şi mult mai compresibilă, de aceea
suprafaţa ei se deplasează cu câţiva ki­
lometri, provocând variaţii ale presiunii
atmosferice.
 Mişcările mareice sunt influenţate
de mai mulţi factori, printre care mai
importanţi sunt rotaţia Pământului, pozi­
ţiile Lunii şi Soarelui în raport cu Pămân­
tul, înălţimea Lunii deasupra ecuatorului
Pământului. Aproximativ de două ori pe
lună, în fazele de lună nouă şi de lună
plină, Soarele, Luna şi Pământul se alini­
ază (poziţie numită sizigii) şi forţa mare-
ică datorată Soarelui o amplifică pe cea
determinată de Lună. în acest caz mare­
ele ating înălţimea maximă. Când Luna
este la primul pătrar ori la ultimul pătrar,
direcţiile spre Soare şi Lună formează un
unghi de 90° (poziţie numită cuadratu-
ră) şi atunci forţa mareică a Soarelui o
compensează parţial pe cea a Lunii. La
aceste faze ale Lunii mareele au înălţi­
mea minimă.
Amplitudinea teoretică a mareelor
oceanice cauzate de Lună este de circa
54 cm, iar a celor provocate de Soare
este de circa 25 cm. La sizigii, aceste
două efecte se compun atingând nivelul
teoretic de 79 cm, în timp ce la cuadra-
turi nivelul teoretic al mareelor se redu­
ce la 29 cm. Amplitudinile mareelor va­
riază şi ca rezultat al variaţiei distanţelor
Pământ - Soare şi Pământ - Lună.
Amplitudinile reale ale mareelor di­
feră de cele teoretice din cauză că valu­
rile mareice, deplasându-se în oceane,
vin în contact cu formele neregulate ale
fundului oceanic, apoi întâmpină rezis­
tenţa ţărmului de diverse configuraţii,
fapt care generează aşa-numita frecare
mareică. Această frecare face ca mo­
mentul fluxului să întârzie cu până la
128
6 ore faţă de momentul culminaţiei Lunii
în locul respectiv. Mareele sunt practic
de neobservat în bazinele de apă închi­
se, cum ar fi, de exemplu, Marea Nea­
gră, unde nivelul apei variază cu doar
câţiva centimetri. în acelaşi timp, mare­
ele ating amplitudini de câţiva metri în
golfurile înguste, iar într-un golf din Ca­
nada nivelul apei la flux ajunge la cota de
circa 16 m.
Mareele au efecte considerabile asu­
pra mişcării Pământului. Frecarea marei­
că frânează rotaţia Pământului şi duce la
mărirea duratei zilei. Fenomenul maree­
lor are loc şi pe alte corpuri cereşti. Mare­
ele produse de Soare pe Mercur şi Venus
constituie, probabil, cauza rotaţiei actu­
ale extrem de lente a acestor planete în
jurul axei proprii. Mareele provocate de
Pământ pe Lună au frânat în aşa măsu­
ră rotaţia acesteia, încât în prezent Luna
este îndreptată mereu cu aceeaşi faţă
spre Pământ. Aşadar, mareele constituie
un factor important în evoluţia corpurilor
cereşti, inclusiv a Pământului.
Masele enorme de apă puse în miş­
care prin fenomenul mareelor terestre
posedă o energie colosală. Energia ma­
reelor este o sursă de energie regene­
rabilă. în sec. XX, inginerii au elaborat
diverse metode de utilizare a acestei
energii pentru a genera electricitate în
regiunile unde există o diferenţă sub­
stanţială de nivel al apei la flux şi reflux,
în unele ţări (Franţa, Canada, Rusia) au
fost construite electrocentrale mareice
cu generatoare speciale pentru a con­
verti energia mareică în electricitate.
§ 5.9. L IB R A Ţ IILE LU N II
S-a menţionat deja că Luna este ori­
entată mereu cu aceeaşi faţă spre Pă­
mânt datorită faptului că perioada ei de
rotaţie în jurul axei este egală cu perioa­
da ele revoluţie în jurul Pământului (luna
siderală egală cu 27,32 zile). în orice
moment de timp observatorul de pe Pă­
mânt vede exact o jumătate din suprafa­
ţa Lunii. Totuşi, dacă am compara imagi­
nile Lunii observate în diferite momente
pe parcursul unei luni siderale, am con­
stata că acestea diferă întrucâtva unele
de altele, astfel încât suprafaţa Lunii vă­
zută de pe Pământ atinge aproape 60%
din suprafaţa ei totală. Acest lucru este
posibil datorită unor fenomene numite
libraţii ale Lunii.
Libraţiile Lunii (de la lat. libratio - le­
gănare, oscilaţie) sunt de două tipuri:
libraţii optice sau aparente şi libraţii fi­
zice. în cazul libraţiilor optice, Luna în
realitate nu efectuează nici un fel de
oscilaţii. Există trei tipuri de libraţii op­
tice: libraţii în longitudine, în latitudine
şi paralactice.
Libraţiile în longitudine se datorează
faptului că Luna se roteşte în jurul axei
sale uniform, în timp ce mişcarea ei pe
orbită, conform legii a doua a lui Kepler,
nu este uniformă, deoarece orbita Lu­
nii reprezintă o elipsă. La perigeu Luna
are viteza mai mare, decât la apogeu.
Ca urmare, cum se vede din fîg. 5.7, în
mişcarea sa de la perigeu (îl) spre apo­
geu (A) Luna va parcurge într-un sfert de
perioadă siderală mal mult de un sfert
de orbită, însă în jurul axei se va roti cu
exact 90°. Atât punctul a, care la peri­
129
geu era în centrul discului lunar, cât şi
punctul b, care era la marginea discului,
se vor deplasa spre Est şi, prin urmare,
va deveni vizibilă o parte din suprafaţa
Lunii de dincolo de marginea de Vest a
discului ei. La apogeu (A) este vizibilă
aceeaşi suprafaţă a Lunii ca la perigeu. în
aproximativ 7 zile de la apogeu, Luna va
parcurge mai puţin de un sfert de orbi­
tă. Din raţionamente similare cu cele de
mai sus rezultă că acum va deveni vizibi­
lă o parte din suprafaţa Lunii de dincolo
de marginea de Est a discului. Libraţia în
longitudine poate atinge valoarea maxi­
mă de 7°54'.
Libraţiile în latitudine se explică prin
înclinarea cu 83°19' a axei de rotaţie a
Lunii faţă de planul orbitei ei. Ca urmare
a faptului că axa de rotaţie îşi păstrea­
ză direcţia în spaţiu, observatorul de pe
Pământ vede alternativ în decursul unei
luni siderale fie o parte din suprafaţa Lu­
nii situată în jurul polului Sud lunar, fie în
jurul polului Nord lunar. Libraţia în lati­
tudine atinge 6°50'.
 Libraţia paralactică sau diurnă este
legată de faptul că Luna este relativ
aproape de Pământ. Din această cauză
doi observatori situaţi în puncte opuse
ale ecuatorului terestru vor vedea, în
unul şi acelaşi moment, regiuni puţin di­
ferite ale suprafeţei lunare. Libraţia pa­
ralactică este de circa 1 °.
Libraţia fizică reprezintă o mică ba­
lansare reală a Lunii în jurul axei sale
de rotaţie datorită atracţiei Pămân­
tului. Libraţia fizică are valoarea de
circa 2 '.
Afc § 5.10. D E T E R M IN A R E A M A SEI
C O R P U R IL O R C E R E Ş T I
Masa este una din cele mai importante
caracteristici fizice ale corpurilor cereşti.
Masa unui corp ceresc poate fi determi­
nată cu ajutorul legii a treia (generalizată)
a lui Kepler. Această lege permite deter­
minarea raportului dintre masa Soarelui
şi masa planetei, dacă planeta are cel pu­
ţin un satelit şi este cunoscută distanţa
lui de la planetă, precum şi perioada de
revoluţie a satelitului.
Legea III a lui Kepler aplicată la sis­
temul Soare-planetă-satelit se scrie sub
forma:
T2(M + m) _ a 3
77 (m + ms) o f '
unde M, m şi ms sunt respectiv masele
Soarelui, planetei şi satelitului acesteia,
T şi T - perioada de revoluţie a planetei
în jurul Soarelui şi, respectiv, a satelitu­
lui în jurul planetei, o şi as - semiaxele
mari ale orbitelor planetei şi satelitului
13Q
(distanţa medie a planetei de la Soare şi
respectiv a satelitului de la planetă).
Vom reprezenta relaţia de mai sus
sub forma:
«3ţ 2
M+m =— rn + ms).
as T
împărţind cu m ambele părţi ale ega­
lităţii, obţinem:
M + i _ 9 T*
m o fr
Raportul — dintre masa satelitu-
m pasive a traiectoriei sale (fig. 5.3). Dacă
lui şi masa planetei este foarte mic (cu
excepţia sistemului Pământ - Lună) şi
de aceea poate fi neglijat. Masa Soare­
lui, Mq , fiind mult mai mare decât masa
oricărei planete, m, din Sistemul solar,
raportul M jm »1. De exemplu, pentru
Jupiter M jm = 1050. Deci, cu mare
precizie raportul între masa Soarelui şi
masa unei planete devine:
M o „ o 37?
m ~ of T2
Astfel, cunoscând raportul dintre
masa Soarelui şi masa oricărei planete
care are un satelit, se poate uşor deter­
mina masa acestei planete.
Raportul dintre masa Lunii, m , şi
masa Pământului, m ., determinat din
analiza perturbaţiilor în mişcarea sa­
teliţilor artificiali ai Pământului, este
m./m^ = 1/81,30 şi deci nu poate fi ne­
glijat. De aceea pentru a calcula rapor­
tul M jm _ între masa Soarelui şi masa
Pământului, trebuie aflată în preala­
bil masa Lunii. Determinarea exactă a
masei Lunii este o problemă destul de
complicată care se rezolvă prin analiza
perturbaţiilor provocate de Lună în miş­
carea Pământului.
Dacă se cunoaşte raportul între masa
Lunii şi masa Pământului, din legea a
lll-a a lui Kepler, scrisă mai sus, poate fi
determinat raportul între masa Soarelui
şi masa Pământului: M jm @- 333 000.
Masele planetelor care nu au sateliţi
(Mercur, Venus) se determină din ana­
liza perturbaţiilor provocate de ele în
mişcarea altor planete, comete sau sa­
teliţi artificiali.
§ 5.11. M IŞ C A R E A S A T E L IŢ ILO R
A R T IF IC IA L I A l P Ă M Â N T U LU I.
V IT E Z E L E C O S M IC E
Era corpurilor cereşti artificiale a
fost deschisă odată cu lansarea în URSS,
la 4 octombrie 1957, a primului sate­
lit artificial al Pământului, „Sputnik-1"
(fig. 1.18).
Un aparat lansat în câmpul gravita­
ţional al Pământului se numeşte satelit
artificial dacă orbita sa este închisă (cir­
culară sau eliptică) şi respectiv rachetă
cosmică sau navă Spaţială - dacă tra­
iectoria este deschisă (parabolică sau
hiperbolică) faţă de Pământ.
Mişcarea sateliţilor artificiali este gu­
vernată de aceleaşi legi ca şi mişcarea
sateliţilor naturali. Totuşi, există unele
particularităţi ale orbitelor lor şi condiţii
specifice care determină caracterul miş­
cării satliţilor pe aceste orbite. Sateliţii
artificiali sunt lansaţi de rachete cu mai
multe trepte. Ultima treaptă a rachetei
îi imprimă satelitului o anumită viteză la
înălţimea prestabilită de la suprafaţa Pă­
mântului. Traiectoria aparatului cosmic
se împarte în două părţi: porţiunea acti­
vă, în care mişcarea sa este determinată
131
de tracţiunea motoarelor turboreactoa­
re şi atracţia Pământului, şi porţiunea
pasivă, unde aparatul se mişcă sub acţi­
unea atracţiei Pământului şi a altor cor­
puri ale Sistemului solar. Porţiunea pa­
sivă a traiectoriei începe din momentul
când a fost oprit motorul ultimei trepte
a rachetei.
Forma orbitei unui satelit depinde
de viteza iniţială la începutul porţiunii
în punctul de început al traiectoriei pa­
sive satelitului i se imprimă pe direcţie
orizontală o viteză iniţială egală cu vite­
za circulară, corespunzătoare distanţei
date de la centrul Pământului:
_ / G(M + m) _ / GM
*‘ V (R + h ) V (R + h ) '
atunci el se va mişca pe o orbită cir­
culară. Aici M este masa Pământului,
m - masa satelitului, G - constanta gra­
vitaţională, R - raza Pământului, h - alti­
tudinea punctului de început al traiecto­
riei pasive. Masa satelitului fiind neglija­
bilă în comparaţie cu masa Pământului,
poate fi omisă.
Din formula de mai sus reziltă că un
satelit imaginar s-ar mişca pe o orbită
circulară aproape de suprafaţa Pămân­
tului (Ti = 0) dacă i s-ar imprima viteza:
vlc = 7,91 km/s,
numită prima viteză cosmică în raport
cu Pământul. Din cauza atmosferei te­
restre, înălţimea la care sunt lansaţi sa­
teliţii artificiali ai Pământului h > 150 km.
Evident, viteza circulară la altitudinea h
e mai mică decât prima viteză cosmică.
Dacă viteza iniţială a satelitului la în­
ceputul traiectoriei pasive este mai mare
 Libraţia paraláctica sau diurnă este
legată de faptul că Luna este relativ
aproape de Pământ. Din această cauză
doi observatori situaţi în puncte opuse
ale ecuatorului terestru vor vedea, în
unul şi acelaşi moment, regiuni puţin di­
ferite ale suprafeţei lunare. Libraţia pa-
ralactică este de circa I o.
Libraţia fizică reprezintă o mică ba­
lansare reală a Lunii în jurul axei sale
de rotaţie datorită atracţiei Pămân­
tului. Libraţia fizică are valoarea de
circa 2 '.
>f< § 5.10. D E T E R M IN A R E A M A S E I
C O R P U R IL O R C E R E Ş T I
Masa este una din cele mai importante
caracteristici fizice ale corpurilor cereşti.
Masa unui corp ceresc poate fi determi­
nată cu ajutorul legii a treia (generalizată)
a lui Kepler. Această lege permite deter­
minarea raportului dintre masa Soarelui
şi masa planetei, dacă planeta are cel pu­
ţin un satelit şi este cunoscută distanţa
lui de la planetă, precum şi perioada de
revoluţie a satelitului.
Legea III a lui Kepler aplicată la sis­
temul Soare-planetă-satelit se scrie sub
forma:
T2(M + m ) _
T 2(m + ms) a l '
unde M, m şi ms sunt respectiv masele
Soarelui, planetei şi satelitului acesteia,
T şi T - perioada de revoluţie a planetei
în jurul Soarelui şi, respectiv, a satelitu­
lui în jurul planetei, a şi as - semiaxele
mari ale orbitelor planetei şi satelitului
13Q
(distanţa medie a planetei de la Soare şi
respectiv a satelitului de la planetă).
Vom reprezenta relaţia de mai sus
sub forma:
M + m =
T 2
( m + m s) .
Os T
împărţind cu m ambele părţi ale ega­
lităţii, obţinem:
Raportul dintre masa satelitu-
m pasive a traiectoriei sale (fig. 5.3). Dacă
lui şi masa planetei este foarte mic (cu
excepţia sistemului Pământ - Lună) şi
de aceea poate fi neglijat. Masa Soare­
lui, M q , fiind mult mai mare decât masa
oricărei planete, m, din Sistemul solar,
raportul De exemplu, pentru
Jupiter M jm = 1050. Deci, cu mare
precizie raportul între masa Soarelui şi
masa unei planete devine:
M o , , o 37V
m al T2
Astfel, cunoscând raportul dintre
masa Soarelui şi masa oricărei planete
care are un satelit, se poate uşor deter­
mina masa acestei planete.
Raportul dintre masa Lunii, m , şi
masa Pământului, m ., determinat din
analiza perturbaţiilor în mişcarea sa­
teliţilor artificiali ai Pământului, este
m jm ffi = 1/81,30 şi deci nu poate fi ne­
glijat. De aceea pentru a calcula rapor­
tul M jm . între masa Soarelui şi masa
Pământului, trebuie aflată în preala­
bil masa Lunii. Determinarea exactă a
masei Lunii este o problemă destul de
complicată care se rezolvă prin analiza
perturbaţiilor provocate de Lună în miş­
carea Pământului.
Dacă se cunoaşte raportul între masa
Lunii şi masa Pământului, din legea a
11l-a a lui Kepler, scrisă mai sus, poate fi
determinat raportul între masa Soarelui
şi masa Pământului: Mc/m@= 333 000.
Masele planetelor care nu au sateliţi
(Mercur, Venus) se determină din ana­
liza perturbaţiilor provocate de ele în
mişcarea altor planete, comete sau sa­
teliţi artificiali.
§ 5.11. M IŞ C A R E A S A T E L IŢ ILO R
A R T IF IC IA L I A l P Ă M Â N T U LU I.
V IT E Z E L E C O S M IC E
Era corpurilor cereşti artificiale a
fost deschisă odată cu lansarea în URSS,
la 4 octombrie 1957, a primului sate­
lit artificial al Pământului, „Sputnik-1"
(fig. 1.18).
Un aparat lansat în câmpul gravita­
ţional al Pământului se numeşte satelit
artificial dacă orbita sa este închisă (cir­
culară sau eliptică) şi respectiv rachetă
cosmică sau navă Spaţială - dacă tra­
iectoria este deschisă (parabolică sau
hiperbolică) faţă de Pământ.
Mişcarea sateliţilor artificiali este gu­
vernată de aceleaşi legi ca şi mişcarea
sateliţilor naturali. Totuşi, există unele
particularităţi ale orbitelor lor şi condiţii
specifice care determină caracterul miş­
cării satliţilor pe aceste orbite. Sateliţii
artificiali sunt lansaţi de rachete cu mai
multe trepte. Ultima treaptă a rachetei
îi imprimă satelitului o anumită viteză la
înălţimea prestabilită de la suprafaţa Pă­
mântului. Traiectoria aparatului cosmic
se împarte în două părţi: porţiunea acti­
vă, în care mişcarea sa este determinată
131
de tracţiunea motoarelor turboreactoa­
re şi atracţia Pământului, şi porţiunea
pasivă, unde aparatul se mişcă sub acţi­
unea atracţiei Pământului şi a altor cor­
puri ale Sistemului solar. Porţiunea pa­
sivă a traiectoriei începe din momentul
când a fost oprit motorul ultimei trepte
a rachetei.
Forma orbitei unui satelit depinde
de viteza iniţială la începutul porţiunii
în punctul de început al traiectoriei pa­
sive satelitului i se imprimă pe direcţie
orizontală o viteză iniţială egală cu vite­
za circulară, corespunzătoare distanţei
date de la centrul Pământului:
_ / G(M + m) _ / GM
c V (R + /J) y (/? + /))'
atunci el se va mişca pe o orbită cir­
culară. Aici M este masa Pământului,
m - masa satelitului, G - constanta gra­
vitaţională, R - raza Pământului, h - alti­
tudinea punctului de început al traiecto­
riei pasive. Masa satelitului fiind neglija­
bilă în comparaţie cu masa Pământului,
poate fi omisă.
Din formula de mai sus reziltă că un
satelit imaginar s-ar mişca pe o orbită
circulară aproape de suprafaţa Pămân­
tului (h = 0) dacă i s-ar imprima viteza:
vlc = 7,91 km/s,
numită prima viteză cosmică în raport
cu Pământul. Din cauza atmosferei te­
restre, înălţimea la care sunt lansaţi sa­
teliţii artificiali ai Pământului h > 150 km.
Evident, viteza circulară la altitudinea h
e mai mică decât prima viteză cosmică.
Dacă viteza iniţială a satelitului la în­
ceputul traiectoriei pasive este mai mare
decât viteza circulară respectivă, dar mai
mică decât viteza parabolică respectivă,
atunci satelitul va urma o orbită eliptică
având perigeul în punctul de înscriere a
satelitului pe orbită.
Perioada de revoluţie a satelitului
artificial al Pământului se determină din
legea a treia a lui Kepler:
J gm
Dacă viteza rachetei cosmice la înce­
putul porţiunii pasive a traiectoriei este
egală cu viteza parabolică în raport cu
Pământul:
■ 2 GM
v, = / 2 vc
V (R + h ) ’
atunci aparatul cosmic se va mişca faţă
de Pământ pe o parabolă până când va
ieşi din sfera de atracţie a Pământului sau
pănă când va intra în sfera de atracţie
a unui alt corp ceresc. Raza sferei de
atracţie a Pământului în raport cu Soare­
le este de 930000 km. Pentru parabolă,
semiaxa mare a = 00 şi excentricitatea
e = 1 . în cazul când viteza iniţială a ra­
chetei cosmice este mai mare ca vite­
za parabolică, vh> v , orbita ei faţă de
Pământ va fi o hiperbolă. în cazul hiper­
bolei, a = °°.
Aşadar, pentru ca un aparat cos­
mic să învingă atracţia Pământului şi
să-şi continue zborul în spaţiul cosmic,
trebuie să i se imprime la lansarea pe
orbită o viteză care să fie egală sau să
depăşească viteza parabolică faţă de
Pământ. La suprafaţa Pământului, h - 0,
aceasta are valoarea:
v2p = Vie •/ 2 = 1 1 , 2 km/s.
Această viteză este numită viteza
a doua cosmică în raport cu Pământul
132
sau viteza de eliberare. Viteza parabo­
lică la înălţimea h este mai mică decât
cea de a doua viteză cosmică şi poate fi
determinată din formula:
vP - v 2p y R + h -
Mişcarea aparatului cosmic ajuns în
sfera de atracţie a altui corp ceresc va
depinde de viteza aparatului la graniţa
sferei de atracţie a acestuia. Dacă aici vi­
teza aparatului (v0) va fi mai mare ca 0 şi
mai mică decât viteza parabolică:
0<v <v ,
atunci aparatul poate să devină un sate­
lit artficial (planetă artificială) al acestui
corp ceresc, mişcându-se pe o orbită
circulară sau eliptică. Prima „planetă
artificială" în Sistemul solar a fost nava
cosmică sovietică Luna-1, lansată la 2 ia­
nuarie 1959.
Pentru ca un aparat cosmic să pără­
sească Sistemul solar, este necesar ca la
graniţa sferei de interacţiune a Pămân­
tului cu Soarele viteza aparatului să fie
egală cu sau mai mare decât viteza para­
bolică în raport cu Soarele.
Vom determina viteza iniţială care
trebuie imprimată unui aparat cosmic
lansat de pe suprafaţa Pământului,
pentru ca el să părăsească Sistemul so­
lar. Viteza circulară a Pământului în ra­
port cu Soarele, adică viteza orbitală a
Pământului este v = 29,8 km/s. Viteza
parabolică în raport cu Soarele la distan­
ţa Pământului de la Soare este:
vp = - J 2 v p = 42,1 km/s.
Aparatul cosmic va părăsi sfera
de acţiune a Pământului în raport cu
Fig. 5.8. Determinarea razei liniare a unui astru.
Soarele, în sensul mişcării orbitale a Pă­
mântului, cu viteza:
v = v - v = 42,1 km/s - 29,8 km/s =
= 12,3 km/s.
Dacă aparatul lese din sfera de
atracţie terestră în sens contrar mişcării
orbitale a Pământului, atunci el va trebui
să aibă viteza
v = v p + v = 42,1 km/s + 29,8 km/s =
= 71,9 km/s.
Considerând că raza sferei de acţiune
a Pământului tinde către infinit, p -> 00,
pentru viteza iniţială a aparatului cosmic
(v0) se poate obţine formula:
Vo = ■ J vlP + V j-.
în cazul lansării aparatului cosmic în
sensul mişcării orbitale a Pământului, vi­
teza iniţială va fi:
vo = v (1 1 .2 / + (1 2 .3 ) = 16,6 km/s.
Această viteză iniţială minimă care
trebuie imprimată unui aparat cosmic
lansat de pe Pământ pentru ca el să
părăsească Sistemul solar este numită
viteza a treia cosmică în raport cu Pă­
mântul. în acest caz, corpul mişcându-se
pe parabolă sau hiperbolă, face ocolul
Soarelui doar o singură dată, după care
133
îl părăseşte pentru totdeauna. Primul
aparat cosmic care a părăsit Sistemul
solar este Pionneer-10, lansat de SUA în
1972 (fig. 1.28).
Dacă aparatul cosmic ar fi lansat în
sens contrar mişcării orbitale a Pămân­
tului, atunci lui ar trebui să i se imprime
viteza iniţială:
vo = /(1 1 ,2 JI + (71I 9)2 = 72,8 kmls.
Viteza de eliberare din câmpul gra­
vitaţional al Galaxiei noastre este con­
siderată ca fiind viteza a patra cos­
mică şi are valoarea aproximativă de
290 km/s.
§ 5.12. DETERM INAREA
DIM ENSIUNILOR
CORPURILOR CEREŞTI
Unghiul sub care este vizibil discul
unui astru de pe Pământ se numeşte
diametru unghiular al astrului. Dia­
metrul unghiular al corpurilor cereşti
apropiate de Pământ, cum ar fi Soarele,
Luna, planetele Sistemului solar, poa­
te fi determinat direct din observaţii.
Dacă este cunoscut diametrul unghiu­
lar şi distanţa astrului de la Pământ,
atunci diametrul liniar al astrului poate
fi calculat uşor din raţionamente ge­
ometrice folosind fig. 5.8. Din figură
rezultă relaţiile:
r - d s i n p şi R = ds\r\p,
Aici p este raza unghiulară a astrului,
d - distanţa de la centrul Pământului la
centrul astrului, p - paralaxa orizontală a
astrului, R - raza Pământului, raza liniară
a astrului. Rezolvând sistemul de ecuaţii
scrise mai sus, pentru raza liniară a as­
trului se obţine:
r _ sm p R
sin p
Deoarece unghiurile p şi p sunt foar­
te mici, raza liniară a astrului poate fi
determinată cu suficientă precizie din
relaţia:
r = £-R.
, P
în cazul în care obiectul ceresc nu are
formă sferică, ci elipsoidală, cum este,
de exemplu, cazul planetelor gigante ale
Sistemului solar, se determină două mă­
rimi - diametrul mai mare şi diametrul
mai mic ale astrului.
Dimensiunile şi forma corpurilor ce­
reşti, al căror diametru unghiular este ne­
glijabil, cum sunt stelele şi corpurile mici
sau foarte îndepărtate de Pământ, nu pot
fi măsurate în modul descris mai sus şi se
determină prin metode speciale.
§ 5.13. M Ă S U R A R E A
D IS T A N Ţ E LO R LA
C O R P U R IL E C E R E Ş TI
1. Măsurarea distanţelor
în Sistemul solar.
a) Aplicarea legii a lll-a a lui Kepler.
Cunoaştem deja că distanţa medie a
* 134
planetelor de la Soare este egală cu
semiaxa mare a orbitei lor. Aceasta se
poate calcula cu ajutorul legii a treia a
lui Kepler. Substituind în expresia ma­
tematică a legii distanţa medie de la
Pământ la Soare egală cu 1 UA şi peri­
oada siderală a Pământului egală cu 1
an, pentru semiaxa mare a orbitei se
obţine formula:
o = V f 12*
cu ajutorul căreia se poate afla distanţa
medie de la Soare exprimată în unităţi
astronomice pentru orice planetă din
Sistemul solar.
b) Metoda paralaxei diurne orizon­
tale. Distanţele la corpurile cereşti din
Sistemul solar se pot determina şi prin
metoda paralaxelor orizontale (§ 2 .8).
Cunoaşterea paralaxei orizontale ecu­
atoriale po a unui astru permite deter­
minarea distanţei dintre centrul acestui
astru şi centrul Pământului (fig. 2.24).
Astfel, dacă TO = R0 este raza ecuatori­
ală a Pământului, TM = d - distanţa de
la centrul Pământului până la centrul
astrului M, iar p 0 - paralaxa orizontală
a astrului, atunci din triunghiul drept-
unghicTOM rezultă:
d = - ^ —.
sin Pa
Paralaxele tuturor aştrilor, cu excep­
ţia Lunii (57'), sunt mărimi foarte mici.
în acest caz, sin pQ= pQ, unde pQse ex­
primă în radiani. Având în vedere că
1 rad = 206265", putem scrie
206265’
şi atunci formula distanţei poate fi tran­ Paralaxa anuală, n, a stelei este unghiul
scrisă sub altă formă: sub care este văzută de pe stea raza
medie a orbitei Pământului, cu condiţia
d = 1 0 6 2 6 5 ^ , (km )
P o
că ea este perpendiculară pe direcţia la
astru.
c) Metodele moderne de radiolo-
Fie ST = o raza medie a orbitei te­
caţie. Distanţele la corpurile Sistemului restre, MS = d - distanţa stelei M de
solar se determină cu mare precizie prin la Soare, unghiul n - paralaxa anuală
metoda radiolocaţiei folosind un radar a stelei (fig. 5.9). Din triunghiul drept-
sau un laser. Esenţa metodei constă în unghic STM pentru distanţa la stea se
următoarele. Radarul emite un semnal obţine formula:
radio spre corpul ceresc. Semnalul este
reflectat de acesta şi apoi recepţionat d = -? ~ .
sin;r
de radar care înregistrează intervalul de
timp t (în secunde) ce s-a scurs de la mo­ Deoarece paralaxele anuale ale ste­
mentul de emisie până la momentul de lelor sunt mai mici de 1 ", se poate folosi
recepţie a semnalului reflectat. Având cu mare precizie aproximaţia sin n = n
în vedere că semnalul a parcurs distanţa şi atunci formula pentru distanţa la stea
dublă dintre radar şi corpul ceresc cu vi­ poate fi transcrisă sub forma:
teza de propagare a undelor electromag­
■ _ 206265’ a
netice în vid (viteza luminii) c = 3 •108m/s, n
distanţa până la corpul ceresc respectiv
unde paralaxa stelară n este exprima­
se calculează folosind relaţia:
tă în secunde de arc. Distanţa d se va
2. Măsurarea distanţelor la stele
Metoda principală de determinare a
distanţelor până la stelele mai apropiate
este metoda paralaxei stelare sau anua­
le - o metodă geometrică, bazată pe feno­
menul paralaxei anuale a stelelor (§3.8).
Distanţele de la Pământ până la stelele
mai îndepărtate şi galaxii se măsoară prin
alte metode.
Cunoaştem că deplasarea paralac-
tică anuală a stelelor se datorează miş­
cării orbitale a observatorului împreună
cu Pământul în jurul Soarelui (fig. 3.11).
Fig. 5.9. Determinarea distanţei
la o stea apropiată.
135
 Stele îndepărtate
obţine în aceleaşi unităţi, în care este
exprimată distanţa medie de la Pământ
la Soare (cr), adică fie în kilometri, fie în
unităţi astronomice.
Distanţele până la stele şi galaxii sunt
enorme şi din acest motiv exprimarea
lor în unităţi astronomice ar fi incomo­
dă. în astronomia stelară se utilizează
alte unităţi de distanţă: parsecul şi anul-
lumină.
Parsecul. Dacă semiaxa mare a or­
bitei terestre din formula de mai sus
pentru distanţa de la Pământ la o stea
136
se exprimă în unităţi astronomice,
a = 1 UA, atunci distanţa ia stea, expri­
mată în unităţi astronomice, poate fi cal­
culată din formula:
d = 206265”/n" (UA).
Dacă admitem că paralaxa stelară
n = 1", obţinem distanţa d = 206265 UA.
Această distanţă a fost numită parsec şi
este folosită ca unitate de distanţă în as­
tronomia stelară (fig. 5.10).
Un parsec este distanţa până la o
stea, a cărei paralaxa anuală este ega­
lă cu r .
Se poate spune, de asemenea, că un
parsec este distanţa de la care semiaxa
mare a orbitei Pământului este văzută
sub unghiul de o arcsecundâ.
Denumirea de parsec provine din ex­
presia „paralaxa unei secunde" şi a fost
introdusă în 1913, la sugestia astrono­
mului britanic H.H. Turner. Unitatea de
distanţă parsec se notează cu simbo­
lul pc. Deci, 1 pc = 206265 UA. Se uti­
lizează şi unităţile multiple: kiloparsec:
1 kpc = 1000 pc, şi megaparsec:
1 Mpc = 1 000 000 pc.
Distanţa la o stea sau galaxie, în par­
seci, poate fi uşor calculată folosind for­
mula simplă:
d = ^v( pc) ,
în care paralaxa stelară (ti) este expri­
mată în arcsecunde.
Anul-lumină. o unitate de distanţă
mai puţin riguroasă utilizată în astrono­
mia stelară este anul-lumină.
Un an-lumină este distanţa parcur­
să de lumină într-un an tropic cu viteza
luminii în vid.
Unitatea de distanţă an-lumină se
notează a.l. Un an-lumină poate fi expri­
mat în:
- kilometri: 1 a.l. = 9,463 •IO 12 km;
- unităţi astronomice: 1 a.l. = 63290 UA.
Un parsec de asemenea poate fi ex­
primat în ani-lumină:
1 pc = 206265 UA = 30,841012km = 3,26 a.l.
Iar distanţa la o stea poate fi măsura­
tă direct în ani-lumină folosind formula:
Cea mal apropiată de Soare este
steaua Proxima Centauri, din sistemul
triplu al constelaţiei Centaurul. Ştiind că
paralaxa anuală a ei este tt" = 0",762 şi
folosind relaţiile de mai sus, pentru dis­
tanţa la această stea se obţine:
d = 1,3 pc = 4,3 a.l.
§ 5.14. M IŞ C A R E A DE P R EC ESIE Şl
DE N U TA ŢIE A A X EI T ER EST R E
Pământul nu are formă sferică ideală,
nu este omogen şi nici absolut rigid. Din
Fig. 5.11. Precesia axei terestre.
137
această cauză axa de rotaţie a Pământu­
lui nu-şi păstrează direcţia constantă în
timp, ci descrie o mişcare foarte compli­
cată în spaţiu datorită forţelor de atrac­
ţie exercitate de Lună şi de Soare.
Axa de rotaţie a Pământului descrie
în spaţiu un con în jurul axei eclipticei,
păstrându-şi totodată unghiul de în­
clinare faţă de planul orbitei sale de
circa 23°26'. Această mişcare a axei te­
restre este numită mişcare de precesie
(fig. 5.11). Ea are perioada de 25770
de ani, adică circa 26 000 de ani. Pre-
cesia determinată de acţiunea Soarelui
şi a Lunii este numită precesie lunisola-
ră. Ca urmare a precesiei axei terestre,
polii cereşti descriu în aceeaşi perioadă
cercuri cu raza de circa 23°26' în ju­
rul polilor eclipticei şi deci axa lumii îşi
schimbă direcţia. Schimbarea direcţiei
axei polilor atrage după sine variaţia po­
ziţiei ecuatorului ceresc.
în prezent, polul Nord al cerului se
află în apropiere de steaua a din con­
stelaţia Ursa Mică ctUMi, numită stea
 al pe ecuator. La începutul erei noastre mărimea, cât şi direcţia. Perioada osci­ rezultatul comun al mişcărilor de prece­
punctul vernal se afla în constelaţia Ber­ laţiilor de nutaţie ale axei terestre este sie şi de nutaţie este traiectoria compli­
becul, iar punctul autumnal - î n conste­ de 18,6 ani. Datorită mişcării de nutaţie, cată, ondulată a polilor cereşti pe sfera
laţia Balanţa. în prezent punctele echi- polii cereşti descriu pe cer mici elipse, iar cerescă (fig. 5.12).
nocţiale sunt situate respectiv în conste­
laţiile Peştii şi Fecioara.
Aşadar, punctul vernal se deplasează P R O B LE M E R E ZO LV A TE
în întâmpinarea mişcării anuale aparen­
te, spre Est, a Soarelui pe ecliptică. Ca
urmare, Soarele ajunge în acest punct 5.1. La 27 decembrie 1977 a fost lan­ 5.2. Planeta pitică Makemake are
mai înainte decât în cazul dacă punctul sat pe o orbită eliptică satelitul experi­ raza de 1460 km şi orbitează în jurul
vernal ar fi nemişcat. Din această cau­ mental „Cosmos - 979", având altiutdi- Soarelui la distanţa medie de 45 UA,
Fig. 5.12. Precesia axei terestre. Traiectoria nea la perigeu de 210 km şi la apogeu având perioada de revoluţie de 309 ani.
Polului Nord ceresc pe sfera cerească.
ză anul tropic (intervalul de timp dintre
două treceri consecutive ale centrului de 348 km. Cât era perioada de revolu­ Densitatea medie a planetei este apro­
Soarelui prin punctul vernal) este mai ţie a satelitului? ximativ de 2,8 ■ IO3 kg/m3. Determinaţi
Polară. însă acum 4000 de ani cea mai scurt cu 20 de minute decât anul sideral Rezolvare: Conform legii a lll-a a lui viteza orbitală medie şi masa planetei
apropiată de polul Nord ceresc era stea­ (perioada de revoluţie a Pământului în Kepler, putem scrie relaţia: exprimată în mase terestre. Se va lua
ua a din constelaţia Dragonul, iar peste jurul Soarelui). 1 UA = 149,6 •IO6km. Masa Pământului
T s ( M m + ms) _ 4 # ^
12 000 de ani rolul de „stea polară" îi Punctul vernal este un punct de refe­ ma = 5 ,8 -1 0 Mkg.
aj G '
va reveni stelei Vega (a din constelaţia rinţă în sistemul de coordonate ecuato­ Rezolvare: Viteza orbitală medie poa­
Lyra). rial şi în cel ecliptic. Datorită mişcării lui unde a5 este semiaxa mare a orbitei sate- te fi calculată cu formula:
Atracţia exercitată de planete este spre Vest, coordonatele ecuatoriale ale litului, ms - masa satelitului care poate fi v = 2na/T, (1)
prea mică şi practic nu schimbă direcţia stelelor variază continuu, iar longitudinile în care a este semiaxa mare a orbitei
neglijată, deoarece ms « Mh.
axei de rotaţie a Pământului, însă afec­ lor ecliptice cresc anual cu 50,26". Aşadar, (distanţa medie la Soare), T - perioada
Din tabele avem: masa Pământului
tează mişcarea Pământului în jurul Soa­ din cauza precesiei are loc variaţia lentă a de revoluţie. Exprimând o în kilometri şi
— 5,978 •102ikg; constanta gravi-
relui. Ca rezultat, se schimbă poziţia în aspectului cerului înstelat în locul dat de Tîn secunde, din (1 ) se obţine:
taţională
spaţiu a planului orbitei terestre, adică pe Pământ. De exemplu, peste câteva mii v = 4,32 km/s.
G = 6 ,6 7 -1 0 “-II N - m 2 Masa planetei este
a planului eclipticei, deci şi a polilor ei. de ani în Europa va fi vizibilă constelaţia kg2
Această variaţie a poziţiei planului eclip­ Crucea din emisfera sudică a cerului, însă raza Pământului m = p-V , (2 )
ticei este numită precesie planetară. R©= 6371 km = 6,371 ' ■ 10 6 m. unde p este densitatea şi V - volumul
nu se va mai vedea steaua Sirius din con­
Precesia lunisolară şi precesia pla­ stelaţia Câinele Mare. Pentru semiaxa mare a orbitei sateli­ planetei. Considerând planeta sferică,
netară au drept consecinţă deplasarea tului se obţine: volumul ei este
Pe lângă mişcarea de precesie, axa
lentă printre stele spre Vest a punctelor Pământului efectuează mici oscilaţii în a = h + h\+ 2R° = 6 6 5 0 km = 6 ,6 5 •106m . V = 4nr3/3, (3)
de intersecţie ale ecuatorului ceresc şi jurul poziţiei sale medii, numite mişcare unde r este raza planetei.
Exprimăm din (1) perioada de revo­
eclipticei, adică a punctelor echinocţia- de nutaţie a axei terestre. Mişcarea de Folosind relaţia (3) şi exprimând raza
luţie a satelitului şi, substituind valorile
le. Acest fenomen, cunoscut ca precesia nutaţie se datoreşte faptului că forţele în unităţi SI, din (2) pentru masa planetei
numerice, obţinem:
echinocţiilor, determină deplasarea spre de atracţie ale Lunii şi Soarelui care de­ se obţine: m = 3,65 •1022 kg.
Vest a punctului vernal cu 50,26" anual termină mişcarea de precesie nu sunt Ts = 2 n - a . l - r ^ - F = 5 3 9 3 , 4 5 = Pentru raportul dintre masa pla­
V M e -G
pe ecliptică şi cu aproximativ 46" anu­ constante, ele îşi shimbă continuu atât netei pitice şi masa Pământului avem:
= 8 9 , 8 9 min = l h2 9 m53\
= 0,0063. Deci, m = 0,0063mffl.

138 139
 5.3. Perioada siderală de revoluţie aaceastă relaţie exprimăm distanţa me­ Capitolul VI. ELEMENTE DE ASTROFIZICA
planetei Neptun este T= 164,78 ani. Să die a planetei Neptun:
se determine viteza orbitală a acestei
a = V "F = 30,056 UA = 4,496 •1012 m.
planete. Se va considera masa Soare­
lui, M q = 1,99 • IO30 kg; constanta gra­ Forţa de atracţie gravitaţională exer­ § 6.1. OBIECTUL Şl RAM URILE au loc în corpurile cereşti studiate, nici
vitaţională, G =■ 6,673 • IO 11 m3/(kg-sz); citată de Soare imprimă planetei Neptun ASTROFIZICII să le reproducă în laborator. în afară
distanţa medie de la Pământ la Soare, acceleraţie centripetă. Aplicând legea a /
de aceasta, radiaţiile electromagnetice
crffl = 1 UA; 1 UA = 149,6 IO6 km; perioa­ ll-a a lui Newton, obţinem: Astrofizica studiază structura, propri­ emise de sursele cosmice au de stră­
da siderală a Pământului, T = 1 an. Q tnM _ mv2 etăţile fizice, compoziţia chimică şi evo­ bătut atmosfera terestră înainte de a
Rezolvare. Conform legii a IIl-a a lui a2 a luţia corpurilor cereşti şi a Universului în ajunge în ochiul observatorului sau în
Kepler, putem scrie: De aici pentru viteza orbitală avem: ansamblu. obiectivul instrumentului de pe Pământ.
T 2/T l = a3/al, Astrofizica a luat naştere odată cu Ca rezultat al proceselor de absorbţie şi
unde a este semiaxa mare a orbitei nep­ primele observaţii telescopice realizate împrăştiere în atmosferă, radiaţiile re­
tuniene (distanţa medie la Soare). Din de Galileo Galilei la începutul sec. XVII cepţionate au caracteristicile modificate
şi a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă şi intensitatea extrem de mică, astfel că
odată cu aplicarea analizei spectrale şi sunt necesare instrumente sensibile de
a fotografiei descoperite în sec. XIX. în foarte înaltă precizie pentru a le detecta
sec. XX dezvoltarea astrofizicii a obţinut şi cerceta.
EXERCIŢII un nou impuls puternic datorită aplicării în funcţie de obiectul de cercetare,
efectului fotoelectric, apariţiei radioas- astrofizica teoretică se împarte în mai
5.1. Asteroidul Vesta efectuează o rota­ 5.4. Calculaţi cea de a doua viteză cosmi­ tronomiei şi astronomiei extraatmosfe- multe ramuri: fizica Soarelui, fizica pla­
ţie în jurul Soarelui în 3,63 ani. De că în raport cu Luna. R.: 2,4 km/s. rice şi a oportunităţilor de cercetare a netelor, fizica stelelor, fizica galaxiilor,
câte ori Vesta e mai departe de Soa­ 5.5. Dacă Pământul ar avea un satelit spaţiului extraterestru cu ajutorul apa­ cosmologia (fizica Universului) ş.a. As­
re decât Pământul? R.: 2,36 ori. natural cu perioada de revoluţie de ratelor cosmice. trofizica practică, la rândul ei, cuprinde
5.2. Pământul are masa de 81 de ori mai 8 luni, care ar fi distanţa până la el? Astrofizica se împarte în astrofizica mai multe ramuri specifice, determinate
mare decât masa Lunii. Raza Lunii R.: 287 500 km. practică (observaţională), care se ocu­ de metodele aplicate: astrofotometrie,
constituie 0,27 din raza Pământului. 5.6. Cât ar fi viteza liniară a unui satelit pă cu elaborarea şi aplicarea metode­ astrospectroscopie, astrofotografie.
Determinaţi acceleraţia gravitaţio­ artificial al Lunii la altitudinea de lor practice de cercetare astrofizică şi a Radiaţiile electromagnetice constitu­
nală pe Lună. R.: 1,66 m/s2. 50 km? R.: 1,69 km/s. instrumentelor şi aparatelor corespun­ ie unica sursă de informaţii despre stele,
5.3. Calculaţi masa Soarelui, conside­ 5.7. O navă cosmică este lansată în jurul zătoare, şi astrofizica teoretică, care in­ sistemele stelare şi alte obiecte cereşti.
rând că viteza unghiulară de revo­ Pământului pe o orbită circulară po­ terpretează fenomenele astronomice Corpurile cereşti emit radiaţii pe toate
luţie a Pământului este egală cu lară la altitudinea de 271 km. După observate în baza legilor fizicii. lungimile de undă -a tâ t în domeniul op­
l°/zi. Distanţa medie de la Pământ câte rotaţii în jurul Pământului nava Deşi în astrofizică se aplică meto­ tic al spectrului undelor electromagneti­
la Soare este de 149,6 milioane de ar putea să aterizeze în apropiere de dele de cercetare ale fizicii moderne, ce (vizibil, infraroşu şi ultraviolet), cât şi
kilometri; constanta gravitaţională locul de lansare? R.: N = 16 rotaţii. există însă şi unele particularităţi ale în domeniul radiaţiilor X (Röntgen), gam­
G = 6,67 •IO ’11 N •m2/kg2. 5.8. Determinaţi viteza orbitală a Pă­ cercetărilor astrofizice. Astfel, astrofizi­ ma şi cel al undelor radio.
R.: 2 •IO 30 kg. mântului în afeliu. R.: 29,28 km/s. cienii, de regulă, nu au posibilitatea să înainte de începutul erei cosmice
intervină pentru a influenţa sau modi­ (1957), observaţiile astrofizice erau
fica condiţiile fizice şi fenomenele care realizate cu ajutorul instrumentelor

.140 141
 Lungimea de undă (nanometri, nm)
Fig. 6.1. Ferestrele atmosferice de transparenţă pentru radiaţiile electromagnetice.
instalate la sol ori la bordul unor aerosta­
te sau aeronave. Atmosfera terestrăînsă
este transparentă doarpentru domeniul
vizibil al spectrului electromagnetic,
numit „fereastră optică", cuprins între
lungimile de undă de 0,39 pm (violet) şl
0,76pm (roşu), precum şl pentru unlnter-
valîngustal undelor radio cu lungimea de
la 1 cm la 20 m, numit „fereastră radio"
(fig. 6.1). Radiaţiile electromagnetice
din celelalte domenii spectrale sunt ab­
sorbite de atmosferă într-o măsură mai
mare sau mai mică. Atmosfera absoar­
be cel mal puternic razele ultraviolete,
Roentgen şi gamma, adică radiaţiile cu
lungimea de undă scurtă. Razele infra-
roşil cu lungimea de undă de peste un
micrometru (1 pm) sunt absorbite de
moleculele de apă şl dloxid de carbon
din aer. Straturile inferioare ale atmo­
sferei terestre absorb undele radio cu
.142
lungimea mai scurtă de 1 cm, iar stra­
turile superioare (Ionosfera) - undele
radio cu lungimea de peste 20 m. Evi­
dent, aceste domenii ale spectrului de
radiaţie al corpurilor cereşti nu pot fi
studiate de pe suprafaţa Pământului, ci
numai cu ajutorul sateliţilor artificiali,
telescoapelor orbitale şl altor aparate
cosmice.
Aşadar, în secolul XX observaţiile
astrofizice s-au extins practic pe toate
lungimile de undă, de la razele gamma
la undele radio. Ca urmare, au luat naş­
tere noi ramuri ale astrofizicii, cum ar fi
radioastronomía, astronomia în raze X şi
gamma, astronomia neutrlnlcă, la aces­
tea adăugându-se astronomia extraat-
mosferlcă (cercetările spaţiale), bazată
pe utilizarea sateliţilor artificiali, a son­
delor spaţiale, a telescoapelor şl staţiilor
orbitale.
§ 6.2. NOŢIUNI DE FOTOM ETRIE
ASTRONOM ICĂ. MĂRIMI
FOTOM ETRICE
Una din metodele astrofizice princi­
pale de cercetare este analiza radiaţiei
(lurhinll) emise de corpurile cereşti cu
ajutorul diferitelor Instrumente - tele-
scoape optice, radlotelescoape, aparate
spectrometrlce şl fotometrlce şi alte In­
strumente Instalate atât la sol, cât şi la
bordul aparatelor cosmice.
O caracteristică Importantă a recep­
toarelor de radiaţie este selectivitatea,
adică sensibilitatea maximă pentru o
anumită lungime de undă a radiaţiei.
Astfel, ochiul are domeniul spectral de
sensibilitate cuprins între roşu şi vio­
let, cu sensibilitatea maximă pentru
razele galbene cu lungimea de undă de
0,55 pm. Observările astronomice
efectuate cu ochiul, Inclusiv la telescop,
sunt numite observaţii vizuale. Având o
precizie redusă, observaţiile vizuale se
practică tot mai rar la observatoarele
astronomice moderne, ele fiind agreate
mai mult de astronomii amatori la ob­
servarea meteorilor, bolizilor, comete­
lor, stelelor variabile şl altor fenomene
cereşti.
Ramura astrofizicii care se ocupă cu
măsurarea fluxului sau Intensităţii radi­
aţiei electromagnetice emise de obiec­
tele astronomice în intervale largi de
lungimi de undă este cunoscută sub nu­
mele defotometrie astronomică. Atunci
• Abreviat din engleză de la Charge-Coupled Device - Dispozitiv cu Cuplaj de Sarcină (DCS), inventat
în 1969 şi utilizat ca senzor de imagine în diverse dispozitive de captat imagini, inclusiv în aparate
foto digitale şi în telescoape.
143
când se măsoară nu numai cantitatea de
radiaţie, cl şl distribuţia el spectrală, ra­
mura respectivă este numită spectrofo-
tometrie.
Un rol deosebit de important în astro-
fizică revine receptoarelor de radiaţie.
Până nu demult principalele receptoare
erau ochiul, fotometrul fotoelectrlc sau
termoelectric, placa fotografică, bolo-
metrul, fotomultiplicatorul electronic.
La efectuarea observaţiilor electrofoto-
metrlce de înaltă precizie sunt folosite
celula fotoeléctrica şi fotomultiplicatorul
electronic. Funcţionarea acestor recep­
toare de radiaţie se bazează pe efectul
fotoelectric extern de conversie a ener­
giei radiante (luminoase) a astrului în
curent numit fotoelectrlc. Deşi fotome-
trele fotoelectrice mal sunt încă folosite
în situaţii speciale, acolo unde se cere o
înaltă rezoluţie temporală, ele sunt înlo­
cuite în prezent pe scară largă de dispo­
zitive cu cuplaj de sarcină CCD* capabile
să realizeze simultan Imagini a mai mul­
tor obiecte astronomice (v. § 6.9).
Pentru studiul cantitativ al radiaţii­
lor electromagnetice emise de corpurile
cereşti se definesc mal multe noţiuni şi
mărimi fotometrlce. Este de menţionat
că mărimile utilizate în fotometría as­
tronomică (şi în radiometrie) au echiva­
lente cu denumiri diferite în fotometría
optică.
Energia radiantă. Energia radiaţiei
electromagnetice, vizibile sau invizibile,
emisă de o sursă cosmică este numită
energie radiantă. Termenul corespun­
zător în fotometría optică este energia
luminoasă. Unitatea de energie radian­
tă, în SI, este un Joule (1 J), la fel ca şi
pentru celelalte forme de energie.
Fluxul radiant. Cantitatea de energie
radiantă care străbate o suprafaţă (de
exemplu, obiectivul telescopului) în uni­
tatea de timp (1 s) este numită flux ra­
diant sau putere radiantă. Fluxul radiant
se notează cu simbolul 0 şi este noţiunea
fundamentală a fotometriei. Unitatea SI a
fluxului radiant este un Joule pe secundă
(1 J/s) sau un Watt (1W).
în cazul când fluxul radiant caracte­
rizează radiaţia în întreg spectrul unde­
lor electromagnetice, el este numit flux
integral. Fluxul radiant însă poate carac­
teriza radiaţia într-un domeniu foarte
îngust al spectrului. în acest caz radiaţia
este numită monocromática şi fluxul ra­
diant trebuie să fie raportat la un inter­
val unitar de frecvenţe (1 Hz) sau de lun­
gimi de undă (1 nm). Echivalentul optic
al fluxului radiant este fluxul luminos.
Intensitatea radiantă. Fie o sursă
punctiformă de radiaţie şi fie d0 - flu­
xul radiant emis de sursă într-o direcţie
dată în limitele unghiului solid infinit de
mic dCl. Derivata dQ/dQ caracterizează
densitatea fluxului de radiaţie în direcţia
considerată şi se numeşte intensitatea
radiaţiei sau intensitatea radiantă:
7= dO
' dQ
Intensitatea radiantă se defineşte
ca fiind fluxul radiant pe unitatea de
unghi solid - un steradian (1 sr). Unita­
tea SI de intensitate radiantă este Watt
144
pe steradian (W/sr). Echivalentul optic
al intensităţii radiante este intensitatea
luminoasă. Unitatea SI de intensitate lu­
minoasă este candela (1 cd) - o unitate
fundamentală în Sistemul Internaţional
de Unităţi (SI).
Iradianţa. Fluxul radiant incident pe
unitatea de arie (1 m2) a unei suprafeţe
este numit ¡radianţă:
unde E este ¡radianţa, 0 - fluxul radiant,
S - a r ia suprafeţei considerate. Unitatea
SI de ¡radianţă este un Watt pe metru
pătrat (1 W/m2).
în fotometria optică, echivalentul
¡radianţei este iluminanţa, definită ca
fluxul luminos total incident pe unitatea
de arie a unei suprafeţe. Iluminanţa este
corelată cu percepţia de către ochiul
omenesc a strălucirii.
în cazul când fluxul radiant caracte­
rizează radiaţia pe toate frecvenţele sau
lungimile de undă, se defineşte ¡radian­
ţa integrală. Dacă ¡radianţa se rapor­
tează la un interval îngust de lungimi de
undă sau frecvenţe din spectru, ea se
numeşte ¡radianţă spectrală monocro-
maticâ având în Si unitatea Watt pe me­
tru pătrat pe nanometru [1 W/(m2-nm)]
sau Watt pe metru pătrat pe Hertz [1 W/
(m2-Hz)].
în radioastronomie este utilizată o
unitate specială de ¡radianţă spectrală
numită Jansky:
1 Jan = 10 26 W/(m2 Hz).
în cazul în care o sursă punctiformă
emite radiaţie uniform în toate direcţiile
într-un mediu non-absorbant, ¡radianţa
descreşte invers proporţional cu pătra­ Radianţa. Pentru a caracteriza emisia
tul distanţei de la sursă (Fizică, cl. XII): şi reflexia difuză a radiaţiei electromag­
F _ I cos i netice, în radiometrie este utilizată o
r2 ’ mărime numită radianţă, care măsoară
unde £ este ¡radianţa, / - intensitatea fluxul de radiaţie ce străbate unitatea
radiantă, / - unghiul de incidenţă al ra­ de arie (1 m2) a unei suprafeţe sau este
diaţiei, r - distanţa de la sursă. Este evi­ emis de aceasta într-o direcţie anumită
dent că ¡radianţa are valoarea maximă la în limitele unui unghi solid egal cu uni­
incidenţa normală a razelor când i = 0 °. tatea (1 sr):
Se consideră că o sursă punctiformă în­ B = _____ d_0
depărtată, adică o sursă de radiaţie ale dQ ■dS •cos & ’
cărei dimensiuni sunt infinit de mici în unde B este radianţa, dS - aria elemen­
comparaţie cu distanţa la ea (cum sunt, tului de suprafaţă radiantă, dO - unghi
de exemplu, stelele), creează o iradiere solid infinit mic, în limitele căruia se pro­
uniformă, dacă razele cad perpendicular pagă radiaţia, 0 - unghiul dintre supra­
pe suprafaţa iradiată. faţa radiantă şi planul perpendicular pe
Noţiunea de ¡radianţă (iluminanţă) direcţia considerată. Unitatea SI de ra­
joacă un rol foarte important în astro- dianţă este Watt pe steradian pe metru
fizică, deoarece numai această mărime pătrat, W/(sr •m2).
poate fi de fapt măsurată nemijlocit din Radianţa raportată la un interval
observaţii. spectral îngust este radianţa spectra­
Emitanţă radiantă. Fluxul radiant lă. Unitatea de radianţă spectrală este
emis de unitatea de arie a unei supra­ W/(sr •m2- Hz).
feţe se numeşte emitanţă radiantă. Echivalentul optic al radianţei este lu-
Unitatea SI pentru această mărime este minanţa care se defineşte ca măsura fo-
aceeaşi ca cea a ¡radianţei, W/m2. tometrică a intensităţii luminii care stră­
în fotometria optică, mărimea echi­ bate sau este emisă de unitatea de arie
valentă este fluxul luminos emis de uni­ a unei suprafeţe în limitele unui unghi
tatea de arie a unei suprafeţe, numit solid egal cu unitatea - un steradian.
emitanţă luminoasă. Unitatea SI de luminanţă este candela
Luminozitatea. Cantitatea totală de pe metru pătrat (cd/m2).
energie radiantă emisă de o stea ori de Strălucirea. Deseori ca sinonim al
alt obiect astronomic în unitatea de termenului radiometrie de radianţă (sau
timp (1 s) pe toate lungimile de undă a celui fotometric de luminanţă) este
este numită luminozitate. în astrono­ utilizat termenul impropriu de străluci­
mie, luminozitatea se notează cu L şi se re. în conformitate însă cu glosarele in­
exprimă în Joule pe secundă (J/s) sau ternaţionale de specialitate, termenul
Watt (W), la fel ca fluxul radiant. „strălucire" urmează a fi folosit acum
145
numai ca referinţă necantitativă la per­ dinea 6m. Dacă vom nota cu x raportul numeşte logaritmul zecimal al ilumi- Tabelul 6.1. Magnitudinile aparente
cepţia fiziologică a luminii. Luminanţa ¡radianţelor produse de două stele cu nanţei create de un corp ceresc în locul ale unor corpuri din
unei surse date poate produce diferite diferenţa de o magnitudine ( lm), atunci de observaţie, raportate la o iluminan- Sistemul solar
percepţii de strălucire în diferite condi­ pentru diferenţa de 5 magnitudini avem tă standard de referinţă.
ţii, aşa cum se întâmplă în cazul iluziilor x 5 = 100. Prin logaritmare se obţine Magnitudinea mx0 = 0 corespunde
Magnitudinea
optice. Cu referire la stele, noţiunea de lg x = 0,4, de unde x = 2,512. Rădăcina iluminanţei Ex0 = 1. Punctul zero al scării Corpul ceresc
aparentă, m
strălucire este asociată cu noţiunea de de ordinul 5 din 100 egală cu 2,512 este magnitudinilor aparente se alege în mod
magnitudine aparentă. cunoscută ca raportul lui Pogson. Aşa­ convenţional pentru anumite stele, la Soarele -26,8m
dar, o stea de magnitudinea l m este de început fiind aleasă ca standard de refe­ Luna (în faza de
aproximativ 2,512 ori mai strălucitoare rinţă steaua Vega (+0,03m). -ia 7"
§ 6.3. S C A R A M A G N IT U D IN ILO R lună plină)
S T E LA R E decât o stea de magnitudinea 2 m, stele­ Din aceste formule rezultă că mag­
Mercur (în
le de magnitudinea 2msunt de 2,512 ori nitudinile aparente pot avea nu numai -l,9 m
elongaţie maximă)
1. Magnitudinea aparentă a stelelor. mai strălucitoare decât cele de magnitu­ valori întregi, ci şi valori negative, frac­
Venus (în eiongaţie
în antichitate se credea că toate stelele dinea 3 ms.a.m.d. ţionare sau chiar zero. Iradianţele create -4,4-"
Vom nota cu E1 ¡radianţa produsă de de obiectele astronomice cu magnitudi­ maximă)
se află la una şi aceeaşi distanţă de noi şi
că stelele mai strălucitoare au dimensi­ steaua cu magnitudinea aparentă l m, nile Marte (în opoziţie) -2,0m
uni mai mari. Astronomului grec Hiparh E2 - radianţa produsă de steaua 2 m ... -3m, -2m, - l m, 0m, + lm, +2m, +3m, ...
Jupiter (în opoziţie) 1 -2,7m
(sec. II Î.Hr.) i se atribuie împărţirea ste­ ş.a.m.d. Având în vedere că formează o progresie geometrică des­
lelor vizibile cu ochiul liber în 6 clase de E JE 2 = E2/E = ... = E JE 6 = 2,512, crescătoare cu raţia 2,512. Vega (a din „
0 om
mărime, cele mai strălucitoare dintre raportul ¡radianţelor Eml şi Em2 create de Cele mai strălucitoare stele au mag­ constelaţia Lira) '
ele având „mărimea stelară" 1 , iar cele două corpuri cereşti cu magnitudinile m2 nitudini negative. De exemplu, Sirius, Saturn (în opoziţie, 1
cea mai strălucitoare stea de pe cer, are +0,7m
mai slabe, abia vizibile cu ochiul liber, - şi m2este fără inele)
mărimea 6 . Această clasificare se regă­ Eml'
J E m2 =2,512™ -"" magnitudinea - l , 5 8 ' n. Magnitudinile
5 Uranus (în opoziţie) +5,5m
seşte şi la Ptolemeu în Almagest. Acum aparente ale unor corpuri din Sistemul
sau sub formă logaritmică:
se ştie că stelele sunt situate la cele mai solar sunt date în Tabelul 6.1. Neptun
•7.8"
diverse distanţe de Pământ şi deci o stea Magnitudinile stelare pot fi vizuale, (în opoziţie)
mai mică, dar mai apropiată poate fi mai Această expresie poate fi scrisă sub fotografice şi fotoelectrice, după meto­ Un grad pătrat de
strălucitoare decât una mai mare, dar forma: da cum a fost măsurat fluxul de radiaţie. cer nocturn senin +3,5m
mai îndepărtată. m1- m 2 = - 2,5lg [ E J E J . Magnitudinea aparentă obţinută prin fără lună (în zenit)
în prezent, stelele şi alte corpuri ce­ Prin generalizare, magnitudinea apa­ măsurarea energiei totale radiate pe
reşti sunt clasificate după magnitudini rentă (m) poate fi definită astfel: toate lungimile de undă din spectru este Sursa: 3.B. Kohohobmh, B.M. Mopo3. 06\u,m Kypc
aparente care sunt legate de mărimile m - m i: = - 2 , S \ g ( E j E j , numită magnitudine bolometrică. In­ acTpoHOMMu. (Curs general de astronomie) (rus).
fotometrice ¡radianţă sau iluminanţă. strumentele şi metodele moderne per­ M3A. VPCC, M., 2004, 544 c.
Magnitudinea aparentă se notează cu unde mx este magnitudinea aparentă mit măsurarea magnitudinii aparente
litera m. observată, rn^este magnitudinea de re­ cu precizia de zecimi de magnitudine şi Fotometria stelară a început să fie
în 1856, astronomul englez Norman ferinţă, £, este iluminanţa observată si înregistrarea stelelor foarte slabe. Cele folosită în 1861 ca mijloc de măsurare
Pogson a definit o stea de magnitudinea Ex0 este iluminanţa de referinţă. Aceas­ mai slabe stele observate cu ajutorul te­ a culorii stelelor. Prin această metodă
l mca o stea care este de 100 de ori mai tă formulă defineşte scara magnitudini­ lescopului spaţial Hubble au magnitudi­ a fost măsurată magnitudinea unei ste­
strălucitoare decât o stea de magnitu­ lor aparente: magnitudine aparentă se nea de aproximativ +30m. le în anumite intervale de frecvenţă,

146 147
 ceea ce a permis determinarea culorii
generale şi deci a temperaturii stelei,
în 1951 a fost adoptat un sistem inter­
naţional standardizat de magnitudini
UBV (Ultraviolet-Blue-Visual). în obser­
vaţiile telescopice actuale este frecvent
utilizată fotometría fotoelectrică cu uti­
lizarea dispozitivelor cu cuplaj de sarcină
CCD. Aceste instrumente sensibile pot
înregistra imagini formate de fotoni in­
dividuali.
2.* Magnitudinea absolută. Mag­
nitudinea aparentă nu ne spune nimic
despre energia totală radiată de stele,
deoarece ele se află la diferite distanţe.
Ca urmare, o stea mică, dar apropiată
pare mai strălucitoare decât una gigan­
tă, dar îndepărtată. Fluxurile de radiaţie
emise de două stele ar putea fi compa­
rate, dacă ¡radianţele produse de ele ar
fi raportate la una şi aceeaşi distanţă.
S-a convenit ca în acest scop să se ia dis­
tanţă de 10 pc.
Magnitudinea aparentă pe care o
stea ar avea-o dacă ea ar fi observată
de la distanţa de 10 pc, este numită
magnitudine absolută.
Magnitudinea absolută se notează
cu M. între magnitudinea aparentă şi
magnitudinea absolută se poate stabili o
relaţie. Fie m - magnitudinea aparentă a
unei stele situate la distanţa de r parseci
de observator, iar E - iluminanţa (¡ra­
dianţa) produsă de stea. Aceeaşi stea la
distanţa de 10 pc ar avea magnitudinea
absolută M şi ar produce ¡radianţa EQ.
Aplicând formula lui Pogson, obţinem:
0,4(M -m ) = Ig (E/EQ).
148
Iluminanţa (¡radianţa) este invers
1000 pc de Soare este atenuată datori­ Analiza spectrală are la bază fenome­
proporţională cu pătratul distanţei la
tă absorbţiei de aproximativ patru ori nul dispersiei luminii, studiat în cursul de
sursă:
sau cu aproximativ Am = l m,5 magnitu­ fizică. Dacă un fascicul îngust de lumină
O_ /cos/
dini stelare. albă este lăsat să cadă pe faţa laterală a
r2 ’
Deci, având în vedere efectul unei prisme optice triunghiulare, la ieşirea
unde / este intensitatea radiantă, /' - un­
absobţiei interstelare, relaţia pentru din prismă acesta se va descompune în
ghiul dintre raza luminoasă şi norma­
magnitudinea absolută devine: raze de mai multe culori, astfel încât pe un
la pe suprafaţă (unghiul de incidenţă).
M = (m—Am) + 5 - 5 Ig r. ecran se poate vedea o bandă în culorile
Deci, pentru raportul iluminanţelor se
obţine: E/E0 = lOO/r'şi atunci formula lui curcubeului, numită spectru. Acest feno­
§ 6.4. A N A L IZ A S P E C T R A L Ă men se explică prin faptul că lumina repre­
Pogson devine:
ÎN A S T R O F IZ IC A . zintă unde electromagnetice de diverse
0,4(M -m ) = lg (100/r2),
D E T E R M IN A R E A lungimi de undă care se refractă prin sticlă
de unde pentru magnitudinea absolută
C O M P O Z IŢ IE I C H IM IC E sub diferite unghiuri, pentru că indicele de
avem relaţia:
A C O R P U R IL O R C E R E Ş T I refracţie al sticlei depinde de lungimea de
M = /T7 + 5 - 5 lgr.
Cu această formulă se poate determi­ undă a radiaţiei. în consecinţă, razele vio­
Energia radiantă emisă de corpuri­ lete, de exemplu, sunt deviate (refractate)
na magnitudinea absolută a stelei, dacă
le cereşti constituie unica sursă de in­ în prismă mai mult decât cele roşii şi astfel
se cunoaşte magnitudinea ei aparentă,
formaţie despre proprietăţile fizice şi se obţine spectrul vizibil.
m, şi distanţa până la stea, r, exprimată
compoziţia lor chimică. Datele ştiinţifice Pentru obţinerea spectrului şi studie­
în parseci. Magnitudinea absolută poa­
referitoare la corpurile cereşti se obţin rea lui vizuală se utilizează un dispozitiv
te atinge valori de până la - 9 mla stelele
din analiza spectrală a acestei radiaţii. optic, numit spectroscop (fig. 6.2). Pen­
gigante şi supergigante şi de +17mla ste­
Prin această metodă se poate determina tru înregistrarea sau fotografierea şi ana­
lele pitice.
compoziţia chimică, viteza radială, tem­ liza spectrului se foloseşte spectrograful
Dacă se determină magnitudinea ab­
peratura, câmpul magnetic, perioada de (fig. 6.3, a,b) - un instrument indis­
solută a stelei prin alte metode, atunci
rotaţie a obiectelor cosmice etc. pensabil în astronomia observaţională.
măsurând magnitudinea ei aparentă se
poate afla distanţa până la stea, expri­
mată în parseci:
Ig r = 0,2(m - M) + 1,
unde (m - M) este modulul distanţei.
Trebuie de menţionat că în relaţia
de mai sus pentru magnitudinea abso­
lută nu s-a ţinut seama de absorbţia ra­
diaţiei de către praful interstelar. Dacă
nu ar exista absorbţia interstelară a lu­
minii, stelele ar părea mai strălucitoare
şi magnitudinea lor aparentă ar fi mai
mică. în realitate, radiaţia vizibilă a ste­
lelor situate, de exemplu, la distanţa de
Fig. 6.2. Spectroscopul cu prismă.
149
 Prismă De exemplu, spectrul vaporilor de sodiu
conţine două linii gajbene strălucitoare,
în cazul unui amestec de mai multe ele­
mente chimice în stare incandescentă,
spectrul se compune din liniile spectrale
ale fiecărui element în parte. Observa­
toarele astronomice sunt dotate cu ta-
beleîn care sunt indicate liniile spectrale
ale fiecărui element chimic.
Spectrul de linii de absorbţie repre­
zintă un ansamblu de linii întunecate pe
Fig. 6.3, a. Schema unui spectrograf clasic cu prismă. LO - obiectivul telescopului (concentrează lu­
mina în planul focal); S I - fanta spectrografulul (montată în focarul telescopului); Lt - lentilă de co­ fondul spectrului continuu. Spectrul de
limare (formează un fascicul de raze paralele şi le proiectează pe faţa laterală a unei prisme optice); acest tip este dat de gaze şi vapori rare­
P - prisma optică (în care fasciculul de lumină albă este descompus în raze de diferite culori); L2—len­ fiaţi reci, atunci când în spatele acestora
tilă convergentă (care focalizează spectrul pe ecran sau placa fotografică.
se află o sursă puternică de radiaţie cu
spectrul continuu. Liniile întunecate din
spectrul de absorbţie sunt situate exact
Imaginea fotografică a unui spectru este sau pe un fond întunecat. El este dat de în locul unde ar trebui să fie liniile stră­
numită spectrogramă. gazele rarefiate şi vaporii încălziţi până la lucitoare de emisie, proprii elementului
în spectroscop, lumina emergentă temperaturi înalte. Fiecare element chi­ chimic respectiv în stare incandescentă.
din prisma optică intră într-o lunetă spe­ mic are spectrul său caracteristic de linii. De exemplu, liniile întunecate de ab­
cială prevăzută cu scală gradată pentru sorbţie ale vaporilor de sodiu sunt situa­
examinarea vizuală a spectrului. în ca­ te în domeniul galben al spectrului exact
litate de receptor, în afară de ochi, se în locul în care se află liniile de emisie ale
poate folosi o celulă fotoelectrică sau un acestui gaz.
fotomultipllcator, iar ca sistem dispersiv, Trebuie de menţionat că gazul atomic
se poate utiliza şi reţeaua de difracţie, (H, O, N etc.) are întotdeauna un spec­
în spectrograful modern cu reţea de tru de linii, în timp ce gazul molecualar
difracţie folosit în telescoape, captarea (H., 0 2, N2 etc.) este caracterizat de un
imaginii se face cu un senzor de imagine spectru de benzi, reprezentând grupuri
CCD cu cuplaj de sarcină (fig. 6.3, b). de linii foarte apropiate una de alta, ast­
Spectrul obţinut poate fi de mai mul­ fel încât ele nu sunt percepute ca linii dis­
te tipuri: continuu, de linii sau de benzi, tincte.
spectru de emisie sau de absorbţie. Studiul spectrelor ne permite să de­
Spectrul continuu este dat de corpurile terminăm compoziţia chimică a gazelor
solide, lichide şi gazoase dense, inclusiv ce radiază sau absorb lumina, adică să
de stele. realizăm analiza spectrală calitativă sau
Spectrul de linii de emisie se prezintă cantitativă a radiaţiei emise sau absorbi­
Fig. 6.3, b. Schema unui spectrograf modern cu
sub formă de linii strălucitoare de diver­ reţea de difracţie şi senzor de imagine CCD. te de corpul ceresc.
se culori pe fondul spectrului continuu (Credit: James B. Kaler).
- is a 151
Analiza spectrală calitativă constă în
identificarea unui element chimic în sub­
stanţa dată prin compararea spectrului
acesteia cu un spectru de referinţă. Pentru
comparare se foloseşte, de obicei, spec­
trul de emisie dat de arcul electric dintre
doi electrozi defier, bogat în linii spectrale
(peste 70) pe toată întinderea sa.
Analiza spectrală cantitativă constă
în determinarea concentraţiei atomilor
unui element chimic în substanţa dată
după intensitatea liniilor spectrale ale
acestuia. Cu cât liniile spectrale de emi­
sie (absorbţie) ale elementului respectiv
sunt mai strălucitoare (întunecate), cu
atât este mai mare numărul de atomi
sau molecule ale acestuia în substanţa
studiată.
Soarele, ca şi alte stele, este încon­
jurat de o atmosferă gazoasă. Spectrul
continuu al suprafeţei vizibile a Soarelui
este întretăiat de linii întunecate de ab­
sorbţie care iau naştere la trecerea radi­
aţiei prin atmosfera solară. Deci, spec­
trul Soarelui şi al altor stele conţine linii
de absorbţie. Fizicianul german Fraun­
hofer a descoperit în spectrul Soarelui
circa 2200 linii de absorbţie care poartă
numele de liniile Fraunhofer. Identifi­
când aceste linii prin metodele analizei
spectrale, a fost determinată compoziţia
chimică a atmosferei solare. Astfel a fost
descoperit, în 1868, un element chimic
nou, pe atunci necunoscut pe Pământ -
heliul, care abia peste 30 de ani a fost
identificat şi pe Pământ. Spectre simila­
re, dar mult mai slabe, au şi alte stele.
Planetele nu au lumină proprie, ele
reflectă lumina Soarelui. în spectrul
 solar reflectat se observă noi linii de
absorbţie care se datorează atmosferei
planetei. Analiza acestor spectre permi­
te determinarea compoziţiei chimice a
atmosferei planetelor.
Jţfc § 6.5. EFECTUL DOPPLER.
DEPLASAREA LINIILOR
SPECTRALE
în 1842, fizicianul austriac Christian
Doppler, într-un tratat consacrat stelelor
binare, a formulat ipoteza potrivit căreia
frecvenţa undei emise de o sursă în miş­
care se schimbă faţă de frecvenţa acele­
iaşi surse în repaus, fenomen cunoscut
astăzi ca efectul Doppler. Efectul poate
fi ilustrat prin exemplul undelor sonore
emise de sirena unei locomotive de tren
şi percepute de un observator. Atunci
când locomotiva se apropie de observa­
torul în repaus, frecvenţa recepţionată
este mai înaltă în comparaţie cu frecven­
ţa emisă de sirenă. în timpul când trenul
se depărtează de observator, frecvenţa
recepţionată este mai joasă. Fizicianul
francez Hippolyte Fizeau a descoperit,
în 1848, acelaşi fenomen pentru undele
electromagnetice.
Efectul Doppler are un rol extrem de
important în astrofizică, deoarece ne
permite să studiem mişcarea corpurilor
cereşti măsurând poziţia liniilor din spec­
trele acestora. Spectrele stelelor conţin
linii de absorbţie de frecvenţe bine de­
terminate, care sunt corelate cu energi­
ile necesare pentru a excita electronii în
atomii diferitelor elemente şi a-i face să
treacă de pe un nivel energetic pe altul.
152
Efectul Doppler poate fi recunoscut prin Spectru de absobţie
Albastru Roşu
faptul că liniile de absorbţie prezente în
Spectrul
spectrul stelelor sunt deplasate faţă de
de referinţă
frecvenţele liniilor respective în spectrul
unei surse de lumină în repaus. Liniile Deplasare
spre roşu
spectrale ale unei surse astronomice de
(V r > 0 )
lumină (stele) care se depărtează de ob­
Deplasare
servatorul de pe Pământ sunt deplasate spre albastru
spre domeniul roşu al spectrului, iar cele (v, < 0 )
ale unei surse care se apropie de Pământ
sunt deplasate spre domeniul albastru.
Aşadar, în astronomie efectul Dop­
pler constă în modificarea frecvenţei Fig. 6.5. Deplasarea spre roşu şl albastru a liniilor spectrale.
(lungimii de undă) radiaţiei recepţiona­
te de la o sursă cosmică (stea, galaxie
relativă (vr) faţă de observator (fig. 6.4). unde/i0este lungimea de undă a radiaţi­
etc.) în cazul mişcării relative a sursei şi
Viteza radială este componenta vite­ ei emise de sursă, A - lungimea de undă
receptorului (observatorului).
zei sursei pe direcţia razei vizuale şi se a radiaţiei recepţionate. Pentru variaţia
Fie un observator ce recepţionează o
consideră pozitivă în cazul când astrul relativă a lungimii de undă se obţine:
rază de lumină de la un astru (sursă de
se depărtează de observator şi negativă, A/l _ v,
radiaţie) care se mişcă cu viteza radială Ao c '
atunci când se apropie.
Aşadar, rezultă că:
Se poate demonstra că variaţia frec­
AA_ _ _ Av _ v,
venţei (Av) emise de sursa în mişcare Ao Vo c’
este proporţională cu viteza radială a Pentru lungimea de undă a radiaţiei
astrului: recepţionate avem:
Av = v — v0 = — v0— ,
c A = A0(l + y ).
unde v0 este frecvenţa emisă de sursă,
Dacă astrul (sursa) se depărtează de
v - frecvenţa recepţionată de observa­
receptorul de radiaţie (vr> 0), atunci lun­
tor, vr - viteza radială a astrului, c - vi­
gimea de undă a radiaţiei recepţionate
teza undelor electromagnetice (luminii)
(/l) este mai mare decât lungimea de
în vid. De aici, pentru variaţia relativă a
undă a radiaţiei emise de astru (/î0) şi
frecvenţei avem:
A v _ _ v, deci liniile spectrale respective sunt de­
Vo c’ plasate spre domeniul roşu al spectrului.
Având în vedere relaţia dintre frec­ Acest efect este cunoscut ca deplasarea
venţă şi lungimea de undă, v = -4-, re­ spre roşu a liniilor spectrale (fig. 6.5).
A
zultă că la mişcarea sursei pe direcţia La apropierea sursei de observator
razei vizuale, variaţia lungimii de undă a (v < 0), avem A < A0şi deci liniile spectrale
radiaţiei este: se deplasează spre domeniul albastru al
AĂ = A — /lo = /lo — , spectrului - deplasarea spre albastru.
c
153
 Pentru a deduce în mod mai riguros
formulele pentru deplasarea Doppler a
liniilor spectrale este necesară aplicarea
teoriei relativităţii. în acest caz se con­
stată că deplasarea liniilor spectrale este
determinată şi de mişcarea sursei pe
direcţia perpendiculară pe raza vizuală.
Acesta este efectul Doppler transversal.
Efectul Doppler are diverse aplicaţii
în astrofizică. Măsurând deplasarea lini­
ilor spectrale se poate determina viteza
cu care stelele şi galaxiile se apropie sau
se depărtează de Pământ, adică viteza
radială:
Folosind efectul Doppler, se poate
studia nu numai mişcarea corpurilor ce­
reşti pe traiectorie, ci şi rotaţia acestora.
De exemplu, ca urmare a rotaţiei Soare­
lui, marginea de Est a discului solar se
mişcă spre observatorul terestru (liniile
spectrale deplasăndu-se spre albastru),
iar cea de Vest se depărtează (liniile
spectrale se deplasează spre roşu). în
acest caz, pentru A = 500,0 nm deplasa­
rea Doppler constituie AA = 0,0035 nm.
Astfel, s-a determinat că viteza liniară
maximă la ecuatorul solar atinge aproa­
pe 2 km/s.
Spectrul înregistrat al stelelor este
rezultatul suprapunerii spectrelor tu­
turor punctelor de pe discul acestora.
Aceste puncte au diferite deplasări ale
liniilor spectrale, datorită atât rotaţiei
stelei, cât şi mişcării termice haotice a
atomilor de gaz stelar. Ca urmare, are
loc lărgirea simetrică a liniei spectrale.
Graficul distribuţiei energiei radiate de
154
Fig. 6.6. Profilul Dopperal liniei spectrale.
stea în limitele unei linii spectrale este
numit profilul liniei spectrale respec­
tive (fig. 6.6). Dacă lărgirea liniei spec­
trale este produsă numai de mişcarea
termică a atomilor, atunci după profilul
liniei spectrale se poate determina tem­
peratura gazului stelar. Prin definiţie,
semidistanţa dintre punctele profilului
liniei spectrale în care intensitatea ei
constitue 0,37 din intensitatea centra­
lă este numită lârgime Doppler a liniei
spectrale (AAJ (fig. 6.6).
Atomii care emit radiaţie în linia
spectrală deplasată cu AÀD se mişcă cu
viteza cea mai probabilă:
unde T este temperatura absolută a ga­
zului, M - masa molară, R - constanta
universală a gazelor. Deplasarea liniei
spectrale în acest caz este:
AAJA = v*/c.
Din aceste două relaţii se poate
obţine formula pentru temperatura ga­
zului din atmosfera unei stele.
§ 6 .6 . EFECTUL ZEEM AN
ÎN ASTROFIZICĂ
Efectul Zeeman constă în scindarea
liniilor spectrale emise de o substanţă
sub acţiunea câmpului magnetic extern.
Acest efect a fost descoperit de către
fizicianul olandez PieterZeemanîn 1896,
în cercetările de laborator ale radiaţiei
emise de vaporii de sodiu. Efectul Zee­
man observat în spectrele de absorbţie
a fost numit efect invers, acesta având
caracteristici analoage cu cele ale efec­
tului direct, observat în liniile de emisie.
în astrofizică, efectul Zeeman este fo­
losit la determinarea câmpurilor magne­
tice ale stelelor şi altor obiecte cosmice
prin măsurarea scindării observate a lini­
ilor spectrale de absorbţie. Prin această
metodă se măsoară numai componenta
longitudinală (de-a lungul razei vizuale) a
câmpului magnetic al corpurilor cereşti.
Câmpurile magnetice ale Galaxiei pot
fi măsurate după scindarea Zeeman a ra-
dioliniei cu lungimea de undă de 2 1 cm
a hidrogenului. La scară mare, inducţia
câmpului magnetic al Galaxiei are valoa­
rea medie B ~ 2-10"10 T, în timp ce câm­
pul magnetic în norii denşi şi reci de gaz
interstelar este de 5-10 ori mai intens.
Studiul câmpurilor magnetice ale re­
giunilor active, petelor şi altor formaţi­
uni de pe Soare se realizează cu ajutorul
unui aparat sensibil special - magneto­
graful fotoelectric care permite măsu­
rarea inducţiilor magnetice de până la
10 4T şi chiar mai mici. De obicei, în mă­
surătorile de câmpuri magnetice solare
se utilizează linia spectrală a fierului,
X = 525,04 nm. Câmpul magnetic al Soa­
155
Fig. 6.7. Modelul corpului negru.
relui ca stea are în medie inducţia de
circa 10' 4 T, însâ în petele solare induc­
ţia magnetică este mult mai înaltă, atin­
gând 10 T. Pentru comparaţie, inducţia
câmpului geomagnetic la ecuatorul Pă­
mântului este de circa 3 • IO "5 T.
Un interes deosebit prezintă câmpu­
rile magnetice extrem de puternice de
~ 102-105 T, descoperite după efectul
Zeeman la suprafaţa unor pitice albe, şi
de ~ 107-109 T - la suprafaţa unor stele
neutronice (pentru comparaţie, câmpul
magnetic al atomului este de ~ 103-104T).
Cu ajutorul efectului Zeeman s-a consta­
tat, de asemenea, că inducţia câmpului
magnetic la suprafaţa magnetarilor (ste­
le neutronice magnetice) atinge valori
fantastice de 10 8-10 U T.
fif. § 6.7. RADIAŢIA CORPULUI
NEGRU. DETERM INAREA
TEM PERATURII STELELOR
Orice corp încălzit până la o tempe­
ratură mai înaltă de zero absolut (0 K)
emite unde electromagnetice şi această
radiaţie este numită radiaţie termică.

Analiza radiaţiei termice este una din
cele mai importante metode astrofizice
de studiu al obiectelor astronomice. In­
tensitatea şi distribuţia după frecvenţă
a radiaţiei termice depinde de tempe­
ratura şi structura corpului. Astfel, la
temperaturi de până la 1000 K predomi­
nă radiaţia infraroşie şi undele radio. La
temperaturi de 2000 K are o intensitate
mai mare radiaţia în domeniul roşu al
spectrului, la 6000 K - galben-verde, iar
la temperaturi de 10000 - 20000 K - al­
bastru şi violet.
Legile radiaţiei termice au forma cea
mai simplă în cazul aşa-numitului corp
negru.
Prin definiţie, corp negru ideal se
numeşte un corp complet opac şi fără
reflexie care absoarbe toate radiaţiile
incidente pe el, pe toate lungimile de
undă ale radiaţiei.
Conceptul de corp negru, introdus
de către Kirchhoff în 1860, este o ide­
alizare, deoarece corpuri negre ideale
nu există în natură. O bună aproximare
-156
pentru un material negru este grafitul.
Se poate însă construi un model foar­
te apropiat după proprietăţi de corpul
negru. Acesta reprezintă un recipient
termoizolat închis cu pereţii interiori re-
flectători şi opaci pentru radiaţie, prevă­
zut cu un mic orificiu prin care radiaţia
poate intra, însă e puţin probabil să mai
părăsească recipientul (fig. 6.7). Radiaţia
care pătrunde prin orificiu în interior su­
feră multiple reflexii pe pereţii incintei
înainte de a părăsi recipientul. Radiaţia
emanată prin orificiu este foarte apro­
piată de radiaţia unui corp negru ideal.
Corpul negru este în echilibru termodi­
namic, adică temperatura lui e constan­
tă şi radiaţia emisă de el este radiaţie de
echilibru, ea fiind determinată numai de
temperatura corpului.
Spectrul radiaţiei corpului negru de­
terminat numai de temperatură este
descris de legea lui Planck (fig. 6.8) şi
nu depinde de forma şi compoziţia cor­
pului. Distribuţia energiei în spectrul
radiaţiei corpului negru are un maxi­
mum pronunţat ce corespunde unei
anumite lungimi de undă, descris de
legea deplasării maximului de radiaţie
a lui Wien:
A ax —
- y-
bj
/»m
unde b = 2,898 •10'3 m •K este constan­
ta lui Wien, 7 - temperatura corpului,
Amax- lungimea de undă la care emitanţa
radiantă spectrală a corpului negru are
valoarea maximă. Din această lege re­
zultă că odată cu creşterea temperaturii
se schimbă culoarea radiaţiei emise de
corp.
Creşterea temperaturii corpului ne­
gru este însoţită şi de creşterea fluxului
de radiaţie emis de corp. Radiaţia unui
corp negru ideal este descrisă de legea
Stefan-Boltzmann:
e = aV,
/ peraturi mai mici este mai intens dome­
unde e este emitanţa radiantă, adică
energia emisă de unitatea de arie a supra­
feţei corpului negru în unitatea de timp
pe toate lungimile de undă, 7 - tempe­
ratura corpului, o = 5,67-10~8 W/(m2K4) -
constanta Stefan-Boltzmann.
Stelele, inclusiv Soarele, dar şi pla­
netele sunt deseori aproximate ca fi­
ind corpuri negre, iar radiaţia electro­
magnetică emisă de ele - ca radiaţia
corpului negru. Stratul exterior al unei
stele - fotosfera, este într-o oarecare
măsură analog cu exemplul cavităţii în­
chise cu un mic orificiu în ea. în aceas­
tă aproximaţie, stelele emit radiaţie de
corp negru la temperatura fotosferei.
Dintre obiectele cosmice, foarte apro­
piate de corpul negru ideal sunt găurile
negre.
Legile radiaţiei corpului negru ideal
stau la baza unor metode de determi­
nare a temperaturii aştrilor. Dat fiind
faptul că stelele nu sunt corpuri negre
ideale, rezultatele obţinute cu ajutorul
acestor metode sunt într-o măsură mai
mare sau mai mică aproximative.
Temperatura unei stele care poate
fi considerată corp negru ideal poate fi
determinată după distribuţia spectra­
lă a intensităţii radiaţiei în spectrul său
157
continuu, aplicând legea deplasării a lui
Wien:
Maximul de emitanţa radiantă se si­
tuează în diferite domenii ale spectrului,
în funcţie de temperatura stelei: la tem­
niul roşu al spectrului, iar la temperaturi
mai înalte maximul de intensitate se de­
plasează spre regiunea albastră a spec­
trului. Pentru Soare, A = 430,0 nm,
iar din legea lui Wien rezultă că tempe­
ratura la suprafaţa Soarelui este de circa
7=6750 K.
în cazul aştrilor mai apropiaţi, cu di­
ametrul unghiular măsurabil (Soarele,
Luna şi planetele), se aplică o altă me­
todă de determinare a temperaturii.
Aceasta constă în aplicarea legii lui Ste­
fan-Boltzmann. în acest caz se determi­
nă temperatura efectivă a astrului:
Temperatura efectivă a unei stele se
defineşte ca temperatura unui corp ne­
gru care emite acelaşi flux de energie
ca şi steaua considerată.
Vom aplica legea Stefan-Boltzmann
pentru a determina temperatura efecti­
vă a Soarelui. Emitanţa radiantă a Soa­
relui este:
£ = 6,32 ■ IO 7 W/m2.
înlocuind această valoare în formula
legii Stefan-Boltzmann, pentru tempera­
tura efectivă a Soarelui obţinem:
7,ef = 5780 K.

Fig. 6.9. Astrograf modern.
§ 6.8. NOŢIUNI DE
ASTROFOTOGRAFIE
Fotografia inventată în 1826 de că­
tre francezul Joseph Niepce a deschis o
nouă pagină în astrofizică - efectuarea
de observaţii astronomice fotografice
strict documentate. Fotografia a avut un
rol crucial în astronomia observaţională
pentru mai bine de un secol.
Din timpurile lui Galileo şi până în
secolul XIX telescoapele erau utilizate
în exclusivitate pentru observaţii vizu­
ale. Odată cu descoperirea fotografiei,
în astronomie s-a încetăţenit metoda
observaţiilor fotografice. Imaginile cor­
purilor cereşti au început să fie obţinute
* CMOS (din engl. Complementary Metal-Oxide-Semiconductor) este o tehnologie de construire a
circuitelor integrate folosită în circuite logice digitale, precum şi în circuite analogice, cum ar fi
senzorii de imagine (CMOS sensor).
158
pe plăci sau filme fotografice montate
în planul focal al telescopului. Telescoa­
pele speciale destinate numai pentru
observaţii fotografice au denumirea de
astrograf (fig. 6.9). în prezent, în calita­
te de fotoreceptori, sunt utilizaţi senzori
de imagine CCD (dispozitive cu cuplaj
de sarcină). Instrumentele astronomice
mari sunt destinate în principal pentru
observaţii fotografice.
în observaţiile fotografice de până la
sfârşitul secolului XX rolul de receptorii
avea placa fotografică, acoperită cu un
strat fotosensibil la razele din domeniul
albastru al spectrului. După expunerea
la radiaţia venită de la corpul ceresc,
placa fotografică este developată obţi-
nându-se aşa-numitul astronegativ care
este ulterior cercetat de către astronomi
prin diverse procedee. Poziţia aştrilor şi
a diferitelor formaţiuni înregistrate pe
astronegative este măsurată cu micro-
scoape speciale în condiţii de laborator.
Astfel pot fi determinate deplasările len­
te, deci şi vitezele stelelor relativ apro­
piate, ale cometelor şi altor corpuri faţă
de stelele îndepărtate (fixe).
Fotografierea cerului şi a corpu­
rilor cereşti cu ajutorul astrografului
a permis obţinerea de date precise
atât despre stele, cât şi despre obiec­
tele cereşti întinse, cum ar fi nebuloa­
sele, cometele, suprafaţa Lunii, Soa­
relui etc. Obiectivul astrografului este
construit astfel, încât să proiecteze pe
receptor, fără deformări, o porţiune
cât mai mare de cer. De obicei, câmpul
vizual al astrografului este de câteva
grade. Scara imaginii obţinute se expri­
mă aproximativ prin relaţia:
d - Ftg a,
unde a este distanţa unghiulară din­
tre două puncte de pe sfera cereas­
că;//7 este distanţa focală a obiectivu­
lui; d - distanţa dintre imaginile celor
două puncte obţinute pe receptor.
l°a l sferei cereşti se reprezintă pe placa
fotografică printr-un segment egal cu
1/57 din distanţa focală a telescopului.
De exemplu, un astrograf cu distanţa
focală de 1 m dă imaginea fotografică
a Lunii şi a Soarelui (care au diametrul
unghiular aparent de aproximativ 0,5°)
sub forma unui cerculeţ cu diametrul
de 1 cm.
Observaţiile fotografice ale aştrilor au
un şir întreg de avantaje în comparaţie
cu cele vizuale. Prin fotografiere se în­
registrează momentan fenomene cu du­
rate extrem de scurte pe care ochiul nu
izbuteşte să le urmărească (de exemplu,
zborul unui meteor). în aceeaşi imagine
fotografică pot fi obţinute poziţiile şi as­
pectul mai multor corpuri cereşti. Imagi­
nile fotografice ale obiectelor cereşti sunt
permanente şi au caracter de documen­
te, la care astronomii pot recurge repetat
pentru a le studia. Fotografia face posibi­
lă observarea corpurilor cereşti în schim­
bare. O astrofotografie poate fi obţinută
şi în raze invizibile pentru ochi.
Plăcile fotografice de sticlă mai sunt
încă folosite în unele aplicaţii, darîn ulti­
mii 30 de ani ele au fost înlocuite în mare
parte cu senzori digitali de imagine, cum
ar fi CCD şi CMOS*.
159
§ 6.9. RECEPTOARELE CU CUPLAJ
DE S A R C IN Ă -C C D
Fotometria şi polarimetria sunt me­
todele cele mai importante de cerceta­
re astronomică. Fotometria ne permite
să cunoaştem distribuţia de energie în
spectrul obiectelor astronomice şi să
obţinem date despre caracteristicile lor
fizice-temperatură, luminozitate, masă.
Cercetarea fotometrică a stelelor şi ga­
laxiilor este necesară pentru a înţelege
procesele care au loc în ele. Observaţiile
polarimetrice ne furnizează informaţii cu
privire la componenta de praf a materi­
ei-distribuţia, dimensiunea particulelor
de praf, distribuţia şi direcţia câmpurilor
magnetice, geometria învelişurilor cir-
cumstelare.
în ultimele două decenii, posibilităţile
fotometriei au crescut foarte mult dato­
rită noilor receptoare moderne - dispo­
zitive cu cuplaj de sarcină (în engl. Char­
ge-Coupled Device - CCD). Cu ajutorul
acestora, chiar şi în telescoape mici, se
pot observa obiecte cu magnitudinea
limită de până la 20m sau mai mult. Fi­
ecare telescop modern este echipat cu
un fotometru-polarimetru şi un senzor
de imagine - CCD.
Primul dispozitiv cu cuplaj de sarci­
nă - CCD a aparut la sfârşitul anilor '60.
în astronomie un astfel de dispozitiv a
fost folosit prima dată în 1975 pentru a
obţine imagini ale planetei Uranusîn do­
meniul infraroşu apropiat al spectrului.
Camerele CCD reprezintă receptoare
integrate de radiaţie (fotodetectori) pe
bază de semiconductoare solide, în care
 semnalul electric nu este reprezentat de
curent sau tensiune, ci de sarcina elec­
trică (fig. 6.9). La baza funcţionării dis­
pozitivului CCD stă efectul fotoelectric
intern. Dispozitivul în sine reprezintă
un microcircuit (cip) destul de complex,
cu o matrice liniară sau bidimensională
constând din elemente dreptunghiu­
lare sensibile la lumină, numite pixeli.
Fiecare pixel se completează cu elec­
troni proporţional cu cantitatea de
lumină incidenţă pe el, adică CCD este
un receptor liniar pentru o gamă largă
de fluxuri de lumină.
Dispozitivele CCD utilizate în astro­
nomie au o sensibilitate integrală înaltă,
iar intervalul de sensibilitate spectra­
lă se extinde de la domeniul albastru
(~ 0,4 ţim) la infraroşu apropiat (0,9 p.m).
Câmpul vizual obţinut cu senzorul de
imagine CCD este relativ mic. Matricile
tipice au dimensiuni de la 512x512 la
2048x2048 pixeli. în funcţie de dimen­
siunea matricei şi distanţa focală a tele­
scopului, câmpul vizual are de la câteva
arcminute la jumătate de grad. în câm­
pul cu asemenea dimensiuni se pot găsi
întotdeauna stele de comparaţie pen­
tru fotometrie. Aşadar, camerele CCD
îmbină avantajele fotografiei (imagine
panoramică) şi fotometriei fotoelectrice
(liniaritate).
Ca şi în cazul altor tipuri de recep­
toare, magnitudinea limită care poate
fi detectată cu ajutorul receptoarelor
CCD depinde de raportul semnal/zgo-
mot. La fluxuri luminoase mici, un pa­
rametru important al matricei CCD de­
vine pragul de sensibilitate ce caracteri­
zează fluxul luminos minim, care poate
160
fi înregistrat. în observaţii astronomice
se utilizează camere cu matrice CCD de
înaltă sensibilitate, înzestrate cu un ob­
turator ce permite să se obţină timpi de
expunere de la 0,1 s, un preamplificator
şi un convertor analog-digital pentru
transmiterea semnalelor recepţionate
la calculator. împreună cu setul de fil­
tre, camera CCD formează un astrofo-
tometru care se montează în focarul
telescopului. Camera este echipată cu
o sursa de alimentare şi se conectează
la computer prin USB.
§ 6.10. NOŢIUNI DE
RADIOASTRONOM IE
Radioastronomía este un capitol al
astronomiei care studiază obiectele
cosmice prin cercetarea radiaţiei elec­
tromagnetice emise de ele în domeniul
undelor radio. Obiectul de studiu al ra-
dioastronomiei îl constituie corpurile
cereşti, precum şi mediul interplanetar,
gazul şi praful interstelar, câmpurile
magnetice, razele cosmice, radiaţia cos­
mică de fond etc. Metoda de cercetare
este înregistrarea radiaţiei radio cu aju­
torul radiotelescoapelor.
în anii 1931-1932, inginerul american
Karl Jansky (1905-1950), studiind unde­
le radio parazite din atmosferă cu aju­
torul unei antene rotative, a înregistrat
o creştere a zgomotelor într-o anumită
direcţie, care se repeta după o zi sidera­
lă. De aici el a concluzionat că sursa de
zgomote este de origine extraterestră
şi a constatat că zgomotele ating inten­
sitatea maximă în regiunea Căii Lactee.
Astfel, a fost descoperită radiaţia radio
de origine cosmică. Peste 10 ani (1942),
în SUA şi Anglia este descoperită radiaţia
radio emisă de Soare. în anii 1944-1951
s-a descoperit că atomii de hidrogen ne­
utru din gazul interstelar emit unde ra­
dio pe lungimea de undă de 2 1 cm. în
sfârşit, în 1955 au fost detectate unde
radio emise de planeta Jupiter, iar în
1956 - de planetele Venus şi Marte.
în timpul celui de al doilea război
mondial iau o amploare deosebită
cercetările în domeniul radiolocaţiei.
Unda radio trimisă spre un astru este
reflectată de suprafaţa acestuia şi se
întoarce înapoi fiind recepţionată de
radar. Măsurând intervalul de timp din­
tre momentul emiterii semnalului radio
şi momentul recepţionării semnalului
radio reflectat, se poate determina cu
mare precizie distanţa d până la astru:
d = ct/2, unde c = 3 x 108 m/s este viteza
luminii (undelor radio) în vid, t - timpul
de propagare a undei radio în ambele
direcţii. Această metodă de cercetare
este numită radiolocaţle.în 1945, în Un­
garia fost realizată radlolocaţia Lunii.
Radiolocaţia a înregistrat cele mai
semnificative succese la începutul anilor
1960 când au fost recepţionate semnale
reflectate de Venus şl Marte. Cu ajuto­
rul radiolocaţiei a fost elaborată harta
suprafeţei planetei Venus, inaccesibilă
pentru cercetări în domeniul optic. A
fost precizată scara distanţelor în Sis­
temul solar. Radiolocaţia permite nu
numai determinarea distanţelor, ci şl a
temperaturii, reliefului şi rotaţiei corpu­
rilor cereşti. Astfel, a fost determinată
temperatura Lunii, relieful planetei Ve­
nus. Metoda radiolocaţiei poate fi apli­
161
cată numai în cazul corpurilor apropiate
de Pământ - Luna, Mercur, Venus şi
Marte, - pentru că intensitatea semna­
lului radio scade invers proporţional cu
pătratul distanţei.
Primul radiotelescop paraboloidal
cu diametrul de 76 m a fost constru­
it în 1957 la Observatorul Jodrell Bank
din Anglia. în prezent se construiesc în
principal sisteme interferometrice pe
unde centimetrice, formate din antene
nu prea mari de aproximativ 25 m în di­
ametru.
O metodă importantă de cerceta­
re în radioastronomie este studierea
cerului pe diferite lungimi de undă ra­
dio. Prin această metodă se descoperă
obiecte care emit radiaţii în mare par­
te în domeniul undelor radio, ele fiind
aproape invizibile în domeniul optic.
Astfel, a fost descoperită prima sursă
radio cosmică discretă în constelaţia
Lebăda, denumită Lebăda A, au fost
descoperiţi quasarii care sunt obiecte
cvazistelare cu luminozitatea enorm de
mare în domeniul radio, însă foarte sla­
bă în domeniul optic.
Prima cercetare a cerului în linia
spectrală Ă - 21 cm realizată în anii '50 ai
sec. XX a permis determinarea distri­
buţiei gazului interstelar în Galaxie şi
punerea în evidenţă a structurii ei spira­
le. Mai târziu au fost descoperite liniile
OH şi CH (în 1963 şi, respectiv, 1973),
radiaţia radio emisă de toate planetele
mari ale Sistemului solar, de la mulţi as-
teroizî şi comete.
O altă realizare remarcabilă a radio-
astronomiei a fost descoperirea în 1965
a radiaţiei radio cosmice de fond pe
 lungimea de undă de 7 cm, care este una
din principalele dovezi în favoarea mo­
delului Universului "fierbinte". Studierea
galaxiilor îndepărtate şi a quasarilor pe
frecvenţe radio ne ajută să cunoaştem
starea Universului în trecutul îndepăr­
tat. A urmat apoi descoperirea în 1967
a pulsarilor - radiosurse cu emisie în
impulsuri strict periodice, având peri­
oada cuprinsă între 1,5 ms şi 4 s, care
sunt stele neutronice cu câmp magnetic
puternic în rotaţie rapidă, care emit
unde radio strict direcţionate.
Gama de frecvenţe folosite în ra­
dioastronomie este limitată de fe­
reastra atmosferică de transparenţă.
Frecvenţa limită inferioară depinde de
ziua din an şi ora din zi, variind de la
3 la 30 MHz. Limita de frecvenţă înal­
tă constituie aproximativ 300 GHz, ce
corespunde lungimii de undă de 1 mm.
Urmează domeniul radioastronomiei
submilimetrice, adiacent cu domeniul
IR. Observaţiile terestre pe lungimile
de undă milimetrice sunt limitate de
absorbţia acestora în atmosfera Pă­
mântului, în principal, de către mole­
culele 0 2 şi H20. Odată cu dezvoltarea
162
radioastronomiei extraatmosferice, au P R O B LE M E R EZO LV A TE
devenit accesibile frecvenţe mult mai
joase, de până la câţiva kHz (corespun­
6.1. Să se afle magnitudinea absolu­ de 0,004 pm? Cu ce viteză se mişcă
zătoare lungimii de undă de câteva sute
tă a Soarelui. steaua? Lungimea de undă a radiaţiei
de kilometri).
Rezolvare. Magnitudinea aparen­ emise de sursa imobilă este A = 0,5 pm.
Una din mărimile energetice prin­
tă p Soarelui este egală cu - 26,8m. Un (Sursa: Voronţov-Veliaminov, 1994,
cipale folosite în radioastronomie este
parsec este egal cu 206265 UA. Distan­ ex. 14.2).
intensitatea radiaţiei (I), care caracteri­
ţa la Soare exprimată în parseci este Rezolvare. Calculăm dispersia astro-
zează cantitatea de energie incidenţă
r - 1 UA = 1/206265 pc. Substituind aces­ gramei (raportul dintre variaţia lungimii
pe unitatea de arie a unei suprafeţe în
te valori în formula de undă şi distanţa din spectru căreia
unitatea de timp în limitele unui unghi
M = /n + 5 - 5lgr, aceasta îi corespunde): k = 0,004 pm/
solid unitar într-un interval unitar de
obţinem magnitudinea absolută a Soa­ 1 mm = 4 -IO -6.
frecvenţe. Unitatea de intensitate a
relui: Modificarea lungimii de undă este
radiaţiei este: J/(s •m2■ Hz •sr).
M = - 26,8m+ 5m+ 26,6m= + 4,8m. produsul între dispersia astrogramei şi
O altă mărime este fluxul de energie
Aşadar, dacă Soarele s-ar afla la dis­ deplasarea liniei spectrale: AA = k ■ Al =
(dW), incident sub unghiul 0 pe suprafaţa
tanţa de 10 pc, el ar fi observat ca o stea = 4 • 1 0 '6- 0,02 mm = 8 • 10' 8 mm =
d A in limitele unghiului solid dQîn inter­
slab strălucitoare, la limita vizibilităţii cu = 0,08 nm.
valul de frecvenţe dv:
ochiul liber. Deplasarea liniei spectrale este:
dW = I cos0 dOdAdv. 6.2. în fotografia spectrului unei AA/A = v /c, unde v este viteza radială
stele, o linie este deplasată cu Al = a stelei, c = 3 ■ 108 m/s - viteza luminii.
Mărimea W este numită densita­
= 0,02 mm faţă de poziţia ei normală. Substituind valorile numerice, pentru vi­
tea fluxului de radiaţie pe frecvenţa v,
Cu cât s-a modificat lungimea de undă, teza radială a stelei se obţine:
se notează S sau FV si are ca unitate
V T
dacă în spectru distanţa de 1 mm cores­ vr = 48 km/s.
W/(m2Hz). O altă unitate de densitate a
punde unei variaţii a lungimii de undă
fluxului de radiaţie folosită deseori este
1 Jansky (1 Jan) = 10-26 W/m2Hz. Aceas­
tă densitate a fluxului este caracteristică EXERCIŢII
pentru multe radiosurse strălucitoare.
6.1. Calculaţi de câte ori iluminanţa 6.3. Deplasarea spre roşu a liniilor din
produsă de Soare pe planeta Nep­ spectul radiogalaxiei 3C295 este
tun este mai slabă decât pe Pă­ egală cu 0,46. Distanţa până la
mânt? Cât este diametrul unghiu­ radiogalaxie este de aproximativ
lar al Soarelui văzut de pe Neptun? 5 miliarde de ani-lumină. Calculaţi
R.: 900; 64". viteza radială a radiogalaxiei. Deter­
6.2. Cum se poate stabili existenţa câm­ minaţi deplasarea spre roşu a liniei
pului magnetic al unui corp ceresc spectrale A = 500 nm (verde).
prin metoda spectrofotometrică? R.: 1,38 ■ 105 km/s; 230 nm.
163
 Capitolul vii. INSTRUMENTELE ASTRONOMICE
§ 7.1. ASTRONOM IA
OBSERVAŢIONALĂ
Ramura ştiinţei astronomice care se
ocupă cu obţinerea de date din obser­
vaţii asupra corpurilor cereşti este cu­
noscută ca astronomie observaţională.
Primele observaţii telescopice în istoria
astronomiei au fost realizate în 1609 de
către Galileo Galilei cu o lunetă de con­
strucţie proprie (fig. 1.17).
Observaţiile efectuate cu telescoape
optice acoperă practic numai spectrul
vizibil, pentru că atmosfera Pământu­
lui este relativ transparentă în această
porţiune a spectrului electromagnetic,
în acelaşi timp, observaţiile telescopice
sunt dependente de condiţiile de obser­
vaţie, de transparenţa aerului se fac, în
general, în timpul nopţii. Condiţiile de
observare sunt influenţate de turbulen­
ţa atmosferei care limitează rezoluţia
observaţiilor. Aceste probleme au înce­
put să fie soluţionate prin utilizarea de
sisteme optice adaptive, imagini inter-
ferometrice ş.a. Astfel, pentru a corecta
distorsiunile generate de condiţiile at­
mosferice în frontul de undă şi a îmbu­
nătăţi performanţa telescopiului, poate
fi utilizată o oglindă deformabilă ca op­
tică adaptivă.
Un alt factor perturbatorîn domeniul
optic este poluarea luminoasă a cerului
cu lumina artificală a oraşelor mari, care
164
face dificilă observarea fenomenelor
astronomice fără filtre speciale. în plus,
în nopţile cu lună plină cerul este prea
luminos şi împiedică observarea obecte-
lor slabe.
în funcţie de domeniul spectral ob­
servat, astronomia observaţională se
împarte în:
• Astronomia optică, care studiază ra­
diaţia emisă de corpurile cereşti pe
lungimi de undă de la infraroşu apro­
piat la ultraviolet apropiat utilizând
componente optice (oglinzi, lentile
şi detectoare cu semiconductori).
Acest interval cuprinde şi domeniul
spectral vizibil, între 400 şi 700 nm.
• Astronomia în infraroşu, care se ocu­
pă cu detectarea şi analiza radiaţiei
infraroşii (cu lungimi de undă mai
mari de 1 pm), în acest domeniu
spectral instrumentul cel mai obişnu­
it este telescopul reflector cu detec­
tor sensibil la radiaţii în infraroşu.
• Radioastronomia detectează radiaţii
cu lungimi de undă de la milimetri la
decametri. Receptoarele sunt simi­
lare cu cele folosite în transmisiuni­
le de programe radio, dar mult mai
sensibile.
• Astronomia de înaltă energie include
astronomia în raze X, astronomia în
raze gamma şi astronomia în ultra­
violet îndepărtat, precum şi studiul
neutrinilor şi al razelor cosmice.
Rază de
lumină 1| cN
albă J
Axa N F i / * '—
optică
/ 1 \
Fig. 7.1. Aberaţia cromatică.
Instrumentele principale utilizate în
astronomia observaţională sunt telesco­
pul optic şi radiotelescopul. Elementele
constructive de bază ale telescoapelor
optice sunt lentilele şi oglinzile. Astrono­
mia optică modernă necesită telescoape
cu componente optice de mare precizie.
De exempu, oglinda parabolică a unui
telescop optic trebuie să fie şlefuită
cu precizie de 1/8 de lungime de undă
(0,07 pm în domeniul spectrului vizibil).
Lentilele şi oglinzile telescopice însă su­
feră de un şir de defecte numite aberaţii
care afectează calitatea şi rezoluţia ima­
ginilor obţinute.
Pe lângă telescoape, astronomii au
început să folosească pentru observaţii
şi instrumente speciale cu totul neobiş­
nuite. Printre acestea se numără detec­
toarele de particule neutrino instalate în
observatoare speciale şi destinate ob­
servării proceselor inaccesibile pentru
telescoapele optice, cum ar fi reacţiile
nucleare care au loc în nucleul Soarelui,
în stele şi supernove; detectoarele de
unde gravitaţionale, generate de obiec­
tele masive, cum ar fi stelele neutronice.
Pentru a observa un obiect ceresc pe
165
Fig. 7.2. Aberaţia sferică.
anumite frecvenţe şi pentru a determina
dacă lumina emisă de o sursă este pola­
rizată sunt folosite diverse filtre, inclusiv
filtre de polarizare.
§ 7.2. ABERAŢIILE SISTEM ELOR
OPTICE
Lentilele şi oglinzile sferice formea­
ză imagini imperfecte, deformate ale
obiectelor astronomice observate. Aces­
te deformări ale imaginilor optice sunt
numite aberaţii. Ele se manifestă prin
distorsionarea şi colorarea imaginii, pre­
cum şi prin reducerea clarităţii ei. Există
aberaţii geometrice şi aberaţii cromati­
ce. Aberaţiile geometrice, la rândul lor,
sunt de mai multe tipuri: aberaţia de sfe-
ricitate, coma, distorsiunea, ş.a.
1. Aberaţia cromatică (fig. 7.1) a len­
tilelor este cauzată de fenomenul de
dispersie a luminii, adică de dependenţa
indicelui de refracţie al lentilei de lungi­
mea de undă a luminii. Ca urmare, razele
cu lungimea de undă mai mică (albastre,
violete) sunt refractate mai puternic şi
converg într-un punct mai apropiat de
lentilă decât cele de lungime de undă
 P l a n i i l f/- '»«- 'I
Fig. 7.3. Comă.
mai mare (de ex., portocalii, roşii). Abe­
raţia cromatică se manifestă prin forma­
rea unui cerc colorat în jurul imaginii.
Pentru a reduce efectul aberaţiei
cromatice, obiectivul telescopului se
confecţionează din minimum două len­
tile, una convergentă şi alta divergentă,
având indicii de refracţie diferiţi. Astfel,
în planul focal se vor concentra raze de
cel puţin două culori. Obiectivul care
concentrează în planul focal razele gal­
bene şi cele verzi, este numit obiectiv
vizual. Razele violete şi cele ultraviolete
sunt concentrate de obiectivul fotogra­
fic. Obiectivul format din două lentile
este numit obiectiv acromatic, iar cel cu
trei lentile care are proprietăţi acroma­
tice sporite - obiectiv apocromatic. Abe­
raţia cromatică lipseşte cu desăvârşire la
telescopul reflector.
2. Aberaţia de sfericitate (fig. 7.2)
lentilelor (şi oglinzilor sferice) se dato­
rează faptului că razele unui fascicul larg
de lumină se reflectă sau se refractă în
mod diferit, în funcţie de distanţa lor de
la axa optică. Razele incidente pe zone­
le periferice ale lentilei (oglinzii sferice)
converg într-un punct mai apropiat de
166
Imagine fără
Distorsiune distorsiuni Distorsiune
tip „pernă" geometrice tip „butoi"
Fig. 7.4. Distorsiuni geometrice ale imaginii.
lentilă, decât razele ce cad pe partea
centrală a lentilei. Ca urmare, imaginea
unui punct în plan se obţine sub forma
unui cerculeţ sau disc neclar. Aberaţia
de sfericitate a lentilelor este foarte greu
de înlăturat. Influenţa acestui defect se
poate reduce, dacă fasciculul de lumină
incident se îngustează prin diafragma­
re. Micşorând însă prea tare apertura
cu ajutorul diafragmei, imaginea devine
mai palidă şi mai influenţată de fenome­
nul difracţiei. Aberaţia de sfericitate nu
există în cazul oglinzilor paraboloidale.
3. Coma (fig. 7.3) poate fi considera­
tă un caz particular al aberaţiei de sferi­
citate pentru razele care se propagă sub
un unghi faţă de axa optică principală.
Aceste raze nu converg într-un singur
punct în planul focal şi, ca urmare, ima­
ginea unui punct luminos (a unei stele)
aapare în formă de coadă de cometă, nu
de punct. Efectul acestei aberaţii devine
mai pronunţat pe măsura îndepărtării de
axa optică a sistemului optic. Coma poa­
te fi redusă prin diafragmare şi cadrarea
imaginii până la dimensiunea maximă de
4x4 cm. Coma lipseşte pe axa sistemelor
optice centrate.
4. Distorsiunea geometrică (fig. 7.4) Telescoapele optice sunt de trei ti­
constă în deformarea geometrică a unei puri principale: telescopul refractor sau
imagini în planul focal al telescopului dioptrie (numit şi lunetă), telescopul re­
prin curbarea imaginii la margini spre in­ flector sau cataoptric şi telescopul cata-
terior sau spre exterior, ca urmare a pu­ dioptric.
terii de mărire variabile în planul lentilei. 1. Telescopul refractor (dioptrie).
Astfel, imaginea unui pătrat poate avea Schema de principiu a telescopului re­
forma unei perne (distorsiune pozitivă, fractor este dată în fig. 7.5. Elementul
frecventă în cazul lentilelor pozitive cu constructiv principal al unui telescop
distanţa focală mare) sau a unui butoiaş refractor este obiectivul compus din
(distorsiune negativă). Această aberaţie două sau mai multe lentile care con­
poate fi corectată prin introducerea în centrează, prin refracţie, lumina venită
sistemul optic a unor lentile asferice. de la astru, formând imaginea acestuia
în planul său focal. Un alt element con­
§ 7.3. T E L E S C O A P E LE O P T IC E structiv este ocularul - o lentilă sau un
sistem de lentile având distanţa focală
Telescopul măreşte unghiul vizual mică. Ocularul este montat, astfel încât
sub care sunt văzute corpurile cereşti şi focarul imagine al obiectivului să coinci­
concentrează pe un receptor (ochi, pla­ dă cu focarul obiect al ocularului. Siste­
că fotografică, matrice CCD, fotomulti- mul astfel obţinut este numit afocal sau
plicator electronic etc.) mult mai multă telescopic. Imaginea mărită a astrului,
lumină venită de la sursa cerească cer­ formată în planul focal al obiectivului,
cetată, decât ochiul observatorului. în este proiectată de ocular în ochiul ob­
prezent există telescoape care funcţio­ servatorului.Obiectivul poate avea dia­
nează practic în toate domeniile spec­ metrul de la câţiva centimetri la circa
trului electromagnetic. un metru.
167
 Raze paralele
Lentilă Cele mai răspândite sunt telescoape­
(placă)
corectoare le reflectoare de tip newtonian şi Casse­
grain. în telescopul newtonian, oglinda
secundară reprezintă o oglindă plană
dispusă sub 45° în calea razelor reflecta­
te de oglinda principală, pentru a le re­
orienta spre ocularul din peretele lateral
al tubului (fig. 7.7). în telescopul de tip
Cassegrain, oglinda secundară convexă
Fig. 7.8. Schema telescopului este montată pe axa optică principală
Schmidt-Cassegrain. a tubului şi direcţionează razele reflec­
Fig. 7.6. Telescop refractor (lunetă). Fig. 7.7. Schema telescopului reflector tate de oglinda principală spre orifi­
newtonian.
Gregory (1663) şi pictorul, sculptorul ciul executat chiar în oglinda principală
Primul telescop refractor (lunetă) cu instrumentul principal, în paralel cu francez Laurent Cassegrain (1672). (fig. 78).
folosit pentru observarea corpurilor ce­ acesta (fig. 7.6). Ghidarea se poate efec­ Telescopul reflector este compus din Telescoapele reflectoare au avantajul
reşti a fost construit în 1609 de către Ga- tua manual ori automat (ghidare fotoe- oglinda principală - obiectiv, oglinda că nu sunt afectate de aberaţia croma­
llleo Galilei (fig. 1.17). Luneta Iul Gallleo, lectrică). Luneta de ghidaj are diametrul secundară şi ocular. Oglinda principală tică. Pentru a corecta aberaţia sferică,
formată dintr-o lentilă biconvexă ca obiectivului d = 40-60 mm, distanţa fo­ este o oglindă concavă. Primul telescop oglinda principală a telescopului reflec­
obiectiv şi o lentilă biconcavă ca ocular, cală / = 200-400 mm şi unghiul vizual reflector a fost construit de către Isaac tor este construită în forma unui para­
avea puterea de mărire de doar 34x. în comparabil cu cel al telescopului. Newton la 1668. Acesta avea diametrul boloid de rotaţie. Aberaţia sferică este
prezent, o construcţie asemănătoare o de numai 3 cm. Peste trei ani, Newton destul de pronunţată pentru razele peri­
Cel mai mare telescop refractor
are binoclul de teatru. construieşte un telescop mai perfor­ ferice (depărtate de axa optică principa­
folosit pentru cercetări ştiinţifice are
Telescoapele refractoare moder­ diametrul obiectivului de 102 cm şi mant, având diametrul oglinzii metalice lă), de aceea cu telescopul reflector nu
ne au la bază sistemul optic propus de funcţionează la Observatorul Yerkes, de 34 mm, distanţa focală de 160 mm şi se recomandă fotografierea obiectelor
Kepler în 1611, în care drept ocular se lângă Chicago (SUA), din anul 1897. Con­ puterea de mărire de 39x. întinse (comete etc.).
foloseşte o lentilă convexă. Imaginea strucţia unei lentile cu diametrul mai
obiectului ceresc observat, formată de mare este practic imposibilă din punct
telescop este inversată. în cazul în care de vedere tehnic din cauză că la topire
drept receptor se foloseşte spectrogra- în masa de sticlă (flint sau crown) se for­
ful, electrofotometrul, placa fotografi­ mează bule de aer, iar lentila fiind masi­
că, aparatul de fotografiat sau matricea vă se deformează sub greutatea proprie.
CCD, acestea se montează direct în pla­ Cu cât grosimea lentilei e mai mare, cu
nul focal al obiectivului, fără a fi nevoie atât e mai scăzută transparenţa ei.
de ocular. 2. Telescopul reflector (cataoptric).
Identificarea şi urmărirea precisă a Ideea telescopului reflector (cu oglindă)
astrului în mişcarea sa diurnă se reali­ aparţine lui Niccolo Zucchi (1616) şi Ma­
zează prin operaţia de ghidare cu aju­ rin Mersenne (1638), iar calculele teore­
torul unui instrument auxiliar - luneta tice şi schema constructivă au fost reali­
de ghidaj, plasată pe aceeaşi montură zate respectiv de matematicianul James
Fig. 7.9. Telescoapele VLT de la Observatorul European de Sud, Cerro Paranal, Chile.

168 169
 Construirea telescoapelor reflectoa­
re de dimensiuni mari nu e atât de dificilă
ca a celor refractoare. Oglinda principală
poate fi construită din orice material so­
Axa polara
lid cu conductibilitatea termică redusă
fiind şlefuită cu precizie numai o singură
suprafaţă, în loc de două sau patru, ca în Asee
Ascensia dreapta
cazul lentilelor. Reflectoarele pot avea
diametrul de 5-10 ori mai mare decât
refractoarele. De exemplu, telescopul Axa de
reflector de la Observatorul Mount Palo­ latitudinea
declinaţie
mar (1949, California, SUA) are diametrul geografica
ledinaţia
oglinzii principale de 5,08 m.
Cele mai mari reflectoare sunt cele Fig. 7.12. Telescopul Celestron-Maksutov. Fig. 7.13. Montura ecuatorială.
4 telescoape cu diametrul de 8,2 m
fiecare de la Observatorul European de Fig. 7.10. Schema telescopului Keck cu oglindă numele. Schmidt a instalat în faţa oglin­ Părţile principale ale monturii sunt su­
segmentată (Mauna Kea, Hawaii, SUA). (Credit:
Sud din Cerro Paranal, Chile, la 2635 m zii principale o lentilă subţire de corecţie portul, două axe reciproc perpendicu­
California Association for Research in Astronomy).
altitudine (fig. 7.9). Aceste telescoape de o formă complicată. lare pentru rotirea tubului şi dispozitive
pot forma un interferometru uriaş cu Opticianul sovietic Dmitrii D. Maksu­ de citire a unghiurilor de rotaţie.
4200 m altitudine, şi pot forma un inter-
cararacteristici de performanţă ce pot tov a construit, în 1941, un alt sistem ca­ Orice observaţie ştiinţifică necesită
ferometru astronomic (fig. 7.10).
concura chiar şi cu cele ale telescopului tadioptric cu menise. în faţa oglinzii prin­ ca telescopul să urmărească obiectele
3. Telescopul catadioptric. Sistemul
spaţial Hubble. cipale el a montat o lentilă corectoare în mişcarea lor diurnă aparentă pe cer.
optic al acestui telescop este alcătuit din
Pentru a reduce influenţa atmosfe­ subţire divergentă (menise), având apli­ Până la apariţia mecanismelor de ghi­
oglinda principală concavă şi o lentilă
rei terestre şi a mări diametrul eficient cată pe suprafaţa ei oglinda secundară dare controlată de calculator, urmărirea
corectoare subţire (un menise) cu feţele
al obiectivului, a fost construit un tele­ (fig. 7.11). Aceste sisteme se folosesc la automată a obiectelor observate era
de aceeaşi curbură, pe care se află oglin­
scop, a cărui oglindă principală este seg­ fotografierea aştrilor şi au avantajul de a asigurată de montura ecuatorială care
da secundară (fig. 7.11). Primul telescop
mentată, fiind formată din 36 de oglinzi fi compacte şi portabile (fig. 7.12). s-a mai păstrat încă la telescoapele mici.
cu menise a fost construit de opticianul
hexagonale de 183 cm fiecare. Acest Datorită plăcilor sau lentilelor corec­ în montura ecuatorială una din axele de
german B. Schmidt (1930) şi îi poartă
sistem este echivalent cu o oglindă de toare, telescoapele Schmidt şi Maksutov rotaţie, numită axă polară, este îndrep­
10,16 m. Poziţia fiecăreia din oglinzile elimină atât aberaţia sferică, cât şi cea tată spre polul Nord al cerului (aproxima­
Lentila corectoare şi Oglinda
componente este ajustată cu precizia oglinda secundară principală cromatică (a oglinzilor neparabolice). tiv spre steaua Polară), iar cea de a doua,
de 4 nanometri cu ajutorul unui sistem 4. Montura telescopului. Obiecti­ perpendiculară pe axa polară, se află în
de senzori, ceea ce permite orientarea vul şi ocularul telescopului sunt mon­ planul ecuatorului ceresc (fig. 7.13). Ur­
lor în funcţie de parametrii atmosferei tate într-un tub optic, care este fixat mărirea aştrilor se face prin rotirea tele­
terestre şi formarea unei imagini per­ într-un sistem mecanic de susţinere nu­ scopului în jurul axei polare, paralele cu
fecte a obiectului astronomic observat. mit montura telescopului. Montura per­ axa de rotaţie a Pământului. Avantajul
Cele două telescoape de acest tip sunt mite orientarea telescopului spre obiec­ acestui tip de montură constă în posibi­
instalate la Observatorul Keck de pe vâr­ Fig. 7.11. Schema telescopului catadioptric tul de observat şi asigură stabilitatea litatea de automatizare şi sincronizare a
ful Mauna Kea, insula Hawaii (SUA), la Maksutov. instrumentului în timpul observaţiilor. rotaţiei telescopului în jurul axei polare

170 171
cu viteza de rotaţie a sferei cereşti, ceea
ce permite menţinerea cu mare precizie
a obiectului cercetat în centrul câmpului
vizual al obiectivului. Această montură
este însă neraţională pentru telescoa-
pele masive. Cel mai mare telescop cu
montură ecuatorială este telescopul
Hale cu diametrul de 5,1 m.
Telescoapele de ultimă generaţie, cu
diametrul de 8 - 1 0 m, cum este telesco­
pul Keck (Mauna Kea, Hawaii, SUA) sau
telescopul BTA (Caucaz, Rusia), sunt in­
stalate pe montură alt-azimutală în care
una din cele două axe de rotaţie este
verticală, iar cea de a doua se află în pla­
nul orizontului. Montura alt-azimutală
este mai compactă şi mai uşoară, însă
pentru a urmări o stea, telescopul tre­
buie rotit concomitent în jurul ambelor
axe (fig. 7.14).
Fig. 7.14. Montură alt-azimutală.
.172
§ 7.4. C A R A C T E R IS T IC IL E
PRIN CIPA LE A LE
T ELE SC O P U LU I
Parametrii principali care determină
caracteristicile unui telescop (lunetă as­
tronomică) sunt diametrul obiectuvului
(D) şi distanţa focală a obiectivului (F).
Caracteristicile principale ale telescopului
sunt mărirea unghiulară sau grosismen-
tul, puterea de rezoluţie (de separare)
unghiulară, deschiderea relativă, puterea
luminoasă, distanţa focală relativă (rapor­
tulfocal) şi limita de magnitudine vizuală.
1. Grosismentul (mărirea unghiula­
ră) (G) este raportul dintre distanţa fo­
cală a obiectivului (F) şi distanţa focală
a ocularului (f) (fig. 7.5):
G = M ~ £ = £.
tga a f '
unde a este unghiul sub care obiectul as­
tronomic se vede pe cer, (3 este unghiul
sub care se vede imaginea obiectului prin
telescop (luneta astronomică), iar distan­
ţele focale se exprimă în mm. Aşadar,
grosismentul arată de câte ori unghiul
sub care obiectul văzut prin telescop este
mai mare decât unghiul sub care obiectul
este observat cu ochiul liber. Grosismen­
tul telescoapelor moderne nu depăşeşte
500, deoarece la valori mai mari ale pu­
terii de mărire imaginea obiectului ar fi
puternic distorsionată ca urmare a tur­
bulenţei atmosferei. Mărirea unghiulară
maximă a unui telescop este estimată ca
valoarea dublă a diametrului obiectivu­
lui, exprimat în milimetri (mm): Gmax= 2 D.
De exemplu, un telescop refractor cu di­
ametrul de 200 mm poate avea mărirea
unghiulară de 400x.
2. Puterea de rezoluţie (de separa­
re) caracterizează capacitatea unui te­
lescop de a forma imaginile separate a
două stele situate la distanţă unghiulară
mică una de alta. Rezoluţia este unghiul
minim între două stele observate prin te­
lescop ca stele distincte.
Dacă distanţa unghiulară dintre stele
este mai mică decât acest unghi minim,
ele apar în telescop ca un singur obiect.
Cu ochiul liber, două stele pot fi vă­
zute ca distincte, dacă distanţa unghiu­
lară dintre ele pe cer este de cel puţin
2'. Telescopul permite reducerea acestui
unghi. Rezoluţia unghiulară teoretică
care poate fi atinsă cu un telescop este
limitată de fenomenul difracţiei - ocoli­
rea marginii obiectivului de către razele
luminoase. Din cauza difracţiei, imaginea
unui punct (stele) reprezintă nişte inele
concentrice. Rezoluţia unghiulară teore­
tică care poate fi atinsă cu un telescop
poate fi estimată cu criteriul lui Rayleigh:
două surse punctiforme se consideră re­
zolvate, atunci când maximul principal
de difracţie al unei imagini coincide cu
primul minim de difracţie al celeilalte.
Puterea de rezoluţie unghiulară de­
pinde de lungimea de undă \ a luminii şi
de apertura (diametrul obiectivului) D a
telescopului şi poate fi estimată folosind
relaţia aproximativă:
r ~ Â/D,
unde r este rezoluţia în radiani, D - di­
ametrul obiectivului şi A - lungimea de
undă, exprimate în milimetri. Se observă
că rezoluţia este cu atât mai „bună" cu
cât steaua este mai „albastră". Rezoluţia
unghiulară maximă teoretică a telesco­
173
pului poate fi exprimată în arcsecunde
folosind relaţia:
r = 206265"
De exemplu, puterea de rezoluţie
teoretică a telescopului spaţial Hubble
cu diametrul oglinzii de 2,4 m pe lungi­
mea de undă de 555 nm este de 0,05
arcsecunde.
în cazul observaţiilor realizate la sol,
puterea de separare a telescopului este
limitată de atmosfera terestră până la
valoarea de ordinul 1". De aceea în prac­
tică această formulă poate fi aplicată
numai pentru instrumente mici, cu dia­
metrul de până la 150 mm, sau în dome­
niul undelor lungi (IR şi radio).
3. Deschiderea relativă a telesco­
pului (A) este raportul dintre diametrul
(apertura) obiectivului (D) şi distanţa lui
focală (F):
Telescoapele destinate observaţiilor
vizuale au deschiderea relativă de 1/10
şi mai mică. Deschiderea relativă a te­
lescoapelor moderne este de 1/4 şi mai
mare.
4. Puterea luminoasă. Deseori în lo­
cul deschiderii relative este utilizată no­
ţiunea de putere luminoasă a obiectivu­
lui telescopului, egală cu (D/F)2.
Puterea luminoasă caracterizează
luminozitatea creată de obiectiv în pla­
nul focal. Cu cât puterea luminoasă e
mai mare, cu atât e mai luminoasă ima­
ginea formată de obiectiv în planul său
focal. în acest caz însă e mai mică pute­
rea de mărire dată de obiectiv.
 5. Distanţă focală relativă (raportulTabelul 7.1. Limita de magnitudine
focal). Mărimea inversă deschiderii rela­
tive a telescopului este numită distanţă
focală relativă (notată cu litera A răstur­
nată):
obiectivului, mm
Distanţa focală relativă este expri­
mată de obicei cu o cifră precedată de
F/. De exemplu, dacă o lentilă are dis­
tanţa focală de 10 mm şi diametrul de
5 mm, distanţa focală relativă este 2 şi
va fi notată F/2. Scara distanţelor focale
relative ale lentilelor moderne formează
o progresie geometrică cu raţia egală cu
V 2 w 1,4:
FI 1, F/1.4, F/2, F/2.8, F/4, F/5.6, F/8,
F / ll, F/16, etc.
în astronomie, distanţa focală rela­
tivă determină câmpul vizual al telesco­
pului şi scara imaginii formate în planul
focal al instrumentului pentru ocular,
placa fotografică sau senzorul de ima­
gine CCD. în fotografie, distanţa focală
relativă, numită indice de diafragmă,
determină iluminanţa în planul focal şi
este folosită pentru a controla câmpul
de profunzime al aparatului de fotogra­
fiat.
6. Limita de magnitudine vizuală
este magnitudinea aparentă a celei mai
slabe stele care poate fi observată cu
ajutorul unui telescop în condiţii bune
de observaţie (steaua în zenit, aer trans­
parent şi lipsit de poluare luminoasă).
Această caracteristică poate fi estimată
cu formula:
m = 2,1 + 5 Ig D,
unde D este diametrul obiectivului în
milimetri.
174
vizuală în funcţie de
diametrul obiectivului
Limita de
Diametrul
magnitudine
vizuală, m
60 1 1 , 1 '”
100 1 2 ,l m
200 13,6m
500 15,6m
1000 17,l m
§ 7.5. T E L E S C O A P E L E SP A ŢIA LE
Atmosfera terestră este opacă pen­
tru razele X (Röntgen) şi gamma, dar şi
pentru domeniul ultraviolet şi infraro-
şu îndepărtat al spectrului (cu excepţia
câtorva „ferestre"), astfel că observa­
ţiile în aceste domenii spectrale pot fi
efectuate doar cu telescoape instalate
în aerostate sau lansate în spaţiul extra­
terestru.
Telescopul spaţial Hubble. Una din
cele mai de succes misiuni ştiinţifice
spaţiale de lungă durată este telesco­
pul spaţial Hubble (fig. 1.32), lansat la
25 aprilie 1990 de către Administraţia
Naţională pentru Aeronautică şi Spaţiul
Cosmic a SUA (NASA). Acest telescop
are diametrul oglinzii principale de nu­
mai 2,4 m, însă poziţia sa dincolo de at­
mosfera terestră (care distorsionează şi
blochează lumina ce ajunge la Pământ) îi
permite să realizeze imagini ale obiecte­
lor din Univers mult superioare acelora
obţinute cu telescoapele de la sol.
Fig. 7.15. Radiotelescop cu oglindă mobilă:
1 - antena (oglinda) parabolică;
2- ¡radiator (dipol).
După plasarea pe orbită, s-a consta­
tat că oglinda principală a telescopului
Hubble era deviată cu 2,2 pm faţă de
poziţia normală, din care cauză imaginile
fotografice transmise la sol erau neclare.
Reparaţiile necesare au fost realizate în
cosmos în 1993 de către astronauţii na­
vetei spaţiale americane „Endeavour".
Cu ajutorul acestui telescop au fost
obţinute imagini excepţionale ale diferi­
telor corpuri cereşti: stele, planete, gala­
xii etc. Telescopul Hubble a trimis pe Pă­
mânt sute de mii de imagini, aruncând
lumină pe multe din marile mistere ale
astronomiei. El a contribuit la determi­
narea vârstei Universului, la clarificarea
naturii quasarilor şi a existenţei energiei
întunecate. în 1994, „Hubble" a furnizat
dovezi privind existenţa găurilor negre,
iar mai târziu a înregistrat galaxii situate
la 13 miliarde de ani-lumină, contribuind
astfel la estimarea vârstei Universului,
175
12-14 miliarde de ani. Datele obţinute cu
ajutorul acestui telescop au confirmat
ipoteza privind existenţa centurii Kuiper
dincolo de orbita planetei pitice Pluto.
Programat iniţial să funcţioneze până în
1997, acest telescop este în acţiune şi în
prezent.
în ultimele decenii, au fost lansate
noi telescoape spaţiale care au deschis
calea spre cercetarea radiaţiei emise de
obiectele astronomice şi în alte domenii
ale spectrului - infraroşu, ultraviolet,
Röntgen şi gamma, inaccesibile pentru
observaţii telescopice la suprafaţa Pă­
mântului din cauza absorbţiei acestor
radiaţii în atmosfera terestră.
Telescopul Hubble va fi înlocuit de un
nou instrument spaţial, „James Webb
Space Telescope" cu oglinda principală
de circa 6 m.
Noile instrumente spaţiale în curs de
elaborare se aşteaptă să permită obser­
varea directă a planetelor extrasolare în
jurul altor stele, poate chiar a unora ase­
mănătoare cu Pământul.
§ 7.6. R A D IO T E L E S C O P U L
Radiaţiile emise de corpurile cereşti
cuprind practic întreg spectru ale unde­
lor electromagnetice, inclusiv undele ra­
dio. Pentru recepţionarea şi cercetarea
undelor radio emise de sursele cosmice,
se folosesc instrumente speciale numite
radiotelescoape. Observaţiile radioas­
tronomice se realizează cu ajutorul unor
mari antene radio utilizate fie separat,
fie în sisteme de radiointerferometrie
formate din mai multe radiotelescoape.
 Un radiotelescop (fig. 7.15) se com­
pune dintr-o antenă metalică parabolică
ori plană (oglinda principală), un sistem
secondar - ¡radiator (dipol) instalat în
focarul oglinzii, un amplificator şi un
dispozitiv de înregistrare, toate aceste
elemente fiind legate între ele printr-un
cablu coaxial care ecranează semnalul
radio recepţionat de undele radio para­
zite.
Radiotelescoapele au antene de
două tipuri: oglinzi metalice compacte -
în domeniul undelor radio milimetrice şi
centimetrice şi structuri parabolice din
plasă metalică - în domeniul undelor
decimetrice şi metrice. Puterea de re­
zoluţie a radiotelescopului este deter­
minată de diametrul antenei (r = A,/D),
de aceea radiotelescoapele au antene
de dimensiuni foarte mari. în funcţie de
construcţia antenei, există câteva tipuri
de radiotelescoape.
Radiotelescopul cu oglinda mobilă
(fig. 7.15) permite orientarea sa în orice
direcţie. Cele mai mari instrumente de
acest tip sunt: radiotelescopul Institutu­
lui de Fizică „Lebedev" de la Observato­
rul Radioastronomic din Crimeea (Ucrai­
na) (cu diametrul de 22 m); radiotelesco­
pul din Australia (68 m); radiotelescopul
din Anglia (76 m) şi radiotelescopul de la
Bonn (Germania) (100 m).
Radiotelescopul cu oglinda fixă de
la Arecibo (Puerto Rico) instalat într-un
crater vulcanic (fig. 7.16) este cel mai
mare instrument de acest tip având dia­
metrul de 305 m. Cu acest telescop este
cercetată o zonă a sferei cereşti cu lă­
ţimea de 40°, cuprinsă între latitudinile
cp = -2° şi cp = + 38°
176
Fig. 7.16. Cel mai mare radiotelescop, cu oglindă
fixă de 305 m în diametru (Arecibo, Puerto Rico).
Radiotelescopul cu oglinda semimo-
bilă este prevăzut cu un dipol mobil.
Cel mai mare instrument de acest tip
este radiotelescopul RATAN-600 al Aca­
demiei de Ştiinţe din Rusia, instalat la
Observatorul Astrofizic de la Zelenciuk
din Caucaz (fig. 7.17). El are forma unui
cerc cu diametrul de 600 m construit din
900 plăci metalice cu dimensiunile de
2x7,4 m fiecare.
Radiointerferometrul. în prezent,
o mare parte de cercetări astronomice
sunt realizate în comun de către mai
multe observatoare situate în diverse
puncte de pe Pământ. Telescoapele am­
plasate la mare distanţă unele de altele
Fig. 7.17. Radiotelescopul RATAN-600 cu oglindă
semimobilă (Observatorul Zelenciuk, Caucaz).
Fig. 7.18. Sistemul interferometric
de radiotelescoape VLA730B.
pot forma aşa numitele sisteme interfe-
rometrice care permit obţinerea unor
date de o precizie excepţională.
Radiointerferometrul este un sistem
format din două sau mai multe radio­
telescoape, situate la sute de kilometri
unul de altul şi antrenate în observarea
simultană a uneia şi aceleiaşi radiosurse
cosmice. Acest sistem permite cerceta­
rea structurii radiosursei şi măsurarea
cu precizie a diametrului ei unghiular.
Cel mai simplu radiointerferometru
reprezintă un sistem format din două
antene amplasate la o distanţă oare­
care una de alta, care se numeşte linia
de bază a interferometrului (fig. 7.18).
Iradiatoarele ambelor antene transmit
semnalele prin fire la unul şi acelaşi re­
ceptor.
Puterea de rezoluţie unghiulară a
unui radiointerferometru este mult mai
mare decât a unui radiotelescop, pentru
că este determinată de distanţa dintre
componentele sale. Dacă lina de bază
a radiointerferometrului este L, atunci
puterea de rezoluţie a sistemului se va
estima cu formula:
177
De exemplu, dacă L = 4200 km şi
A = 2 1 cm, atunci rezoluţia maximă a ra­
diointerferometrului va fi de aproxima­
tiv 0,01 arcsecunde.
Un radiointerferometru construit în
SUA are diametrul efectiv egal cu dia­
metrul Pământului, cele trei antene ale
sale fiind amplasate în SUA, Africa de
Sud şi Australia. în URSS a fost construit
în 1979 un radiointerferometru cosmic,
compus din radiotelescopul KRT-10 cu
diametrul de 10 m instalat la bordul sta­
ţiei orbitale „Salut-6" şi radiotelescopul
din Eupatoria având diametrul de 70 m.
Radiointerferometrul astfel obţinut avea
linia de bază de circa 13000 km şi pute­
rea de rezoluţie de 0,0001 arcsecunde.
Prin metoda radiointerferometriei
au fost descoperiţi quasarii, obiecte ex­
tragalactice cu proprietăţi deosebite, si­
tuate la circa 10 miiliarde de ani-lumină
depărtare de Soare.
§ 7.7. TELESCOAPELE ŞCOLARE
Astronomii amatori şi elevii folosesc,
de obicei, telescopul reflectori newtoni­
an, telescop refractor, dar şi telescopul
Maksutov care devine tot mai popular.
La ora actuală, firmele producătoare de
instrumente optice de peste hotare pro­
pun multe modele de telescoape pentru
astronomii amatori şi elevi care ar pu­
tea fi utilizate cu succes şi în şcolile din
R. Moldova, însă preţul acestora nu este
accesibil pentru multe dintre ele. în aces­
te condiţii, o soluţie ar fi să se folosească
binoclul, telescoapele şcolare vechi sau
lunetele construite cu forţele proprii.
 în multe şcoli şi licee s-au mai păstrat
telescoapele şcolare şi alte instrumen­
te astronomice din perioada de pănâ
la 1990. Printre acestea sunt telescopul
şcolar cu menise Maksutov (TMLU), te­
lescopul refractor şcolar mare PTLU-80,
telescopul refractor şcolar mic PTLU-60,
telescopul IOA-1. Aceste telescoape sunt
destinate pentru observaţii vizuale şi nu
permit fotografierea obiectelor astrono­
mice.
Telescopul şcolar cu menise Maksu­
tov (TMLU), produs de firma /ÎOMO din
Sankt-Petersburg, este un telescop ca-
tadioptric având diametrul oglinzii prin­
cipale de 70 mm şi distanţa focală de
704 mm. în funcţie de ocularul folosit,
are puterea de mărire 25x şi 70x. Acest
telescop cu montura alt-azimutală este
compact şi asigură o calitate excelentă a
imaginii. Având puterea de rezoluţie de
3", pentru acest telescop sunt accesibile
stelele cu magnitudinea de până la l l m,
detaliile suprafeţei Lunii, fazele planetei
Venus, sateliţii galileeni şi benzile din at­
mosfera planetei Jupiter, inelele plane­
tei Saturn, nebuloasele Orion şi Andro­
meda, unele roiuri stelare.
Telescopul refractor şcolar mare
PTLII-80, produs la Zagorsk (Rusia), are
obiectiv acromatic compus din două len­
tile cu diametrul D = 80 mm şi distanţa
focală F = 800 mm. Cele trei oculare cu
distanţele focale de 28 mm, 20 mm şi 10
mm asigură puterea de mărire (grosis-
mentul) G al instrumentului de 28x, 40x
şi 80x. Montura ecuatorială a telescopu­
lui permite urmărirea astrului cercetat
prin rotirea tubului în jurul unei singu­
re axe, fapt care facilitează observările.
- 178
Instrumentul este dotat cu mai multe
accesorii: ecran solar, prismă de zenit,
filtre de lumină, filtre întunecate etc.
Telescopul refractor şcolar mic
PTLU-60, produs la Zagorsk (Rusia), are
montura azimutală şi următorii parame­
tri: D = 60 mm, F = 600 mm, G = 30x şi
60x. Calitatea imaginii este foarte bună.
Telescopul IOA-1, produs în 1987 la
Harkiv (Ucraina), este foarte compact
(236 mm în lungime), are diametrul
obiectivului D - 40 mm şi puterea de
mărire 45x.
Telescopul construit de amatori. As­
tronomii amatori pot construi uşor un
telescop reflector cu diametrul de pănă
la 30 cm. Oglinda principală fiind făcută
din sticlă groasă polizată, pe care se apli­
că un strat foarte subţire de aluminiu
care va reflecta până la 90% din lumina
incidenţă.
Cu eforturi minime poate fi construit,
de asemenea, un telescop refractor mo­
dest. în calitate de obiectiv poate fi folo-
sindu-se o lentilă biconvexă având con­
vergenţa de 1 dioptrie (distanţa focală
de 1 m). Drept ocular poate servi o lupă
puternică de diametru mic, un ocular de
la un binoclu sau microscop. Instrumen­
tul obţinut va avea puterea de mărire de
aproximativ 30x.
§ 7.8. OBSERVATOARELE
ASTRONOM ICE
Observatorul astronomic este o
instituţie de cercetare ştiinţifică în do­
meniul astronomiei unde se realizea­
ză diverse observaţii asupra stelelor,
galaxiilor, planetelor şi altor corpuri
Fig. 7.19. Observatorul Regal Greenwlch (Royal
Greenwich Observatory) fondat în 1675 pentru
elaborarea de cataloage precise ale stelelor şl de
tabele cu mişcările Lunii, Soarelui şi planetelor
necesare în navigaţie. în prezent, longitudinea
geografică este măsurată de la meridianul
Greenwich care trece prin acest Observator.
şi fenomene cereşti, inclusiv asupra
obiectelor cosmice artificiale. Obser­
vatoarele astronomice sunt dotate cu
instrumente optice şi radiotelescoape
pentru observaţii şi cu aparate speciale
de laborator pentru prelucrarea şi ana­
liza materialelor obţinute - fotografii,
spectrograme, înregistrări ale diverse­
lor caracteristici ale corpurilor cereşti
ş.a. Telescoapele şi alte instrumente
astronomice sunt instalate în turnuri
înalte de formă cilindrică sau poliedri­
că, având cupole semisferice rotative
pentru a proteja instrumentele pe vre­
me rea şi a stabiliza condiţiile de me­
diu care pot afecta imaginea obiectelor
studiate. Radiotelescoapele au dimen­
siuni mult mai mari decât instrumente­
le astronomice optice şi de aceea sunt
instalate sub cerul liber.
179
Observatoarele în care sunt folosite
telescoape optice se construiesc în locuri
cu clima favorabilă, cu un număr mare
de nopţi şi zile senine, cu atmosfera cu­
rată, uscată şi transparentă, nepoluată
de lumină artificială. Observatoarele
sunt amplasate de obicei în afara oraşe­
lor, la altitudini mari, deseori în munţi,
pentru a minimiza absorbţia şi distorsi­
unile cauzate de atmosfera Pământului.
Observatoarele înzestrate cu radiote­
lescoape sunt deseori amplasate în văi
adânci, între munţi, pentru a le proteja
de undele radio de origine artificială.
Observaţiile asupra stelelor şi pla­
netelor datează din timpuri străvechi.
Ruine ale unor construcţii vechi cu des­
tinaţie astronomică există în America
Centrală (fig. 1.11), Orientul Apropi­
at, România (Sarmizegetusa Regia, fig.
1.10) şi în alte locuri. Piramidele egipte­
ne erau şi ele, probabil, folosite pentru
observaţii astronomice, dat fiind faptul
că sunt orientate strict după punctele
cardinale. Cele mai vechi instrumente
folosite în scopuri astronomice erau
gnomonul (fig. 1.7), utilizat la măsura­
rea înălţimii Soarelui la amiază, şi cea­
sul (cadranul) solar care servea la mă­
surarea timpului.
Observatoarele astronomice moder­
ne au început să fie construite în Europa
la începutul secolului al XVII-lea, odată
cu primele observaţii astronomice reali­
zate cu o lunetă de către Galileo Galilei
în 1609. Primele observatoare de stat,
construite la Paris (1667) şi Greenwich
(1675) (fig. 7.19), aveau drept scop, în
primul rând, elaborarea metodelor de
1

Fig. 7.20. Observatorul USM, construit în 1972.
Foto: Ş.D. Tiron, 2007.
astronavigaţie maritimă şi erau dota­
te cu instrumentele cele mai precise la
acea vreme. La mijlocul secolului XX,
numărul observatoarelor pe glob era de
peste 500, majoritatea din ele fiind situ­
ate în emisfera nordică a Pământului.
Unul din observatoarele moderne per­
formante este Observatorul European de
Sud, construit în 2004 pe muntele Cerro
Paranal (Chile) la 2635 m altitudine. El este
dotat cu cel mai mare telescop VLT (Very
Large Telescope) (fig. 7.9), care de fapt este
compus din patru telescoape separate
avândfiecarediametrul de 8,2 m. Cele patru
telescoape pot fi combinate pentru a for­
ma un al cincilea instrument- un interfero-
metru.
§ 7.9. O B S E R V A T O A R E LE
A S T R O N O M IC E
D IN R. M O LD O V A
Primul observator astronomic din Ba­
sarabia a fost construit în 1908 la Dubă-
sarii Vechi de către astronomul basara­
bean Nicolae N. Donici (1874 -1956) din
* Focarul Coude, în franceză - „cot", se obţine prin introducerea în sistemul Cassegrain a unei oglinzi
secundare suplimentare care permite redirecţionarea razelor reflectate de oglinda principală spre
un orificiu din peretele lateral al tubului într-un focar fix, independent de rotaţia telescopului.
. 180
Fig. 7.21. Vitalii Grigorevski (ultimul din dreaptă),
fondatorul Observatorului USM.
mijloace financiare proprii. în baza schi­
ţelor executate de tânărul astronom, a
fost construit la Observatorul Pulkovo
dinSankt-Petersburgunspectroheliograf
dintre cele mai moderne pentru timpul
său, instalaţia DubăsariiVechi.în centrul
observatorului se afla un turn cu cupola
rotativă, în care era montat un telescop
refractor ecuatorial cu obiectivul de
50 cm, dotat cu mai multe accesorii pen­
tru observaţii astrofizice. în vecinătatea
staţiei meteorologice de la observator,
era instalat un telescop solar cu distanţa
focală de zece metri, înzestrat cu lentile
executate la comandă specială de către
vestita firmă Zeiss din Jena (Germania).
Telescopul era dotat şi cu o cameră fo­
tografică. Observatorul a fost distrus în
vara anului 1941.
1. Observatorul astronomic al Uni­
versităţii de Stat din Moldova. Obser­
vatorul USM este situat în Rezervaţia na­
turală „Codrii" din apropierea localităţii
Lozova, la 50 km Nord-Vest de Chişinău
(fig. 7.20). Observatorul USM a fost fon­
dat în 1972 sub conducerea dr. Vitalii
specializat pe patru direcţii de cerceta­
re: observarea stelelor variabile, modele
de stele neutronice, cercetarea prin me­
tode astronomice a poluării atmosferei
terestre; pregătirea profesorilor şcolari
de astronomie.
în prezent, Observatorul USM este
folosit în scopuri didactice de către stu­
denţii Facultăţii de Fizică pentru efectu­
Fig. 7.22. Telescopul ABP-2 de la Observatorul USM
area de lucrări practice la astronomie,
meteorologie şi metrologie.
Grigorevski (fig. 7.21) şi este înzestrat 2. Observatorul astronomic al Li­
cu două telescoape. Unul din acestea ceului Republican Real din Chişinău.
este un telescop reflector de tip ACT-453 în 1990, la Chişinău, pe lângă Centrul
Tehnico-Ştiinţific Republican al Elevilor a
având diametrul oglinzii principale de
fost întemeiat un observator care în oc-
453 mm şi distanţa focală de 10 m. Aces­
ta poate funcţiona ca telescop de tip
Newton, Cassegrain şi cu focar Coude1,
destinat pentru observaţii vizuale, foto­
grafice (6x 6 cm) şi electrofotometrice.
Un al doilea instrument al acestui
Observator este telescopul refractor
de tip ABP-2 având obiectivul cu dia­
metrul de 200 mm şi distanţa focală de
300 cm (fig. 7.22). Telescopul e prevăzut
cu trei oculare având distanţele foca­
le de 28 mm, 40 mm şi 60 mm, casete
9x12 cm, micrometru şi ecran solar, ceea
ce permite efectuarea de observaţii vi­
zuale şi fotografice, măsurări unghiula­
re, precum şi observări asupra Soarelui.
în perioada de până la 1990, Obser­
vatorul USM era înzestrat cu 11 bino-
culare T3K, 2 binoculare MT folosite în
marină, teodolite şi accesorii, precum
şi cu un astrograf vechi de peste 100
de ani având diametrul obiectivului de Fig. 7.23. Telescopul reflector AT-400 de la Ob­
160 mm şi fiind dotat cu o cameră foto­ servatorul Liceului Real Republican. în imagine:
grafică de 24x30 cm. Observatorul era Ion Nacu, directorul Observatorului
181
 tombrie 1994 a fost trecut în subordinea
Liceului Republican Real din Chişinău.
Observatorul este dotat cu un telescop
reflector AT-400 de tip Cassegrain/New-
ton (fig. 7.23) având oglinda principală
de 400 mm în diametru şi o lunetă de
ghidaj AT-80 de 80 mm. Telescopul per­
mite efectuarea de observaţii vizuale şi
fotografice asupra aştrilor mai străluci­
tori (Luna, planetele, cometele, nebuloa­
sele), fiind adaptat şi pentru observarea
Soarelui prin proiectarea imaginii pe un
ecran. Dezavantajul acestui observator
este amplasarea sa în centrul oraşului,
ale cărui lumini împiedică observarea
obiectelor cereşti slabe. Observatorul
a fost accesibil pentru elevi, studenţi şi
amatori pănă în septembrie 2008, când
a fost transmis de către autorităţi Cen­
trului Republican pentru Copii şi Tineret
"Artico" al Ministerului Educaţiei.
3. Alte observatoare. Observatorul
astronomic al Universităţii de Stat „Ale-
cu Russo" din Bălţi (şi al fostului Institut
Pedagogic) era înzestrat cu un telescop
Zeiss având diametrul de 150 mm şi dis­
tanţa focală de 2250 mm, precum şi cu
un telescop de tip APP-2 pentru cerce­
tarea Soarelui. De asemenea, aici era şi
un mic planetariu produs de firma Karl
Zeiss. în prezent, Observatorul nu func­
ţionează.
în anii de pănă la 1990, la Tiraspol a
funcţionat Observatorul astronomic al
fostului Institut Pedagogic, dotat cu un
telescop refractor de tip ABP-3 cu dia­
metrul obiectivului de 150 mm şi distan­
ţa focală de 2000 mm.
în 2007, Universitatea de Stat Nis-
treană „T.G. Şevcenko" din Tiraspol a
. 182
fost dotată cu un telescop reflector
de tip RST-220 cu diametrul oglinzii de
22 cm.
§ 7.10. C A TA LO A G E A S T R O N O M IC E
Şl A T LA S E S T E LA R E
Activitatea observaţională şi de cer­
cetare astronomică implică utilizarea
de diverse constante astronomice, co­
ordonate stelare, efemeride şi alte date
despre corpurile şi fenomenele astrono­
mice. Toate acestea pot fi găsite în dife­
rite publicaţii de specialitate: cataloage
astronomice, atlase stelare, anuare as­
tronomice ş.a.
Coordonatele ecuatoriale ale aştrilor,
obţinute din observaţii şi corectate pen­
tru refracţie, se numesc coordonate
aparente. Dacă din coordonatele apa­
rente se exclude influenţa aberaţiei lu­
minii, se obţin coordonatele adevărate.
După ce din coordonatele adevărate se
exclude influenţa nutaţiei, se obţin co­
ordonatele ecuatoriale medii ale astrului
în momentul observaţiei. Coordonatele
ecuatoriale medii pot fi calculate pentru
orice alt moment de timp, ţinând seama
de precesie.
Cataloagele stelare. Coordonatele
ecuatoriale medii ale stelelor raporta­
te la începutul unui an oarecare se trec
în liste care se numesc cataloage ste­
lare. începutul anului pentru care sunt
date coordonatele medii ale stelelor
se numeşte echinocţiul catalogului. în
cataloage se indică şi data observaţiei
fiecărei stele, numită epoca observaţiei.
Cataloagele în care pentru fiecare stea,
pe lângă coordonatele ecuatoriale, se dă
Fig. 7.25. Planetariul Zeiss de la Berlin.
mişcarea ei proprie, date privind precesia
şi alte caracteristici ale stelei, sunt numi­
te cataloage stelare fundamentale. Cata­
loagele fundamentale constituie sistemul
fundamental de referinţă în astronomie.
Primul catalog stelar a fost alcătuit
de Hiparh şi conţinea 1022 de stele. Pe
lângă cataloagele stelare, există cataloa­
ge ale altor obiecte cereşti. Astfel, Cata­
logul Messier Nebulae and Star Clusters
(Nebuloase şi Roiuri Stelare), alcătuit
în 1784 de astronomul francez Charles
Messier (1730-1817), conţine date des­
pre 108 nebuloase şi roiuri stelare, de la
M l până la M110. în acest catalog, de
exemplu, obiectul M31 este Nebuloasa
Andromeda. în prezent, este utilizat pe
larg Noul Catalog General al nebuloase­
lor şi roiurilor stelare (NGC) cu 7840 de
obiecte, alcătuit de J. L. E. Dreier şi edi­
tat în 1888.
Cele mai răspândite cataloage astro­
nomice actuale sunt Catalogul Hippar-
cos conţinând date pentru circa 118000
de stele şi Catalogul Tycho-2 cu circa 2,5
milioane de stele. în reţeaua Internet
poate fi găsit Ghidul stelar Guide Star
Catalogue.
183
Atlasul stelar este o colecţie de hărţi
ale cerului cu toate stelele de până la
o anumită magnitudine din emisfere­
le nordică şi sudică ale sferei cereşti,
în a doua jumătate a sec. XX au apărut
şi hărţi ale suprafeţei Lunii, planetelor
Venus şi Marte, precum şi ale sateliţilor
unor planete. Atlasul conţine caracteris­
ticile stelelor (mărime, culoare, magnitu­
dine, viteză, etc.), informaţii despre cele
mai strălucitoare stele, clasificarea gala­
xiilor, a constelaţiilor şi a nebuloaselor,
poziţia planetelor pentru fiecare lună pe
mai mulţi ani, informaţii esenţiale des­
pre cele mai populare obiecte cereşti.
Se editează, de asemenea, anuare
astronomice care conţin efemeride - ta­
bele cu coordonatele cereşti ale Soarelui,
Lunii, planetelor pentru anumite perioade
de timp, precum şi date despre fenome­
nele astronomice din anul curent. Există
anuare astronomice pentru astronomii
profesionişti, anuare specializate pentru
marină şi aviaţie, precum şi anuare pen­
tru elevi şi astronomii amatori.
Planisfera (harta mobilă a cerulu-
ui). în cadrul observaţiilor efectuate în
şcoală se foloseşte planisfera, numită şi
hartă mobilă a cerului (v. Planşa). Pentru
a identifica pe cer constelaţiile şi stele­
le vizibile la o anumită dată şi oră din zi,
la latitudinea dată, se foloseşte un cerc
opac, prevăzut cu o fereastră ovală, al
cărei perimetru reprezintă linia orizon­
tului. Prin rotirea cercului suprapus pe
hartă în sens contrar mişcării acelor de
ceasornic, se poate obţine în fereastra
acestuia o reprezentare a cerului pentru
ora, ziua şi luna din calendar a observa­
ţiei, la latitudinea respectivă a locului.
 Folosind planisfera, se va ţine seama de
faptul că imaginea sferei cereşti şi deci
constelaţiile reprezentate sunt puţin de­
formate faţă de aspectul lor real.
Planisfera este cel mai intuitiv şi mai
simplu instrument de căutare, de orien­
tare pe cer şi de învăţare a poziţiei prin­
cipalelor constelaţii şi stele.
§ 7.11. P LA N E T A R IU L
Fenomenele astronomice au stârnit
dintotdeauna interesul publicului larg. O
instituţie de popularizare a astronomiei
menită să satisfacă acest interes este
planetariul (fig. 7.25), unde se foloseşte
un proiector special numit „planetariu"
(fig. 7.26), instalat în centrul unei săli cu
cupolă pentru a proiecta pe ea sfera ce­
rească cu toate corpurile cereşti (stele,
planete, sateliţi, comete, galaxii etc.),
precum şi imagini şi panorame realizate
de aparatele cosmice şi sondele spaţiale
pe Lună, Marte, Venus, dar şi diverse fe­
nomene astronomice (eclipse de Lună şi
de Soare, meteori, ş.a.). Proiecţiile sunt
însoţite de prelegeri şi prezentări de po­
pularizare a astronomiei, cosmonauticii,
geofizicii şi altor domenii.
Aparatul „planetariu" clasic este for­
mat din două sfere mari legate între ele
printr-un mâner dantelat. în fiecare sferă
sunt montate proiectoare şi plăci de me­
tal cu sute de găuri minuscule, dispuse la
fel ca stelele pe cer. în planetariu poate
fi văzut cerul aşa cum arată el în orice loc
de pe planetă - la ecuator, la polul Nord
sau Sud al Pământului etc. Dispozitivele
de proiectare pot demonstra eclipsele,
184
Fig. 7.26. Proiectorul clasic Planetarium Zeiss
RFP Spacemaster.
cometele, stelele „căzătoare" şi „ploile
de stele", mişcarea sateliţilor artificiali
ai Pământului. Aparatul planetariu ne
oferă, de asemenea, posibilitatea de a
urmări fenomenele cereşti şi poziţiile aş­
trilor atât în prezent, cât şi pentru orice
moment din trecut sau viitor.
Primul planetariu din lume a fost
construit la Muenchen în 1925 şi
era înzestrat cu un aparat optico-
mecanic.
In prezent, pe glob funcţionează mii
de planetarii, dintre care aproape jumă­
tate sunt digitale. Planetariile moderne
reprezintă centre multimedia, dotate
cu simulatoare astronomice - supercal-
culatoare cu soft specializat, care oferă
posibilităţi unice de studiere a cerului
şi fenomenelor cereşti, de imitare a
lansării navelor cosmice şi a călătoriilor
spaţiale.
P R O B LE M Ă REZO LV A TĂ
Distanţa unghiulară dintre compo­
nentele stelei duble Capella este de
0,054". Ce oculare ar trebui folosite
pentru a observa componentele se­
parate printr-un telescop cu diame­
trul obiectivului D = 1 m şi distanţa
focală F = 10 m? cu diametrul D = 5 m
şi distanţa focală F - 30 m? (Sursa:
B.r. CypflUH, AcmpoHOMunecKue / o -
i u m
nuadbi (Olimpiade astronomice),
M„ 1995).
Rezolvare. Rezoluţia unghiulară maxi­
mă în lumină vizibilă cu lungimea de undă
X = 0,55 pm a primului telescop este:
E X E R C IŢ II
7.1. Cât este puterea de mărire a unui
telescop, dacă în calitate de obiec­
tiv se foloseşte o lentilă convergen­
tă cu puterea optică de 0,5 dioptrii,
iar ca ocular - o lentilă cu distanţa
focală de 40 mm? R.: G = 50x.
7.2. De ce nu se construiesc telescoape
cu puterea de mărire mai mare de
500?
7.3. Ce modificări suferă imaginea Lunii
în telescop, dacă se acoperă o ju­
mătate de obiectiv?
7.4. Cât este distanţa maximă de la Pă­
mânt la corpurile cereşti care pot fi
185
r, - 206265'-^-= 0,14".
Deci, primul telescop nu permite
observarea distinctă a componentelor.
Rezoluţia unghiulară calculată a ce­
lui de al doilea telescop este r2 = 0,028",
deci obiectivul permite a vedea separat
ambele componente ale stelei duble.
Considerând rezoluţia ochiului egală cu
aproximativ 80", mărirea unghiulară a
telescopului este G = 80"/0,028" - 2900.
Pentru distanţa focală a ocularului nece­
sar se obţine:
/ = F/G ~ 1 cm.
cercetate cu ajutorul radiotelesco-
pului?
7.5. Care sunt avantajele telescoapelor
orbitale faţă de cele de la sol în rea­
lizarea cercetărilor astronomice? Ce
date despre stele nu se pot obţine
decât din cosmos?
7.6. Prin telescop se văd doua stele de
aceeaşi strălucire, situate foarte
aproape una de alta. Pentru ochiul
liber ele se contopesc. Cu cât diferă
magnitudinea lor totală de magni­
tudinea uneia dintre ele?
R.: Am = 0,76m.
 Capitolul v iii . SO ARELE

Distanţa medie de la centrul Galaxiei: 27200 a.l.

Perioada de revoluţie faţă de centrul Galaxiei (anul galactic): 225-mil. an^
Viteza orbitală (în jurul centrului Galaxiei): cca 220 km/s
Viteza în raport cu stelele învecinate: 19,7 km/s
Vârsta: 4,57 miliarde de ani Soarele se află la circa 150 de milioa­ Soarelui îi ajută pe astronomi să înţelea­
Simbolul Soarelui: O ne de kilometri de Pământ şi se vede ca gă mai bine natura celorlalte stele.
un disc strălucitor cu diametrul unghiu­ Spectrul şi compoziţia chimică a
lar de circa 30'. El este unica stea al cărei Soarelui. în domeniul vizibil, radiaţia
§ 8.1. CARACTERISTICI GENERALE zent, Soarele se află în echilibru hidro­ disc e vizibil de pe Pământ, spre deosebi­ Soarelui are un spectru continuu peste
static, adică nici nu se contractă, nici nu re de celelalte stele care apar ca puncte care se suprapun câteva zeci de mii de
Soarele este o stea în centrul Siste­ se dilată şi are forma aproape sferică.
luminoase chiar şi în cele mai puternice linii întunecate de absorbţie, cunoscute
mului nostru solar. El este unica sursă în jurul Soarelui orbitează opt plane­ telescoape terestre. ca liniile Fraunhofer, după numele fizi­
de lumină şi căldură care face posibilă te, inclusiv Pământul, cinci planete piti­
Soarele se roteşte în jurul axei sale în cianului german care le-a descoperit şi
existenţa vieţii pe planeta noastră, Pă­ ce, zeci de mii de asteroizi, sute de mii
acelaşi sens ca şi Pământul, fapt demon­ studiat în 1814 (fig. 8.2). Spectrul solar
mânt. Fiind o stea obişnuită, de dimen­ sau poate milioane de comete şi corpuri
strat de deplasarea petelor solare pe dis­ însă se extinde şi în domeniul invizibil al
siuni medii în comparaţie cu alte stele de gheaţă, precum şi un număr imens de
cul solar, de la marginea lui de Est spre cea undelor scurte şi celor lungi - ultraviolet
ce împodobesc cerul nocturn (fig. 8.1), corpuri meteorice şi praf interplanetar.
de Vest, observată şi interpretată corect (UV), Röntgen (X), gamma, infraroşu (IR)
Soarele face parte din categoria aşa-nu- Fiind de 109 ori mai mare în diametru
încă de Galileo Galilei în 1610. Regiunile şi radio. Liniile spectrale atestă prezenţa
mitelor stele normale care, spre deose­ şi aproximativ de 333 000 ori mai ma­
ecuatoriale ale Soarelui au viteza de rota­ elementelor chimice respective în atmo­
bire de stelele variabile, nu-şi modifică siv decât Pământul, Soarele este o sferă
ţie mai mare, iar pe măsura apropierii de sfera Soarelui.
dimensiunile şi nici luminozitatea şi nu uriaşă de plasmă care conţine 99,866 %
poli rotaţia încetineşte, deoarece Soarele în fotosfera Soarelui predomină hi­
manifestă semne de instabilitate. în pre- din masa întregului Sistem solar. Densi­
nu este un corp solid. Perioada siderală drogenul (73,46 % din masa Soarelui),
tatea medie a substanţei solare este de de rotaţie a regiunilor ecuatoriale este de urmat de heliu (circa 24,85 %). Elemen­
1408 kg/m3. La suprafaţa Soarelui, acce­ circa 25 de zile, iar a celor din apropierea telor mai grele le revine ceva mai mult
leraţia gravitaţională la ecuator este de de 1,5 %. (oxigen - 0,77 %, carbon -
polilor atinge 30 de zile.
aproximativ 28 de ori mai mare decât Soarele orbitează în jurul centrului 0,29 %, fier - 0,16 %, ş.a.). Planetele ga­
la suprafaţa Pământului. Temperatura Galaxiei noastre, Calea Lactee, la o dis­ zoase ale Sistemului solar au practic ace­
Soarelui creşte de la 5800 K pe suprafa­ tanţă de 25-28 de mii de ani-lumină de eaşi compoziţie.
ţa vizibilă la aproximativ 15 milioane de în timpul eclipsei totale de Soare de la
acesta, efectuând, o revoluţie completă
Kelvini în centru. Soarele are un câmp în circa 225-250 de milioane de ani cu 18 august 1888, Pierre Janssen a desco­
magnetic extrem de intens care deter­ viteza orbitală de aproximativ 220 km/s. perit linia spectrală atribuită elementului
mină procesele ce au loc în interiorul Conform modelelor actuale de evo­ heliu. Acest element chimic necunoscut
Fig. 8.1. Soarele şi Vega (constelaţia Lyra) - său şi în atmosfera solară, dar şi în spa­ până la acel moment pe Pământ, a fost
luţie a stelelor, Soarele are vârsta de cir­
mărimi comparative. ţiul interplanetar.
ca 4,6 miliarde de ani şi este aproximativ identificat în unele minereuri radioactive
la mijlocul duratei sale de viaţă. Studiul terestre abia în 1895.

186 187
 Luminozitatea Soarelui. Constanta
solară. 0 caracteristică importantă a
Soarelui este luminozitatea (bolometri-
că) - energia totală radiată de Soare în
1 s pe toate lungimile de undă în toate
direcţiile. Luminozitatea Soarelui poate
fi calcultată dacă se cunoaşte ¡radianţa
produsă de Soare la distanţa de o unita­
te astronomică (1 UA), numită constanta
solară.
Constanta solară este cantitatea
totală de energie solară radiantă care
străbate în unitatea de timp (1 s) o su­
prafaţă cu aria de 1 m2, expusă normal
razelor solare la distanţa de o unitate
Structura internă:
Nucleul
Zona radiativă
Zona de convecţie
Coroana
Solară
Fig. 8.3. Structura internă a Soarelui.
.188
astronomică (1 UA) de Soare, în afara
atmosferei Pământului.
Cu precizia de ± 0,3%, constanta so­
lară ( Q ) este:
Q = (1366±4) W/m2.
în calcule estimative, se poate utiliza
valoarea Q ~ 1370 W/m2. Din cauza ab­
sorbţiei şi împrăştierii în atmosfera te­
restră, la suprafaţa Pământului ajunge o
cantitate mai mică de energie, în jur de
800 - 900 W/m2 în condiţiile unei expu­
neri directe, când Soarele se află la zenit.
Constanta solară se măsoară cu ajutorul
unui aparat special, numit pirheliometru
sau radiometru.
Fotosfera
Cromosfera
Luminozitatea Soarelui (La) se obţine
înmulţind constanţa solară (Q) cu aria
sferei de rază o0 = 1 UA = 149,6-106km:
Lq = 4n a j - Q = 3,84 •IO 26 W.
Atenţie! Strălucirea Soarelui fiind
extrem de intensă, se interzice catego­
ric să-l privim direct fie în instrumen­
te optice, fie cu ochiul liber, deoarece
el poate provoca orbirea ireversibilă.
Pentru a fi observat şi studiat, Soarele
este fotografiat folosind filtre speciale
ori este proiectat pe un ecran.
§ 8.2. STRU CTURA INTERNĂ
Şl ENERGIA SOARELUI
Cercetările teoretice şi datele experi­
mentale arată că interiorul Soarelui (care
nu poate fi văzut nemijlocit) este format
din trei părţi (fig. 8.3): nucleul compact,
dens şi fierbinte în centru, unde au loc
reacţiile termonucleare de fuziune a hi­
drogenului în heliu; zona radiativă - un
înveliş extins, mai rece şi cu densitatea
mai joasă, unde are loc transferul ener­
giei spre exterior prin procese de ab-
sorbţie-radiaţie în atomi; zona convecti­
vo, învelişul superior în care energia este
transferată prin procese de convecţie ce
amintesc de convecţia într-un lichid.
Nucleul Soarelui reprezintă o sferă
de plasmă cu raza de 0,2 - 0,25 din raza
solară. Densitatea în centrul nucleului
este de 150 tone/m3. Din ecuaţia echi­
librului hidrostatic rezultă că în nucleul
Soarelui presiunea atinge sute de miliar­
de de atmosfere (2,3-1016 Pa), iar tempe­
ratura în centrul lui, estimată din ecuaţia
189
Clapeyron-Mendeleev, este de circa 15
milioane de grade (15,5406 K). La ase­
menea temperaturi şi presiuni materia
solară este total ionizată, adică reprezită
plasmă (protoni şi electroni) extrem de
densă şi „fierbinte", iar protonii se mişcă
cu viteze de sute de kilometri pe secun­
dă. în aceste condiţii, se intensifică in­
teracţiunile prin ciocniri între particulele
elementare şi nucleele atomice care duc
la declanşarea reacţiilor termonucleare.
Energia Soarelui. Datele ştiinţifice
actuale confirmă faptul că sursa princi­
pală de energie care întreţine radiaţia
observată a Soarelui o constituie reacţi­
ile termonucleare de fuziune şi de trans­
formare a nucleelor de hidrogen în heliu
care au loc în nucleul Soarelui la tem­
peraturi extrem de înalte. în straturile
mai apropiate de suprafaţă temperatu­
ra este mult mai joasă decât în centrul
Soarelui şi reacţiile termonucleare nu
se pot declanşa. Rolul principal de sur­
să de energie revine unui lanţ de reacţii
termonucleare cunoscut sub denumirea
de ciclul hidrogenului sau ciclul proton­
proton, prin care hidrogenul solar se
transformă în heliu. Reacţiile nucleare
de transformare a hidrogenului în heliu
sunt însoţite de degajarea unei cantităţi
uriaşe de energie.
Ciclul proton-proton se declanşează
la temperaturi de 14-15 milioane de Kel-
vini. în acest ciclu, doi protoni (3H) fuzio­
nează formând nucleul de deuteriu (2D),
care apoi absoarbe un proton transfor-
mându-se în nucleul izotopului de heliu
(3He). Lanţul se încheie cu interacţiunea
a două nuclee ale izotopului de heliu
 (3He) şi formarea nucleului de heliu sau
a particulei a (4He):
3H + 3H -> 2D + e* + v + 1,442 MeV;
2D + 1H -> 3He + y + 5,494 MeV;
3He + 3He 4He + XH + 3H + 12,860 MeV.
în prima din aceste reacţii sunt emi­
se două particule elementare - un pozi-
tron (e+) şi un neutrin (v), iar în cea de a
doua - o cuantă gamma (y). Se observă
că fiecare din aceste trei reacţii este în­
soţită de degajarea unei mari cantităţi
de energie (exprimată în megaelectron-
volt, 1 eV = 1,6-1019 J), egală cu energia
de legătură a nucleului, dată de relaţia
lui Einstein E = ăm-c2, unde Am este de­
fectul de masă, c -v ite za luminii în vid.
La transformarea unei mase de 1 kg
de hidrogen în heliu se degajă o canti­
tate de energie egală cu IO 14 J. Ştiind
că luminozitatea Soarelui este de circa
4-1026 J/s, se poate arăta că reacţiile de
transformare a hidrogenului din nucleul
Soarelui în heliu vor dura încă o perioa­
dă de 5-6 miliarde de ani.
Fuziunea nucleară a patru protoni şi
formarea unei particule a (nucleul de
heliu) se poate realiza şi prin alte reac­
ţii termonucleare, cunoscute ca ciclul
carbonului, care pot avea loc numai în
prezenţa nucleelor de carbon 12C. Ciclul
carbonului nu are un rol esenţial ca sur­
să de enrgie a Soarelui, însă constituie
sursa principală de energie pentru ste­
lele normale cu masa mai mare de circa
1,2 mase solare.
Zonă radiativă. Pe măsura îndepăr­
tării de centrul Soarelui, temperatura şi
presiunea scad treptat şi la distanţa de
0,2 rază solară temperatura devine ega­
lă cu circa 10 milioane de Kelvini, tempe­
190
ratură la care reacţiile nucleare încetea­
ză. în straturile situate mai departe de
nucleu reacţiile nucleare nu mai au loc şi
aceste straturi doar transmit spre exte­
rior radiaţia generată în nucleu.
Energia degajată în urma reacţiilor de
fuziune termonucleară din nucleu are de
străbătut straturi uriaşe de plasmă in­
candescentă pentru a ajunge la suprafa­
ţa Soarelui. în învelişul cuprins între 0,3 Erupţie solară
(10 000 000 K)
şi 0,7 raze solare, numit zonă radiativă
sau zonă de transfer radiativ, energia se
transmite de la strat la strat prin proce­
se de absorbţie şi radiaţie care au loc în
fiecare atom. Acest transfer durează cir­
ca un milion de ani.
Zona de convecţie. în învelişul cu­
prins între aproximativ 0,7 raze solare şi
suprafaţa Soarelui transferul de energie
spre suprafaţă are loc prin procese de
convecţie, adică prin deplasarea verti­
cală a straturilor de substanţă solară.
Acest înveliş exterior al Soarelui care
se extinde până la fotosferă este numit Fig. 8.4. Fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
zona de convecţie.
§ 8.3. ATM OSFERA SOARELUI Kelvini şi care se extinde în spaţiul Inter­ ză practic toată energia solară cu spec­
planetar sub formă de vânt solar - un tru continuu şi este sursa principală de
Straturile exterioare ale Soarelui flux de particule încărcate. Structura lumină şi căldură solară ce ajunge şi la
constituie atmosfera solară compusă shematcă a atmosferei Soarelui este Pământ. în timpul observaţiilor, fotosfe­
din trei învelişuri (fig. 8.4): fotosfera, dată mfig. 8.5. ra este văzută ca suprafaţa aparentă a
primul strat, foarte subţire al atmosfe­ Fotosfera este învelişul gazos ne­ Soarelui. Discul solar nu are o strălucire
rei format din plasmă fierbinte puternic transparent al atmosferei solare cu uniformă, ci devine mai întunecat spre
ionizată, care emite aproape toată ener­ grosimea de circa 200-300 km, obser­ margini. Acest efect se explică prin fap­
gia radiată de Soare; cromosfera, în care vat nemijlocit în raze vizibile (fig. 8.6). tul că temperatura fotosferei scade cu
temperatura creşte rapid, se intensifică Densitatea fotosferei este de mii de ori înălţimea. Astfel, temperatura gazelor în
ionizarea hidrogenului şi altor elemen­ mai mică decât densitatea aerului la su­ straturile inferioare ale fotosferei este
te; coroana solară alcătuită din plasmă prafaţa Pământului, însă este mult mai de 8-10 mii K şi scade până la valoarea
fierbinte putenic ionizată, în care tem­ mare decât densitatea celorlalte straturi minimă de circa 4200 K în straturile su­
peratura atinge aproape un milion de ale atmosferei solare. Fotosfera radia­ perioare.
191

Pată solară Coroana solară
Fotosfera are o structură granulară, Soare de aproximativ 1000 km. Granu­
care însă e greu de observat de pe Pă­ lele sunt formaţiuni nestabile, cu durata
mânt din cauza dimensiunilor unghiu­ de 7-10 min., după care dispar, iar în lo­
lare mici ale granulelor, dar şi a turbu­ cul lor apar altele noi. în jurul granulelor
lenţei atmosferei terestre. Mărimea un­ se observă spaţii întunecate formând
ghiulară medie a granulelor este de circa un fel de celule. Analiza liniilor spectrale
1 " ceea ce corespunde unei distanţe pe arată că în granule substanţa solară fier­
binte se ridică la suprafaţă, iarîn regiuni­
le din jurul lor ea este cu 350-400 K mal
rece şi coboară sub fotosferă. Aceasta
demonstrează că granulaţia este rezul­
tatul mişcărilor de convecţie care au loc
în straturile superioare ale zonei de con­
vecţie situată imediat sub fotosferă.
Un alt tip de formaţiuni ale fotosferei
sunt petele solare (fig. 8.7) care, de regu­
lă, apar în grupuri formate din perechi de
pete. Pata solară se dezvoltă în spaţiile
întunecate dintre granule dintr-un por
abia vizibil. Peste o zi apare o pată rotun­
dă bine conturată, al cărei diametru creş­
Fig. 8.6. Fotosfera
te treptat până la câteva zeci de mii de
192
kilometri. Dimensiunea unei pete solare
tipice este ceva mai mare ca diametrul
Pământului şi există câteva săptămâni.
Liniile spectrale ale petei arată prezenţa
în ea a unul câmp magnetic puternic. Pe­
tele unei perechi au polaritate magneti­
că opusă. La 3-4 zile după formarea unei
pete mari, în jurul ei apare o penumbră
mai puţin întunecată având o structură
radială. Partea centrală a petei, umbra,
pare mai întunecată decât fotosfera
strălucitoare, pentru că temperatura în
ea e mai joasă, având valoarea de aproxi­
mativ 4100 K (fig. 8.8). Peste aproximativ Fig. 8.7. Soarele cu grupuri de pete (foto în raze
zece zile, aria ocupată de grupul de pete H-alfa de pe satelitul SOFiO,NASA, 4 iulie 2005).
atinge valori maxime după care petele
încep să se micşoreze şl să dispară trep­
tat. Cercetările au arătat că apariţia unei Cromosfera este cel de al doilea
perechi de pete solare este determinată înveliş al atmosferei solare situat dea­
de un tub gigantic de linii magnetice care supra fotosferei care are grosimea de
ies la suprafaţa Soarelui prin umbra pe­ 12000-15000 km. Densitatea cromo-
tei de polaritate nordică şi intră în cea de sferel este mult mai mică decât a foto­
polaritate sudică. sferei. Având strălucirea de sute de ori
în jurul petelor observate la margi­ mai slabă decât a fotosferei, cromosfe­
nea discului solar pot fi văzute formaţi­ ra nu poate fi observată decât în tim­
uni luminoase nurnite facule fotosferice. pul eclipselor totale de Soare când ea
Ele au o structură celulară reprezentând apare ca un inel îngust de culoare roză
o reţea de numeroase puncte străluci­ în jurul discului solar. Această culoare
toare-granule care formează lănţişoare
şi filamente. Faculele sunt mai fierbinţi 65000 * 43000 km PGnumbră
cu 200-300 K faţă de regiunile înconju­ Pată solară Umbră /
POM
rătoare şi pot exista şi în lipsa petelor,
anticipând apariţia acestora. Apariţia
faculelor este legată de intensificarea
convecţlel plasmei solare, favorizată de
câmpul magnetic slab în regiunea facu- Granule
lei. Faculele sunt formaţiuni relativ sta­
bile şi pot exista câteva săptămâni sau
chiar luni. Fig. 8.8. Structura unei pete solare.
193
 este determinată de linia strălucitoare
de emisie a hidrogenului Hq din spectrul
Soarelui. în spectrul cromosferei sunt
prezente multe linii spectrale străluci­
toare (de emisie).
Temperatura cromosferei creşte cu
înălţimea de la câteva mii la zeci de mii
de Kelvini, creşterea fiind însoţită de io-
nizarea hidrogenului, heliului şi altor ele­
mente chimice.
Cromosfera are o structură neomo­
genă mult mai pronunţată decât fotosfe­
ra, ea fiind formată din filamente şi jeturi
având temperaturi şi densităţi diferite.
Cele mai mici formaţiuni structurale sunt
numite spicule şi reprezintă jeturi oblice
de gaz care se ridică şi coboară cu vite­
ze de 10-30 km/s ajungând la câteva mii
de kilometri înălţime în coroana solară.
Spiculele se văd cel mai bine la marginea
discului solarîn timpul eclipselor. La rân­
dul lor, spiculele formează o structură
numită reţea cromosferică care este o
consecinţă a mişcărilor de convecţie din
interiorul Soarelui.
Regiunile cromosferei de deasupra
petelor şi faculelor fotosferice au o stră­
lucire sporită. Petele strălucitoare ob­
servate în spectroheliograme deasupra
faculelor sunt nurnite flocule. Strălucirea
sporită a floculelor se explică prin creş­
terea de 3-5 ori a densităţii substanţei
în cromosferă la temperatură aproape
constantă.
Coroana solară este partea exteri­
oară a atmosferei solare, formată din
plasmă extrem de rarefiată cu un grad
înalt de ionizare, încălzită până la tem­
peraturi de peste un milion de Kelvini.
- . 194
O densitate asemănătoare cu aceea a
coroanei solare există numai la altitudini
de 300-400 km în atmosfera Pământu­
lui. Coroana se extinde în spaţiu până
la zeci de raze solare trecând treptat în
vântul solar.
Strălucirea coroanei este de un mili­
on de ori mai slabă decât a fotosferel şi
de aceea ea poate fi observată cu ochiul
liber numai în timpul eclipselor totale de
Soare, când coroana apare ca o auroră
sidefie în jurul discului solar. Coroana
poate fi văzută de pe Pământ şi în afara
eclipselor totale, cu ajutorul unul tele­
scop special numit coronograf care poa­
te crea o „eclipsă" artificială.
Temperatura înaltă a coroanei se
datorează încălzirii ei prin curenţii elec­
trici generaţi de câmpurile magnetice
din atmosfera solară. Prezenţa acestor
câmpuri este demonstrată de structura
radială specifică a coroanei, observa­
tă în timpul eclipselor totale de Soare
(fig. 8.9).
în coroană sunt observate formaţiuni
active numite protuberante sau proemi­
nenţe. Acestea reprezintă nori denşi de
plasmă de diferite forme şi dimensiuni,
mai reci decât plasma înconjurătoare.
De cele mai multe ori protuberanţele au
aspectul unor structuri verticale arcuite,
dispuse aproape perpendicular pe supra­
faţa Soarelui (fig. 8.10). Protuberanţele
sunt cele mai mari formaţiuni în atmo­
sfera solară. Ele pornesc din cromosferă
şi urcă la înălţimi de câteva zeci de mii
de kilometri în coroană. Prin intermediul
protuberanţelor are loc schimbul per­
manent de substanţă între cromosferă
Fig. 8.9. Coroana solară.
şi coroană. Uneori în atmosfera Soarelui
apar protuberanţe eruptive. Ele au for­
ma de arcuri care pornesc din fotosferă
şi ajung pănă la înălţimi de jumătate de
rază solară. Forma protuberanţelor este
determinată de liniile de inducţie ale
câmpului magnetic solar.
Coroana solară este o sursă intensă
de unde radio şi radiaţii ultraviolete dato­
rită hidrogenului şi heliului prezent în ea
la temperaturi foarte înalte. Contribuţia
principală o are stratul de tranziţie între
cromosferă şi coroană, în care densitatea
substanţei este încă destul de mare, iar
temperatura se apropie de un milion de
Kelvini. în aceste condiţii, se face resimţi­
tă şi radiaţia Röntgen a Soarelui.
Coroana de plasmă a Soarelui gene­
rează continuu fluxuri de particule încăr­
cate, protoni şi electroni - vântul solar
alcătuit din trei componente: curen­
tul de particule de viteză înaltă (peste
600 km/s), curentul de particule cu vi­
teza mai mică şi fluxurile nestaţionare
Fig. 8.10. Protuberanţe. (30.03.2010.
Credit: NASA-SDO-AIA)
generate de erupţiile solare. în coroa­
na Soarelui se formează cu regularitate
aşa - numitele „găuri" coronale - re­
giuni imense cu densitatea scăzută.
Aceste formaţiuni coronale sunt sursa
principală a vântului solar de mare vite­
ză. în regiunea orbitei Pământului vite­
za medie a vântului solar este de circa
500 km/s, iar densitatea de cca 10 par-
ticule/cm3. Vântul solar interacţionează
cu magnetosfera Pământului influen­
ţând procesele care au loc în ea.
Câmpul magnetic al Soarelui şi par­
ticulele din vântul solar domină spaţiul
interplanetar până dincolo de orbitele
planetelor Neptun şi Pluto, numit helio-
sferă (fig. 8.11). Suprafaţa de contact
între ionii proveniţi de la Soare şi ionii
din Galaxie este numită heliopauză care
se consideră că se află la circa 110 UA
de la Soare. Heliopauza se deplasează în
mediul interstelar local formând în faţa
ei o undă de şoc frontală la aproximativ
230 UA distanţă de Soare.

Heliopauza
Undă de şoc.
frontală
Ptoneof 11
Raze cosmice
galactice . 1
Fig. 8.11. Heliosfera (NASA).
§ 8.4. ACTIVITATEA SO LARĂ
Aspectul suprafeţei Soarelui se
schimbă mereu la intervale de timp de
la câteva ore la zeci de ani, datorită fap­
tului că mişcarea plasmei în atmosfera
Soarelui este controlată de câmpul său
magnetic extrem de puternic. Activita­
tea magnetică a Soarelui generează o
serie de fenomene cunoscute sub nu­
mele de activitate solară care include
petele solare, erupţiile solare şi variaţii
ale vântului solar.
în petele solare câmpul magnetic
este orientat aproape vertical, fiind atât
de puternic încât împiedică mişcarea
orizontală a gazelor, suprimând astfel
mişcările de convecţie ale plasmei şi
reducând transferul de energie în aces­
te regiuni. Numărul de pete solare vari­
Undă de şoc Ciclul 20 1 21 1 22 !
terminală activităţii
solare 1964 1976 1986 1997
Em isfevî^TT
nordiiâr ' N S S N N S
• OO • • O
n Ecuator
‘ Vânt solar ţi Soare
jÿ Voyager 1 s p r e e x t e r jo r S N N S S N
Enjisfeje 5 o# • O om
sudică
Pioncoi 10
Fig. 8.13. Variaţia polarităţii magnetice
a petelor solare
Voyager 2
şi aria acoperită cu facule. Acest feno­
men, descoperit în 1843, se repetă cu
periodicitatea de la 7 la 17 ani. în medie,
durata unei perioade de variaţie a numă­
rului de pete, numită ciclu de activitate
solară, este de 11,1 ani. Acesta este in­
tervalul de timp de la un minim de pete
solare până la următorul minim. De obi­
cei, cu cât numărul de pete într-un ciclu
ază în limite foarte largi. în unii ani, ele
este mai mic, cu atât ciclul e mai scurt.
sunt foarte numeroase - Soarele este
De la un ciclu la altul petele îşi schimbă
„activ" (fig. 8.12), alteori - luni la rând
polaritatea magnetică, astfel încât ciclul
suprafaţa Soarelui este total lipsită de
adevărat de activitate solară constituie
pete - Soarele este „calm". La fel variază
în medie 22,2 ani (fig. 8.13). La începutul
fiecărui ciclu petele apar pe Soare la la­
titudini înalte, de cca ±35°, apoi zona de
naştere a lor coboară treptat spre ecua­
tor până la cca ± 8° latitudine.
Este destul de greu să se stabilească
data exactă a minimului sau maximului
de activitate solară, pentru că numărul
de pete variază neuniform de la o zi la
alta. Din această cauză, se calculează nu­
mărul mediu de pete pe durata unei luni
sau a mai multor luni. Activitatea solară
se caracterizează prin aşa-numitele nu­
mere Wolf:
W = k (10 g +/),
Fig. 8.12. Soarele activ. Erupţii solare.
unde g este numărul grupurilor de pete
Anii
Fig. 8.14. Curba activităţii solare.
observate pe Soare la momentul dat,
/ - numărul total de pete, atât separa­
te, cât şi din grupuri, /ceste un coeficient
care depinde de instrumentul folosit în
observaţii. Folosind numerele Wolf cal­
culate, se trasează curba activităţii Soa­
relui în ciclul respectiv (fig. 8.14).
O manifestare a activităţii solare sunt
şi erupţiile solare - explozii extrem de
violente cu durata de până la două ore
care se produc în cromosferă şi coroa­
nă, într-o mică regiune dintre petele în
dezvoltare. Fluxul de electroni şi protoni
generat de asemenea erupţii ajunge la
Pământ în câteva zile. Erupţiile solare se
produc în regiunile în care are loc schim­
barea bruscă a polarităţii câmpului mag­
netic, provocată de mişcarea plasmei
în petele solare. în procesul erupţiei
se degajă o cantitate enormă de ener­
gie, o parte din care trece în căldură. O
altă parte este preluată de norii uriaşi
de particule încărcate expulzate din co­
roană, fenomen numit ejecţie de masă
coronală (EMC), generat de erupţii sau
de protuberanţele eruptive. Maximul
activităţii eruptive a Soarelui este atins,
de obicei, cu un an înainte de maximul
ciclului de formare a petelor.

196 197
 Soarele este o sursă puternică de
unde radio emise în permanenţă de
plasma solară fierbinte din cromosferă
(undele centimetrice) şi coroana solară
(undele decimetrice şi metrice), aces­
te radiaţii ajungând până la Pământ. în
timpul erupţiilor solare radiaţia radio a
Soarelui creşte de mii şi chiar milioane
de ori în comparaţie cu Soarele calm.
Ciclurile solare se numără din anul
1755, când au început să fie înregistra­
te petele solare. Anul 2013 a fost anul
de maxim al celui de al 24-lea ciclul de
activitate solară. Acest ciclu de 11 ani a
început la 4 ianuarie 2008, dar a avut o
activitate scăzută pănă în aprilie 2013.
Activitatea solară a crescut rapid la mijlo­
cul lunii mai 2013, când în doar două zile
au avut loc patru explozii puternice con­
secutive. Toate aceste explozii au fost ge­
nerate de pata solară cu numărul AR1748,
situată în partea de Est a limbului solar.
Cele patru explozii de raze X (Röntgen) au
generat o pană de comunicaţii radio în
atmosfera superioară a Pământului. Fie­
care erupţie de raze X a fost urmată de o
ejecţie de masă coronala masivă. Primele
trei EMC nu au avut vreo influenţă asu­
pra Pământului, pentru că toate acestea
nu s-au îndreptat spre Pământ; cea de a
patra EMC însă a fost parţial geoactivă,
declanşând o furtună geomagnetică mi­
noră la 18 mai 2013.
§ 8.5. RELAŢIILE SOARE-PĂMÂNT
Lumina şi căldura Soarelui constituie
principala sursă de energie pe Pământ.
De aceea, fenomenele care se produc în
Soare au o influenţă nemijlocită asupra
198
Pământului. Energia radiantă a Soare­
lui a avut un rol primordial în apariţia şi
dezvoltarea vieţii pe Pământ.
Fluxul de energie radiat de Soa­
re în toate direcţiile este de circa
41025 W, însă doar o parte foarte mică
din această cantitate atinge straturile
superioare ale atmosferei Pământului.
Aproximativ o treime din energia sola­
ră incidenţă pe Pământ este reflectată
de acesta şi se împrăştie în spaţiul in­
terplanetar. Din energia solară inciden­
ţă, o parte considerabilă asigură încăl­
zirea atmosferei terestre, a oceanelor
şi continentelor.
Lumina Soarelui prezintă câteva pro­
prietăţi biologice importante. Razele
ultraviolete de la Soare au acţiune anti­
septică şi alte efecte medicale, cum ar
fi producţia de vitamină D. Radiaţia ul­
travioletă a Soarelui are şi efecte nocive
asupra organismelor, dar, din fericire, ea
este puternic atenuată de atmosfera Pă­
mântului.
Energia solară este utilizată pe Pă­
mânt în diverse procese naturale sau ar­
tificiale. în procesul de fotosinteză, plan­
tele captează energia solară pe care o
folosesc la conversia chimică a bioxidu­
lui de carbon din aer în oxigen. Prin con­
versia luminii solare realizată de celule
fotovoltaice se obţine curent electric.
Energia stocată în petrol şi alţi combus­
tibili fosili provine tot din energia solară,
absorbită de plante prin fotosinteză în
trecutul îndepărtat.
Energia solară, cel mai ecologic tip de
energie, este utilizată pe scară tot mai
largă în instalaţiile heliotehnice (sere, us-
cătorii, instalaţii de încălzire a apei, etc).
Se lucrează la construirea de centrale
electrice solare şi instalaţii de încălzire a
caselor. Bateriile solare servesc drept sur­
se de electricitate la bordul sateliţilor ar­
tificiali ai Pământului şi staţiilor orbitale.
Radiaţia Soarelui de înaltă frecven­
ţă - ultravioletă şi Röntgen, emisă în
principal de straturile superioare ale
cromosferei şi coroanei solare, este deo­
sebit de intensă în anii de maxim ai acti­
vităţii solare, când intensitatea radiaţiei
ultraviolete creşte de aproape două ori,
iar radiaţia Röntgen - de zeci şi sute de
ori. Această radiaţie ionizează parţial
straturile atmosferei terestre, formând
la altitudini de 200-500 km ionosfera
care joacă un rol important în realizarea
comunicaţiilor la mare distanţă.
O importanţă deosebită are stratul
de ozon care se formează sub acţiu­
nea razelor solare ca produs al reacţii­
lor fotochimice din stratosfera, unde e
concentrată aproape întreaga lui masă.
Stratul de ozon protejează vietăţile de
pe Pământ de acţiunea nocivă a razelor
ultraviolete.
Coroana solară este sursa unui cu­
rent permanent de plasmă formată din
protoni şi electroni - vântul solar, care
transportă nu numai particulele încărca­
te, ci şi câmpul magnetic legat de plasma
în mişcare. Erupţiile solare generează o
radiaţie corpusculară suplimentară a
Soarelui care alimentează vântul solar.
Curentul de particule din vântul solar
se mişcă cu viteze de 400-1000 km/s şi
ajunge la Pământ în aproximativ 1-2 zile
după ce s-a produs erupţia solară care
l-a generat. Acest flux corpuscular per-
turbează câmpul magnetic al Pămân-
199
Fig. 8.15. Auroră boreală.
tului, provocând aşa - numitele furtuni
geomagnetice, ce se manifestă mai ales
prin aurorele polare de o rară frumuseţe
(fig. 8.15). Acestea sunt rezultatul exci­
tării atomilor ionosferei de către par­
ticulele fluxului corpuscular solar. Per-
turbaţiile câmpului magnetic pot fi con­
statate şi după oscilaţiile acului busolei.
Aurorele polare se formează în regiunile
circumpolare de pe Pământ, dar în anii
de maxim ai activităţii solare pot fi ob­
servate uneori şi la latitudini medii, la
altitudinea de 80-100 km.
Furtunile geomagnetice sunt înso­
ţite şi de perturbaţii ale comunicaţiilor
radio în regiunile polare şi ale reţelelor
de alimentare cu energie electrică. în­
răutăţirea sau chiarîncetarea tempora­
ră a radiocomunicaţiilor se explică prin
faptul că erupţiile puternice de pe Soa­
re au drept consecinţă creşterea nu­
mărului de atomi ionizaţi în ionosfera
Pământului, ceea ce duce la absorbţia
parţială sau totală a undelor radio.
Există, probabil, o legătură între ci­
clurile de activitate solară şi clima de pe
Pământ. Astfel, între anii 1300 şi 1850 în
Europa şi America de Nord vremea era
 neobişnuit de friguroasă. Această mini-
perioadă glacială a culminat în anii 1645­
1715, când timp de 70 de ani pe Soare
practic nu s-au format pete, fenomenul
fiind legat de scăderea drastică a acti­
vităţii solare cunoscută ca Minimul lui
Maunder. în acea perioadă, intrarea în
Groenlanda era blocată de gheţari, ca­
nalele din Olanda îngheţase, gheţarii din
Alpi cuprinsese sate întregi, iar apele din
jurul Islandei erau încătuşate de gheaţă.
Predicţia fenomenelor de activitate
solară este de importanţă vitală pen­
tru locuitorii planetei noastre, deoare­
ce vântul solar, dar şi ejecţiile de masă
coronală generate de erupţiile solare
puternice pot avea consecinţe grave
pentru civilizaţia umană, de la deteriora­
rea liniilor de comunicaţie şi a reţelelor
energetice de pe Pământ până la pericli­
tarea funcţionării aparatelor cosmice şi
a vieţii astronauţilor.
§ 8.6. C IC LU L DE VIA ŢĂ A L SO A R ELU I
Soarele este o stea din a treia ge­
neraţie, a cărei formare este posibil să
fi fost declanşată de undele de şoc ale
unei supernove aflate în vecinătate.
Acest fapt este sugerat de prezenţa în
abundenţă în Sistemul nostru solar a
C ic lu l d e v ia ţă al S o a re lu i
încălzire gi actuală
mmm
• •
l______ L
Apanţiei
• •
— J____ 1__
•
4
•
5
, •
__ l
6 7 8
. 1
Miliarde de am (aprox.)
Fig. 8.16. Ciclul de viaţă al Soarelui.
200
metalelor grele.
Conform cercetărilor actuale, vârsta
Soarelui determinată, folosind modele
computerizate ale evoluţiei stelelor, este
de aproximativ 4,57 miliarde de ani şi el
se află pe la jumătatea ciclului principal
al evoluţiei (fig. 8.16). Faza principală a
existenţei Soarelui va dura în total apro­
ximativ 10 miliarde de ani.
Peste aproximativ 5 miliarde de ani,
Soarele va intra în faza de gigantă roşie,
straturile exterioare urmând să se ex­
tindă, în timp ce hidrogenul din centru
va fi consumat, iar miezul se va contrac­
ta şi încălzi. Când temperatura în centru
va atinge la 3-108 K, va începe fuziunea
heliului. Straturile exterioare ale Soa­
relui se vor extinde, probabil, până la
actuala traiectorie a Pământului. Atmo­
sfera Pământului se va evapora şi îm­
prăştia. Pământul va deveni nelocuibil,
iar zona locuibilă se va muta pe orbita
planetei Marte.
Faza de gigantă roşie va fi urmată
de expansiunea straturilor exterioare
ale Soarelui, dând naştere unei nebu­
loase planetare. Soarele se va transfor­
ma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în
timp. Această succesiune a fazelor este
tipică pentru evoluţia stelelor de tipul
Soarelui.
G ">’ ' |r‘ " :' Nebuloasă planetară
1
'1 0
•
11
•
12
Pitică albă
P R O B L E M Ă REZO LV A TĂ
Ce cantitate de energie solară cade
pe suprafaţa unui lac cu aria de 1 km2
în 1 min., dacă înălţimea Soarelui dea­
supra orizontului este de 30°, iar atmo­
sfera lasă să treacă 80% din radiaţia so­
lară? (Sursa: Voronţov-Veliaminov, 1994,
ex. 18.1).
Rezolvare. Puterea radiaţiei solare in­
cidenţă pe o suprafaţă aşezată în afara
E X E R C IŢ II
8.1. Magnitudinea aparentă a Soarelui
este negativă şi egală cu -26,7m,
iar magnitudinea celei mai slabe
stele este pozitivă, egală cu +24m.
De câte ori Soarele este mai stră­
lucitor decât cea mai slabă stea?
R.: 1,65 •1012 ori.
8.2. Soarele şi Luna în apropiere de ori­
zont au o nuanţă roşiatică. Cum se
explică acest fenomen?
8.3. Cum se explică faptul că discul Soa­
relui este mai întunecat spre mar­
gini?
8.4. Scrieţi şi explicaţi reacţiile termo­
nucleare care constituie sursa de
energie a Soarelui.
8.5. Descrieţi formaţiunile observate în
fotosfera, cromosfera şi coroana
solară.
8 .6 . Descrieţi şi explicaţi originea şi efec­
.
•
i i
•
14
tele vântului solar.
8.7. Care este relaţia între activitatea so­
lară şi fenomenele de pe Pământ?
1
201
atmosferei terestre, perpendicular pe
razele solare, la distanţa de 1 UA de la
Soare este P = QS, unde Q = 1370 W/m2
este constanta solară. Energia sola­
ră incidenţă pe suprafaţa lacului este:
E = qPtcos /, unde q = 80 % = 0,8; / = 60°
este unghiul de incidenţă al razelor sola­
re pe suprafaţa lacului. Substituind valo­
rile numerice, obţinem: E = 9,13 kW-h.
8 .8 . O pată solară are diametrul unghiu­
lar de 0,5 arcminute. Calculaţi dia­
metrul liniar al petei în kilometri.
R.: 21700 km.
8.9. în timpul erupţiilor solare, în spaţiu
sunt expulzate cantităţi enorme de
materie solară coronală, fenomen
cunoscut ca ejecţie de masă coro­
nală. Ce viteză trebuie să aibă sub­
stanţa solară pentru a părăsi Soare­
le? R.: 437,9 km/s.
8.10. Pe suprafaţa Soarelui sunt obser­
vate 4 grupuri de pete, fiecare
grup conţinând, respectiv, 1, 3, 5,
6 pete. Calculaţi numărul lui Wolf.
R.: W = 55.
8.11. Calculaţi cantitatea de energie so­
lară incidenţă, în 10 min., pe supra­
faţa unor baterii solare cu aria de
600 m2, amplasate la sol. înălţimea
Soarelui deasupra orizontului este
de 40°, iar atmosfera lasă să treacă
80% din radiaţia ajunsă la limita su­
perioară a atmosferei (la distanţa de
1 UA de la Soare). R.: 253,6 kW-h.
 Capitolul ix. F IZ IC A SISTEM U LU I S O L A R
§ 9.1. CARACTERISTICILE GENERALE
ALE SISTEM ULUI SOLAR
Sistemul solar este format dino stea -
Soarele şi toate corpurile care orbitea-
ză în jurul lui: planetele cu sateliţii lor
şi planetele pitice, asteroizii, cometele,
obiectele transneptuniene, precum şi
nenumăratele particule minuscule şi
fragmente de rocă şi metal de diverse
dimensiuni, numite corpuri meteoriti­
ce sau meteoroizi. Spaţiul interplanetar
este ocupat de gaz şi praf cosmic extrem
de rarefiat şi e străbătut de radiaţii elec­
tromagnetice, la care se adaugă particu­
lele vântului solar (protoni şi electroni)
şi câmpurile magnetice şi gravitaţionale
202
interplanetare. Sistemul solar s-a format
în urmă cu 4,57 miliarde de ani ca urma­
Centura de
re a contracţiei gravitaţionale a unui nor asteroizi Uranus
molecular gigantic. rvenus
Soarele este cel mai masiv corp din
Sistemul solar, el conţinând 99,86% din
lupiter
masa cunoscută a sistemului nostru Terra
planetar. în jurul Soarelui gravitează
opt planete: Mercur, Venus, Pământ,
Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Nep­
tun (în ordinea distanţei de la Soare)
(fig. 9.1), dintre care ultimele patru
planete - Jupiter, Saturn, Uranus şi
Neptun, numite giganţi gazaşi, înglo­
bează circa 99% din masa tuturor pla­ Fig. 9.2. Orbitele planetelor din Sistemul solar.
netelor şi altor obiecte care orbitează
în jurul Soarelui.
După poziţia faţă de Pământ, plane­ Planetele se rotesc în jurul Soarelui
tele Sistemului solar se împart în două şi în jurul axelor proprii în sens contrar
categorii: planete inferioare - Mercur şi mişcării acelor de ceasornic (dacă le pri­
Venus, care sunt mai aproape de Soare vim de la polul Nord al Soarelui), cu ex­
decât Pământul, şi planete superioare, cepţia planetelor Venus şi Uranus care
de la Marte la Neptun, ale căror orbite se rotesc în jurul axei în sens retrograd.
sunt situate în exteriorul orbitei Pămân­ Şase din cele opt planete au sateliţi na­
tului. turali.
Toate planetele au orbite eliptice Spre deosebire de stele, în planete
aproape circulare, situate aproximativ în nu au loc reacţii termonucleare şi ele nu
planul eclipticei (planul orbitei Pământu­ radiază lumină proprie, ci doar reflectă
lui), cu devieri de până la 3°, cu excepţia lumina Soarelui.
planetei Mercur care se abate cu circa în timpurile preistorice, oamenii
7° şi a planetei pitice Pluto, a cărei or­ cunoşteau numai planetele vizibile cu
bită este înclinată cu circa 17° faţă de ochiul liber, adică toate planetele inte­
orbita Pământului (fig. 9.2). Ca urmare rioare şi planetele exterioare până la
a acestui fapt, traiectoriile aparente ale Saturn inclusiv, numite uneori şi planete
planetelor pe bolta cerească sunt situa­ clasice. Celelalte planete au fost desco­
te aproape de planul eclipticei. perite mult mai târziu: planeta Uranus -
203

Fig. 9.3. Planetele telurice - mărimi comparative.
în 1781, de William Herschel; primul as­
teroid, Ceres (acum planetă pitică) - în
1801, de astronomul italian Piazzl. Pla­
neta Neptun, prezisă teoretic de Le Ver­
rier şl, independent, de Adams, a fost
observată pe bolta cerească în 1846 de
Johann G. Galle. în mod analog a fost
descoperită şl planeta pitică Pluto de că­
tre Percival L. Lowell, apoi identificată în
1930 pe plăci fotografice ale cerului de
către Clyde W. Tombough.
în afară de planete, în jurul Soarelui
gravitează un număr mare de corpuri
mici - asteroizi (în trecut numiţi şi pla­
nete mici, planetoizi sau planete mino-
Flg. 9.4. Lumina zodiacală (Credit: NASA).
■204 ,
re), majoritatea acestora mişcându-se
între orbitele planetelor Marte şi Jupiter
şi formând aşa-numita centură principa­
lă de asteroizi. în centura de asteroizi se
află şi orbita uneia din planetele pitice -
Ceres.
în raport cu poziţia orbitelor faţă de
centura asteroizilor, planetele Sistemului
solar se împart în două grupuri: planete in­
terioare (Mercur, Venus, Pământul şi Mar­
te), situate în interiorul centurii asteroizi­
lor, şi planete exterioare (Jupiter, Saturn,
Uranus şi Neptun), în exteriorul ei.
Cele patru planete interioare sunt în
principal compuse din rocă şi metal, adi­
că la fel ca şi Pământul, şi sunt numite
planete terestre (sau telurice) (fig. 9.3).
în mediul interplanetar din regiunea
interioară a Sistemului solar există o
aglomeraţie de praf cosmic în formă de
disc, cunoscută ca norul de praf zodia­
cal, care se face vizibil de pe Pământ ca
o lumină numită zodiacală (fig. 9.4) (vezi
§ 9.15). Acest praf s-a format, probabil,
în urma coliziunilor dintre corpurile din
centura de asteroizi provocate de inter­
acţiunea cu planetele gigante.
Cele patru planete exterioare sunt
numite planete gazoase sau joviene
(fig. 9.5). Ele sunt cu mult mai masive
decât cele terestre şi din această cauză
poartă, numele de giganţi gazoşi. Două
cele mai mari dintre ele, Jupiter şi Saturn,
sunt compuse în proporţie de 98% din
hidrogen şi heliu, iar în compoziţia ce­
lorlalte două, mai îndepărtate, Uranus şi
Neptun, predomină în mare parte amo­
niac şi metan. Planetele exterioare sunt
înconjurate de inele (mai pronunţate la
Saturn), alcătuite din particule de rocă,
particule de gheaţă, praf ş.a.
Spaţiul de dincolo de orbita planetei
Neptun găzduieşte cele mai îndepărtate
corpuri din familia Soarelui. Aici, în regi­
Fig. 9.5. Planetele gigante - mărimi comparative.
unile numite Centura Kuiper şi Discul îm­
prăştiat, se situează orbitele obiectelor
transneptuniene, printre care se numără le, densitatea, temperatura, presiunea
şi patru din cele cinci planete pitice iden­ atmosferică, compoziţia chimică, ş.a.
tificate până în prezent: Pluto, Haumea, Telescoapele performante moderne,
Makemake şi Eris (fig. 9.6). în aceste inclusiv cele spaţiale, şi sondele spaţia­
două regiuni sunt şi alte corpuri mici, le robotizate au deschis calea studierii
cum ar fi cometele, centaurii şi materia aprofundate a corpurilor Sistemului so­
interplanetară. Cel puţin trei planete pi­ lar, inclusiv a fenomenelor geologice şi
tice şi multe alte corpuri mici au sateliţii meteorologice de pe planete.
lor naturali.
în partea exterioară, periferică, Sis­ § 9.2. NOUA CLASIFICARE
temul solar este înconjurat de un nor A PLANETELOR
sferic. Norul lui Oort care se presupune
că ar fi compus din resturi rămase după La sfârşitul anilor '90 ai sec. XX şi în
formarea planetelor şi este considerat primii ani ai sec. XXI, au fost descoperite
ca fiind locul unde îşi au originea come­ mai multe obiecte cereşti de dimensiuni
tele cu perioadă lungă. comparabile, situate dincolo de planeta
Sarcina principală a astronomiei pitică Pluto în Centura Kuiper. S-a con­
planetare constă în determinarea ca­ statat că Pluto nu este decât unul din
racteristicilor şi parametrilor fizici ai cele mai mari obiecte ale acestei centuri.
planetelor, cum ar fi masa, dimensiuni­ Descoperirea în 2005, în Centura Kuiper,
205
 D ysn o m ia
N am aka
Char o n
H ydra
H i'iaka
Pluto Makemake Haumea
W eyw ot
— V an th
Se d n a Orcus 2007 OR Quaoar
Fig. 9.6. Cele mai mari obiecte transneptuniene cunoscute.
a unui obiect mai îndepărtat şi mai ma­ ia o formă de echilibru hidrostatic
siv cu 27% decât Pluto, denumit ulterior (aproape sferică);
planeta pitică Eris, i-a determinat pe as­ (c) a eliberat vecinătatea din jurul
tronomi să elaboreze şi să aprobe defini­ orbitei sale (de praf, gaz şi corpuri
ţia oficială a planetei. mai mici).
Uniunea Astronomică Internaţională Potrivit acestei definiţii, în Sistemul
(UAI), prin rezoluţia celei de a 26-a Adu­ solar există opt planete: Mercur, Venus,
nări Generale de la Praga, din 24 august Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus
2006, a decis ca toate corpurile din Sis­ şi Neptun.
temul solar, cu excepţia sateliţilor, să Planeta pitică este un corp ceresc
fie împărţite în trei categorii distincte: care:
(a) planete; (b) planete pitice; (c) corpuri (a) orbitează în jurul Soarelui;
mici ale Sistemului solar. Au fost adop­ (b) are masa suficientă pentru ca
tate următoarele definiţii ale planetei şi gravitaţia sa proprie să învingă
planetei pitice: forţele de rigiditate, astfel ca el să
Planeta este un corp ceresc care: ia o formă de echilibru hidrostatic
(a) orbitează în jurul Soarelui; (aproape sferică);
(b) are masa suficientă pentru ca (c) nu a eliberat vecinătatea din jurul
gravitaţia sa proprie să învingă orbitei sale;
forţele de rigiditate, astfel ca el să (d) nu este un satelit.
206
Potrivit definiţiei adoptate, planeta
Pluto şi asteroldul Ceres au fost trecute la
categoria planetelor pitice, alături de une­
le noi corpuri descoperite dincolo de orbi­
ta lui Pluto, pentru că nu satisfac condiţia
(c) din definiţie. Astfel, în Sistemul solar
surit identificate în prezent cinci planete
pitice: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake
şi Eris (care este şi cea mai mare dintre
planetele pitice cunoscute) (fig. 9.6).
Planetele pitice fac parte din diverse
populaţii de corpuri cereşti. Astfel, Ceres
este cel mal masiv obiect din Centura
principală de asteroizi; Pluto, Haumea
şi Makemake sunt obiecte din Centura
Kuiper, iar Eris este un obiect din Discul
împrăştiat.
Toate celelalte obiecte care orbitează
în jurul Soarelui sunt denumite generic
corpuri sau obiecte mici ale Sistemului
solar. La ora actuală acestea Includ toţi
asteroizii cu excepţia lui Ceres, majorita­
tea obiectelor transneptuniene, come­
tele şl alte corpuri mici.
în 2008, UAI a delimitat o nouă cate­
gorie de obiecte, denumite cu termenul
generic „plutoid", care include obiectele
transneptuniene, asemănătoare cu pla­
neta pitică Pluto. A fost adoptată urmă­
toarea definiţie a plutoidului.
Plutoidul este un corp ceresc care
(a) orbitează în jurul Soarelui; (b) are
semiaxa mare a orbitei mai mare decât
cea a planetei Neptun; (c) are masa su­
ficientă pentru ca gravitaţia proprie să
învingă forţele de rigiditate, astfel încât
el să capete o formă de echilibru hidros­
tatic (aproape sferică); (d) nu a eliberat
vecinătatea din jurul orbitei sale (de cor­
puri mai mici).
207
Potrivit acestei definiţii, cele patru
planete pitice cunoscute, având orbitele
dincolo de orbita planetei Neptun - Pluto,
Haumea, Makemake şi Eris sunt plutoizi.
Sateliţii plutoizilornusunt consideraţi plu­
toizi, chiar dacă sunt suficient de masivi
pentru ca forma lor să fie determinată de
gravitaţia proprie. Planeta pitică Ceres nu
este un plutoid, deoarece orbita ei este
situată între planetele Marte şi Jupiter,
în centura asteroizilor şl deci nu satisface
condiţia (b) din definiţia plutoidului.
/fK § 9.3. PLANETELE TERESTRE
Cele patru planete Interioare sau
terestre - Mercur, Venus, Pământul şi
Marte (fig. 9.3), sunt compuse în mare
parte din silicaţi care formează scoarţa şi
mantaua planetelor şi metale ca fierul şi
nichelul, care formează nucleele planeta­
re. Trei din cele patru planete interioare
(Venus, Pământul şi Marte) au atmosferă
de diferită densitate. Toate planetele te­
lurice au cratere de impact şi formaţiuni
tectonice de suprafaţă, cum ar fi rlfturi şi
vulcani.
Planetele terestre au caracteristici
asemănătoare cu cele ale Pământului, şi
anume: mase şi dimensiuni relativ mici,
cu diametrul sub 13 000 km; densităţi
mari, cuprinse între 3900 şi 5500 kg/m3;
rotaţie axială lentă cu perioada de la o zi
la mal multe zile; formă aproape sferică
sau cu o turtire mică; suprafaţă (scoarţă)
solidă. Planetele terestre au puţini sate­
liţi naturali (Pământul - un satelit, Luna;
Marte - doi sateliţi, Phobos şi Deimos)
sau nu au sateliţi (Mercur şi Venus) şi nu
au sisteme de inele.
/tf\ § 9.4. P LA N E T A M E R C U R
Distanţa medie de la Soare:
57,9 mii. km (0,39UA)
Raza medie: 2439,7 km
Masa: 0,056 m@
Simbolul planetei Mercur: $
Caracteristici fizice. Mercur este pla­
neta cea mai apropiată de Soare şi cea
mai mică din Sistemul solar (fig. 9.7).
Având raza de 2439 km, Mercur este
doar cu puţin mai mare decât Luna.
Mercur nu are niciun satelit natural. Ac­
celeraţia gravitaţională la suprafaţă este
egală cu 3,72 m/s2, adică de 2,6 ori mai
mică decât pe Pământ.
Perioada de revoluţie, adică anul mer­
curian este de circa 88 de zile terestre,
iar o rotaţie în jurul axei proprii durează
58,6 zile terestre, adică constituie apro­
ximativ 2/3 din perioada de revoluţie. Ca
urmare, o zi solară mercuriană are dura­
ta de 176 zile terestre, adică de doi ani
Fig. 9.7. Planeta Mercur.
208
mercurieni. în mişcarea sa de revoluţie
în jurul Soarelui, Mercur se abate de la
legile lui Kepler, fapt care îşi găseşte ex­
plicaţia în teoria relativităţii generalizate
a lui Einstein.
Axa de rotaţie a planetei Mercur este
practic perpendiculară pe planul orbitei
sale (unghiul de înclinare este de 89°), de
aceea pe Mercur nu există anotimpuri şi
deci nici variaţii sezoniere ale tempera­
turii. Temperatura pe suprafaţa plane­
tei atinge ziua circa 430°C, iar pe partea
nocturnă scade până la -180°C. Aceste
condiţii fac imposibilă existenţa vieţii pe
Mercur. în acelaşi timp, la adâncimea
de câţiva centimetri variaţiile diurne ale
temperaturii sunt considerabil mai mici.
De aici rezultă că suprafaţa lui Mercur e
acoperită cu un strat de regoiit-ro că fă­
râmiţată având densitatea relativ mică şi
conductibilitate termică scăzută. Mercur
are câmp magnetic propriu, însă acesta
este de 300 de ori mai slab decât cel al
Pământului. Prezenţa câmpului magne­
tic constituie o dovadă că Mercur ar pu­
tea să aibă un nucleu de fier.
Planeta Mercur poate fi văzută
aproape de orizont timp de cel mult o
oră, fie seara la Vest, după apusul Soa­
relui, fie dimineaţa la Est, înainte de ră­
săritul Soarelui. Diametrul unghiular al
discului vizibil de pe Pământ al planetei
este foarte mic (circa 7"), iar în elongaţie
maximă planeta este foarte apropiată
de Soare. Toate acestea fac observaţiile
foarte dificile, din care cauză sunt puţi­
ne date obţinute despre această planetă
din observaţii efectuate cu instrumente
de la sol.
Mercur este o planetă formată din
rocă, cunoscută şi ca o planetă terestră.
Suprafaţa solidă a planetei s-a dovedit
a fi foarte asemănătoare cu cea a Lunii
(fig. 9.8). La fel ca şi Luna, ea este brăz­
dată de cratere de diferite dimensiuni,
majoritatea acestora fiind cratere de im­
pact. Unul dintre cratere poartă numele
Eminescu (fig. 9.9). O parte din cratere
însă sunt de origine vulcanică, fapt care
dovedeşte că planeta a trecut prin faza Fig. 9.8. Suprafaţa planetei Mercur
de activitate vulcanică. Spre deosebire (Mariner 10, NASA).
de Lună, pe Mercur sunt mai puţine for­
maţiuni numite "mări", cea mai întinsă planetară de către vântul solar şi prin
dintre ele fiind Marea Caloris, de circa impactul cu micrometeoroizi.
1300 km în diametru. Printre caracteris­ Cercetarea planetei cu ajutorul apa­
ticile sale geologice mai deosebite sunt ratelor cosmice a început în 1974 odată
nucleul de fier relativ mare şi mantaua cu lansarea sondei spaţiale americane
subţire. Densitatea medie a planetei „Mariner-10" care a survolat planeta în
este de 5420 kg/m3, aproape egală cu anii 1974-1975 şi a realizat peste 2000
cea a Pământului. Mercur are o atmo­ de fotografii ce au permis cartografie­
sferă subţire, sau exosferă, compusă în rea suprafeţei şi măsurarea unui şir de
mare parte din oxigen (02), sodiu (Na), parametri fizici ai planetei. în prezent
heliu (He) şi potasiu (K). Atmosfera este (2014), Mercur este studiat de nava
creată de atomii eliberaţi din suprafaţa spaţială Messenger (NASA), devenită în
Fig. 9.9. Craterul Eminescu pe Mercur.
209
2 0 11 primul satelit artificial al acestei
planete. Cu ajutorul lui Messenger au
fost obţinute noi date şi realizate peste
150000 de imagini, experimentele orbi­
tale urmând să continue până la începu­
tul anului 2015.
/f£ § 9.5. P LA N E T A V E N U S
Distanţa medie de la Soare:
108,2 mii. km (0,72 UA)
Raza medie: 6052 km
Masa: 0,815 m
Simbolul planetei Venus: 9
1. Caracteristici fizice. Venus (cunos­
cut şi cu denumirea populară de Luceafăr)
este a doua planetă de la Soare (fig. 9.10).
El poate fi văzut pe cer ca o stea foarte
strălucitoare, fie dimineaţa la Est, înainte
de răsăritul Soarelui, fie seara la Vest, după
apusul Soarelui. Venus este al treilea corp
ceresc ca strălucire după Soare şi Lună şi
prezintă faze la fel ca şi Luna. Planeta Ve­
nus nu are niciun satelit natural.
Fig. 9.10. Planeta Venus în raze ultraviolete
(Pioneer Venus Orblter, 1979, NASA).
210
Perioada de rotaţie axială şi perioada
de revoluţie a planetei în jurul Soarelui
au fost determinate prin metoda radar.
Anul venusian s-a dovedit a fi egal cu
circa 225 de zile terestre, în timp ce pe­
rioada de rotaţie în jurul axei proprii -
cu aproximativ 243 de zile terestre, adi­
că mai lungă decât cea de revoluţie. în
consecinţă, rotaţia axială a planetei Ve­
nus este retrogradă, deci are loc de la Est
spre Vest, în sens opus mişcării orbitale.
Aceasta înseamnă că Soarele răsare la
Vest şi apune la Est. Deoarece mişcarea
de revoluţie în jurul Soarelui şi mişcarea
de rotaţie axială au perioade apropiate,
dar sens opus, durata zilei solare pe Ve­
nus este de 117 zile terestre, adică într-
un an venusian Soarele de două ori răsa­
re şi de două ori apune. Axa de rotaţie
este aproape perpendiculară pe planul
orbitei (87°) şi din acest motiv pe planetă
nu are loc succesiunea anotimpurilor.
Planeta Venus este doar cu puţin mai
mică decât Pământul. Astfel, masa lui
Venus constituie 0,82 din masa Pămân­
tului, raza este 0,95 din raza terestră, ac­
celeraţia gravitaţională pe suprafaţa ve-
nusiană este de 0,9 din acceleraţia gravi­
taţională terestră, iar densitatea medie
a planetei reprezintă 0,94 din densitatea
Pământului. Venus are o structură ase­
mănătoare cu cea a Pământului: o scoar­
ţă şi manta subţire, un nucleu de fier şi
atmosferă densă. Cu toate acestea, con­
diţiile fizice pe suprafaţa lui Venus diferă
în mod radical de cele de pe Pământ.
2. Suprafaţa. Venus este o planetă
formată din rocă, cunoscută ca o planetă
de tip terestru. Suprafaţa solidă a plane­
tei prezintă un peisaj acoperit de cratere
şi vulcani. Planeta este totdeauna aco­
perită cu un strat gros de nori care nu
permit observarea directă a suprafeţei
prin telescopul optic. Suprafaţa ei a pu­
tut fi studiată prin metoda radiolocaţiei
cu'ajutorul aparatelor cosmice automa­
te din seria „Venera" (URSS), „Pioneer”
şi “Magellan” (NASA, SUA). Prima staţie
automată care a aterizat lin pe suprafa­
Fig. 9.11. Staţia interplanetară Venera-13
ţa planetei Venus a fost Venera-1 (1970), (URSS, 1982).
aceasta furnizând date care au permis
efectuarea primelor estimări realiste aceste lungimi de undă. în consecinţă,
ale temperaturii şi presiunii la suprafaţa radiaţiile infraroşii nu pot părăsi atmo­
acestei planete. Datele transmise de sta­ sfera şi sunt absorbite de suprafaţa pla­
ţiile „Venera” au arătat că presiunea la netei, contribuind la încălzirea ei de mai
suprafaţa planetei este de aproximativ departe.
90 atm, iar temperatura medie atinge Sondele automate Venera-9 şi Vene­
circa 460°C, cel mai probabil, datorită ra-10 care au aterizat lin pe suprafaţa
efectului de seră. Bioxidul de carbon din lui Venus, în 1975, au realizat primele
atmosferă este transparent pentru raze­ fotografii ale suprafeţei planetei (în alb-
le solare. Ca urmare, radiaţia ajunge la negru). Imaginile televizate transmise de
suprafaţa planetei unde este absorbită. Venera-13 (fig. 9.11) ne prezintă o vari­
Solul încălzit reemite energia solară sub etate de roci de 30-40 cm mărime care
formă de raze infraroşii, însă bioxidul de nu sunt erodate (fig. 9.12). Prima hartă
carbon nu mai este transparent pentru topografică globală a suprafeţei venusi-
Fig. 9.12. Suprafaţa planetei Venus. (Foto: Venera-13,1982).
211
 ene a fost realizată după datele de alti- 3. Atmosfera. Structura şi compozi­ sunt studiate de aparatul orbital Venus
metrie radar transmise de nava Pioneer ţia atmosferei venusiene, natura şi com­ Express al Agenţiei Spaţiale Europene,
Venus 1 (1978) de pe orbita sa în jurul poziţia norilor au fost studiate de misiu­ lansat în 2005.
lui Venus. nea Pioneer Venus 2 (1978). Măsurările Planeta Venus cu temperatura la su­
Nava spaţială interplanetară Magel­ directe efectuate de staţiile „Venera" şi prafaţă atât de înaltă, încât plumbul se
lan, lansată de NASA în 1989, a devenit Mariner-2 au arătat că atmosfera toxică topeşte, cu presiune atmosferică enor­
satelit artificial al planetei Venus şi în anii venusiană e compusă în proporţie de 96­ mă şi cu ploi de acid sulfuric, este locul
1990-1992 a realizat, prin radiolocaţie, 97% din bioxid de carbon (C02), cu nori unde viaţa sub orice formă e prea puţin
prima cartografiere detaliată a 98% din din picături de acid sulfuric (H2S 0 4). De probabilă.
suprafaţa venusiană, cu cratere, coline, asemenea, în straturile adânci ale atmo­
lanţuri de munţi şi alte formaţiuni geo­ sferei există circa 2% de azot (N2), vapori § 9.6. P LA N E T A P Ă M Â N T
logice, cu o rezoluţie comparabilă celei de apă în cantităţi foarte mici (0,003%)
obţinute în cartografierea fotografică a şi alte gaze (neon, argon, heliu). învelişul Distanţa medie de la Soare: Fig. 9.13. Pămîntul.
altor planete în lumină vizibilă. în urma stratificat de nori se extinde de la altitu­
149,6 mii. km (1 UA) (Foto: Apollo-17,1972. Credit: NASA).
acestor cercetări s-a stabilit că pe Venus dini de circa 30 km până la circa 60 km.
Raza medie: 6371 km
sunt multe formaţiuni vulcanice şi tec­ Datorită învelişului masiv de nori, ilumi­ drept dovadă eclipsele de Lună, în timpul
Masa: 5,98 1024 kg (1 m j
tonice, urme de scurgeri de lavă şi falii narea suprafeţei planetei măsurată de cărora pe discul lunar se vede marginea
Simbolul Pământului: 6
tectonice, ceea ce constituie o dovadă a sonda automată „Venera-8 " (1972) s-a rotundă a umbrei Pământului.
unei activităţi vulcanice intense. De ase­ dovedit a fi foarte redusă, chiar şi în ore-. în prezent, forma aproape sferică a
menea, au fost descoperite circa 1000 le amiezii, ca lumina într-o zi noroasă de Planeta Pământ (numită şi Terra) este Pământului se vede clar în imaginile fo­
de cratere de impact, rezultat al căderii vară la latitudinile medii pe Pământ. cea mai mare şi cea mai densă planetă tografice realizate cu ajutorul sateliţilor
pe suprafaţă a unor corpuri masive. Nu­ în straturile superioare ale atmosfe­ interioară. Pământul este geologic ac­ artificiali şi navelor cosmice (fig. 9.13).
mărul mic al craterelor de impact ar fi o rei, la altitudini de 50-70 km, suflă în per­ tiv, el fiind singura planetă unde există Pământul privit din cosmos prezintă faze
dovadă a faptului că suprafaţa lui Venus manenţă vânturi puternice cu viteze de plăci tectonice. Atmosfera Pământului asemănătoare cu cele ale Lunii.
este relativ tânără, ea având aproxima­ peste 100 km/oră, în timp ce la suprafa­ diferă radical de cea a altor planete, ea Excurs istoric. Circumferinţa Pământuluiafost de­
tiv 500 milioane de ani. Pe suprafaţa ţa planetei viteza vântului este mult mai terminată încă în sec. III Î.Hr. de către Eratostene (276­
conţinând aproximativ 2 1 % de oxigen 194 Î.Hr.), matematician şi astronom grec din Alexan­
planetei sunt lanţuri de munţi şi văi ase­ mică - de aproximativ 4 km/oră. liber. Planeta Pământ are un satelit na­ dria. Eratostene a observat că la Syena (acum Assuan,
mănătoare cu cele de pe Pământ. Spre Măsurările magnetometrice au arătat tural, Luna, care este singurul satelit de Egipt), în ziua solstiţiului de vară la amiază fundul celor
exemplu, lanţul de munţi Maxwell atinge că Venus nu are câmp magnetic propriu, mai adânci fântâni este luminat de Soare. în aceeaşi zi,
dimensiuni mari în rândul planetelor te­ la Alexandria, situată aproximativ pe acelaşi meridian,
înălţimea de 8 km, iar de-a lungul ecu­ din care cauză vântul solar pătrunde restre din Sistemul solar. dar mai la nord de Syena, Soarele era la distanţa de
atorului, pe o distanţă de 1500 km, se uşor în straturile dense ale atmosferei 1. Dimensiunile şi forma Pământului. aproximativ 7,2° de zenit, egală cu 1/50 din lungimea
întinde un canion cu lăţimea de 150 km şi le ionizează. Lipsa câmpului magnetic circumferinţei. Dovedind că distanţa dintre Alexandria
Babilonienii şi indienii au fost primii care şi Syena, egală cu 5000 de stadii, constituie 1/50 din
şi adâncimea de 2 km. în urma analizelor s-ar explica prin faptul că nucleul de fier îşi dădeau seama că Pământul este con­ circumferinţa Pământului, el a calculat circumferinţa
realizate de sondele Venera-13 şi Vene­ al lui Venus este solid şi în el nu au loc vex, observând cum dispar treptat coră­ Pământului ca fiind egală cu 250 000 de stadii. Astăzi
ra-14 (1982), care au transmis şi primele mişcări de particule încărcate care gene­ nu se cunoaşte ce fel de stadie folosea Eratostene.
biile la orizont. Mai târziu, ideea sfericită- Dacă se presupune că era vorba de stadia grecească
imagini color ale suprafeţei, s-a constatat rează câmpul magnetic. ţii Pământului a fost susţinută şi de grecii (178 m), atunci raza Pământului după Eratostene era
că rocile venusiene au compoziţia chimi­ în prezent (2014), atmosfera planetei antici în şcolile de filosofie ale lui Pitagora de 7082 km, iar dacă el o folosea pe cea egipteană
(157,5 m), atunci raza Terrei calculată de el este de
că similară cu bazalturile terestre. Venus şi interacţiunea ei cu vântul solar şi Platon. Aristotel (384-322 î.Hr.) a fun­ 6287 km, adică apropiată de raza medie a Pământului
damentat teoretic această idee folosind determinată prin măsurări actuale (6371 km).

212 213
 Metoda lui Eratostene este folosită
şi azi. Pe suprafaţa Pământului se aleg
două puncte situate pe acelaşi meridian
şi se măsoară lungimea arcului dintre
ele (/). Evident, unghiul la centru cores­
punzător acestui arc este egal cu dife­
renţa latitudinilor geografice ale acestor
puncte, A(p = (p1~cp2 = n°. Se poate scrie
proporţionalitatea arcelor cu unghiurile
la centru egale cu un grad:
27rR _ J_
360° ~ n ° '
De aici, lungimea circumferinţei me­
ridianului terestru este:
Măsurarea arcului terestru / este di­
ficilă din cauza obstacolelor. Din această
cauză se utilizează metoda triangulaţiei,
în care se acoperă cu triunghiuri o fâşie
de teren care conţine arcul de măsurat
şi, măsurând o singură distanţă, numi­
tă bază, şi unghiurile triunghiurilor, prin
calcul se determină lungimea arcului de
măsurat.
Măsurările au arătat că lungimea
arcului de meridian de 1 °, exprimată în
kilometri, este maximă, în regiunile po­
lare fiind egală cu 111,7 km, şi minimă
la ecuator, unde este egală cu 110 ,6 km.
De aici rezultă că la ecuator curbura su­
prafeţei terestre este mai mare decât la
poli, fapt care ne demonstrează că Pă­
mântul nu are forma de sferă ideală.
Raza ecuatorială a Pământului de­
terminată cu ajutorul sateliţilor artifi­
ciali este egală cu 6378,14 km, fiind cu
aproximativ 21,385 km mai lungă decât
raza polară. Pământul este turtit la poli
. 214
datorită rotaţiei sale în jurul axei proprii.
Raza medie a Pământului se consideră
egală cu 6371 km.
Problema determinării formei Pă­
mântului este una din cele mai im­
portante şi în prezent se rezolvă cu
ajutorul sateliţilor artificiali ai Pămân­
tului. în urma acestor cercetări s-a sta­
bilit că razele polare de nord şi de sud
sunt respectiv egale cu 6355,39 km şi
6355,36 km. Aşadar, polul Sud al Pămân­
tului este cu 30 m mai aproape de cen­
trul Pământului, decât polul Nord.
S-au făcut încercări de a aproxima
figura Pământului cu un elipsoid de ro­
taţie sau un elipsoid triaxial (elipsoid cu
trei axe de simetrie şi simetric în raport
cu centrul lui). Figura reală a Pământu­
lui însă diferă atât de sferoid, cât şi de
elipsoidul triaxial şi deci ea nu poate fi
reprezentată nici de o figură geometri­
că, cunoscută până în prezent. De aceea
suprafaţa Pământului se aproximează
cu suprafaţa unui corp numit geoid, care
este figura mărginită de suprafaţa apei
liniştite a oceanului. Suprafaţa geoidului
se deosebeşte puţin de suprafaţa elip­
soidului terestru. Studiul figurii reale a
Pământului constituie una din cele mai
importante probleme ale geodeziei.
2. Structura internă. Cercetările in­
teriorului Pământului efectuate prin
foraj direct se limitează la adâncimi de
puţin peste 10 km, neglijabile în compa­
raţie cu raza Pământului. Din această ca­
uză structura internă a Pământului este
studiată, în principal, prin metodele se­
ismologiei - ştiinţei despre cutremurele
de Pământ. în timpul cutremurelor sau
Fig. 9.14, a. Structura Pământului.
al exploziilor puternice provocate arti­
ficial, în învelişurile terestre se propagă
unde seismice care ajung până la stratu­
rile cele mai adânci ale planetei. La su­
prafaţa de separaţie dintre straturile cu
proprietăţi fizice diferite are loc reflexia
şi refracţia undelor seismice. Viteza de
propagare a acestora fiind cunoscută, se
poate determina adâncimea straturilor
de la care au fost reflectate aceste unde.
Pământul, ca şi celelalte planete teres­
tre, are o structură internă stratificată
(fig. 9.14, a,b). El este format din nucleu,
manta şi scoarţa (crusta) terestră.
Crusta (scoarţa) terestră este în­
velişul exterior solid, relativ subţire, al
Pământului a cărui grosime variază de
la circa 5 km, în oceane, la 30-65 km, în
regiunile continentale muntoase ale pla­
netei. Scoarţei îi revin doar aproximativ
0,5% din masa totală a Pământului. Crus­
ta continentală este formată, la rândul
ei, din trei straturi: cel superior, de na-
215
Fig. 9.14, b. Structura schematică interioară a
Pământului: 1 - crusta continentală; 2 - crusta
oceanică; 3 - mantaua superioară; 4 - manta­
ua inferioară; 5 - nucleul exterior; 6 - nucle­
ul interior; A - discontinuitatea Mohorovicic;
B - discontinuitatea Gutenberg; C - discontinui­
tatea Lehmann-Bullen (wlkipedia.org).
tură sedimentară, având în compoziţia
sa oxizi de siliciu, aluminiu, fier şi metale
alcaline; stratul de mijloc - din granit
şi stratul inferior - din bazalt. Scoarţa
oceanică însă conţine sub stratul sedi­
mentar doar un singur strat - de bazalt.
Vârsta straturilor de granit şi bazalt se
estimează la peste 3 miliarde de ani, în
timp ce vârsta învelişului sedimentar nu
depăşeşte 100-150 milioane de ani.
Temperatura scoarţei terestre creş­
te rapid cu adâncimea, aproximativ cu
20° la kilometru. Astfel, la adâncimea de
10 km temperatura atinge 180°C. în mi­
nele de foraj de mare adâncime au fost
înregistrate gaze (heliu, hidrogen, azot,
metan), precum şi apă cu un conţinut
bogat de brom, iod şi metale grele.
 Scoarţa terestră este separată de ur­
mătorul înveliş - mantaua, printr-un strat
numit discontinuitatea Moho (după nu­
mele geologului croat Andrija Mohoro-
vicic care l-a descoperit în 1909), în care
are loc creşterea bruscă a vitezei de pro­
pagare a undelor seismice (fig. 9,14 , b).
Mantaua este următorul înveliş în
structura internă a Pământului, care se
extinde de la partea inferioară a crustei
terestre până la suprafaţa exterioară a
nuclelui Pământului. Mantaua constitu­
ie aproximativ 67% din masa Pământu­
lui şi circa 83% din volumul său. Ea este
formată din rocă de silicaţi de magneziu,
fier şi calciu. O parte din această rocă se
topeşte şi, urcând la suprafaţă, formea­
ză scoarţa terestră.
Odată cu adâncimea, presiunea în
manta devine tot mai înaltă, densitatea
mineralelor creşte şi în ele se produc
transformări considerabile. Ca rezultat,
la adâncimea de aproximativ 660 km de
la suprafaţa terestră se formează un strat
vâscos cu plasticitatea mai pronunţată
decât în straturile învecinate, numitoste-
nosferă. Aici se înregistrează o reducere
uşoară a vitezei de propagare a undelor
seismice. Astenosfera separă mantaua
superioara de mantaua inferioară care
au compoziţii şi proprietăţi fizice diferite
(fig. 9.14, b).
Crustă terestră şi mantaua superi­
oară, de pănă la astenosferă, formează
învelişul superior solid al Pământului,
numit litosferâ, acesta având grosimea
medie de aproximativ 100 km. Din cau­
za mişcărilor de convecţie din interiorul
astenosferei, litosferâ este fragmenta­
tă în platforme solide, numite plăci lito-
sferice sau tectonice, care se deplasea­
ză independent una faţă de alta. Aceste
deplasări se numesc mişcări tectonice.
Cea mai mare viteză de deplasare, de
pănă la 75 mm pe an, au plăcile lito-
sferice din oceane. în regiunea faliilor
dintre plăci se intensifică activitatea
vulcanică şi se pot produce cutremure
de pământ, se pot forma munţi sau de­
presiuni oceanice.
Există mai multe plăci tectonice ma­
sive: africană, antarctică, australiană,
euroasiatică, nord-americană, sud-ame-
ricană, placa Oceanului Pacific. în zona
noastră (R. Moldova şi România) există
un sistem de microplăci tectonice situate
în spaţiul dintre nordul Africii şi centrul
Europei: placa Moesică ce avansează din
Sud şi pătrunde sub Carpaţii meridionali;
placa Transilvano-Panonică ce avansea­
ză spre Est; placa Rusă care pătrunde
sub Carpaţii Orientali; placa Mării Negre
cu Dobrogea care avansează mai rapid
spre curbura Carpaţilor şi provoacă cu­
tremurele din zona Vrancea.
Se presupune că sursele de căldură
din interiorul Pământului sunt concen­
trate în manta şi sunt legate de dezinte­
grarea radioactivă a izotopilor de pota-
siu-40, uraniu-238 şi toriu-232, aceştia
având perioada de înjumătăţire (71/2)
de peste un miliard de ani. De exem­
plu, izotopul Uraniu-238 are perioada
T1/2 = 4,5 miliarde de ani. în unele regi­
uni ale mantalei temperatura depăşeşte
punctul de topire al rocilor şi în aceste
locuri au loc procese cu formare de lavă
care ar putea să aibă o legătură directă
cu activitatea vulcanică şi cutremure­
le de Pământ. Transferul de căldură în
manta are loc prin convecţie lentă şi de­
formarea plastică a mineralelor.
în mantaua inferioară, la adâncimea
de 2890 km de la suprafaţa terestră, se
înregistrează un salt brusc în densitate
şi în viteza de propagare a undelor seis­
mice longitudinale, dar şi dispariţia un­
delor transversale (fig. 9.14, b, disconti­
nuitatea Gutenberg). Aceste schimbări
arată că aici este suprafaţa exterioară a
nucleului Pământului.
Nucleul* Pământului. Analiza propa­
gării undelor seismice arată că nucleul
Pământului este divizat în nucleul interi­
or solid şi nucleul exterior lichid. Graniţa
dintre acestea se află la adâncimea de
aproximativ 5100 km de la suprafaţa
terestră. Raza nucleului interior, des­
coperit în 1936 de I. Lehmann, este de
aproximativ 1280 km şi densitatea de
-12500 kg/m3. Nucleul exterior are
grosimea de circa 2270 km şi este
mai puţin dens, având densitatea de
-10000 kg/m3. La graniţa dintre nucleu
şi manta densitatea scade brusc până la
valoarea de 5500 kg/m 3 în manta. Con­
form datelor ştiinţifice actuale, nucleul
exterior reprezintă un aliaj vâscos de
fier şi nichel topit în continuă mişcare
de rotaţie. întrucât substanţa din acest
înveliş este în stare de plasmă, curenţii
de fier şi nichel topit în mişcare din nu­
cleul lichid reprezintă curenţi electrici
care generează un câmp magnetic glo­
bal - câmpul magnetic al Pământului. în
centrul nucleului temperatura, probabil,
este de circa 7000 K, iar presiunea atin­
ge 3,6 milioane de atmosfere.
Fig. 9.15. Structura şi temperatura
atmosferei terestre.
3. Hidrosfera. Oceanele care ocupă
71% din suprafaţa Pământului formează
hidrosfera terestră. Pământul este unica
planetă din Sistemul solar care are hi-
drosferă. Ea influenţează foarte puternic
clima pe Pământ. Circulaţia apei în hi-
drosferă echilibrează condiţiile climatice
la diferite latitudini. Hidrosfera înmaga­
zinează cantităţi mari de căldură vara,
pe care le cedează treptat iarna, atenu­
ând variaţiile sezoniere de temperatu­
ră pe continente. Hidrosfera este şi un
furnizor de vapori de apă în atmosferă.
Vaporii de apă absorb razele infraroşii,
generând astfel efectul de seră datorită
căruia se menţine temperatura medie a
suprafeţei terestre.
4. * Atmosfera. Pământul are o atmo­
sferă stratificată pe verticală (fig. 9.15).
Gazele componente ale atmosferei sunt
azotul, N2 (78%), oxigenul, 0 2 (21%) şi
alte gaze în cantităţi foarte mici (bioxid
de carbon, gaze inerte, hidrogen ş.a.),

216 217
 precum şi vapori de apă şi ozon. Com­
poziţia chimică a atmosferei este de­
terminată în mare măsură de biosfera
Pământului - plante, animale şi microor­
ganisme.
Stratul inferior al atmosferei, tropo­
sfera, se extinde până la altitudinea de
15-18 km la ecuator şi de 6 km la poli.
în troposferă este concentrată practic
întreaga masă (circa 90%) a atmosferei
terestre. Presiunea scade cu înălţimea şi
la altitudinea de 8 km este de aproxima­
tiv 3 ori mai joasă decât la nivelul mării.
Temperatura în troposferă la fel scade
rapid cu înălţimea (în medie, cu 6 gra­
de la kilometru) şi la latitudinile medii
atinge valori de -55°C. Troposfera este
încălzită de radiaţia infraroşie emisă de
suprafaţa terestră, care este puternic
absorbită de vaporii de apă prezenţi în
cantităţi mari în troposferă. O altă parte
de căldură radiată de la sol ajunge în tro­
posferă prin convecţie.
Stratul următor al atmosferei este
stratosfera, cuprinsă între altitudinile de
10-18 km şi 50-55 km. în partea inferi­
oară a stratosferei, temperatura rămâne
practic constantă până la înălţimea de
20-25 km, după care începe să crească
pănă la altitudinea de 50 km, unde atin­
ge valoarea maximă de circa -3°C. încăl­
zirea se datorează reacţiei fotochimice
exotermice de descompunere a ozonului,
0 3, însoţită de absorbţia radiaţiei ultravi­
olete solare. Astfel, această radiaţie în­
călzeşte stratosfera. Stratul de ozon (fig.
9.15) e situat între 20 şi 40 km şi se for­
mează prin descompunerea fotochimică
a oxigenului, 0 2, în urma bombardării at­
- 218
mosferei cu particule cosmice. Stratul de
ozon joacă rolul unui scut care ne prote­
jează de acţiunea radiaţiei ultraviolete a
Soarelui, periculoasă pentru viaţă. în ulti­
ma perioadă se înregistrează zone în care
stratul de ozon este distrus ca rezultat al
poluării atmosferei cu gaze (freon ş.a.) şi
alte produse ale activităţii umane. Cerce­
tarea straturilor superioare ale atmosfe­
rei s-a intensificat considerabil, îndeosebi
odată cu utilizarea în acest scop a rache­
telor şi sateliţilor artificiali.
Mai sus de stratosferă este mezosfe­
ră care atinge înălţimea de 80-85 km şi
se caracterizează printr-o nouă scădere
a temperaturii, de la -3°C până la circa
-83°C. Presiunea coboară până la valori
de 7 •10'5 atm. în mezosferă gazele sunt
încă în stare moleculară.
Stratul superior al atmosferei este
ionosfera sau termosfera, care se extin­
de până la altitudini de 1000-1800 km.
Ionosfera se compune din gaz ionizat -
plasmă, formată din particule încărca­
te - electroni şi ioni rezultaţi în urma io-
nizării gazelor (oxigen, azot etc.) de radi­
aţia ultravioletă a Soarelui. Temperatura
în ionosferă creşte cu înălţimea atingând
valori de 1100aC-1600°C. La altitudinea
de 100 km presiunea este aproximativ
de un milion de ori mai joasă decât la ni­
velul mării. Straturile cele mai înalte ale
atmosferei Pământului sunt constituite
din hidrogen şi se extind până la distan­
ţe de câteva raze terestre.
Atmosfera terestră are un rol ex­
trem de important în perpetuarea vie­
ţii pe Pământ, deoarece ne protejează
de radiaţiile cosmice distrugătoare, de
vântul solar format din particule de înal­
tă energie, precum şi de micrometeoriţi.
Studiul atmosferei terestre ne permite
să înţelegem mai bine şi natura atmo-
sferelbr de pe alte planete.
5.* Câmpul magnetic şi magnetosfe-
ra Pământului. Centurile de radiaţie.
Despre existenţa rocilor cu proprietăţi
magnetice se ştia încă în China antică,
unde a şi fost inventată busola. însă
conform concepţiilor ştiinţifice actuale,
câmpul magnetic al Pământului (câmpul
geomagnetic) nu este generat de rocile
magnetice, ci de nucleul lichid şi cel so­
lid al Pământului în cadrul unor procese
fizice complexe.
Potrivit cercetărilor actuale, nucleul
exterior lichid este în stare de plasmă
formată din electroni şi ioni şi deci un
foarte bun conductor electric. Pământul
rotindu-se în jurul axei sale, antrenează
în această mişcare şi nucleul. Ca urmare,
în nucleu ia naştere un curent electric
circular care generează câmpul magne­
tic. Nucleul interior solid constituit din
metale grele se consideră că ar avea ro­
lul de intensificare a câmpului la fel ca
şi miezul de fier al unei bobine. Asupra
acestui câmp magnetic se suprapune
câmpul rocilor magnetízate.
Câmpul magnetic al Pământului re­
prezintă un dipol, a cărui axă formeză un
unghi de 1 1 ° cu axa de rotaţie şi nu tre­
ce prin centrul geometric de rotaţie al
Pământului. Inducţia medie a câmpului
magnetic terestru la suprafaţa Pămân­
tului constituie circa 40 pT.
Polaritatea câmpului geomagnetic
este opusă polarităţii geografice. Po­
219
lul Nord magnetic e situat la Sud, în
Antarctida, iar polul Sud - la Nord, în
Canada. Deci, acul busolei nu indică
direcţia spre polul Nord geografic, ci
spre polul Sud magnetic. Coordonatele
polului Sud geomagnetic sunt: latitudi­
nea cp = 78,6° şi longitudinea Ä = 290°,
iar cele ale polului Nord geomagnetic:
cp = - 79 °; A = 1 1 0 °.
Polii geomagnetici îşi schimbă lent
poziţia, deplasându-se pe suprafaţa Pă­
mântului cu aproximativ 5-6 km pe an.
Există dovezi arheologice că în trecutul
îndepărtat câmpul geomagnetic şi-a
schimbat polaritatea şi că acest feno­
men ar avea un caracter periodic.
Câmpul geomagnetic protejează Pă­
mântul de razele cosmice - particule în­
cărcate electric de înaltă energie (protoni
şi nuclee de elemente grele) care vin din
spaţiul cosmic îndepărtat, precum şi de
vântul solar - particule încărcate, expul­
zate de Soare în timpul erupţiilor cromo-
sferice. Câmpul magnetic al Pământului a
jucat un rol important în dezvoltarea na­
vigaţiei maritime, deoarece busola le per­
mitea marinarilor să se orienteze pe orice
vreme în largul mării şi al oceanelor.
Spaţiul ocupat de câmpul magne­
tic terestru este numit magnetosferă
(fig. 9.16). Magnetosfera este puternic
comprimată în partea dinspre Soare de
vântul solar care reduce dimensiunile
ei la circa 70 000 km. în partea opusă,
adică nocturnă, magnetosfera este foar­
te alungită extinzându-se până la orbita
Lunii. Frontiera dintre magnetosfera Pă­
mântului şi spaţiul cosmic interplanetar
este numită magnetopauză.

Fig. 9.16. Magnetosfera Pământului şi centurile de radiaţie.
în 1958, în baza datelor obţinute cu
ajutorul primului satelit artifical ameri­
can, Explorer I, au fost descoperite două
regiuni în jurul Pământului în care există
cantităţi relativ mari de particule încăr­
cate de înaltă energie. Aceste particule
reprezintă, mai ales, protoni şi electroni
care au fost captaţi de câmpul magne­
tic al Pământului. Regiunile respective
au fost denumite centuri de radiaţie sau
centuri VanAlien (fig. 9.16), după numele
conducătorului grupului de cercetători,
James Van Allen, care le-a descoperit.
Centurile Van Allen sunt concentra­
te de-a lungul ecuatorului magnetic al
Pământului, în magnetosfera terestră.
Centura interioară de radiaţie, cea mai in­
tensă, se extinde de la aproximativ 1000
km până la 6000 km deasupra Pământu­
lui, iar centura exterioară de radiaţie, de
220
la aproximativ 15000 km până la 25000
km altitudine. Cercetătorii consideră că
cea mai mare parte a particulelor care
formează centurile de radiaţie provine de
la fluxul continuu de particule emise de
Soare în toate direcţiile - vântul solar, dar
multe particule îşi au originea în razele
cosmice. Centura interioară de radiaţie
este compusă preponderent din protoni
şi nuclee de înaltă energie (10-50 MeV)
proveniţi din radiaţia cosmică a Galaxiei
noastre, iar centura exterioară de radia­
ţie este formată în principal din electroni
având energia de o mie de ori mai joasă
decât a protonilor din centura interioară.
Centuri de radiaţie similare au şi alte pla­
nete cu câmp magnetic propriu din Siste­
mul solar (Jupiterşi Saturn).
Centurile Van Allen sunt regiuni care
prezintăanumiteriscuripentrusocietatea
Fig. 9.17. Luna. Emisfera vizibilă.
modernă care este dependentă de mul­
te tehnologii spaţiale. Centurile sunt
afectate de furtunile solare şi se pot ex­
tinde într-atâta, încât pot pune în peri­
col comunicaţiile şi sateliţii din sistemul
spaţial de poziţionare GPS, precum şi
astronauţii din spaţiu.
/ff, § 9.7. L U N A -S A T E L IT U L N A TU RAL
A L P Ă M Â N T U LU I
Distanţa medie de la Pământ:
384 400 km
Diametrul: 3476 km
Masa: 0,012 m0
Simbolul Lunii: j)
1. Caracteristici fizice generale. Luna
(cunoscută şi cu denumirea de Selena)
este unicul satelit natural al Pământului
şi cel mai strălucitor corp ceresc după
Soare (fig. 9.17). Partea invizibilă a Lunii
a fost fotografiată pentru prima dată în
221
Fig. 9.18. Pământul pe cerul Lunii
(Foto: Apollo 8,1968, NASA).
1959 de către staţia interplanetara so­
vietică Luna-3.
Masa Lunii este de 81,3 ori mai mică
decât masa Pământului şi, prin urmare,
acceleraţia gravitaţională la suprafaţa
ei este de aproximativ 6 ori mai mică
decât la suprafaţa Pământului. Un om
de 70 kg ar cântări pe Lună doar circa
11.5 kg. Densitatea medie a Lunii este de
1.5 ori mai mică decât densitatea medie
a Pământului.
Perioada de rotaţie a Lunii în jurul
axei este egală cu perioada de revoluţie
a ei în jurul Pământului. Rotaţia de acest
fel, numită sincronă, are drept consecin­
ţă faptul că Luna este orientată mereu
cu aceeaşi parte spre Pământ.
Luna nu are atmosferă. Lipsa atmo­
sferei face ca temperatura pe Lună să
varieze considerabil de la zi la noapte.
Astfel, în locurile unde la amiază Soare­
le este în zenit ea ajunge la + 130°C, în
timp ce noaptea scade până la -173°C,

Fig. 9.19. Craterul lunar Daedalus.
adică variaţiile de temperatură ating cir­
ca 300°.
Un observator aflat pe suprafaţa Lu­
nii constată că acolo cerul este negru,
stelele strălucesc şi ziua, iar planetele
Mercur şi Venus pot fi observate fără
dificultăţi chiar şi în apropierea discului
solar. Pământul văzut pe cerul Lunii re­
prezintă un disc cu diametrul unghiular
aparent de 3,5 ori mai mare decât cel al
Soarelui şi prezintă faze la fel ca şi Luna
privită de pe Pământ (fig. 9.18).
2. Relieful Lunii. Privind la Lună cu
ochiul liber, putem observa pe suprafaţa
ei regiuni mai întunecate şi regiuni mai
luminoase pe care încă Galileo Galilei
le-a denumit „mări" şi respectiv „conti­
nente". în „mările" şi „oceanele" de pe
Lună (Oceanul Furtunilor, Marea Seni­
nătăţii, Marea Liniştii etc.) niciodată nu
a existat apă. Ele reprezintă depresiuni
imense cu adâncimea de până la 3 km,
acoperite cu lavă vulcanică de culoare
întunecată. Regiunile continentale, de
222
culoare mai deschisă ocupă circa 70%
ale discului selenar vizibil de pe Pământ.
Pe suprafaţa Lunii sunt şi lanţuri de
munţi cu înălţimea de până la 6 km care
poartă nume ale lanţurilor muntoase
terestre: Apenini, Alpi, Carpaţi, etc. Re­
lieful emisferei invizibile se deosebeşte
întrucâtva de partea vizibilă prin faptul
că mările de acolo au dimensiuni mult
mai reduse, depresiunile sunt de culoare
deschisă ş.a.
Suprafaţa Lunii a fost şi este bom­
bardată fără încetare de corpuri mete­
oritice. în urma impactului acestora cu
suprafaţa lunară s-au format cratere de
diverse dimensiuni şi forme (fig. 9.19)
care într-un număr foarte mare acope­
ră atât partea vizibilă, cât şe cea invizi­
bilă a Lunii. Există şi un mic număr de
cratere de origine vulcanică. Pe partea
vizibilă a Lunii numărul craterelor, cu
diametrul mai mare de 1 km, ajunge la
300 000, iar al celor cu diametrul de pes­
te 3,5 km este de circa 17 000. Există şi
cratere având dimensiunile mai mari de
200 km, cum ar fi Tycho, Copernic ş.a.
Cel mai mare crater de pe Lună, Aitken,
cu diametrul de 2250 km şi adâncimea
de 12 km, considerat şi cel mai mare cra­
ter din Sistemul solar, se află în emisfera
invizibilă a Lunii.
Pe suprafaţa Lunii se mai pot ob­
serva sisteme de raze luminoase având
lăţimea de câţiva kilometri şi lungimea
de până la 4000 km, care pleacă din
craterele mari, cum ar fi Tycho, Kepler
şi Copernic. Acestea se văd cel mai bine
atunci când Luna este în faza de lună
plină. Se poate observa, de asemenea,
că suprafaţa Lunii este brăzdată de
circa 500 linii întunecate, acestea re­
prezentând fisuri în scoarţa satelitului.
Formaţiunile lunare pot fi observate
cel mai bine în preajma fazei de pătrar
în apropiere de terminator - linia care
desparte partea Lunii iluminată de Soa­
re de partea neiluminată.
Suprafaţa Lunii este acoperită cu un
strat de regolit, un amestec de praf fin
şi granule de rocă cu diametrul de circa
1 mm, format în urma impactului cu me­
teoriţii, precum şi a fărâmiţării rocilor
datorită variaţiei temperaturii. Regolitul
are proprietăţi termoizolatoare remar­
cabile. Sub un strat de câţiva centime­
tri de regolt lunar temperatura rămâne
practic constantă.
Pe Lună nu a fost găsită apă, însă da­
tele furnizate de sondele lunare arată
totuşi că gheaţa de apă este prezentă pe
fundul unor cratere adânci din regiunile
polare unde nu ajung razele solare.
Prima hartă a emisferei vizibile a Lu­
nii cu denumirile de mări şi munţi lunari
a fost întocmită în secolul XVII de către
astronomul Johannes Hevelius (1611­
1687). Harta exactă a suprafeţei lunare
a putut fi întocmită abia după fotogra­
fierea acesteia cu ajutorul aparatelor
cosmice.
3. Structura internă. Structura inter­
nă a Lunii a fost pusă în evidenţă prin
intermediul undelor seismice produse
de explozii artificiale. Scoarţa Lunii are
grosimea de circa 60 km pe partea vizi­
bilă şi 100 km în emisfera Lunii invizibilă
de pe Pământ. Ea nu este formată din
plăci tectonice ca Pământul. Sub scoarţă
se află mantaua cu grosimea de până la
223
1000 km. Luna are un nucleu mic solid
cu raza de câteva sute de kilometri. în
baza datelor furnizate de seismografele
instalate pe suprafaţa selenară se poate
afirma că Luna nu este activă din punct
de vedere geologic.
Ea nu are un câmp magnetic global,
deşi o parte din rocile de la suprafaţă
prezintă urme de magnetism, dovadă a
faptului că în faza timpurie de evoluţie
Luna putea să fi avut câmp magnetic.
4. Misiunile lunare. Luna a fost şi
este studiată intens cu ajutorul staţiilor
interplanetare sovietice (apoi ruse) au­
tomate şi al navelor şi sondelor spaţiale
americane.
în anul 1959 au fost lansate spre Lună
primele nave cosmice sovietice Luna-1,
Luna-2, Luna-3 şi nava spaţială america­
nă Pioneer-1. Luna-3 a fotografiat partea
invizibilă a Lunii. Nava cosmică sovieti­
că „Luna-9" a fost primul aparat care la
3 februarie 1966 a aterizat pe suprafaţa
Lunii.
Apogeul misiunilor, cosmice pilota­
te, realizate în anii 70 ai secolului XX, îl
constituie programul spaţial Apollo al
Agenţiei Spaţiale Americane NASA. La
20 iulie 1969, nava spaţială Apollo-11
cu echipajul compus din astronauţii Neil
Armstrong, Edwin Aldrin şi Michael Col­
lins (fig. 1.22) a realizat prima misiune
de aselenizare. Astronauţii Armstrong şi
Aldrin au fost primii oameni care au pă­
şit pe solul lunar (fig. 9.20) şi au colectat
rocă lunară, adusă pe Pământ.
Au urmat apoi alte şase misiuni
Apollo. Programul american al zbo­
rurilor pilotate la Lună s-a încheiat în
decembrie 1972 cu ultima misiune
 Fig. 9.20. Primii astronauţi pe Lună.
Misiunea Apollo-11 (21 iulie 1969).
Apollo-17. în timpul misiunilor Apollo
s-au realizat cercetări ale solului lunar,
inclusiv cu ajutorul unor vehicule cu au-
topropulsie, au fost studiate radiaţiile
cosmice şi vântul solar, pe solul lunar au
fost instalate diverse aparate ştiinţifice,
inclusiv seismografe pentru cercetarea
activităţii seismice pe Lună etc. Cei 12
astronauţi care au fost pe Lună au adus
pe Pământ 382 kg de rocă lunară pen­
tru cercetare (fig. 9.21).
Programul lunar al URSS s-a limitat
la cercetarea Lunii cu ajutorul unor apa­
rate mobile automate - „Lunohod-1"
(fig. 1.23) lansat de staţia „Luna-17"
(1970) şi „Lunohod-2" {„Luna-21", 1973).
Cu ajutorul acestora a fost studiată com­
poziţia solului lunar de-a lungul traseu­
lui, s-a realizat un mare număr de Ima­
gini panoramice transmise pe Pământ
ş.a. Seismografele aduse cu aceste staţii
nu au înregistrat vreo activitate seismică
proprie a Lunii.
în urma cercetărilor structurii şi com­
poziţiei solului lunar cu ajutorul sondelor
„Surveyor" şi „Luna-13" s-a constatat că
pe Lună practic nu există minerale care
. 224
Fig. 9.21. Bucată de lavă colectată
în mare lunară (Apollo 15, NASA).
se formează în mediu umed în prezenţa
oxigenului. Nu au fost descoperite nici
urme de microorganisme sau compuşi
organici. Cercetările au arătat că rocile
lunare au vârsta cuprinsă între 3 şi 4,5
miliarde de ani.
Luna este studiată şi în prezent cu
ajutorul sateliţilor artificiali, lansaţi atât
de SUA şi Rusia, cât şi de alte ţări (Japo­
nia, China, India).
/tfC § 9.8. PLANETA MARTE
Distanţa medie de la Soare:
227,9 mii. km (UA)
Raza ecuatorială: 3394 km
Masa: 0,107 rn
Simbolul planetei Marte: cf
1. Caracteristici fizice generale.
Marte este a patra planetă de la Soare şi
face parte din grupul planetelor terestre
(fig. 9.22). Planeta are doi sateliţi na­
turali foarte mici, Deimos şi Phobos,
despre care se crede că sunt asteroizi
capturaţi de gravitaţia planetei.
Fig. 9.22. Planeta Marte la opoziţia din 2003 (NASA, Telescopul spaţial Hubble. J. Bell, M. Wolff).
Planeta Marte este de două ori mai formaţiuni care constituie specificul su­
mică în diametru şi de nouă ori mai pu­ prafeţei marţiene: (a) regiuni luminoase
ţin masivă decât Pământul. Densitatea de culoare portocalie-roşiatică, numite
medie a planetei este de 3900 kg/m3. continente, care ocupă 2/3 din suprafaţa
Acceleraţia gravitaţională la suprafaţă discului planetei; (b) regiuni întunecate
este egală cu 3,76 m/s2 faţă de 9,8 m/s2 sub formă de pete, numite mări, care
la suprafaţa Pământului. Planul ecua­ prezintă schimbări sezoniere - iarna ele
torului planetei este înclinat cu 24°56" au un contrast mult mai redus, probabil
faţă de planul orbitei sale, deci aproape din cauza prafului care se deplasează pe
cu acelaşi unghi ca şi Pământul. Aceas­ suprafaţă sub acţiunea vântului; (c) pete
ta înseamnă că Marte are anotimpuri la
fel ca şi Pământul, doar că anotimpurile
marţiene au durata de aproape două ori
mai lungă decât cele terestre, pentru că
perioada de revoluţie a planetei este de
687 de zile terestre.
Cercetările arată că Marte are un
câmp magnetic propriu foarte slab, însă
acesta nu are forma de dipol ca cel al Pă­
mântului.
2. Suprafaţa. Spre deosebire de Ve­
nus, planeta Marte nu este acoperită de
nori care să împiedice observarea supra­ Fig. 9.23. Vulcanul Olympus Mons
feţei sale. Se pot observa trei tipuri de de pe Marte, ~25 km înălţime.
225
 albe care se formează în jurul polilor, nu­
mite calote polare. Calotele se formează
toamna, Iar la mijlocul iernii marţiene
ajung până la latitudini de 50° pentru ca
vara calota de la polul Nord să dispară
cu totul, iar cea de la polul Sud să devină
foarte mică. Calotele polare reprezintă
un condensat de C0 2 cu mici cantităţi de
H20 care sublimează primăvara.
Cercetările realizate cu ajutorul apa­
ratelor şi sondelor spaţiale americane
(Mariner-9, Viking-1 şi Viking-2, Pathfin­
der şi altele) şi sovietice (Mars-5) au
arătat că suprafaţa planetei Marte s-a
format în urma aceloraşi procese geo­
logice ca şi suprafaţa terestră - impact
meteoritic, eroziune, procese vulcani­
ce şi tectonice. Pe suprafaţa marţiană
există numeroşi munţi de origine vulca­
nică, cum este Olympus Mons atingând
25 km înălţime, cel mai înalt vulcan din
Sistemul solar (fig. 9.23). O dovadă a
activităţilor geologice de pe Marte o
constituie formaţiunea Valles Marineris
care este un canion ce se întinde în lun­
gul ecuatorului marţian pe o distanţă
de circa 4000 km şi atinge adîncimi de
până la 7 km. Cei mai mulţi cercetători
consideră că Valles Marineris este o fa­
lie tectonică în scoarţa marţiană care
s-a format atunci când planeta era în
faza de răcire.
Bombardamentul cu asteroizi şi co­
mete a format cratere şi bazine vizibile
în emisfera de Sud a planetei. Emisfera
nordică însă este mai puţin accidentată
(fig. 9.22). Procesele de eroziune au lă­
sat multiple urme - văi formate de lavă,
gheţari sau de torente de apă lichidă,
. 226
Fig. 9.24. Peisaj marţian cu rocă vulcanică
(sonda mobilă Marş Rover Spirit, NASA, 2003). însă noaptea coboară până la aproxima­ însă în urma reacţiilor chimice dintre apă
tiv —100°C. La poli temperatura este de şi dioxidul de carbon din atmosferă s-au
coline, sedimentări, dune ş.a. Unele văi
circa - 150°C. Clima pe Marte se shim- format rocile de carbonat.
reprezintă albii de râuri secate care sunt
ba drastic pe parcursul anului datorită Cu toate acestea, Marte este unica
o mărturie a faptului că miliarde de ani
excentricităţii mari a orbitei sale elipti­ altă planetă din Sistemul nostru solar
în urmă planeta Marte a avut, probabil,
ce, care face ca distanţa de la Soare să unde fiinţele umane ar putea supravieţui.
o atmosferă mai densă şi apă lichidă. în
varieze cu aproximativ 20 %. Celelalte planete fie sunt prea fierbinţi
condiţiile existente azi, prezenţa apei
Prima diferenţă evidentă între Pă­ (Venus), fie nu au atmosferă (Mercur)
pe suprafaţa marţiană ar fi imposibilă,
mânt şi Marte este aceea că subtropicele ori nu au suprafaţă solidă cum sunt pla­
pentru că ea s-ar vaporiza foarte repe­
pe planeta roşie sunt mult prea friguroa­ netele gigante gazoase.
de la presiunea atmosferică extrem de
se. La 22° latitudine nordică, în locul de 3. Atmosfera. Planeta Marte posedă
joasă de acolo (~6 mbar). Solul marţian
aterizare a sondei Viking-1, vara tempe­ o atmosferă extrem de rarefiată, cu pre­
reprezintă un material fărâmiţat, numit
ratura maximă la amiază urcă doar până siunea la suprafaţă de 6,1 milibari (apro­
regolit. Rocile marţiene, spre deosebire
la -25°C, iar temperatura minimă înainte ximativ 0, 6% din presiunea atmosferică
de cele terestre, conţin mai mulţi oxizi
de răsăritul Soarelui este de -89°C. de la suprafaţa Pământului). Componen­
de fier (rugină) care determină culoarea
Marte este o planetă pustie şi rece, tul predominant al atmosferei, în pro­
roşiatică a planetei (fig. 9.24, v. planşa).
fără apă în stare lichidă pe suprafaţa sa. porţie de 95%, este dioxidul de carbon
Planeta Marte este mai departe
Aparatul orbital Marş Odyssey Orbiter (C02). Conţinutul celorlalte gaze este
de Soare decât Pământul şi de aceea
(NASA) însă indica în 2002 existenţa unor neînsemnat: azot (2-3%). argon (1-2%),
primeşte de 2,5 ori mai puţină ener­
cantităţi mari de apă îngheţată sub nivelul oxigen (0, 2 %), vapori de apă (0, 1 %).
gie solară decât planeta noastră. în
solului în nordul arctic al planetei. Acest Viteza vântului în atmocferă nu este
consecinţă, temperatura medie a supra­
fapt demonstrează că apa a jucat un rol mare, însă uneori poate atinge valori de
feţei marţiene este foarte joasă, de circa
important în evoluţia planetei Marte. Oa­ 40-50 m/s şi atunci pe Marte se declan­
-70°C. Pe Marte se înregistrează variaţii
menii de ştiinţă cred că în urmă cu 3,5 mi­ şează furtuni de praf globale care pot
diurne considerabile ale temperaturii.
liarde de ani clima pe Marte era similară dura câteva luni. Norii de praf acoperă
De exemplu, la ecuator, vara, la miezul
cu aceea de pe Pământ, caldă şi umedă. uneori întreaga planetă.
zilei, temperatura poate atinge +20°C,
227
 Urmele lăsate de procesele de ero­
ziune ne sugerează ipoteza că în trecut
Marte a avut hidrosferă, o atmosferă
mult mai densă şi o climă mult mai caldă
datorită efectului de seră. în asemenea
condiţii, acolo putea să apară şi viaţa.
Descoperirea unei biosfere care ar fi
existat sau există pe Marte ar avea o im­
portanţă ştiinţifică excepţională.
4. Sateliţii naturali. Cei doi sateliţi
naturali ai planetei, Phobos şi Deimos,
descoperiţi în 1877 de astronomul
american A. Hali, au forma neregulată
şi se aseamănă mai mult cu doi astero-
izi. Phobos are mărimea de 22-25 km
(fig. 9.25), iar Deimos - de circa 13 km
(fig. 9.26). Phobos orbitează foarte
aproape de planetă, la 9400 km altitu­
dine, perioada sa de revoluţie (7h39m14s)
este mai mică decât perioada de rotaţie
axială a planetei, din care cauză el răsare
la Vest şi apune la Est. Deimos are peri­
oada de revoluţie mai mare (30h17m5s) şi
răsare la Est mişcându-se în întâmpina­
rea lui Phobos. Suprafaţa ambilor sateliţi
este presărată cu cratere de impact.
5. Explorarea planetei Marte cu son­
de spaţiale. Marte este planeta studiată
cel mai intens atât cu ajutorul telescoa-
pelor, cât şi de navele şi sondele spaţiale
automate.
Explorarea planetei Marte a fost şi
continuă să constituie o parte impor­
tantă a programelor de explorare a spa­
ţiului cosmic, realizate de NASA (SUA),
URSS (Rusia), ESA (UE), ISRO (India). Zeci
de aparate cosmice au fost lansate spre
Marte de la 1960 încoace. Aceste mi­
siuni au avut drept scop colectarea de
228
date despre condiţiile fizice pe Marte
şi istoria planetei. Rezultatele cercetării
planetei ar putea să contribuie la o înţe­
legere mai adâncă a trecutului şi posibil
a viitorului Pământului.
Aproximativ jumătate din toate na­
vele lansate de pe Pământ cu destinaţia
Marte au eşuat înainte de încheierea
misiunii. Rata înaltă de eşecuri este o
dovadă a complexităţii extreme a zbo­
rurilor interplanetare. Este necesar ca
zborurile spre Marte să se realizeze cu
consum minim de combustibil. De aceea
lansările pot avea loc doar la intervale
de aproximativ 780 zile (26 de luni, pe­
rioada sinodică a planetei în raport cu
Pământul), când Marte este la opoziţie
şi se află la distanţa minimă de Pământ
(fig. 9.22). Viitoarea "fereastră" favora­
bilă de lansare spre Marte se va "deschi­
de" în anul 2018.
Primele imagini fotografice din spaţiu
ale planetei Marte au fost luate de nava
spaţială Mariner-4 (NASA, SUA) la 14 iu­
lie 1965. Acestea au arătat cratere de
impact de tipul celor de pe Lună. Nava
spaţială Mariner-9 (1971) şi staţiile inter­
planetare sovietice Mars-2 şi 3 înscrise
pe orbită în jurul planetei au transmis
imagini care demonstrau existenţa în
trecut a apei lichide pe suprafaţa plane­
tei.
Explorarea planetei a continuat cu
ajutorul sondelor spaţiale Viking-1 şi
Viking-2 (NASA) care în anul 1976 au
aterizat lin pe Marte, având drept obiec­
tiv principal studiul compoziţiei chimi­
ce, al proprietăţilor magnetice şi fizice
ale suprafeţei şi atmosferei marţiene.
Fig. 9.27. Rod sedimentare pe Marte. Imagine transmisă
de sonda Curiosity (NASA) la 24-12-2012.
Rezultatele misiunii au demonstrat lipsa
microorganismelor în solul din locul de
aterizare. Misiunea Pathfinder (NASA,
1997), prima misiune în care pe suprafa­
ţa planetei a aterizat un vehicul roboti­
zat, Sojourner, de numai 10,5 kg, pentru
a analiza atmosfera, clima, geologia şi
compoziţia rocilor şi solului.
La marea opoziţie din 2003 a lui Mar­
te, Agenţia Spaţială Europeană a lansat
aparatul orbital Marş Express care a re­
alizat imagini de înaltă rezoluţie şi carto­
grafierea mineralogică a suprafeţei, son­
dajul radar al straturilor de sub suprafaţa
planetei şi alte cercetări.
în cadrul misiunii Marş Exploration
Rover (NASA), în 2004, pe solul marţian
au aterizat două vehicule de teren au­
tomate - Spirit şi Opportunity, cu sco­
pul de a cerceta suprafaţa planetei şi a
răspunde la întrebarea, dacă acolo este
prezentă apa şi eventual forme de viaţă.
Vehiculele au fost dotate cu instrumen­
te utilizate pentru analiza şi fotografie­
rea eşantioanelor de rocă, cu ajutorul
cărora s-a constatat pentru prima oară
229
că pe Marte există roci sedimentare şi
deci acolo a existat apă. în 2014, la 10
ani după aterizarea pe suprafaţa plane­
tei Marte, unul din aceste aparate au­
tomate, Opportunity, mai continuă să
funcţioneze.
în mai 2008, în regiunea polară a pla­
netei Marte a aterizat lin aparatul roboti­
zat Phoenix (NASA), având ca obiectiv să
exploreze cu ajutorul instrumentelorde la
bord dacă pe Marte există mediul potri­
vit pentru viaţă microbială şi să cerceteze
prezenţa apei în locul de aterizare. Datele
obţinute au confirmat prezenţa unui strat
de gheaţă sub stratul de suprafaţă de la
locul de aterizare. De asemenea, în solul
marţian a fost detectat carbonat de cal­
ciu, ceea ce ar însemna că în trecutul ge­
ologic acest loc a fost mai umed. O des­
coperire semnificativă este detectarea
în sol a percloratului (CI04), care este un
puternic oxidant la temperaturi ridicate şi
care pe Pământ este utilizat ca hrană de
unele bacterii. Cu toate acestea, proble­
ma privind prezenţa compuşilor organici
a rămas deschisă.
 Un pas uriaş în cercetarea suprafeţei
planetei Marte s-a făcut prin lansarea la
26 noiembrie 2011 a misiunii Marş Sci­
ence Laboratory (Laboratorul Ştiinţific
Marţian) cu aparatul robotizat mobil Cu-
riosityla bord, care face parte din pro­
gramul NASA de explorare robotizată a
planetei Marte. Misiunea are drept scop
să evalueze dacă Marte a avut cândva
un mediu capabil să întreţină mici for­
me de viaţă cum sunt microbii, adică să
determine dacă planeta este locuibilă.
Coborât pe Marte la 6 august 2012, apa­
ratul mobil Curiosity este dotat cu cele
mai avansate instrumente de cercetare
ştiinţifică trimise vreodată pe suprafaţa
marţiană. Laboratorul Curiosity realizea­
ză imagini fotografice (fig. 9.27), colec­
tează eşantioane de sol prin excavare şi
de rocă prin foraj, pentru a fi analizate în
scopul detectării unor eventuale urme
de viaţă microbială.
în septembrie 2014, alte două mi­
siuni marţiene s-au înscris pe orbită
230
în jurul lui Marte. Misiunea MAVEN EXERCIŢII
(Mars Atmosphere and Volatile Evolu­
tioN) (NASA) va explora atmosfera su­
perioară şi ionosfera planetei roşii şi
9.1. în mişcarea sa de revoluţie în ju­ 9.8. Craterul Spiru Haret se află pe par­
interacţiunea lor cu Soarele şi vântul so­
rul Soarelui, Pământul trece prin tea invizibilă a Lunii şi are diametrul
lar. Misiunea Mangalyaan, prima misiu­
periheliul orbitei sale eliptice în de circa 29 km. Dacă ar fi situat în
ne a Organizaţiei de Cercetări Spaţiale
jurul datei de 3 ianuarie, iar prin emisfera vizibilă, ar putea fi văzut
din India (ISRO) va realiza observaţii
afeliu - aproximativ la 3 iulie. Ce de pe Pământ cu ochiul liber? Pute­
asupra caracteristicilor fizice ale pla­
efect au aceste poziţii ale Pămân­ rea de rezoluţie a ochiului este de
netei şi va studia atmosfera marţiană.
tului asupra climei din emisfera ~1\ R.: Nu, fiindcă observat de pe
Astfel, în prezent, planeta Marte este
nordică terestră? Pământ craterul are diametrul un­
studiată "la faţa locului" de două sonde
9.2. Descrieţi şi explicaţi originea câm­ ghiular 0,27".
robotizate mobile (Opportunity şi Curi­
pului magnetic al Pământului. 9.9. Cum poate fi explicată culoarea ro­
osity) şi de cinci aparate orbitale (Mars
9.3. Explicaţi apariţia aurorelor polare şiatică a planetei Marte ?
Odyssey, Mars Express, Mars Reconais­
şi descrieţi factorii care determină 9.10. Cât ar cântări un astronaut de
sance Orbiter, MAVEN şi Mangalyaan).
intensitatea lor. 100 kg pe suprafaţa planetei Mar­
Sunt în curs de pregătire şi alte misiuni
9.4. Cum ar fi anotimpurile pe Pământ, te? R.: 37 kg.
cu destinaţia Marte, inclusiv cu echipaj
dacă axa de rotaţie a Pământului ar 9.11. Ar fi posibilă o eclipsă totală de
uman, care ar putea fi lansate la una din
fi perpendiculară pe planul orbitei Soare pe planeta Marte, produsă
viitoarele opoziţii ale planetei, din 2018
sale (eclipticei)? de satelitul ei Phobos? Argumentaţi
sau 2035, şi care vor încerca să obţină
9.5. Descrieţi şi explicaţi lumina cenuşie răspunsul.
răspunsul la întrebarea care frământă
a Lunii. 9.12. Calculaţi prima viteză cosmică pen­
civilizaţia umană: „există sau nu viaţă
9.6. Ar putea fi utilizate busola, barome­ tru planeta Venus. R.: 7,62 km/s.
pe Marte?"
trul, psihrometrul şi girueta pe su­ 9.13. Calculaţi durata de zbor a unei
prafaţa Lunii? Argumentaţi răspun­ nave cosmice până la planeta piti­
sul. că Ceres, aflată în opoziţie. Nava se
9.7. Ar putea fi observate aurore polare deplasează cu a doua viteză cosmi­
pe Lună? Argumentaţi răspunsul. că. R.: 273 zile.
231
 & § 9.9. P L A N E T E L E G A Z O A S E
G IG A N T E
Regiunea Sistemului solar situată din­
colo de Centura de asteroizi este deseori
numită Sistemul solar exterior. în aceas­
tă regiune se află patru planete gazoa­
se gigantice, numite planete exterioare
sau, uneori, planete joviene: Jupiter,
Saturn, Uranus şi Neptun. Termenul de
planetă exterioară nu trebuie confundat
cu cel de planetă superioară care, cum
ştim, se referă la toate planetele situate
în afara orbitei Pământului, inclusiv pla­
neta Marte.
Planetele gazoase, numite şi giganţi
gazoşi se caracterizează prin dimensiuni
şi mase uriaşe în raport cu Pământul şi
densitate mică (700-1800 kg/m3). Ele în­
globează 99% din masa tuturor planete­
lor şi altor obiecte care orbitează în jurul
Soarelui.
O particularitate distinctivă a
giganţilor gazoşi este rotaţia axială ra­
pidă cu perioade de ordinul a zece ore
care face ca ele să fie turtite la poli. Pla­
netele gazoase au inele de praf şi gaz şi
zeci de sateliţi naturali.
Aceste planete au atmosfere dense şi
întinse, bogate în hidrogen şi heliu (Jupi­
ter şi Saturn) sau amoniac şi metan (Ura­
nus şi Neptun) şi sunt lipsite de suprafaţă
solidă. în compoziţia planetelor Uranus
şi Neptun, precum şi a majorităţii sate­
liţilor planetelor gazoase se regăsesc în
stare îngheţată amoniac, apă, hidrogen
sulfurat şi dioxid de carbon.
232
/ < § 9.10. P LA N E T A JU P IT E R
Distanţa medie de la Soare:
778,3 mii. km (5,20 UA)
Raza ecuatorială: 71 400 km
Masa: 318 m®
Simbolul astronomic: a|
1. Caracteristici fizice generale. Jupi­
ter este a cincea planetă de la Soare, la
distanţa de aproximativ 778 milioane de
Fig. 9.29. Sateliţii galileeni (Misiunea New Horizons, NASA).
kilometri sau 5,2 UA (fig. 9.28). Jupiter
este o planetă gigantă gazoasă, de aceea
Jupiter nefiind un corp solid are o faza de contracţie gravitaţională care ar
nu are o suprafaţă solidă, dar se presu­
rotaţie diferenţiată, adică viteza de constitui sursa de energie în exces emi­
pune că Jupiter ar avea un nucleu solid
rotaţie depinde de latitudine: ea este să de planetă, însă această explicaţie nu
de dimensiunile Pământului. Având o
maximă la ecuator şi minimă la poli. este decât o ipoteză. Jupiter are un câmp
familie foarte numeroasă de sateliţi, re­
Perioada de rotaţie la latitudinile medii magnetic foarte puternic, de 50 de ori
prezintă un fel de sistem solar în minia­
este de 9h55m40\ Rotaţia axială rapidă mai intens decât cel al Pământului.
tură. Jupiter este cea mai mare şi masivă
face ca planeta să fie puternic turtită Densitatea medie a planetei,
planetă din Sistemul solar având masa
la poli. Axa de rotaţie a lui Jupiter este 1300 kg/m3, care doar cu puţin depă­
egală cu 318 mase terestre şi de 2,5 ori
aproape perpendiculară pe planul orbi­ şeşte densitatea apei, demonstrează
mai mare decât masa tuturor celorlalte
tei, unghiul format de planul ecuatorului că Jupiter este o planetă gazoasă. Din
planete din Sistemul solar.
cu planul orbitei sale fiind doar de 3°7', observaţii spectroscopie şi din alte
deci pe Jupiter practic nu există anotim­ observaţii s-a stabilit că atmosfera
puri. Jupiter parcurge orbita sa comple­ planetei se compune din hidrogen
tă în jurul Soarelui în aproximativ 12 ani molecular, H2 (90%), heliu, He (cca 9%),
tereştri. metan, CH4 (0,07%), şi amoniac, NH3
Jupiter este aproximativ de cinci ori în cantităţi neînsemnate. în interior,
mai departe de Soare decât Pământul şi compoziţia planetei ar fi următoarea:
de aceea primeşte de 27 de ori mai puţi­ hidrogen - 72%, heliu - 22 % şi alte
nă căldură decât planeta noastră. Tem­ elemente - 6%, deci după compoziţia sa
peratura pe discul aparent al planetei Jupiter este asemănător cu o stea.
este de -145°C, deşi la această distanţă în atmosfera jupiteriană au fost în­
de la Soare temperatura ar trebui să fie registrate descărcări electrice şi aurore
mai joasă. Aceasta s-ar explica prin faptul polare şi au fost puse în evidenţă detalii
Fig. 9.28. Planeta Jupiter. Foto: Telescop
Hubble, 15 mai 2014. Credit: NASA, ESAşi A că Jupiter radiază de două ori mai mul­ semipermanente care îşi schimbă me­
tă energie decât primeşte de la Soare. reu poziţia şi forma. Printre acestea se
Se presupune că Jupiter s-ar afla încă în evidenţiază benzile roşiatice întunecate,
233

Fig. 9.30. Satelitul Io.
formate din vîrtejuri de nori, paralele cu
ecuatorul, determinate de rotaţia axială
rapidă a planetei, şi pete de diferite di­
mensiuni. Cea mai remarcabilă dintre ele
este Marea Pată Roşie de la latitudinea
de -20°, descoperită în 1878, ale cărei di­
mensiuni depăşesc de 2-3 ori diametrul
Pământului şi care este observată şi în
prezent. Pata Roşie este un uragan uriaş
stabil în atmosfera planetei.
Júpiter şi sistemul său de sateliţi a
fost studiat cu ajutorul sondelor spaţi­
ale automate americane Pioneer-10 şi
11, în 1978, şi Voyager-1 şi 2, în 1979.
Misiunea Voyager-2 a descoperit în ju­
rul planetei un inel cu lăţimea de circa
13 000 km şi grosimea de 1 km, care
e format din praf, gaz şi fragmente de
rocă. O nouă misiune, Juno, va ajunge
la Júpiter în 2016.
Júpiter nu poate să întreţină viaţa în
forma pe care o cunoaştem, însă unii din
sateliţii lui ascund sub crusta lor oceane
care ar putea să întreţină viaţa.
234
Fig. 9.32. Satelitul Europa. Fig. 9.33. Suprafaţa satelitului Europa
Fig. 9.31. Vulcani pe Io (Misiunea Galileo, 31 mai 1998.
(Misiunea Voyager 1, NASA, 1971). Credit: NASA/JPL.)
2. Sateliţii lui Jupiter. în jurul lui Jupiter cu gheaţă, însă satelitul artificial „Gali­ mare satelit din Sistemul solar, fi­
gravitează 50 de sateliţi naturali cunoscuţi leo” al lui Jupiter a înregistrat jetul unui ind mai mare decât planeta Mercur
(2014) şi 17 sateliţi a căror descoperire ur­ gheizer la suprafaţa gheţii. Aceasta poa­ (fig. 9.34). Pe suprafaţa satelitului se re­
mează a fi confirmată. Ei au orbite aproape te fi o dovadă că Europa are energie in­ marcă numeroase cratere şi bazine mari,
circulare aflateîn planul ecuatorului plane­ ternă şi că sub stratul gros de gheaţă ar înconjurate de formaţiuni de gheaţă.
tei. Cei mai mari patru sateliţi: Io, Europa, putea să existe apă în stare lichidă (fig. Callisto, al cincilea satelit, este ceva
Ganimede şi Callisto, cunoscuţi şi ca sate­ 9.33). mai mic decât Ganimede, având diame­
liţii galileeni (fig. 9.29), după numele lui Ganimede, al patrulea satelit, are trul de 4820 km. Are suprafaţa acoperită
Galileo Galilei care primul i-a desoperitîn diametrul de 5262 km şi este cel mai cu cratere meteoritice (fig. 9.35).
1610, au caracteristici similare cu planetele
terestre.
Io este al doilea satelit de la Jupiter
şi are raza de 1820 km, adică este ceva
mai mare ca Luna. El este corpul cu cea
mai intensă activitate vulcanică din Sis­
temul solar (fig. 9.30). în fotografiile re­
alizate de Voyager-1 au fost înregistraţi
7 vulcani activi care aruncau lavă de sulf
la înălţimi de până la 200 km. în mediul
fierbinte de sulf ar putea exista şi mate­
rie organică (fig. 9.31).
Europa, al treilea satelit de la Jupiter,
are diametrul de 3130 km, fiind ceva mai
mic decât Luna (fig. 9.32). Este acoperit
Fig. 9.34. Satelitul Ganimede. Fig. 9.35. Satelitul Callisto (©2004, Calvin S. Hamilton).
235
 Ceilalţi sateliţi sunt mult mai mici, în Deşi este asemănător cu Jupiter după
afară de Amalthea care este satelitul cel compoziţia atmosferică, Saturn are den­
mal apropiat de planetă şi reprezintă un sitatea medie mai mică decât densitatea
bloc de rocă de formă neregulată cu di­ apei, el fiind cea mai puţin densă plane­
mensiunile de 240 km. Patru din sateliţii tă din Sistemul solar. în comparaţie cu
lui Jupiter se rotesc în jurul planetei în Pământul, Saturn este de 95 de ori mai
sens retrograd. masiv şi are raza ecuatorială de 9,4 ori
mai mare decât cea terestră.
f i f § 9.11. P LA N E T A SA TU R N Ca şi Jupiter, Saturn are o rotaţie
diferenţiată, diferite zone ale planetei au
Distanţa medie de la Soare: viteze de rotaţie diferite, din care cauză
1429,3 mii. km (9,54 UA) perioada de rotaţie creşte de la ecuator
Raza ecuatorială: 50 330 km spre poli şi pe suprafaţa planetei se pot
Masa: 95,2 m. distinge benzi şi zone asemănătoare cu
Simbolul astronomic: t? cele de pe Jupiter, deşi discul vizibil al lui
Saturn e mult mai sărac în detalii. Saturn
1. Caracteristici fizice generale. Sa­are nevoie de 10h42mpentru a efectua o
turn este a şasea planetă de la Soare la rotaţie completă în jurul axei sale şi de
distanţa de aproximativ 1,4 miliarde de 29,5 ani tereştri pentru o rotaţie în jurul
kilometri sau 9,54 UA şi a doua planetă Soarelui. Datorită rotaţiei axiale rapide,
ca mărime în Sistemul solar (fig. 9.36). Saturn este turtit la poli, chiar mai pu­
Saturn este o planetă gazoasă gigantă ternic decât Jupiter. Planul ecuatorului
şi nu are o suprafaţă solidă. Atmosfera formează 26°40' cu planul orbitei şi deci
saturniană este formată în cea mai mare pe Saturn are loc succesiunea anotimpu­
parte din hidrogen (H2) şi heliu (He). rilor.
Fig. 9.36. Planeta Saturn.
236
Saturn fiind de aproximativ două ori C.FIuygens (1629-1695). Mai târziu, s-a
mai departe de Soare decât Jupiter, tem­ constatat că inelul se roteşte în planul
peratura pe suprafaţa vizibilă a atmosfe­ ecuatorului şi de fapt constă din mai
rei sale este de circa -170°C. Fluxul ter­ multe inele concentrice, despărţite
mic radiat de planetă depăşeşte de 2,8 prin intervale întunecate numite „di­
ori cantitatea de căldură solară absorbi­ viziuni" (diviziunea Cassini, diviziunea
tă. Conform cercetărilor spectroscopice, Encke etc.). Aparatele spaţiale automa­
atmosfera sa este formată din hidrogen te „Pioneer-U" în 1979 şi „Voyager-1
şi metan, dar spre deosebire de Jupiter şi 2" în 1980 au scos în evidenţă încă
nu conţine amoniac. patru inele. Inelele au lăţimea de zeci
2. Inelele şi sateliţii lui Saturn.de mii de kilometri, dar grosimea foarte
Planeta Saturn se evidenţiază faţă de mică, de la 2 la 20 km. Ele sunt alcătuite
celelate planete gigante prin cel mai dintr-un număr imens de particule mici
spectaculos sistem de inele uşor de de rocă, gheaţă, praf şi gaze care se ro­
observat de pe Pământ şi printr-un tesc independent în jurul planetei pe
telescop cu puterea medie de mărire orbite kepleriene cu viteze cuprinse în­
(fig. 9.36). Sistemul este format din tre 16 şi 20 km/s.
şapte inele separate între ele prin inter­ Poziţia inelelor faţă de observatorul
vale. Pentru prima dată, inelele au fost terestru se schimbă cu o periodicitate
observate de Galileo în 1610 cu ajuto­ de 14,7 ani, astfel că atunci când sunt
rul lunetei sale ca o formaţiune ataşată orientate cu muchia spre noi ele aparent
planetei pe care el însă nu a reuşit să dispar. Dispariţia aparentă a inelelor a
o identifice. Forma de inel plan a aces­ fost observată în 1979-1980, 1994 şi în
tei formaţiuni a fost stabilită în 1655 de 2008-2009.
în prezent (2014), Saturn are 53 de
sateliţi naturali cunoscuţi cu denumiri
oficiale şi încă 9 sateliţi a căror desco­
perire urmează a fi confirmată. Doi din­
tre sateliţii lui Saturn, Titan şi Enceladus,
poartă semne de activitate geologică,
deşi ei sunt în mare parte alcătuiţi din
gheaţă. Printre sateliţii fotografiaţi de
aparate cosmice se remarcă Mimas,
cu craterul său enorm având diametrul
egal cu un sfert din diametrul satelitu­
lui care conţine gheaţă de apă. Satelitul
Enceladus are suprafaţa acoperită de
cratere ca cele de pe Lună şi de aseme­
Fig. 9.37. Satelitul Titan nea conţine gheaţă. Pe satelitul Thetys a
(Misiunea Cassini, NASA/ESA, 2005).
237

Fig. 9.38. Râuri de metan lichid pe Titan
(Misiunea Cassini-Huygens, NASA/ESA, 2005).
fost fotografiat un crater uriaş de circa
450 km în diametru şi o vale lungă de
800 km şi largă de 70 km. Toţi sateliţii lui
Saturn, în afară de al IX-lea, orbitează în
jurul planetei în sens direct.
Saturn nu poate să întreţină viaţa în
forma pe care o cunoaştem, însă pe unii
din sateliţii lui Saturn există condiţii care
ar putea să întreţină viaţa.
Titan (fig. 9.37), descoperit de Chris­
tian Huygensîn 1655, este cel mai mare
satelit al lui Saturn şi al doilea satelit
ca mărime din Sistemul solar, după sa­
telitul Ganymede al lui Jupiter. El are
4850 km în diametru şi este mai mare
decât planetele Mercur şi Pluto. Având
magnitudinea aparentă +8,4m, el poate
fi observat şi cu un telescop şcolar. Ti­
tan are perioada de revoluţie în jurul
lui Saturn, 15d22h41m, egală cu perioada
sa de rotaţie în jurul axei, astfel încât el
este întotdeauna îndreptat spre Saturn
cu aceeaşi parte, la fel ca Luna faţă de
Pământ. Titan este singurul satelit din
238
Sistemul solar care posedă o atmosfe­
ră foarte densă cu grosimea de peste
700 km, dar care nu permite observarea
directă a suprafeţei sale.
Titan a fost vizitat prima dată de son­
da spaţială Voyager-2\n 1980. însă date
extrem de preţioase despre Titan a fur­
nizat nava spaţială Cassini (NASA), lansa­
tă în 1997, cu sonda spaţială automată
Huygens la bord. La 14 ianuarie 2005,
aparatul Huygens a coborât pe suprafaţa
lui Titan şi a transmis timp de peste o oră
date despre temperatura aerului, presiu­
ne, compoziţia atmosferei, viteza vântu­
lui, precum şi primele imagini, inclusiv co­
lor, ale suprafaţei. Temperatura la supra­
faţă în locul de aterizare era de -180°C.
Fig. 9.39. Imagine de pe suprafaţa satelitului Titan
(Sonda spaţială Huygens, NASA/ESA, 2005).
în imaginile realizate de sonda Huygens
se pot vedea lacuri şi canale şerpui-
te, asemănătoare cu albii de râuri în
care curge posibil etan şi metan lichid
(fig. 9.38). Peisajul portocaliu în jurul
locului de aterizare este presărat cu
fragmente de rocă şi gheaţă rotunjite şi
netede ca şi pietrele din râurile terestre
(fig. 9.39).
Presiunea atmosferică la suprafaţă
este cu 60% mai înaltă ca pe Pământ.
Atmosfera este constituită preponde­
rant din azot (N2), dar conţine şi cantiăţi
mici de metan şi alte hidrocarburi care
îi conferă o nuanţă portocalie. Deoare­
Fig. 9.40. Planeta Uranus.
239
ce hidrocarburile reprezintă elemente
constitutive ale aminoacizilor, necesari
pentru apariţia vieţii, oamenii de ştiinţă
consideră că mediul de pe Titan ar putea
fi similar cu acela care a existat pe Pă­
mânt înainte de apariţia vieţii. în multe
privinţe. Titan este una dintre cele mai
asemănătoare cu Pământul lumi desco­
perite până în prezent, deoarece el are
lacuri, mări şi râuri, deşi în ele în loc de
apă este metan (CHJ şi etan (C,H6). Titan
prezintă un mare interes pentru oame­
nii de ştiinţă, deoarece în atmosfera sa
densă şi activă au loc procese complexe
asemănătoare cu cele de pe Pământ de
acum câteva miliarde de ani.
/tf\ § 9.12. PLANETA URANUS
Distanţa medie de la Soare:
2896,6 mii. km (19,19 UA)
Raza ecuatorială: 26 220 km
Masa: 14,6 m@
Simbolul astronomic: iJj
Caracteristici fizice generale. Ura­
nus este cea de a şaptea planetă de
la Soare, la distanţa de aproximativ
2,9 miliarde de kilometri sau 19,19 UA.
A fost descoperită în 1781 de astrono­
mul englez William Herschel. Planeta
Uranus are magnitudinea ~ 6m, fiind la
limita vizibilităţii cu ochiul liber, şi poa­
te fi observată doar prin telescop, unde
apare ca un mic disc albăstriu-verzui
(fig. 9.40).
între planetele gigante, Uranus are
masa cea mai mică, egală cu 14,6 mase
terestre. Densitatea planetei Uranus
este de 1270 kg/m3, adică mai mare ca a
lui Jupiter şi Saturn, ceea ce ar însemna
că el conţine mai multe elemente gre­
le. Uranus are un nucleu mult mai rece
decât celelalte planete gigante şi canti­
tatea de căldură radiată de planetă în
spaţiu este foarte mică.
Uranus este singura planetă gigantă
al cărei ecuator formează un unghi de
aproape 90° cu planul orbitei. Această
înclinaţie neobişnuită ar putea fi explica­
tă prin coliziunea în trecut cu un obiect
de dimensiunile Pământului. Ca urmare,
Uranus este unica planetă care orbitea-
ză în jurul Soarelui „culcată" pe orbită,
cu polul Sud spre Soare. Perioada de
revoluţie în jurul Soarelui este de apro­
ximativ 84 de ani tereştri. Ca şi celelalte
planete gazose, Uranus se evidenţiază
prin rotaţia sa rapidă în jurul axei, cu
perioada de 17h12m. La fel ca şi Venus,
această planetă se roteşte în sens re­
trograd, adică în sens opus mişcării de
revoluţie.
Datele spectroscopice arată că în
compoziţia atmosferei planetei predomi-
Fig. 9.41. Satelitul Titania al planetei Uranus.
nă hidrogenul (H2) şi heliul (He), dar este
prezent şi metanul, a cărui concentraţie
este mult mai mare decât pe Jupiter şi Sa­
turn. Metanul care absoarbe razele roşii
îi conferă lui Uranus o nuanţă albăstrie-
verzuie. Norii de pe Uranus sunt alcătuiţi,
probabil, din particule de metan înghe­
ţat. Temperatura la suprafaţa vizibilă a
norilor este de circa 55 K (-218 °C).
Uranus este considerat uneori un gi­
gant de gheaţă. Cea mai mare parte din
masa planetei (peste 80%) este consti­
tuită dintr-un fluid dens din substanţe
îngheţate - apă (H20), metan (CHJ şi
amoniac (NH3), în jurul unui nucleu mic
de rocă. Uranus nu poate să întreţină
viaţa aşa cum o cunoaştem noi.
în jurul lui Uranus gravitează 27 de
sateliţi naturali cunoscuţi ale căror or­
bite, fiind situate în planul ecuatorului
planetei, sunt practic perpendiculare
pe planul orbitei. Cei mai mari cinci sa­
teliţi sunt Titania, Oberon, Umbriel, Ari­
ei şi Miranda. Dintre aceştia, mai mare
este Titania, cu diametrul de 1578 km
(fig. 9.41), aproximativ de două ori mai
mic decât al Lunii. Planeta are un sistem
de 1 1 inele subţiri cu grosimea de circa 1
m şi lăţimea de 2-5 km.
Voyager-2 este singura navă spa­
ţială care în 1986 a trecut în zbor la
distanţa de circa 120 000 km de Ura­
nus şi a transmis imagini ale planetei,
sateliţilor şi inelelor ei. Câmpul mag­
netic al lui Uranus, cercetat de Voya­
ger-2, s-a dovedit a fi ceva mai slab
decât al Pământului, fiind echivalent
cu un dipol înclinat cu 60° faţă de axa
de rotaţie.
§ 9.13. PLANETA NEPTUN
Distanţa medie de la Soare:
4496,6 mii. km (30,07 UA)
Raza medie: 24 760 km
Masa: 17,2 m^
Simbolul astronomic: 'P
Caracteristici fizice generale. Nep­
tun este a opta planetă de la Soare
la distanţa medie de aproximativ 4,5
miliarde de kilometri sau 30,07 UA
(fig. 9.42). A fost descoperit pe cale
teoretică de către Le Verrier (Franţa)
şi Adams (Anglia) şi observat pe cer
pentru prima dată în 1846 de către as­
tronomul german J. Galle (1812-1910).
Planeta Neptun nu poate fi văzută cu
ochiul liber. Ea este un gigant gazos
puţin mai mic decât Uranus, însă mult
mai masiv, deci şi cu o densitate mai
mare, 1700 kg/m3. Masa lui este egală
cu aproximativ 17 mase terestre.
Fig. 9.42. Planeta Neptun.
Neptun are perioada de revoluţie în
jurul Soarelui de aproape 165 de ani, în
2 0 11 încheind prima orbită de la desco­
perirea sa în 1846. Perioada de rotaţie
axială a planetei este de 16h6m. Pe orbita
sa Neptun este însoţit de un număr mare
de asteroizi, numiţi troienii lui Neptun.
Planeta Neptun are structura inter­
nă şi atmosfera foarte asemănătoare
cu cele ale lui Uranus şi este considerat
un gigant de gheaţă. El are un nucleu
solid masiv de dimensiunile Pământu­
lui înconjurat de un înveliş gros foarte
fierbinte de apă (H20), amoniac (NH3) şi
metan (CH4). Atmosfera planetei Nep­
tun este compusă în mare parte din
hidrogen (H2) (79%)„ heliu (He) (18%)
şi metan (CH4) (3%). Metanul absoarbe
intens razele de culoare roşie şi galbe­
nă, de aici şi culoarea azurie a planetei.
Cu toate că Neptun primeşte doar 3%
de căldură solară în comparaţie cu Ju­
piter, atmosfera lui este surprinzător de
dinamică, vânturile atingând viteze de
400-700 m/s. Pe planetă a fost identi­
ficată o pată neagră, asemănătoare cu
Pata Roşie de pe Jupiter, care peste un
timp a dispărut. Se presupune că sub
învelişul atmosferic ar putea să existe
gheaţă de apă şi cel mai mare ocean din
Sistemul solar.
Neptun radiază multă căldură inter­
nă, dar mai puţină ca Jupiter sau Saturn.
Are un câmp magnetic ceva mai intens
ca al Pământului.
Această planeta are 13 sateliţi natu­
rali confirmaţi şi un satelit a cărui des­
coperire (în 2013) urmează să fie confir­
mată oficial. Cel mai mare dintre sateliţi,

240 241

Fig. 9.43. Suprafaţa satelitului Triton
al planetei Neptun.
Triton, descoperit în 1846, depăşeşte
ca mărime planeta pitică Pluto, având
diametrul de 2705 km (fig. 9.43). Este
singurul satelit mare cu o mişcare or­
bitală retrogradă, adică opusă mişcării
de rotaţie a lui Neptun. Există ipoteza
că Triton ar fi fost capturat gravitaţional
de către Neptun. Cu o atmosferă subţire
şi temperatură la suprafaţă de -236°C
(37 K), Triton este geologic activ, iar pe
suprafaţa lui, probabil, sunt gheizere de
azot lichid. Cea mai mare parte a supra­
feţei lui Triton este netedă şi străluci­
toare, ea prezentând pe alocuri umbre
întunecate, iar in jurul polului sudic este
gheaţă de culoare roză.
Cel de-al doilea satelit, Nereid, a fost
descoperit în 1949. Diametrul său este
de circa 320 km. Alţi şase sateliţi au fost
descoperiţi în 1989 de sonda Voyager-2.
Neptun are, de asemenea, un sistem de
şase inele de gaz şi praf.
Aproape toate cunoştinţele noastre
despre planeta Neptun au fost furniza­
te de sonda spaţială Voyager-2 (NASA),
care în 1989 a trecut în zbor la distanţa
de doar 4200 km de Neptun şi a trans­
mis primele imagini ale planetei.
242
§ 9.14. PLANETELE PITICE
Din categoria planetelor pitice in­
trodusă în 2006 prin noua clasificare a
corpurilor din Sistemul solar, în prezent
fac parte cinci obiecte: Ceres, Pluto, Ha-
umea, Makemake şi Eris.
Planetele pitice orbitează în jurul
Soarelui ca şi cele opt planete mari. Ma­
joritatea planetelor pitice sunt situate
în Centura Kuiper, dincolo de orbita pla­
netei Neptun, iar una dintre ele, Ceres,
se află în Centura principală de asteroizi
dintre orbitele planetelor Marte şi Jupi­
ter. O planetă pitică este mult mai mică
decât o planetă, fiind mai mică chiar şi
decât Luna, însă nu este satelit, pentru
că orbitează în jurul Soarelui. Planete­
le pitice sunt corpuri solide de rocă şi
gheaţă. Raportul dintre cantitatea de
rocă şi de gheaţă depinde de locaţia lor
în Sistemul solar. Mullte dintre planetele
pitice au sateliţi, iar unele dintre ele au
o atmosferă subţire. Având magnitudini
aparente cuprinse între +6,7m şi +9,3m,
aceste obiecte nu pot fi observate decât
prin telescop.
1. Planeta pitică Ceres (fig. 9.44) este
cel mai mare asteroid (descoperit în 1801
de Piazzi) inclus în anul 2006 în categoria
planetelor pitice. Ceres, situat în Centura
principală de asteroizi, gravitează în jurul
Soarelui la distanţa de 2,766 UA de la Soa­
re şi are perioada de revoluţie de 4,6 ani
tereştri. O rotaţie completă în jurul axei
durează aproximativ 9 ore. Având diame­
trul de circa 950 km, Ceres este şi cel mai
masiv corp din Centura de asteroizi, con­
centrând aproximativ 1/3 din masa totală
diverse minerale hidrátate. Se pare că
Ceres are o structură interioară diferen­
ţiată, formată din nucleu de rocă şi man­
ta de gheaţă, iar sub stratul de suprafaţă
ar putea exista un ocean de apă lichidă.
Privit de pe Pământ, Ceres are străluci­
rea prea slabă pentru a putea fi observat
cu ochiul liber.
începând din martie-aprilie 2015, Ce­
res, planeta pitică, va fi studiată de sonda
spaţială Dawn (NASA), lansată în 2007,
prima misiune spre o planetă pitică.
Fig. 9.44. Planeta pitică Ceres, 23.01.2004. 2. Planetele pitice transneptunie-
(Credit: HST, NASA, ESA, I. Parker).
ne. Plutoizii. Patru dintre numeroasele
a Centurii. Ceres este singurul asteroid de obiecte transneptuniene au fost clasi­
formă sferică. în acelaşi timp, Ceres este ficate în 2006 ca planete pitice: Pluto,
şi cea mai mică dintre planetele pitice cu­ Haumea, Makemake şi Eris (fig. 9.45). în
noscute. 2008, s-a decis ca planetele pitice trans­
Suprafaţa lui Ceres reprezintă, pro­ neptuniene similare cu Pluto să fie defi­
babil, un amestec de gheaţă de apă şi nite ca plutoizi.
N am aka Makemake
6
H i'ia k a
* Dysnomia
Haumea
Ch aro n
K2¡i
Pământul
Fig. 9.45. Cele cinci planete pitice (Pământul şi Luna - pentru comparaţie). Wikipedia.
243

Fig. 9.46. Planeta pitică Pluto.
Plutoizii sunt planetele pitice a căror
semiaxă mare a orbitei este mai mare
decât semiaxa mare a orbitei planetei
Neptun.
Sateliţii plutoizilor nu sunt plutoizi,
chiar dacă sunt suficient de masivi şi au
forma sferică.
în prezent sunt cunoscuţi patru pluto­
izi: Pluto, Haumea, Makemake şi Eris. Cea
de a cincea planetă pitică cunoscută, Ce­
res, nu este un plutoid, deoarece ea, aflân-
du-se în Centura de asteroizi, nu este un
obiect transneptunian. Odată cu progresul
ştiinţei, la familia plutoizilor se pot alătura
şi alţi membri nou descoperiţi.
3. Planeta pitică Pluto, cea mai
noscută dintre planetele pitice, este cel
mai mare obiect din Centura Kuiper şi
a doua planetă pitică ca mărime după
Eris. Planeta a fost prezisă teoretic în
1910 de P. Lowel (1855-1916) şi desco­
perită de astronomul american Clyde
W. Tombaugh la 18 februarie 1930. Pănă
în 2006, Pluto era considerat cea de a
noua planetă, cea mai mică şi mai înde­
părtată din Sistemul solar (fig. 9.46).
244
Pluto are cinci sateliţi cunoscuţi: Cha­
ron, Nix, Hydra, Kerberos şi Styx. Cel mai
mare dintre ei, Charon, descoperit în
1978, are diametrul de 1186 km, aproxi­
mativ jumătate din diametrul lui Pluto, şi
se mişcă pe aceeaşi orbită, ambele cor­
puri fiind orientate mereu cu aceeaşi faţă
unul spre celălalt. Sistemul Pluto - Cha­
ron reprezintă, de fapt, un sistem binar -
o planetă dublă (fig. 9.47). Potrivit uneia
din ipotezele privind apariţia lui Charon,
materialul din care acesta s-a format ar fi
fost expulzat din Pluto în urma unei coli­
ziuni, ceea ce se aseamănă foarte mult cu
ipoteza privind originea Lunii.
Sistemul Pluto-Charon este remar­
cabil prin faptul că este singurul sistem
planetă-satelit din Sistemul solar, al că­
Fig. 9.47. Sistemul Pluto-Charon în comparaţie cu sistemul Pământ-Lună (Wikipedia).
rui baricentru (centru de masă comun)
se află în exteriorul planetei, adică apa­
rent Pluto şi Charon orbitează unul în Pluto este în rezonanţă orbitală de de 0,58 m/s2, iar viteza parabolică (de
jurul celuilalt. 3 : 2 cu planeta Neptun, asta însemnând eliberare) este 1,2 km/s.
Fiind foarte mic şi îndepărtat, Pluto că în timpul în care Neptun se roteşte de Până în prezent, nici un aparat cos­
este dificil de observat de pe Pământ. 3 ori în jurul Soarelui, Pluto face 2 rotaţii mic nu a ajuns la această planetă şi de
Privit printr-un telescop cu apertura de în jurul Soarelui. Obiectele din Centura aceea Pluto este foarte puţin studiat.
cel puţin 30 cm, Pluto arată ca o stea de Kuiper, care sunt în aceeaşi rezonanţă Majoritatea datelor despre Pluto au fost
magnitudinea aparentă +15m. orbitală cu Neptun, sunt cunoscute sub obţinute din observaţii de la sol, dar şi
cu­ Planeta Pluto are o orbită înclina­ denumirea de plutino. cu ajutorul telescopului spaţial Hubble.
tă cu 17° faţă de planul eclipticei, iar Planul ecuatorului lui Pluto, la fel ca Suprafaţa acestei planete pare să fie
distanţa sa faţă de Soare este de circa şi al planetei Uranus, formează un unghi acoperită de un strat strălucitor de me­
29,7 UA la periheliu (când traversează aproape drept cu planul orbitei lui şi de tan, azot şi dioxid de carbon îngheţat.
orbita lui Neptun) şi 49,5 UA la afeliu. aceea polii săi sunt situaţi aproape în Temperatura la suprafaţă este de circa
Datorită excentricităţii mari a orbitei planul orbitei. Perioada de rotaţie axială - 220°C. Ea ar putea avea un nucleu de
sale eliptice (0,249), timp de 20 de ani a lui Pluto este de 6,4 zile. rocă înconjurat de o manta de gheaţă de
din perioada sa de revoluţie de 248 de Deşi ca mărime Pluto constituie circa apă.
ani, Pluto este mai aproape de Soare de­ 2/3 din diametrul Lunii, masa constitu­ Pluto are o atmosferă extrem de ra­
cât Neptun. Ultima dată Pluto s-a aflat în ie doar 1/6 din masa Lunii. Densitatea refiată, descoperită în 1988 în urma
această poziţie între anii 1979 şi 1999. sa medie este de 2030 kg/m3. Accele­ ocultaţiei unei stele. Atmosfera este
raţia gravitaţională la suprafaţă este formată cel mai probabil din azot şi
245
 Fig. 9.48. Planeta pitică Haumea Fig. 9.49. Planeta pitică Makemake Fig. 9.50. Planeta pitică Eris cu satelitul Fig. 9.51. Orbita planetei pitice Eris (2003, UB313).
(ilustraţie NASA). (ilustraţie NASA). Dysnomia (ilustraţie, Wlkipedia).

monoxid de carbon. Presiunea atmosfe­ 3.9 ore. Haumea este în rezonanţă orbita­ Având diametrul egal cu aproape to, este înclinată faţă de planul eclipticei
rei a fost determinată ca fiind de 0,15 Pa. lă de 7:12 cu planeta Neptun. 1/3 din diametrul lui Pluto, Makemake şi are excentricitatea mare, cu periheliul
Nicio navă spaţială nu a vizitat până Spre deosebire de structura tipică a este a treia planetă pitică cunoscută ca la 38,2 UA (aproximativ distanţa lui Plu­
acum planeta pitică Pluto. Prima sondă altor obiecte cunoscute din Centura Kui­ mărime din Sistemul solar şi cel mai lu­ to de la Soare) şi afeliul la 97,6 UA de la
spaţială cu destinaţia Pluto, New Ho­ per care au o manta groasă de gheaţă în minos obiect din Centura Kuiper, după Soare (fig. 9.51). Are perioada de revolu­
rizons, a fost lansată de NASA la 19 ia­ jurul unui nucleu mic de rocă, Haumea se Pluto. ţie de 557 ani, adică de 2 ori mai lungă
nuarie 2006 şi va ajunge în apropierea pare că este compusă aproape în între­ 6. Planeta pitică Eris. în iulie 2005 a decât cea a lui Pluto. Eris are un singur
sistemului Pluto-Charon în iulie 2015, fi­ gime din rocă solidă, cu o crustă subţire fost anunţată descoperirea unui obiect satelit cunoscut, Dysnomia.
ind primul aparat cosmic care va explora de gheaţă. Rotaţia neobişnuit de rapidă, transneptunian, denumit ulterior Eris.
atât sistemul Pluto, cât şi regiunea Cen­ densitatea înaltă şi suprafaţa sa de ghea­ Descoperirea lui Eris, care s-a dovedit a /f£ § 9.15. CORPURILE MICI ALE
turii Kuiper. ţă cristalină de apă se crede că ar fi rezul­ fi ceva mai mare şi mai masiv ca Pluto, SISTEMULUI SOLAR.
4. Planeta pitică Haumea. Descoperi­tatul unei coliziuni violente. Haumea are i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să recon­ ASTEROIZII, COMETELE Şl
tă în 2004, Haumea a fost clasificată ca o doi sateliţi naturali, Hi'iaka şi Namaka. sidere, în 2006, definiţia planetei. CORPURILE METEORITICE
planetă pitică în 2008. Ea este un plutoid 5. Planeta pitică Makemake. Des­ Eris, cel mai mare obiect transneptu­
care face parte din categoria obiectelor coperită în 2005 la Observatorul Palo­ nian cunoscut (fig. 9.50) este şi cea mai Toate obiectele care orbitează în ju­
transneptuniene din centura Kuiper. în mar (SUA), Makemake a fost clasificată mare planetă pitică-plutoid din Sistemul rul Soarelui, dar nu sunt nici planete,
prezent, această planetă este la aproxi­ ca o planetă pitică şi „plutoid" în 2008 solar, având diametrul de 3000 km, cu nici planete pitice, fac parte din catego­
mativ 50 UA de Soare, dar la periheliul or­ (fig. 9.49). Ea se află la distanţa medie de 700 km (25%) mai mare decât cel al lui ria corpurilor mici ale Sistemului solar.
bitei sale eliptice ajunge la 35 UA. Deşi Ha­ 45,79 UA de la Soare. Spre deosebire de Pluto. Capacitatea de reflexie a lui Eris în conformitate cu clasificarea aprobată
umea nu a fost observată direct, calculele alte obiecte transneptuniene, Makema­ este similară cu cea a lui Pluto. prin rezoluţia Uniunii Astronomice Inter­
bazate pe curba de lumină arată că ea are ke nu este în rezonanţă orbitală cu Nep­ Planeta pitică Eris este situată în regi­ naţionale din 2006, categoria corpurilor
forma unui elipsoid extrem de alungit (fig. tun. Orbita sa este înclinată cu 29° faţă unea exterioară a Sistemului solar denu­ mici ale Sistemului solar include:
9.48), fapt care dovedeşte că Haumea are de planul eclipticei, mai mult decât cea mită Discul împrăştiat (difuz), la distanţa • asteroizii clasici (cu excepţia lui Ceres
rotaţia axială cea mai rapidă din Sistemul a lui Pluto. Are perioada de revoluţie de de peste trei ori mai mare de la Soare reclasificat în planetă pitică), centau­
solar. Ea face o rotaţie în jurul axei în doar 309.9 ani. decât Pluto. Orbita sa, ca şi cea a lui Plu­ rii şi troianii;

246 247
 o obiectele transneptuniene (cu excep­ Se observă că relaţia Titius - Bode Tabelul 9.2. Caracteristicile unor asteroizi mai mari
ţia plutoizilor Pluto, Haumea, Make­ aproximează în mod satisfăcător dis­
make şi Eris); tanţele planetelor la Soare, însă există Perioada
• cometele şi corpurile meteoritice. Nr Anul
şi două excepţii. Astfel, la distanţa de Asteroidul Diametrul, km de revo­
crt descoperirii
1. Relaţia Titius - Bode. Distanţele 2,8 UA nu se găseşte nici o planetă, însă luţie. ani
medii aproximative, în unităţi astrono­ aceasta este aproximativ distanţa medie 1. Ceres 1801 -950 2,77 4,6
mice, ale planetelor de la Soare pot fi a centurii de asteroizi.
2. Pallas 1802 610 2.72 4,61
estimate cu ajutorul relaţiei empirice, Cea de a doua excepţie vizează pla­
formulată în 1766 de fizicianul şi mate­ neta Neptun care nu se încadrează în şi­ 3. Juno 1804 500 2,67 4,36
maticianul german Johann D. Titius şi rul lui Titius - Bode, deoarece termenul 4. Vesta 1807 540 2,36 3,63
aplicată de astronomul Johann E. Bode următor după planeta Uranus corespun­
(relaţia Titius-Bode): 5. Hygeia 1849 350-500 3,14 5,56
de planetei pitice Pluto. Aceasta ar su­
d = 0,4 + 0,3-2'2 (UA), gera ipoteza că Neptun ar fi fost captat 6. Eros 1898 34,4x11,2x11,2 1,458 1,76
în care d este distanţa medie a planetei în câmpul gravitaţional al Soarelui mai
(semiaxa mare a orbitei în UA); / - nu­ târziu.
mărul de ordine al planetei (în cazul 2. Asteroizii sunt corpuri mici solide, mai mare asteroid şi cea mai apro-pia- rus la periheliu se apropie de Soare la
planetei Mercur trebuie să se considere neregulate de rocă ce orbitează în jurul tă de Soare planetă pitică. în curând au distanţa de 0,2 UA, adică mai aproape
/ = - °°). în Tabelul 9.1 sunt date, pentru Soarelui. în prezent, se cunoaşte că re­ fost observate alte trei obiecte de acest decât Mercur. Asteroizii care orbitea­
comparaţie, distanţele calculate cu re­ giunea dintre orbitele planetelor Marte tip - Pallas, Vesta şi Juno (Tabelul 9.2). ză în apropiere de Pământ sunt numiţi
laţia Titius - Bode, alături de distanţele şi Jupiter este populată de zeci de mii Aceste noi obiecte au fost denumite ge­ obiecte NEO (near-earth objects).
reale ale planetelor. de corpuri, a căror mărime variază de la neric asteroizi (adică asemănătoare cu Asteroizii sunt compuşi în mare par­
câteva sute de kilometri până la dimen­ stelele) sau planete minore. Asteroizii te din rocă refractară şi minerale, la
Tabelul 9.1. Distanţele medii ale siuni microscopice. pot fi observaţi prin telescop ca nişte care se mai adaugă gheaţa. Ei au for­
planetelor de la Soare Din relaţia Titius - Bode rezulta că în­ stele slab strălucitoare care se depla­ ma neregulată (cu excepţia lui Ceres)
tre orbitele planetelor Marte şi Jupiter sează foarte lent pe cerul înstelat, având şi sunt lipsiţi de atmosferă (fig. 9.53).
D ista n ţa
c a lc u la tă
ar lipsi o planetă cu distanţa medie de traiectorii aparente sub formă de bucle, Forma neregulată a asteroizilor ar pu­
D ista n ţa
P la n e ta c u re la ţia la Soare egală cu 2,8 UA. La 1 ianuarie asemenea planetelor superioare. tea însemna că ei reprezintă fragmente
e x a c tă ,
T itiu s -
UA 1801, astronomul italian Giuseppe Piazzi Toţi asteroizii, cu excepţia celui mai rezultate în urma unor coliziuni. Potrivit
B ode, UA
a descoperit întâmplător un obiect care mare, Ceres, fac parte din categoria uneia din ipoteze, între orbitele plane­
M e rc u r - °° 0 ,4 0 ,3 8 7
părea a fi o stea, însă observaţiile ulte­ obiectelor sau corpurilor mici ale Siste­ telor Marte şi Jupiter ar fi existat o pla­
Venus 2 0 .7 0 .7 2 3
rioare demonstrau că poziţia lui printre mului solar. Majoritatea asteroizilor se netă care s-a sfărâmat prin ciocnirea cu
P ăm ân tu l 3 1,0 1 ,0 0 0
stele variază. După ce matematicianul mişcă între orbitele planetelor Marte şi alte corpuri sau sub acţiunea forţelor
M a rte 4 1 .6 1 ,5 2 4
C en tu ra
german Cari F. Gauss i-a calculat orbi­ Jupiter. Această zonă cuprinsă între 2,3 mareice exercitate de Jupiter. Calculele
2 ,8 2 ,2 - 3 ,6
asteroizilor ta, s-a constatat că a fost descoperit un şi 3,3 UA de la Soare este numită Cen­ însă arată că dacă toţi asteroizii cunos­
Ju g ite r 6 j| 5 ,2 5203 II corp mic ce gravitează în jurul Soarelui tura principală de asteroizi (fig. 9.52). cuţi ar fi concentraţi într-o sferă, aceas­
Satu rn 7 1 0 ,0 9 ,5 3 9 la distanţa medie de 2,77 UA având pe­ Există însă şi asteroizi ale căror orbite au ta ar avea masa totală de aproximativ
U ranus 8 1 9 ,6 1 9 .1 8 2 rioada de revoluţie de 4,6 ani. Corpul excentricităţi neobişnuit de mari, astfel 20 de ori mai mică decât masa Lunii şi
N ep tu n - 3 0 ,0 7 0 ceresc nou descoperit a fost denumit încât ele se extind dincolo de Centura ar forma o planetă cu diametrul de nu­
' P l u t o B B I t| 9 IM i\ 59,5 m Ceres, care mai apoi s-a dovedit a fi cel asteroizilor. De exemplu, asteroidul Ika- mai circa 1500 km.

248 249
 Cercetătorii consideră că Centura de
asteroizi este alcătuită din resturile ră­
mase de la formarea Sistemului solar,
care din cauza acţiunii gravitaţionale a
planetei gigante Jupiter nu au reuşit să
se concentreze într-un singur corp. Cor­
purile din Centură sunt distribuite atât
de rar, încât navele spaţiale au trecut
printre ele fără niciun incident.
Se cunoaşte că peste 150 de astero­
izi au câte unul sau doi sateliţi. Primul
sistem asteroid-satelit a fost descoperit
în 1993 - asteroidul Ida şi satelitul său
Dactyl.
Până în prezent, mai mult de 10 nave
cosmice au avut printre obiective explo­
rarea asteroizilor. Misiunea NEAR Sho-
Centura ■
principală '0 ?
de asteroizi K K "
ip Bl
Asteroizii '
troiani
.
1 y
43 22 13
Minute-lumină
Fig. 9.52. Centura principală de asteroizi şi asteroizii troiani de pe orbita lui Jupiter.
emaker (Near Earth Asteroid Rendez­
vous) (NASA) lansată în 1996 a avut ca
scop cercetarea directă a asteroidului
Eros. Sonda spaţială robotizată NEAR
a fost plasată pe orbită în jurul astero­
idului după care a urmat aterizarea pe
asteroid la 12 februarie 2001. Obiectivul
ştiinţific principal al misiunii NEAR a fost
transmiterea de date privind compoziţia,
distribuţia masei, câmpul magnetic şi
alte proprietăţi ale asteroidului. Aceste
date sunt utile pentru a înţelege carac­
teristicile asteroizilor în general, relaţia
lor cu meteoriţii şi cometele, precum
şi condiţiile care au existat în perioada
timpurie a Sistemului solar. Misiunea
Dawn (NASA) este prima misiune care a
Mercur . \ \ \ ■ &
m ţ-
Í (((*))n
„ 1 1V w
. Eminescu, Eugen Doga, Nicolae Do-
Venus\ ‘ Pământul
•y
’*!
y-.
/Asteroizii
' troiani
y Odessa, Ucraina).
0 1.5 2.7 5.2
Unităţi astronomice
250
Fig. 9.53. Asteroidul Gaspra
(Misiunea Galileo, NASA, 1991).
orbitat (în 2011) un asteroid, Vesta, din
Centura principală.
Asteroizilor li se atribuie nume pro­
prii din mitologia greco-romană, dar şi
nume de personalităţi marcante, denu­
miri geografice etc. Unuia din asteroizi
având magnitudinea aparentă de 16,5m,
de exemplu, i s-a atribuit numele Mol­
dova. Există, de asemenea, asteroizi
care poartă numele unor personalităţi
marcante din spaţiul românesc: Mihai
nici, Eugen Grebenicov ş.a. Astrono­
mul de origine basarabeană Alexandru
Deutsch ( ), (Observatorul Pulkovo, Ru­
sia) a descoperit un asteroid căruia i s-a
atribuit numele Reni, după locul de baş­
tină al astronomului (or. Reni, regiunea
Centaurii reprezintă o clasă de obiec­
te de gheaţă cu orbite instabile care au
caracteristici atât de asteroizi, cât şi de
comete. Centaurii au orbite situate în
general între Jupiter şi Neptun, adică în­
251
Flg. 9.54. Orbita centaurului Hidalgo.
tre 5,5 UA şi 30 UA, care intersectează
ori au intersectat orbita unea sau a mai
multor planete gigante. Ei au durata de
viaţă dinamică de câteva milioane de ani.
Primul obiect de acest tip este Hidalgo,
descoperit în 1920, care se îndepărtează
la afeliu până la 9,54 UA (fig. 9.54).
Cel mai mare din centaurii cunoscuţi
este Chariklo, descoperit în 1997, care
are 260 km în diametru şi două inele
înguste şl dense. Unii centauri cum ar
fi Chiron, primul centaur descoperit, şi
Echeclus sunt clasificaţi atât ca astero­
izi, cât şi comete, deoarece ei dezvoltă
o coadă ca şi cometele, atunci când se
apropie de Soare.
Troianii. Unii asteroizi formează fa­
milii cu orbite apropiate. Astfel, plane­
ta Jupiter este „escortată" pe orbita sa
de 15 asteroizi împărţiţi în două grupuri
numite „Greci" (10 asteroizi) şi „Troiani"
(5 asteroizi). Troianii sunt localizaţi în
punctele Lagrange L4 sau L$ ale orbitei
lui Jupiter - regiuni stabile din punct de
 Direcţia mişcării
\cometei , " Coroana de
Soarele r .
Unde de , y hidrogen
O
k __--Coma

to f^ i ;
Nucleu

Coada de plasmă

Ly Particule" ^ Stratul de curent

Vântul - - -^nergetice-^. Unda -
Solar < / / I de şoc
Coada
de praf
Fig. 9.55. Cometa Hale-Bopp, 18 martie 1997. Fig. 9.56. Cometa Halley.
Fig. 9.57. Structura cometei.
Telescop AT-400. Foto: Nacu I.
(Liceul Real Republican, Chişinău).
numele a revenit în 1758. Trecerea cea te aproape de planul eclipticei. Din cele
vedere gravitaţional care preced sau ur­ Cometele au strălucirea maximă atunci mai recentă a cometei Halley la periheliu circa 900 de comete ale căror orbite au
mează planeta pe orbita sa (fig. 9.52). când sunt aproape de Soare, ele fiind vi­ a avut loc în 1986 (fig. 9.56), când a fost fost calculate până în prezent, doar vreo
Grecii se mişcă în jurul Soarelui aproxi­ zibile de obicei înainte de răsăritul sau cercetată pentru prima oară cu ajutorul 180 sunt comete periodice.
mativ pe orbita lui Jupiter, cu 60° înain­ după apusul Soarelui. Multe comete unor aparate cosmice automate: Vega-1 Cometele care au perioada de
tea acestuia, iar Troianii cu 60° în urma sunt descoperite de astronomi amatori. şi Vega-2 (URSS), Giotto (Agenţia Spaţilă revoluţie mai mică de 200 de ani sunt
lui Jupiter, astfel încât Soarele, Jupiter şi Studiul acestor obiecte este de mare im­ Europeană) şi două aparate ale Japoniei. numite comete de perioadă scurtă, iar
aceste două grupuri de asteroizi formea­ portanţă, deoarece ele sunt "martori" ai Următoarea dată cometa va putea fi ob­ cele cu perioada mai mare - comete de
ză două triunghiuri echilaterale. istoriei timpurii a Sistemului solar. Come­ servată în anul 2061. perioadă lungă.
Termenul de troian este folosit, de tele sunt cunoscute încă din antichitate, Printre descoperitorii de comete este Cometele devin vizibile doar atunci
asemenea, pentru a denumi corpuri mici în China există înregistrări ale cometei şi astronomul român Victor Daimaca când se apropie de Soare. La distanţa de
din orice punct Lagrange al orbitei unei Halley care datează din anul 240 î.Hr. (1892-1969) care a descoperit două co­ aproximativ 1 UA de Soare, începe subli­
planete sau al unui satelit. Natura extraterestră a cometelor a mete: cometa 1943c Daimaca şi cometa marea materiei volatile de pe suprafeţa
3. Cometele. Cometele sunt corpuri fost pusă în evidenţă de Tycho Brahe 1943 W1 VanGelt-Peltier-Daimaca. îngheţată a cometei, însoţită de formarea
mici din Sistemul solar cu dimensiuni de care a descoperit că, fiind observată Cometele se mişcă pe orbite eliptice în jurul nucleului ei a unei atmosfere numi­
până la câteva zeci de kilometri, alcătu­ din diferite locuri, cometa are aceeaşi sau parabolice, care formează diferite tă coma sau coamă şi a unei cozi lungi de
ite din gaze îngheţate, rocă, gheaţă de poziţie printre stele şi deci se află mai unghiuri cu planul eclipticei. în general, gaz şi praf, adesea vizibilă cu ochiul liber
apă şi praf, care au rămas neintegrate în departe decât Luna. Mişcarea comete­ periheliul orbitelor cometelor se află (fig. 9.57). Nucleul solid, relativ stabil al
corpuri mai mari la formarea Sistemului lor a fost explicată pentru prima dată de în regiunea planetelor interioare, iar cometei, cu dimensiuni de la câteva sute
nostru planetar. în limba greacă veche astronomul englez Edmund Halley, cal­ afeliul - dincolo de planeta pitică Plu­ de metri la zeci de kilometri, este consti­
cuvântul „cometă" înseamnă „stea cu culând orbitele cometelor observate în to. Unele din comete au fost observate tuit preponderent din gheaţă de metan,
coadă". anii 1531,1607 şi 1682. El a constatat că doar o singură dată. Perioadele de revo­ amoniac, apă, cian, bioxid de carbon, azot
Când se apropie de Soare, cometa orbitele sunt identice şi a emis ipoteza luţie ale acestora nu sunt cunoscute cu cu o mică cantitate de praf şi fragmente
se încălzeşte eliminând praf şi gaze care că este vorba de una şi aceeaşi cometă precizie, dar se presupune ca ar atinge de rocă. Coama cometei reprezintă un
formează o coadă difuză de diverse for­ cu perioada de revoluţie în jurul Soa­ mii şi milioane de ani. Cometele cu or­ nor rarefiat în jurul nucleului, format din
me ce se extinde la milioane de kilome­ relui de circa 76 de ani. Aşa cum a pre­ bite eliptice, numite comete periodice, vapori de apă, dioxid de carbon şi alte
tri în direcţie opusă Soarelui (fig. 9.55). zis Halley, cometa care astăzi îi poartă sunt mai puţin numeroase şi concentra­ gaze neutre, subljmăte din nucleu.

252 253

Sub presiunea luminii şi a vântului so­
lar, la comete se formează cozi de praf şi
de ioni orientate totdeauna în direcţie
opusă Soarelui. Coada poate avea diferite
forme, în funcţie de raportul dintre forţa
de atracţie solară, orientată spre Soare,
şi forţa de presiune a luminii şi vântului
solar, orientată în direcţie opusă Soare­
lui. Unele comete au şi „anticoadă", un fel
de cioc îndreptat spre Soare, format sub
acţiunea forţei de gravitaţie solară din
particule de praf. Coada de praf, ce se ex­
tinde până la aproximativ 10 milioane de
kilometri lungime, este formată din parti­
cule de praf ejectate din nucleu şi este ar­
cuită pe direcţia orbitei, iar coada de ioni,
de câteva sute de milioane de kilometri
lungime, este compusă din plasmă mar­
cată de jeturi cauzate de interacţiunea
cu vântul solar. Prima clasificare a cozilor
de comete a fost propusă de astronomul
rus F. A. Bredihin (1831-1904).
254
Cometele au mase mici care însă nu
sunt cunoscute cu precizie. Masa come­
telor mai mari este estimată la aproxi­
mativ 1/10 000 din masa Pământului.
După aproximativ 500 de treceri în apro­
piere de Soare, cometa pierde cea mai
mare parte de gheaţă şi gaz, devenind
un obiect în aparenţă foarte asemănă­
tor cu un asteroid. S-ar putea întâmpla
ca mulţi dintre asteroizii din apropierea
Pământului să fie comete "moarte".
O cometă a cărei orbită trece foarte
aproape de Soare, ar putea fie să loveas­
că o planetă, fie să fie aruncată în afara
Sistemului solar. Un asemenea fenomen
s-a produs în 1994 când nucleul cometei
Shoemaker-Levy s-a descompus în zeci
de fragmente care apoi au "bombardat"
planeta Jupiter (fig. 9.58). Având în ve­
dere masa extrem de mică a cometei în
comparaţie cu masa Pământului, come­
tele nu prezintă un pericol prea mare
pentru planeta noastră. Astfel, în 1910
Pământul a trecut prin coada cometei
Halley, însă la suprafaţa Pământului nu
s-au înregistrat urme de gaze nocive -
oxid de carbon şi cian, prezente în coada
cometei. Totuşi ciocnirea Pământului cu
nucleul unei comete ar provoca o explo­
zie grandioasă şi o undă de şoc distru­
gătoare care ar produce mari dezastre.
Un asemenea eveniment cunoscut ca
„fenomenul Tunguska", care se presu­
pune că ar fi fost provocat de o cometă,
a avut loc în 1908, în Siberia centrală,
când unda de şoc generată de explozia
în apropiere de sol a unui corp neidenti­
ficat a produs culcarea arborilor din tai­
ga pe o rază de 30 km (fig. 9.59).
Fig. 9.59. Fenomenul Tunguska, 1908. Pădure
culcată în urma exploziei.
Problema care îi frământă mult pe
astronomi este originea cometelor. Un
grup numeros de comete de perioadă
scurtă cuprinsă între 3-10 ani, cunoscut
sub denumirea de „familia lui Jupiter",
se depărtează de Soare la afeliu până la
orbita lui Jupiter. Se presupune că aces­
te comete se mişcau inţial pe orbite mai
alungite, care însă au fost modificate
de gigantul gazos. Cometele de perioa­
dă scurtă sau intermediară (similare cu
cometa Halley) îşi au originea dincolo de
orbita planetei Neptun, în regiunea cu­
noscută ca Centura Kuiper, la aproximativ
30-55 UA de Soare. Cometele de perioa­
dă lungă (cum ar fi, de exemplu, cometa
Hale-Bopp), îşi au originea în cele mai
îndepărtate regiuni ale Sistemului solar,
între 5000 şi 100 000 UA de la Soare.
Potrivit ipotezei emise în 1950 de astro­
nomul olandez Jan Hendrick Oort (1900­
1992), Sistemul solar ar fi înconjurat, la
distanţa de aproximativ 50 000 UA de la
255
•î
1i
V •® »' 1
"
Fig. 9.60. Sonda spaţială Stardust (1999) se
apropie de cometa Wild-2 (stardust.jpl.nasa.gov),
Soare, de un nor sferic uriaş format din
miliarde de nuclee cometare, cunoscut
ca „Norul lui Oort". Perturbaţiile cauzate
de forţele de gravitaţie ale stelelor mai
apropiate plasează unele nuclee come­
tare pe orbite care le aduce în regiunea
interioară a Sistemului solar, unde pot fi
observate de pe Pământ. Există şi alte
ipoteze privind originea cometelor.
Cometele au fost explorate de mal
multe sonde spaţiale. Date preţioase
despre compoziţia cometelor au fost
obţinute în misiunea spaţială Stardust
(NASA) (fig. 9.60) lansată în 1999 spre co­
meta Wild-2 (fig. 9.61). Eşantioanele de
praf şi gaz colectate din coama cometei
în ianuarie 2004 au fost aduse la sol în
2006 pentru a fi studiate în laboratoare­
le terestre. Rezultatele preliminare arată
că această cometă conţine molecule de
amino-acizi şi că fragmentele de rocă din
ea s-au format în apropiere de Soare fi­
ind apoi expulzate la periferia Sistemului
 Fig. 9.61, a. Nucleul cometei Wild-2 fotografiat Fig. 9.61, b. Misiunea Rosetta (ESA) Fig. 9.62. Curentul meteoric Leonide Fig. 9.63. Un bolid.
de sonda Stardust, ianuarie 2004 (NASA). la cometa 67P Churyumov - Gherasimenko, (cu radiantul în constelaţia Leul).
12 noiembrie 2014. Colaj: ESA.

solar. Aceasta ar însemna că pe Pământ numite corpurimeteoritice sau meteoro- atmosfera Pământului prin frecarea cu Astfel, curentul meteoric Perseideie (cu
puteau să ajungă molecule prebiologice izi, care cad în atmosfera terestră lăsând aerul este numit meteor (în greacă în­ radiantul în constelaţia Perseu) este ob­
din cosmos. Se aşteaptă să aducă o con­ o urmă strălucitoare. seamnă „fenomen produs sus în aer"). în servat anual între 9 şi 13 august, când
tribuţie substanţială în problema originii Corpul meteoritic sau meteoroi- atmosfera Pământului intră în fiecare an Pământul intersectează orbita cometei
cometelor şi sonda spaţială Rosetta, lan­ dul este o mică bucată de rocă sau de circa 15 000 de tone de meteoroizi, mi- Swift-Tuttle. Cometa Halley este sursa
sată în 2004 de Agenţia Spaţială Europea­ metal - de la mărimea unei granule la crometeoroizi şi praf cosmic. Meteoroi­ curenţilor meteorici delta-Aquaride ob­
nă spre cometa periodică 67P/Churyu- câţiva metri, care se mişcă în spaţiul zii, de obicei, ard şi se evaporă în atmo­ servat în iulie şi Orionide observat în oc­
mov-Gerasimenko la care ea a sosit în au­ interplanetar şi pătrunde în atmosfe­ sferă înainte de a ajunge la înălţimea de tombrie.
gust 2014 devenind un satelit al acesteia ra terestră cu viteze de la aproximativ 70-80 km de la suprafaţa Pământului. în urma observaţiilor efectuate asu-
(fig. 9.61, b.) La 12 noiembrie 2014, de pe 10 km/s până la 70 km/s. Meteoroizii Meteorii pot apărea fie ca fenomene pa cometelor periodice s-a constatat
Rosetta s-a desprins aparatul Philae care sunt considerabil mai mici decât aste- izolate, fiind numiţi în acest caz meteori că acestea sunt supuse unui proces de
a aterizat pe cometă pentru a o cerceta. roizii. Majoritatea din ei reprezintă frag­ sporadici, fie în număr mare sub formă dezagregare rapidă. Un exemplu clasic
Cometele prezintă un interes ştiinţific mente de comete sau asteroizi, în timp de „ploaie de stele", fenomen denumit îl reprezintă cometa Biela descoperită
deosebit, pentru că ele conţin apă şi mo­ ce alţii sunt resturi împrăştiate în spaţiu curent meteoric. Meteorii din curentul în 1772 şi apoi observată până în 1845,
lecule organice bogate în carbon, hidro­ în urma impactului unor corpuri masive meteoric converg aparent într-un punct după care a dispărut. în 1872, când Pă­
gen, oxigen şi azot pe care au putut să le cu Luna sau planeta Marte. al cerului numit radiant. Curentului me­ mântul i-a intersectat orbita, a fost ob­
aducă pe Pământ dând naştere vieţii. Intrând în atmosfera terestră, teoric i se atribuie numele constelaţiei servat doar un curent meteoric.
4. Meteoroizii, meteorii şi bolizii. meteoroidul se încălzeşte până la în care se află aparent radiantul respec­ Corpurile meteoritice pot avea ma­
Aproape în fiecare noapte senină se pot incandescenţă prin frecare cu molecu­ tiv (fig. 9.62). Din observaţii s-a consta­ sele de la zeci de grame la mii de kilo­
observa pe cer „stele căzătoare", cum li lele de aer din straturile superioare ale tat că corpurile meteoritice, de regulă, grame. La intrarea în atmosferă a unui
se spune în mod obişnuit. Acest feno­ atmosferei, formând o urmă luminoasă, se mişcă pe orbita unei vechi comete. corp meteoritic masiv acesta poate
men însă nu are nimic în comun cu ste­ în terminologie ştiinţifică, fenomenul Unii curenţi meteorici revin în fiecare genera un meteor neobişnuit - o sferă
lele. în realitate, acestea sunt particule luminos observat ca o urmă străluci­ an cam la aceeaşi dată, atunci când Pă­ de foc foarte strălucitoare de culoare
sau corpuri solide de mici dimensiuni, toare, produsă de un meteoroid în mântul traversează orbita unei comete. roşiatică, numită „bolid" (în greacă -

256 257
 „suliţă") (fig. 9.63). Cercetările spec­
trale arată că temperatura bolizilor la
suprafaţă atinge valori de 2000-3000
K. La altitudini de circa 50-60 km ei au
strălucirea maximă şi culoarea albastră,
însă la înălţimea de circa 30 km bolizii,
de obicei, scad în strălucire, schimbân-
du-şi culoarea. în urma frecării cu stra­
turile de aer, viteza lor de zbor se redu­
ce şi în locul bolidului apare un mic nor
compus din particule minuscule, care
coboară lent şi poate fi observat încă
timp de vreo două ore.
Materia interplanetară. în spaţiul in­
terplanetar există mari cantităţi de praf,
rezultat în urma ciocnirilor dintre astero-
izi, bucăţi de rocă, fragmente de corpuri
din Sistemul solar. Cometele constituie
o altă sursă neîntreruptă de particule de
praf de diferite dimensiuni. în sfârşit, o
anumită cantitate de praf a rămas de la
formarea Sistemului solar. Praful Inter­
planetar formează un nor concentrat în
planul eclipticei care reflectă lumina so­
lară. Această lumină este observată de
pe Pământ sub forma unui triunghi de
lumină difuză după apusul sau înainte
de răsăritul Soarelui, numită lumină zo­
diacală (fig. 9.4).
Particulele de praf interplanetar sunt
înregistrate cu ajutorul unor dispozitive
speciale, instalate la bordul aparatelor
cosmice. Cele mai mici particule de praf
părăsesc Sistemul solar sub presiunea
luminii solare. Particulele mai masive
sunt frânate şi în cele din urmă cad pe
Soare. Intrând în atmosfera terestră cu
1 Ablaţiune - fenomen fizic prin care un corp care străbate atmosfera cu mare viteză pierde din sub­
stanţă, devenind incandescent prin frecarea cu aerul (DEX 1998).
258
Fig. 9.64. Meteoritul Hoba (1920, Namibia), 66
tone, 2,7 m x 0,9 m. (elenanastase.blogspot.com).
viteze foarte mari, particulele de praf
Interplanetar se încălzesc puternic şi de­
vin incandescente generând fenomenul
de meteor.
5. Meteoriţii. Un corp (meteoroid,
cometă sau asteroid) care la trecerea
prin atmosferă nu se dezintegrează
complet prin fenomenul de ablaţiune1
şi ajunge la suprafaţa planetei, este nu­
mit meteorit. Ca urmare a trecerii prin
atmosferă, pe suprafaţa meteoritului
se formează o crustă subţire de fuziu­
ne de culoare neagră sau brună închisă,
care serveşte şi ca un criteriu de iden­
tificare a meteoritului. La impactul me-
teoroizilor masivi cu scoarţa terestră
se produce o explozie extrem de pu­
ternică, în urma căreia se formează un
crater uriaş, iar o mare parte din mete­
orit se transformă în gaze incandescen­
te. Căldura degajată în urma exploziei
poate declanşa mari incendii. Mai rar,
impactul poate provoca chiar şi cutre­
mure de Pământ. în marea lor majorita­
te, meteoriţii sunt compuşi din fier, din
rocă sau din amestec de fier şi rocă.
Fig. 9.65. Meteoritul Chelyabinsk, Rusia (2013).
Căderea de meteoriţi masivi este un
eveniment foarte rar. Unul dintre cei
mai mari meteoriţi găsiţi pe Pământ este
meteoritul feros Hoba căzut în 1920 în
Namibia (Africa de Sud-Vest) (fig. 9.64).
Acesta cântăreşte aproximativ 54 de
tone, însă a format un crater de numai
1,5 m adâncime. Un alt meteorit masiv,
Sihote-Alin, a căzut în 1947, la 500 km
de Vladivostok, Rusia, formând aproa­
pe 100 de cratere de diferite mărimi.
Se estimează că corpul meteoritic ar fi
avut masa totală în jur de 1500 de tone
şi s-a dezintegrat la înălţimea de vreo
7 km.
O enigmă rămâne aşa-numitul „me­
teorit" Tunguska care se presupune că
ar fi produs explozia violentă din 30 iu­
nie 1908între râurile Ciuni şi Podkamen-
naia Tunguska din ţinutul Krasnoiarsk,
Siberia. Abia după 20 de ani de la explo­
zie s-a constatat că unda de şoc a dobo­
rât toţi copacii pe o rază de 10-20 km
(fig. 9.59). Academicianul V.G. Fesenkov
estimase masa acestui presupus me­
teorit la un milion de tone şi viteza la
60 km/s. Unii cercetători însă consideră
că acest corp ar fi fost o mică cometă.
259
Fig. 9.66. Craterul meteoritic Arizona având
vârsta de 50 000 de ani.
Cel mai recent este meteoroidul de
la Chelyabinsk (Rusia) care a intrat în at­
mosfera terestră la 15 februarie 2013 cu
viteza de aproximativ 19 km/s (fig. 9.65).
El a fost observat ca un superbolid stră­
lucitor care a explodat în aer la înălţimea
de circa 29,7 km. Având masa iniţială es­
timată la aproximativ 12000-13000 de
tone (mai masiv decât Turnul Eiffel) şi
diametrul în jur de 20 m, acesta este cel
mai mare obiect natural cunoscut care
a intrat în atmosfera Pământului după
fenomenul Tunguska din 1908.
Pe Pământ s-au păstrat şi cratere me­
teoritice străvechi. Unul dintre acestea
este craterul din Arizona (SUA) având
diametrul de 1186 m, adâncimea de cir­
ca 170 m şi vârsta de circa 50000 de ani
(fig. 9.66).
Un alt crater meteoritic vechi este
craterul preistoric uriaş Chicxulub situ­
at în peninsula Yucatan din Mexic. După
ultimele analize radiometrice de înaltă
precizie, acesta a fost produs în urmă cu
aproximativ 66 de milioane de ani de im­
pactul unui meteorit de aproape 10 km
în diametru. Diametrul mare al crateru­
lui, de circa 180 km, arată că explozia

Fig. 9.67. Meteorit pietros chondritic,
30 x 29 x 26 cm, masa 39,8 kg
(Rusia, 1949).
provocată de impact ar fi fost echiva­
lentă cu explozia a mai multor miliarde
de bombe atomice de puterea celei de
la Hiroshima. Se presupune că impactul
acelui meteorit ar fi cauzat extincţia în
masă a mai multor specii de animale, in­
clusiv a dinozaurilor.
Meteoriţii erau cunoscuţi din tim­
puri străvechi ca "pietre căzute din cer".
Acestea erau folosite ca obiecte de
cult, de podoabă, amulete, precum şi
în tratarea diferitelor tumori. Din me­
teoriţi, probabil, au fost confecţionate
şi primele unelte de fier în perioada
preistorică.
Clasificarea meteoriţilor. In funcţie
compoziţia chimică (mai ales, după con­
ţinutul de fier şi nichel), meteoriţii se
clasifică în trei mari categorii:
- meteoriţi pietroşi (sau aerolitici),
formaţi din minerale silicioase şi
o oarecare cantitate de nichel -
fier; aceşti meteoriţi se împart în
chondrite şi achondrite;
260
- meteoriţi feroşi (sau siderolitici),
în care predomină aliajele fier -
nichel;
- meteoriţi fiero-pietroşi (sau fie-
rolitici), de compoziţie mixtă -
amestec de silicaţi şi aliaj nichel -
fier.
Elementele radioactive din meteoriţi
au permis să se determine vârstele lor,
care sunt cuprinse între câteva sute de
milioane şi câteva miliarde de ani. Anali­
za compoziţiei chimice şi izotopice a me­
teoriţilor este una din sursele principale
de informaţii despre compoziţia nebu­
loasei planetare care a dat naştere Sis­
temului solar şi despre procesele ce au
avut locîn acea epocă. Analizele chimice
nu au descoperit în meteoriţi elemente
chimice noi sau necunoscute ştiinţei,
a) Meteoriţii pietroşi (aerolitici) au
densitatea p = 3500 kg/m3 şi alcă­
tuiesc peste 60% din numărul total
de meteoriţi colectaţi pe Pământ. Ei
conţin 0 2 (36%), Fe (26%), Si (18%),
Mg (14%) şi alte elemente chimice.
Datorită conţinutului sporit de fier,
un meteorit pietros are masa mai
mare decât o piatră obişnuită de
aceeaşi mărime, fapt care constituie
şi unul din criteriile de identificare.
La rândul lor, meteoriţii pietroşi se
împart în: chondrite (90%) şi achon­
drite (10%). Chondra reprezintă un
mic globuleţ (în greacă chondrula -
grăunte) de olivină, (MgFe)2Si04, şi
piroxen având diametrul de aproxi­
mativ 1 mm. Se consideră că chon-
drele (fig. 9.67) s-au format în jurul
firelor de praf ale nebuloasei plane­
tare primordiale.
b) Meteoriţii feroşi (siderolitici) au
densitatea p = 7700 kg/m3 şi conţin
Fe (89%), Ni (9,1%), Co (0,6%), precum
şi S, Ca, Al şi alte elemente chimice.
Pentru identificarea unui meteorit se
foloseşte un procedeu clasic-tratarea
cu acid azotic. Dacă suprafaţa lustrui­
tă a meteoriţilor feroşi se tratează cu
acid azotic slab concentrat, atunci pe
ea apare un sistem de benzi şi linii ca­
racteristice, numite figurile Widman-
stătten-Thomson (fig. 9.68). în cazul
când meteoritul feros conţine puţin
Ni, aceste linii sunt mai slabe. Natura
liniilor Widmanstâtten, care nu se for­
mează în rocile terestre, nu e prea cla­
ră. Se crede că ele se formează atunci
când un corp masiv cu diametrul de
200-300 km s-a aflat la temperaturi
de circa +900°C şi la presiuni foarte
înalte, apoi a fost supus unei răciri în­
delungate. Aceasta arată că meteoriţii
feroşi ar putea fi fragmente de astero-
izi ori de sateliţi naturali.
c) Meteoriţii fiero-pietroşi (fierolitici),
numiţi şi litosideriţi, au densitatea
p = 4700-5600 kg/m3 şi compoziţia
chimică intermediară.
d) Tectitele. Moldauitele. în ultimele
decenii, o atenţie sporită se acordă
unor corpuri mici sticloase, semitrans­
parente, de culoare verde-măslinie
ori întunecată (neagră) şi de formă
rotunjită, numite tectite. Acestea au
o compoziţie chimică intermediară
între rocile terestre şi meteoriţii obiş­
nuiţi: Si02(73,29%), Al3(12,045%), FeO
(4,48%) ş.a. Ele mai sunt numite „pie­
tre din Soare" ori „pietre din Lună",
dorindu-se parcă astfel să se sublini-
261
Fig. 9.68. Meteorit feros (în secţiune) cu figurile
caracteristice Widmanstătten-Thomson.
eze provenienţa lor cosmică, deşi că­
derea lor pe Pământ n-a fost obser­
vată direct. Originea acestor corpuri
nu se cunoaşte bine, deoarece ele nu
au fost găsite imediat după căderea
pe Pământ. Se presupune că tectitele
s-au format în urma impactului mete­
oriţilor cu rocile terestre, amestecân-
du-se cu acestea, dar acest punct de
vedere nu a fost confirmat. Cele mai
vechi tectite au vârste de aproximativ
30 de milioane de ani.
Tectitele au fost colectate în diverse
locuri de pe Pământ, de unde provin şi
denumirile lor diferite: australite, indo-
chinite, moldauite etc. (fig. 9.69). Tecti­
tele au forma de picătură, pară, sferă,
nasture etc.
Tectitele moldauite îşi au denumirea
de la numele în germană al râului Vltava
(Cehia) - Moldau, pe malul căruia au fost
găsite aceste tectite. Ele sunt de mări­
mea unei nuci şi erau cunoscute încă din
antichitate. Cele mai multe moldauite

a) Moldauită;
Fig. 9.69. Tectitele.
au fost colectate în Moravia de Sud-Vest
şi în Bohemia. O colecţie de tectite moi-
dauite se află la observatoarele Valasske
Mezirid şi Ceske-Budejovice din Cehia
(fig. 9.70).
§ 9.16. OBIECTELE TRANSNEPTUNIENE.
CENTURA KUIPER, DISCUL
ÎM PRĂŞTIAT Şl NORUL OORT
1. Obiectele transneptuniene. Carac­
teristici generale. în ultimul deceniu al
sec. XX şi la începutul sec.XXI, concepţi­
ile noastre despre regiunile periferice ale
Sistemului solar, situate dincolo de orbita
planetei Neptun, au cunoscut o revizuire
considerabilă. în acele regiuni a fost des­
coperită o adevărată „colonie" de cor­
puri de gheaţă şi rocă, cel mai mare din
ele având diametrul de doar 1/5 din cel al
Pământului şi masa mult mai mică decât
cea a Lunii. Aceste corpuri îndepărtate din
Sistemul solar care orbitează în jurul Soa­
262
b) Indochinită.
relui la o distanţă medie, mai mare decât
distanţa la care orbiteză planeta Neptun
(30,069 UA), au fost denumite obiecte
transneptuniene.
în conformitate cu Rezoluţia 5A
adoptată de a 26-ea Adunare Generală
a Uniunii Astronomice Internaţionale
(2006), toate obiectele transneptuniene
(cu excepţia plutoizilor Pluto, Haumea,
Makemake şi Eris) fac parte din catego­
ria corpurilor mici ale Sistemului solar.
Fig. 9.70,j3bservatorul Valasske Mezirici, Cehia.
Primul obiect transneptunian, Plu­
to, a fost descoperit, cum se cunoaş­
te, în 1930. începând din 1992, când a
fost descoperit cel de al doilea obiect
transneptunian, QB1, şi pânâ în prezent
au fost puse în evidenţă în jur de 1700
de corpuri transneptuniene de diferite
mărimi şi compoziţii. Unora din acestea
li s-au atribuit nume proprii, cum ar fi,
de exemplu, Chaos, Deucalion, Eris, Ixi­
on, Orcus, Quaoar, Sedna, Varuna ş.a.
(fig. 9.6). Cel mai mare obiect transnep­
tunian cunoscut este planeta pitică Eris,
urmată de Pluto, Makemake şi Haume-
ea, iar cel mai îndepărtat este Sedna
care gravitează în jurul Soarelui la distan­
ţa medie de 518,6 UA pe o orbită foar­
te alungită având excentricitatea 0,85
(fig. 9.74).
Obiectele transneptuniene orbitează
în jurul Soarelui la periferia Sistemului
solar, divizată convenţional în trei regi­
uni: Centura Kuiper, Discul împrăştiat şi
Norul Oort.
Obiectele transneptuniene extrem
de îndepărtate de Soare au temperatu­
ra foarte joasă şi de aceea radiaţia emisă
de ele se situează în domeniul infraroşu
al spectrului, în jurul lungimii de undă de
60 pm. Radiaţia cu această lungime de
undă nu poate fi recepţionată decât nu­
mai din spaţiul cosmic.
Diametrul obiectelor transneptunie­
ne este dificil de măsurat din cauză că
ele sunt extrem de îndepărtate. El poate
fi determinat cu precizie numai în cazul
corpurilor mari, cu elementele orbitale
bine cunoscute, cum sunt de exemplu.
Pluto şi Charon, folosind fenomenul de
263
ocultaţie de către ele a stelelor. Diame­
trele obiectelor mai mici pot fi estimate
prin măsurarea radiaţiei termice emise
de ele sau după albedo (raportul dintre
fluxul de radiaţie reflectată de suprafaţa
obiectului şi fluxul de radiaţie incidenţă
pe aceasta). Dimensiunile celor mai mari
obiecte cunoscute au fost determina­
te prin observaţii în IR cu ajutorul tele­
scopului spaţial Spitzer (lansat în 2003,
NASA).
în Tabelul 9.3 sunt prezentate carac­
teristicile unor obiecte transneptuniene
recent descoperite, alături de cele ale
transneptunianului Pluto, pentru com­
paraţie.
Legendă: TNO - obiect transneptuni­
an; q - distanţa la periheliu; Q - distan­
ţa la afeliu; a - semiaxa mare a orbitei;
D - diametrul; T - perioada siderală de
revoluţie în jurul Soarelui; CK - Centura
Kuiper; D Î - Discul împrăştiat; NO - No­
rul Oort.
Din Tabelul 9.3 se vede că marea
majoritate a obiectelor transneptune-
ne descoperite până în prezent aparţin
Centurii Kuiper. Doar un singur obiect,
planeta pitică Eris, face parte din Dis­
cul împrăştiat şi un alt obiect, Sedna,
este singurul corp transneptunian care
orbitează în partea interioară a Norului
Oort.
Descoperirea obiectelor transneptu­
niene a devenit posibilă datorită utilizării
telescoapelor spaţiale, precum şi a celor
terestre modernizate şi dotate cu came­
re digitale CCD (dispozitive cu cuplaj de
sarcină) care permit fotografierea cor­
purilor cereşti extrem de slabe.
 Tabelul 9.3. Caracteristicile unor obiecte transneptuniene le cu rezonanţa1 1:2 sunt denumite 3300 kg/m3) este mai mare ca densitatea

Pluto
Anul
descoperirii
1930
n29,629
Q, UA
49,066
a, UA
39,348
D, km
2290
T, ani
248
Locaţie
CK1
twotino, iar cele cu rezonanţa 2:3
sunt denumite plutino, după repre­
zentantul acestora cel mai remarca­
lui Pluto (2000 kg/m3), fapt care sugerează
că ea nu ar conţine gheaţă.
Până în prezent, Centura Kuiper nu
Haumea 2003 34,650 51.465 43,058 1500* 285,4 CK bil, Pluto. Obiectele plutino mai mari a fost explorată de nicio navă cosmică.
MakeMake 2005 38,269 52,842 45,555 1500 309,9 CK sunt Orcus şi Ixion. Se preconizează ca sonda spaţială New
iEris 2003 38 98 68,01 -2500 557 DÎ2 • Obiecte clasice, denumite şi cube- Horizons (NASA), programată să ajungă
Orcus 2004 30.649 48,087 39,368 917 245,18 CK la Pluto în 2015, va studia şi unul sau mai
wano, după prototipul lor 1992 QB1,
Ixion 2001 29.740 49.007 39,374 650 ~250 CK primul obiect din Centura Kuiper des­ multe obiecte din Centura Kuiper.
Quaoar 2002 41,607 ¿4,752 43,179 -1250 288 CK coperit după Pluto şi Charon. Aceste 3. Discul împrăştiat. în regiunea de­
Varuna 2000 40.880 45.494 43J.87 -500 283 CK obiecte nu sunt în rezonanţă cu Nep­ numită Discul împrăştiat, care se extin­
Deucalion 1999 41,339 46,596 43,968 -211 296 CK tun, mişcându-se pe orbite aproape de de la aproximativ 55 UA până la 150
£B1 1992 40,933 47.293 44.113 160 289,2 CK
Chaos circulare, neperturbate de planeta UA de la Soare, a fost descoperită o mică
1998 41,025 51,099 46,062 -600 309,1 CK
Sedna Neptun, în spaţiul de la aproximativ populaţie de obiecte transneptuniene
2003 76.36 937 518.6 1700 10500

1 C K-C en tura Kuiper
2 D Î-D iscu l împrăştiat
3 NO - Norul Oort
Sursa: www.minorplanetcenter.net/iau/TNOs.html; Wikipedia.
2. Centura Kuiper este o regiune
formă de disc a Sistemului solar situată
la miliarde de kilometri de Soare, dincolo
de orbita planetei Neptun, de la aproxi­
mativ 30 UA la 55 UA, populată de obiec­
te de gheaţă (fig. 9.71). Aceasta poartă
numele lui Gerard Kuiper (1905-1973),
astronom olandez care în 1951 a prezis
şi demonstrat existenţa unei centuri de
obiecte de gheaţă dincolo de orbita lui
Neptun. Centura Kuiper este populată,
probabil, de sute de mii de corpuri de
gheaţă mai mari de 100 km şi de peste
un trillion de comete. în Centura Kuiper
îşi au originea cometele de perioadă
scurtă de până la 200 de ani. Se crede că
centaurii şi unii sateliţi ăi planetelor gi­
gante (Triton, Phoebe) ar proveni şi ei din
Centura Kuiper. Corpurile îngheţate din
* Diametrul mediu.
ro
Z
O
în
Centura Kuiper s-au format, probabil, în
epoca timpurie a Sistemului solar.
Centura Kuiper clasică conţine obiec­
te care au orbite aproape circulare cu o
înclinaţie mică faţă de ecliptică. Obiec­
tele din Centura Kuiper se clasifică în ur­
mătoarele două categorii:
0 Obiecte rezonante, care sunt în rezo­
nanţă orbitală cu Neptun. Obiecte-
Fig. 9.71. Centura Kuiper.
39,4 UA până la 47,7 UA. Alte aseme­ care se află în limitele influenţei gravita­
nea obiecte cunoscute sunt corpurile ţionale a lui Neptun.
transneptuniene Varuna şi Quaoar, Cel mai masiv obiect transneptuni­
precum şi planeta pitică Makemake, an cunoscut, descoperit în 2005, plane­
al treilea ca mărime obiect transnep­ ta pitică Eris este un exemplu tipic de
tunian cunoscut. transneptunian aparţinând Discului îm­
Unul din cele mai neobişnuite obiec­ prăştiat. Eris ajunge în afeliu la distanţa
te Kuiper este planeta pitică Haumea, al de 97,6 UA de la Soare, adică de două
patrulea cel mai mare obiect transnep­ ori mai departe decât Pluto (fig. 9.51).
tunian cunoscut care, probabil, în urma în prezent, Eris se află la distanţa de
impactului cu un alt obiect cam de două 96,7 UA de la Soare.
ori mai mic a început să se rotească cu Orbitele obiectelor din Discul îm­
o viteză atât de mare, încât a căpătat prăştiat formează un unghi foarte mare
forma unei mingi de baseball. Haumea cu planul eclipticei şi adesea sunt chiar
este remarcabilă şi pentru cei doi sateliţi perpendiculare pe acesta. Unii astro­
cunoscuţi ai săi, Hi'iaka şi Namaka. nomi cred că Discul împrăştiat ar fi pur
Se crede că obiectele transneptuniene şi simplu o altă regiune a Centurii Kuiper,
mai mici reprezintă un amestec de rocă şi iar obiectele transneptuniene din Discul
gheaţă de densitate mică. Pe de altă parte, împrăştiat sunt considerate „obiecte îm­
densitatea planetei pitice Haumea (2600- prăştiate din Centura Kuiper".
1 în mecanica cerească, o rezonanţă orbitală are loc atunci când două corpuri în mişcare orbitală
exercită o influenţă gravitaţională periodică regulată unul asupra altuia, de obicei datorită faptului
că perioadele lor orbitale sunt legate prin raportul a două numere întregi. Un exemplu este rezo­
nanţa orbitală 2:3 între Pluto şi Neptun. Raportul 2:3 înseamnă că Pluto efectuează două rotaţii
orbitale în timpul în care Neptun face trei rotaţii.

264 265
 Distanţa la Soare (UA)
de acţiunea gravitaţională a stelelor
0 10 20 30 40 50 60 70 Sedna
apropiate din Calea Lactee.
r j < ------ 3H Deşi nu există încă observaţii direc­
c 2
* Ce ntura Kuiper
3 te ale Norului Oort, astronomii au emis
C c
3 Discul împ răştiat ipoteza potrivit căreia acolo îşi au origi­
1r
nea nucleele cometelor cu perioada de
Obiecte transneptuni ene
----------- ---------- revoluţie în jurul Soarelui de peste 200
de ani, precum şi mulţi centauri din fa­
Fig. 9.72. Distanţele la Centura Kuiperşi Discul împrăştiat.
milia lui Jupiter.
Norul lui Oort conţine, probabil, mai
Discul împrăştiat se suprapune peste de gheaţă care formează un vast înveliş mult de un trilion de corpuri pe orbite
Centura Kuiper, dar se extinde mult în sferic extrem de îndepărtat ce încon­ circumsolare, compuse în mare parte din
afara acesteia (fig. 9.72). El este o posibi­ joară Sistemul solar. Acest roi ipotetic gheţuri, de apă, amoniac şi metan. Une­
la sursă a cometelor de perioadă scurtă. care ocupă spaţiul de la periferia Siste­ ori norii moleculari gigantici din spaţiul
Unele obiecte au periheliul orbitei unde­ mului solar între aproximatv 5000 UA şi extrasolar, stelele în trecere din apropie­
va în Centura Kuiper, dar afeliul mult în 100 000 UA (~1,5 a.l.) de la Soare este re sau interacţiunile mareice cu discul Căii
afara acesteia, în Discul împrăştiat. Din­ numit astăzi Norul lui Oort (fig. 9.73). Lactee perturbează orbitele unora din
colo de acest disc se află o regiune vastă Norul Oort se extinde la aproximativ un aceste corpuri din regiunea exterioară a
de spaţiu aproape liber. sfert de distanţă până la cea mai apropi­ Norului Oort, făcându-le să se îndrepte
4. Norul lui Oort. în 1950, astrono­ ată stea, Proxima Centauri. Se presupu­ spre Sistemul solar interior sub formă de
mul olandez Jan Oort (1900-1992) a ne că partea exterioară a Norului Oort comete cu perioade de mii de ani.
emis ipoteza potrivit căreia în jurul Soa­ este slab legată gravitaţional de Siste­ în martie 2004 a fost anunţată des­
relui orbitează un roi gigantic de corpuri mul solar şi de aceea este uşor afectată coperirea unui obiect transneptunian
care are cea mai lungă perioadă orbi­
Fig. 9.74. Orbita transneptunianului Sedna.
tală pentru un obiect din Sistemul so­
lar, calculată la 11400 de ani. Obiectul
O . ţjt o ow denumit Sedna are orbita extrem de rat ideea că la periheliu ea este prea în­
tu nj Norul Oort excentrică (fig. 9.74) cu afeliul estimat depărtată pentru a putea fi afectată de
g- 73 râ
"o p— la 937 UA şi periheliul la aproximativ atracţia gravitaţională a planetei Neptun
c Jr O) -;To
olc Edg»
3 S X rD i of r*-Contauri 76 UA. La momentul descoperirii, Sedna şi de aceea trebuie considerată mai de­
I i i Local - G Cloud?
Cloud? era cel mai îndepărtat obiect din Siste­ grabă un obiect din Norul Oort interior,
1 Centura 10 IV mul solar vreodată observat, aflându-se decât un membru al Discului împrăştiat.
de asteroizi Centura .Kuiper la 89,6 UA de la Soare în mişcare spre Deci, Sedna ar fi primul obiect observat
periheliu, unde va ajunge în jurul anilor aparţinând părţii interioare a Norului
2075-2076. Deşi Sedna este considerată Oort. Sedna are culoarea roşiatică ase­
oficial de către Centrul de Planete Mino­ mănătoare cu cea a planetei Marte şi
Heliosfera Mediul interstelar re al Uniunii Astronomice Internaţionale temperatura la suprafaţă de 33 K. Ea
ca un obiect din Discul împrăştiat, des­ face o rotaţie în jurul axei în aproximativ
coperitorul ei Michael E. Brown a suge- 10 ore. Măsurările efectuate în 2012 de
Fig. 9.73. Centura Kuiperşi Norul Oort.

266 267
Observatorul spaţial Herschel au sugerat
că Sedna are un diametru de aproximativ
995 km, adică mai mic decât cel al sate­
litului Charon al planetei Pluto.
Astronomii consideră că obiectele
care alcătuiesc Norul Oortarfi resturi de
la formarea Sistemului solar în urmă cu
aproximativ 4,6 miliarde de ani. Limina
EXERCIŢII
9.14. Descrieţi particularităţile fizice ale
celor patru sateliţi galileeni ai pla­
netei Jupiter: Io, Europa, Ganime-
de şi Callisto.
9.15. Descrieţi şi explicaţi natura inele­
lor planetei Saturn.
9.16. Enumeraţi rezultatele principale
obţinute cu ajutorul sondei spaţi­
ale Huygens care a atins suprafaţa
satelitului Titan al planetei Saturn
(2004). Prin ce se explică interesul
deosebit al astronomilor pentru
acest satelit?
9.17. Descrieţi şi explicaţi particularită­
ţile mişcării de rotaţie a planetei
Uranus.
9.18. Magnitudinea aparentă a planetei
Neptun este 7,8m. Ar putea fi ob­
servată planeta printr-un telescop
refractor cu diametrul obiectivului
D = 20 cm?
9.19. Când un asteroid prezintă pericol
real pentru civilizaţie?
268
exterioară a Norului Oort este graniţa Capitolul x. STELELE
cosmologică a Sistemului solar şi a regi­
unii de dominaţie gravitaţională a Soa­ La steaua care-a răsărit
relui care se estimează la aproape 2 a.l. E-o cale-atât de lungă,
în noiembrie 2012, NASA a anunţat că
Că mii de ani i-au trebuit
nava spaţială Voyager-1 a intrat în zona
Luminii să ne-ajungă.
de tranzit la limita exterioară a Sistemu­ Mihai Eminescu, 1886
lui solar (fig. 8.11).
4 < § 10.1. CARACTERISTICI aproape un milion de stele, în timp ce
GENERALE cu ajutorul celor mai performante tele-
scoape s-au înregistrat peste două mili­
Stelele sunt cele mai numeroase şi arde. Practic toate stelele observate pe
9.20. Cometa Halley are perioada de mai cunoscute corpuri cereşti. Pe bolta cer fac parte din marea familie a stelelor
revoluţie de 75,3 ani şi excentrici­ cerească cu ochiul liber se pot vedea legate fizic între ele prin forţe gravitaţio­
tatea e = 0,967. Calculaţi distanţa circa 3000 de stele, iar pe întreaga sferă nale, care formează sistemul nostru ste­
minimă (la periheliu) şi distanţa cerească - aproximativ 6000 (fig. 10.1). lar, numit Galaxia Calea Lactee.
maximă (la afeliu) de la Soare a O lunetă şcolară cu diametrul obiectivu­ Deşi stelele au dimensiuni enorme,
acestei comete. R.: q= 0,5885 UA; lui de 8-10 cm ne permite să observăm ele se văd ca nişte puncte luminoase
Q = 35,076 UA.
9.21. Care sunt deosebirile esenţiale în­
tre un meteoroid, meteor, bolid şi
meteorit.
9.22. S-ar putea observa un curent me­
teoric pe Lună?
9.23. Cum se poate deosebi un meteorit
găsit pe Pământ de o piatră obiş­
nuită?
9.24. Determinaţi perioada şi excentrici­
tatea orbitei unei comete cu afe-
liul la periferia Norului Oort, la dis­
tanţa Q = 100000 UA de la Soare,
şi periheliul în regiunea orbiei pla­
netei Pluto, la distanţa q = 40 UA
de la Soare. R.: T •= 11,2 • IO6 ani;
e = 0,9992.
269
 sclipitoare, chiar şi prin cele mai mari te- Relaţia dedusă mai înainte (v. § 6.3)
lescoape terestre, datorită distanţelor ex­ dintre iluminanţă ( f j şi magnitudinea
trem de mari la care se află de noi. Dat aparentă (m) a două stele:
fiind faptul că pe parcursul unor perioade
îndelungate de timp distanţele unghiu­ este valabilă şi poate fi aplicată, de ase­
lare aparente dintre stele rămân practic menea, pentru luminozitatea şi magnitu­
aceleaşi, se creează impresia că stelele dinea absolută ale unei stele şi Soarelui:
sunt fixe, nemişcate pe bolta cerească. Ig (L/Lo ) = 0A(M q -M ).
Stelele reprezintă corpuri cereşti gazoase De obicei, luminozitatea stelelor se
care radiază lumină proprie ca şi Soare­ exprimă în luminozităţi solare, adică se
le nostru, cea mai apropiată stea de noi. consideră că LQ - 1, şi atunci luminozita­
Ideea că stelele sunt nişte „sori" a fost ex­ tea unei stele exprimată în luminozităţi
primată încă de filozofii din antichitate, iar solare este dată de relaţia:
mai târziu - de către Giordano Bruno. Sin­ Ig L = 0,4(M q - M),
gura sursă de informaţie despre structura în care magnitudinea absolută a Soare­
şi compoziţia chimică a stelelor o constiuie lui, M q ~ + 4,8m.
Fig. 10.2. Mărimile unor stele, comparate cu Soarele (www.astro-urseanu.ro).
radiaţiile emise de ele pe toate lungimile 2. Determinarea razei stelelor. Stele­
de undă. Caracteristicile fizice ale stelelor le sunt foarte variate ca mărime. Astfel,
care pot fi măsurate direct sunt magnitu­ de exemplu, supergigantele roşii Betel­
dinea aparentă, spectrul, culoarea şi dis­ geuse (ct Orion) şi Antares (a Scorpionul)
unde o = 5,67-10'8 W/(m2-K4) este con­ § 10.2. CLASIFICAREA SPECTRALĂ
tanţele unghiulare dintre ele. sunt de sute de ori mai mari în diametru
stanta lui Boltzmann şi T este tempera­ A STELELOR
Stelele dau naştere şi determină decât Soarele (fig. 10.2), iar steaua W
distribuţia a elementelor mai grele, Cephei ar putea cuprinde în interiorul ei tura efectivă a stelei.
decât hidrogenul, în Univers, cum ar fi Sistemul nostru solar până la orbita pla­ Deci, luminozitatea stelei este: 1. Clasele spectrale. Stelele au stră­
carbonul, azotul, oxigenul, iar caracte­ netei Jupiter. L = 4nR2-oV, luciri şi culori diferite. Culoarea unei
risticile lor sunt strâns legate de carac­ Dacă se cunoaşte luminozitatea şi unde R este raza stelei. Din această for­ stele, ca şi a unui corp încălzit, este de­
teristicile sistemelor planetare care se temperatura stelei, raza ei poate fi de­ mulă se poate obţine raza stelei: terminată de temperatura sa. Acest fapt
pot forma în jurul lor. Din această cauză, terminată aplicând legile radiaţiei termi­ R = 7 " 2 ■/ L I Ano . ne permite să determinăm temperatu­
studiul naşterii, vieţii şi dispariţiei stele­ ce (v. § 6.7). Luminozitatea stelei poate fi Aşadar, ştiind luminozitatea şi tem­ ra stelelor după distribuţia energiei în
lor este o problemă fundamentală a as­ scrisă sub forma: peratura stelei, se poate calcula raza ei. spectrul acestora. Radiaţia emisă de o
tronomiei. L - S •e, Procedând în acelaşi mod cu luminozita­ stea are intensitatea maximă pe o anu­
1. Luminozitatea stelelor. Luminozi­unde S este aria suprafeţei stelei, iar e tea Soarelui, raza stelei se poate expri­ mită lungime de undă (ÂmJ care după
tatea a fost definită (v. § 6.2) ca energia este emitanţa radiantă - cantitatea de ma în raze solare. legea lui Wien este invers proporţională
totală radiată de o stea în unitatea de energie radiantă emisă de unitatea de Razele stelare determinate prin cu temperatura absolută a stelei:
timp în toate direcţiile pe toate lungimi­ arie (1 m2) a suprafeţei stelei în unitatea această metodă s-au confirmat pe de­ = 2898/7.
le de undă. Vom considera o stea cu lu­ de timp (1 s). plin atunci când a devenit posibilă mă­ Aici T se exprimă în Kelvini (K) şi
minozitatea L şi magnitudinea absolută în aproximaţia că steaua este un surarea diametrului unghiular al câtorva Âmax- î n micrometri (pm). Din legea lui
M şi Soarele cu luminozitatea Le şi mag­ corp negru, e poate fi calculată cu legea stele mai apropiate cu ajutorul interfe- Wien rezultă că la creşterea tempera­
nitudinea absolută M0. Stefan-Boltzmann: e = o T , rometrului stelar. turii maximul intensităţii radiaţiei se

270 271
 sclipitoare, chiar şi prin cele mai mari te- Relaţia dedusă mai înainte (v. § 6.3)
lescoape terestre, datorită distanţelor ex­ dintre iluminanţă (E J şi magnitudinea
trem de mari la care se află de noi. Dat aparentă (m) a două stele:
fiind faptul că pe parcursul unor perioade
îndelungate de timp distanţele unghiu­ este valabilă şi poate fi aplicată, de ase­
lare aparente dintre stele rămân practic menea, pentru luminozitatea şi magnitu­
aceleaşi, se creează impresia că stelele dinea absolută ale unei stele şi Soarelui:
sunt fixe, nemişcate pe bolta cerească. Ig (L/Lo ) = 0A(M q -M ).
Stelele reprezintă corpuri cereşti gazoase De obicei, luminozitatea stelelor se
care radiază lumină proprie ca şi Soare­ exprimă în luminozităţi solare, adică se
le nostru, cea mai apropiată stea de noi. consideră că LQ = 1, şi atunci luminozita­
Ideea că stelele sunt nişte „sori" a fost ex­ tea unei stele exprimată în luminozităţi
primată încă de filozofii din antichitate, iar solare este dată de relaţia:
mai târziu - de către Giordano Bruno. Sin­ lg L = O,4(/W0 - M),
gura sursă de informaţie despre structura în care magnitudinea absolută a Soare­
şi compoziţia chimică a stelelor o constiuie lui, MQ = + 4,8m.
Fig. 10.2. Mărimile unor stele, comparate cu Soarele (www.astro-urseanu.ro).
radiaţiile emise de ele pe toate lungimile 2. Determinarea razei stelelor. Stele­
de undă. Caracteristicile fizice ale stelelor le sunt foarte variate ca mărime. Astfel,
care pot fi măsurate direct sunt magnitu­ de exemplu, supergigantele roşii Betel­
dinea aparentă, spectrul, culoarea şi dis­ geuse (a Orion) şi Antares (a Scorpionul)
unde a - 5,67-108 W/(m2-K4) este con­ § 10.2. CLASIFICAREA SPECTRALĂ
tanţele unghiulare dintre ele. sunt de sute de ori mai mari în diametru
stanta lui Boltzmann şi T este tempera­ A STELELOR
Stelele dau naştere şi determină decât Soarele (fig. 10.2), iar steaua W
distribuţia a elementelor mai grele, Cephei ar putea cuprinde în interiorul ei tura efectivă a stelei.
decât hidrogenul, în Univers, cum ar fi Sistemul nostru solar până la orbita pla­ Deci, luminozitatea stelei este: 1. Clasele spectrale. Stelele au stră­
carbonul, azotul, oxigenul, iar caracte­ netei Jupiter. L = AnR2-oV, luciri şi culori diferite. Culoarea unei
risticile lor sunt strâns legate de carac­ Dacă se cunoaşte luminozitatea şi unde R este raza stelei. Din această for­ stele, ca şi a unui corp încălzit, este de­
teristicile sistemelor planetare care se temperatura stelei, raza ei poate fi de­ mulă se poate obţine raza stelei: terminată de temperatura sa. Acest fapt
pot forma în jurul lor. Din această cauză, terminată aplicând legile radiaţiei termi­ R = r V U Anö. ne permite să determinăm temperatu­
studiul naşterii, vieţii şi dispariţiei stele­ ce (v. § 6.7). Luminozitatea stelei poate fi Aşadar, ştiind luminozitatea şi tem­ ra stelelor după distribuţia energiei în
lor este o problemă fundamentală a as­ scrisă sub forma: peratura stelei, se poate calcula raza ei. spectrul acestora. Radiaţia emisă de o
tronomiei. L=Se, Procedând în acelaşi mod cu luminozita­ stea are intensitatea maximă pe o anu­
1. Luminozitatea stelelor. Luminozi­unde S este aria suprafeţei stelei, iar e tea Soarelui, raza stelei se poate expri­ mită lungime de undă (Amax) care după
tatea a fost definită (v. § 6.2) ca energia este emitanţa radiantă - cantitatea de ma în raze solare. legea lui Wien este invers proporţională
totală radiată de o stea în unitatea de energie radiantă emisă de unitatea de Razele stelare determinate prin cu temperatura absolută a stelei:
timp în toate direcţiile pe toate lungimi­ arie (1 m2) a suprafeţei stelei în unitatea această metodă s-au confirmat pe de­ A = 2898/7.
le de undă. Vom considera o stea cu lu­ de timp (1 s). plin atunci când a devenit posibilă mă­ Aici 7 se exprimă în Kelvini (K) şi
minozitatea L şi magnitudinea absolută în aproximaţia că steaua este un surarea diametrului unghiular al câtorva Amax- î n micrometri (pm). Din legea lui
M şi Soarele cu luminozitatea LQ şi mag­ corp negru, e poate fi calculată cu legea stele mai apropiate cu ajutorul interfe- Wien rezultă că la creşterea tempera­
nitudinea absolută Mq. Stefan-Boltzmann: e - a V , rometrului stelar. turii maximul intensităţii radiaţiei se

270 271
 deplasează spre undele mai scurte. Din
observaţii s-a stabilit că stelele au tempe­
raturi cuprlnseîntre aproximativ 2500 K şl
50 000 K. Cele mai înalte temperaturi au
stelele albastre, urmate de stelele albe,
apoi de cele galbene, portocalii. Cele mai
reci sunt stelele roşii.
Un exemplu de stea albastră este Spi-
ca (a din constelaţia Fecioara). Stelele
Vega (a din constelaţia Lira) şi Altair (a din
constelaţia Vulturul), vizibile la noi vara şi
toamna, şi Sirius (a din constelaţia Câine­
le Mare), care este cea mai strălucitoare
stea de pe sfera cerească, vizibilă iarna,
sunt stele albe. Cele mai cunoscute ste­
le roşii sunt Betelgeuse (a din constelaţia
Orion) şi Aldebaran (a din constelaţia Ta­
urul), vizibile iarna, şi Antares (a din con­
stelaţia Scorpionul), vizibilă vara. Soarele
nostru face parte din categoria stelelor
galbene. O altă stea galbenă este Capella
(a din constelaţia Vizitiul), vizibilă iarna.
Stelele au spectrul continuu pe care se
suprapun liniile spectrale de absorbţie,
în spectrele unor stele se observă şi li­
nii strălucitoare de emisie. în funcţie de
temperatură şi de caracteristicile spec­
trale, stelele au fost împărţite în tipuri
sau clase spectrale, notate cu litere ale
alfabetului latin. în prezent, majoritatea
stelelor sunt clasificate în următoarele
clase spectrale:
W, O, B, A, F, G, K, M, C, S, L, T, Y.
în schema iniţială de clasificare, lite­
rele erau dispuse în ordine alfabetică,
însă atunci când a devenit clară legătu­
ra dintre clasa spectrală şi temperatura
stelei, schema a fost reordonată în ordi­
nea descreşterii temperaturii. Astfel, de
exemplu, stelele din clasa spectrală O au
272
temperatura cea mai înaltă, iar stelele Tabelul 10.1. Clasificarea spectrală a stelelor
de clasa M sunt cele mai reci. Stelele din
fiecare clasă spectrală sunt asociate cu C la s a T e m p e r a t u r a e f e c tiv ă C u lo a re a
anumite culori convenţionale corespun­ s p e c tr a lă a s u p r a f e ţe i, K co n v e n ţio n a lă
S te le tip ic e
zătoare maximului spectral de radiaţie
w 30000 - -2 0 0 000 K A lb ăstrie Y2 V elorum
al stelei: stelele de clasa O sunt albastre,
de clasa B - alb-albastre ş.a.m.d. o 30 000 - 40 000 V io let-a lb a stră M in ta k a ( 0 9 ) 3 5 0 0 0 K
în sistemul actual MK (Morgan- S p ica A ( B l ) 2 2 4 0 0 K
B 10 0 0 0 - 3 0 0 0 0 A lb -a lb ă strie
Keenan) de clasificare a stelelor, clasele R ig e l (B 8 ) 1 1 0 0 0 K
spectrale sunt divizate fiecare în 10 sub­
V ega (A 0 ) 1 0 0 0 0 K
A 7 5 0 0 - 1 0 000 A lb ă
clase spectrale, notate cu cifre de la 0 la S iriu s A ( A l ) 9 9 0 0 K
i------------------------------ 1
9, de exemplu, GO, G l, G2, ..., G9 etc.
C a n o p u s(F 0 )7500 K
care indică zecimi ale intervalului din­ F 6000 - 7500 G a lb e n -a lb ă
r
P ro cy o n A (F 5 ) 6 6 0 0 K
tre două clase spectrale. Clasele şi sub­
C ap ella (sistem binar)
clasele spectrale reprezintă o secvenţă G 5000 - 6000 G alb e n ă (G 0 / G 8 ) 6 0 0 0 / 5 2 0 0 K
de temperatură în descreştere, de la S o arele (G 2 ) 5 8 0 0 K
---------- ----------- IL
stelele cu temperatura cea mai înaltă
A rctu ru s (K 2 ) 4 3 0 0 K
(clasa spectrală O, subclasa 0) la stele­ K 3500 - 5000 R o şie -p o rto ca lie
A ld eb aran (K 5 ) 4 1 0 0 K
le cu temperatura cea mai joasă (clasa
A n tares ( M l ) 3 5 0 0 K
spectrală M, subclasa 9). Temperatura M 2500 - 3500 R o şie B etelgeu se (M 2 ) 3 4 0 0 K
determină culoarea stelei şl strălucirea
■ N M P ro xim a C e n ta u ri (M 5 ) 3 0 0 0 K
suprafeţei ei.
c 2500 - 3500 R o şie S te le de “carbon”
Stelele din clasa spectrală O sunt re­
lativ rare şi au temperatura suprafeţei s 2500 - 3500 R o şie S te le de “zircon iu
foarte înaltă (Tabelul 10.1), dovadă fiind L 1300 - 2400 R o şie -b ru n ă V 8 3 8 M o n o c e ro tis
intensitatea înaltă a domeniului ultra­
T -5 0 0 -1 3 0 0 B ru n ă P itice de m etan
violet al spectrului lor continuu şi lumi­
na albăstrie a acestor stele. în spectrul Y <500
B ru n ă
P itic e bru ne u ltra-reci
în tu n ecată
acestor stele, cele mai intense sunt lini­
ile heliului ionizat şi ale altor elemente Sursa: http: //portal.utpa.edu şi Wikipedia, cu completările autorilor.
multiplu ionizate (C, Si, N, O).
Stelele din clasa spectrală B au tem­
Stelele de clasa spectrală F sunt de se evidenţiază. Sunt foarte intense
peraturi înalte ale suprafeţei. Liniile
culoare galben-albă. Liniile hidrogenului liniile calciului ionizat. O stea tipi­
spectrale ale heliului neutru ating inten­
scad în intensitate, însă creşte intensita­ că aparţinând clasei spectrale G este
sitatea maximă. Sunt clar vizibile liniile
tea liniilor metalelor ionizate (Ca, Fe, Ti). Soarele, a cărui spectru conţine linii de
hidrogenului ionizat.
Stelele de clasa spectrală G sunt metale ionizate, precum şi linii foarte
Stelele din clasa spectrală A sunt ste­
galbene şi în spectrele lor predomi­ slabe de hidrogen. în Galaxia noastră
le albe, în spectrul cărora liniile hidro­
nă numeroase linii ale metalelor (Fe, sunt peste 100 de milioane de stele
genului ating intensitatea maximă. Sunt
Ca, Na ş.a.). Liniile hidrogenului nu din clasa spectrală G.
clar vizibile liniile calciului Ionizat.
273
 Stelele de clasa spectrală K au tem­
peraturi suficient de joase pentru a fa­
voriza formarea de molecule simple.
Liniile metalelor sunt foarte intense, iar
liniile hidrogenului abia vizibile,
Stelele din clasa spectrală M, cele
mai reci dintre stelele obişnuite, au cu­
loarea roşie şi temperaturi foarte joase
ale suprafeţei, care permit formarea
de molecule mai complexe. în spectrul
acestor stele „reci" se observă benzi de
absorbţie aparţinând moleculei biatomi­
ce a oxidului de titan (TiO) şi altor com­
puşi moleculari.
în legătură cu descoperirea unor noi
tipuri de stele cu caracteristici deosebi­
te, a fost introdusă o serie de noi clase
spectrale.
Clasa spectrală W. Spectrele unor
stele foarte fierbinţi având tempera­
turile cele mai înalte, cuprinse între
30000 K şi aproximativ 200000 K,
prezintă linii pronunţate de emisie
aparţinând heliului, azotului, carbo­
nului, iar uneori şi oxigenului. Acestea
sunt aşa-numitele stele Wolf-Rayet,
stele masive evoluate care, atunci când
se aflau pe secvenţa principală, aveau
masa de peste 20 mase solare şi care
se remarcă prin lipsa în spectrele lor a
liniilor hidrogenului. Aceste stele sunt
considerate a fi în mare parte super-
gigante muribunde care pierd rapid
din masă, circa 10 5 mase solare anual,
printr-un vânt stelar extrem de puter­
nic cu viteze de până la 2000 km/s, din
care cauză straturile lor de hidrogen au
fost împrăştiate, astfel încât ele îşi ex­
pun direct învelişurile de heliu.
274
Cel mai vizibil exemplu de stea Wolf-
Rayet este steaua y2 Velorum (y2 Vel),
una dintre cele mai masive şi străluci­
toare stele cunoscute, de milioane de
ori mai strălucitoare în domeniul ultra­
violet îndepărtat decât Soarele, o stea
multiplă care poate fi observată cu
ochiul liber la sud de latitudinea nordică
de 40°. Datorită spectrului său exotic, cu
linii strălucitoare de emisie în loc de linii
întunecate de absorbţie, ea este numită
„bijuteria spectrală a cerului sudic".
Pentru a clasifica spectrele infraroşii
ale stelelor cu temperatura suprafeţei
foarte joasă, cum sunt piticele roşii, cât
şi piticele brune care strălucesc foarte
slab în domeniul vizibil, au fost introdu­
se noile clase spectrale L, T şi Y.
Piticele din clasa spectrală Lsunt mai
reci decât stelele de clasa spectrală M.
Unele din aceste obiecte au mase sufi­
ciente pentru a întreţine fuziunea hidro­
genului, masele altora însă sunt subste-
lare, astfel că aceste obiecte trebuie nu­
mite pitice L, nu stele L. Ele au culoarea
roşie foarte întunecată şi sunt extrem
de strălucitoare în infraroşu.
Obiectele din clasa spectrală T sunt
pitice brune reci cu temperaturi ale
suprafeţei cuprinse între aproximativ
500 şi 1300 K. Maximul de emisie al
acestora este în domeniul infraroşu, iar
în spectrele lor se evidenţiază metanul.
Clasa spectrală Y include piticele bru­
ne care sunt mai reci decât cele din clasa
spectrală T şi au spectre calitativ diferite,
începând din august 2013, în clasa spec­
trală Y au fost incluse în total 17 obiecte.
Deşi asemenea pitice au fost detectate
cu ajutorul sondei WISE (Wide-field In­
frared Survey Explorer) la distanţe de
până la 40 a.l., încă nu există o secvenţă
spectrală bine definită cu prototipuri ale
acestui tip de obiecte.
Pe lângă clasele spectrale de bază
descrise, există două clase spectrale su­
plimentare reprezentând ramificări ale
claselor G şi K. Stelele de aceste clase
se evidenţiază prin compoziţia chimică
anormală, diferită de aceea a majorităţii
altor stele.
Clasa spectrală C, o ramificare a clasei
G, conţine stele de "carbon". Se deosebeşte
de clasele K şi M prin prezenţa liniilor de
absorbţie ale atomilor de carbon şi a benzi­
lor de absorbţie ale moleculelor de carbon.
Clasa spectrală S, o ramificare a clasei
K, conţine stele de "zirconiu" care se de­
osebesc de stelele de clasa M prin faptul
că în locul benzilor oxidului de titan (TiO)
în spectrele lor sunt prezente benzi ale
oxidului de zirconiu (ZrO).
2. Indicele de culoare. Stelele reci (de
exemplu, cele de clasele spectrale K şi M)
radiază cea mai mare parte de energie în
domeniul roşu şi infraroşu al spectrului
electromagnetic şi astfel par a fi roşii, în
timp ce stelele fierbinţi (ex., clasele spec­
trale O şi B) emit în cea mai mare parte pe
lungimi de undă în albastru şi ultraviolet
şi par a fi albastre sau albe.
Pentru a estima temperatura
suprafeţei unei stele, se poate folosi
relaţia între temperatura unul corp ne­
gru" şi lungimea de undă la care radiaţia
emisă de stea are intensitatea maximă
(legea lui Wien). Această metodă însă nu
poate fi aplicată pentru a determina tem­
275
peratura stelară cu exactitate, pentru că
stelele nu sunt corpuri negre perfecte.
O metodă alternativă constă în a mă­
sura pe cale fotometrică intensitatea
luminii care trece prin diferite filtre de
lumină. Fiecare filtru permite să treacă
numai o anumită parte din spectru. Un
sistem fotometric de clasificare a stele­
lor după culoare utilizat pe scară largă
este sistemul UBV al lui Johnson, în care
sunt folosite filtrele U - ultraviolet (X =
364 nm), B - albastru (442 nm) şi V - vi­
zual, verde-galben (540 nm), fiecare din
ele acoperind diferite regiuni ale spec­
trului electromagnetic.
Fotometria UBV implică folosirea
unor dispozitive sensibile la lumină (cum
ar fi camera CCD) şi vizarea unei stele cu
telescopul, pentru a măsura intensita­
tea luminii care trece prin fiecare filtru.
Prin acest procedeu se obţin trei fluxuri
de lumină, notate cu Fu, Fb şi Fv. Rapor­
tul fluxurilor F j F k şi F J F este o măsu­
ră cantitativă a „culorii" stelei şi aceste
rapoarte pot fi folosite pentru a stabili
o scară de temperatură pentru stele. în
general, cu cât rapoartele F j Fb şi F jF y
pentru o stea oarecare sunt mai mari, cu
atât temperatura suprafeţei stelei este
mai înaltă.
De exemplu, pentru steaua Bel­
latrix din constelaţia Orion raportul
F j F - 1,22, indicând că ea este mai
strălucitoare prin filtrul B decât prin
filtrul V. în afară de aceasta, raportul
F j F b = 2,22, deci strălucirea ei prin fil­
trul U este cea mai mare. Aceasta arată
că steaua trebuie să fie foarte fierbinte,
deoarece maximul ei spectral este un-
 deva în domeniul filtrului U. într-adevăr,
temperatura suprafeţei stelei Bellatrix
este de circa 25000 K.
Pentru steaua Betelgeuse din aceeaşi
constelaţie, Fb/Fv = 0,15 şi F j F b = 0,18,
prin urmare, strălucirea ei este cea mai
mare prin filtrul V şi cea mai slabă prin
U. Deci, maximul spectral al acestei stele
trebuie să fie undeva în domeniul filtru­
lui V. Cu adevărat, Betelgeuse are tem-
peratuira suprafeţei de numai 2400 K.
în astronomie, se obişnuieşte să se ex­
prime culorile stelelor prin indicele de cu­
loare, nu prin raportul fluxurilor. Indicele
de culoare se definieşte prin diferenţa a
două magnitudini stelare (legate loga-
ritmic de intensitatea radiaţiei) pe două
lungimi diferite de undă. Dacă se folo­
sesc filtrele de culoare U, B şi V, există trei
astfel de diferenţe posibile independen­
te. De exemplu, indicele de culoare B-V
este defininit prin diferenţa între magni­
tudinile stelare în domeniile albastru şi vi­
zual ale spectrului, (mB- mv), iar indicele
de culoare U-B este diferenţa analogică
pentru regiunile ultraviolet şi albastru ale
spectrului, (m ,- m J .
Pentru a calcula indicele de culoare,
Tabelul 10.2. Dependenţa între Valorile negative ale acestor indici de
indicele de culoare şi culoare arată că Spica este o stea fierbin­
clasa spectrală te, a cărei radiaţie revine în cea mai mare
parte lungimilor de undă mai scurte.
Indicele
Clasa Culoarea Pe de altă parte, steaua Antares
de
spectrală aproximativă (constelaţia Scorpionul) are mB = 2,7
culoare
şi mv = 0,9 şi deci indicele de culoare
-0,29 B0 Albastru
B —V = 2,7-0,9 = 1,8. în acest caz, valoa­
0,00 A0 Alb
rea pozitivă a indicelui de culoare B - V
0,31 F0 Gălbui
este un indicator că Antares este o stea
0,59 G0 Galben
rece, cu cea mai mare parte de radiaţie
0,82 KO Portocaliu
emisă pe lungimile de undă mai lungi.
1,41 MO Roşu
Fig. 10.3. Graficul indicelui de culoare. Sursa: James B. Kaler. Stars and Their Spectra.
Cambridge University Press, Cambridge, NY, § 10.3. D IA G R A M A "S P E C T R U -
New Rochelle, Melbourne, Sydney, 1989. LU M IN O ZITA TE" (D IA G R A M A
reci. După corectarea prealabilă pentru H E R T Z S P R U N G -R U S S E LL )
extincţia şi înroşirea radiaţiei stelei pro­ Exemplu. Steaua Spica (constelaţia Şl D IA G R A M A
dusă de praful interstelar, Indicele de Fecioara) are magnitudinile aparente „M A S Ă -LU M IN O Z IT A T E "
culoare poate fi folosit pentru a deter­ mu = -0,24, mB= 0,7 şi mv = 0,9 respectiv
mina temperatura exactă a stelei. în regiunile ultraviolet, albastru şi foto- 1. Diagrama Hertzsprung-Russell.
Cu cât indicele de culoare este mai vizual ale spectrului. Indicii de culoare La începutul secolului XX (1910), astro­
mic, cu atât steaua este mai albastră (sau respectivi sunt: nomul danez Ejnar Hertzsprung (1873­
mai fierbinte), şi invers, cu cât indicele B - V = 0,7 -0 ,9 = -0 ,2 1967) şi astrofizicianul american Henry
de culoare este mai mare, cu atât stea­ U - B = -0 ,2 4 -0 ,7 = -0 ,9 4
ua este mai roşie (sau mai rece). Aceasta Temperatura efectivă, K
este o consecinţă a scalei logaritmice a 50000 25000 9000 6000 3000
îoooooo I P Cygni
magnitudinilor, în care obiectele astro­ C.îssljp* : '
*7*' Oegeb
nomice mai străluciotoare au magnitu­ 10000
Canopus Polaris

•3 •
se măsoară consecutiv magnitudinea dini mai mici (mai negative) decât cele -
stelară a unui obiect prin două fíltre mai slabe. Pentru comparaţie, Soarele 100
Rluegus

IV SUBG.
diferite, cum ar fi U şi B sau B şi V. De (temperatura suprafeţei 5800 K) are
exemplu, indicele de culoare al stelei al­ indicele de culoare B - V = 0,656 ± 0,005, Altair Procyon
Tau J
bastre Bellatrix este: în timp ce steaua albăstrie Rigel PITICE ALBE
40 Üjdani

0.01 +10
B - V = -2,5 log (F jF j = -2,5 log (1,22)= (constelaţia Orion) are magnitudinile 40 Eridan ß

Procyon B
= -0,22 (fig. 10.3), iar indicele de cu­ mB= 0,09, mv= 0,12 şi indicele de culoare Sinus
0.0001 Van Maanen +15
loare al stelei roşii Betelgeuse este B - V = -0,03.
B - V = -2,5 log (0,18) = 1,85. Cum se vede din tabelul 10.2, indi­ 0.000001 +20
Stelele albastre şi fierbinţi au valori cele de culoare corelează atât cu clasa Clasa spectrală
ale indicelui de culoare B - V mai mici spectrală, cât şi cu culoarea percepută
şi negative faţă de stelele roşii mai Fig. 10.4. Diagrama spectru-luminozitate Hertzsprung-Russell.
a stelei. (Credit: Thierry Lombry, www.wilmott.com).

276 277
 N. Russell (1877-1967) au stabilit că exis­
tă o dependenţă între tipul spectrului
(adică temperatura) şi luminozitatea
stelei. Această dependenţă poate fi re­
prezentată grafic într-un sistem de coor­
donate în care o axă este luminozitatea
(sau magnitudinea absolută) a stelei, iar
altă axă este clasa spectrală (sau indice­
le de culoare ori temperatura efectivă) a
ei. Graficul astfel obţinut este numit dia­
grama spectru-luminozitate sau diagra­
ma Hertzsprung-Russell (diagrama H-R)
(fig. 10.4 (v. şi planşa color).
Diagrama spectru-luminozitate repre­
zintă unul din cele mai importante instru­
mente de studiu în astronomia stelară.
Poziţia unei stele într-un punct de pe dia­
gramă este determinată de proprietăţile
ei fizice şi de stadiul de evoluţie al stelei.
Diagrama permite stabilirea unor depen­
denţe între caracteristicile fizice ale ste­
lelor, precum şi cercetarea compoziţiei
chimice şi a evoluţiei stelelor.
Analiza diagramei H-R (fig. 10.4) arată
că stelele în ea nu sunt repartizate uni­
form, ci se distribuie în grupuri distincte
cu proprietăţi fizice asemănătoare. Cea
mai bogată în stele este diagonala dia­
gramei, de la colţul superior din stânga
până la colţul inferior din dreapta, numită
secvenţa principală. Pe secvenţa principa­
lă se află majoritatea stelelor, peste 99%.
în partea stângă a secvenţei principale se
află stelele cele mai fierbinţi, aparţinând
claselor spectrale timpurii, iar în partea
dreaptă - stelele mai reci, corespunză­
toare claselor spectrale târzii.
Secvenţa principală începe cu stele­
le albastre fierbinţi, a căror luminozitate
optică este de 10000 de ori mai mare
278
decât luminozitatea Soarelui (un exem­
plu este steaua Spica din constelaţia Fe­
cioara). Secvenţa trece apoi prin stelele
albe (Sirius A), albe-gălbii (Procyon), gal­
bene (Soarele), portocalii (x Balena) şi se
termină cu piticele roşii, a căror lumino­
zitate este de 1000 de ori mai slabă ca a
Soarelui (Kruger 60), şi cu piticele brune.
Distribuţia stelelor pe secvenţa princi­
pală demonstrează că există o anumită
dependenţă între luminozitate şi tempe­
ratura stelelor.
Examinarea atentă a diagramei scoa­
te la iveală existenţa şi a altor secvenţe,
însă mult mai dispersate decât cea prin­
cipală. Secvenţele observate în diagra­
mă exprimă dependenţele luminozităţii
stelelor de temperatură sau clasele de
luminozitate. Mai sus şi la dreapta de
secvenţa principală sunt situate gigante­
le galbene, portocalii şi roşii. Toate aces­
te stele au dimensiuni mari şi respectiv
luminozităţi înalte (Arcturus, Capella,
Aldebaran).
în partea superioară a diagramei,
sunt dispuse stelele din secvenţa super-
gigantelor, a căror luminozitate este de
zeci şi sute de mii de ori mai mare decât
luminozitatea Soarelui (Betelgeuse, Rie­
gel, Deneb). Numărul acestor stele este
destul de mic.
Mai jos de secvenţa principală, para­
lel cu ea, este dispusă seria stelelor sub­
pitice.
în partea inferioară a diagramei, la
stânga de secvenţa principală este situat
un grup separat de stele foarte mici, den­
se şi fierbinţi -piticele albe (ex., Sirius B).
Pe secvenţa principală a diagramei
H-R, ştelele se află cea mai mare parte
din durata lor de viaţă activă caracte­ de luminozitate, determinate în baza
rizată de reacţiile termonucleare cu unor caracteristici spectrale şi măsurări
degajare de energie. Atâta timp cât în fotometrice, asociate cu informaţii pri­
interiorul stelei se generează energie, vind distanţa la stea şi gradul de extincţie
ea îşi păstrează mărimea aproape con­ a luminii stelei cauzată de materia inter­
stantă datorită echilibrului între forţele stelară. în schema de clasificare Yerks,
de gravitaţie orientate spre centru şi stelele sunt atribuite la opt clase de lu­
forţele de presiune a radiaţiei orientate minozitate notate cu cifre romane de
spre exterior. Cu cât steua este mai ma­ la I la VIII (Tabelul 10.3), care exprimă
sivă, cu atât este mai mare temperatu­ lărgimea unor anumite linii spectrale
ra suprafeţei şi mai înaltă luminozitatea de absorbţie în spectrul stelei. S-a de­
stelei. Ca rezultat, stelele mai masive îşi monstrat că această particularitate este
consumă mult mai rapid rezervele de o măsură generală a mărimii stelei şi
hidrogen, necesare pentru reacţiile ter­ deci a luminozităţii totale a stelei. Ast­
monucleare, decât stelele de masă mai fel, de exemplu, stelele de pe secvenţa
mică. De exemplu, o stea cu masa de 10 principală, unde este situat şi Soarele,
mase solare va exista doar 100 de mili­ se raportează la clasa de luminozitate
oane de ani, în timp ce Soarele are dura­ V. Clasele de luminozitate ale stelelor
ta de viaţă de 10 miliarde de ani. de aceeaşi temperatură se diferenţiază
Stelele dispuse pe diagramă mai sus după mărimea stelelor (hipergigante,
(gigantele roşii şi supergigantele) sau supergigante, gigante, stele pe secvenţa
mai jos (piticele albe) de secvenţa princi­ principală (pitice), subpitice, pitice albe,
pală sunt aproape de sfârşitul perioadei pitice brune) (fig. 10.4).
lor de viaţă. Apartenenţa unei stele la o anumi­
Gigantele albastre şi supergigantele tă clasă de luminozitate se stabileşte în
albastre nu reprezintă categorii distinc­ baza unor criterii speciale suplimentare
te de stele. Ele sunt pur şi simplu cele de clasificare spectrală. De exemplu,
mai strălucitoare şi fierbinţi stele de pe supergigantele au, de regulă, linii spec­
secvenţa principală. trale înguste, spre deosebire de liniile
Piticele albe ale căror dimensiuni sunt foarte largi ale piticelor albe. Spectrele
apropiate de mărimea Pământului, iar stelelor pitice se deosebesc de cele ale
masa - de masa Soarelui, au tempera­ gigantelor prin faptul că la pitice inten­
turi relativ înalte ale suprafeţei (5000 - sitatea liniilor unor metale este mai sla­
15 000 K), dar luminozităţi extrem de bă decât la gigantele de aceeaşi clasă
mici. Ele reprezintă stadiul final de spectrală. Spectrele subpiticelor, dim­
evoluţie al stelelor de masă nu prea potrivă, se deosebesc prin intensitatea
mare. mică a liniilor tuturor metalelor, dato­
2. Clasele de luminozitate. Stelele rită conţinutului mai mic de metale în
sunt clasificate, de asemenea, pe clase aceste stele.
279
 Tabelul 10.3. Clasele de luminozitate în sistemul MK (clasificarea nea şi compoziţia chimică a gazului din
spectrală Yerks - W.W. Morgan, Ph.C. Keenan) atmosferele lor, perioada de rotaţie a
stelei în jurul axei proprii, prezenţa câm­
C la s a d e
T ip u l s te le i P a r tic u la r ită i |
pului magnetic, viteza radială ş.a.
lu m in o z ita te
3. Metoda paralaxelor spectrale.
S te le a v â n d m a s e Di lu m in o zităD i en o rm e Di ra ta fo arte în a ltă de
p ie rd e re a m a sei. D in c a u z a m a s e i m a ri, d u rata d e v ia D ă a u n ei
Criteriile suplimentare de clasificare
0 H ip e rg ig an te
h ip e rg ig a n te este fo arte scu rtă, d e n u m ai c â te v a m ilio a n e d e an i. spectrală care permit determinarea cla­
U n a d in tre c e le m a i m a s iv e ste le o b serv ate e ste r| C a rin a e . sei de luminozitate a stelelor, pot servi
S u p erg ig a n te S te le ex trem de m a s iv e : i lu m in o a se, în g e n e ra l ap ro ap e de ca bază pentru determinarea spectro-
Ia foarte sfă n Jitu l c ic lu lu i lo r d e v ia D ă .
strălu cito are
scopicâ a magnitudinilor absolute şi deci
S te le a v â n d m a s e le d e 1 0 -1 2 m a s e so la re D ilu m in o z ită O id e 1 0000 a distanţelor, cu formula:
Ib
S u p erg ig a n te p â n ă la p este un m ilio n d e Iu m in o zităD i so lare . S e în tâ ln e sc în fi­ Ig r = 1 + 0,2[m - M - A(r)],
stră lu c ito a re e c a re c la s ă sp e c tra lă , de la su p e rg ig a n te le alb a stre tin e re de c la s a în care r = 7T1, n este paralaxa spectrală,
0 la su p e rg ig a n te le r o d ii de c la s a M .
A(r) este corecţia magnitudinii pentru
G igan te S te le g ig a n te re la tiv ra re , d ar fo arte lu m in o a se, u n e le d in e le
II absorbţia interstelară la distanţa r.
strălu c ito are fiin d d e o m ie d e ori m ai stră lu c ito a re d e câ t S o a re le . Fig. 10.5. Diagrama masă - luminozitate
S te le c a re de o b icei su n t de o su tă d e o ri m a i lu m in o a se d ecât Metoda de determinare a distanţe­ (files.school-collection.edu.ru).
III G igan te
S o a re le , d a r c o n sid e ra b il m a i m a siv e . lor bazată pe dependenţa empirică
S te le m u lt m a i m a s iv e □ i lu m in o a se d e c â t S o a re le , d a r in su ficien t
IV S u b g ig a n te a luminozităţii stelelor de raportul tudinea absolută vizuală a stelei. Magni­
d e m a s iv e p en tru a fi g ig a n te ad e v ă ra te.
S te le le de O c la s ă foarte n u m ero asă d e ste le d e p e se c v en D a p rin c ip a lă , a
intensităţilor unor anumite linii spec­ tudinea stelară determinată ţinând sea­
p e se c v en D a căro r m a să Di lu m in o z itate su nt în g e n e ra l c o m p a ra b ile c u c e le trale, este numită metoda paralaxelor ma de radiaţia în toate domeniile spec­
V
p rin c ip a lă a le S o a re lu i. spectrale. Spre deosebire de paralaxele trale este numită bolometrică. Diferenţa
(ste le p itic e )
stelare geometrice, paralaxele spectrale dintre magnitudinea bolometrică (MbJ
S te le b ătrân e, form ate în sta d iile tim p u rii d e e v o lu D ie a G a la x ie i
VI S u b p itic e
d in m ate rie să ra c ă în ele m e n te jţr c le .
pot fi determinate şi pentru obiectele şi magnitudinea vizuală (Mv) este numi­
S te le în sta d iu l fin al d e e v o lu D ie . O b iecte co m p acte fierb in D i foarte îndepărtate, lată de ce aceas­ tă corecţie bolometrică: BC = Mbal - M .
VII P itic e alb e a v â n d m a s e d e o rd in u l m a s e i so la re , d a r raz e de 100 d e o ri m ai tă metodă joacă un rol extrem de im­ Pentru Soare, corecţia bolometrică
m ic i D i lu m in o z itate m ic ă.
portant în astronomie la determinarea BC = -0,07m = - 0 , l m şi deci magni­
O b iecte av ân d m a s a m in im ă p o s ib ilă ( - 0 ,0 7 m a se s o la re i - ste le |
V III P itic e brune
tin ere în sta d iu l d e con trac ie g ra v ita io n ală.
distanţelor stelare. tudinea bolometrică a Soarelui este
4. Diagrama masă-luminozitate. în M° bo|= + 4,7m. Ţinând seama de aceste
Sursa: http://www.enchantedlearnmg.com/subjects/astronomv/stars/startypes.shtml,
cu completările autorilor.
1921, astronomul englez Arthur Eddin­ relaţii, pentru luminozitatea bolometri-
gton (1882-1944) a descoperit o relaţie că a unei stele obţinem expresia:
empirică între luminozitatea şi masa ste­ Ig f-*b0|= -0,4(A4v* + BC - 4,7m).
Aşadar, clasificarea stelelor include luminozitate V, galbenă, cu două zecimi lelor de pe secvenţa principală: cu cât o S-a constatat că pentru majoritatea
doi parametri: unul din ei caracterizează spre portocaliu" şi indică apartenenţa stea este mai masivă, cu atât luminozita­ stelelor componente din sistemele bina­
clasa spectrală (temperatura), iar cel de Soarelui la grupul majoritar al stelelor tea ei este mai mare. re de pe secvenţa principală este vala­
al doilea - clasa de luminozitate a stelei. în care energia este generată în reacţiile Luminozitatea unei stele (L*) expri­ bilă, cu aproximaţie, următoarea relaţie
De exemplu, clasificarea spectrală a Soa­ termonucleare de fuziune a nucleelor de mată în luminozităţi solare (Le = 1) este empirică între masă şi luminozitatea bo­
relui se notează cu simbolul G2V care hidrogen şi formare a heliului. dată de relaţia: lometrică:
înseamnă „o stea de pe secvenţa prin­ Studiind spectrul stelelor, se pot de­ Ig L* = 0,4(MQ - M*), Lbol, = m3'9.
cipală de clasa spectrală G2 şi clasa de termina astfel de parametri ca presiu­ în care MQ = + 4,8m este magnitudinea Această dependenţă a luminozităţii
absolută vizuală a Soarelui; M* - magni­ de masa stelei este numită diagrama

280 281
masă - luminozitate (fig. 10.5). Din
această formulă rezultă că în partea su­
perioară a secvenţei principale se află
stelele masive având masele de zeci de
ori mai mari decât masa Soarelui. Mase­
le stelelor descresc pe măsura deplasării
în jos de-a lungul secvenţei, ele atingând
valori mai mici decât masa solară la ste­
lele pitice.
Dependenţa masă - luminozitate se
explică calitativ prin mecanismul termo­
nuclear de radiaţie al stelei. Cu cât masa
stelei este mai mare, cu atât temperatu­
ra în nucleul ei atinge valori mai înalte.
Deci, creşte probabilitatea reacţiilor de
fuziune nucleară, se degajă mai multă
energie şi ca urmare se măreşte lumino­
zitatea stelei.
Pentru stelele de pe secvenţa prin­
cipală dependenţa statistică între lu­
minozitate şi masă este în acord cu
dependenţa teoretică obţinută în baza
modelelor stelare, ceea ce demonstrea­
Fig. 10.6. Evoluţia stelelor
1 Urnita Eddington este luminozitatea maximă pe care o poate atinge o ste3*în starea de echilibru hidrostatic, când forţa de
presiune a radiaţiei orientată spre exterior este echilibrată de forţa gravitaţională orientată spre interiorul stelei.
282
ză că evoluţia stelelor este determina­
tă în totalitate de masa lor. Din relaţia
masă - luminozitate rezultă că masa ste­
lelor (m*) exprimată în mase solare (mQ)
este cuprinsă în limitele:
0,1 mQ< m* < 102 mQ,
în timp ce intervalul luminozităţilor ste­
lare (L*) exprimate în luminozităţi solare
(L J depăşeşte mult intervalul maselor
stelare posibile:
10“6Lq < L* < 106Lq.
Luminozitatea maximă posibilă a unei
stele este dată de aşa-numita limită Ed­
dington1:
/.,..
tdd = Anc^Gm*,
unde m* este masa stelei, G - constan­
ta gravitaţională, k - coeficientul de
absorbţie, c - viteza luminii în vid.
Diagrama masă - luminozitate per­
mite determinarea după luminozitate
a masei stelelor solitare care, cum se
ştie, nu poate fi măsurată direct din
observaţii.
§ 10.4. FORM AREA, STRUCTURA
Şl EVOLUŢIA STELELOR
Cercetările şi observaţiile astronomi­
ce arată că stelele nu sunt eterne, ele se
nasc, au un ciclu de viaţă finit şi mor. In
evoluţia unei stele există mai multe sta­
dii: stadiul de contracţie gravitaţională,
stadiul de stea pe secvenţa principală în
diagrama Hertzsprung-Russell, stadiul
de stea gigantă, stadiile târzii de evolu­
ţie - pitică albă, stea neutronică sau ga­
ură neagră (fig. 10.6).
1. Formarea stelelor. în norii imenşi,
denşi şi reci din mediul interstelar, hi­
drogenul există sub formă de molecu­
le, nu de atomi. Aceşti nori moleculari
sunt locul de formare a stelelor. Potrivit
concepţiilor ştiinţifice actuale, stelele se
formează prin contracţia gravitaţională,
numită colaps, a materiei difuze inter­
stelare concentrată în norii moleculari
giganţi de gaz şi praf. O regiune activă,
bine cunoscută în prezent, de formare
a stelelor este Nebuloasa gazoasă din
constelaţia Orion (fig. 11.12). Stelele
strălucitoare din centrul nebuloasei s-au
format în ultimele câteva milioane de
ani. Printr-un telescop în infraroşu se
pot detecta protostele ascunse în Inte­
riorul norului molecular din spatele ne­
buloasei vizibile.
în linii mari, procesul de formare a
unei stele decurge aproximativ în felul
următor. Norii interstelari moleculari au
dimensiuni enorme de ordinul a 100 pc şi
mase de aproximativ 100000 mase sola­
re. Având temperatura absolută de câţiva
Kelvini, ei sunt prea reci şi au densitatea
283
prea mică pentru a se putea declanşa în
ei reacţiile termonucleare. Pentru for­
marea unei stele, norul trebuie să se
contracte şl să se încălzească. Există însă
câţiva factori care împiedică contracţia
gravitaţională a norului: energia termică
a moleculelor (deci, presiunea gazului);
câmpurile magnetice interstelare; rotaţia
norului; turbulenţa norului. Din această
cauză este nevoie de un mecanism ex­
tern de declanşare a contracţiei norului.
Acest mecanism îl constituie undele de
şoc care trecând prin norul de gaz inter­
stelar îl comprimă şi fragmentează. Frag­
mentele cele mai dense ale norului devin
instabile gravitaţional. într-un fragment
al norului se poate forma o singură pro-
tostea, iar în norul întreg se poate forma
un roi de sute de stele. în general, stelele
nu se formează Izolate, ci în grupuri mari,
numite roiuri (clustere) deschise de stele.
Există câteva surse de unde de şoc care
declanşează formarea stelelor:
• exploziile de stele masive - superno­
vele ( dovadă este faptul că superno­
vele tinere se înregistrează în apropi­
ere de locurile de formare recentă a
stelelor);
• stelele masive fiebinţi de clasele
spectrale O şi B care emit radiaţii ul­
traviolete (aceste stele se întâlnesc
numai în apropiere de stelele recent
formate);
• coliziunile dintre norii moleculari
giganţi;
• braţele spirale ale galaxiilor asemă­
nătoare cu Galaxia noastră Calea
Lactee, aceste braţe fiind, probabil,
unde de şoc în mişcare de rotaţe.
 Turbulenţa în interiorul fragmentu­
lui de nor molecular dă naştere unor
nuclee mai dense de suficientă masă
pentru ca gazul şi praful să poată în­
cepe să se contracte sub acţiunea
propriei atracţii gravitaţionale. Con­
tracţia gravitaţionala, numită colaps
gravitaţional, este primul stadiu în
formarea unei stele. în procesul de
contracţie gravitaţională moleculele
de gaz şi particulele de praf din nor
se accelerează spre centrul norului,
materia din centru începe să se încăl­
zească treptat, temperatura creşte şi
nucleul norului ascuns într-un înveliş
de praf opac începe să radieze în do­
meniul infraroşu al spectrului. Acest
nucleu fierbinte din mijlocul norului în
proces de colaps este numit protostea
care va deveni într-o bună zi o stea. în
urma contracţiei norului, o parte de
gaz şi praf poate să rămână sub forma
unui disc în jurul protostelei din care
ulterior se vor forma planete, asteroizi
ori comete. Protosteaua continuă să se
contracte încălzindu-se tot mai mult,
deşi reacţiile termonucleare de fuziu­
ne încă nu s-au declanşat. în această
fază ea nu este vizibilă în domeniul op­
tic, dar poate fi detectată în infraroşu.
în Nebuloasa Orion există un roi de
protostele tinere, reci, cu discuri pro-
toplanetare, care nu pot fi observate
decât în infraroşu.
în diagrama Hertzsprung-Russell,
protosteaua în faza de contracţie
gravitaţională urmează un traseu de
evoluţie care trece prin regiunea gigan­
telor roşii (fig. 10.7). în această fază ea
284
Instabilitate________ Gigantă roşie
O B A F G K M
Clasa spectrală
<— Temperatura
Fig. 10.7. Evoluţia Soarelui pe diagrama
Hertzsprung-Russell (boojum.as.arizona.edu).
nu este vizibilă, pentru că este înconju­
rată de un înveliş de praf şi gaz. Praful
din înveliş absoarbe lumina protostelei,
apoi o reemite sub formă de radiaţie
infraroşie. Multe surse infraroşii sunt
probabil protostele. O protostea devine
vizibilă, atunci când intersectează aşa-
numita „linie de naştere" în diagrama
Hertzsprung-Russel şi aruncă învelişul
său de gaz şi praf ajungând pe secvenţa
principală (fig. 10.7). Protostelele mai
masive evoluează aproximativ de 1000
de ori mai rapid spre stadiul de stea, de­
cât cele mai puţin masive. Primele stele
care ating secvenţa principală sunt ste­
lele cu masa de câteva mase solare. Ast­
fel, o stea cu masa de cinci mase solare
ajunge la secvenţa principală în aproxi­
mativ 700 de mii de ani, în timp ce o stea
de mărimea Soarelui nostru are nevoie
de aproximativ 30 de milioane de ani
de evoluţie de la începutul contracţiei
gravitaţionale a norului de gaz şi până la
maturitate. Aşadar, contracţia gravitaţi­
onală este o fază relativ scurtă de evo­
luţie. Se presupune că stelele variabile
de tipul T Tauri (vezi § 10.7) sunt stele
tinere în acest stadiu de evoluţie, situate
pe diagrama H-R între „linia de naştere"
şi secvenţa principală. Roiurile de stele
foarte tinere conţin un mare număr de
stele de tipul T Tauri.
Atunci când un nor de gaz molecu­
lar în mişcare de rotaţie lentă începe să
se contracte, conservarea momentului
cinetic face ca norul să se rotească mai
rapid şi el devine plat. Astfel se formea­
ză discurile protostelare, care sunt locul
de naştere al planetelor şi sateliţilor.
Au fost detectate unele protostele care
emit jeturi de gaz - fluxuri direcţionate
bipolare de gaz expulzat din discurile
care le înconjoară. Acolo, unde aceste
jeturi lovesc norii de gaz, se pot obser­
va nebuloase numite obiecte Herbig-
Haro.
Pentru ca o protostea să devină stea,
ea trebuie să aibă masa de cel puţin
75 de mase ale planetei Jupiter sau de
aproximativ 8% din masa Soarelui. Dacă
o protostea are masa mai mică de 0,08
mase solare, temperatura sa internă nu
va deveni niciodată suficient de înaltă
pentru declanşarea fuziunii termonucle­
are. Această stea care se află la jumătate
de cale între o planetă (ca Jupiter) şi o
stea obişnuită este numită pitică brună.
Aşadar, o pitică brună este mai masivă
decât o planetă gazoasă gigantă, însă
nu este suficient de masivă pentru a fi o
stea. Totuşi piticele brune emit energie,
în mare parte în infraroşu, datorită ener­
giei potenţiale a colapsului gravitaţional
convertită în energie cinetică. Energia
provenită din colaps este suficientă pen­
285
tru a face ca pitica brună să strălucească
mai mult de ~15 milioane de ani. Un roi
de pitice brune se află în Nebuloasa din
constelaţia Orion.
Stelele cele mai masive, cunoscute
ca hipergigante, pot avea masa de apro­
ximativ 100 de mase solare şi tempera­
tura la suprafaţă de peste 30 000 K. Hi-
pergigantele emit de sute de mii de ori
mai multă energie decât Soarele, dar au
durata de viaţă de numai câteva milioa­
ne de ani. Deşi se crede că în Universul
timpuriu stelele masive erau foarte răs­
pândite, în prezent ele sunt extrem de
rare.
2. Sursa energiei stelare. Sursa de
energie a stelelor o constituie reacţiile
termonucleare de fuziune a hidroge­
nului în heliu din miezul lor, în care se
eliberează cantităţi enorme de energie.
Pentru ca reacţiile de fuziune să aibă loc,
temperatura în nucleul stelei trebuie să
atingă cel puţin 3 milioane de Kelvini.
Fluxul de energie emergentă din regiu­
nile centrale ale stelei asigură radiaţia
stelei şi presiunea necesară pentru a
menţine steaua în echilibru ca să nu in­
tre în colaps sub greutatea sa proprie.
Soarele şi stelele având masa de or­
dinul masei Soarelui sau mai mici au ca
sursă de energie fuziunea hidrogenului
în heliu care se produce în nucleul lor
într-un lanţ de reacţii nucleare, numit ci­
clu proton-proton (PP) (v. § 8.2). Ciclul PP
este dominant în stelele cu masa de la
0,2 la 1 mase solare situate pe secvenţa
principală mai jos de Soare.
în stelele mai masive decât Soarele
de pe secvenţa principală funcţionează
 un mecanism mai eficient de generare a
energiei: fuziunea hidrogenului în heliu
prin ciclul de reacţii nucleare carbon-ni-
trogen-oxigen (CNO):
12C + 3H -» 13N + y
13N -> 13C + e+ + v
13C + aH 14N + y
14N +1H -> 150 + v
150 15N + e+ + v
15N + 3H -> 4He + 12C,
unde y este cuanta gamma, e+ este po-
zitronul şi o - neutrino. Ciclul CNO pre­
domină în stelele cu masa cuprinsă între
3,5 şi 7 mase solare, situate pe secvenţa
principală mai sus de Soare.
în evoluţia de mai târziu, în stele
poate să se producă fuziunea heliului în
carbon prin procesul alfa-triplu. în unele
stele poate avea loc fuziunea carbonului
în elemente şi mai masive.
3. Structura stelelor. Interiorul unei
stele poate fi descris cu ajutorul a două
legi fundamentale: legea conservării
masei şi legea conservării energiei. Tot­
odată se va ţine seama de faptul că echi­
librul hidrostatic este atins atunci când
presiunea radiaţiei într-un strat al ste­
lei egalează presiunea gravitaţională şi
transportul de energie spre exterior se
realizează prin convecţie sau radiaţie.
Să ne imaginăm interiorul unei stele
format din învelişuri concentrice. în inte­
riorul fiecărui înveliş, trebuie să se echi­
libreze două forţe: forţa de gravitaţie a
tuturor învelişurilor de mai sus şi forţa
de presiune orientată din interior spre
exterior. Anume această condiţie deter­
mină structura interioară şi stabilitatea
stelei pe secvenţa principală.
286
Energia generată în centrul ste­
lei trebuie transportată la suprafaţă.
Cum se ştie din fizică, există trei căi
prin care energia poate fi transportată:
conducţie, radiaţie şi convecţie. în stele
funcţionează două mecanisme de trans­
port al energiei: prin raze y (transportul
radiativ) în straturile interioare ale stelei
şi prin convecţie, în straturile exterioare
ale stelei, inclusiv fotosfera.
în cap. VIII a fost descrisă structura
interioară a Soarelui - steaua cea mai
apropiată de Pământ (fig. 8.3). în esenţă,
aceeaşi structură au toate stelele cu
masa de aproximativ o masă solară sau
mai mică, în care energia este generată
prin ciclul proton-proton (PP), acestea
fiind formate din:
- miez sau nucleu, în care are loc gene­
rarea energiei prin reacţiile termo­
nucleare de fuziune a hidrogenului în
heliu;
- zona radiativâ, învelişul din jurul nu­
cleului în care are loc transportul
prin radiaţie spre exterior al energiei
generate în nucleu;
- zona convectiva, următorul înveliş în
care transportul de energie spre ex­
terior se realizează prin fenomenul
de convecţie.
Structura interioară a stelelor de pe
secvenţa principală, mai masive decât
Soarele, diferă de cea a stelelor mai mici.
în aceste stele ce au ca sursă de energie
reacţiile din ciclul carbon-nitrogen-oxi-
gen (CNO), zona convectivă în care are
loc transportul energiei spre exterior prin
convecţie este în contact nemijlocit cu nu­
cleul, iar învelişul radiativ se află mai sus.
Astronomii pot studia interiorul ste­ spre dreapta dincolo de banda secvenţei
lelor şi modul în care ele se schimbă cu principale.
timpul prin calculul unor modele ste­ Cât de mult o stea poate să rămâ­
lare detaliate bazate pe cele patru legi nă pe secvenţa principală, depinde de
de mai sus. Relaţia masă-luminozitate masa ei. Cu cât o stea este mai masivă,
pentru stelele de pe secvenţa principală cu atât mai rapid ea îşi consumă hidro­
poate fi interpretată în baza modelelor genul. O stea cu masa de 25 mase sola­
stelare. re îşi va epuiza hidrogenul în doar circa
4. Stadiul de stea pe secvenţa prin­7 milioane de ani.
cipală. Când o protostea devine sufici­ Pe secvenţa principală din diagra­
ent de fierbinte pentru ca în nucleul ei ma spectru-luminozitate, steaua, la fel
să se declanşeze reacţiile de fuziune, ca şi Soarele, este în stare de echilibru
ea se stabileşte pe secvenţa princi­ hidrostatic: masa, raza şi luminozita­
pală a diagramei Hertzsprung-Russell tea ei sunt aproape constante. Steaua
(fig. 10.4). radiază energia generată în reacţiile
O protostea în stadiul de contracţie, termonucleare de fuziune a hidroge­
devenită stea, îşi începe ciclul său de nului în heliu din nucleul său. O stea
viaţă pe secvenţa principală. Deoarece rămâne în acest stadiu cea mai mare
în stea nucleele de hidrogen se combi­ parte a duratei sale de viaţă. Poziţia şi
nă pentru a forma nuclee de heliu, nu­ durata de existenţă a stelei pe secven­
mărul total de nuclee în miezul stelei ţa principală depind de masa ei. în ge­
scade. Nucleul stelei se contractă lent neral, cu cât o stea este mai mare, cu
şi straturile ei exterioare se extind trep­ atât durată ei de viaţă este mai scur­
tat făcând steaua să se deplaseze în sus tă. Stelele masive rămân aici un timp
relativ scurt de milioane de ani, iar
cele cu masa mică - zeci de miliarde
de ani. Soarele va rămâne pe secvenţa
principală de pe diagrama H-R pentru
aproximativ 10 miliarde de ani.
Pe parcursul întregului ciclu de viaţă
al unei stele de masă mică, presiu­
nea determinată de forţele de atracţie
gravitaţională este echilibrată de presiu­
nea orientată spre exterior generată de
reacţiile de fuziune nucleară din nucleu,
în cele din urmă, toate nucleele de hi­
drogen din nucleul stelei se transformă
în nuclee de heliu şi reacţiile nucleare în­
Fig. 10.8. Giganta roşie Antares (a Scorpio). cetează. în stelele cu masa mai mică de
287
0,8 mase solare evoluţia lor de mal de­
parte încetează. Timpul necesar stelelor
mici pentru a-şi consuma tot hidrogenul
este mai lung decât vârsta actuală a Uni­
versului (aproximativ 14 miliarde de ani).
Aceste stele de masă foarte mică, numi­
te pitice roşii, sunt localizate în partea
dreaptă inferioară a secvenţei principa­
le din diagrama H-R. Piticele roşii au o
strălucire slabă la temperaturi de 3000 -
4000 K. Deşi au dimensiuni mici, piticele
roşii sunt cele mai numeroase stele din
Univers şi au durata de viaţă de zeci de
miliarde de ani. Proxima Centauri, cea
mai apropiată stea de Soare, este o pi­
tică roşie.
5. Stadiul de stea gigantă roşie.
După încetarea reacţiilor nucleare din
nucleu, acesta începe să se contracte
gravitaţional fiind lipsit de energia nece­
sară pentru a se menţine, densitatea şi
temperatura lui cresc repede. în acelaşi
timp, continuă fuziunea hidrogenului ră­
mas în afară într-un înveliş care înconjoa­
ră nucleul. Nucleul devine tot mai fier­
binte şi împinge straturile exterioare ale
stelei în afară, făcându-le să se dilate şi
să se răcească. învelişul stelei se dilată,
dimensiunile şi luminozitatea stelei cresc
şi ea se transformă într-o gigantă roşie
(fig. 10.8). Steaua părăseşte secvenţa
principală şi se deplasează rapid, în mili­
oane de ani, spre regiunea gigantelor.
6. Stadiile târzii de evoluţie ale
stelelor. Dacă steaua este suficient de
masivă, nucleul în proces de colaps -
contracţie gravitaţională rapidă, poa­
te deveni suficient de firebinte. Atunci
când temperatura în nucleul dens de
288
Fig. 10.9. Nebuloasa planetară M57
(constelaţia Lyra). Credit: NASA/STScl/AURA.
heliu al unei stele gigante sau supergi-
gante atinge IO8 K, se declanşează re­
acţiile termonucleare de transformare
a heliului într-o varietate de elemente
mai masive până la fier. Treptat însă
reacţiile nucleare interne în stele devin
tot mai instabile - uneori se aprind vi­
olent, alteori se sting cu totul. Aceste
variaţii fac steaua să pulseze şi să arun­
ce în afară straturile sale exterioare
acoperindu-se cu un înveliş de gaz şi
praf. Ce se întâmpla mai departe, de­
pinde de mărimea nucleului.
în stadiile finale de evoluţie, după
epuizarea rezervelor de combustubil
nuclear şi încetarea reacţiilor termonu­
cleare, nucleul stelei începe să se ră­
cească, presiunea radiaţiei scade şi deci
forţa de presiune radiantă nu mai este
suficientă pentru a se opune forţei de
gravitaţie a materiei stelare. Ca urmare,
nucleul intră în faza de contracţie rapidă
- colaps gravitaţional care, în funcţie de
masa nucleului stelar, are ca finalitate
transformarea stelei într-un obiect cu tronilor în mişcare. Cu cât nucleul este
proprietăţi neobişnuite: pitică albă, stea mai masiv, cu atât este mai densă pitica
neutronică sau gaură neagră. în acelaşi albă care s-a format. Astfel, cu cât o pi­
timp, straturile exterioare ale stelei se tică albă este mai mică în diametru, cu
extind şi pot să se desprindă de nucle­ atât masa ei este mai mare. Aceste stele
ul compact, formând în jurul acestuia sunt foarte numeroase. Piticele albe au
un nor de gaz ionizat - un înveliş, numit o strălucire foarte slabă, pentru că ele
nebuloasă planetară (fig. 10.9). Stelele sunt mici şi lipsite de surse de energie.
în fazele finale ale evoluţiei sunt obiec­ Soarele, de asemenea, va deveni o pitică
te relativiste, aceasta însemnând că ele albă peste câteva miliarde de ani.
pot fi descrise numai în cadrul teoriei Piticele albe sunt formate din nuclee
relativităţii a lui Einstein. atomice şi gaz electronic degenerat. Ele
au temperaturi neobişnuit de înalte care
§ 10.5. PITICELE ALBE. STELELE ating 70000 K, însă datorită dimensiuni­
NEUTRONICE Şl PULSARII. lor mici luminozitatea lor nu depăşeşte
SUPERNOVELE. GĂURILE ~10'3 din luminozitatea Soarelui. în dia­
NEGRE grama Hertzsprung-Russell ele se situea­
ză în stânga jos, sub secvenţa principală
1. Piticele albe. în stelele asemănă­(fig. 10.4). Fiind lipsite de surse termo­
toare cu Soarele, procesul de expulzare nucleare de energie, piticele albe radia­
a straturilor stelare exterioare continuă ză încă multe miliarde de ani pe seama
până când nucleul rămâne neacoperit. energiei termice acumulate şi se răcesc
Dacă masa nucleului nu depăşeşte apro­ treptat transformându-se în pitice negre
ximativ 1,4 mase solare, contracţia gra­ care nu sunt vizibile.
vitaţională a acestuia încetează atunci Pentru a fi stabile, piticele albe cu
când densitatea medie a materiei ste­ viteza redusă de rotaţie nu pot avea
lare atinge valori de ~109 kg/m3. Astfel masele peste limita Chandrasekhar* de
ia naştere un obiect extrem de compact aproximativ 1,44 mase solare, pentru
având aproximativ dimensiunile Pămân­ că dincolo de această limită presiunea
tului, dar masa de ordinul masei Soare­ electronilor nu mai poate opri colapsul
lui. Acest nucleu stelar extrem de fier­ şi ele intră în contracţie gravitaţională
binte este numit pitică albă. catastrofală.
Contracţia de mai departe a acestor 2. Stelele neutronice. Contracţia
stele este împiedicată de presiunea elec­ prin colaps gravitaţional a nucleului
* Limita Chandrasekhar este masa maximă a unei stele pitice albe stabile. Limita Chandrasekhar,
acceptată în prezent, este de aproximativ 1,44 mase solare (2,864xl030 kg). Dacă masa unei pitice
albe depăşeşte această limită, presiunea electronilor în stare de degenerare din nucleul stelei de­
vine insuficientă pentru a echilibra atracţia gravitaţională proprie. Ca urmare, pitica albă intră în
colaps gravitaţional, evoluând într-un alt tip de obiect stelar, cum ar fi o stea neutronică sau o gaură
neagră. Numai stelele având masa sub această limită rămân pitice albe stabile.
289
 stelar având masa cuprinsă între 1,44 şi
2-3 mase solare durează mai mult decât
la piticele albe şi încetează atunci când
densitatea atinge valori extrem de mari,
comparabile cu densitatea substan­
ţei în nucleele atomice (~1018 kg/m3).
La sfârşitul contracţiei, diametrul unei
asemenea stele este de aproximativ
20 km.
în materia stelară comprimată până
la densitatea nucleară are loc aşa-numi-
tul proces de neutronizare: electronii se
contopesc cu protonii din nucleele io­
nilor de fier (produsul final al reacţiilor
termonucleare din stea) formându-se
neutroni. în felul acesta nucleele de fier
se transformă aproape în întregime în
nuclee formate din neutroni. Aceste nu­
clee de fier sunt instabile şi se descom­
pun formând un amestec de neutroni cu
cantităţi foarte mici de protoni şi elec­
troni. Procesele de transformare a ma­
teriei stelare în neutroni sunt însoţite de
radiaţia de particule neutrino. Astfel ia
naştere o stea formată aproape integral
din neutroni, numită stea neutronică.
Stelele neutronice au fost prezise pe cale
teoretică de către L.D. Landau în 1932 şi
descoperite de astronomi în 1967.
Din teorie rezultă că, spre deosebire
de stelele obişnuite şi piticele albe, stea­
ua neutronică nu este o sferă gazoasă,
ci lichidă, cu proprietăţi neobişnuite. „Li­
chidul neutronic" se află într-un înveliş
sferic de fier care formează crusta solidă
cristalină a stelei neutronice.
Studiile teoretice arată că stelele
neutronice nu pot avea mase mai mari
de limita Tolmen-Oppenheimer-Volkoff
(TOV), egală cu aproximativ 1,5-3,0 mase
290
Fig. 10.10. Nebuloasa M l Crabul
(constelaţia Taurul). Imagine: Telescopul Spaţial
Hubble, 2005.
solare, care este limita superioară pen­
tru masa stelelor compuse din materie
neutronică degenerată. Limita TOV este
analogică limitei Chandrasekhar în cazul
stelelor pitice albe. Majoritatea astrofi­
zicienilor consideră că o stea neutronică
cu masa peste această limită colapsează
direct într-o gaură neagră.
în anumite condiţii, steaua neutroni­
că se poate manifesta ca un radiopulsar
sau ca o sursă discretă de raze X ori un
pulsar Roentgen într-un sistem binar
strâns.
3. Pulsarii. în 1967, I. Bell (n. 1943)
şi A. Hewish (n. 1924) radioastronomi
la Universitatea Cambridge (Anglia) au
înregistrat impulsuri scurte periodice de
radiaţie radio de origine cosmică, emisă
de surse punctiforme, care se repetau
la intervale de timp strict constante de
1,33 s. La scurt timp după aceasta au
fost descoperite câteva zeci de obiec­
te de acest tip, unele dintre ele având
perioade şi mai scurte. Astfel, obiectul
NP 0532, descoperit în 1968 în centrul
nebuloasei Crabul, avea perioada de
0,033 s (fig. 10.10). Aceste obiecte cos­
mice au fost numite pulsari (abreviere de
la pulsating star).
Nebuloasa Crabul (înregistrată ca M l
în Catalogul Messier) este primul obiect
astronomic asociat cu o explozie de su­
pernovă în constelaţia Taurul. Nebuloasa
a fost observată în 1731 şi corespunde
supernovei strălucitoare, observate de
către astronomii chinezi şi arabi în 1054.
Situată la distanţa de circa 6500 a.l.
(2 kpc) de Pământ, nebuloasa are dia­
metrul de 11 a.l. şi se extinde cu o viteză
de circa 1500 km/s.
Pulsarul NP0532 din centrul nebu­
loasei Crabul este o stea neutronică
de aproximativ 22 km în diametru care
face 30,2 rotaţii pe secundă şi emite
impulsuri de radiaţie în toate domenii­
le spectrale, de la gamma la unde radio.
Pulsarul Crabul este o dovadă a faptului
că aceste obiecte nu sunt altceva decât
stele neutronice apărute în urma erupţi­
ilor de supernove.
în prezent se cunosc în jur de 1000
de pulsari, dintre care circa 350 au pe­
rioadele cuprinse între 0S,015 şi 4S,3.
Observaţiile au arătat că pulsarii emit
impulsuri având aceeaşi perioadă şi în
alte domenii spectrale (optic. Roentgen,
gamma). Pulsarii sunt obiecte relativ
apropiate, aflate în Galaxia noastră la
distanţe de sute până la câteva mii de
parseci.
Pulsarii descoperiţi s-au dovedit a fi
primele stele neutronice care se mani­
festă ca surse de impulsuri scurte strict
periodice de radiaţie radio.
291
Perioadele extrem de scurte ale pul-
sarilor au constituit argumentul princi­
pal în interpretarea lor ca stele neutro­
nice în stare de rotaţie rapidă. Intervalul
de timp dintre două impulsuri succesive
este egal cu perioada de rotaţie a stelei
neutronice. Spre exemplu, perioada de
0,033 s a pulsarului din Nebuloasa Cra­
bul înseamnă că steaua se roteşte cu
viteza de 30 rot/s. Pentru ca steaua cu
o asemenea viteză de rotaţie să nu se
dezintegreze, ea trebuie să fie extrem
de densă, astfel încât forţa de gravitaţie
să fie mai mare decât forţa centrifugă.
Se poate arăta că pulsarul din Nebu­
loasa Crabul trebuie să aibă densitatea
p > â-lO14 kg/m3, adică mult mai mare
decât densitatea piticelor albe.
Pe lângă pulsarii care emit în dome­
niul radio, numiţi radiopulsari, au fost
descoperiţi pulsari Roentgen care emit
impulsuri periodice de raze X, ei fiind de
asemenea stele neutronice. Atât radio-
pulsarii, cât şi pulsarii Roentgen se carac­
terizează prin câmpuri magnetice extrem
de puternice. Spectrul radiaţiei emise de
radiopulsari este total diferit de spec­
trul radiaţiei termice emise de un corp
încălzit. Aceasta înseamnă că radiaţia
emisă de radiopulsari nu este de natură
termică, adică nu este legată de procese
termice, de temperatura suprafeţei lor.
Mecanismul de radiaţie al radiopulsari-
lor este determinat de faptul că steaua
neutronică în mişcare de rotaţie are un
câmp magnetic extrem de puternic sub
formă de dipol (similar cu cel al Pămân­
tului şi Soarelui), care formează un unghi
cu axa ei de rotaţie. Procesul de radiaţie a
 undelor electromagnetice este însoţit de
transformarea unei părţi a energiei de ro­
taţie a pulsarului în energia de radiaţie.
Spre deosebire de radiopulsari, pui­
şorii Roentgen reprezintă sisteme bina­
re strânse, în care una din componente
este o stea neutronică, iar alta - o stea
gigantă strălucitoare. Primii doi pulsari
Roentgen au fost descoperiţi în 1972,
unul în constelaţia Hercules (Hercules
X-l, cu perioada de 1,24 s) şi altul în con­
stelaţia Centaurul (Centaurus X-3,cu pe­
rioada de 4,84 s). Astăzi se cunosc mai
multe zeci de asemenea obiecte. Meca­
nismul de generare a impulsurilor în ca­
zul pulsarilor Roentgen diferă de acela al
radiopulsarilor şi se datorează radiaţiei
termice emise de regiunile cu aria de
circa 1 km2 din jurul polior magnetici ai
stelei neutronice, încălzite puternic de
către plasma vântului stelar, emisă de
steaua gigantă şi captată de steaua neu­
tronică. Vârstele pulsarilor sunt cuprinse
între 1000 şi 1 000 000 de ani.
4. Supernovele. Supernova este o
explozie stelară grandioasă însoţită de
eliberarea sub formă de radiaţie, în câ­
teva săptămâni sau luni, a unei cantităţi
uriaşe de energie, comparabilă cu ener­
gia pe care o va emite Soarele în decur­
sul întregului său ciclu de viaţă. Exploziile
de supernove se pot declanşa pe una din
următoarele două căi: prin reaprinderea
bruscă a fuziunii nucleare într-o stea pi­
tică albă (supernova de tipul la) sau prin
colapsul gravitaţional al nucleului unei
stele masive (supernova de tipul II).
în primul caz, o pitică albă care face
parte dintr-un sistem binar strâns poate
292
acumula suficientă materie de la a doua
componentă a sistemului, fie prin acreţie
sau prin contopire, pentru a-şi mări tem­
peratura nucleului, a aprinde reacţia de
fuziune a carbonului şi a declanşa fuzi­
unea nucleară care va distruge complet
steaua.
în cel de al doilea caz, nucleul unei
stele masive poate suferi un colaps
gravitaţional brusc, însoţit de eliberarea
energiei potenţiale gravitaţionale care
poate produce o explozie de supernovă.
O erupţie remarcabilă de superno­
vă în Calea Lactee a fost observată în
anul 1054, în constelaţia Taurul, de că­
tre astronomii chinezi şi arabi care au
descris-o ca pe o stea ce se vede pe cer
şi ziua. Astăzi în acel loc se poate obser­
va faimoasa nebuloasă gazoasă Crabul
(fig. 10.9), formată din straturile stelare
exterioare expulzate în timpul exploziei.
Nebuloasa se extinde cu viteza de circa
1000 km/s şi este una din cele mai in­
tense surse de radiaţie radio şi de raze X
(Roentgen). în centrul nebuloasei se află
o stea neutronică cu masa de 2,5 mase
solare.
Dintre supernovele observate în Ga­
laxia noastră, se mai pot menţiona su­
pernova SN1572, observată de Tycho
Brahe în constelaţia Cassiopea, şi su­
pernova SN1604, observată de Kepler
în constelaţia Ophiucus. Rămăşiţele de
supernove studiate arată că în Calea
Lactee exploziile de supernove au loc în
medie aproximativ de trei ori pe secol.
Supernovele sunt codificate de către
Uniunea Astronomică Internaţională cu
prefixul SN, urmat de anul descoperirii
Fig. 10.11. Supernovă de tip la
(sistem binar strâns cu pitică albă).
şi una sau două litere care indică numă­
rul de ordine al supernovei descoperite
în anul respectiv. De exemplu, SN2011B
este a doua supernovă descoperită în
2011.
Supernovele joacă un rol important
în îmbogăţirea mediului interstelar cu
elemente mai grele. în afară de aceas­
ta, undele de şoc care se răspândesc de
la exploziile de supernove pot declanşa
formarea de noi stele.
Supernovele de tipul la. Conform te­
oriilor actuale, erupţiile de supernove de
tipul la sunt legate de explozia termonu­
cleară a piticelor albe din sistemele bi­
nare strânse.
O pitică albă dintr-un sistem binar
poate acumula materie de la cealal­
tă stea componentă prin acreţie (fig.
10.11). Dacă procesul de acreţie conti­
nuă suficient de mult timp pentru a adu­
ce pitica albă aproape de limita Chan­
drasekhar, densitatea interioară creşte
şi nucleul poate atinge temperatura la
293
Fig. 10.12. învelişurile rezultate din fuziune
nucleară ale unei stele masive.
care se declanşează reacţia de fuziune
necontrolată a carbonului. în consecin­
ţă, se eliberează o cantitate enormă de
energie, suficientă pentru a se produce
o explozie de supernovă de tipul la care
distruge complet pitica albă.
Luminozitatea maximă a supernovelor
de tipul la este constantă datorită faptu­
lui că există o masă-limită a piticelor albe,
la care acestea pot exploda prin mecanis­
mul de acreţie. Stabilitatea luminozităţii
în timpul exploziilor permite utilizarea
acestor supernove ca reper la măsurarea
distanţei până la galaxiile în care se află,
deoarece magnitudinea vizuală a super­
novelor de acest tip depinde de distanţă.
Observaţiile unor supernove îndepărtate
de tipul la au condus, în 1998, la o desco­
perire surprinzătoare: expansiunea Uni­
versului este accelerată!
Supernovele de tipul II. Potrivit te­
oriilor moderne, supernovele de tipul
II sunt rezultatul fenomenului de co­
laps gravitaţional şi al exploziei violente
 a unei stele masive. în timp ce în cazul
unei nove explodează suprafaţa stelei,
în cazul supernovei de tipul II colapsează
apoi explodează nucleul stelar. O carac­
teristică distinctivă a supernovelor de ti­
pul II este prezenţa în spectrul acestora
a liniilor hidrogenului.
Stelele masive generează energie prin
fuziunea nucleară a elementelorcu masa
atomică mai mare decât a hidrogenului
şi heliului. Reacţiile termonucleare de
fuziune care au loc în stelele masive de
pe secvenţa principală a diagramei spec-
tru-luminozitate, a căror masă este mai
mare de 8 mase solare, m > 8 m& au ca
rezultat formarea treptată de învelişuri
sferice succesive de He, C, Ne, O, Si şi a
unui miez de fier, Fe (fig. 10.12). Atunci
când masa miezului de fier depăşeşte li­
mita Chandrasekhar de 1,44 mase sola­
re, miezul fiind lipsit de energie nucleară
va intra în colaps gravitaţional. Contrac­
ţia materiei stelare în procesul de colaps
este însoţită de eliberarea unor cantităţi
uriaşe de energie, pe contul energiei po­
tenţiale gravitaţionale a nucleului stelei.
Ca urmare, se declanşează un fenomen
astronomic extraordinar - erupţia de
supernova care se caracterizează prin-
tr-o explozie catastrofală. Luminozitatea
stelei creşte brusc, în numai câteva ore,
până la valori colosale de ordinul a IO10
de luminozităţi solare, depăşind chiar şi
luminozitatea galaxiei din care face par­
te (adică magnitudinea aparentă scade
cu aproape 20m). Erupţia durează de obi­
cei de la câteva săptămâni până la sute
de zile, timp în care supernova radiază
tot atâta energie cât emite Soarele pe
294
durata existenţei sale. După aceasta lu­
minozitatea stelei scade treptat şi peste
câteva luni steaua de regulă, nu mai este
vizibilă.
în urma exploziei ca supernovă, în
doar câteva secunde temperatura în
miezul stelei atinge aproximativ 100
de miliarde de grade. Aceasta duce la
accelerarea reacţiilor nucleare şi la for­
marea de neutroni şi neutrino. Forţele
nucleare de respingere ce acţionează
între aceşti neutroni blochează colap­
sul, după care se formează o undă de
şoc îndreptată spre exterior, a cărei
energie este suficientă pentru a des­
prinde învelişurile exterioare ale stelei
şi a le expulza violent în spaţiu. în urma
proceselor ulterioare, steaua se va
transforma în stea pitică albă, în stea
neutronică sau în gaură neagră, în func­
ţie de masa rămasă.
Multe modele teoretice ale fenome­
nelor care au loc în ultimele stadii ale
evoluţiei stelelor masive au fost confir­
mate prin observaţiile efectuate asupra
supernovei SN1987A de tipul II, observa­
tă la 24 februarie 1987 în galaxia Norul
Mare al lui Magellan. Această superno­
vă reprezintă explozia unei stele super-
gigante albastre din clasa spectrală B
având masa de circa 20 de mase solare
care s-a produsîn urmă cu 163000 de ani
la distanţa de 50 kps de Soare. SN1987A
a fost studiată în toate domeniile spec­
trale, de la razele gama la undele radio,
cu aplicarea celor mai moderne metode
şi instrumente, inclusiv cu ajutorul apa­
ratelor cosmice şi a telescopului spaţial
Hubble.
5. Găurile negre. Stelele neutroni­presiune interioară nu mai sunt în stare
ce sunt stabile gravitaţional până când să se opună forţelor gravitaţionale pro­
masa lor atinge limita de circa 2-3 mase prii ale stelei. în acest caz steaua intră
solare, numită limita Oppenheimer-Vo- într-un proces de contracţie gravitaţio­
Ikoff. Peste această limită steaua intră nală catastrofală, numit colaps gravitaţi­
în colaps gravitaţional şi se poate trans­ onal. Raza unei stele de masă M în stare
forma în gaură neagră. Găurile negre de colaps poate atinge valoarea critică -
sunt corpuri de o densitate enormă re­ raza Schwarzschield:
prezentând stadiul final al evoluţiei unor n _ 2GM
stele. Ele au fost descoperite în 1999 cu ’ c2 ’
ajutorul telescopului spaţial Hubble. G este constanta gravitaţională.
Ideea de gaură neagră a fost expri­ O particulă ar putea părăsi un ase­
mată de P.S. Laplace în 1795. în 1916, menea obiect numai dacă ar avea viteza
Karl Schwarzschield a obţinut soluţia egală cu viteza luminii în vid, c. Dacă însă
ecuaţiilor lui Einstein pentru un corp raza stelei devine mai mică decât RE , for­
sferic simetric „punctiform" care arată ţa gravitaţională este atât de mare, încât
că forţa de atracţie gravitaţională tinde nici lumina nu mai poate părăsi acest
către infinit atunci când raza corpului obiect. Obiectul nu mai radiază lumină şi
tinde către rază gravitaţională, numită deci nu poate fi observat. Aceste corpuri
raza Schwarzschield (R j. cereşti au fost prezise pe cale teoretică
Dacă nucleul unei stele în care au în­ şi sunt numite găuri negre (fig. 10.13).
cetat reacţiile termonucleare are masa Aşadar, steaua care la finalul evoluţiei
mai mare de 2-3 mase solare, forţele de sale a suferit un colaps gravitaţional se
poate transforma într-o gaură neagră.
Pentru Soare, R^ = 3 km, iar densitatea
respectivă p - 2 ■ IO19 kg/m3, adică depă­
şeşte densitatea nucleului atomic egală
cu p = 2 • IO17 kg/m3. Termenul „gaură
neagră" a fost introdus în 1968 de către
John Archibald Wheeler (1911-2008).
Gaura neagră captează şi absoarbe
ireversibil orice corpuri, particule, gaze
care se pot afla în apropiere de ea, pro­
ces numit acreţie1. în jurul găurii negre
se formează un disc de acreţie în care
Fig. 10.13. Gaura neagră din sistemul binar gazul în mişcare de rotaţie este acce­
HDE226868 Cygnus X -l (desen ESA/ Hubble). lerat pănă la viteze apropiate de viteza
1 Acreţie-term en utilizat în astrofizica pentru a denumi procesul de creştere a unui obiect masiv prin
atracţia gravitaţională a materiei, de obicei gazoasă, într-un disc de acreţie în jurul unei stele dintr-o
binară strânsă sau în jurul găurilor negre din centrul galaxiilor spirale.
295
 luminii, se încălzeşte şi începe să radieze ua variabilă Algol (P din constelaţia Per­
în domeniile ultraviolet şi Roentgen ale seu), considerată multă vreme o binară,
spectrului. Anume datorită acestui feno­ s-a dovedit a fi, cum s-a stabilit recent, o
men pot fi observate discurile de acreţie stea triplă (cu trei componente).
şi astfel se pot descoperi găurile negre. Sistemele binare în care cele două
Deşi găurile negre nu pot fi observa­ componente se pot observa ca stele
te direct pe cer, ele pot fi identificate şi distincte cu ajutorul telescopului sunt
după acţiunea câmpului lor gravitaţional numite binare vizuale (fig. 10.14). Mul­
asupra mişcării stelelor învecinate. te stele strălucitoare sunt în realitate
Găurile negre se pot forma şi prin co­ binare vizuale. Astfel, a Centauri este o
lapsul unor stele supermasive în centrul binară vizuală cu două componente, no­
sistemelor stelare superdense. în pre­ tate a Cen A şi a Cen B, separate printr-o
zent există mai multe stele considerate distanţă de aproximativ 23 UA, puţin
că ar putea fi găuri negre. Potrivit con­ mai mare decât distanţa dintre Uranus
cepţiilor actuale, găurile negre masive şi Soare. Ele orbitează în jurul centrului
de peste 1000 de mase solare formea­ comun de masă cu o perioadă de 80 de
ză nucleele majorităţii galaxiilor. Una ani.
dintre ele este şi gaura neagră masivă Un alt sistem binar vizual apropiat
descoperită în nucleul Galaxiei noastre- este steaua Sirius din constelaţia Câinele
Săgittarius A*, având masa de 4,3-106 Fig. 10.14. Stele binare vizuale. Mare (Caniş Major). Din cele două stele,
mase solare. Curbele de lumină. Fig. 10.15 a. Constelaţia Perseu cu variabila a CMa A este o stea de clasa spectrală
Algol (Credit: William Tyler Olcott).
Ca şi stelele neutronice, găurile ne­ A1V, cea mai strălucitoare stea având
gre nu mai pot fi studiate în baza legilor magnitudinea aparentă -1,43'". Com­
newtoniene ale fizicii clasice, în acest Un sistem format din două stele, descrisă de legile lui Kepler, ele formea­ panionul său, a CMa B, este o stea mult
caz fiind necesară aplicarea teoriei rela­ separate pe sfera cerească printr-o dis­ ză un sistem dinamic, numit stea dublă mai slabă, o pitică albă cu magnitudinea
tivităţii generalizate a lui Einstein. tanţă unghiulară aparentă foarte mică, fizic sau sistem stelar binar ori stea bina­ aparentă de 8,44m.
este numit stea dublâ. ră sau mai scurt -binară. Până în prezent au fost detectate mai
§ 10.6. STELELE BINARE Unele stele care se proiectează apa­ Steaua mai masivă din cuplu este puţin de 1000 de sisteme binare vizuale.
rent pe sfera cerească ca un sistem du­ numită primară, iar cealaltă stea - se­
1. Sisteme stelare. Observaţiile ara­blu, în realitate se află în spaţiu la distan­ cundară. Componentele sistemelor bi­
tă că majoritatea stelelor se grupează în ţe enorme una de alta şi nu sunt legate nare pot face schimb de masă, iar evo­
sisteme stelare. Există sisteme forma­ între ele prin forţe de atracţie gravitaţi­ luţia lor ajunge la stadii pe care nu le
te din două stele (stele duble), din trei onală. Asemenea sistem este numit stea poate atinge o stea solitară. Un exem­
stele (stele triple) sau mai multe (stele dublâ optic. plu de sistem binar este bine cunoscuta
multiple). Cercetările recente arată că Dacă cele două stele componente gaură neagră Cygnus X -l (în constelaţia
aproximativ 50% din stelele Galaxiei Ca­ sunt legate prin forţe de atracţie gravi­ Lebăda).
lea Lactee fac parte din sisteme duble, taţională şi au o mişcare orbitală în jurul Sistemele stelare constituite din mai
triple sau multiple, cele mai numeroase centrului comun de masă sau o mişcare mult de două componente sunt cunos­
fiind sistemele duble. a unei componente în jurul celeilalte, cute ca stele multiple. De exemplu, stea­ Fig. 10.15 b. Binara cu eclipsă Algol (ß Perseu).
(Ilustraţie)

296 297
Dacă sistemul binar este foarte depar­ Steaua secundară
Steaua
te de Pământ, iar componentele sunt primară
aproape una de alta, ele nu se mai văd Discul de
acreţie
separat în câmpul telescopului. în acest
caz, separarea componentelor se poate
obţine doar prin metode spectroscopice
sau fotometrice.
Componentele sistemului binar pot
fi comparabile cu distanţa dintre ele. în
acest caz, avem un sistem binar strâns sau
compact. Binarele spectroscopice şi foto­
metrice sunt sisteme binare strânse. Dacă
componentele se află la o distanţă una de
alta mult mai mare decât dimensiunile lor,
forma unghiuri foarte mici sau chiar se
ele formează un sistem binar larg. Binarele
poate afla în planul orbitei unui sistem
vizuale sunt sisteme binare largi.
binar. în acest caz se va observa varia­
2. Sisteme binare fotometrice. Stele
ţia periodică a strălucirii (magnitudinii
variabile cu eclipsă. Raza vizuală poate
aparente) a sistemului, cauzată de eclip­
sa rea reciprocă periodică a componen­
telor. Această variaţie se poate deter­
mina pe cale fotometrică şi de aceea
sistemele respective se numesc binare
fotometrice. Ele se mai numesc şi stele
variabile cu eclipsă. Steaua cu străluci­
rea mai mare este numită stea primară,
iar steaua mai slab strălucitoare - satelit
sau companion.
O variabilă tipică de acest fel este
steaua Algol ((3 din constelaţia Perseu)
(fig. 10.15 a,b), situată la 92,8 ani-lumi-
nă de Pământ. Algol are perioada de va­
t forţele de gravitaţie sunt slabe şi gazul
riaţie a strălucirii egală cu 68h45ra. Cele
două componente ale sale - o gigantă
roşie şi o stea de pe secvenţa principală,
formează un sistem binar strâns.
Graficul magnitudinii aparente a ste­
lei variabileîn funcţie de timp este numit
curba de lumină (fig. 10.14,10.16,10.16).
După curba de lumină a stelei variabile cu
298
Fig. 10.18. Stea binară spectroscopiei.
eclipsă se poate determina diametrul şi
luminozitatea relativă a componentelor.
O altă binară fotometrică este stea­
ua (3 Lyrae (P din constelaţia Lyra), o
stea variabilă care este prototipul unei
clase de stele binare strânse p Lyrae. Ea
are perioada de variaţie a strălucirii de
12d21h48m. Cele două stele componen­
te ale sistemelor de tipul p Lyrae sunt
destul de masive (câteva mase solare
fiecare) şi extinse - stele gigante sau su-
pergigante. Ele sunt atât de apropiate,
încât au forme elipsoidale distorsionate
de către forţele de atracţie reciprocă
(fig. 10.17). între componente curge un
flux intens de materie, orientat de la
steaua gigantă sau supergigantă spre
cealaltă stea. Aceasta se întâmplă din
cauză că în partea exterioară a gigantei
uşor o părăseşte. Transferul de masă în­
tre componente este atât de extins, în­
cât învăluie întregul sistem într-o atmo­
sferă comună. Sistemele binare de tipul
P Lyrae sunt considerate uneori o subca­
tegorie a stelelor variabile de tip Algol,
însă curbele lor de lumină sunt diferite.
299
în prezent se cunosc peste 4000 de
stele variabile cu eclipsă, ele având pe­
rioade de variaţie a strălucirii cuprinse
între câteva minute şi zeci de ani.
3. Sisteme binare spectroscopice.*
în spectrele unor stele se observă de­
dublarea şi oscilaţia periodică a liniilor
spectrale. Efectul Doppler ne permite
să concluzionăm că în acest caz avem un
sistem format din două stele care gravi­
tează în jurul centrului de masă comun.
Asemenea sisteme se numesc binare
spectroscopice (fig. 10.18).
în momentul când ambele stele se
mişcă perpendicular pe raza vizuală, li­
niile spectrale nu deviază de la poziţia
medie. în celelalte momente ele se de­
dublează şi liniile componente se depla­
sează periodicîn direcţii opuse, atingând
deviaţii maxime în momentul când ste­
lele se mişcă cu viteză radială maximă,
una spre observator, iar cealaltă în sens
opus. Poziţia liniilor spectrale variază cu
o perioadă egală cu perioada de revolu­
ţie a componentelor sistemului binar.
Din deplasarea liniilor spectrale se
poate determina viteza radială a compo­
nentelor, iar din dependenţa acesteia de
timp - şi parametrii orbitelor. în prezent
se cunosc circa 2500 de binare spectro­
scopice.
Binarele spectroscopice fiind siste­
me binare strânse, interacţiunea com­
ponentelor este deosebit de puterni­
că. Analiza spectrului a pus în evidenţă
prezenţa unor curenţi de gaze între cele
două componente.
Sistemele binare fotometrice sunt
deseori şi binare spectroscopice.
 Observaţiile fotometrice combinate în cazul când stelele au masele com­ 1. Stelele variabile pulsante. La aces­
cu cele spectroscopice permit să se de­ parabile, centrul de masă al sistemului te stele variaţia luminozităţii se explică
termine dimensiunea şi forma orbitei, binar se află între stele şi atunci distanţa prin pulsaţiile stelei în jurul unei stări de
parametrii fizici ai componentelor şi tem­ dintre ele a. = a, + a,, de unde rezultă echilibru. în procesul de pulsaţie variază
peraturile efective ale componentelor. încă o ecuaţie: periodic parametrii fizici ai stelei: raza,
4. Determinarea masei stelelor* m jm 2 = a ja v temperatura, luminozitatea, densitatea
Masa este una din cele mai importante Aici Oj şi o2 sunt respectiv distanţe­ ş.a. Cercetările au arătat că pulsaţiile
caracteristici ale stelelor care determină le componentelor de la centrul comun aparîntr-o anumită fază de instabilitate
condiţiile fizice din interiorul lor. Siste­ de masă. Rezolvând sistemul de ecuaţii în evoluţia stelei. Principalele tipuri de
mele binare prezintă un interes deose­ obţinut se pot determina masele celor variabile pulsante sunt cefeidele, varia­
bit în astrofizică tocmai pentru că ele două stele. Prin această metodă a fost bilele de tip RR-Lyrae şi variabilele lung
permit astronomilor să determine masa calculată masa a peste 80 de stele. periodice.
componentelor din observaţii asupra a) Cefeidele. Stelele tipice din ca­
orbitelor lor. în plus, prin extrapolarea § 10.7. STELELE VARIABILE tegoria stelelor variabile pulsante sunt
observaţiilor făcute asupra binarelor Fig. 10.19. Curba de lumină şi relaţia aşa-numitele cefeide clasice, după nu­
„perioadă-luminozitate" la cefeide.
pot fi determinate masele multor stele Stelele a căror strălucire aparentă va­ mele stelei 5 din constelaţia Cepheu.
solitare. riază cu timpul se numesc stele variabile. Perioadele de variaţie a luminozităţii di­
Pentru a determina masa stelară Există două categorii de stele variabile: variaţie care se datorează proceselor fi­ verselor cefeide sunt foarte diferite (de
într-un sistem dublu vizual, la care se stele variabile cu eclipsă şi stele variabile zice care au loc în interiorul lor. Obser­ la o zi la câteva zeci de zile). Viteza radi-
cunoaşte distanţa dintre componente, fizice (sau intrinseci). vaţiile arată că variaţia luminozităţii este ală a stelei variază cu aceeaşi perioadă
se aplică legea a 3-a generalizată a lui Strălucirea aparentă a unor stele bi­ însoţită, în general, şi de variaţia altor ca şi luminozitatea, de unde rezultă că
Kepler pentru sistemul binar şi sistemul nare fotometrice variază ca urmare a parametri fizici: raza, spectrul, tempera­ raza stelei variază periodic, adică steaua
Pământ - Soare: fenomenului de eclipsare a uneia dintre tura efectivă, etc. pulsează.
stele de către cea de a doua stea compo­ Stelele variabile fizice se împart în Cefeidele suntstele gigante din clase­
Tb (rrh + m2) _ al nentă (sau de tranzit al unei stele pe dis­ trei categorii: stele variabile pulsante, le spectrale F şi G, deci de mare lumino­
T,2(MS+ mi) " aV cul celeilate). în acest caz, variaţia stră­ stele variabile eruptive şi stele variabile zitate, şi de aceea pot fi observate până
unde rb este perioada de revoluţie a sis­ lucirii aparente a stelelei nu este cauzată cataclismice. la mari distanţe, atât în Galaxia noastră,
temului binar, m1şi m2- masele compo­ de un efect fizic intern, ci se datorează Din categoria stelelor variabile pul­ cât şi în alte galaxii, ele fiind supranu­
nentelor sistemului binar, Tt- perioada unui fenomen cinematic - eclipsarea sante fac parte cefeidele, stelele varia­ mite „faruri ale Universului". Cefeidele
de revoluţie a Pământului, Ms - masa reciprocă a componentelor unui sistem bile de tipul W Fecioara, stelele de tipul se caracterizează prin forma specifică a
Soarelui, mt - masa Pământului, ab- se- binar strâns în cursul mişcării orbitale. RR-Lyrae şi stelele de tipul Mira Ceti. curbei de lumină (fig. 10.19). Magnitu­
miaxa mare a orbitei stelei-satelit, at - Acestea sunt stele variabile cu eclipsă. Categoria stelelor variabile eruptive dinea aparentă a cefeidelor variază pe­
semiaxa mare a orbitei Pământului. Strălucirea aparentă a altor stele va­ include stelele variabile de tipul T-Tauri riodic cu 3m- 4m. Variaţia magnitudinii
De aici, pentru suma maselor compo­ riază cu timpul datorită proceselor fizice şi stelele variabile de tipul UV-Balena. aparente este însoţită de schimbarea
nentelor sistemului binar avem: care se produc în interiorul sau în atmo­ Stelele cataclismice sunt stele varia­ spectrului cefeidei, deci şi a temperaturii
m1+ m2 = (ob/ot)3-(7t/rb)2-(/Ws + mt). sferele lor. Acestea sunt stele variabile bile care suferă explozii violente cauzate atmosferei stelei. în afară de aceasta, a
înlocuind în această relaţie ot = 1 UA, fizice. Variaţia strălucirii aparente a ste­ de procesele termonucleare produse fie fost descoperită deplasarea periodică a
Tt = 1 an şi neglijând masa Pământului în lelor variabile fizice este o consecinţă a în straturile lor superficiale, fie în stratu­ liniilor spectrale din spectrul cefeidelor:
raport cu masa Soarelui, obţinem: variaţiei luminozităţii lor (adică a fluxului rile adânci din interiorul lor. spre roşu - la minimul de strălucire şi
m1 + m2 = ab3M jT b2. total de energie radiat de stea în spaţiu),
300 301

a) Imagine telescop Chandra în raze X (NASA);
Fig. 10.20. Sistemul Mira Ceti.
spre albastru - la maximul de strălucire.
Aceasta înseamnă că variază periodic vi­
teza radială şi deci raza stelei. Atmosfe­
rele acestor stele sunt supuse unor pul­
saţii periodice, determinate de raportul
dintre forţele gravitaţionale şl forţele de
presiune Interioară a gazului.
Determinarea distanţelor stelelor
îndepărtate* Una din cele mai Impor­
tante caracteristici ale cefeldelor este
perioada de variaţie a luminozităţii
practic constantă pentru steaua dată.
Observaţiile au pus în evidenţă o relaţie
între perioada de pulsaţie a cefeidelor şi
luminozitatea medie, numită relaţie pe-
rioadâ-luminozitate. Această relaţie are
o deosebită importanţă practică, deoa­
rece pe ea se bazează determinarea dis­
tanţelor stelelor îndepărtate.
Din observaţii s-a stabilit o depen­
denţă remarcabilă între perioada P şi
magnitudinea absolută M (deci şl lumi­
nozitatea L) a cefeldelor (fig. 10.18):
/W= -l,01m-2 ,8 7 IgP,
unde P se exprimă în zile.
b) ilustraţie.
Dependenţa între perioada şl mag­
nitudinea absolută a cefeidelor are un
rol extrem de important în astronomie,
deoarece ne permite să determinăm
distanţele până la sisteme stelare foarte
îndepărtate, dacă în acestea se observă
cefeide. Distanţa rpână la un obiect în­
depărtat, exprimată în parseci, este dată
de formula (§ 6.3):
Ig r = 1 + 0,2(m - M),
în care (m - M) este modulul distanţei.
Distanţa poate fi determinată înlocu­
ind în această formulă magnitudinea
aparentă m cunoscută din măsurări şi
magnitudinea absolută M a obiectului,
calculată din relaţia scrisă mai sus pen­
tru dependenţa perioadă-luminozitate a
cefeidelor.
b) Stelele variabile de tipul W Fe­
cioara. Stelele de tipul S Cefeu sunt stele
tinere situate aproape de planul Galaxi­
ei noastre. Există însă şi cefeide care au
vârsta mai mare, luminozitatea mai mică
şi dimensiuni mai reduse. Ele sunt numi­
te stele variabile de tipul W Fecioara şi
Fig. 10.21. Curba de lumină a stelei Mira Ceti
Septembrie 2006 - Decembrie 2009
(Credit: A A V SO -w w w . aavso.org).
se întâlnesc în roiurile stelare globulare.
Perioadele acestor stele sunt cuprinse
între 2 şi 40 de zile, iar variaţiile de mag­
nitudine aparentă ating circa 1,5"'-2'".
c) Stele de tipul RR-Lyrae (RR-Lyr).
Un alt tip de stele variabile pulsantesunt
aşa-numitele stele de tipul RR-Lyrae,
care mai înainte purtau numele de ce­
feide de perioadă scurtă, deoarece la ele
variaţia strălucirii este asemănătoare cu
a cefeidelor, dar de perioadă mai scurtă,
cuprinsă între 0,2 şi 1,2 zile. Curba de lu­
mină a acestor variabile este asemănă­
toare cu cea a cefeidelor. Acestea sunt
stele de clasa spectrală A având lumi­
nozitatea de peste 100 de ori mai mare
decât a Soarelui. Strălucirea lor variază
în limitele unei magnitudini.
Stelele variabile de tipul RR-Lyrae se
întâlnesc în roiurile stelare globulare şi
se numără printre cele mai vechi obiecte
din Galaxia noastră.
d) Stele variabile de perioadă lungă
(de tipul Mira Ceti). Există stele variabi­
le pulsante care îşi schimbă lent lumino­
zitatea în domeniul vizibil al spectrului în
limite foarte largi, atingând amplitudini
mari de variaţie a strălucirii de până la
10m. O stea remarcabilă de acest tip este
steaua omicron din constelaţia Balena
(o Ceti), numită şi Mira (în traducere din
latină - uimitoare) (fig. 10.20), a cărei
curbă de lumină este reprezentată în
fig. 10.21. Aceste variabile sunt stele su-
pergigante de clase spectrale târzii. Ele
au perioade lungi de variaţie a strălucirii
cuprinse între 170 şi 1300 de zile, fiind
numite stele variabile de perioadă lungă
de tipul Mira Ceti.
2. Stele variabile eruptive. Variabi­
lele eruptive sunt stelele a căror strălu­
cire variază datorită unor procese vio­
lente cu erupţii ce au loc în cromosfere-
le şi coroanele lor. Variaţiile de lumină
sunt, de regulă, însoţite de ejectări de
învelişuri sau de masă sub formă de
vânt stelar de intensitate variabilă. Ste­
lele variabile eruptive sunt formaţiuni
tinere în faza de transformare în stele
stabile. Cele mai numeroase variabile
eruptive sunt stelele de tipul T-Tauri
(T - din constelaţia Taurul) şi de tipul
UV-Balena.
a) Stelele variabile de tipul T-Tauri.
Aceste variabile sunt stele pitice din
clasele spectrale F - M care se află încă
în stadiul de contracţie gravitaţională.
Luminozitatea a cestor stele variază în
mod absolut haotic, iar amplitudinea va­
riaţiei strălucirii poate să atingă 3m. Se
consideră că natura haotică a variaţiei
luminozităţii acestor stele se datorează
mişcărilor de gaze în învelişul lor exteri­
or foarte extins, observat sub formă de

302 303
 nebuloasă strălucitoare. Temperatura în Erupţiile cataclismice se întâmplă
interiorul stelelor de tipul T-Tauri este atunci când densitatea şi temperatura în
relativ joasă ( 1 - 2 milioane de Kelvini) şi partea inferioară a stratului de hidrogen
de aceea se poate presupune că în aces­ acumulat cresc suficient de mult pentru
te stele încă nu s-au declanşat reacţiile a aprinde reacţiile de fuziune termonu­
termonucleare. cleară care transformă rapid stratul de
b) Stelele variabile de tipul UV-Bale- hidrogen în heliu.
na. Aceste variabile sunt stele pitice din Un exemplu de stele variabile ca­
clasele spectrale K şi M. Ele se caracte­ taclismice sunt novele clasice - stele a
rizează prin creşterea extrem de rapidă căror strălucire variază în limite foarte
a luminozităţii în timpul erupţiilor epizo- largi, cu 6m până la 19m magnitudini, ca
dice, când fluxul de radiaţie poate să se urmare a fuziunii termonucleare a ma­
mărească de zeci de ori în mai puţin de terialului acumulat pe pitica albă. Un alt
un minut. Stelele de tipul UV-Balena se exemplu sunt novele pitice sau stelele
observă întotdeauna în regiunile unde U Geminorum la care strălucirea variază
sunt stele variabile de tipul T-Tauri şi se în mod repetat, deşi cu mai puţine mag­
află, probabil, în ultimele stadii de con­ nitudini decât la novele clasice. Discul de
tracţie gravitaţională. acreţie poate provoca erupţii de novă
3. Stelele variabile cataclismice. Stelepitică atunci când o parte din materialul
variabile cataclismice sunt numite stelele discului cade pe pitica albă.
care suferă în mod neregulat o creştere Variabilele de tip AM Herculis sunt o
foarte mare a strălucirii, devenind vizi­ subcategorie de variabile cataclismice
bile cu ochiul liber, după care urmează o într-un sistem binar cu un câmp magne­
descreştere până la starea iniţială. Aceste tic foarte puternic. Binarele sunt forma­
variabile sunt constituite din două stele te dintr-o pitică de clasa spectrală K-M şi
componente: o pitică albă ca stea primară un obiect compact fierbinte cu un câmp
şi o stea secundară care întreţine transfe­ magnetic puternic. De obicei, amplitu­
rul de masă. Stelele sunt atât de apropia­ dinea variaţiei strălucirii este de ordinul
te una de alta, încât gravitaţia piticei albe l m. Amplitudinea totală de variaţie a
deformează steaua secundară şi pitica strălucirii poate să atingă 4m- 5m.
albă absoarbe materie de la companionul La majoritatea variabilelor cataclis­
său. Din această cauză steaua secundară mice, materia de pe steaua companion
este deseori numită stea donatoare. Ma­ aparţinând secvenţei principale cade pe
teria ce cade pe steaua primară este de pitica albă sub forma unui disc de acre­
obicei bogată în hidrogen şi formează în ţie. în cazul AM Herculis, câmpul mag­
majoritatea cazurilor un disc de acreţie în netic al piticei albe este atât de puter­
jurul piticei albe. Deseori este observată nic, încât nu permite formarea discului
o emisie puternică de raze UV şi X de la de acreţie. Câmpul magnetic menţine
discul de acreţie. binara în rotaţie sincronă şi materia de
304
pe steaua secundară curge uniform pe lei sunt expulzate în spaţiu. O asemenea
pitica albă fără a forma un disc de acre­ explozie are consecinţe catastrofale
ţie. Gazul cade sub forma unei pâlnii de pentru stea, care nu mai poate reveni
acreţie de-a lungul liniilor de inducţie după explozie la starea iniţială de echi­
ale câmpului magnetic dipolar al piticei libru. în timpul erupţiei magnitudinea
albe. Câmpurile magnetice tipice ale aparentă a stelei scade cu 10m-13m, ceea
unor asemenea obiecte au inducţia de ce înseamnă că luminozitatea ei creşte
la 1000 la 8000 T. Steaua AN Ursa Major de zeci şi sute de mii de ori în decurs de
are cel mai puternic câmp magnetic cu­ numai 2-3 zile. Spectrul novelor arată că
noscut printre variabilele cataclismice. în momentul de strălucire maximă ele
Lumina radiată de aceste obiecte este sunt asemănătoare cu supergigantele
polarizată liniar şi circular. Polarizarea din clasele spectrale A-F, iar după erup­
conţine informaţii despre geometria sis­ ţie - cu pitice fierbinţi. Există nove la
temului binar. care s-au observat două sau mai multe
în unele cazuri, câmpul magnetic al erupţii, numite nove recurente.
piticei albe este suficient de puternic în trecut, astronomii foloseau terme­
pentru a distruge discul interior de acre­ nul de novă (în latină nova - nou) pentru
ţie sau chiar pentru a preveni formarea a descrie toate corpurile cereşti care de­
discului în general. Aceste sisteme mag­ veneau brusc vizibile cu ochiul liber. As­
netice au deseori o polarizare puternică tăzi, astronomii ştiu să deosebească no­
variabilă în domeniul optic al spectrului. vele de supernove prin metode spectro­
Majoritatea stelelor cataclismice sunt scopie. O explozie de novă se produce
sisteme binare strânse, ale căror compo­ în urma interacţiunii a două stele foarte
nente au o influenţă reciprocă puternică apropiate una de alta. Forţa gravitaţio­
asupra evoluţiei fiecărei stele. Adesea se nală a stelei mai masive atrage materia
observă că pitica fierbinte, componentă din atmosfera celeilalte stele în propria
a sistemului, este înconjurată de un disc atmosferă. Când atmosfera devine su­
de acreţie, format din materia atrasă de ficient de densă se produce o explozie,
la cealaltă componentă, mai rece şi mai steaua devenind vizibilă cu ochiul liber.
extinsă. Există peste 1600 de sisteme Timpul necesar unei nove pentru a ajun­
variabile cataclismice cunoscute. ge la maximul de strălucire şi a reveni
4. Novele.* Sistemele binare variabi­apoi la forma iniţială diferă de la o stea
le cataclismice la care cel puţin o dată la alta. Există nove rapide care ajung la
a fost observată o creştere neaşteptată maximul de strălucire în câteva zile, păs-
şi bruscă a luminozităţii (o erupţie) sunt trându-şi strălucirea de la câteva ore la o
numite nove. în fazele târzii de evoluţie săptămână, şi nove lente (de obicei cele
unele stele suferă explozii grandioase, mai strălucitoare) care strălucesc luni în
prin care învelişurile de la suprafaţa ste­ şir sau chiar ani.
305
 Se consideră că novele reprezintă sis­
teme binare strânse având distanţa între
componente comparabilă cu dimensiu­
nile stelelor. Drept exemplu poate servi
sistemul binar strâns P-Lyrae (fig. 10.16),
în care steaua primară are masa de 63
de mase solare, iar satelitul - de 42 de
mase solare. Un rol important în evolu­
ţia sistemului binar strâns îl joacă forţele
de interacţiune mareică dintre compo­
nentele sistemului.
Curba de lumină a novelor ne demon­
strează că înainte de erupţie steaua de­
vine brusc instabilă, după care se produ­
ce o explozie termonucleară grandioasă.
Cauza exploziei novei este schimbul de
substanţă între stelele sistemului binar
strâns. Energia eliberată într-o explozie
de novă este de peste 1038-1039 J, com­
parabilă cu energia radiată de Soare în
10 000-100 000 de ani. în urma explozi­
ei, substanţa stelară din straturile supe­
rioare ale novei este expulzată sub for­
ma unui înveliş care se extinde cu viteze
de până la 1500-2000 km/s. Ca rezultat,
în jurul stelei se formează o nebuloasă în
expansiune, observată aproape la toate
novele mai apropiate. Unele nove explo­
dează repetat peste câteva zeci de ani
de la prima erupţie.
Până în prezent au fost înregistrate
peste 400 de nove, dintre care apro­
ximativ 150 în Galaxia noastră, peste
100 - în nebuloasa Andromeda şi
restul - în galaxiile Norii lui Magellan.
1 Suprafaţa critică Roche (după numele astronomului francez Edouard Roche (1820-1883), este re­
giunea spaţiului în jurul unei stele dintr-un sistem-binar,Jn interiorul căreia materia este legată
gravitaţional de steaua în jurul căreia orbitează.
306
§ 10.8. SURSE DISCRETE DE RAZE X
în Galaxia noastră există stele care ra­
diază cea mai mare parte de energie sub
formă de raze X (Roentgen). Sursele Ro­
entgen reprezintă sisteme binare strân­
se, formate dintr-o stea neutronică şi o
stea obişnuită, care emit radiaţii în urma
accelerării materiei care se scurge de pe
steaua obişnuită spre cea neutronică.
Prima sursă cosmică de radiaţie
Roentgen a fost descoperită în 1962.
Aceasta a fost identificată cu o stea op­
tică din constelaţia Scorpion şi sursa a
fost denumită Scorpion X -l sau Sco X-l
(aici litera X înseamnă radiaţie X sau Ro­
entgen). Pentru a explica natura acestei
surse, a fost emisă ipoteza că radiaţia X
este emisă în procesul de acreţie a ma­
teriei pe o stea neutronică - componen­
tă a unui sistem binar strâns.
în 1966, în apropiere de sursa Scor­
pion X -l a fost observată o stea foarte
slabă. Scorpion X-l, cea mai strălucitoa­
re stea Roentgen de pe cer, s-a dovedit
a fi un sistem stelar binar, format din­
tr-o stea neutronică invizibilă - sursa de
raze Roentgen şi o stea normală vizibilă.
Câmpul gravitaţional puternic al stelei
neutronice smulge materia de pe supra­
faţa stelei partenere. Fluxul de substan­
ţă în cădere pe steaua neutronică este
comprimat puternic şi încălzeşte până la
temperaturi foarte înalte suprafaţa ste­
lei neutronice care emite raze X.
în urma observaţiilor s-a ajuns la con­
cluzia că radiaţia X este emisă în proce­
sul de acreţie a materiei pe o stea neu­
tronică, componentă a unui sistem binar
strâns.în sistemele binare masive, are loc
acreţia materiei provenite de la compo­
nenta optică pe steaua neutronică prin
vântul s te la r-fluxul de particule încărca­
te emise de steaua optică. în cazul siste­
melor binare de masă mai mică, are loc
transferul materiei care este în contact
cu suprafaţa critică Roche1 a componen­
tei optice, prin punctul lagrangean Lj (vezi
§ 5.7), spre steaua neutronică, în jurul
căreia se formează un disc de acreţie. O
particularitate importantă a stelelor Ro­
entgen este radiaţia lor variabilă. Astfel,
sursa Scorpion X-l este o stea variabilă
de magnitudinea 12m- 13m.
Descoperirea în masă a stelelor Ro­
entgen a început în anii '70 ai secolului
XX cu ajutorul telescoapelor Roentgen
instalate la bordul sateliţilor artificiali
ai Pământului. Cercetarea obiectelor
cereşti în raze X a luat amploare odată
cu lansarea sateliţilor specializaţi Uhuru-
1970, Copernicus-1975 şi a observatoru­
lui orbital Roentgen AXAF (1987) (NASA),
precum şi a sateliţilor din seria Prognoz,
a staţiilor orbitale Saliut-4 şi Saliut-7 şi
a staţiei automate ASTRON, lansată în
1983 (URSS).
Din cercetările efectuate cu ajutorul
telescoapelor Roentgen spaţiale rezultă
că sursele cosmice de radiaţii X se împart
în surse galactice şi surse extragalactice.
Sursele galactice de raze X se împart în
două clase: surse discrete sau compac­
te şi surse extinse. Sursele discrete sunt
307
surse punctiforme, legate de obiecte cu
dimensiuni mici - stele neutronice sau
găuri negre. Sursele extinse sunt lega­
te de obiecte cu dimensiuni mari: ne­
buloase (cum este nebuloasa Crabul),
roiuri stelare, resturi de supernove, etc.
în prezent se cunosc câteva mii de stele
Roentgen - surse punctiforme galactice
de radiaţie Roentgen având luminozi­
tatea extrem de înaltă şi reprezentând
sisteme binare strânse formate de stele
masive, dintre care una este o stea neu­
tronică.
Variaţiile strict periodice ale radiaţiei
unor binare Roentgen, cum ar fi Hercu­
les X -l şi Centaurus X-3, arată că sursa de
radiaţie a acestora este o stea neutroni­
că în mişcare de rotaţie dintr-un sistem
binar strâns. Sursele X al căror flux de
radiaţie Roentgen este caracterizat de
o variaţie strict periodică a intensităţii
sunt numite pulsariRoentgen sau pulsari
X. Centaurus X-3 este un pulsar Roent­
gen. Circa douăzeci de surse Roentgen
au fost identificate ca fiind pulsari tineri,
iar câteva zeci se află în nebuloase pla­
netare, formate în urma erupţiilor de
supernove.
Uneori sursa de radiaţie Roentgen
constituie un sistem binarîn care una din
componente este o gaură neagră, cum
ar fi sursa Cyg X-l din constelaţia Lebăda
(fig. 10.13). întrucât gaura neagră nu are
câmp magnetic, în cazul acestei surse X
nu se observă fenomenul de pulsar.
Există surse X, numite surse tran-
ziente, având o variaţie pronunţată a
fluxului de radiaţie X, care poate creşte
temporar de peste 10 000 de ori (cum
 este, de exemplu, sursa Centaurus X-2).
Dacă amplitudinea variaţiei este şi mai
mare, sursa se numeşte novă Roentgen
sau novă X.
Sursele X cu erupţii (X-ray bursters).
în 1975 a fost descoperită o nouă sursă
X care manifestă o creştere bruscă rapi­
dă, în fracţiuni de secundă, a luminozi­
tăţii şi emite impulsuri scurte (de la câ­
teva secunde la câteva minute) de raze
Roentgen de intensitate foarte înaltă,
ce urmează unul după altul fără a avea
o periodicitate strictă, la intervale de la
câteva minute la câteva zeci de ore.
Aceste obiecte remarcabile caracte­
rizate prin creşterea bruscă, aleatorie
în câteva secunde a fluxului de radiaţii
X emise, urmată de scăderea acestuia la
valoarea iniţială în zeci de secunde, au
fost numite X-burster (engl. „burst" -
erupţie, explozie), adică surse X (Roent­
gen) eruptive.
Bursterii reprezintă surse X galacti­
ce - sisteme binare strânse, în care una
din componente este o stea neutronică,
iar cealaltă - o stea pitică obişnuită, cu
masa de 0,5-1 mase solare.
Distanţa dintre componente este
de aproximativ IO6 km, comparabilă cu
razele stelelor obişnuite. Sub acţiunea
forţei gravitaţionale considerabile a ste­
lei neutronice, o parte din materia de
pe suprafaţa stelei partenere (hidrogen
şi heliu) care este la limita suprafeţei
308
Roche este antrenată şi captată de stea­
ua neutronică.
Materia acumulată prin acreţie for­
mează pe steaua neutronică un înveliş
de hidrogen şi heliu având temperatura
extrem de înaltă, în care se declanşează
reacţiile termonucleare de fuziune a he-
liului şi formare a carbonului 12C. Aceste
reacţii se dezvoltă vertiginos în învelişul
stelei neutronice şi duc la o explozie
grandioasă observată ca o erupţie de
raze Roentgen. Este evident că sursa de
energie a erupţiilor burster este similară
cu aceea a novelor. în timpul erupţiei,
suprafaţa stelei neutronice atinge tem­
peratura de câteva zeci de milioane de
Kelvini, deci mai înaltă decât în centrul
Soarelui.
Aşadar, erupţiile de radiaţii Roent­
gen în bursieri se datorează exploziilor
termonucleare de pe suprafaţa stelelor
neutronice. Bursterul emite radiaţie Ro­
entgen şi în faza calmă, datorită energiei
gravitaţionale degajate în procesul de
acreţie pe steaua neutronică a materiei
captate.
Bursterii se întâlnesc mai frecvent în
apropiere de centrul Galaxiei şi în roiuri­
le stelare globulare formate din stelele
cele mai vârstnice cu mase relativ mici.
în prezent se cunosc peste treizeci de
asemenea stele, o parte din ele aparţi­
nând roiurilor stelare globulare din Ga­
laxie (ex., Centaurus X-4).
PROBLEME REZOLVATE
10.1. în spectrul unei stele s-a con­ Introducând valorile obţinute pentru
statat deplasarea spre roşu a liniilor vitezele radială şi tangenţială în formula
spectrale, AA = 8 ■ 10 5 pm pe lungimea (1), obţinem viteza de mişcare a stelei:
de undă A0 = 0,5 pm. Steaua este la dis­ v = 48,9 km/s.
tanţa r = 10 pc şi are mişcarea proprie
10.2. Steaua Capella (a din Vizitiul)
p = 0,2"/an. Calculaţi viteza de mişcare
are aceeaşi culoare ca şi Soarele, dar
a stelei. Se va considera viteza luminii
luminozitatea de 120 de ori mai mare.
în vid, c = 3 •IO8 m/s.
Cât este raza stelei exprimată în raze
Rezolvare: Viteza de mişcare a stelei
solare?
poate fi descompusă în două componen­
Rezolvare. Raza unei stele se calcu­
te: v, - viteza radială, orientată pe direc­
ţia razei vizuale, şi v.-viteza tangenţială, lează foarte uşor în cazul când steaua
perpendiculară pe raza vizuală. Evident, are aceeaşi culoare şi deci aceeaşi tem­
viteza de mişcare a stelei, în modul, este peratură ca şi Soarele. Luminozitatea
stelei Capella fiind de 120 ori mai mare
dată de formula:
decât a Soarelui, putem scrie:
L, = 120 Lq, (1)
v = -Jvr + v ; (1)
unde L, este luminozitatea stelei, iar L -
în conformitate cu efectul Doppler luminozitatea Soarelui. Folosind legea
radial, lungimea de undă recepţionată Stefan-Boltzman, (1) devine:
de observator este dată de relaţia: 4/r/?2 •a T = 120 •4ttR02•oV,
A =A 0 (1 + v/c), ' (2) unde Rt este raza stelei si R - raza Soa­
în care A0 este lungimea de undă emisă relui. De aici avem: R2,= 120 R J2, de unde
de sursă (stea), v este viteza radială a pentru raza stelei obţinem: R, - 117? .
sursei, c-vite za luminii în vid. Din (2) re­
zultă formula pentru viteza radială: 10.3. într-un roi stelar a fost obser­
v, = cAA/A0, (3) vată o cefeidă având perioada de 3 zile
unde AA = A - AQ este deplasarea spre şi magnitudinea aparentă m = +13m.
roşu a liniei spectrale. Substituind în (3) Calculaţi distanţa până la roiul stelar.
valorile numerice, obţinem viteza radia­ Rezolvare. Magnitudinea absolută a
lă, v = 48,0 km/s. unei cefeide este dată de relaţia:
Viteza tangenţială se calculează înlo­ M = - l,01m- 2,87 Ig P, (1)
cuind valorile numerice în relaţia: unde P este perioada cefeidei, exprima­
vr = 4,74 ■ n ■ r, tă în zile. Cu ajutorul formulei (1) aflăm,
în care p este mişcarea proprie a stelei, M = -2,43 m.
r - distanţa la stea. Se obţine:
vr = 9,48 km/s.
309
 Distanţa r până la un obiect îndepăr­
tat, exprimată în parseci, este dată de
formula:
Ig r = 1 + 0,2 (m - M) (2)
EXERCIŢII
10.1. Dincolo de limitele atmosferei te­
restre, stelele pot fi observate şi
ziua. De ce acestea nu se văd ziua
de pe suprafaţa Pământului?
10.2. Magnitudinea aparentă a unei nove 10.4. De câte ori şi cu câte magnitudini
creşte cu 10m (Am = 10"). De câte
ori se măreşte luminozitatea ei?
R.: 10000 ori.
10.3. De câte ori Luceafărul (planeta Ve­
nus) având magnitudinea aparentă
31Q
înlocuind în (2) valorile numerice
pentru magnitudinea aparentă şi mag­
nitudinea absolută, obţinem distanţa
până la roiul stelar: r - 12,2 kpc.
- 4,4m este mai strălucitor decât
steaua Sirius (a din Câinele Mare)
care are magnitudinea negativă
- l,5 8 m? R.: 13,4 ori.
ar părea mai strălucitoare o stea
de magnitudinea +2m, dacă ar fi
de 10 ori mai aproape de Pământ?
R.: 100 ori, cu Am = 5; m2 = -3 m.
Capitolul xi. G A L A X IA C A L E A LACTEE
§ 11.1. CARACTERISTICI
GENERALE
într-o noapte senină de vară putem
admira pe bolta cerească un brâu lumi­
nos, asemănător cu un lanţ de nori cu
contururi neclare ce străbate firmamen­
tul în direcţia de la Nord-Vest la Sud-Est.
Această bandă albicioasă împreună cu
miriadele de stele de pe întreaga sferă ce­
rească formează sistemul nostru stelar -
galaxia Calea Lactee (fig. 11.1), în care se
află şi Soarele cu sistemul său planetar.
Termenul galaxie îşi are originea în mi­
tologia greacă veche (în greacă yaÂaţiac;
KU KĂoq - "galaxias kyklos" înseamnă
„cerc de lapte"). în prezent, termenul Ga­
laxie (scris cu majusculă) este folosit pen­
tru a denumi sistemul nostru stelar, Calea
Lactee, iar galaxie (scris cu literă mică) -
pentru toate celelalte sisteme stelare.
Galileo Galilei a fost primul astronom
care în 1610 a privit Calea Lactee prin te­
lescop şi a descoperit că ea este formată
Fig. 11.1. Calea Lactee (Credit: Bruno Gilli, ESO-http://www.eso.org/public images/milkyway).
dintr-o mulţime nenumărată de stele. în
emisfera nordică a Pământului, banda
Căii Lactee este vizibilă deosebit de bine
pe bolta cerească în lunile iulie, august şi
septembrie având lărgimea de la 5° până
la 30°. Sistemul solar se află în interiorul
Galaxiei şi de aceea banda luminoasă
pe care o vede pe cer observatorul de
pe Pământ nu este altceva decât planul
central al Galaxiei care împarte sfera ce­
rească în două emisfere aproape egale.
Poziţia benzii luminoase faţă de orizon­
tul terestru variază considerabil datorită
mişcării aparente, diurne şi anuale a sfe­
rei cereşti. Pe fundalul regiunilor extin­
se mai luminoase ale Căii Lactee se pot
observa porţiuni întunecoase, obscure
reprezentând nori masivi de praf inter­
stelar dens care absorb lumina emisă de
stelele mai îndepărtate. Cel mai cunos­
cut nor obscur din Calea Lactee se în­
tinde de la constelaţia Cygnus (Lebăda)
până la constelaţia Sagittarius (Săgetăto­
rul) şi este numit deseori Marele Rift.

Fig. 11.2. Rază laser îndreptată spre centrul
Galaxiei Calea Lactee. Observatorul
Cero Paranal, Chile (Credit: ESO, Yuri Beletsky).
Galaxia Calea Lactee este un sistem
stelar imens care conţine peste 200 de
miliarde de stele şi cel puţin tot atâtea
planete, precum şi gaz şi praf interstelar
suficient pentru a se forma alte miliarde
de stele. Ea este una dintre miliardele
de galaxii din Universul observabil. Des­
pre dimensiunile enorme ale Galaxiei ne
vorbeşte faptul că lumina are nevoie de
aproximativ 100 de mii de ani pentru a
o traversa de la un capăt la altul. Cen­
trul Galaxiei privit din Sistemul solar se
proiectează în constelaţia Sagittarius şi
are coordonatele ecuatoriale: ascen-
sia dreaptă a = 17h45m40s şi declinaţia
6 = -29°00'28" (epoca 2000) (fig. 11.2).
Polul Nord al Galaxiei se proiectează în
constelaţia Coma Berenices (Cosiţa Be-
renicei) având coordonatele: a = 12h51m,
6 - +27°,1, iar polul Sud - în constelaţia
Sculptorul 0h51m; -27°,1.
Faptul că banda Căii Lactee împarte
cerul nocturn în două emisfere apro­
ximativ egale arată că Sistemul solar
este situat aproape de planul Galaxiei.
312
Masa Galaxiei este estimată la apro­
ximativ 580 de miliarde de mase solare.
Galaxia este populată de obiecte astrono­
mice dintre cele mai diferite. Stelele cele
mai obişnuite sunt piticele roşii - stele
reci cu diametrul de aproximativ 0,1 din
diametrul Soarelui. Există şi stele masive
fierbinţi, precum şi pitice albe care emit
radiaţii în domeniul ultraviolet al spectru­
lui; stele de masă mai mică decât a Soa­
relui şi gigante roşii care emit lumină în
domeniul roşu al spectrului vizibil; obiec­
te cu caracteristici intermediare între ste­
le şi planete, numite „pitice brune", care
pot fi observate numai în raze infraroşii;
nebuloase planetare şi nebuloase difuze;
nori de gaz şi praf interstelar, raze cosmi­
ce şi altele. Mai mult de jumătate din ste­
lele observate în Calea Lactee au vârsta
mai mare de 4,5 miliarde de ani - vârsta
Soarelui. în centrul Galaxiei există o sursă
intensă de unde radio, numită Sagittarius
A* (Sgr A*), care este, probabil, o gaură
neagră supermasivă.
în nebuloasele gazoase care nu
sunt altceva decât nori galactici de gaz
interstelar se înregistrează procese de
naştere a stelelor masive fierbinţi. în
Calea Lactee se formează în medie cir­
ca zece stele pe an. Regiunile cele mai
apropiate în care se formează noi stele
sunt Nebuloasa gazoasa, din constela­
ţia Orion, norii obscuri, din constelaţi­
ile Taurus (Taurul), Ophiucus (Purtăto­
rul de Şerpi), Corona Australis (Coroa­
na Australă) ş.a. Aici se află multe stele
strălucitoare: Antares, Deneb, Sirius,
Capella, Betelgeuse şi altele, care s-au
format relativ recent din materia inter­
stelară concentrată în planul principal
A
NGC 3 1 9 0
AnnLi D\*art
Urs.) M.ifor I
Se tl-.n i OwéiI U iu 11
Uf— Minor Dwari
Draco 0 war/
Norul Mare a! lui Magellan
Galaxia Calea Lactee
Norul Mic al lui Magellan
r.H in ., Dw .uf
S.KjlUHiu> Dvv.vf
- NGC 147
SoJplor Dv.jfi
Fafrux [K v iif
0 Galaxia Andromeda (M31)
• M 12
■ NGC 4822
frMnquIum Galaxy <M33l % Arxjrr*"«3 11
AriilfOnntl • I
AijUtiruftDv. u<
SaqOlG
Fig. 11.3. Grupul Galactic Local format din 50 de galaxii (Credit: ELitU).
al Galaxiei. Sistemul solar este unul din lelalte galaxii din Grupul Local sunt ga­
miliardele de alte sisteme solare exis­ laxii pitice sferoidale şi eliptice. Grupul
tente în Galaxie, iar dincolo de Galaxia Local, la rândul său, face parte dintr-un
noastră sunt miliarde de alte galaxii, Superroi de galaxii, numit Supercluste­
acestea fiind formate şi ele din miliar­ rul Virgo, care conţine peste 100 de ga­
de de stele şi planete. laxii şi roiuri de galaxii şi are diametrul
Galaxia Calea Lactee face parte din- de peste 100 de milioane de ani-lumină.
tr-un roi format din peste 30 de galaxii, Superroiul Virgo, deci şi Grupul local cu
numit Grupul Local (fig.11.3), în care ea Galaxia noastră, se deplasează cu viteza
este al doilea ca mărime membru. Cea de aproximativ 600 km/sîn direcţia spre
mai mare galaxie din Grupul local este un supercluster extrem de masiv, numit
Andromeda, iar a treia ca mărime este Marele Attractor, situat la aproximativ
galaxia Triunghiul. Alte două galaxii bine 150 de milioane de ani-lumină. Acesta
cunoscute din acest Grup sunt Norul este un masiv Superroi de galaxii, cunos­
Mare şi Norul Mic ai lui Magellan. Ce­ cut ca Superclusterul Norma.
313

•
* A n ta ros
* B o to ly e u sc ' Soarele
Cota C a n iş
M a jo rii
Bula Locală
Fig. 11.4. Bula locală (Wikimedia. Credit: NASA).
în mişcarea sa de revoluţie în jurul
centrului Galaxiei, Soarele trece prin
regiuni cu nori galactici foarte denşi şi
regiuni aproape lipsite de gaz interste­
lar. în prezent, Soarele cu sistemul său
planetar şi multe alte stele traversea­
ză, în ultimii 5-10 milioane de ani, o
regiune a spaţiului cunoscută ca Bula
Locală. Aceasta reprezintă o cavitate
gigantică aproape eliptică de aproxi­
mativ 300 a.l. în diametru, având rela­
tiv puţină materie în interior şi un „pe­
rete" de materie mai densă la periferie
(fig.11.4). De fapt, interiorul este un
vid aproape perfect, cu 0,05 atomi pe
cm3, mult mai puţin decât în regiunile
din apropiere ale Galaxiei. Gazul difuz
din Bula Locală emite raze X. Se presu­
pune că Bula Locală s-a format cu apro­
ximativ 10-20 milioane de ani în urmă
ca rezultat al exploziei unei supernove,
a cărei undă de şoc a împrăştiat ma­
314
Fig. 11.5. Norul interstelar local.
teria gazoasă în spaţiu. Sistemul solar
se deplasează în prezent în direcţia
constelaţiei Hercules apropiindu-se de
unul din „pereţii" Bulei Locale.
Interiorul Bulei Locale nu este omo­
gen, în el plutesc nori uriaşi de gaz de
densitate joasă. Sistemul solar traver­
sează în prezent un asemenea nor cu­
noscut sub numele de Norul Interstelar
Local (fig.11.5). Acesta are aproximativ
30 a.l. în lungime şi conţine în mare
parte gaze de hidrogen şi heliu cu den­
sitatea de aproximativ 0,3 atomi/cm3,
adică de 6 ori mai înaltă decât a gazelor
din Bula Locală. Prin acest Nor trec şi
câteva din stelele învecinate: Vega, Al­
tair, Arcturus, Fomalhaut, Alpha Centa­
uri, Sirius şi Procyon. Se presupune că
Norul Interstelar Local provine dintr-o
regiune de formare a stelelor cunoscu­
tă ca asociaţia Sco-Cen OB. Se estimea­
ză că Soarele a intrat în acest Nor între
44000 şi 150000 de ani în urmă şi se
aştaptă să rămână în el pentru următo­
rii 10000-20000 de ani.
Datorită tranzitului actual al Sistemu­
lui solar prin Bula Locală extrem de rare­
fiată, noi avem oportunitatea să obser­
văm vecinătatea noastră galactică. Dacă
am trece printr-un nor interstelar foarte
dens, noi nu am vedea practic nici o stea
noaptea pe cer, iar Pământul ar fi expus la
cantităţi masive de radiaţie cosmică noci­
vă. Densitatea joasă a mediului interste­
lar prin care trece Soarele în prezent este
favorabilă şi pentru viaţa de pe Pământ,
deoarece permite ca heliosfera să se ex­
tindă la mari distanţe dincolo de limitele
Sistemului solar şi prin câmpul său mag­
netic să devieze traiectoriile particulelor
încărcate din razele cosmice galactice
care sunt periculoase pentru viaţă.
^ § 11.2. M IŞCAREA DE ROTAŢIE A
GALAXIEI. ANUL GALACTIC
Studiind mişcările proprii şi vitezele
radiale ale obiectelor foarte îndepărta­
te, se pot obţine date despre mişcările
care au loc în întreaga Galaxie. Prin mă­
surări s-a constatat că în direcţia spre
centrul şi anticentrul Galaxiei vitezele
radiale ale stelelor îndepărtate au valori
egale cu zero. Acest fapt demonstrează
că Soarele şi stelele din vecinătatea sa
se mişcă pe orbite paralele în direcţie
perpendiculară pe direcţia spre centrul
Galaxiei, adică se rotesc în jurul centru­
lui galactic.
Galaxia Calea Lactee se roteşte în
jurul unei axe care uneşte polii galac­
315
tici. Axa de rotaţie a Galaxiei formează
un unghi de 117° cu axa de rotaţie a Pă­
mântului. Privită din polul Nord galactic,
mişcarea de rotaţie a Galaxiei are sensul
mişcării acelor de ceasornic. în acelaşi
sens are loc şi mişcarea de revoluţie a
Sistemului solar în jurul centrului Galaxi­
ei. Să ne amintim, pentru comparaţie, că
Pământul văzut dinspre polul Nord, dim­
potrivă, se roteşte de la Vest spre Est, în
sens contrar acelor de ceasornic.
Rotaţia stelelor şi gazului din Ga­
laxie în jurul centrului galactic este
diferenţiată, perioada de rotaţie variind
în funcţie de distanţa de la centru. în
acelaşi timp, viteza orbitală a majorităţii
stelelor din Galaxie nu depinde prea
mult de distanţa lor de la centrul de
rotaţie, ea fiind cuprinsă între 2 10 şi
240 km/s. Prin urmare, perioada orbitală
a unei stele este direct proporţională nu­
mai cu lungimea orbitei. Această situaţie
este total diferită de mişcarea planetelor
în Sistemul solar, unde viteza de mişcare
pe diferite orbite este diferită.
în timp ce în apropiere de centrul
Galaxiei vitezele orbitale ale stelelor
sunt foarte mici, la distanţe mai mari de
7 kpc aceste viteze sunt prea mari faţă
de cele aşteptate în baza legii atracţiei
univesale şi corespund unei mase a Ga­
laxiei mult mai mare decât masa totală a
materiei vizibile cunoscute, concentrată
în toate stelele, gazul şi paraful galactic.
Mai mult, dacă Galaxia ar conţine numai
materia barionică obişnuită (protoni
şi neutroni) din stele, gaz şi praf, viteza
de rotaţie ar trebui să scadă odată cu
distanţa de la centru, fapt care nu se
 întâmplă. Aceasta înseamnă că în Galaxie 2,5 milioane de ani-lumină, se apropie !
50
există materie adiţională care nu poate una de alta cu viteza relativă de circa kiloparsec
fi detectată direct, pentru că nu emite 110 km/s. Peste 3-4 miliarde de ani s-ar
şi nu absoarbe lumină (radiaţii electro­ putea produce o coliziune între aceste kiloparsec
magnetice). Această materie invizibilă a două galaxii, în urma căreia ele să se
fost numită de astronomul elveţian Frltz contopească formând în curs de apro­
Zwicky „materie întunecată" (în anii ximativ un miliard de ani o singură ga­ I
1930). Datele observaţionale sugerează laxie eliptică.
.Proeminenţa centrală
că masa materiei întunecate din Calea Anul galactic.* Soarele împreună cu i I
Nucleul galactic
Lactee depăşeşte de aproximativ 5-6 ori întregul Sistem solar orbitează în jurul
masa materiei barionice observabile din centrului Galaxiei pe o traiectorie aproa­ I
care sunt constituite stelele, planetele, pe circulară cu viteza medie de 230 km/s
norii de praf şi gaz din Galaxie. Natura şi efectuează o rotaţie completă în jurul Soarele
Discul galactic
materiei întunecate nu este deocamda­ centrului galactic în aproximativ 225
tă cunoscută, dar se crede că ea formea­ milioane de ani. Această perioadă de
ză un halo ce se extinde relativ uniform revoluţie este numită an galactic sau
... Roiuri stelare globulare
până la peste 100 kpc de la centrul ga­ an cosmic. Anul galactic este folosit ca
lactic. Existenţa materiei întunecate nu unitate de timp în cosmogonie şi cosmo­
poate fi constatată decât după efectele logie. De exemplu, Marea Explozie (Big
gravitaţionale pe care le produce asupra Bang) s-a produs cu aproximativ 61 ani
spaţiului şi obiectelor cosmice. galactici în urmă, iar Calea Lactee a luat
în afară de mişcarea de rotaţie, Calea naştere acum 54 de ani galactici. Siste­ Fig. 11.6. Structura galaxiei Calea Lactee (www.ualberta.ca).

Lactee în ansamblu se deplasează spre mul solar are vârsta de 4,6 miliarde de
un punct situat în apropiere de centrul ani sau 18,4 ani galactici. în mişcarea sa Galaxiei noastre a fost confirmată în 2005 le în regiunea centrală, înconjurată de
constelaţiei Hydra cu viteza de aproxi­ de rotaţie galactică, Sistemul solar se de­ prin observaţiile efectuate cu telescopul patru braţe spirale distincte răsucite în
mativ 550 km/s în raport cu sistemul de plasează aparent în raport cu stelele fixe spaţial Spitzer. jurul acesteia (fig. 11.7). Bara se extinde
referinţă legat de radiaţia radio cosmi­ cu viteza de 16,5 km/s în direcţia spre Structura generală a Galaxiei este peste centrul galactic şi este formată din
că de fond (v. § 13.6). Această mişcare un punct de pe sfera cerească, numit reprezentată în fig. 11.6. Componen­ grupuri de stele roşii bătrâne. De la ca­
a fost pusă în evidenţă cu ajutorul apex solar, situat la sud-vest de steaua tele ei principale sunt: discul galactic, petele barei centrale pornesc două braţe
sateliţilor COBE şi WMAP, care au înre­ Vega, în apropiere de constelaţia Her­ proeminenţa centrală densă (engl. bul­ spirale principale ale Galaxiei: braţul
gistrat deplasarea spre albastru a foto­ cules, având coordonatele ecuatoriale ge) şi nucleul, haloul şi coroana. Acestea Perseus şi braţul Scutum-Centaurus. Alte
nilor în echilibru ai radiaţiei cosmice de a = 18h01mşi 6 = +26° (2000 .0 ). formează trei subsisteme ale Galaxiei: două braţe spirale mai mici sunt Norma
fond în direcţia mişcării Galaxiei, dar şi subsistemul plan reprezentat de discul şi Sagittarius. Există şi câteva braţe sau
deplasarea acestora spre roşu în direcţia >f<§ 11.3. STRUCTURA GALAXIEI galactic, subsistemul sferic format de ramificaţii mici. Sistemul nostru solar
opusă. halo şi coroană şi subsistemul interme­ este situat pe marginea interioară a unei
Măsurările actuale ne sugerează că Calea Lactee este o galaxie spirală diar constituit din proeminenţa densă spire de gaz şi praf concentrat, numită
galaxia Calea Lactee şi galaxia Andro­ barată obişnuită, de tipul SBbc, foarte centrală şi nucleu. Braţul Orion, situat între braţul Perseus
meda, cea mai apropiată galaxie spi­ asemănătoare cu miliarde de alte ga­ Dacă am privi Calea Lactee din exte­ şi braţul Sagittarius, în Norul Interstelar
rală, situată la distanţa de aproximativ laxii din Univers (v. § 12.2). Structura rior, am vedea o bară formată din ste­ Local (fig. 11.8).

316 317

Fig. 11.7. Locaţia Pământului în galaxia Caisa Lactee, ilustraţie (Sursa: inntrending.com).
Stelele din Calea Lactee au o distri­
buţie neuniformă în spaţiu. Majorita­
tea stelelor, inclusiv Soarele, precum şi
cantităţi imense de gaz şi praf sunt con­
centrate în braţele spirale ale Galaxiei
care formează discul galactic. Discul
are diametrul de aproximativ 100 000
de ani-lumină (~30 kpc) şi grosimea
de circa 1000-2000 a.l. şi este simetric
faţă de planul principal al Galaxiei, nu­
mit planul galactic. Cercul mare, după
care planul Galaxiei care intersectează
sfera cerească este numit ecuatorul ga­
lactic. După estimările cele mai recen­
te, Soarele este situat la aproximativ
27000 a.l. (8,3 kpc) depărtare de la cen-
318
trul Galaxiei şi la 20 a.l. de la planul Ga­
laxiei, la Nord de acesta.
Discul galactic este format, la rândul
său, din discul subţire cu grosimea de cir­
ca 1000 a.l. şi discul gros, estimat la apro­
ximativ 2000 a.l. Obiectele cele mai tinere
cu vârsta de până la 8 miliarde de ani (ste­
lele tinere fierbinţi din clasele spectrale O
şi B), cefeidele clasice, supernovele de
tip II, roiurile stelare deschise, asociaţi­
ile de stele, mediul de gaz şi praf inter­
stelar formeză discul stelar subţire. Aici
este concentrat şi cel mai mare număr de
pulsari (v. § 10.5). Stelele tinere ale discu­
lui galactic sunt bogate în elemente mai
grele decât hidrogenul şi heliul şi sunt
Fig. 11.8. Orbita Soarelui în Calea Lactee.
cunoscute ca stele din populaţia I din
care face parte şi Soarele. Aceste ste­
le constituie marea majoritate a selelor
strălucitoare vizibile cu ochiul liber, care
împreună cu norii masivi de gaz formează
structura complexă a Galaxiei noastre -
braţele spirale, observate şi la alte galaxii,
în braţele spirale ale discului galactic, în
limitele a câtorva sute de ani-lumină de la
planul Galaxiei, au loc aproape toate pro­
cesele actuale de formare a stelelor din
Calea Lactee. Discul gros al Galaxiei este
format de stelele mai bătrâne, cu vârsta
de peste 8 miliarde de ani.
în partea centrală a discului Galaxiei
există o proeminenţă densă (bulge) uşor
alungită, de circa 27000 a.l., numită bară,
formată din stele mai bătrâne, ascunse
de nori netransparenţi de praf şi gaz. Cu
toate că densitatea distribuţiei stelelor
în spaţiu este, în general, foarte mică -
o stea la 4-5 ani-lumină, în proeminenţa
centrală, în raza de doar un an-lumină
orbiteaza aproximativ 10 milioane de
319
stele. De pe Pământ este văzută numai
partea sudică a acestei regiuni sub forma
unui nor stelar strălucitor în constelaţia
Sagittarius. în proeminenţa centrală a
Galaxiei sunt concentrate stele vârstni­
ce, sărace în elemente mai masive ca H
şi He, numite stele de populaţia II, care
s-au format într-o perioadă mai timpurie
a Universului.
Prin observaţii spectrale în dome­
niul infraroşu, în centrul proeminenţei
a fost descoperită o formaţiune eliptică
de circa 10 pc, care este nucleul Gala­
xiei. Praful interstelar ascunde vederii
nucleul galactic şi din această cauză cen­
trul Galaxiei poate fi studiat numai prin
observaţii în domeniul undelor radio şi
în raze infraroşii, raze X şi gamma. Ast­
fel, pe lungimi de undă radio de 1 m se
poate pătrunde chiar în centrul galactic.
Observaţiile demonstrează că regiunea
centrului galactic este o sursă puternică
de raze X şi gamma provenite din ani­
hilarea antimateriei. în Centrul Galaxiei
este situată o sursă radio, Sagittarius A
(Sgr A), care în realitate este un sistem
de trei surse: o rămăşiţă de supernovă
tânără în partea de est, o regiune neo­
bişnuită de hidrogen ionizat în partea de
vest şi o sursă intensă radio compactă,
numită Sagittarius A*, care pare a fi si­
tuată aproape exact în centrul galactic şi
coincide cu o gaură neagră supermasivă,
având masa de ordinul a 4,3 milioane
de mase solare. Dovezi indirecte privind
existenţa acesteia au fost obţinute prin
observaţii în domeniul radio, apoi prin
înregistrarea de radiaţii X cu ajutorul te-
lescoapelor Roentgen orbitale.
 Discul şi nucleul Galaxiei este învăluit
de un nor extins, aproape sferic, numit
halo, populat de cele mai bătrâne ste­
le şi roiuri globulare de stele cu vârsta
de peste 10 miliarde de ani, precum şi
de mici cantităţi de praf şi gaz fierbinte
puternic ionizat şi foarte rarefiat. Halo­
ul este format din stele reci din popula­
ţia II şi de circa 145 de roiuri (clustere)
globulare care de asemenea conţin un
număr mare de stele din populaţia II.
Aceste roiuri sunt cele mai strălucitoare
obiecte din halo şi se crede că ele s-ar
fi format în perioada timpurie a Galaxi­
ei. Deşi se extinde la sute de mii de ani-
lumină, haloul în comparaţie cu discul
galactic conţine numai circa 2% din nu­
mărul total de stele din Galaxie. Studiul
rotaţiei Căii Lactee arată că aproximativ
90% din masa Galaxiei este concentrată
în halo sub formă de materie întunecată
(v. § 13.8).
Proporţiile reale ale Galaxiei nu sunt
încă bine cunoscute. în baza cercetări­
lor efectuate asupra altor galaxii spirale,
se presupune că gazul fierbinte rarefiat
din haloul Galaxiei se extinde mult mai
departe decât se credea înainte, până
la sute de mii de ani-lumină, formând o
coroana gazoasă.
§ 11.4. ROIURI Şl ASOCIAŢII
STELARE
Cu ajutorul unui mic telescop sau
chiar cu ochiul liber pot fi observate
concentraţii locale de stele împrăştiate
pe cer. Aceste grupuri de stele legate
gravitaţional care se mişcă împreună
320
Fig. 11.9. Roiul stelar deschis NGC 265 din
Norul Mic al lui Magellan (constelaţia Tucana).
prin Galaxie sunt numite roiuri stela­
re. Stelele într-un roi se ţin împreună
prin forţele de atracţie gravitaţională
reciprocă dintre ele, având un centru
comun de masă. Un roi stelar bine cu­
noscut sunt Pleiadele, vizibile pe ce­
rul de seară la începutul iernii în emi­
sfera nordică ca un grup de 7-10 stele
(fig. 11.9). După aspectul lor vizual, se
disting două tipuri de roiuri stelare: ro­
iuri galactice deschise şi roiuri globulare,
care după caracteristicile lor fizice sunt
roiuri cu totul diferite. Astfel, roiurile
globulare sunt foarte bătrâne, având
vârsta de aproximativ 10 miliarde de ani,
în timp ce roiurile deschise sunt tinere.
Roiurile deschise sunt relativ slab legate
prin gravitaţia proprie, iar cele globula­
re sunt legate gravitaţional mai strâns şi
au forma sferică. Totodată se consideră
că stelele în fiecare din aceste două ti­
puri de roiuri s-au format în acelaşi timp
şi au aceeaşi compoziţie, astfel încât
Fiu Pi< ja d - ? r
P O SS2/ U K SFU
H fr,s'
♦* 8 1K c a > - -
• JU »
#-
_ * rv ifv -i”
Fig. 11.10. Roiul stelar deschis Pleiadele (M45)
din constelaţia Taurul (Credit: PoSS2/UKSTU).
diagrama spectru-luminozitate poate fi
folosită pentru a le determina vârsta.
Roiurile stelare au o importanţă de­
osebită în astrofizică pentru studiul pro­
ceselor de formare a stelelor şi testarea
modelelor de evoluţie şi dinamică ste­
lară, pentru calibrarea scării distanţelor
extragalactice şi determinarea vârstei şi
evoluţiei Galaxiei.
1. Roiurile stelare deschise (sau ga­
lactice) îşi au originea în norii imenşi de
gaz şi praf din Calea Lactee şi orbitează
Galaxia ca parte a discului galactic. Ele
conţin zeci, sute, iar uneori câteva mii de
stele tinere, dar de multe ori şi materie
interstelară. Roiurile deschise au densi­
tatea stelară relativ mică, din care cauză
ele cu greu pot fi delimitate pe fundalul
stelelor galactice. în mulţi nori de gaz şi
praf, vizibili ca nebuloase difuze, are loc
şi în prezent formarea de noi stele, ast­
fel încât putem observa formarea de noi
roiuri stelare deschise, compuse din ste­
le tinere de populaţia I. Cele mai multe
roiuri au o durată scurtă de viaţă. Un roi
deschis de dimensiuni medii îşi împrăştie
majoritatea stelelelor sale după câteva
sute de milioane de ani. Doar câteva ro­
4 iuri au vârsta care numără miliarde de
1 Ci
• ani. Stelele care au părăsit roiul deschis
■* - arsv/F«
continuă să orbiteze singure Galaxia ca
stele ale câmpului galactic.
•
Roiurile deschise populează în speci­
9 al braţele spirale ale Galaxiei şi de aceea
N « se găsesc pe cer de-a lungul benzii Căii
r Lactee, în apropierea planului galactic,
, .
motiv pentru care ele mai sunt numi­
te şi roiuri galactice (fig. 11.9). Astăzi se
cunosc aproape 1000 de roiuri deschise
accesibile observaţiilor, dar se presupune
că în Calea Lactee numărul lor ar putea
fi mult mai mare, însă ele nu au fost încă
descoperite din cauza prafului interstelar
deosebit de opacîn regiunea planului Ga­
laxiei. Cu ochiul liber nu pot fi văzute de­
cât trei roiuri deschise: Pleiadele (cu pes­
te 600 de stele identificate prin telescop)
(fig. 11.10), roi cunoscut sub denumirea
populară de Cloşca cu Pui, şi Hyadele (cu
circa 100 de stele), ambele roiuri fiind si­
tuate în constelaţia Taurul, precum şi ro­
iul dublu din constelaţia Perseu.
Diametrul unghiular aparent al rolu­
rilor deschise este de ordinul sutelor de
minute de arc (Pleiade - 120' şi Hyade -
400'), iar diametrul liniar este cuprins
între 1,5 pc şi 15-20 pc (Pleiade - 4 pc şi
Hyade- 5 pc). Un roi deschis tipic are în­
tre 4 şi 5 pc în diametru. Roiurile stelare
de acest tip se dezintegrează cu timpul,
deoarece viteza stelelor componente
poate atinge valori mai mari decât viteza
parabolică pentru sistemul respectiv. Vâr­
sta roiurilor deschise, evaluată cu ajuto­
rul diagramei spectru-luminozitate, este
cuprinsă între câteva zeci de milioane
321
şi până la 2 miliarde de ani. Astfel, de
exemplu, vârsta Pleiadelor este de 63 de
milioane de ani, iar a Hyadelor - de 400
de milioane de ani.
2. Roiurile stelare globulare au o dis­
tribuţie sferică a stelelor, cu o concentra­
re mare a acestora spre centrul roiului
(fig. 11.11). Ele conţin zeci şi sute de mii,
iar în unele cazuri - pînă la un milion de
stele. Roiurile globulare se caracterizea­
ză printr-o luminozitate mare şi de aceea
pot fi observate chiar şi roiurile situate
la marginile Galaxiei. în Galaxia noastră
s-au identificat circa 200 de roiuri globu­
lare, dar se estimează că numărul lor ar
fi mai mare. Ele au orbite cu excentricita­
tea mare şi populează haloul Căii Lactee
având o concentraţie semnificativă mai
aproape de centrul galactic. Studiul spec­
troscopie al roiurilor globulare arată că ele
sunt mult mai sărace în elemente grele
decât stelele de tipul Soarelui din discul
Galaxiei. De aceea se consideră că roiurile
globulare sunt foarte bătrâne, fiind forma­
te din stele de o generaţie mai timpurie,
numită Populaţia II. Vârsta roiurilor globu­
lare se determină după diagrama H-R şi
este foarte importantă pentru estimarea
limitei inferioare a vârstei Universului.
Unele roiuri globulare sunt vizibile cu
ochiul liber (gj Centauri cu magnitudinea
4™ în emisfera sudică, M13 în constelaţia
Hercules ş.a.). în 1917, astronomul ame­
rican Harow Shapley (1885-1972) a re­
marcat că majoritatea roiurilor globula­
re sunt concentrate pe cer în constelaţia
Săgetătorul, de unde a tras concluzia că
acolo se află centrul galaxiei noastre Ca­
lea Lactee.
322
Fig. 11.11. Roiul stelar globular M55,
constelaţia Sagittarius (Imagine în Infraroşu,
telescop VISTA, Observatorul ESO Paranal, Chile).
Roiurile globulare au diametrul de la
7 pc până la 120 pc, iar nucleele roiuri­
lor - sub 2 pc. Observaţiile au arătat că
aceste roiuri au de fapt o formă elipso-
idală, ceea ce se explică prin mişcarea
de rotaţie axială a roiului. Ele descriu
orbite eliptice în jurul centrului galactic.
Roiurile stelare globulare sunt cele mai
reprezentative obiecte din Calea Lactee
care conţin stele bătrâne din populaţia
II. Diagrama spectru - luminozitate ara­
tă că roiurile globulare conţin stele gi­
gante roşii şi galbene cu vârsta de 8-10
miliarde de ani, ele fiind primele obiec­
te care s-au format în Galaxia noastră,
în faza de condensare a norului prega­
lactic.
în aceste roiuri au fost descoperite
surse de radiaţie X (Roentgen) de tip
„burster", aceasta conducând la ipoteza
că în centrul lor s-ar afla găuri negre şi că
radiaţia X este emisă în procesul de acre-
ţie a materiei pe aceste găuri negre.
3. Asociaţiile stelare sunt grupuri
de stele foarte tinere formate în acelaşi
timp şi în aceeaşi regiune a spaţiului
dintr-un singur nor interstelar. Distan­
ţele dintre stelele asociaţiei fiind foarte
mari, ele par a nu fi legate fizic prin forţe
de gravitaţie. Asociaţiile stelare au fost
descoperite în 1947 de către astronomul
armean Victor A. Ambartsumian.
în asociaţiile stelare, stelele sunt
legate între ele mult mai slab decât
stelele din roiurile deschise şi cele
globulare. Asociaţia constă din stelele
cele mai tinere, având vârsta de 10-20
milioane de ani, care încă nu au avut
timp să se depărteze prea mult de lo­
cul comun unde s-au format, precum şi
din nori de praf şi gaz interstelar. Apro­
ximativ 90% din toate stelele îşi au ori­
ginea în asociaţiile stelare, restul - 1 0 %
formându-se în roiurile stelare. Cel
mai mare număr de asociaţii stelare
se găsesc în braţele spirale ale Galaxi­
ei noastre, multe din ele fiind situate
la mai puţin de 10000 a.l. depărtare de
Soare. Dimensiunile asociaţiilor stelare
sunt variate, dar suficient de mari, de
la 100-200 a.l. în vecinătatea Soarelui
la aproximativ 700 a.l. în alte părţi ale
Galaxiei. Asociaţiile stelare conţin un
număr relativ mic de stele, de la vreo
zece la cîteva sute şi deci masa totală a
unei asociaţii se ridică la numai câteva
sute sau mii de mase solare. Ele cuprind
stele de acelaşi tip, formate din materie
neorganizată - nori şi praf interstelar.
Cercetarea structurii asociaţiilor stela­
323
re este importantă pentru înţelegerea
evoluţiei stelare. în funcţie de stelele
componente, asociaţiile stelare se cla­
sifică în trei tipuri: asociaţii OB, R şi T.
Asociaţiile de tip OB sunt formate în
mare măsură din 20-30 de stele tinere
gigante fierbinţi (10-50 mase solare)
aparţinând claselor spectrale O, B0, B l
şi B2, a căror luminozitate depăşeşte
de aproximativ 100000 ori luminozita­
tea Soarelui. în multe cazuri, în apropi­
ere de centrul unei asemenea asociaţii
se află unul sau mai multe roiuri stelare
deschise mici sau un lanţ de stele care
constituie nucleul asociaţiei. în prezent,
se cunosc în jur de 100 de asociaţii de
tip O. Aceste asociaţii nu au stabilitate
în timp, pentru că stelele gigante din
ele au viteze proprii de 5-10 km/s şi
în câteva sute de mii de ani pot părăsi
asociaţia.
Asociaţiile de tip R sunt formate din
stele tinere strălucitoare de masă inter­
mediară (3-10 mase solare). Stelele în
asociaţiile de acest tip sunt înconjurate
de nori de praf care reflectă şi absorb
lumina nebuloaselor şi din acest motiv
aceste asociaţii sunt numite uneori ne­
buloase de reflexie.
Asociaţiile de tip T sunt alcătuite în
cea mai mare parte din stele T Tauri.
Acestea sunt stele tinere relativ reci
de masă mică (< 3 mase solare), care
se află încă în proces de contracţie
gravitaţională. Se crede că asociaţiile de
acest tip sunt sursa principală de stele
de luminozitate joasă din vecinătatea
Soarelui. Asociaţiile de tip T conţin şi ste­
le mai vârstnice. Au fost observate circa
30 de asociaţii de acest tip, însă numărul
lor se estimează la 20-30 de mii. Forţele
de atracţie dintre componentele aces­
tor asociaţii fiind mai mari, ele sunt mai
stabile decât cele de tip OB.
jfK § 11.5. M EDIUL INTERSTELAR.
NEBULOASELE
Spaţiul dintre stele şi sistemele
stelare dintr-o galaxie nu este vid, ci
conţine ioni, atomi şi molecule de gaz,
praf extrem de rarefiat, raze cosmice,
câmpuri magnetice, radiaţie. Aceste
componente absolut diferite formea­
ză aşa-numitul mediu interstelar - un
sistem turbulent, departe de echilibru.
Mediul interstelar constituie între 10
şi 15% din masa vizibilă a Căii Lactee.
Materia interstelară are aceeaşi com­
poziţie chimică ca şi stelele: aproxi­
mativ 99% reprezintă gaz sub diverse
forme, iar restul de 1% este praf. Din
numărul total de atomi de gaz inter­
stelar, 91% reprezintă hidrogen, 8 ,9 % -
heliu şi 0, 1 % - atomi ai altor elemente
mai grele decât hidrogenul sau heliul,
cunoscute în limbajul astronomic ca
„metale". Masa mediului interstelar
este distribuită între hidrogen - 70%,
heliu - 28% şi elemente mai grele -
1,5%. Hidrogenul şi heliul sunt, în prin­
cipal, rezultatul nucleosintezei primor­
diale - al proceselor de creare a nucle­
elor atomice de hidrogen, heliu şi litiu
în primele trei minute după Marea Ex­
plozie, în timp ce elementele mai grele
din mediul interstelar s-au format în
urma proceselor de evoluţie stelară.
324
în regiunile reci, dense ale mediului
interstelar materia există predominant în
formă moleculară şi atinge concentraţii
de IO 6molecule în 1 cm3, în comparaţie
cu aproximativ IO 19 molecule în 1 cm3 în
aer. în regiunile fierbinţi, difuze materia
este în mare parte ionizată şi are densi­
tatea joasă, de numai IO '4 ioni/cm3, adi­
că un ion la 10 dm3.
Prin măsurări ale distribuţiei gazului
interstelar a fost posibil să se determine
structura Galaxiei. Deşi praful constituie
doar în jur de 1 % din mediul interstelar,
el are un efect considerabil asupra lu­
minii emise de stele în domeniul vizibil.
Din cauza prafului noi nu putem vedea
obiecte astronomice în planul Galaxiei
decât până la distanţe de aproximativ
6000 de ani-lumină. în absenţa prafu­
lui însă am putea să privim prin întregul
disc de 100 000 de ani-lumină al Galaxi­
ei. Pe de altă parte, stelele şi planetele
se formează în nori galactici care conţin
gaz molecular şi praf.
1. Praful interstelar. Praful interstelar
este compus din particule minuscule so­
lide având diametrul de la zeci de nano-
metri la câţiva micrometri. Particula de
praf este formată dintr-un nucleu de car­
bon sau silicaţi şi un înveliş de gheaţă.
Deşi sunt mici, granulele de praf absorb
lumina incidenţă pe ele, se încălzesc
prin ciocniri cu moleculele de gaz până
la temperatura mediului înconjurător
şi radiază energia acumulată sub formă
de unde electromagnetice în domeniul
infraroşu al spectrului. Particulele de
praf interstelar din discul Galaxiei sunt o
sursă intensă de radiaţie în infraroşu ce
corespunde unei temperaturi medii de
circa 15 K. Praful interstelar se formează
în atmosferele reci ale stelelor gigante şi
supergigante roşii, în învelişurile novelor
şi supernovelor, în nebuloasele planeta­
re şi este adus în spaţiul rece interstelar
de curenţii de gaz şi presiunea luminii.
Praful interstelar absoarbe lumina ste­
lelor, îndeosebi radiaţiile cu lungime de
undă scurtă (domeniul albastru al spec­
trului) şi de aceea stelele îndepărtate au
strălucirea slabă şi lumina roşiatică, fe­
nomen cunoscut ca "înroşire" a stelelor
îndepărtate. Absorbţia interstelară este
deosebit de puternică în apropiere de
planul Galaxiei şi scade rapid pe măsura
îndepărtării de acesta. Materia pulveru­
lentă care determină absorbţia interste­
lară a luminii are o repartizare extrem
de neuniformă în Galaxie. în medie, con­
centraţia (densitatea) prafului interste­
lar este extrem de mică, aproximativ o
particulă de praf într-un cub cu latura de
circa 55 m. Prin absorbţia luminii emise
de stele, praful interstelar reduce consi­
derabil posibilităţile observaţiilor optice.
Deci, pentru a studia structura Galaxiei
şi a stabili forma ei reală, trebuie luată în
consideraţie absorbţia luminii de către
praful interstelar.
2. Gazul interstelar. Particulele de
praf constituie doar o mică parte a me­
diului interstelar. în general, se consi­
deră că mediul interstelar este format
dintr-un amestec uniform de gaz şi praf
în proporţie medie de masă 100 : 1 .
Aşadar, cea mai mare parte din masa
mediului interstelar revine gazului inter­
stelar, acesta formând şi discul Galaxiei.
325
Compoziţia chimică a gazului inter­
stelar a fost stabilită prin cercetări ale
liniilor spectrale de absorbţie. Astfel s-a
constatat că gazul interstelar are în ge­
neral aceeaşi compoziţie ca şi atmosfera
solară: hidrogen, heliu, carbon, azot, oxi­
gen, magneziu, siliciu şi alte elemente.
în mediul interstelar gazul poate fi
atât ionizat, cât şi neutru. Cea mai mare
parte din gazul interstelar este hidroge­
nul neutru. Regiunuile cu gaz neutru sunt
numite regiuni HI. Densitatea tipică a hi­
drogenului neutru din Galaxie este de un
atom pe centimetru cub. Gazul este rece
şi electronul în atom se află, de obicei,
în starea sa fundamentală. în urma de­
spicării hiperfine a stării fundamentale
a hidrogenului în câmp magnetic, deter­
minată de orientarea relativă a spinului
electronului faţă de cel al protonului,
norii HI emit unde radio cu lungimea de
21 cm. Studiind radiaţia emisă de hi­
drogenul neutru pe această lungime de
undă, a fost determinată, prin metode
radioastronomice, distribuţia hidro­
genului neutru în Galaxie. Rezultatele
obţinute demonstrează că în Galaxie
hidrogenul neutru are o repartizare ne­
uniformă, similară cu structura spirală
a Galaxiei. Cercetarea liniilor interstela­
re de absorbţie arată că în regiunile HI
gazul este concentrat în nori de aceleaşi
dimensiuni şi poziţii ca şi norii de praf
interstelar. De aici rezultă că în mediul
interstelar gazul şi praful se concentrea­
ză în aceleaşi regiuni, deşi cu densitate
diferită.
Regiunuile cu hidrogen ionizat sunt
numite regiuni Hll. Hidrogenul este
 ionizat de radiaţia ultravioletă emisă de
stelele fierbinţi nou formate care ioni­
zează norii înconjurători de gaz. Deoare­
ce numărul stelelor fierbinţi este relativ
mic, regiunile Hll constituie doar o mică
parte din mediul interstelar şi au tendin­
ţa de a se concentra de-a lungul braţelor
spirale ale Galaxiei noastre şi ale altor
galaxii spirale (Andromeda şi altele).
3. Nebuloasele difuze. Gazul şi praful
interstelar în mare parte se concentrea­
ză în aglomerări de gaz şi praf, numite
nebuloase. Cele mai multe nebuloase
au dimensiuni imense care ating uneori
sute de ani-lumină în diametru. Cu toate
că sunt mai dense decât mediul interste­
lar, nebuloasele au densitatea mult mai
joasă decât orice vid creat pe Pământ,
astfel încât un nor nebular de dimensi­
unea Pământului ar cântări doar câteva
kilograme.
în baza observaţiilor spectrocopice şi
vizuale, nebuloasele au fost clasificate în
nebuloase difuze şi nebuloase obscure
sau de absorbţie. Nebuloasele difuze,
la rândul lor, se împart în nebuloase de
emisie şi nebuloase de reflexie.
Nebuloasele difuze sunt nori de ma­
terie interstelară reprezentând aglo­
merări rarefiate, dar întinse de gaz şi
praf. în prezent se cunosc circa 400 de
nebuloase difuze, dintre care pot fi
menţionate nebuloasele din constelaţi­
ile Săgetătorul, Lebăda, Monoceros ş.a.
Numărul nebuloaselor în Galaxie este
mult mai mare, însă ele nu pot fi obser­
vate din cauza absorbţiei interstelare a
luminii. Parametrul fizic principal al ne­
buloasei este concentraţia particulelor
326
Fig. 11.12. Nebuloasa difuză de emisie
NGC604 din constelaţia Triunghiul
(NASA, commons.wikimedia.org).
de gaz. Gazul interstelar este extrem de
rarefiat, concentraţia particulelor fiind
de circa ÎO-IO 4 cm'3. Temperatura gazu­
lui din nebuloasele difuze este de circa
10000 K şi viteza termică medie a elec­
tronilor atinge 500 km/s.
De cele mai multe ori, în interiorul ne­
buloaselor difuze sau în apropierea lor
se pot observa stele fierbinţi din clasele
spectrale O sau B cu temperaturi efec­
tive de circa 30000 K care prin radiaţia
lor ultravioletă foarte intensă ionizează
gazul nebuloasei şi îl fac să radieze lu­
mină. Asemenea nebuloase difuze sunt
numite nebuloase de emisie (fig. 11.12).
în cazul când nebuloasele sunt suficient
de extinse şi masive, în ele deseori se
pot forma stele şi roiuri stelare. Unele
din aceste stele sunt deosebit de masi­
ve şi atât de fierbinţi, încât radiaţia ul­
travioletă de înaltă energie emisă de ele
poate să excite atomii de gaz (în cea mai
Fig. 11.13. Nebuloasa difuză de reflexie M42
din constelaţia Orion
(imagine: telescop Hubble, 2006).
mare parte de hidrogen) din nebuloasa
difuză făcându-i să emită lumină vizibi­
lă. Ele au un spectru cu linii strălucitoare
de emisie în domeniul roşu al spectrului
aparţinând hidrogenului ionizat, care le
conferă o nuanţă roşiatică. Alte tipuri de
nebuloase de emisie sunt regiunile Hll
de hidrogen ionizat şi nebuloasele crea­
te prin explozii de supernove.
în unele cazuri, o parte a nebuloa­
sei se poate întâmpla să fie iluminată
de vreo stea strălucitoare din apropiere
şi atunci ea devine vizibilă datorită re­
flexiei şi împrăştierii radiaţiei de către
particulele de praf. Aceste formaţiuni
se numesc nebuloase de reflexie. Cea
mai cunoscută şi cea mai strălucitoare
nebuloasa difuză de reflexie de pe cer
este nebuloasa M42 din constelaţia
Orion, cu stele în faza de formare, situ­
ată în acelaşi braţ spiral al Galaxiei cu
Soarele (fig. 11.13). Strălucind ca o stea
de magnitudinea 4m, ea este vizibilă cu
ochiul liber, fiind extinsă pe cer pe o
suprafaţă care depăşeşte mai mult de
4 ori luna plină.
327
Fig. 11.14. Nebuloasa obscură Marele Rift
(www.nasa.gov).
Lumina împrăştiată de particulele de
praf din nebuloasa difuză sau norul de
praf este uşor polarizată şi are un spec­
tru continuu similar cu cel al stelei lumi­
noase, dar mai albastru. Această schim­
bare de culoare se produce din cauză că
dimensiunea tipică a granulelor de praf
din nor este comparabilă cu lungimea
de undă a luminii albastre. Ca rezultat,
lumina albastră este împrăştiată mai
eficient decât razele roşii, dând nebu­
loasei o culoare albastră caracteristică.
Nebulozitatea din jurul stelelor din roiul
stelar Pleiade este cel mai bine cunoscut
exemplu de nebuloasă de reflexie.
Cele mai multe nebuloase difuze de
emisie conţin şi praf, de aceea ele au de
obicei şi o componentă de reflexie. Ne­
buloasele de reflexie au dimensiuni care
sunt determinate de sursa de iluminare,
nu de mărimea norului de praf.
4. Nebuloasele obscure. Norii de
praf şi norii moleculari. Praful interste­
lar este concentratîn nebuloasele obscu­
re de absorbţie. Formele nebuloaselor
sunt cele mai diverse, de Ia pete amor­
fe şi discuri aproape circulare la fâşii
sinuoase, şerpuitoare. Cele mai mari ne­
buloase obscure sunt vizibile cu ochiul
liber ca nişte pete întunecoase pe fun­
dalul mai luminos al Căii Lactee. Dacă aţi
privi cerul într-o noapte senină, fără lună,
departe de luminile oraşului, aţi putea
observa cu siguranţă nebuloasa obscură
Marele Rift, ce reprezintă o fâşie largă
obscură care se întinde de-a lungul liniei
de mijloc a Căii Lactee, de la constelaţia
Sagittarius până la constelaţia Cygnus
(fig. 11.14). Marele Rift ascunde regiuni­
le active din acea parte a Galaxiei noas­
tre în care se formează stele. Protoste-
lele de acolo generează praf molecular
ce nu permite luminii din spectrul vizibil
să-l străbată. însă datorită telescoape-
lor performante care permit observaţii
pe alte lungimi de undă - în raze X sau
în infraroşu, în prezent se cunoaşte că
aceste regiuni sunt active. Există şi alte
galaxii spirale observate din profil, cum
ar fi M64, M65, M104 şi NGC 891, care
apar divizate de o bandă întunecoasă
formată de nebuloasele obscure din dis­
cul acelor galaxii.
O altă nebuloasă obscură, Sacul de
cărbune (fig. 11.15), este vizibilă în con­
stelaţia Crucea Sudului din emisfera
sudică. Sacul de cărbune este una din
cele mai remarcabile nebuloase obscure
vizibile cu ochiul liber. Această pată în­
tunecată aparent lipsită de stele este în
realitate un nor de praf interstelar opac
care eclipsează lumina stelelor din Calea
Lactee. El absoarbe toată lumina stele­
lor îndepărtate şi din această cauză apa­
re pe cer ca o pată neagră în contrast cu
regiunile înconjurătoare luminoase ale
Căii Lactee.
O nebuloasă poate fi obscură şi pen­
tru că se proiectează pe fundalul mai
328
Fig. 11.15. Nebuloasa obscură Sacul
de Cărbune din constelaţia Crucea Sudului
(Jodrell Bank, www.jb.man.ac.uk).
strălucitor al Căii Lactee sau pe o nebu­
loasă de emisie. Acesta este cazul ne­
buloasei obscure Cap de Cal (cunoscută
sub denumirea oficială de Barnard 33)
din constelaţia Orion (fig. 11.16) care
face parte din Norul molecular Orion si­
tuat la circa 1500 a.l. depărtare de Soa­
re. Nebuloasa Cap de Cal este una dintre
cele mai faimoase nebuloase de pe cer.
Ea este vizibilă ca o siluetă întunecată
Fig. 11.16. Nebuloasa obscură Cap de Cal
(Barnard 33), constelaţia Orion.
(Imagine în infraroşu, telescop Hubble, 2013.
Credit: NASA, ESA).
suprapusă pe nebuloasa roşie de emisie cub şi temperatura interioară de numai
IC 434. Nebuloasa Cap de Cal este în­ 7 K până la 15 K.
tunecată, pentru că ea este în realitate Norii de gaz şi praf interstelar se
un nor de praf molecular opac ce se află deosebesc prin forme neregulate fără
în faţa unei nebuloase strălucitoare de graniţe exterioare bine conturate. Fiind
emisie. suficient de denşi, ei ascund vederii,
Multe nebuloase obscure sunt asoci­ parţial sau complet, lumina de la stelele
ate cu aşa-numiţii nori moleculari, care şi alte obiecte ce se află în spatele lor. Un
sunt aglomerări de gaz foarte dens şi rece număr deosebit de mare de nori obscuri
şi praf interstelar. O nebuloasă obscură există în regiunea centrală a Galaxiei
sau un nor obscur reprezintă o regiune noastre, în constelaţia Săgetătorul, din
foarte densă a unui nor molecular mai care cauză această regiune este greu de
mare. Densitatea poate atinge valori su­ observat.
ficient de mari numai dacă temperatura Norii moleculari prezintă un interes
nebuloasei obscure este foarte joasă, în deosebit, pentru că ei furnizează mate­
caz contrar presiunea determinată de ria primă din care se formează stelele şi
mişcarea termică a gazului ar duce la ex­ planetele. Fiind compuşi, în principal, din
pansiunea nebuloasei. Aceşti nori au tem­ hidrogen şi particule de praf, ei conţin
peraturi foarte joase, de doar 10 K până tot ce este necesar pentru formarea de
la 30 K, şi de aceea sunt compuşi, în cea noi stele şi planete. într-adevăr, în aceşti
mai mare parte, din hidrogen molecular, nori există deseori stele tinere, care din
H2, dar şl din compuşi moleculari (CH, CO, cauza absorbţiei luminii vizibile de către
CN, hldroxilul OH) ce se formează în înve­ praful din nori nu se pot detecta decât
lişurile stelelor reci, de unde sunt aduşi în prin cercetarea norului pe unde radio
spaţiul interstelar de către vântul stelar. în sau în domeniul infraroşu al spectrului.
comparaţie cu hidrogenul preponderent în norii moleculari au fost descope­
ionizat din alte zone ale mediului inter­ rite diferite molecule, inclusiv molecule
stelar, în norii moleculari este concentrat de apă (H20), amoniac (NH3), alcool eti­
mai puţin de 1 % din tot hidrogenul din lic (C2HsOH) şi chiar zahăr şi amino-acizi,
Calea Lactee. Norii moleculari pot avea cum ar fi glicina (C2H5N02), care sunt
dimensiuni de la câţiva ani-lumină la sute modulele de bază ale vieţii. Mai mult,
de ani-lumină, iar masa lor totală poate s-a constatat că meteoriţii au compoziţia
să atingă mai multe milioane de mase iniţială a norului molecular din care s-a
solare. Norii cu dimensiuni mai mari de format Sistemul nostru solar, deoarece
circa 15 ani-lumină sunt numiţi nori mo­ în multe cazuri structura lor de bază nu
leculari giganţi. Aceştia sunt de peste un s-a schimbat mult de la formarea Siste­
million de ori mai masivi decât Soarele. mului solar cu peste 4,5 miliarde de ani
Norii moleculari giganţi au în medie cam în urmă. Rocile de pe Pământ sunt mult
150 de ani-lumină în diametru, înglobea­ mai tinere şi au o cu totul altă compoziţie
ză o mare parte din masa mediului in­ chimică.
terstelar, au densitatea medie de la 100 Durata de viaţă a norilor moleculari
până la 300 de molecule pe centimetru nu este prea lungă. După ce iau naştere
329
noile stele, vântul stelar al acestora corpusculare sunt emise de Soare în tim­ inducţie ale câmpului magnetic. Prin
împrăştie gazul şi praful rămas. Numai o pul erupţiilor solare. Particulele cosmice măsurări asupra stelelor s-a obţinut o
mică parte a norului molecular constitu­ de origine galactică şi cele provenite de imagine generală a câmpului magnetic
ind în jur de 10 % din materialul iniţial se la Soare poartă numele de raze cosmice din Calea Lactee în vecinătatea Soarelui.
regăseşte în stele şi planete. Restul ma­ primare. Razele cosmice primare ioni­
teriei este împrăştiat în mediul interste­ O altă metodă este oferită de particu­
zează prin ciocnire moleculele de azot
lar şi „reciclat" în alţi nori moleculari din lele de praf aliniate în câmp magnetic
şi oxigen din atmosfera Pământului pro­
care se vor forma noi stele şi planete. care emit radiaţie în infraroşu polariza­
ducând o serie de reacţii chimice şi ge­
5. Razele cosmice. Radiaţia sincro- nerând fluxuri de noi particule, numite tă, foarte utilă pentru a stabili prezenţa
tronică. în Galaxie există cantităţi imense raze cosmice secundare (fig. 11.17). Una câmpurilor magneticeîn norii de praf din
de diferite particule elementare şi nuclee din reacţii are drept rezultat epuizarea Calea Lactee. Câmpurile magnetice de
atomice care se mişcă cu viteze apropia­ stratului de ozon. Razele cosmice sunt intensitate relativ înaltă din norii denşi
te de viteza luminii. Aceste particule au Fig. 11.17. O particulă cosmica primară responsabile pentru producerea conti­ de gaz din Calea Lactee pot fi descope­
energii colosale, de ordinul unui miliard în coliziune cu o moleculă din atmosferă
{en_wikipedia.org).
nuă a unor izotopi instabili în atmosfera rite prin măsurarea efectului Zeeman, -
de electron-Volt (IO 9 eV), şi sunt numite Pământului, cum ar fi, de exemplu, car­ a scindării liniilor spectrale radio în câmp
raze cosmice galactice. Ele bombardea­ bon-14 - prin reacţia: magnetic. Prin aceste trei metode însă
ză Pământul din toate direcţiile având o câmpului magnetic galactic au o structu­
n + 14N p + 14C, este greu să se obţină rezultate pentru
distribuţie izotropă în spaţiu. Cercetările ră foarte „încurcată", dar sunt, probabil,
unde n este neutronul, p - protonul. câmpurile magnetice ale altor galaxii.
demonstrează că razele cosmice galacti­ închise şi de aceea particulele care con­
Cea de a patra metodă constă în ana­
ce au ca sursă erupţiile de supernove şi, stituie razele cosmice nu pot părăsi Ga­
§ 11.6. CÂM PUL M AGNETIC liza şi măsurarea radiaţiei sincrotronice
probabil, stelele neutronice - pulsarii. laxia. Cum se ştie din cursul de fizică, tra­
Unele surse de raze cosmice se pot afla iectoria mişcării unei particule încărcate GALACTIC şi este cea mai eficientă, deoarece poate
şi în afara Galaxiei noastre. electric în câmpul magnetic reprezintă fi aplicată pe toată întinderea Căii Lac­
Compoziţia chimică a razelor cosmice o linie elicoidală (spirală) „înfăşurată" în Câmpul magnetic este o componentă tee şi chiar la galaxiile îndepărtate. Elec­
se caracterizează prin conţinutul relativ jurul liniei de inducţie magnetică. esenţială a mediului interstelar al Gala­ tronii din razele cosmice, acceleraţi în
mare al nucleelor de elemente uşoa­ Mişcându-seîn spirală cu viteze apro­ xiei. El are un rol important în forma­ rămăşiţele de supernove, mişcându-se
re. în intervalul de energii mai mari de piate de viteza luminii, electronii, numiţi rea stelelor, contribuind la încetinirea în spirală în jurul liniilor câmpului mag­
2,5-109eV, razele cosmice galactice sunt relativişti, din razele cosmice emit unde rotaţiei norului protostelar în procesul netic interstelar cu viteze apropiate de
constituite din protoni (în proporţie de electromagnetice în domeniul undelor de colaps. Câmpul magnetic este consi­ viteza luminii emit radiaţie sincrotronică
90%), nuclee de heliu (7%) şi electroni radio decametrice. Aceste unde consti­ derat un factor posibil de încălzire a ga­ într-un interval larg de unde radio. Elec­
relativişti (circa 1 %), precum şi din nu­ tuie aşa-numita radiaţie sincrotronică, zului din haloul Galaxiei şi mediul inter­ tronii de foarte înaltă energie pot să
clee ale altor elemente chimice, mai ales care poate fi recepţionată cu ajutorul ra-
stelar. Câmpurile magnetice interstelare emită chiar şi radiaţie în infraroşu sau
uşoare (Li, Be, B). Interacţiunea nuclee­ diotelescoapelor. Această radiaţie este
determină, de asemenea, densitatea şi lumină vizibilă. Intensitatea radiaţiei
lor şi electronilor relativişti din razele similară cu radiaţia radio emisă de cen­
cosmice cu gazul interstelar generează turile de radiaţie ale planetei Jupiter sau distribuţia razelor cosmice în mediul in­ sincrotronice este o măsură a densităţii
radiaţia y (gamma) a Galaxiei concentra­ de nebuloasa Crabul (constelaţia Taurul) terstelar. electronilor din razele cosmice şi a
tă în regiunea ecuatorului galactic. (fig. 10.9). Câmpul magnetic galactic poate fi intensităţii câmpului magnetic. într-un
înainte de a ajunge la Pământ, razele Pe lângă razele cosmice galactice, în studiat prin mai multe metode. în do­ câmp de orientare constantă, gradul de
cosmice parcurg distanţe enorme în in­ spaţiul circumterestru se înregistrea­ meniul optic el poate fi identificat stu­ polarizare liniară a radiaţiei sincrotroni­
teriorul Galaxiei noastre, schimbându-şi ză şi raze cosmice solare ce reprezintă diind lumina stelelor, polarizată de către ce poate să atingă 75%.
mereu direcţia sub influenţa câmpuri­ particule cu energii mult mai mici decât granulele de praf interstelar prin care în plasma interstelară magnetizată, ori­
lor magnetice galactice. Liniile inducţiei cele de origine galactică. Aceste fluxuri trece. Aceste granule alungite de praf entarea vectorului de polarizare se modifi­
se pot alinia perpendicular pe liniile de că datorită efectului Faraday de rotaţie a
330 331
 planului de polarizare. Unghiul de rotaţie
creşte proporţional cu densitatea plasmei,
intensitatea câmpului magnetic în lungul
razei vizuale şi pătratul lungimii de undă
observată. Câmpul magnetic îndreptat
spre observator determină rotaţia planu­
lui de polarizare în sens contrar mişcării
acelor de ceasornic, în timp ce câmpul ori­
entat de la observator-în sensul mişcării
acelor de ceasornic. Având unghiul de
rotaţie Faraday măsurat, se poate afla in­
tensitatea şi direcţia componentei câm­
pului magnetic în lungul razei vizuale. în
câmpurile magnetice turbulente nu are
loc rotaţia Faraday.
Intensitatea totală a câmpului mag­
netic poate fi determinată măsurând in­
tensitatea radiaţiei sincrotronice. în ga­
laxiile spirale, inducţia medie a câmpului
magnetic este de circa 10 p.G (microGa­
uss) sau, în unităţi SI, de 1 nT (nanoTesla)
(1 nT = IO '9 T). Pentru comparaţie, câm­
pul magnetic al Pământului are inducţia
medie de circa 30 pT sau 0,3 G (1 pT =
IO '6 T). Câmpurile magnetice galacti­
ce sunt suficient de puternice pentru a
favoriza afluxul de masă în centrul ga­
laxiilor şi a influenţa formarea braţelor
spirale. Ele pot să afecteze rotaţia gazu­
lui în regiunile exterioare ale galaxiilor.
Câmpurile magnetice asigură transferul
momentului unghiular necesar pentru
colapsul norilor de gaz şi deci contribuie
la formarea stelelor.
Din analiza radiaţiei sincrotronice
radio de origine galactică, a polarizării
luminii şi a scindării Zeeman a liniilor
spectrale rezultă că inducţia magnetică
medie a câmpului magnetic al Căii Lac­
tee este de aproximativ 0,6 nT (6 pG)
332 *
în apropiere de Soare şi creşte până la formează structuri spirale în aproape magnetice independente localizate între
2-4 nT (20-40 pG) în regiunea centrului fiecare galaxie, chiar şi în galaxiile în braţele optice.
galactic. Câmpurile magnetice din norii care nu există vreo structură spirală în Originea primelor câmpuri magne­
denşi de gaz molecular rece au inducţia domeniul optic al spectrului. Acest fapt tice în Univers nu este încă bine cunos­
de până la câteva zecimi de microTesla. constituie un argument incontestabil cută. Protogalaxiile aveau, probabil, un
în afara regiunii galactice centrale, câm­ în sprijinul funcţionării unui dinam ga­ câmp magnetic provenit de la primele
pul magnetic este în mare parte paralel lactic. Câmpuri magnetice spirale sunt stele sau din jeturile de la primele gă­
cu planul discului galactic. Măsurarea observate şi în regiunile centrale ale ga­ uri negre. Dat fiind faptul că galaxia are
rotaţiei Faraday a planului de polariza­ laxiilor. în galaxiile cu braţe spirale ma­ o rotaţie diferenţială (viteza unghiulară
re al radiaţiei radio polarizate, emise sive, liniile câmpului magnetic, în cea descreşte cu raza) care duce la dispariţia
de pulsarii situaţi la distanţe cunoscu­ mai mare parte, sunt paralele cu braţele treptată a liniilor câmpului magnetic,
te, permite să se studieze structura tri­ spirale optice, dar sunt concentrate pe mecanismul dinamului a avut un rol de­
dimensională a câmpului magnetic al marginea interioară a braţelor spirale cisiv în menţinerea şi amplificarea câm­
galaxiei Calea Lactee cu o precizie mult sau între braţele spirale. în mai multe pului magnetic primordial în galaxiile
mai înaltă decât în cazul galaxiilor înde­ galaxii, câmpul magnetic formează braţe tinere.
părtate. Structura generală a câmpului
magnetic al Căii Lactee este similară cu
structura braţelor spirale observate în
domeniul optic, la fel ca şi în alte galaxii, EXERCIŢII
cu mai multe distorsiuni în apropiere de
11.1. Descrieţi structura şi caracteristici­ cerul noaptea, nu vedem decât
regiunile unde se formează stele. Deci,
le generale ale galaxiei Calea Lac­ vreo 2500 de stele. De ce?
în ansamblu, câmpul magnetic galactic
tee. 11.7. Galaxia Calea Lactee are aproxima­
este orientat, probabil, de-a lungul bra­
11.2. Calea Lactee face parte din Gru­ tiv 100000 ani-lumină în diametru,
ţelor spirale ale Galaxiei.
pul Local de galaxii. Ce reprezintă însă în spectrul vizibil noi putem
Mecanismul de generare a câmpului
acest grup? pătrunde în discul Galaxiei doar
magnetic în Galaxie este descris de te­
11.3. Caracterizaţi succint discul, nucle­ până la circa 6000 a.l. De ce?
oria dinamului, potrivit căreia câmpul
ul şi haloul galaxiei Calea Lactee. 11.8. Cum se poate determina vârsta
magnetic galactic este generat în urma
11.4. Explicaţi anomalia în mişcarea de Galaxiei noastre?
acţiunii comune a rotaţiei diferenţiale
rotaţie a Galaxiei care constituie o 11.9. Diametrul unghiular al roiului
şi a mişcărilor turbulente elicoidale ale
dovadă a existenţei materiei întu­ globular NGC5694 este de 3',
gazului interstelar ionizat. în acord cu le­
necate în compoziţia ei. iar distanţa până la el este de
gea inducţiei electromagnetice, curenţii
11.5. Arătaţi locaţia şi descrieţi mişcarea 40000 pc. Determinaţi diametrul
elicoidali de gaz ionizat creează curenţi
Sistemului Solar în Calea Lactee. liniar al roiului. R.: 35 pc. (6.A. Bo-
electrici circulari care generează câmp
Ce este anul galactic? poHLţoB-Be/ibflMMHOB, 1963. Pro­
magnetic.
11.6. Calea Lactee conţine miliarde blema 1157).
Mecanismul dinamului, prin care
de stele, însă atunci când privim
energia mecanică se transformă în ener­
gie magnetică, contribuie şi la amplifi­
carea câmpului magnetic. Cum demon­
strează observaţiile, câmpul magnetic
333
 Capitolul XII. ELEM ENTE DE A S T R O N O M IE
E X T R A G A L A C T IC Ă
§ 12.1. C A R A C TER ISTIC ILE în cea mai mare parte, galaxiile nu
G EN ER A LE ALE pot fi observate decât prin cele mai mari
G A LA X IILO R telescoape moderne având diametrul
obiectivului de peste 2 m, sau cu ajuto­
La începutul secolului XX astrono­ rul telescoapelor spaţiale. Există însă şi
mii credeau că toate stelele din Univers trei galaxii care pot fi observate pe cer
aparţin Căii Lactee, însă observaţiile cu ochiul liber, sub forma unor nebuloa­
realizate de astronomul Edwin Hubble se mici abia vizibile: nebuloasa Andro­
au arătat că Galaxia noastră nu este meda din constelaţia cu acelaşi nume,
decât una din nenumăratele galaxii din care poate fi văzută în emisfera nordi­
Universul observabil. Cu cât pătrundem că toamna şi iarna, şi Norii lui Magellan
mai adânc în spaţiul cosmic, cu atât mai (Mare şi Mic), vizibili în emisfera sudică.
multe galaxii descoperim. Cele mai în­ Galaxiile se codifică cu litere majus­
depărtate dintre ele se află la distanţe cule urmate de cifre, care indică denu­
atât de mari, încât lumina de la ele are mirea abreviată a catalogului în care
nevoie de miliarde de ani pentru a ajun­ sunt înregistrate şi numărul de înregis­
ge la Pământ. Deci, astăzi noi vedem trare în catalogul respectiv. De exemplu,
aceste galaxii aşa cum arătau ele cu galaxia Andromeda are codul M31 care
mult înainte de apariţia vieţii pe Pământ arată că galaxia este înregistrată în cata­
(fig. 12.1). logul Messier sub numărul 31.
în Universul observabil există, pro­
babil, mal mult de 170 de miliarde de
galaxii. Galaxiile pot avea dimensiuni de
la aproximativ 1000 la 100000 pc în di­
ametru şi sunt separate prin distanţe de
ordinul milioanelor de parseci. Majorita­
tea galaxiilor sunt organizate în asociaţii
de galaxii, numite grupuri şi roiuri de ga­
laxii care, la rândul lor, formează super-
roluri de galaxii. La scară mare, aceste
asociaţii sunt în general structurate în
filamente, separate prin goluri imense.
1. Compoziţia şi caracteristicile fizi­
Fig. 12.1. Galaxii îndepărtate ce ale galaxiilor. Galaxiile sunt sisteme
(imagine: Telescopul Spaţial Hubble, 1995). stelare masive, constituite din stele,
334
materie întunecată şi mediul interste­ neregulate sunt constiuite atât din stele
lar format din gaz rarefiat, particule de vârstnice, cât şi din stele recent formate.
praf, câmpuri magnetice, raze cosmice. Stelele tinere sunt concentrate cu precă­
Galaxiile pot fi pitice, compuse din apro­ dere în braţele spirale, unde se află ma­
ximativ zece milioane (10 7) de stele, dar joritatea regiunilor de formare a stele­
şi gigante, cu o sută de trilioane (IO14) lor. Analiza spectrelor galactice arată că
de stele care orbitează în jurul centrului practic toate galaxiile, indiferent de tipul
de masă al galaxiei. în centrul celor mai acestora, conţin stele vârstnice, ceea ce
multe galaxii se află găuri negre super- demonstrează că ele s-au format în peri­
masive. oada timpurie a Universului, în urmă cu
Galaxiile diferă foarte mult unele de mai bine de 10 miliarde de ani.
altele prin proprietăţile lor fizice: mări­ Gazul interstelar este prezent în can­
me, luminozitate, masă şi alte caracte­ tităţi considerabile în galaxiile neregula­
ristici. Majoritatea galaxiilor observate te, unde constituie de la câteva procente
au diametrul de 20-40 kpc, iar cele mai până la 50% din masa galaxiei, în timp ce
mari ating 50-70 kpc. Galaxia noastră în galaxiile spirale gazul reprezintă doar
(Calea Lactee) are circa 30 kpc în diame­ câteva procente din masa stelelor. Con­
tru (Tabelul 12.1). form concepţiilor moderne, stelele se
Cercetarea directă a stelelor din ga­ formează în norii reci de gaz şi de aceea
laxii nu este posibilă decât în cazul ga­ galaxiile în care sunt multe stele tinere
laxiilor mai apropiate. Sursa principală conţin cele mai mari cantităţi de gaz. în
de informaţie despre compoziţia şi pro­ majoritatea galaxiilor eliptice este puţin
prietăţile fizice ale galaxiilor o constitu­ gaz, acesta fiind concentrat mai ales în
ie analiza spectrală. Spectrele galaxiilor coroana galaxiilor eliptice gigante.
sunt foarte complicate, deoarece sunt Compoziţia chimică a gazului inter­
formate de radiaţia stelelor de diferite stelar din galaxii este similară cu cea a
clase spectrale. Astfel, domeniul roşu gazului din Calea Lactee: hidrogen şi
şi infraroşu al spectrului se datorează heliu, cu mici cantităţi de elemente mai
radiaţiei emise de stelele gigante roşii, masive. Hidrogenul este neutru (HI) sau
relativ reci din clasele spectrale K şi M, ionizat (Hll), fierbinte (în coroana gala-
care sunt prezente în galaxiile eliptice şi xiiilor) sau sub formă de nori moleculari
lenticulare. Domeniul violet şi ultraviolet reci, alcătuiţi în mare parte din molecule
este determinat de stelele albastre fier­ de hidrogen H2. în galaxiile spirale şi cele
binţi din clasele spectrale O şi B, existen­ neregulate, gazul interstelar reprezintă
te în galaxiile spirale şi cele neregulate. hidrogen neutru atomic (HI), observat
Interpretate sub aspectul evoluţi­ după radiaţia radio pe lungimea de undă
ei stelare, spectrele galactice arată că de 21 cm, şi hidrogen molecular H2. Norii
galaxiile eliptice şi cele lenticulare sunt de gaz ionizat (Hll) apar în urma încălzirii
populate practic numai de stele vârst­ gazului prin radiaţia ultravioletă emisă
nice, în timp ce galaxiile spirale şi cele de stelele fierbinţi de clasa spectrală O.
Tabelul 12.1. Unele caracteristici fizice ale galaxiei Calea Lactee şi ale unor galaxii
mai apropiate.

Distanţa, Magnitudinea
Galaxia Tipul aparentă, m
L i2 £ ;a _ J kpc
Galaxia Calea Lactee SBc 30
—ii ¡r
Norul Mare al lui Magellan Ir 10 50 + 0, l m Fig. 12.2, a. Schema de clasificare a galaxiilor Fig. 12.2, b. Schema de clasificare a galaxiilor în
(secvenţa lui Hubble). imagini (Ray Whlte, Willlam C. Keel).
Norul Mic al lui Magellan Ir 4,3 60 +2,4m

Galaxia Andromeda (M31) Sb 40 700 +3,5m miliard şi un trilion (10 9-10 12) de mase dimensiunile de câţiva kiloparseci (kpc)
solare. Se presupune că în regiunile ex­ şi luminozitatea de sute de ori mai mică
terioare ale galaxiilor predomină mate­ decât a Galaxiei noastre. Unele din ele
în galaxii, praful interstelar este în te frecvenţele undelor electromagnetice. ria întunecată de natură încă necunos­ se află în vecinătatea Căii Lactee, cum
cantităţi de 100-200 de ori mai mici de­ Luminozitatea unei galaxii poate fi deter­ cută, a cărei masă este comparabilă sau ar fi, de exemplu, galaxia din constela­
cât gazul interstelar, însă are un rol im­ minată dacă se cunoaşte distanţa până chiar depăşeşte considerabil masa tota­ ţia Dragonul. Aceste galaxii pitice sunt
portant în absorbţia luminii stelelor. Ab­ la ea şi se măsoară magnitudinea ei apa­ lă a stelelor şi gazului interstelar. deseori sateliţi ai unor galaxii mai mari.
sorbţia interstelară este deosebit de pu­ rentă. Cea mai mare luminozitate care Cele mai răspândite sunt galaxiile pitice
ternică în braţele spirale ale galaxiilor. corespunde unor magnitudini absolute § 12.2. CLASIFICAREA GALAXIILOR albastre, în care au loc procese intense
Gazul interstelar şi praful interstelar de -21m...-23mse înregistrează la galaxiile de formare a stelelor.
fac parte din componenta plană a gala- spirale şi cele eliptice. Galaxiile neregula­ Galaxiile diferă foarte mult unele de Galaxiile spirale (notate cu S) repre­
xilor, concentrându-se în apropiere de te au luminozitatea cu un ordin de mări­ altele după forma exterioară şi strălu­ zintă circa jumătate din numărul total
planul de simetrie al discului stelar al me mai mică. Cea mai mică luminozitate cire. Majoritatea galaxiilor au în partea al galaxiilor, adică sunt cele mai răs-
galaxiei. O parte de gaz foarte fierbinte, se înregistrează la galaxiile pitice. centrală o regiune strălucitoare, numită
având temperatura de circa un milion de Stelele din galaxii se mişcă pe orbite nucleu, cu cea mai mare concentraţie
kelvini, formează aşa-numita coroană a eliptice sau aproape circulare în jurul de stele, care atinge milioane de stele
galaxiei care poate fi descoperită după centrului de masă cu viteze cuprinse în­ într-un cub cu latura de 1 pc. Prima clasi­
radiaţia pe care o emite în domeniul Ro­ tre 100 şi 300 km/s. Perioada de revolu­ ficare a galaxiilor după forma lor aparen­
entgen al spectrului. ţie atinge zeci şi sute de milioane de ani. tă a fost propusă de E. Hubble în 1925.
La fel ca în galaxia Calea Lactee, în Viteza de rotaţie poate fi măsurată după Galaxiile se împart în următoarele tipuri:
mediul interstelar al galaxiilor există deplasarea Doppler a liniilor spectrale galaxii eliptice, spirale şi spirale barate,
câmpuri magnetice şi raze cosmice, care de emisie ale norilor de gaz interstelar lenticulare şi neregulate (fig. 12.2 a, b).
pot fi puse în evidenţă după radiaţia sin- care se mişcă în planul discului galactic Galaxiile eliptice (notate cu E) au for­
crotronicâ în domeniul undelor radio, pe orbite aproape circulare. ma de elipsă fără un contur distinct. Ele
generată în discurile galaxiilor unde sunt 3. Masa galaxiilor poate fi estima­ nu prezintă vreo structură interioară, iar
concentrate sursele de raze cosmice - tă dacă se cunoaşte viteza de rotaţie a strălucirea lor creşte lent de la periferie
supernovele. galaxiei la o anumită distanţă de la cen­ spre centru (fig. 12.3). Aceste galaxii con­
2. Luminozitatea galaxiilor. Galaxiiletru. Din măsurări rezultă că majoritatea stituie aproximativ un sfert din numărul
radiază cantităţi uriaşe de energie pe toa­ galaxiilor au masele cuprinse între un celor observate. Există un număr foar­ Fig. 12.3. Galaxia eliptică gigantică NGC 1316
te mare de galaxii eliptice pitice, având din rolul Fornax (Cuptorul). (Credit: ESO).

336 337
 Fig. 12.4. Galaxia spirală Andromeda (M31)
(Credit: N ASA/JPL- Caltech/ UCLA, imagine în
infraroşu, telescopul spaţial WISE-NASA).
pândite. Din această categorie fac par­
te galaxia Calea Lactee (fig. 11.1), gala­
xia Andromeda (fig. 12.4) şi alte galaxii
(fig. 12.5). Structura acestor galaxii se
caracterizează prin existenţa unor braţe
spirale formate din stele tinere străluci­
toare, roiuri stelare şi nebuloase gazoa­
se luminoase (regiuni Hll).
Galaxiile spirale au trei componente
structurale principale: componenta pla­
nă care se constituie din ramurile spirale
cu stele tinere, gaz şi praf interstelar ce
formează discul galactic având grosimea
de 5-10 ori mai mică decât diametrul
galaxiei, şi componenta sferiodală re­
prezentată de halo şi regiunea centrală
strălucitoare, numită proeminenţa cen­
trală sau bulge.
Braţele spirale ale galaxiilor reprezin­
tă regiuni cu densitatea cea mai mare a
stelelor, mai ales a stelelor tinere. Exis­
tenţa ramurilor spirale în discurile gala­
xiilor nu are încă o explicaţie definitivă.
338
Fig. 12.5. Galaxia spirală NGC 2997, constelaţia
Antlia (Maşina Pneumatică)(Credit: ESO).
Cercetările arată că braţele spirale iau
naştere ca rezultat al propagării unor
unde de densitate în discul de stele şi gaz
al galaxiei.
Galaxiile spirale barate. Stelele din
regiunea interioară centrală a multor ga­
laxii spirale formează o punte - o bară -
de la capetele căreia pornesc braţele
spirale (fig. 12.6). Asemenea galaxii spi­
rale barate se notează SB. Astfel, galaxia
noastră Calea Lactee, cum s-a arătat în
cap. 11, se notează SBc.
Galaxiile lenticulare (notate cu S0)
sunt o categorie intermediară între gala­
xiile spirale şi cele spirale barate. Ele sunt
asemănătoare cu cele eliptice, însă au
discul format din stele, fapt care le asea­
mănă şi cu galaxiile spirale, deşi se deose­
besc de acestea prin absenţa componen­
tei plane şi a braţelor spirale (fig. 12.7).
Galaxiile neregulate (notate cu Ir)
au forme nesimetrice, stelele şi gazul
interstelar fiind împrăştiate pe întreg
Fig. 12.6. Galaxia spirală barată Seyfert Fig. 12.7. Galaxia lenticulară NGC 4866
NGC-1097 din constelaţia Fornax (constelaţia Virgo). Credit: ESA-Hubble
(Cuptorul)(annesastronomynews.com). NASA-Gllles Chapdelaine.
discul galactic (fig. 12.8). Aceste galaxii milioane de ani-lumină depărtare de
conţin multe stele tinere şi gaz interste­ Soare. Există chiar şi un scenariu de co­
lar care formează discul şi componenta liziune a acestor galaxii peste patru mili­
plană a galaxiei. Se presupune că galaxi­ arde de ani (fig. 12.11).
ile neregulate au evoluat din galaxii spi­
rale, un exemplu fiind galaxia neregula­
tă Norul Mare al lui Magellan din Grupul
Local de Galaxii (vizibilă în emisfera su­
dică), care are o structură centrală sub
formă de bară (fig. 12.9).
Interacţiunea galaxiilor. Unele ga­
laxii, puţine la număr, interacţionează
între ele şi au aspectul cu totul neobiş­
nuit fiind puternic deformate. De mul­
te ori aceste galaxii sunt învecinate cu
una sau câteva sisteme stelare care prin
atracţia lor gravitaţională le deformea­
ză. Deseori aceste galaxii sunt chiar le­
gate între ele prin punţi de gaz sau de
stele (fig. 12.10). Galaxia Calea Lactee
interacţionează gravitaţional cu galaxia Fig. 12.8. Galaxia neregulată NGC_1427A
Andromeda situată la aproximativ 2,5 (imagine: Hubble Space Telescope).
339

Fig. 12.9. Galaxia neregulată Norul Mare al lui
Magellan (în constelaţiile Dorado şi Mensa).
tf-, § 12.3. GALAXIILE ACTIVE.
QUASARII
Unele galaxii sunt mai luminoase şi
mai active decât galaxiile normale, iar
nucleele lor posedă un şir de proprietăţi
cu totul deosebite. Aceste nuclee ga­
lactice emit cantităţi uriaşe de energie,
comparabile sau chiar mai mari decât
energia totală radiată de toate stelele
din galaxie. Cele mai active galaxii pot
emite de sute şi mii de ori mai multă
energie pe secundă decât galaxia Calea
Lactee. Mai mult, sursa de energie are
dimensiuni extrem de mici în compa­
raţie cu dimensiunile galaxiei. Nucleele
acestor galaxii sunt numite nuclee galac­
tice active.
Natura energiei emise de o galaxie
activă diferă de aceea a unei galaxii
normale. Spectrul unei galaxii normale
este asemănător cu spectrul unui corp
340
Fig. 12.10. Coliziunea a două galaxii.
negru, adică energia emisă este de na­
tură termică şi depinde de temperatură.
Energia emisă de o galaxie activă este
generată datorită mişcării accelerate a
particulelor încărcate în câmp magnetic
care emit radiaţie electromagnetică, nu­
mită radiaţie sincrotronicd. Aceasta nu
depinde de temperatura obiectului care
\
.Vvti
HUI
Coliziune în 4
miliarde ani
Soarele
Calea Lactee
Fig. 12.11. Scenariul coliziunii galaxiilor
Calea Lactee şi Andromeda (www.nasa.gov).
o emite. Galaxiile active emit radiaţie în cularitate a acestor galaxii este faptul că
domeniile infraroşu, radio, ultraviolet şi radiaţia nucleului este variabilă, având
Roentgen ale spectrului. Aceste galaxii perioada de câteva luni, săptămâni sau
cu nuclee active se caracterizează prin chiar zile.
luminozitatea mai înaltă decât a celor 2. Radiogalaxiile. Radiogalaxiile fac
normale, radiaţie netermică polarizată parte din galaxiile eliptice masive şi se
şi jeturi de plasmă emise din nucleu. caracterizează prin radiaţie radio de zeci
Din categoria galaxiilor active fac de mii de ori mai intensă decât radiaţia
parte: galaxiile Seyfert, radiogalaxiile şi radio a galaxiilor normale. Această ra­
quasaii. diaţie este de natură sincrotronică, ea
1. Galaxiile Seyfert sunt galaxii spi­ fiind determinată de mişcarea în câmp
rale masive cu nuclee mici (de câţiva magnetic a norilor de particule relati­
ani-lumină) extrem de strălucitoare, de viste încărcate din galaxie. Radiogalaxia
zeci de mii de ori mai strălucitoare decât cea mai apropiată de noi este radiosursa
Calea Lactee. în centrul acestora se ob­ Centaurus A (sau Cen A) din constelaţia
servă o sursă de radiaţie de dimensiuni sudică Centaurul ce se află la distan­
unghiulare foarte mici, al cărei spectru ţa de circa 12 milioane de ani-lumină
diferă de spectrul stelelor şi nu este de (3,5 Mpc) de Pământ (fig. 12.12). Ea este
natură termică, adică nu este determi­ a cincea dintre cele mai strălucitoare ga­
nat de radiaţia unor corpuri fierbinţi. laxii de pe cer, având magnitudinea vizu­
Galaxiile de acest tip au fost descoperite ală aparentă de circa 8 m.
în 1943 de către astronomul american Centaurus A este o galaxie activă ex­
Cari Seyfert. Spectrul galaxiilor Seyfert trem de importantă, studiată în toate
conţine linii foarte largi de emisie ale di­ domeniile spectrale. Cen A are un nu­
feritelor elemente chimice. O altă parti- cleu galactic activ în domeniul undelor
radio. în imaginile obţinute în domeniul
spectral optic, se observă că norii groşi
de praf ascund aproape complet cen­
trul galaxiei. Există dovezi serioase că
radiogalaxia Centaurus A s-a format în
urma contopirii unei galaxii eliptice cu
una spirală. Nucleul acestei radiogalaxii
este cea mai mică radiosursă extragalac-
tică cunoscută, de numai 10 zile-lumină
în diametru. în imaginile radio şi Roent­
gen ale radiogalaxiei se observă un jet
gigantic de particule de înaltă energie
expulzat din centrul găurii negre super-
Fig. 12.12. Radiogalaxia Centaurus A
masive cu masa de circa 100 de milioane
(Credit: ESO).
de mase solare.
341
 3. Quasarii fac parte din categoria
obiectelor cunoscute ca nuclee galactice
active, care au ca sursă de energie găuri
negre supermasive. Primii quasari (3C48
şi 3C 273) (înregistraţi în al 3-lea Cata­
log Cambridge al radiosurselor cosmice
sub numărul 48 şi, respectiv, 273) au
fost descoperiţi la începutul anilor 1960
de A. Sandage (1926-2010) ş.a. în 1963,
M. Schmidt, de la Observatorul Mount
Palomar (SUA), a obţinut spectrul op­
tic al unei stele slabe de magnitudinea
13m, a cărei poziţie coincidea cu aceea
a radiosursei 3C 273. Spectrul obiectului
3C 273 s-a dovedit a fi cu totul diferit de
spectrele stelare obişnuite prin faptul că
liniile spectrale de emisie, similare cu se­
ria Balmera hidrogenului, erau deplasa­
te spre domeniul roşu al spectrului faţă
de poziţia lor normală cunoscută. Cum
se ştie, deplasarea spre roşu a liniilor
spectrale este z = AX/X, unde X este lun­
gimea de undă a luminii emise de sur­
să, iar AX - deplasarea absolută a liniei
spectrale observate. Deplasarea spre
roşu a liniilor spectrale în spectrul obiec­
tului 3C 273 este z = 0,16, iar în spec­
trul radiosursei 3C 48 este şi mai mare,
z = 0,37. Măsurările efectuate de radio-
astronomi au arătat că aceste surse cos­
mice de unde radio sunt practic punc­
tiforme, adică sunt asemănătoare cu
nişte stele. Acestor obiecte neobişnuite
li s-a dat mai târziu denimirea de quasar
(abreviere de la engl. quasistellar radio-
sourse - radiosursă cvasi-stelard). Astfel
au fost descoperiţi quasarii - obiecte
enigmatice de dimensiuni relativ mici,
de ordinul Sistemului nostru solar, care
342
radiază cantităţi fantastice de energie,
echivalente cu energia emisă de o în­
treagă galaxie.
Quasarii reprezintă obiecte astrono­
mice compacte ce se caracterizează prin
radiaţie variabilă de mare intensitate şi
linii spectrale de emisie foarte largi ce co­
respund aceloraşi elemente chimice ca şi
cele din spectrul Soarelui sau al norilor de
gaz din discul Galaxiei noastre. Acest fapt
dovedeşte că quasarii sunt înrudiţi cu sis­
temele stelare obişnuite. Observaţiile ne
demonstrează că mulţi quasari reprezin­
tă nuclee foarte active ale unor galaxii,
în imaginile multor quasari, obţinute cu
ajutorul telescopului spaţial Hubble, se
observă că aceştia sunt situaţi în centrul
unor galaxii eliptice sau spirale. în 1982 a
fost observat un sistem stelar şi în jurul
quasarului 3C 273.
Quasarii posedă o serie de pro­
prietăţi remarcabile. Luminozitatea
lor atinge valori extrem de înalte, de
1037W - IO 41 W, care depăşesc de sute şi
mii de ori luminozitatea galaxiilor. Qua­
sarul 3C 273 are cea mai mare lumino­
zitate în domeniul vizibil al spectrului,
L = IO 40- 1041 W, care depăşeşte mult lu­
minozitatea Galaxiei noastre. Luminozi­
tatea quasarilor este variabilă, amplitu­
dinea variaţiilor atingând 3mşi chiar mai
mult. Variaţiile luminozităţii sunt nere­
gulate, având durata de la câteva zile la
un an, şi au loc atât în domeniul optic,
cât şi în domeniul undelor radio. Deoa­
rece diametrul unui quasar nu poate fi
mai mare decât distanţa parcursă de
lumină în intervalul de timp cât durează
variaţia luminozităţii lui, se poate estima
că diametrul quasarilor nu depăşeşte un însă este de sute şi mii de ori mai înaltă
an-lumină (pentru comparaţie, diame­ decât luminozitatea nucleelor active ale
trul Galaxiei noastre este de circa 100 de galaxiilor Seyfert.
mii de ani-lumină). Rezultă deci că ener­ Potrivit teoriilor actuale, cantităţi­
gia enormă a quasarilor este generată le enorme de energie emise de quasari
într-un volum extrem de mic. ar putea fi generate de un sistem stelar
Cercetările efectuate cu ajutorul sis­ foarte compact, de o stea supermasivă
temelor interferometrice, formate din în rotaţie sau de o gaură neagră uriaşă,
două sau mai multe radiotelescoape am­ în primul caz, luminozitatea quasarilor ar
plasate la distanţe mari unul de altul, au putea fi asigurată de explozia a sute de
confirmat că radiosursele legate de qua­ supernove în nucleele galactive active. în
sari au o structură cu două componente. cel de al doilea caz, fenomenul quasarului
De multe ori componentele reprezintă ar putea fi creat de o stea supermasivă
două jeturi de plasmă între care se află având masa de circa un miliard de mase
quasarul identificat cu ajutorul telesco­ solare şi raza de IO 12 km care se roteşte
pului optic. Radiaţia radio emisă de jeturi cu perioada de un an şi posedă un câmp
este de natură sincrotronică, adică este magnetic puternic cu inducţia B = 10 T - o
generată de electronii de înaltă energie „superstea magnetică". O asemenea stea
care se mişcă în câmp magnetic. Acelaşi este similară cu un pulsar gigantic.
mecanism sincrotronic este responsabil O stea supermasivă din centrul unui
şi de emisia de radiaţie de către nucleul sistem stelar superdens se poate trans­
quasarilor în domeniul infraroşu. O do­ forma, în urma colapsului gravitaţional,
vadă în acest sens este polarizarea lini­ într-o gaură neagră. Sub acţiunea câm­
ară a radiaţiei. Jeturi asemănătoare au pului gravitaţional extrem de puternic
fost observate şi în domeniul optic, cum al găurii negre supermasive, materia din
ar fi formaţiunea cu lungimea de 5000 mediul interstelar este accelerată spre
de ani-lumină care porneşte din nucle­ ea până la viteze apropiate de viteza
ul galaxiei eliptice masive Virgo A (în luminii şi formează în jurul găurii negre
constelaţia Fecioara). Asemănarea din­ un disc de acreţie care se roteşte în ju­
tre aceste jeturi este o dovadă a faptului rul ei, asemenea inelelor planetei Saturn
că fenomenele care se produc în quasari (fig. 12.13). Particulele încărcate electric
şi în nucleele active ale galaxiilor sunt de de înaltă energie din discul de acreţie,
aceeaşi natură. mişcându-se în câmpul magnetic care
Există o asemănare între quasari şi străbate discul, generează radiaţia elec­
galaxiile spirale Seyfert, ale căror nuclee tromagnetică emisă de quasari. Prin fe­
compacte strălucitoare emit radiaţie nomenul de acreţie s-ar putea explica
variabilă în liniile spectrale ale hidroge­ şi originea jeturilor emise de quasari, a
nului şi heliului, iar uneori unde radio şi căror direcţie ar putea fi legată de axa
raze Roentgen. Luminozitatea quasarilor de rotaţie a discului de acreţie. Gaura
343

Jet de particule
de mare viteză
"\ Liniile câmpului
, magnetic
Disc de
acreţie
Fig. 12.13. Discul de acreţie şl jeturile unei găuri
negre, ilustraţie (Credit: pages.uoregon.edu).
neagră în rotaţie rapidă generează un
câmp magnetic puternic care formea­
ză două jeturi de plasmă emise din ga­
ura neagră (fig. 12.13). Materia prinsă
în aceste jeturi este accelerată până
aproape de viteza luminii şi expulzată la
sute de mii de ani-lumină.
în prezent se cunosc mii de aseme­
nea obiecte astronomice, unele dintre
ele fiind asemănătoare cu primii quasari,
3C 273 şi 3C 48. în acelaşi timp, s-a dove­
dit că quasarii emit radiaţie şi în dome­
niul infraroşu şi Roentgen al spectrului.
Acum se ştie că toate galaxiile au în
centrele lor găuri negre supermasive,
unele de milioane de mase solare. Calea
Lactee de asemenea are în centru o gură
neagră supermasivă, însă ea nu are un
nucleu galactic activ şi de aceea nu apa­
re ca un quasar pentru un observator
dintr-o galaxie îndepărtată.
344
Deplasările spre roşu atât de mari ale
liniilor spectrale ale quasarilor (la unii
din ei ating valoarea z = 5) arată că qua­
sarii sunt obiecte extragalactice, situate
la miliarde de ani-lumină depărtare de
Pământ. Aceasta înseamnă că lumina re­
cepţionată astăzi a fost emisă de aceşti
quasari în urmă cu mai multe miliarde
de ani, atunci când poate nici Pământul
şi nici Soarele încă nu existau. Conform
concepţiilor teoretice actuale, deplasa­
rea considerabilă a radiaţiei emise de
quasari spre domeniul roşu al spectrului
atestă faptul că aceste obiecte astrono­
mice se îndepărtează de Galaxia noastră
cu viteze extrem de mari. Astfel, viteza
de îndepărtare a quasarului 3C 273 con­
stituie 16 % din viteza luminii în vid, iar
viteza sursei 3C 48 este de 37 % din vi­
teza luminii. în conformitate cu Teoria
relativităţii generalizate a lui Einstein,
deplasarea spre roşu a liniilor spectrale
ale quasarilor se explică prin deplasarea
cosmologică spre roşu legată de expan­
siunea Universului.
4. Blazării. Aceste obiecte extraga­
lactice au fost observate pentru prima
dată în 1972 şi descoperite prin metoda
interferometriei cu linie de bază foarte
lungă. Numele lor a fost propus de as­
tronomul Ed Spiegel în 1978 după denu­
mirea sursei variabile BL din constelaţia
Lacerta (identificată ulterior ca fiind
nucleul unei galaxii eliptice) şi termenul
quasar. Blazării se împart în două cate­
gorii: obiecte BL Lacertae (BL Lac) şi qua­
sari variabili optic violenţi (OVV).
Blazarul este o sursă compactă de
radiaţie electromagnetică, alimentată de
o gaură neagră supermasivă din centrul
unei galaxii eliptice gigante active. Blază­ că o parte din ele au deplasări spre roşu
rii sunt cele mai active obiecte astrono­ caracteristice pentru obiectele extra­
mice ce se caracterizează prin cantitatea galactice. Aceste obiecte au dimensiuni
enormă de energie pe care o posedă şi relativ mici şi au fost numite quasag
prin spectrul continuu în toate domeniile (engi. QUASi stellAr Galaxy - galaxie
spectrale cu linii spectrale foarte slabe. cvasistelară). Quasagii au o luminozita­
Aceste obiecte se evidenţiază prin variaţii te foarte mare, dar spre deosebire de
rapide considerabile ale luminozităţii în quasari, radiaţia radio emisă de ei nu
toate domeniile spectrale cu perioada de este atât de intensă.
câteva zile sau chiar ore. Blazării emit je­
turi de plasmă de înaltă energie cu viteze § 12.4. SURSELE DE RAZE
apropiate de viteza luminii. G A M M A CU ERUPŢIE
Un blazar este de fapt un quasar
compact privit frontal, cu locaţia într-o în 1967, au fost detectate pen­
galaxie activă situată departe de Calea tru prima data, cu ajutorul sateliţilor
Lactee. Unul din jeturile relativiste ale Vela (SUA), erupţii extrem de intense
acestuia este orientat direct spre obser­ de raze gamma (în engl. Gamma-Ray
vatorul terestru care poate vedea ast­ Bursts - GRB) care proveneau de la
fel radiaţia emisă atât de gaura neagră, surse situate în galaxiile îndepărtate.
cât şi de jet. Deşi blazării se pot afla la Pentru a le explica, au fost propuse mai
distanţe de miliarde de ani-lumină, ei multe modele teoretice care au putut fi
sunt accesibili pentru instrumentele as­ verificate abia în 1997, după măsurarea
tronomice de pe Pământ. deplasării spre roşu a liniilor spectrale
Se consideră uneori că cele trei ale acestor surse. Studiile ulterioare au
obiecte - radiogalaxiile, quasarii şi bla­ arătat că aceste surse de raze gamma
zării reprezintă unul şi acelaşi obiect pri­ sunt asociate cu explozii grandioase,
vit din trei perspective diferite. Atunci însoţite de degajarea unor cantităţi co­
când jeturile sunt perpendiculare pe losale de energie, care au loc în galaxi­
raza vizuală, obiectul studiat este o radi­ ile îndepărtate. Ele reprezintă cele mai
ogalaxie. Dacă ele sunt orientate sub un violente fenomene electromagnetice
unghi faţă de raza vizuală, noi vedem un cunoscute în Univers.
quasar. Iar atunci când jetul este orien­ Erupţiile de raze gamma se impart în
tat spre observator, obiectul respectiv două categorii: erupţii de lungă durată -
este un blazar. de la aproximativ 2 s la câteva minute
5. Quasagii. Studiind stelele alb-al-(cu durata medie de 30 s), şi erupţii de
bastre, astronomul american A. San- scurtă durată - de la câteva milisecunde
dage a descoperit, în 1965, că multe la 2 secunde (durata medie de 0,3 s). As­
dintre ele au o emisie intensă în dome­ tronomii consideră că aceste două tipuri
niul ultraviolet al spectrului. Cercetările de erupţii sunt generate de surse cu pro­
spectrale ale acestor obiecte au arătat prietăţi fizice total diferite.
345
 - • ' 9 • 3* •
■ J k
+i
\
y lă şi unde radio. Erupţiile de raze gam­
■.
.
J sunt însoţite de eliberarea unor cantităţi
# •> w -
■ 'T..'jRt
. "S 1 t. ^1 r*- *1„,i \ *
*H91* y
Fig. 12.14. Erupţie de raze gamma
(Ilustraţie NASA).
Erupţiile de scurtă durată sunt de­
clanşate, probabil, de procese fizice le­
gate de contopirea unor stele neutronice
binare. Erupţia gamma de lungă durată
este observată sub forma unui fascicul
îngust de radiaţie gamma extrem de in­
tensă, generată de o supernovă - o stea
masivă în rotaţie rapidă care este în ul­
timul stadiu al evoluţiei sale şi a intrat în
colaps gravitaţional. Atunci când reacţiile
de fuziune nucleară, prin care elemente­
le uşoare se transformă în elemente mai
grele, nu mai creează presiunea necesa­
ră pentru a înfrunta gravitaţia proprie,
steaua începe să se contracte vertiginos,
adică intră în colaps gravitaţional care
se sfârşeşte cu formarea unei găuri ne­
gre. în procesul de colaps, energia este
eliberată în direcţia axei de rotaţie a ste­
lei generând o erupţie de raze gamma
(fig. 12.14). Se poate spune că erupţiile
gamma de lungă durată marchează sfâr­
şitul stelelor masive.
346
Erupţia de radiaţii gamma este urma­
tă, de obicei, de emisia de raze Roent­
gen ultraviolete, infraroşii, lumină vizibi­
ma se produc la miliarde de ani-lumină
de Pământ, în afara Galaxiei noastre, şi
enorme de energie. într-o erupţie tipică
este eliberată în câteva secunde atâta
energie, cât va emite Soarele pe întrea­
ga sa durată de viaţă de 10 miliarde de
ani. Erupţiile sunt extrem de rare - câte­
va explozii la un milion de ani pe galaxie.
Sursele cu erupţie de raze gamma sunt
de sute de ori mai strălucitoare decât o
supernovă tipică şi de circa un million de
miliarde de ori mai strălucitoare decât
Soarele, ele fiind cele mai strălucitoare
surse cosmice de raze gamma din Uni­
versul observabil.
Erupţiile de lungă durată au loc în cele
mai îndepărtate colţuri ale Universului
observabil. Stelele masive asociate cu ele
se află de obicei la distanţe de ordinul
miliardelor de ani-lumină. Pământul are
vârsta de circa 4,5 miliarde de ani şi deci
unele erupţii gamma s-au produs atunci
când planeta noastră era încă foarte tâ­
nără, înainte de a fi apărut primii microbi
şi chiar înainte de a se fi format oceanele.
Unele erupţii observate astăzi au avut loc
atunci când Universul avea vârsta de nu­
mai câteva miliarde de ani.
în urma analizei numeroaselor date
colectate pe parcursul ultimilor 15 ani
cu ajutorul unor instrumente specia­
le plasate la bordul sateliţilor artificiali
(cum ar fi, de exemplu, Observatorul
spaţial gamma Compton, NASA) şi a mai
multor simulări realizate la computer,
astronomii au elaborat un model func­
ţional al stelelor în care au loc erupţii
de raze gamma, cunoscut sub numele
de “colapsar". Modelul presupune că în
timp ce nucleul unor stele intră în co­
laps gravitaţional, straturile exterioare
ale stelei explodează ca o supernovă cu
eliberarea unor cantităţi uriaşe de ener­
gie, fenomen numit „hipernovă". Teoria
respectivă este cunoscută şi ca modelul
"colapsar-hipernovă”.
Erupţiile de raze gamma se produc la
distanţe atât de mari, încât stelele con­
siderate că ar fi responsabile de aceste
erupţii nu se pot vedea nici în cele mai
mari telescoape. Aceste stele sunt extrem
de masive şi foarte fierbinţi. Ele sunt nu­
mite stele Wolf-Rayet, după numele a doi
astronomi francezi, Charles Wolf (1827­
1918) şi Georges Rayet (1839-1906), care,
în sec. XIX, au studiat prima stea de acest
tip. în urma colapsului, în nucleul acestor
stele masive se formează o gaură neagră.
Explozia generează o undă de şoc care se
propagă în stea cu viteze apropiate de
viteza luminii. Razele gamma sunt gene­
rate în stea atunci când unda de explozie
vine în coliziune cu materia stelară. Aces­
te raze gamma erup din suprafaţa stelei,
fiind urmate de un jet de materie stela­
ră, expulzată în exterior de unda explo­
ziei. Jetul se propagă în spaţiu cu viteze
apropiate de viteza luminii, ciocnindu-se
cu gazul şi praful interstelar şi generând o
emisie suplimentară cu durata de câteva
zile sau chiar săptămâni, formată din fo­
toni de energie mai mică - radiaţii Roent­
gen, lumină vizibilă şi unde radio.
347
/tf\ § 12.5. R O IU R I Şl S U P E R -R O IU R I
DE G A LA X II
1. Grupul local de galaxii. Galaxiile
observate formează, de obicei, grupuri
mici sau roiuri de zeci, sute şi mii de ga­
laxii. Galaxia noastră Calea Lactee, cum
se ştie, face parte din aşa-numitul Grup
local de galaxii (fig. 11.3), alcătuit din
trei galaxii spirale (Calea Lactee, galaxia
Andromeda şi galaxia din constelaţia
Triunghiul) şi câteva zeci de galaxii piti­
ce eliptice şi neregulate, dintre care mai
mari sunt Norii lui Magellan.
2. Roiurile de galaxii. în medie, ro­
iurile de galaxii au dimensiuni de câţiva
megaparseci. Galaxiile din ele se miş­
că cu viteze relative destul de mari, de
multe ori peste 1000 km/s, dar cu toate
acestea roiurile rămân stabile timp de
miliarde de ani, ceea ce înseamnă că cea
mai mare parte din masa lor o constituie
nu galaxiile, ci materia „întunecată" care
nu radiază lumină şi a cărei natură deo­
camdată nu este cunoscută. Roiurile de
galaxii sunt de două tipuri: neregulate şi
regulate.
Roiurile neregulate de galaxii nu au o
formă anumită şi nici o regiune centra­
lă distinctă. în aceste roiuri predomină
galaxiile spirale. Roiul neregulat din con­
stelaţia Virgo (Fecioara) (fig. 12.15), aflat
la distanţa de circa 15 Mpc, măsurată
cu ajutorul telescopului orbital Hubble,
conţine câteva mii de galaxii. Un alt roi
neregulat de galaxii se observă în con­
stelaţia Hercules.
Roiurile regulate de galaxii sunt sime­
trice şi mai compacte, ele fiind compuse
 . • IC 3363 •

* « PGC 40636 / _

NGC 4413
* « '
'
■ ,
* •

\ • •
NGC 4423
ngc «aa
ic 338«

IC 3303
. • .

. . NGC 4374

ţ| NGC 4439

» . * *
• • « • ,
MS6
, MM ■ '* ' ' NGC 4439

' •

' * .

« . NGC 4402 IC 3355

Fig. 12.15. Roiul de galaxii Virgo (Fecioara) cel mai apropiat de Calea Lactee (70 mil. a.l.) Fig. 12.16. Super-roiul de galaxii Virgo. Acesta cuprinde peste 100 roiuri şi grupuri de galaxii,
conţine ~2000 galaxii. în imagine: M 8 4-galaxie lenticulară; M 8 6-galaxie eliptică; inclusiv Roiul Virgo şi Grupul Local de galaxii. Sursa: commons.wikimedia.org.
NGC 4435 - galaxie lenticulară barată; NGC 4388 - galaxie spirală activă. Autor imagine: Andrew Z. Colvin.
(Sursa: http://www.astrosurf.com/avastro/Virgogalax).

mai ales din galaxii eliptice şi lenticula­ lule gigantice. Există regiuni de zeci de
re. Densitatea galaxiilor în aceste roiuri megaparseci cu densitatea mare a gala­
creşte considerabil odată cu apropierea xiilor şi roiurilor de galaxii care alternea­
de centrul roiului. Unul din aceste roiuri ză cu „goluri" în care densitatea medie
se află la distanţa de 100 Mpc în conste­ a galaxiilor este de multe ori mai mică.
laţia Coma Berenices (Cosiţa Berenicei) Cea mai apropiată regiune cu densitate
şi conţine zeci de mii de galaxii. în spaţiul mare de galaxii, numită Super-galaxie
dintre galaxiile din roi există gaz extrem sau Super-roi local, se află în partea cen­
de rarefiat cu temperatura înaltă care trală a roiului de galaxii din constelaţia
este o sursă intensă de radiaţii în dome­ Virgo (Fecioara) (fig. 12.16). Se pare că şi
niul Roentgen. Calea Lactee face parte din acest Super­
3. Super-roiurile de galaxii. Structu­roi local. Roiul de galaxii din constelaţia
ra Universului la scară mare a fost pusă Coma Berenices este centrul unui super­
în evidenţă prin studierea galaxiilor şi a roi învecinat de galaxii.
roiurilor de galaxii în regiuni cu dimen­ Spre deosebire de grupurile şi roiu­
siunile de câteva sute de megaparseci. rile de galaxii, care sunt sisteme legate
S-a constatat că galaxiile şi roiurile de prin interacţiune gravitaţională, super-
galaxii formează în spaţiu un fel de ce­ roiurile nu sunt legate fizic între ele şi Fig. 12.17. Distribuţia structurată a roiurilor şi super-roiurilor locale de galaxii, în raza
de 1 mld. ani-lumină. (www.atlasoftheuniverse.com. Autorul hărţii: Richard Rowell).

348 349
Imagine
aparentă
fe*
Quasar
îndepărtat
Raza vizuală
Galaxia spirală în apropiere
Imagine • de raza vizuală acţionează
aparentă ca o lentilă gravitaţională
Fig. 12.18. Schema fenomenului de lentilă gravitaţională.
se supun legii lui Hubble, adică se află în
stare de expansiune.
Distribuţia structurată a galaxiilor ia
scară foarte mare în Univers reflectă
structura neomogenă a mediului gazos
din care au luat naştere sistemele de ga­
laxii (fig. 12.17).
§ 12.6. LENTILE GRAVITAŢIONALE
Să ne imaginăm un quasar care este
la o distanţă foarte mare de Pământ, de
exemplu, la 10 miliarde de ani-lumină.
Dacă între observatorul de pe Pământ
şi quasar nu sunt interpuse alte obiecte
cereşti (galaxii, roiuri de galaxii, găuri
negre supermasive), observatorul va
350
% $ & * * * * *
Observator
vedea o singură imagine a quasarului.
Dacă însă în faţa quasarului se află o ga­
laxie masivă (sau un roi de galaxii), astfel
încât el nu mai poate fi observat direct,
razele de lumină vor fi deviate în câm­
pul gravitaţional al galaxiei şi observa­
torul va vedea două sau mai multe ima­
gini ale quasarului (fig. 12.18). în acest
mod apare efectul de „lentilă gravitaţi­
onală" care se datorează faptului că ga­
laxia acţionează ca o lentilă, redirecţio-
nând razele de lumină emise de sursă şi
focalizându-le spre observator. Lentila
gravitaţională face ca unele obiecte
îndepărtate să apară mărite şi distor­
sionate sau chiar cu imagini multiple
(fig. 12.19). Dacă galaxia ar fi perfect
Fig. 12.19. Lentila gravitaţionala formata
de roiul de galaxii Abel.
simetrică faţă de linia q u asar- Pământ,
atunci noi am vedea un inel de quasari-
imagini. Mai frecvent, galaxia masivă
este deplasată faţă de această linie şi
atunci razele trecând pe lângă galaxie
parcurg distanţe diferite. în consecinţă,
se formează două imagini la distanţe
diferite de la quasarul real. Deoarece
distanţa dintre obiecte este extrem de
mare, galaxia poate fi aproximată cu un
corp punctual. în felul acesta, se pot fo­
losi procedee geometrice simple pen­
tru a estima distanţa până la quasarul
real, ştiind masa galaxiei, distanţa până
la galaxie şi distanţa dintre cele două
imagini.
Efectul de lentilă gravitaţională con­
stituie una din predicţiile teoriei relati­
vităţii generalizate a lui Einstein, confir­
mată în 1979 prin observarea quasarului
„Twin QSO" SBS 0957+561.
S-a constatat că efectul de lentilă
gravitaţională observat este mai pro­
nunţat decât cel estimat pentru masa
materiei normale (barionice) din Univers
pe care o putem vedea. Acest fapt este
un argument în plus în sprijinul existen­
351
ţei materiei întunecate ca parte consti­
tutivă a galaxiilor şi grupurilor de gala­
xii. Observarea galaxiilor îndepărtate
prin intermediul lentilelor gravitaţionale
permite evaluarea distribuţiei materiei
întunecate. Acum sunt folosite şi micro-
lentile gravitaţionale pentru detectarea
planetelor extrasolare.
12.7. METODE DE
D ETERM IN AREA
DISTANŢELOR LA GALAXII
Galaxiile sunt atât de îndepărtate,
încât observarea directă a unor stele
distincte, chiar şi în cele mai apropiate
dintre ele, nu este posibilă decât cu aju­
torul unor telescoape suficient de mari.
Excepţie fac doar exploziile de superno­
ve, a căror luminozitate uneori depăşeş­
te luminozitatea întregii galaxii în care
sunt localizate. Abia în anii '20 ai sec. XX
s-a reuşit, cu ajutorul fotografiei, să se
distingă stele în galaxiile mai apropiate
şi să se estimeze distanţa la ele. Se poa­
te considera că în această perioadă a şi
luat naştere un nou capitol al astrono­
miei - astronomia extragalactică.
Determinarea distanţelor la galaxii
este o problemă destul de complica­
tă în astronomia extragalactică. Există
câteva metode empirice de rezolvare a
acestei probleme. Distanţa la o galaxie
se determină cel mai simplu dacă în ea
se observă obecte a căror luminozitate
este cunoscută. Astfel, de exemplu, lu­
minozitatea cefeidelor se cunoaşte din
relaţia perioadă-luminozitate. Novele,
în maximul de strălucire, au magnitu­
dinea absolută de aproximativ - 8m,5,

-0,5 0,0 + 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 Ig P
Logaritmul perioadei
Fig. 12.20. Graficul „perioadă - magnitudine absolută" al cefeidelor.
(Perioada P este exprimată în zile). (Sursa: BopoHU,OB-Be/ib«MHHOB 5.A., 1963).
iar roiurile globulare-în medie de - 8 m. te fi determinată cel mai simplu în cazul
în aceste cazuri, pentru a determina când în ele se observă stele strălucitoa­
distanţa este suficient să se măsoare re variabile, cefeide, a căror luminozita­
magnitudinea aparentă a obiectului te poate fi uşor determinată. Metoda
respectiv şi să se calculeze modulul se bazează pe folosirea dependenţei
distanţei, luând în considerare influenţa perioadă-luminozitate a cefeidelor clasi­
absorbţiei interstelare a luminii. în cazul ce. Cum s-a stabilit din observaţii, între
galaxiilorîndepărtate în care nu se înre­ magnitudinea absolută medie (/Wv) şi lo­
gistrează asemenea obiecte, distanţele garitmul perioadei cefeidelor (P) există
la ele se estimează după mărimea lor o dependenţă liniară (fig. 12.20):
unghiulară aparentă sau după magni­ Mv = - (1,01 + 2,87 Ig P),
tudinea aparentă. Pentru aceasta este Aici perioada P este exprimată în zile.
nevoie să se cunoască dimensiunile sau Măsurând perioada P din observaţii, se
luminozităţile galaxiilor de tipul dat. O poate determina magnitudinea absolută
altă metodă importantă se bazează pe iVf din graficul funcţiei Mv = / ( Ig P ) . Fo­
determinarea mărimii deplasării spre losind apoi relaţia pentru magnitudinea
roşu a liniilor din spectrul galaxiei. absolută (v. § 6.3):
1. Metoda cefeidelor clasice. Distan­ M = m + 5-5\gr
ţa până la galaxiile relativ apropiate poa­ (unde m este magnitudinea aparentă),
352
se poate calcula distanţa (r) până la ga­
laxie.
Metoda cefeidelor se foloseşte la de­
terminarea distanţelor până la galaxiile
spirale şi neregulate apropiate, cu preci­
zia de 10-20%. La ora actuală, cefeide-
le sunt cele mai exacte indicatoare ale
distanţelor, de până la * 10 Mpc.
2. Metoda norilor Hll. Un indicator
al distanţelor (cu eroarea de până la
50 %) până la galaxiile spirale şi nere­
gulate care conţin mari cantităţi de gaz
sunt norii de hidrogen ionizat Hll. Me­
toda se bazează pe faptul că diametrul
celei mai extinse regiuni Hll din galaxie
depinde de magnitudinea absolută a
acestei galaxii.
3. Metoda supernovelor. Superno­
vele se folosesc la estimarea distanţelor,
dat fiind faptul că la maximul de strălu­
cire supernovele de tipul la, de exemplu,
au practic aceeaşi magnitudine abso­
lută. Metoda se aplică în cazul când se
cunoaşte magnitudinea absolută a unei
supernove sau nove (la maximul de stră­
lucire) dintr-o galaxie. Se ştie că între lu­
minozitatea unei stele (/.*), exprimată în
unităţi de luminozitate a Soarelui, Le = 1,
şi magnitudinea ei absolută (M*) există
relaţia (v. § 10 .1 ):
Ig L* = 0,4 (MQ - M*),
unde M g este magntudinea absolută cu­
noscută a Soarelui. în acest caz, pentru
determinarea distanţei este suficient să
se măsoare magnitudinea aparentă (m)
a obiectului din galaxie, a cărui lumino­
zitate este cunoscută, şi să se utilizeze
formula:
Ig r = 1 + 0,2(m - M*),
353
în care modulul distanţei, (m - M*), se
calculează luând în considerare absorb­
ţia interstelară a luminii. Eroarea tipică
a determinării distanţelor la galaxii cu
această metodă este de 25-50%.
§ 12.8. ORIGINEA Şl EVOLUŢIA
GALAXIILOR
Analiza spectrelor galaxiilor şi a popu­
laţiei stelare din ele arată că practic toate
galaxiile s-au format în urmă cu mai bine
de 10 miliarde de ani, când densitatea
medie a materiei în Univers era de sute
de ori mai mare decât în prezent. Galaxiile
au luat naştere din norii gazoşi de hidro­
gen şi heliu prin comprimarea acestora
sub acţiunea gravitaţiei proprii. în urma
contracţiei se formează o protogalaxie,
în care la o anumită etapă se declanşea­
ză procese intense de formare a stelelor.
Primele stele conţineau practic numai
hidrogen şi heliu. O dovadă în acest sens
este şi faptul că în Galaxia Calea Lactee
cel mai scăzut conţinut de elemente gre­
le se înregistrează la stelele vârstnice din
roiurile globulare care constituie compo­
nenta sferoidală a Galaxiei.
Stelele masive având o evoluţie mai
vertiginoasă, explodau ca supernove
expulzând în spaţiul cosmic gaz, dar şi
elemente chimice mai masive, care ser­
veau ca „material de construcţie" pen­
tru generaţiile următoare de stele. Din
această cauză, stelele din generaţiile mai
tinere, inclusiv Soarele, se deosebesc
printr-o compoziţie chimică mai bogată
în elemente grele.
Formarea stelelor din gazul rămas în
discurile galaxiilor spirale şi neregulate
continuă şi în epoca contemporană.
Procese active de formare a stelelor au
loc şi în galaxiile pitice.
în prezent, nu există o teorie uni­
că privind originea galaxiilor. Conform
uneia dintre ele (a ierarhiilor), după
apariţia primelor stele, în Univers a înce­
put procesul de agregare gravitaţională
a stelelor în roiuri stelare, apoi în gala­
xii. Această teorie însă se confruntă cu
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Folosind graficul funcţiei M =/(lgP)
(perioadă-magnitudine absolută)
(fig. 12.20) pentru cefeide, determinaţi
distanţa, în ani-lumină, şi diametrul li­
niar al galaxiei spirale din constelaţia
Triunghiul, dacă diametrul ei unghiular
este 1°, iar cefeida din această galaxie
are perioada egală cu 13 zile şi mag­
nitudinea aparentă 19,6m (BopomţoB-
Be/ibHMMHOB B.A., 1963, probi. 1160).
EXERCIŢII
12.1. Explicaţi schema de clasificare a
galaxiilor.
12.2. Estimaţi distanţa de la Pământ
până la cele mai îndepărtate ga­
laxii, observate cu ajutorul instru­
mentelor moderne.
12.3. Ce reprezintă şi care este com­
ponenţa Grupului Local de gala­
xii?
354
dificultăţi după descoperirea cu ajutorul
telescoapelor moderne a unor obiecte
la care deplasarea spre roşu z ~ 10 , ceea
ce înseamnă că acestea deja existau la
aproximativ 400 de milioane de ani de la
Marea Explozie (Big Bang). Mai mult, s-a
constatat că la acel moment deja existau
galaxii formate. Problema constă în fap­
tul că galaxiile nu puteau să se formeze
într-o perioadă atât de scurtă.
Rezolvare. Calculăm IgP = 1,114. Din
graficul funcţiei M = f(\gP) (fig. 12.20)
aflăm magnitudinea absolută: M =
-2,3 m. Din relaţia M = m + 5 - 5 Igr
avem: Igr = 5,38. De aici r = 240000 pc
= 780000 a.l. Relaţia între diametrul un­
ghiular şi diametrul liniar al galaxiei este:
tg 1° = D/r. De aici, pentru diametrul li­
niar al galaxiei se obţine: D = r •tg 1° =
13600 a.l.
12.4. Explicaţi principiul de funcţionare
al unei lentile gravitaţionale.
12.5. Ce reprezintă şi care este sursa de
energie a unei radiogalaxii?
12.6. Viteza de îndepărtare a unei galaxii
cu diametrul unghiular de 40" este
egală cu 7000 km/s. La ce distanţă
se află galaxia şi care este diametrul
ei liniar? R.: 100 Mpc; 1,16 Mpc.
Capitolul XIII. ELEMENTE DE COSMOLOGIE
FIZICĂ Şl COSMOGONIE
Cosmologia (din greacă: Koopoq -
cosmos, lume şi Âoyoq - ştiinţă ) este
ştiinţa care studiază originea, structura
şi evoluţia Universului în ansamblu. Cos­
mologia fizică este o ramură a astrofizi­
cii care studiază structura, caracteristici­
le fizice şi dinamica Universului accesibil
observaţiilor şi legile generale ce îl gu­
vernează. Cosmologia fizică încearcă să
interpreteze observaţiile astronomice
relevante pentru evoluţia Universului.
Cosmogonia (din greacă: xoopoq -
cosmos, lume şi yovr) - a se naşte)
este ştiinţa despre formarea corpurilor
cereşti (planete, stele, galaxii etc.).
în contextul astronomiei şi ştiinţelor
spaţiale, cosmogonia se referă la teoriile
privind formarea Sistemului solar.
Albert Einstein (1879-1955). Autorul teoriei
relativităţii generalizate care stă la baza cosmo­
logiei fizice (Foto F. Schmutzer, 1921).
355
Domeniile ştiinţifice ale cosmologiei
şi cosmogoniei deseori se suprapun, dat
fiind faptul că observaţiile astronomi­
ce permit nu numai să se facă predicţii
privind viitorul Universului, dar şi să se
interpreteze evenimentele care s-au
petrecut atunci când Universul abia lua
naştere.
Cosmologia fizică modernă se înte­
meiază pe Teoria relativităţii generali­
zate a lui Albert Einstein (1879-1955) şi
este dominată de teoria Marii Explozii
(engl. Big Bang) care reuneşte cosmolo­
gia observaţională şi fizica particulelor
elementare. Acest domeniu a cunoscut
o dezvoltare vertiginoasă în ultimele de­
cenii ale sec. XX şi la începutul sec. XXI.
Observaţiile astronomice, chiar şi cele
realizate cu ajutorul telescoapelor orbi­
tale, nu pot cuprinde tot Universul şi de
aceea astronomii sunt nevoiţi deseori să
extrapoleze rezultatele obţinute asupra
întregului Univers.
în cosmologia şi cosmogonia mo­
dernă general acceptată a Marii Explo­
zii, Universul şi timpul îşi au originea în
aşa-numita singularitate cosmologică.
Prin aceasta se înţelege starea Univer­
sului în momentul iniţial, caracterizată
prin temperatura şi densitatea infinită
a materiei. Cosmologul englez contem­
poran Stephen Hawking (n. 1942) scria,
în 1967, că observaţiile confirmă pre­
supunerea că Universul a luat naştere
într-un anumit moment de timp, dar
însăşi singularitatea nu se supune nici dent, această afirmaţie nu este adevăra­
uneia din legile cunoscute ale fizicii. Pro­ tă la scară mică de distanţe.Aceste regi­
blema singularităţii cosmologice este uni trebuie să aibă dimensiuni mai mari
una din cele mai complicate probleme de 100 Mpc, mai mari decât spaţiile cu
ale cosmologiei fizice. neomogenităţi locale create de stele,
galaxii şi roiuri de galaxii, însă mai mici
§ 13.1. PRINCIPIUL COSM OLOGIC decât Metagalaxia 1 care se extinde pe
câteva mii de megaparseci.
Principiul fundamental al cosmolo­ Aşa cum arată observaţiile, repar­
giei fizice moderne este principiul cos­ tizarea omogenă a materiei în Univers
mologic, potrivit căruia proprietăţile este confirmată de distribuţia omo­
Universului la scară suficient de mare, genă în spaţiu, la scară foarte mare,
în unul şi acelaşi moment de timp, sunt a galaxiilor îndepărtate. O dovadă în
aceleaşi, indiferent de locul şi direcţia plus este radiaţia cosmică de fond ră­
de observare. Independenţa de locul de masă de la Marea Explozie, care are
observaţie înseamnă că toate punctele temperatura uniformă pe întregul cer
spaţiului sunt echivalente şi deci spaţiul (v. § 13.6). Acest fapt este un argument
este omogen. Independenţa de direcţia convingător în sprijinul presupunerii că
de observaţie înseamnă lipsa unei gazul care a emis această radiaţie cu
direcţii preferenţiale în spaţiu şi este multe miliarde de ani în urmă avea o
numită izotropie. Principiul cosmologic distribuţie omogenă în spaţiu. Aşadar,
presupune că peste tot în Univers sunt prin omogenitatea Universului se sub­
aplicabile aceleaşi legi ale fizicii. Presu­ înţelege că densitatea medie a tuturor
punerea despre omogenitatea şi izotro- formelor de materie distribuite în volu­
pia Universului a fost pusă la baza teori­ me suficient de mari ale spaţiului este
ilor cosmologice ale lui Albert Einstein, una şi aceeaşi, adică în Univers nu exis­
Willem de Sitter şi Alexandr Friedmann. tă regiuni preferenţiale şi Universul nu
Aşadar, principiul cosmologic postu­ are un centru.
lează că, la distanţe suficient de mari, în Izotropia Universului înseamnă
Univers nu există direcţii preferenţiale absenţa în Univers a unor direcţii
sau locaţii preferenţiale. Aceasta în­ preferenţiale (de exemplu, a unei axe de
seamnă că la distanţe suficient de mari rotaţie a Universului), fapt care este de
orice parte a Universului arată aproxi­ asemenea confirmat de datele observa-
mativ la fel ca orice altă parte. Rezultă ţionale. Astfel, de exemplu, depărtarea
că densitatea medie a materiei în regiuni galaxiilor unele de altele („fuga" galaxi­
suficient de mari ale Universului poate fi ilor) este descrisă de una şi aceeaşi lege
considerată practic una şi aceeaşi. Evi­ a lui Hubbleîn toate direcţiile.
1 Metagalaxia este sistemul total al galaxiilor, Inclusiv Calea Lactee, şl spaţiul Intergalactic, care for­
mează întregul Univers accesibil observaţiilor.
356
Datele observaţionale confirmă că
materia în Univers la scară foarte mare
este distribuită omogen şi izotrop, fiind
guvernată de aceleaşi legi ale naturii.
Principiul omogenităţii şi izotropiei Uni­
versului, numit principiul cosmologic,
stă la baza cosmologiei fizice.
§ 13.2. M ODELUL UNIVERSULUI
OM OGEN Şl IZOTROP
Etapa contemporană în dezvoltarea
cosmologiei fizice a început odată cu
elaborarea de către Albert Einstein, în
1916, a teoriei relativităţii generalizate.
Dacă se admite principiul cosmologic,
atunci din teoria relativităţii generalizate
rezultă mai multe modele ale Universu­
lui, numite modele Friedmann. Acestea
sunt caracterizate de câţiva parametri,
printre care se numără densitatea to­
tală a materiei în Univers, densitatea
radiaţiei, constanta cosmologică şi vite­
za actuală de expansiune a Universului.
Măsurarea acestor parametri este una
din problemele centrale ale cosmologiei.
Modelul Universului omogen şi izotrop
este o schemă matematică simplificată
a Universului real, bazată pe principiul
cosmologic.
Ecuaţiile teoriei relativităţii generali­
zate pentru Universul omogen şi izotrop
au fost deduse şi generalizate de Einstein
prin adăugarea unui termen A (lambda),
numit constanta cosmologică. Acesta
poate fi interpretat ca un câmp gravita­
ţional care însă nu este legat de materie
sau energie. El ar putea fi o proprietate
a vidului care, potrivit concepţiilor fizice
357
moderne, constituie starea energetică
cea mai joasă posibilă a tuturor câmpu­
rilor. Einstein credea că Universul este
static şi a inclus în ecuaţiile sale această
constantă cosmologică pentru a-l păstra
static.
în caz general, soluţiile ecuaţiilor au
fost obţinute în 1922 de matematicianul
şi cosmologul rus A.A. Friedmann (1888­
1925) care a demonstrat că Universul nu
este staţionar, ci în proces de expansiu­
ne sau de contracţie. Friedmann a făcut
două presupuneri simple care constituie
principiul cosmologic: la scară suficient
de mare Universul este acelaşi atât în
orice direcţie, cât şi în orice locaţie. Por­
nind de la aceste ipoteze, Friedmann a
elaborat primul model al Universului în
mişcare. Universul lui Friedmann începe
cu Marea Explozie şi este în expansiune
pentru multe miliarde de ani. Friedmann
a găsit numai o singură soluţie - pentru
Universul, numit închis, a cărui rază este
finită. Există însă încă două soluţii: pen­
tru un Univers deschis în care nu există
suficientă materie pentru a opri expan­
siunea şi pentru un Univers plat - in­
termediar între Universul închis şi cel
deschis - în care expansiunea este infi­
nită, dar viteza de expansiune în cele din
urmă tinde către zero.
O altă soluţie cosmologică a ecuaţiilor
câmpului din teoria relativităţii gene­
ralizate a lui Einstein a fost obţinută de
astronomul olandez Willem de Sitter
(1872-1934), numită universul de Sitter.
El a admis că Universul este plat şi lip­
sit de materia obişnuită, iar dinamica
Universului este dominată de constanta

Fig. 13.1. Testarea teoriei relativităţii generali­
zate a lui Einstein. Eclipsa de Soare din 29 mai
1919, Brazilia. Devierea razei de lumină de la o
stea la trecere în apropiere de Soare.
(Sursa: dennisdutton.com.einstein_eddington.htm).
cosmologică considerată astăzi că ar
corespunde energiei întunecate din Uni­
versul nostru şi câmpului inflaţionist din
Universul timpuriu.
Din teoria relativităţii generalizate
rezultă că prezenţa maselor mari de ma­
terie influenţează proprietăţile spaţiului
astfel că acesta se curbează, iar efectul,
este resimţit ca o forţă de gravitaţie. De
exemplu, ca urmare a curburii spaţiului
în apropiere de corpurile masive raza de
lumină care trece în imediata apropiere
de Soare deviază de la direcţia iniţială cu
un unghi de circa 2 ", unghi care poate fi
măsurat din observaţii ale poziţiei stele­
lor în apropiere de discul solarîn timpul
eclipselor totale de Soare. Primul expe­
riment în care a fost testat şi confirmat
acest efect al teoriei relativităţii genera­
358
Fig. 13.2. Lentila gravitaţională Q2237+0305, ob­
servată în direcţia constelaţiei Pegasus. în cen­
trul fotografiei se vede nucleul galaxiei-lentilă,
situată la 400 milioane de ani-lumină depărtare,
înconjurat de 4 imagini (A, B, C, D, numite „Cru­
cea lui Einstein") ale quasarului Q2237 situat în
spatele galaxiei, la 8 miliarde a.l. (Credit: ESA/
NASA/Hubble).
lizate a lui Einstein a fost realizat în tim­
pul eclipsei totale de Soare din 29 mai
1919 (fig. 13.1). Aceasta a fost o primă
dovadă a valabilităţii teoriei gravitaţiei a
lui Einstein.
Curbarea spaţiului se manifestă şi
în fenomenul lentilelor gravitaţionale,
formate de galaxii, roiurile de galaxii şi
alte obiecte cosmice super-masive înde­
părtate. Un efect uimitor al unei lentile
gravitaţionale este crucea lui Einstein
(fig. 13.2) care reprezintă imaginea
cvadruplă a quasarului Q2237+030 for­
mată de galaxia ZW 2237+030 situată
între quasar şi observatorul de pe Pă­
mânt. Quasarul se află la distanţa de
aproximativ 8 miliarde de ani-lumină de
Pământ, în timp ce galaxia este situată
la doar 400 de milioane de ani-lumină
depărtare. Cele 4 imagini ale quasarului
îndepărtat apar în jurul galaxiei datorită
atracţiei gravitaţionale puternice exerci­
tate de galaxie.
§ 13.3. LEGEA LUI HUBBLE
în anii '20 ai sec. XX, astronomul şi
cosmologul american Edwin Hubble
(1889-1953) a demonstrat că nebuloa­
sele spirale observate nu sunt nori de
gaz şi praf în Calea Lactee cum se cre­
dea, ci galaxii îndepărtate, situate din­
colo de Galaxia noastră la milioane şi
miliarde de ani-lumină depărtare. în
unele nebuloase, Hubble a detectat ste­
le variabile, asemănătoare cu variabilele
cefeide. Astronomul american Henrietta
Leavitt (1868-1921) arătase mai înainte
că există o corelaţie strânsă între peri­
oada unei cefeide şi luminozitatea ei.
Astfel, cunoscând luminozitatea variabi­
lei şi măsurând iluminanţa variabilei, se
poate determina distanţa până la steaua
cefeidă, deci şi până la nebuloasă.
Analizând distanţele determinate
după cefeide până la galaxiile obser­
vate şi vitezele relative ale acestor ga­
laxii, Hubble a formulat, în 1929, legea
empirică, potrivit căreia galaxiile înde­
părtate se depărtează de noi cu viteze
proporţionale cu distanţa la ele:
v = Hd,
unde v este viteza radială a galaxiei
şi d este distanţa la ea. Constanta de
1 WMAP (The Wilkinson Microwave Anisotropy Probe) este un satelit lansat de NASA în 2001 pentru
a studia proprietăţile Universului nostru în ansamblu. Satelitul WMAP a cercetat radiaţia cosmică
de fond şi a determinat cu precizie vârsta şi compoziţia Universului (2003), contribuind la transfor­
marea cosmologiei într-o ştiinţă exactă.
359
proporţionalitate H, numită constanta
lui Hubble, se determină din observaţii.
H are aceeaşi valoare în orice punct şi în
orice direcţie din spaţiu şi este depen­
dentă de timp.
Este de remarcat că astronomul bel­
gian Georges Lemaître a fost primul care
într-un articol, publicat în 1927, cu doi
ani înainte de Hubble, a dedus ceea ce
astăzi este cunoscut ca legea lui Hubble
şi a dat prima determinare empirică a
constantei H.
Constanta lui Hubble a fost calculată
recent folosind datele furnizate de sate­
litul WMAP1, pentru ea obţinându-se:
H = 71,0 ± 2,5 (km/s)/Mpc,
cu precizia de ~ 5%. Dacă rezultatele
WMAP se combină cu alte date cosmo­
logice, cea mai bună estimare pentru
constanta lui Hubble este:
H = (70,4 ± 1,4) (km/s)/Mpc.
Hubble a descoperit că liniile spec­
trale observate la majoritatea gala­
xiilor sunt deplasate spre domeniul
roşu al spectrului, adică spre undele
mai lungi. Această deplasare spre roşu
arată că galaxiile se depărtează unele
de altele, fenomen cunoscut ca „fuga
galaxiilor". Galaxiile mai îndepărtate,
care au şi o strălucire mai slabă, au o
deplasare spre roşu mai mare, ceea ce
înseamnă că ele se depărtează cu o vi­
teză mai mare. Acest fenomen de înde­
părtare a galaxiilor unele de altele este
o urmare a expansiunii Universului.
 Descoperirea lui Hubble a marcat în­
ceputul epocii moderne a cosmologi­
ei. Azi, cefeidele stau la baza uneia din
cele mai eficiente metode de măsurare
a distanţelor la galaxii şi de determina­
re a ratei de expansiune (a constantei
lui Hubble) şi a vârstei Universului.
Valoarea H = 0 ar corespunde unui
model static al Universului care nu se
dilată, însă această stare nu poate fi
stabilă, deoarece materia în câmpul său
propriu de gravitaţie trebuie fie să se
contracte, fie să se dilate, în funcţie de
raportul dintre energia cinetică şi cea
potenţială.
Constanta lui Hubble are şi un pro­
fund sens fizic. Valoarea inversă a
acestei constante este egală cu timpul
necesar pentru extinderea cu viteză
constantă a Universului până la starea
actuală, adică este „vârsta" Universului.
Dacă se consideră constanta lui Hubble
H = 71,0 km/(s-Mpc), atunci vârsta Uni­
versului tu= 1/H - 13,79-109 ani. Această
valoare este în concordanţă cu vârsta
majorităţii galaxiilor şi a stelelor celor
mai vârstnice din Galaxia noastră, de­
terminată din studiul spectrelor lor şi al
populaţiei stelare. De aici rezultă că ma­
joritatea galaxiilor s-au format în stadiile
timpurii ale expansiunii Universului, în
primul miliard de ani. în februarie 2004,
telescopul spaţial Hubble şi astronomii
de la Observatorul Keck din Hawaii au
înregistrat o galaxie situată la distanţa
de 13 miliarde de ani-lumină de Pământ,
fapt care confirmă vârsta estimată mai
sus a Universului.
360
§ 13.4. DEPLASAREA
COSM OLOGICĂ SPRE ROŞU.
DETERM INAREA DISTANŢELOR
LA GALAXIILE ÎNDEPĂRTATE
Observaţiile astronomice arată că li­
niile spectrale din spectrele galaxiilor în­
depărtate sunt deplasate spre lungimile
de undă mai lungi. Acest fenomen este
cunoscut ca deplasarea cosmologică
spre roşu care se exprimă prin relaţia:
Z — ( riob't Atm is') / S l emis —A / ) / j
unde z este deplasarea spre roşu,
Âobs este lungimea de undă a luminii
recepţionate de observatorul de pe Pă­
mânt, Aemis- este lungimea de undă emi­
să de galaxie.
Deplasarea cosmologică spre roşu
este cauzată exclusiv de expansiunea
Universului şi indică viteza de recesie (în­
depărtare) a obiectului ceresc. La viteze
mici (mai mici de jumătate din viteza lu­
minii), deplasarea cosmologică este le­
gată de viteza de recesie (v) prin relaţia:
z = v/c,
unde c este viteza luminii în vid. La vi­
teze mai mari, formula pentru deplasa­
rea cosmologică spre roşu este dată de
teoria relativităţii speciale:
Expresia devine şi mai complicată pen­
tru deplasări spre roşu extrem de mari.
Conform efectului Doppler, viteza ra-
dială (v) de recesie a galaxiilor este:
unde z — este deplasarea cos­
mologică spre roşu a liniilor spectrale.
Această relaţie este valabilă pentru de­
plasări spre roşu foarte mici, z <*0, 1 .
Deplasarea spre roşu z observată la
obiectele extragalactice cele mal înde­
părtate atinge 3,5. în acest caz, la de­
terminarea vitezei radiale se foloseşte o
relaţie mai exactă pentru v şi deplasa­
rea cosmologică z:
(z + lV — 1
\j —r ■ —--------------
(z + l^ + l '
Legea lui Hubble ne oferă metoda
empirică, cea mai importantă, de esti­
mare a distanţelor la galaxiile foarte în­
depărtate, bazată pe fenomenul depla­
sării spre roşu a liniior spectrale.
Din relaţiile pentru legea lui Hubble
şi efectul Doppler rezultă că deplasarea
spre roşu poate fi scrisă sub forma:
de unde pentru distanţa la galaxie (d)
avem:
unde H este constanta lui Hubble, iar
distanţa d se exprimă în megaparseci
(Mpc).
Substituind această expresie a lui dîn
relaţia (v. §6.3):
lg d - 1 + 0,2(m - M),
obţinem:
lg c z = J + ( l - y - + lgW ).
Din relaţia de mai sus rezultă că dacă
obiectele observate au magnitudini
absolute M (deci şi luminozităţi) ega­
le, atunci dependenţa între logaritmul
deplasării spre roşu (lg cz) şi magnitu­
dinea aparentă (m) este liniară şi se va
reprezenta grafic printr-o linie dreaptă.
361
Asemenea dependenţă este observată
la cele mai luminoase galaxii cu lumino­
zităţi aproximativ egale din roiurile de
galaxii. Deci, distanţa la aceste galaxii
se poate determina din graficul funcţiei
lg cz = f[m). Este de remarcat faptul că
nu există criterii sigure de determinare
a distanţelor până la galaxii fără a folosi
deplasarea spre roşu. în prezent, aceas­
ta este principala metodă de determina­
re a distanţelor până la galaxiile, quasarii
şi roiurile de galaxii îndepărtate.
în ultimul timp, o răspândire tot mai
largă în estimarea distanţelor până la
galaxiile foarte îndepărtate are şi me­
toda lentilelor gravitaţionale, legată de
devierea razelor de lumină în câmpul de
gravitaţie (v. § 1 2 .6).
§ 13.5. MAREA EXPLOZIE (BIG BANG).
STADIILE DE EVOLUŢIE
TIM PURIE A UNIVERSULUI
Modelul cosmologic standard privind
originea şi evoluţia Universului este ofe­
rit, în prezent, de teoria Marii Explozii
(în engleză - Big Bang). Ideea de bază a
acestei teorii este că în momentul iniţial
Universul observabil azi avea tempera­
tura infinit de înaltă, era în stare hiper-
densă şi concentrat într-un singur punct.
Starea superdensă, în care temperatura,
presiunea şi densitatea tind către infinit
este numită singularitate. Legile fizicii
cunoscute astăzi nu sunt aplicabile la
starea materiei în apropiere de singulari­
tate. Din observaţii rezultă că în această
stare Universul s-a aflat cu aproximativ
13,7 miliarde de ani în urmă, această
 perioadă fiind considerată vârsta Uni­
versului. Expansiunea Universului a în­
ceput de la această stare în urma unui
fenomen neobişnuit numit convenţional
Marea Explozie (Big Bang). Dovadă a
acestei faze iniţiale de evoluţie a Univer­
sului sunt microundele radio detectate
în prezent sub forma unei radiaţii dis­
tribuite uniform pe întregul cer, numită
radiaţie cosmică de fond.
Modelul cosmologic al Marii Explo­
zii se bazează pe teoria relativităţii ge­
neralizate a lui Einstein şi pe principiul
omogenităţii şi izotropiei Universului.
Ecuaţiile pentru expansiunea Univer­
sului au fost formulate de Alexandr Fri­
edmann. Soluţii similare pentru aceste
ecuaţii a obţinut Willem de Sitter (1872­
1934). Unul din fondatorii modelului
Universului fierbinte este George Ga-
mow (1904-1968) care a contribuit şi la
prezicerea radiaţiei cosmice de fond.
în clipele iniţiale de expansiune,
Universul s-a răcit suficient pentru a
permite formarea particulelor elemen­
tare subatomice - protoni, neutroni şi
electroni. Nucleele atomice s-au for­
mat în primele trei minute de la Marea
Explozie. Peste aproximativ 380 de mii
de ani s-au format primii atomi neutri
- hidrogenul, heliul şi mici cantităţi de
litiu. Sub acţiunea gravitaţiei, în norii
giganţi ai acestor elemente primordiale
s-au format stelele şi galaxiile. Elemen­
tele chimice mai masive au fost sinteti­
zate fie în stele, fie în exploziile de su­
pernove.
Deplasarea spre roşu a liniilor spec­
trale, observată în prezent în spectrele
362
galaxiilor îndepărtate, arată că toate ga­
laxiile se depărtează unele de altele - o
dovadă că Universul este în expansiune.
Fizica contemporană este aplicabilă
pentru descrierea evoluţiei Universului
doar începând de la momentul de timp
t = t ~ IO -43 s, după Marea Explozie,
u P
temperatura T ~ 1032 K şi densitatea pp~
IO 93 g/cm3. Aceste mărimi, numite para­
metrii lui Planck, se obţin din relaţii între
constantele fizice fundamentale. Con­
form concepţiilor cosmologice actuale,
până în prezent, Universul a trecut prin
mai multe faze sau stadii de evoluţie,
dintre care cele mai violente au fost sta­
diile din primele secunde de la Marea
Explozie (fig. 13.3).
Era Planck este perioada cea mai
timpurie în evoluţia Universului care a
început imediat după Marea Explozie şi
a durat de la t - 0 până la f ~ IO “43 s. Se
presupune că în această perioadă cele
patru forţe fundamentale (electromag­
netice, nucleare slabe, nucleare tari şi
gravitaţionale) aveau aceeaşi intensitate
şi erau unite toate într-o singură forţă
fundamentală, menţinută printr-o sime­
trie perfectă. Epoca Planck era domina­
tă de efectele cuantice ale gravitaţiei.
Starea Universului, concentrat într-un
punct de 1 0 '35 m caracterizată de o tem­
peratură inimaginabilă (T > IO 32 K) şi o
densitate infinită era instabilă.
Era Marii Unificări (sau era GUT -
Grand Unification Theory) este perioada
din evoluţia Universului timpuriu care a
urmat după era Planck şi a durat de la
tu ~ IO ”43 s până la fu ~ IO "36 s. Tempera­
tura Universului T > 1027 K. Trei din cele
Universul actual
-i.4 miliarde tini
Viaţa pe Terra
Expansiune accelerată
"11 miliarde ani
Energia întunecată dominar
Formarea Sistemului Solar
Rata maximă de formare a stelei 3 miliarde ani
Era formării galaxiilor
Cele mai timpurii galaxii vizibile 700 milioane ani
Era recombinării. Formarea H neutru
Decuplarea radiaţiei cosmice de fond
Dominaţia materiei
Declanşarea colapsului gravitaţional
Nucleosinteza primordială
Nucleele uşoare formate - D, He, Li
începutul fuziunii nucleare
Tranziţia quark-hadron
Protonii şi neutronii formaţi
Tranziţia electroslabă
Separarea forţelor electromagnetice
şi nucleare slabe
Ruperea supersimetriei
Materia întunecată (Axionii etc. ?)
Tranziţia Marii Unificări
Separarea forţelor electroslabe şi
nucleare tari
Inflaţia cosmică
Bariera gravitaţiei cuantice
Descrierea spaţiului-timpului eşuează
Fig. 13.3. Stadiile de evoluţie ale Universului. în diagramă, axa timpului (orientată pe verticală) nu
este uniformă. (Sursa: The Stephen Hawking Centre for Theoretical Cosmology, http://www.ctc.cam.
ac.uk/images/contentplcs/outreach/cp_universe_chronology).
363
 patru interacţiuni fundamentale - elec­
tromagnetice, nucleare tari şi nucleare
slabe - erau unificate constituind forţa
electronuclearâ. Gravitaţia se separase
de forţa electronuclearâ la sfârşitul erei
Planck. în era Marii Unificări, noţiunile
fizice de masă şi sarcină electrică erau
lipsite de sens. La sfârşitul erei Marii
Unificări, forţa nucleară tare s-a separat
de celelalte forţe fundamentale şi s-a
declanşat procesul inflaţiei cosmice.
Era inflaţionistă este perioada de la
tu ~ IO -36 s, până la t ~ IO “32 s, în care
Universul timpuriu a suferit o expansiune
exponenţială extrem de rapidă, cunos­
cută ca inflaţia cosmică. într-o fracţiune
infimă de secundă, dimensiunile liniare
ale Universului timpuriu au crescut de
cel puţin 1026 ori atingând aproximativ
10 cm. în această perioadă, forţa tare
a început să se separe de interacţiunea
electroslabă. Temperatura a scăzut de la
T ~ 1032 K până la T ~ 1027 K. Se conside­
ră că această expansiune exponenţială a
fost declanşată de către tranziţia de fază
care a marcat sfârşitul erei precedente
a Marii Unificări. în procesul de inflaţie
cosmică, datorită proprietăţilor specifice
ale vidului, gravitaţia s-a manifestat prin
forţe de respingere între particule, nu de
atracţie. în urma expansiunii rapide, par­
ticulele elementare rămase de la Era Ma­
rii Unificări au fost distribuite peste tot
în Univers. La sfârşitul erei inflaţioniste,
1 Quarcii sunt particule subatomice din care sunt formaţi protonii, neutronii şi alte particule (v. Anexa XIV).
2 Gluonii sunt particule virtuale de schimb pentru forţele tari de interacţiune dintre quarci.
3 Bosonii sunt particule purtătoare de forţă în interacţiunile fundamentale. Un exemplu de boson
este fotonul.
* Hadronii sunt particule elementare formate din quarci legaţi împreună prin forţe tari. Hadronii se
împart în barioni (protoni şi neutroni) şi mezoni.
364
Universul a fost repopulat cu un amestec
dens, fierbinte de quarci1, antiquarci şi
gluoni2. Inflaţia cosmică a generat unde
gravitaţionale şi unde de densitate.
Era electroslabă este perioada de la
tu ~ 10 ‘ 32 s, până la tu ~ 1 0 '12 s, când
temperatura Universului timpuriu,
T = IO 15 K, era suficient de înaltă
pentru a se uni forţa electromagnetică
cu interacţiunea slabă într-o singură
interacţiune electroslabă. Interacţiunile
dintre particule în această fază erau
însoţite de suficientă energie pentru
a crea un mare număr de particule
exoti-ce, inclusiv bosonii3 W şi Z şi
bosonii Higgs. Câmpul scalar Higgs
a încetinit particulele şi le-a conferit
masă. Existenţa bosonilor W, Z a fost
demonstrată experimental, iar bosonul
Higgs a fost descoperit în 2012.
Era quarcilor este perioada de la
tu ~ IO “12 s, până la tu ~ IO "6 s, când cele
patru interacţiuni fundamentale au că­
pătat formele lor actuale, iar tempe­
ratura Universului era încă prea înaltă
pentru a permite quarcilor să formeze
hadronii1. Era quarcilor a început atunci
când interacţiunea electroslabă s-a se­
parat în interacţiunea slabă şi electro­
magnetică. în era quarcilor, Universul
era constituit din plasmă densă fierbinte
de quarci, gluoni şi leptoni. Era quarci­
lor s-a sfârşit atunci când energia medie
a particulelor a scăzut mai jos de ener­
gia de legătură a hadronilor. Quarcii şi din antimaterie. Formarea nucleonilor
anti-quarcii se anihilau reciproc, dar un a marcat încheierea erei hadronilor în
quark, la aproximativ fiecare miliard de evoluţia Universului.
perechi, supravieţuia, într-un proces Era leptonilor3, de la fu ~ 1 s, până la
cunoscut ca bariogenezâ, astfel creân- tu~ 3 min., este perioada în evoluţia Uni­
du-se un surplus de quarci care, în cele versului timpuriu în care temperatura a
din urmă, s-au combinat pentru a forma scăzut de la T~ 1012 K până la T~ 5-109 K
materia. şi leptonii (electronii) şi antileptonii (po-
Era hadronilor, de la tu ~ IO "6 s, până zitronii) dominau masa Universului. Par­
la tu ~ 1 s, este perioada în care masa ticulele uşoare (în mare parte, electroni
Universului timpuriu era dominată de şi pozitroni) sunt în echilibru cu radiaţia.
hadroni (nucleoni1, antinucleoni şi me­ La începutul erei leptonilor, temperatu­
zoni2). Temperatura Universului a scăzut ra Universului era încă suficient de înaltă
până la T~ 1012 K, suficient de joasă pen­ pentru a se crea perechi lepton/antilep-
tru a permite quarcilor să se combine ton, astfel încât leptonii şi antileptonii
formând hadronii. Interacţiunile dintre erau în echilibru termic. La aproximativ
electroni şi protoni au avut ca rezultat 10 s, după Big Bang, temperatura Uni­
formarea de neutroni şi emiterea de versului a scăzut până la punctul în care
neutrini, particule care continuă şi în nu se mai creau perechi lepton/antilep-
prezent să se deplaseze liber în spaţiu ton. Majoritatea leptonilor şi antilepto-
cu viteza luminii. Unii neutroni şi neu­ nilor au fost atunci eliminaţi prin reacţii
trini se recombinau formând noi perechi de anihilare, rămânând doar fotoni şi o
proton-electron. La început, particulele mică parte de leptoni.
şi antiparticulele, adică materia şi anti­ Era nucleosintezei primordiale4*,
materia se năşteau în cantităţi egale. de la tu » 3 min până la ~ 15 min, este
Concomitent, avea loc şi procesul in­ perioada când în Universul timpuriu
vers, de anihilare a particulelor şi anti­ s-a format majoritatea nucleelor mai
particulelor, însoţit de emisia cuante- complexe decât hidrogenul, cu masa
lory. Datorită faptului că între proprietă­ atomică < 7: heliu, litiu, beriliu etc. Tem­
ţile particulelor şi antiparticulelor există peratura Universului a scăzut până la
o slabă asimetrie, în urma procesului de T ~ 5 • 109 K t IO 9 K, suficientă pentru
anihilare a rămas un surplus infim de a permite reacţiile de sinteză a ele­
particule. în consecinţă, Universul ob­ mentelor uşoare (fig. 13.4). Odată cu
servabil s-a constituit din materie, nu scăderea temperaturii, neutronii fie se
1 Nucleon este denumirea generică a protonilor şi neutronilor, din care sunt constituite toate nucle­
ele atomice (v. Anexa XIV).
2 Mezonul este o particulă subatomică Instabilă, formată dintr-un quark şi un antiquark.
3 Leptonii sunt particule elementare, dintre care cel mal cunoscut este electronul.
4 în cazul dat, termenul nucleosinteză se referă la reacţiile nucleare de sinteză, în Universul timpuriu,
a nucleelor uşoare. Nucleele atomice mal grele s-au format mal târziu, în stele.
365
dezintegrau în protoni şi electroni, fie
fuzionau cu protonii formând deuteriu
(un izotop al hidrogenului). Circa 10 %
din numărul total de protoni au fuzionat
cu neutronii formând nuclee de heliu şi
cantităţi neînsemnate de deuteriu, tritiu
şi litiu. Aproape tot heliul existent astăzi
s-a format în stadiul de nucleosinteză
primordială care încheie epoca Univer­
sului timpuriu.
Era recombinării, perioada de la
fu~ 240 000 până la ~ 377 000 ani. După
Marea Explozie, Universul era dominat
de plasma densă şi fierbinte, formată
din fotoni, electroni şi protoni, care era
opacă pentru radiaţia electromagnetică.
Expansiunea Universului este însoţită de
micşorarea densităţii şi scăderea tem­
peraturii. Atunci când temperatura Uni­
versului a coborât până la aproximativ
3000 K, a devenit posibilă formarea ato­
mului de hidrogen prin captarea electro­
nilor de către protoni, adică prin reacţia
de recombinare:
p + e~ <- H + 7 ,
unde p este protonul, e~ - electronul,
H - atomul de hidrogen şi y - o cuan­
tă de radiaţie. Reacţiile de recombinare
au avut loc atunci când Universul avea
vârsta de aproximativ 378 mii de ani şi
deplasarea spre roşu z = 110 0 . în cosmo­
logie, perioada de formare, prin recom­
binare, a atomilor neutri în Universul
timpuriu este numită era recombinării.
înainte de această perioadă, fotonii nu
se puteau deplasa liber în Univers, de­
oarece interacţionau cu electronii şi
protonii liberi. în urma reacţiilor de re­
combinare, numărul de electroni liberi
366
proton
\ C
deuteriu \ de la formarea primilor atomi şi până la
im
® ' ^ tritiu
® Era obscură. Deşi în Universul din aceas­
heliu
neutron ®
Fig. 13.4. Nucleosinteză primordială. Atunci
când temperatura Universului
timpuriu scade până la T~ M IO9 K,
protonii şi neutronii pot fuziona şi
forma nuclee atomice uşoare.
s-a redus mult şi astfel parcursul liber
mediu al fotonilor a crescut considerabil,
până la dimensiunile Universului, ei de-
plasându-se liber în tot Universul fără a
interacţiona cu atomii neutri. Astfel, era
recombinării s-a încheiat cu „desprinde­
rea" radiaţiei de materie, când Univer­
sul a devenit transparent pentru lumi­
nă. Fotonii emişi în epoca recombinării
sunt cei mai vechi fotoni care astăzi sunt
detectaţi sub forma radiaţiei cosmice de
fond. Momentul de timp în evoluţia Uni­
versului, în care plasma a dispărut şi Uni­
versul a devenit transparent, este numit
momentul ultimei împrăştieri. Punctele
spaţiului din care fotonii radiaţiei cosmi­
ce de fond ajung la observator din toate
direcţiile formează aşa-numita suprafaţă
a ultimei împrăştieri.
Aşadar, înainte de era recombinării
Universul era opac, nu emitea radiaţie
şi deci perioadade evoluţie a Universului
de până la era recombinării, numită şi
era radiaţiei, nu poate fi studiată astăzi
pe cale observaţională. Odată cu înche­
ierea stadiului de recombinare, Univer­
sul a intrat în era materiei.
Era obscură, de la tu~ 300 000 până
la 150 milioane de ani, este perioada
formarea primelor stele, uneori numită
tă perioadă există fotoni, este totuşi
întuneric, deoarece încă nu există stele
formate care să emită lumină. Rămas
numai cu materie foarte difuză, Univer­
sul este dominat în această perioadă de
misterioasa materie întunecată.
Era re-ionizării, de la t ~ 150 milioa­
ne până la 1 miliard de ani. în urma co­
lapsului gravitaţionale formează primii
quasari şi radiaţia intensă emisă de ei
re-ionizează materia din spaţiul înconju­
rător. Se produce a două din cele două
tranziţii majore de fază ale hidrogenului
gazos din Univers (prima a avut loc în pe­
rioada recombinării).
Formarea stelelor şi galaxiilor, în­
cepe de la tu ~ 300-500 milioane de ani
după Marea Explozie. Gravitaţia amplifi­
că micile fluctuaţii ale densităţii gazului
primordial şi aglomerările de gaz devin
din ce în ce mai dense, deşi expansiu­
nea rapidă a Universului continuă. Sub
acţiunea gravitaţiei proprii, aceşti nori
denşi de gaz cosmic încep să se con­
tracte prin colaps, devenind suficient de
fierbinţi pentru a se declanşa reacţiile
de fuziune nucleară între atomii de hi­
drogen. Astfel iau naştere cele dintâi
stele. Primele din ele sunt stele super-
masive, de aproximativ 100 de mase so­
lare, cunoscute ca stele de populaţia III
(fără „metale") cu durata scurtă de
viaţă. Prin colapsul unor volume imen­
se de materie se formează galaxiile care
367
sub acţiunea gravitaţiei formează roiuri
şi super-roiuri de galaxii.
Un rol important în elucidarea
evoluţiei Universului l-a avut telescopul
spaţial Hubble, cu ajutorul căruia au fost
descoperite milioane de galaxii care s-au
format în stadiile timpurii de evoluţie ale
Universului.
Formarea Sistemului solar, începe
la t, ~ 8,5-9 miliarde de ani după Marea
Explozie. Soarele este o stea de ultimă
generaţie care încorporează resturi­
le de la mai multe generaţii de stele
mai timpurii. Aşadar, Soarele şi siste­
mul planetar din jurul lui s-au format
cu aproximativ 4,5-5 miliarde de ani în
urmă.
§ 13.6. RADIAŢIA COSM ICĂ
DE FOND
La mijlocul anilor '60 ai sec. XX a fost
făcută o descoperire extrem de impor­
tantă pentru cosmologia fizică modernă,
descoperire care a constituit o dovadă a
expansiunii Universului şi o confirmare a
modelului cosmologic al Marii Explozii.
Radioastronomii Arno Penzias (n. 1933)
şi Robert Wilson (n. 1936) au detectat,
la 20 mai 1964, o radiaţie radio de origi­
ne cosmică care avea aceeaşi intensitate
şi venea din toate direcţiile de pe cer.
Această radiaţie, numită radiaţie cos­
mică de fond, a fost prezisă teoretic la
mijlocul anilor '40 ai sec. XX.
Radiaţia cosmică de fond nu este alt­
ceva decât radiaţia care s-a desprins de
materie în era recombinării din evoluţia
Universului timpuriu, la 378 000 de ani

Fig. 13.5. Era ultimei împrăştieri. în plasma de hidrogen, parcursul liber mediu al fotonului este
foarte scurt din cauza interacţiunilor cu protonii. în gazul de hidrogen atomic, format după
recombinare, parcursul liber al fotonului devine egal cu dimensiunile Universului.
după Marea Explozie, deci cu mult îna­
inte de formarea stelelor şi galaxiilor.
Radiaţia cosmică de fond are tempera­
tura de 2,725 K, spectrul identic cu spec­
trul radiaţiei termice şi corespunde mi­
croundelor radio cu lungimea de undă
de circa 1 mm, adică este invizibilă pen­
tru ochiul liber. Dacă microundele ar fi
vizibile, am vedea cerul iluminat absolut
uniform în toate direcţiile.
La scurt timp după Marea Explozie,
cosmosul reprezenta o ceaţă opacă de
plasmă fierbinte efervescentă şi ener­
gie. Când Universul avea numai o sutime
de milionime din diametrul său actual,
temperatura sa era de 273 de milioane
Kelvini şi densitatea materiei era compa­
rabilă cu densitatea aerului la suprafaţa
Pământului. La aceste temperaturi, hi­
drogenul era complet ionizat şi în Univers
existau numai protoni, electroni, nuclee
şi fotoni. în urma ciocnirilor multiple ale
fotonilor cu protonii, spectrul radiaţiei a
devenit identic cu spectrul termic al cor­
pului negru (v. fig. 6.8), ceea ce este în
acord cu teoria Marii Explozii. Acest fapt
368
a fost confirmat prin măsurările de cea
mai înaltă precizie, realizate în 1992 cu
ajutorul satelitului COBE (Cosmic Back­
ground Explorer) (NASA).
Când temperatura a scăzut suficient,
protonii şi electronii, prin reacţii de re­
combinare, au format atomii neutri de
hidrogen. Fotonii interacţionând foarte
slab cu atomii neutri, şi s-au desprins de
materie, propagându-se liber în toate
direcţiile. în acest moment Universul a
devenit transparent. Tocmai aceşti fo­
toni sunt detectaţi în zilele noastre sub
forma radiaţiei cosmice de fond. Aşadar,
studiind radiaţia cosmică de fond noi
putem pătrunde în trecutul Universu­
lui doar până la momentul când el mai
era încă opac şi când cea mai mare par­
te din fotonii radiaţiei cosmice de fond
s-au separat de materie. „Peretele" de
lumină format de aceşti fotoni desprinşi
de materie este numit suprafaţa ultimei
împrăştieri (fig. 13.5). Când se înregis­
trează temperatura radiaţiei cosmice de
fond, de fapt se cartografiază această
suprafaţă a ultimei împrăştieri.
O-
.SV. -
* ■ • •
;• x'%' . - -
■■ > ‘ ' ' .-f'v ■' \\ ' * V* . -
l 'rA - • vW ; ■ - ’v
A
» ■ i yi , ••••
<r ■ • - .4 • '
■ ' *o , v r
. v :• • ■■s f - x - : r : \ gw . ** •• •» '
-o"
. ' V ...
■ *> ' ' Z ' ' ' .
Fig. 13.6. Radiaţia cosmică de fond cu temperatura de 2,72548 K - o reminiscenţă a radiaţiei
decuplate de materie în Era Recombinării, atunci când Universul avea vârsta de
~ 378000 de ani. Petele din această imagine, obţinută de satelitul WMAP, corespund
unor regiuni cu mici variaţii de temperatură care au constituit germenii pentru galaxiile
formate mai târziu. (Credit: NASA/Echipa WMAP).
Calculele arată că materia din Uni­ Aşadar, existenţa radiaţiei cosmice
versul timpuriu a devenit transparen­ de fond este o dovadă a faptului că în
tă atunci când densitatea ei a scăzut trecut Universul a avut o temperatură
până la valori de ordinul 10 -20 g/cm3, înaltă, deci este şi un argument în spri­
la care concentraţia medie a atomi­ jinul modelului cosmologic al Univer­
lor era de circa 10 mii de particule în sului „fierbinte".
1 cm 3 (IO 4 cm-3), adică de un miliard Una din cele mai remarcabile carac­
de ori mai mare decât în prezent. Dacă teristici ale radiaţiei cosmice de fond
admitem că Universul se extindea este faptul că ea este deosebit de uni­
cu aceeaşi viteză ca în prezent, obţi­ formă, temperatura ei este practic
nem că atunci când materia a devenit aceeaşi în diferite locuri de pe cer. Acest
transparentă, Universul avea dimensi­ fapt este în sprilinul teoriei inflaţiei cos­
unile de ~ 1000 de ori mai mici ca în mice care postulează că Universul s-a
prezent. De 1000 de ori mai mică era dilatat mai rapid decât viteza luminii în
şi lungimea de undă a radiaţiei. Deci, doar câteva mici fracţiuni de secundă
fotonii din radiaţia cosmică de fond după Marea Explozie. Totuşi, cu ajuto­
care acum au lungimea de undă de ~ rul celor mai sensibile instrumente de la
1 mm, atunci aveau lungimea de undă bordul sateliţilor COBE şi WMAP au fost
de 1 pm, ceea ce corespunde, potri­ detectate mici fluctuaţii cosmologice ale
vit legii lui Planck, maximului de radi­ temperaturii radiaţiei cosmice de fond
aţie la temperatura de 3000-4000 K. (fig. 13.6). Fluctuaţiile de temperatură
369

Fig. 13.7. Filamente formate de galaxiile locale.
semnifică regiuni cu densităţi diferite şi
se consideră că ar fi amprenta fluctua­
ţiilor primordiale ale densităţii materi­
ei. Aceste fluctuaţii ale densităţii au dat
naştere stelelor, galaxiilor, rolurilor de
galaxii, pe care le observăm astăzi pe
cer, dar şi structurilor filamentoase ase­
mănătoare cu spuma (fig. 13.7), formate
la scară mare, de până la aproximativ un
miliard de ani-lumină, de către galaxii şi
roiurile de galaxii, împrăştiate pretutin­
deni în Univers.
Agenţia Spaţială Europeană (ESA)
a anunţat (în 2013) realizarea de către
observatorul spaţial Planck a celei mai
precise şi detaliate hărţi a distribuţiei
radiaţiei cosmice de fond, după cea
executată de satelitul WMAP. Au fost
obţinute noi date actualizate privind
distribuţia relativă a componentelor
densităţii materieiîn Univers. Printrealte
descoperiri se menţionează o oarecare
anizotropie şi fluctuaţii mai pronunţate
în radiaţia cosmică de fond.
Aşadar, studiind proprietăţile fizice
detaliate ale radiaţiei cosmice de fond,
putem obţine mai multe date despre
condiţiile care au existat în Universul
timpuriu, dar şi despre originea galaxii­
lor şi a roiurilor de galaxii.
§ 13.7. TEORIA INFLAŢIONISTĂ
Teoria Marii Explozii este susţinută
de o serie de date observaţionale im­
portante: descoperirea îndepărţării ga­
laxiilor, unele de altele (Edwin Hubble,
1929) care este un prim argument în
sprijinul teoriei expansiunii Universu­
lui; abundenţa în Univers a elementelor
uşoare H, He, Li, formate prin fuziunea
protonilor şi neutronilorîn primele câte­
va minute după Marea Explozie; radiaţia
cosmică de fond care este radiaţia ră­
masă de la Marea Explozie. Cu toate
acestea, teoria nu poate explica, de ce
Universul este uniform la scară foarte
mare, dar neuniform la scară mai mică,
deşi principiul cosmologic presupune că
materia este distribuită uniform oriunde
în Univers.
Există şi alte probleme nerezolvate,
cum ar fi, de exemplu, problema mo­
nopolului magnetic. Cosmologia Marii
Explozii prezice că în Universul timpuriu
trebuia să se fi format un număr foar­
te mare de monopoli magnetici masivi
şi stabili, care însă nu au fost observaţi
niciodată. Mulţi cosmologi consideră
că soluţii la toate aceste probleme poa­
te oferi teoria inflaţionistă, elaborată
în anii 1980 de către Alan Guth, Andrei
Linde, Paul Steinhardt şi Andy Albrecht,
pentru a explica unele probleme ale te­
oriei standard a Marii Explozii.
Teoria inflaţionistă propune o perioa­
dă foarte scurtă de expansiune extrem
de rapidă, exponenţială a Universului
în primele câteva momente de la Ma­
rea Explozie, numită inflaţie cosmică. în
timpul inflaţiei densitatea energiei Uni­
versului a fost dominată de energia vi­
dului, care mai târziu a produs materia şi
radiaţia ce umple azi Universul. Inflaţia
cosmică a mărit dimensiunea liniară a
Universului de aproximativ 1000 de ori
în doar o mică fracţiune de secundă. Te­
oria inflaţionistă este considerată o ex­
tensie a teoriei Marii Explozii, deoarece
ea explică problemele acesteia păstrând
totodată teoria Universului omogen în
expansiune.
Cum au apărut stelele? Aşa-numitele
fluctuaţii cuantice la scară sub-atomică
au în prima fracţiune de secundă a Uni­
versului, fost acelea care au condus la
naşterea stelelor.
Odată cu expansiunea violentă,
într-o fracţiune de secundă, a Univer­
sului în urma fenomenului de inflaţie
cosmică exponenţială, fluctuaţiile cuan­
tice minuscule au crescut rapid de la
scară cuantică la scară macroscopică de
proporţii astronomice, devenind mici
variaţii ale densităţii materiei în spaţiu.
Dovadă a acestui proces este faptul că
radiaţia cosmică de fond de microun­
de, generată ca o consecinţă a Marii
Explozii, are o temperatură extrem de
uniformă oriunde pe cer. Această izotro-
pie poate fi posibilă numai dacă în faza
timpurie a Universului diferitele regiuni
ale spaţiului s-au aflat în echilibru termic
unele cu altele, apoi s-au îndepărtat ra­
pid unele de altele în urma fenomenului
de inflaţie cosmică.
Astfel, fluctuaţiile cuantice primor­
diale au generat ulterior variaţii ale
concentraţiei de particule din spaţiu.

370 - 371
în consecinţă, sub acţiunea forţelor
de atracţie gravitaţională a început
concentrarea materiei, care a avut ca
rezultat naşterea stelelor, galaxiilor,
planetelor.
Satelitul WMAP a pus o bază ex­
perimentală solidă în cosmologie prin
măsurarea cu precizie a spectrului fluc­
tuaţiilor în radiaţia cosmica de fond, iar
imaginea obţinută de WMAP (fig. 13.6)
corespunde teoriei inflaţioniste. Un test
mai riguros al inflaţiei se aşteaptă să fie
realizat prin detectarea undelor gravi­
taţionale, generate în stadiul de inflaţie
cosmică, care se presupune că ar fi lăsat
amprente subtile în microundele radia­
ţiei de fond.
§ 13.8. MATERIA ÎNTUNECATĂ
Simulările realizate la calculator
arată că materia obişnuită existentă
în Univers nu poate asigura suficien­
tă gravitaţie pentru a se putea forma
structura observată la scară cosmică a
Universului, fără ca ea să fie „ajutată"
de o oarecare formă de materie invizi­
bilă. O dovadă în plus a existenţei unei
materii ascunse este mişcarea de rotaţie
a galaxiilor atât de rapidă, încât ele nu
şi-ar putea păstra structura fără o atrac­
ţie gravitaţională suplimentară. Aşadar,
această materie enigmatică exercită
atracţie gravitaţională, dar nu poate
fi observată, pentru că nu emite şi nici
nu absoarbe lumină, motiv pentru care
este numită materie „întunecată". Ea
nu poate fi asemănătoare cu materia
obişnuită, deoarece în acest caz s-ar fi
372
produs mai mult deuteriu, atunci când
Universul avea vârsta mai mică de trei
minute. Cosmologii au calculat că dacă
ar fi existat mai multă materie obişnuită
decât cea observată, atunci în procesul
de nucleosinteză care a urmat după Ma­
rea Explozie s-ar fi format mult mai mult
deuteriu decât cantităţile existente.
Există o serie de ipoteze privind natu­
ra materiei întunecate care a fost gene­
rată, probabil, în primele momente ale
Marii Explozii. Se presupune că materia
întunecată ar putea fi reprezentată fie
de găurile negre supermasive, fie de pi­
ticele brune sau de noi forme de mate­
rie. Unii astronomi presupun că materia
întunecată ar putea fi formată dintr-un
număr imens de găuri negre. Se consi­
deră că găurile negre supermasive ar
alimenta cu energie quasarii îndepărtaţi
de tipul spectral K. Aceste găuri negre
pot fi detectate prin efectul de lentilă
gravitaţională pe care ele îl produc.
Cum se ştie (v. § 10.4), piticele bru­
ne reprezintă stele de masă mică (circa
13 mase jupiteriene) în care reacţiile
nucleare au încetat după câteva milioa­
ne de ani. Piticele brune sunt obiecte
întunecoase, intermediare între stele
şi planete, care nu emit lumină sufici­
entă pentru a putea fi detectate direct
cu telescoapele terestre. Se presupune
că piticele brune s-au format în urma
fragmentării norului molecular, spre de­
osebire de planete care au luat naştere
în nebuloasa protoplanetară. Piticele
brune şi obiectele similare au fost de­
numite MACHO (MAssive Compact Halo
Objects - Obiecte Compacte Masive
din Halo). Obiectele MACHO ar pu­
tea fi detectate prin metoda lentilelor
gravitaţionale.
Unii fizicieni au emis ipoteza că ar
exista noi forţe ale naturii şi noi tipuri de
particule elementare, adică noi forme
de materie. Unul din scopurile principale
pentru care se construiesc super-accele-
ratoarele de particule elementare (cum
este Marele Accelerator de Hadroni LHC,
2009) este de a produce în laborator
această materie. Cosmologii presupun că
materia întunecată ar putea fi constituită
din particule produse la scurt timp după
Marea Explozie, care sunt foarte diferite
de materia barionică obişnuită. Aces­
te particule ipotetice au fost denumite
WIMP (Weakly Interacting Massive Par­
ticles - particule masive cu interacţiune
slabă) sau materie nebarionică.
O posibilă componentă a materiei în­
tunecate reci ar putea fi particulele ele­
mentare ipotetice fără sarcină electrică,
numite axioni, care se presupune că ar
fi fost create în abundenţă în Marea Ex­
plozie.
§ 13.9. ENERGIA ÎNTUNECATĂ
(CONSTANTA COSMOLOGICĂ)
Pentru a determina cât de mult a în­
cetinit expansiunea Universului în ulti­
mele câteva miliarde de ani, astronomii
au început observaţii asupra superno­
velor. Astfel, în 1998 ei au descoperit că
supernovele îndepărtate sunt surprin­
zător de slab strălucitoare faţă de cum
era de aşteptat dacă ele s-ar fi aflat la
distanţa estimată din legea lui Hubble.
373
Acest fapt a sugerat ideea că expansi­
unea Universului este accelerată, nu
încetinită cum se credea până atunci,
din care cauză supernovele se află la o
distanţă mai mare faţă de cea calculată.
Această descoperire arată că în prezent
Universul pare a fi dominat de forţe de
antigravitaţie. Rezultatele obţinute indi­
că posibilitatea ca Universul să conţină
o formă enigmatică de energie caracte­
rizată de forţe gravitaţionale de respin­
gere. Această energie a fost denumită
în cosmologie energie întunecată. Pri­
mele date observaţionale care atestă
existenţa energiei întunecate în Univers
datează din anii 1980, când astronomii
încercau să înţeleagă cum s-au format
roiurile de galaxii.
Energia întunecată constituie cea mai
mare parte din energia Universului şi
are un efect gravitaţional de respingere,
adică de antigravitaţie. Ea este asociată
în prezent cu constanta cosmologică A
(lambda) care explică atât caracterul plat
al Universului, cât şi expansiunea accele­
rată a acestuia, îmbunătăţind semnifica­
tiv acordul între teorie şi observaţii. în
teoria modernă a câmpului, acest ter­
men se asociază cu densitatea energiei
vidului. Trebuie de menţionat că această
constantă cosmologică are un efect di­
ferit de acela al constantei cosmologice
adăugate de Einstein în ecuaţiile teoriei
generalizate a relativităţii pentru a evita
expansiunea Universului pe care la înce­
put îl considera static.
Constanta cosmologică adăugată la
modelul standard al teoriei Marii Explo­
zii a Universului conduce la un model
care este în concordanţă cu distribuţia
la scară mare a galaxiilor şi roiurilor
de galaxii, cu măsurările realizate de
WMAP ale fluctuaţiilor de temperatu­
ră ale radiaţiei cosmice de fond şi cu
proprietăţile observate ale roiurilor
de galaxii cu emisie de raze X. De fapt,
datele furnizate de satelitul WMAP au
confirmat existenţa energiei întuneca­
te cu efect de antigravitaţie. Astfel, re­
zultatele misiunii WMAP şi observaţiile
supernovelor îndepărtate sugerează că
expansiunea Universului este accelera­
tă, ceea ce presupune existenţa unei
forme de materie cu o presiune nega­
tivă mare, aceasta fiind energia întune­
cată.
§ 13.10. DENSITATEA MATERIEI
ÎN UNIVERS
Materia joacă un rol central în cos­
mologie. în cosmologia modernă, una
din problemele ştiinţifice principale este
determinarea densităţii medii a materiei
din Univers care, la rândul său, determi­
nă în mod univoc geometria Universu­
lui.
Din legea conservării energiei şi le­
gea lui Hubble se poate deduce formula
densităţii materiei din Univers, numită
densitate critică:
n -M L
p0 8 ttG ’ Univers în raport cu densitatea critică
unde G = 6,67 • IO ' 11 m3/(kg-s2) este con­
stanta gravitaţională.
Considerând constanta lui Hubble
H = 70,4 (km/s)/Mpc, pentru densitatea
critică ~\r\ Univers se obţine valoarea:
p 0 = 9,9 x IO -30 g/cm3= 10' 29 g/cm3,
374
echivalentă cu un număr de doar apro­
ximativ 6 atomi de hidrogen pe metru
cub, ceea ce după standardele terestre
este un vid perfect.
Prin măsurări de înaltă precizie
ale fluctuaţiilor radiaţiei cosmice de
fond, realizate cu ajutorul satelitului
WMAP, a fost determinată densitatea şi
compoziţia Universului. Primele rezulta­
te obţinute în 2003 au arătat că densi­
tatea medie a materiei în Univers ar fi
apropiată de densitatea critică, de unde
rezultă că Universul este plat.
Geometria şi evoluţia Universului
sunt determinate de cantitatea relativă
a diferitelor tipuri de materie: materia
barionică obişnuită, compusă în cea
mai mare parte din protoni, neutroni
şi electroni; radiaţia, compusă din fo­
toni şi neutrino - particule fără masă
sau aproape fără masă care se mişcă
cu viteza luminii; materia întunecată,
care în general este materie non-bario-
nică ce interacţionează slab cu materia
obişnuită şi nu a fost observată vreo­
dată direct în laborator; energia întune­
cată care este o formă enigmatică de
materie sau poate o proprietate a vidu­
lui însuşi şi care este caracterizată prin-
tr-o considerabilă forţă de respingere
(presiune negativă). Aceasta este unica
formă de materie care poate cauza ex­
pansiunea accelerată a Universului.
Una din problemele principale ale
cosmologiei contemporane este de­
terminarea densităţii relative a fiecă­
reia dintre diferitele forme de materie,
deoarece cunoaşterea acestora este
esenţială pentru a înţelege evoluţia şi
destinul final al Universului nostru.
Datele observaţionale obţinute
cu ajutorul satelitului WMAP (ianua­
rie 2013), arată că, materia în Univers
se compune din: 4,6% - atomi (mate­
ria barionică observabilă a stelelor şi
gazului interstelar), a căror densitate
reală este echivalentă cu aproximativ
1 proton la 4 m3; 24% - materie întune­
cată rece, compusă, probabil, din una
sau mai multe tipuri de particule suba­
tomice care interacţionează foarte slab
cu materia obişnuită; 71,4% - energie
întunecată (energia vidului) (fig. 13.8).
Aşadar, peste 95% din densitatea ma­
teriei în Univers există în forme care
niciodată nu au fost detectate direct în
laborator.
La 21 martie 2013, Agenţia Spaţială
Europeană (ESA) a anunţat noi date
actualizate privind distribuţia relati­
vă a componentelor densităţii ma­
teriei în Univers obţinute de către
observatorul spaţial Planck: materia
normală - 4,9%, materia întuneca­
tă - 26,8% şi energia întunecată - 68,3
%. Din date rezultă o valoare mai mică
Atomi
4.6%
Materiale
întunicată
24%
Fig. 13.8. Compoziţia Universului (2013),
(NASA/WMAP).
375
pentru constanta lui Hubble, H = 67,15
(km/s)/Mpc, şi vârsta Universului esti­
mată la 13,82 miliarde de ani.
§ 13.11. SCENARII POSIBILE ALE
EVOLUŢIEI UNIVERSULUI
Universul a luat naştere în urma Ma­
rii Explozii, cu o viteză iniţială de expan­
siune. Evoluţia de mai departe a Uni­
versului este determinată de viteza de
expansiune şi atracţia gravitaţională.
Viteza de expansiune este exprimată
de legea lui Hubble, în timp ce forţa de
gravitaţie depinde de densitatea şi pre­
siunea materiei din Univers. Dacă presi­
unea materiei este joasă, aşa cum este
cazul celor mai multe forme de materie
cunoscute, atunci soarta Universului
este determinată de densitate. Expan­
siunea Universului este însă influenţată
de materia întunecată şi de energia
întunecată. Cunoscând compoziţia şi
densitatea materiei în Univers, se poa­
te calcula, în baza teoriei relativităţii
generalizate a lui Einstein, viteza de
expansiune a Universului, în ipoteza că
Universul este plat, aşa cum rezultă din
teoria inflaţionistă şi din datele furniza­
te de satelitul WMAP.
Există mai multe scenarii posibile
ale expansiunii Universului în funcţie
de densitatea medie a materiei din
(v. §13.10). Un parametru important
în teoria evoluţiei Universul este para­
metrul de densitate, O (omega), care
se defineşte ca raportul dintre densita­
tea medie a materiei din Univers, pM, şi

Fig. 13.9. Scenarii posibile de expansiune
a Universului.
densitatea critică, p c : Q = p j p c■ Soarta
finală a Universului în expansiune depin­
de de densitatea materiei, f iM = p j p c,
şi de densitatea energiei întunecate,
Q. = p jp .
1 . în cazul în care densitatea medie
a materiei în Univers este egală exact
cu densitatea critică (pM= pc), expansiu­
nea Universului încetineşte continuu -
viteza de extindere tinde către zero
(fig. 13.9, curba QM= 1, care devine din
ce în ce mai orizontală). în acest caz, cur­
bura spaţiului este egală cu zero, Univer­
sul este infinit, plat şi geometria lui este
euclidiană (fig.13.10, Q0 = 1).
2. Dacă densitatea medie a materiei
din Univers este mai mică decât den­
sitatea critică, p < pc, atunci Universul
este în expansiune infinită, dar înceti­
nită, însă viteza de extindere nu poate
să se micşoreze până la zero. Univer­
sul este deschis şi infinit, expansiunea
1 Big Crunch (Marea Contracţie) este contracţia Universului până la o stare cu densitatea şi tempera­
tura extrem de înalte, ca o ipoteză a unui posibil scenariu de evoluţie a Universului.
376
Fig. 13.10. Geometria Universului (NASA).
încetineşte, însă nu atât de mult ca în
cazul Universului cu densitatea critică,
pentru că atracţia gravitaţională nu este
atât de puternică (fig. 13.9, curba f îM=
0,3). Universul are curbura negativă ca o
şa (fig. 13.10, 0 o< 1).
3. Dacă densitatea medie a mate­
riei în Univers este mai mare decât
densitatea critică (p > pc), atunci viteza
de extindere scade cu timpul până la
zero - expansiunea Universului încetea­
ză, după care Universul se va contracta
sub acţiunea gravitaţiei până la o stare
cu densitatea şi temperatura extrem de
înalte, fenomen numit Big Crunch (Ma­
rea Contracţie)1.
în acest caz, Universul este închis şi
finit (fig. 13.9, curba QM= 5) şi are cur­
bura pozitivă, aşa cum este suprafaţa
unei sfere (fig. 13.10, Q0 > 1). Aceasta în­
seamnă că la orice moment de timp Uni­
versul are un anumit volum finit, masă
finită, un număr finit de roiuri de galaxii § 1 3.12. VÂRSTA UNIVERSULUI
etc., însă nu are margini. Ca model bidi­
mensional al unui asemenea spaţiu tri­ în astronomie, vârsta Universului se
dimensional închis poate servi suprafaţa estimează în două moduri: 1 ) prin obser­
unui balon sferic pe care sunt desenate varea celor mai bătrâne stele şi 2 ) prin
figurile plane ale galaxiilor. La umflarea măsurarea ratei (vitezei) de expansiune
acestui balon, atât suprafaţa lui, cât şi a Universului.
distanţele dintre figuri - „galaxii" se Limita de jos a vârstei Universului
măresc. în orice moment de timp, aria poate fi stabilită studiind roiurile stelare
suprafeţei sferei este finită, dar totoda­ globulare. Toate stelele dintr-un roi glo­
tă acest spaţiu bidimensional (suprafaţa bular s-au format aproximativ în acelaşi
sferei) nu are margini. timp. Cele mai bătrâne roiuri globulare
4. Curba QM= 0,3; QA= 0,7 d\nfig,13.9conţin numai stele mai puţin masive
descrie un Univers în expansiune acce­ decât 0,7 mase solare şi se estimează
lerată. Există tot mai multe dovezi că în că ar avea vârsta cuprinsă între 1 1 şi 18
prezent Universul nostru urmează acest miliarde de ani. Incertitudinea acestei
scenariu, ceea ce demonstrează că acum estimări este cauzată de dificultatea de
evoluţia sa este dominată de energia determinare a distanţei exacte până la
întunecată care exercită o presiune ne­ un roi globular. Vârsta Universului de­
gativă, deci se manifestă prin forţe de terminată cu datele colectate de sonda
antigravitaţie. Dacă energia întunecată WMAP s-a dovedit a fi mai mare decât a
într-adevăr joacă un rol semnificativ în celor mai bătrâne roiuri globulare.
evoluţia Universului, atunci, după toate O metodă alternativă de estimare a
probabilităţile, Universul va continua să vârstei Universului constă în determi­
se extindă veşnic. narea constantei Iul Hubble care este
în prezent, se constată că Universul o măsură a ratei actuale de expansiune
este plat cu o marjă de eroare de numai a Universului ce depinde de densitatea
0,4%. Aceasta ar sugera că Universul actuală şi de compoziţia Universului.
este infinit, însă noi nu putem observa Dacă Universul este plat şi compus în
decât un volum finit al Universului, de­ mare parte din materie obişnuită sau
oarece acum vârstă sa este de 13,77 mi­ materie întunecată, atunci vârsta Uni­
liarde de ani şi deci noi putem pătrunde versului este egală cu 2/(3H), adică este
în spaţiu doar până la o distanţă finită de circa 9 miliarde de ani, deci mai mică
de ~13,77 miliarde de ani-lumină. Aces­ decât vârsta celor mai bătrâne stele.
ta este aşa-numitul orizont al nostru, iar Dacă densitatea materiei din Univers
modelul Marii Explozii nu descrie spaţiul este foarte mică, atunci vârsta lui este
de dincolo de acest orizont. Se poate 1/H, adică mai mare, iar dacă Universul
presupune că Universul e mult mai ex­ conţine şi alte forme de materie, atunci
tins decât volumul pe care îl putem ob­ vârsta sa poate fi şi mai mare. Cu valoa­
serva astăzi. rea constantei lui Hubble de aproximativ
377
H = 71 km/sec/Mpc, vârsta Universului
este cuprinsă între 12 şi 14 miliarde de
ani.
Datele obţinute cu satelitul WMAP
au dat posibilitate să se determine, în
2013, densitatea actuală, compoziţia şi
rata de expansiune a Universului cu o
precizie mai înaltă de 1,5 %. Cunoscând
compoziţia Universului cu această pre­
cizie, vârsta Universului a fost estima­
tă la 13,770 ± 0.059 miliarde de ani, cu
precizia de aproximativ 0,4 %. Pentru
comparaţie, Sistemul Solar are vârsta
de 4,5 miliarde de ani, iar specia umană
există de numai câteva milioane de ani.
§ 13.13. PRINCIPIUL ANTROPIC
Astrofizicianul american Robert H.
Dicke (1916-1997) menţiona că vârsta
actuală a Universului nu poate fi întâm­
plătoare. Dacă Universul ar fi de 10 ori
mai tânăr decât în prezent, nu ar fi fost
suficient timp pentru a se ajunge prin
nucleosinteză la cantitatea actuală de
elemente mai masive decât hidrogenul
şi heliul, în special de carbon, şi plane­
tele solide de rocă nu ar fi existat încă.
Dacă Universul ar fi de 10 ori mai bătrân
decât acum, cea mai mare parte de stele
ar fi prea bătrâne pentru a rămâne pe
secvenţa principală şi s-ar fi transformat
în pitice albe.
Constantele fizice adimensionale
implicate în cele patru interacţiuni fun­
damentale - gravitaţionale, electromag­
netice, nucleare puternice şi nucleare
slabe - au valori relative coordonate, de
parcă ar fi fost ajustate pentru a permite
formarea materiei obişnuite şi apariţia
378
ulterioară a vieţii. O creştere neînsem­
nată a interacţiunii nucleare puternice
ar fi condus la convertirea totală a hidro­
genului din Universul timpuriu în heliu.
Apa, dar şi stele stabile cu durata lungă
de viaţă, esenţiale pentru apariţia vieţii,
nu ar fi existat. Aşadar, mici variaţii ale
celor patru interacţiuni fundamentale
ar putea afecta mult vârsta Universului,
structura şi capacitatea acestuia de a fa­
voriza apariţia vieţii.
Toate constantele fundamentale în
ansamblu au un interval foarte îngust
de valori admisibile, care asigură condiţii
pentru apariţia şi dezvoltarea stabilă a
vieţii în forma pe care o vedem. Această
idee a fost exprimată pentru prima dată
în 1961 de către R.H. Dicke şi formula­
tă definitiv în 1973 de către cosmologul
australian Brandon Carter (n.1942) sub
forma principiului antropic (din gr. an­
thropos - om).
Principiul antropic formulat de că­
tre R.H. Dicke, care s-a bazat pe unele
lucrări ale fizicianului englez Paul A.M.
Dirac, s-ar putea enunţa astfel: Univer­
sul are proprietăţile pe care le are şi pe
care omul le poate observa, deoarece
dacă ar fi avut alte proprietăţi, omul nu
ar fi existat.
B. Carter a definit două forme ale
principiului antropic: forma slabă - care
se referă numai la selecţia antropică a
unei locaţii privilegiate în spaţiu-timp
în Univers şi forma strictă, mai contro­
versată care abordează valorile con­
stantelor fundamentale ale fizicii. Prin­
cipiul antropic în forma slabă afirmă că
structura Universului admite apariţia
în el a vieţii biologice. întrebarea "de ce
Universul este anume aşa cum este?" se
înlocuieşte cu întrebarea „de ce Univer­
sul este format astfel că în el au apărut
fiinţe inteligente, care îşi pun întrebarea
despre cauzele structurii observate a
Universului?"
Principiul antropic în forma strictă
se formulează astfel: Universul trebuie
să fie constituit astfel ca în el să poată
apărea viaţa inteligentă. Prin această
formulare, principiul antropic afirmă că
apariţia vieţii în Univers este nu numai
posibilă (forma slabă a principiului an­
tropic), dar şi inevitabilă. Adepţii aces­
tei concepţii îşi argumentează punctul
de vedere prin aceea că ar exista o lege
universală (încă nedescoperită), potrivit
căreia toate constantele fundamentale
nu pot să difere de cele care există în
realitatea obiectivă şi că apariţia vieţii
inteligente în Univers este inevitabilă.
După cum s-a constatat, densitatea
energiei întunecate din Univers s-a do­
vedit a fi mult mai mică decât densita­
tea energiei vidului prezisă de teoria
cuantică. Acest fapt este privit ca un
exemplu de armonie cosmologică fină
(fine tuning), deoarece o valoare mai
mare a densităţii ar fi împiedicat con­
centrarea norilor de gaz şi deci forma­
rea stelelor. Aceasta i-a determinat pe
unii cosmologi să formuleze principiul
antropic astfel: proprietăţile Universu­
lui trebuie să fie adaptate pentru via­
ţă, altfel noi nu mai eram aici pentru
a-l observa.
Principiul antropic în forma strictă a
fost supus şi unor critici pe motiv că ar
descuraja căutarea de explicaţii fizice.
Fizicianul englez Roger Penrose (n. 1931)
379
spunea că "există tendinţa ca acesta să
fie invocat de fizicienii teoreticieni ori
de câte ori ei nu au o teorie suficient de
bună pentru a explica datele experimen­
tale".
§ 13.14. C O S M O G O N IA
S IS T E M U LU I S O L A R
Problema formării corpurilor cereşti
constituie obiectul de studiu al unui ca­
pitol special al astronomiei, numit cos­
mogonie. Există două moduri de aborda­
re a problemelor extrem de complicate
pe care încearcă să le rezolve cosmogo­
nia. Prima abordare, pur teoretică, con­
stă în aplicarea legilor generale ale fizi­
cii pentru a pune în evidenţă condiţiile
care trebuiau să existe în trecut pentru
ca corpul ceresc să treacă prin anumite
faze de evoluţie şi să obţină caracteris­
ticile pe care le are în prezent. Cea de a
doua abordare, observaţională, constă
în compararea caracteristicilor corpuri­
lor cereşti care se află în diferite stadii
de dezvoltare pentru a stabili succesi­
unea acestor stadii. Abordarea a doua
nu poate fi aplicată decât în cazul unor
obiecte cereşti numeroase cum ar fi
stelele, roiurile stelare, nebuloasele ga­
zoase, galaxiile. în cazul Sistemului solar
se poate miza doar pe abordarea teo­
retică, deoarece alte sisteme planetare
deocamdată nu se cunosc, iar planete în
jurul altor stele (exoplanete) au fost des­
coperite abia în ultimul timp.
1. Ipotezele lui Descartes, Kant şi
Laplace. în secolul XVII, matematicia­
nul francez Rene Descartes (1596-1650)
pentru prima dată a emis ipoteza potrivit

Nebuloasă
difuză
Discul
ecuatorial
Protostea
® ------
Gaz şi
Praf
Planeţi ^ .
Soarele
Fig. 13.11. Ipoteza nebulară a lui Kant-Laplace.
căreia Sistemul solar s-a format dintr-o
nebuloasă - un nor de gaz şi praf inter­
stelar (1644). Această ipoteză nebulară a
fost dezvoltată în 1755 de filosoful ger­
man Immanuel Kant (1724-1804) care a
presupus că în centrul norului s-a format
Soarele, iar la periferie - planetele.
în 1796, matematicianul şi astrono­
mul francez Pierre-Simon Laplace (1749­
1827) a exprimat ideea că în procesul de
formare a planetelor un rol important îl
are mişcarea de rotaţie a nebuloasei pri­
mare în stare de contracţie gravitaţiona­
lă şi forţa centrifugă. în momentul când
forţa centrifugă se egalează cu forţa gra­
vitaţională, nebuloasa devine instabilă,
ia forma de disc, iar materia de la ecua­
torul discului se desprinde de nebuloasă,
formând în jurul ei inele asemănătoare
cu cele ale planetei Saturn. Condensarea
ulterioară a gazului din aceste inele duce
la formarea planetelor (fig. 13.11).
380
Fig. 13.12. Ipoteza cosmogonică modernă.
Cu toate că ipotezele lui Kant şi La­
place par a fi verosimile, ele însă nu pot
explica faptul că planetelor le revin 98 %
din momentul cinetic al Sistemului solar,
iar Soarelui - doar 2 %.
2. Ipoteza cosmogonică modernă
privind formarea Sistemului solar. Ideea
formării Soarelui împreună cu planetele
din una şi aceeaşi nebuloasă primară în
stare de rotaţie s-a păstrat şi în ipoteze­
le cosmogonice moderne. Deşi nu există
încă o teorie definitivă privind formarea
Sistemului solar, în prezent se conturea­
ză totuşi următoarele etape principale
în evoluţia timpurie a Sistemului solar
(fig. 13.12).
Etapa 1. Norul de materie interstela­
ră constituit din molecule de H2, H20, OH
şi praf începe să se condenseze, proba­
bil, sub acţiunea undei de şoc produse în
urma unei explozii de supernovă.
Etapa 2. Masele de gaz şi praf din
cele mai dense regiuni ale norului de­
păşesc o anumită valoare critică şi încep
să se contracte sub acţiunea forţei de
gravitaţie, fenomen numit colaps gravi­
taţional. Norul se descompune în frag­
mente, dintre care unul va da ulterior
naştere Soarelui şi Sistemului solar. în
centrul fragmentului în stare de contrac­
ţie gravitaţională se formează un nucleu
de praf şi gaz, numit nucleu de acreţie,
care absoarbe materia rarefiată din jur,
mărindu-şi treptat masa.
Etapa 3. Peste aproximativ 10 mii -f
* 100 de mii de ani de la începutul con­
tracţiei fragmentului de nor, masa nu­
cleului atinge circa 0 ,lM o (MQ - masa
Soarelui) şi materia devine netranspa­
rentă. Temperatura creşte şi praful se
evaporă, apoi se produce disocierea
hidrogenului molecular. într-o perioadă
de timp foarte scurtă, de IO-f IOO de ani,
nucleul central se contractă formând o
protostea gazoasă - protosoarele. în
această perioadă, probabil, ca urmare
a instabilităţii de rotaţie, se formează şi
discul nebuloaseiprotoplanetare de gaz
şi praf, cu protosoarele în centru.
Procesul de acreţie a materiei inter­
stelare continuă şi, ca urmare, masa şi
raza protosoarelui, dar şi a discului pro­
toplanetar sunt în creştere. Peste apro­
ximativ 100 de mii de ani protosoarele
atinge masa actuală, însă raza devine
cam de 100 de ori mai mare decât în
prezent. La această etapă încetează ab­
sorbţia materiei interstelare şi începe
stadiul de contracţie gravitaţională a
protosoarelui.
Se presupune că în această perioa­
dă nebuloasa protoplanetară putea să
1 Planetezimale - mici corpuri cereşti de gaz şi praf care, potrivit ipotezei planetezimalelor, propusă
în 1900, au fuzionat pentru a forma planetele Sistemului solar.
381
capete o structură inelară şi în regiuni­
le periferice ale ei să înceapă procesul
de formare a planetelor gigante care
a urmat, în general, aceeaşi cale ca şi
procesul de formare a protosoarelui.
Mai târziu, discul de gaz şi praf din jurul
planetelor a dat naştere sistemelor de
sateliţi.
Pentru a explica repartizarea mo­
mentului cinetic între Soare şi planete,
în modelele actuale de formare a Siste­
mului solar se admite că gazul din nebu­
loasa protoplanetară era parţial ionizat,
iar protosoarele avea un câmp magnetic
puternic. Ca urmare a interacţiunii din­
tre plasma nebuloasei protoplanetare
şi câmpul magnetic al protosoarelui, au
apărut jeturi de gaz care au transmis
momentul cinetic câtre nebuloasa pro­
toplanetară.
Etapa 4. La această etapă care are
durata de circa 100 de milioane de ani
continuă contracţia gravitaţională a pro­
tosoarelui, dimensiunile lui se micşorea­
ză până aproape de cele actuale. Vântul
solar foarte intens face ca gazul să pă­
răsească partea interioară a nebuloasei
protoplanetare.
Componenta de praf a nebuloasei se
concentrează preponderent spre ecua­
torul discului protoplanetar. Particulele
de praf, ciocnindu-se între ele, formea­
ză particule mai mari care, la rândul lor,
prin agregare dau naştere unor corpuri
solide, numite planetezimale1, care con­
stituie germenii viitoarelor planete. Nu­
mărul acestora fiind foarte mare, ele
suferă ciocniri, în urma cărora unele se
contopesc, altele se distrug dând naş­
tere corpurilor meteoritice. Câteva cor­
puri deosebit de mari devin nuclee de
acreţie, în jurul cărora se formează pla­
netele de tip terestru. Pământul a atins
dimensiunile actuale, probabil, în decur­
sul unei perioade cuprinse între 100 de
mii şi 100 de milioane de ani.
Există şl ipoteze alternative privind
formarea planetelor de tip terestru. Po­
trivit uneia dintre acestea, planetele telu­
rice s-ar fi format din protoplanete gigan­
te asemănătoare cu Jupiter sau Saturn
care ar fi pierdut învelişul gazos datorită
mareelor provocate de interacţiunea cu
Soarele.
Problema formării Sistemului solar
care a atins vârsta de 4,5 miliarde de
ani nu este încă dezlegată până la capăt,
însă cosmogonia planetară modernă se
apropie tot mai mult de rezolvarea el
în baza datelor obţinute din observarea
mediului interstelar şl a stelelor tinere,
din analiza compoziţiei şi structurii me­
teoriţilor, a compoziţiei atmosferelor
planetare ş.a.
§ 13.15. PLANETELE EXTRASOLARE
(EXOPLANETELE)
începând cu Glordano Bruno care
susţinea că stelele sunt asemănătoare
cu Soarele, că Universul este infinit şi
conţine un număr infinit de lumi popu­
late de fiinţe Inteligente, mulţi filosofi
şi astronomi au exprimat presupunerea
că există planete şi în jurul altor stele,
însă nu era nici o posibilitate reală de a
382
le detecta. Acest lucru a devenit posibil
abia în 1992, când au fost descoperite
câteva planete orbitând în jurul unui
pulsar.
Planetele care orbltează în jurul unor
stele sau pitice brune din afara Sistemu­
lui solar au fost numite planete extraso­
lare sau exoplanete. Către începutul lunii
noiembrie 2014, numărul de exoplanete
descoperite în 1160 de sisteme plane­
tare era de 1850. De asemenea, există
planete hoinare, solitare, care în cazul
dacă sunt gazoase sunt numite subpitice
brune.
Căutarea de planete în jurul altor ste­
le este una dintre cele mai fascinante,
Fig. 13.13. Zona vieţii în sistemul planetar al unei stele în funcţie de masa ei.
dar şi dificile probleme ale astronomiei
moderne. Aceste planete deocamdată
nu pot fi observate direct, pentru că ele Numărul de exoplanete descoperi­ relui. Stelele de acest tip sunt cele mai
au strălucirea foarte slabă şi orbltează te a crescut brusc odată cu lansarea, la numeroase, alcătuind 70% în galaxia
în jurul unor stele foarte strălucitoare 7 martie 2009, a misiunii Kepler dotată Calea Lactee.
la distanţe unghiulare extrem de mici cu un telescop spaţial şi un fotometru în astronomie şi astrobiologie, zona
de la acestea. Exoplanetele pot fi însă special, prima misiune NASA capabilă să din jurul unei stele, în interiorul căreia
detectate indirect după influenţa exer­ detecteze planete de dimensiunea Pă­ pe suprafaţa planetelor cu suficientă
citată de ele asupra stelei în jurul căreia mântului în jurul unor stele similare cu presiune atmosferică poate exista apă
orbitează, prin diverse metode, cum ar fi Soarele. lichidă (deci şi viaţă), este numită zonă
metoda tranzitului şi metoda vitezei ra­ Cu ajutorul telescopului spaţial Ke­ a vieţii sau zonă locuibilă (habitable
diate. Traiectoria proprie a stelei suferă pler a fost descoperită, în 2014, pri­ zone). în Sistemul solar, numai planetele
perturbaţii care pot fi puse în evidenţă ma planetă de dimensiunile Pămân­ Venus, Pământ şl Marte se află în zona
prin măsurări astrometrice şi spectro­ tului care orbltează în jurul unei stele vieţii (fig. 13.13). începând din 1953,
scopie de precizie. Majoritatea exopla- la o distanţă de la stea, unde apa pe când a fost formulat pentru prima dată
netelor descoperite prin aceste metode suprafaţa planetei poate fi în stare li­ conceptul de zonă a vieţii, au fost des­
au masele apropiate de masa planetei chidă. Aceasta este exoplaneta Kepler- coperite numeroase planete în acestă
Jupiter. Una dintre exoplanete de tip 186f din sistemul stelar Kepler-186 si­ zonă, însă majoritatea din ele sunt cu cel
Jupiter se roteşte în jurul unei stele din tuat la 500 de ani-lumină de la Pământ puţin 40% mai masive decât Pământul,
Ursa Mare la distanţa de 2,1 UA. Prin în constelaţia Cygnus (Lebăda). Kepler- deoarece asemenea planete sunt mai
aceleaşi metode au fost descoperite sis­ 186 este o stea pitică roşie de clasa uşor de detectat.
teme binare, în care una din componen­ spectrală M având diametrul şi masa Descoperirea planetei Kepler-186f
te este o pitică brună. de două ori mai mici decât cele ale Soa­ confirmă faptul că în zonele vieţii din
383

T e rra Kcpku îm i
S is t e m u l K e p t e r - 1 8 6
.*
o
i
^
S is t e m u l so la r
T e rra Venus M e rcu r
Fig. 13.14. Sistemul stelar Kepler-186
şi exoplaneta Kepler-186f. Diagramă
comparativă. (Credit: NASA).
jurul altor stele există şl planete de mă­
rimea Pământului. Exoplaneta Kepler-
186f este doar cu puţin mal mare decât
Pământul, având raza egală cu 1,1 raze
terestre. Perioada de revoluţie a plane­
tei este de 130 de zile şi ea primeşte de
la steaua sa doar o treime din cantita­
tea de căldură primită de Pământ de la
Soare. Temperatura pe planetă depinde
foarte mult şi de atmosfera pe care o are
planeta. în fig. 13.14 sunt reprezentate,
pentru comparaţie, planetele interioare
ale Sistemului nostru solar şi cele cinci
planete din sistemul stelar Kepler-186,
dintre care numai una este situată în
zona vieţii.
13.16. VIAŢA INTELIGENTĂ
ÎN UNIVERS. ECUAŢIA LUI
DRAKE
Dacă extratereştrii există,
unde sunt ei?
Enrico Fermi, 1950
1. Elementele veţii. Nucleosintezaîn
stele. Toate elementele mai masive de­
cât litiul sunt sintetizate în stele. în ulti­
mele stadii ale evoluţiei stelare, în stele­
le masive heliul se transformă în carbon,
oxigen, siliciu, sulf şi fier. Elementele mai
masive ca fierul sunt produse pe două
căi: în învelişurile exterioare ale stelelor
supergigante şi în exploziile de superno­
ve. Aşadar, viaţa de pe Pământ bazată
pe carbon este compusă literalmente
•
din praf stelar.
în baza măsurărilor WMAP s-a de­
terminat că 4,6% din masa Universului
este concentrată în barioni (protoni şi
neutroni). Singurele elemente chimice
create la începuturile Universului nos­
tru au fost hidrogenul, heliul şi litiul,
cele mai uşoare elemente din sistemul
periodic.
Formele de viaţă existente pe Pă­
mânt sunt însă bazate pe carbon şi oxi­
gen. Carbonul şi oxigenul nu s-au format
în Marea Explozie, ci mult mai târziu, în
"reactoarele" termonucleare de fuziune
nucleară din stele. Primele stele erau
masive şi aveau durata de viaţă scurtă.
Ele consumau hidrogenul, heliul şi litiul
şi produceau elemente mai grele. Când
aceste stele explodau, ele împrăştiau
carbonul şi oxigenul - elementele vieţii,
peste tot în Univers. Din aceste elemen­
te mai masive se formau şi se formează
noi stele şi noi planete, astfel fiind totul
pregătit pentru apariţia vieţii.
2. Există oare viaţă inteligentă în
Univers? Proiectul SETI. Descoperirea
exoplanetelor a crescut interesul pentru
căutarea de inteligenţă extraterestră, în
special în cazul planetelor care orbitează
în zona vieţii unde este posibil să existe
apă lichidă (şi deci viaţă) pe suprafaţa
planetei.
Există oare viaţă pe planetele extra-
384
solare descoperite? Există oare viaţă
inteligentă în Univers? Aceste întrebări
frământă de multă vreme civilizaţia
umană. în prezent, nu se cunoaşte dacă
există sau nu viaţă inteligentă în alte
regiuni din Univers. însă nu este nici un
motiv ca ea să nu existe. Propria noastră
existenţă arată că în Univers poate să
existe viaţă. însă sunt multe obstacole
de depăşit pentru ca viaţa inteligentă să
apară şi multe pericole pentru existenţa
ei odată apărută. Viaţa se confruntă
constant cu perspectiva extincţiei. Viaţa
necesită energie, apă şi carbon. Un
dezastru ecologic care elimină apa dis­
truge şi viaţa. Există şi alte dezastre de
mediu care ameninţă viaţa. în istoria sa,
Pământul a fost lovit de meteoriţi uriaşi
care se crede că au provocat extincţii
în masă ale vietăţilor. Instabilităţile de
mediu au cauzat erele glaciare. Un alt
pericol care ameninţă viaţa pe Pământ
sunt şi radiaţiile cosmice dăunătoare
care sunt blocate numai de atmosfera şi
câmpul magnetic ale Pământului.
La ora actuală, unica strategie de a
descoperi viaţă inteligentă în Univers
este detectarea unor semnale trimise
de undeva din Univers de vreo civilizaţie
tehnologică. Această problemă este
studiată prin metode ştiinţifice la Insti­
tutul SETI (Search for ExtraTerrestrial
Inteligence - Căutarea Inteligenţei Ex­
traterestre), înfiinţat în 1984 în SUA.
Institutul SETI are misiunea de a explo­
ra, înţelege şi explica originea şi natura
vieţii în Univers şi de a căuta dovezi de
existenţă a vieţii inteligente în Univers
prin căutarea unor semnale emise de
civilizaţii tehnologice. înţelegerea noas­
385
tră actuală a originii vieţii pe Pământ su­
gerează că, având un mediu adecvat şi
suficient timp, viaţa se poate dezvolta şi
pe alte planete. întrebarea dacă evoluţia
va da sau nu naştere şi unor civilizaţii in­
teligente, tehnologice rămâne deschisă
pentru speculaţii. O astfel de civilizaţie
detectată la distanţe interstelare ne-ar
putea oferi de fapt cea mai bună do­
vadă a existenţei vieţii extraterestre
inteligente. Căutarea de dovezi despre
existenţa unor alte civilizaţii tehnologice
necesită eforturi semnificative. în pre­
zent, Centrul de cercetare SETI dezvoltă
noi tehnologii de procesare a semna­
lelor recepţionate pentru a le folosi în
căutarea de semnale emise eventual de
civilizaţii tehnologice avansate din Gala­
xia noastră.
în acelaşi timp, civilizaţia umană actu­
ală încearcă să-şi anunţe existenţa prin
transmiterea de mesaje radio în spaţiu
(fig. 13.15), dar şi prin sonde spaţiale care
părăsesc Sistemul solar şi intră în spaţiul
interstelar ca mesageri ai civilizaţiei te­
restre. Astfel, navele spaţiale Voyager
I şi II, lansate în 1977, au părăsit Siste­
mul solar şi acum îşi continuă zborul în
spaţiul interstelar având fiecare la bord
câte un disc de aur (fig. 1.30) conceput
ca un mesaj de salut pentru o eventuală
civilizaţie extraterestră care ar putea să
le recupereze. Aceasta s-ar putea întâm­
pla peste 40000 de ani, când navele se
vor apropia de primul sistem planetar
întâlnit în cale.
3. Ecuaţia lui Drake. Cum putem es­
tima numărul de civilizaţii tehnologice
care ar putea exista printre stele? Astro­
nomul american Frank Drake (n. 1930)
a alcătuit pentru prima dată, în 1961, o
ecuaţie pentru estimarea numărului de
civilizaţii tehnologice care pot exista în
galaxia noastră Calea Lactee:
N = R ' fp -n -e -f fi
unde: N este numărul de civilizaţii din
galaxia Calea Lactee, ale căror emisii
electromagnetice sunt detectabile;
R* - viteza (rata) de formare de ste­
le, potrivite pentru dezvoltarea vieţii in­
teligente;
Flg. 13.15. Primul mesaj radio trimis unor eventuale civilizaţii extraterestre
cu Radiotelescopul Arecibo, Puerto Rico, la 16 noiembrie 1974,
spre roiul stelar globular M13, situat la distanţa de 25000 a.l.
f - fracţiunea de aceste stele cu sis­ semnale detectabile ale existenţei lor în mis să ne formăm o imagine mai mult
teme planetare; spaţiu; sau mai puţin clară despre originea,
ne - numărul de planete, pe sistem L - durata de timp în care astfel de structura, compoziţia şl evoluţia Uni­
stelar, cu un mediu adecvat pentru civilizaţii lansează semnale detectabile versului în ansamblu, precum şi despre
f - L , viaţă; în spaţiu. procesele fizice care determină natura
f - fracţiunea de planete potrivite, Căutarea de viaţă inteligentă extra­ obiectelor astronomice. Radiaţia cos­
pe care viaţa apare de facto; terestră se reduce în cele din urmă la mică de fond, care este o „fotografie"
/.-fracţiunea de planete purtătoare căutarea unor manifestări de tehnolo­ a Universului la vârsta de 300 000 de
de viaţă, pe care apare viaţa inteligentă; gie extraterestră avansată, adică la că­ ani, când avea temperatura de 3000 K,
f c - fracţiunea de civilizaţii care dez­ utarea unor semnale electromagnetice confirmă modelul cosmologic al Marii
voltă o tehnologie şi care lansează detectabile, lansate de civilizaţii extra­ Explozii şi al Universului „fiebinte". Cu
Cifrele binare de la 1 la 10 terestre. Ecuaţia lui Drake identifică toate acestea, în astrofizică şi cosmolo­
Semnele cifrelor factorii specifici care sunt consideraţi că gie rămân încă multe probleme impor­
Numărul atomic: ar juca un rol în dezvoltarea unor astfel tante nerezolvate. Există întrebări fun­
Hidrogen, carbon, azot
de civilizaţii. Deşi nu există nici o soluţie damentale la care încă nu se cunoaşte
Oxigen, fosfor
Tlmină Adenină unică pentru această ecuaţie, ea este un răspunsul, lată doar câteva din proble­
D-riboză D-riboză instrument general acceptat de către mele care stau în faţa astronomiei la
Fosfat Fosfat comunitatea ştiinţifică pentru a exami­ început de secol XXI.
Element ADN na aceşti factori. Unul din obiectivele- Teoria Marii Explozii s-a confruntat
Guanină Citozină cheie ale Institutului SETI este şi acela cu trei probleme serioase - problema
D-riboză D-riboză de a promova cercetarea care să furni­ Universului plat, problema orizontului
Fosfat Fosfat zeze informaţii suplimentare referitoa­ cosmologic şi problema monopolilor
re la oricare dintre factorii din această magnetici. Aceste trei probleme se re­
Numărul
de nucleotide în ADN
ecuaţie fascinantă. zolvă în ipoteza sau modelul expansiunii
Ecuaţia Iu Drake este şi un instru­ exponenţiale extrem de rapide a Univer­
Spirală dublă ADN
ment simplu şi eficient pentru stimula­ sului numite de Alan Guth (1981) inflaţie
Omul
rea curiozităţii intelectuale cu privire la cosmologică.
Universul din jurul nostru, care ne aju­ Potrivit teoriei inflaţioniste, într-un
Statura omului tă să înţelegem că viaţa aşa cum o ştim interval de timp extrem de scurt, dimen­
Populaţia umană este produsul final al unei evoluţii cos­ siunile Universului s-au mărit de IO50ori
pe Pământ
Sistemul Solar mice naturale. şi la sfârşitul acestei faze Universul a de­
Pământul - mai apropiat venit absolut plat, după care Universul
de om § 13.17. UNELE PROBLEME a continuat să se extindă, dar mult mal
Radiotelescopul Arecibo NEREZOLVATE ALE lent.
care a transmis mesajul
COSM OLOGIEI FIZICE Imediat după Marea Explozie, atunci
Diametrul antenei când Universul avea vârsta de 10‘36 s,
Astrofizica şi cosmologia au făcut interacţiunea tare s-a separat de
progrese impresionante în cunoaşterea interacţiunea electroslabă şi în vid s-au
Universului. Cosmologia fizică ne-a per­ format defecte topologice punctifor­
386 387
me cu masa de 1015-1016 ori mai mare
decât masa protonului. Atunci când
interacţiunea electroslabă, la rândul
său, s-a separat în interaciunea slabă şi
interacţiunea electromagnetică, aceste
defecte au căpătat sarcină magnetică
devenind monopoli magnetici. Conform
modelului standard al Marii Explozii,
densitatea actuală a acestor monopoli
ar trebui să fie egală aproximativ cu
densitatea protonilor, însă toate încer­
cările de a-i identifica au eşuat. Proble­
ma monopolilor magnetici de asemenea
îşi are soluţia în teoria inflaţionistă. La
sfârşitul erei inflaţiei cosmologice, de­
fectele topologice care au apărut înain­
te de faza de expansiune exponenţială,
s-au depărtat unele de altele la distanţe
gigantice. După faza de inflaţie, în urma
expansiunii ulterioare a Universului,
densitatea monopolilor a scăzut practic
până la zero.
Problema orizontului cosmologic
constă în aceea că după Marea Explo­
zie diferite regiuni ale Universului nu
au contactat unele cu altele din cauza
distanţelor mari dintre ele (se spune că
ele nu au fost în contact cauzal), dar
cu toate acestea ele au aceeaşi tem­
peratură, fapt demonstrat de radiaţia
cosmică de fond. Această omogeni­
tate a temperaturii nu ar trebui să
fie posibilă, dat fiind faptul că odată
cu expansiunea Universului distanţa
dintre diferite regiuni poate depăşi
raza Universului şi deci transferul de
informaţie (inclusiv de energie, căldu­
ră) nu a putut să se producă, pentru
că orice semnal, propagându-se chiar
388
cu viteza luminii, ar fi avut nevoie de
Cum s-a constatat, cea mai mare terie şi antimaterie. în prezent, nu este
un timp mai mare decât vârsta Univer­
parte a materiei din Univers este re­ clar până la capăt de ce în Universul
sului. Rezultă deci că Universul în an­
prezentată de materia întunecată - o observabil este favorizată materia faţă
samblu ar trebui să aibă proprietăţi di­
nouă componentă a Universului de na­ de antimaterie. în faza timpurie a Marii
ferite în diferite regiuni. Contrar aces­
tură încă necunoscută. Materia întune­ Explozii când se creau particulele ele­
tei aşteptări, la scară mare Universul
cată nu emite şi nu absoarbe radiaţie, mentare, a existat, probabil, o tendinţă-
este izotrop şi omogen. Astfel, radiaţia
ea se manifestă doar prin efectele sale preferenţială puternică spre materie, în
cosmică de fond care umple Univer­
gravitaţionale. O problemă a cosmo­ caz contrar materia şi antimateria s-ar fi
sul are aproape exact aceeaşi tem­
logiei este descifrarea naturii materiei anihilat reciproc şi nu ar fi rămas nimic
peratură, de circa 2,728 +/- 0,004 K,
întunecate şi măsurarea interacţiunii ei în afară de radiaţie. Ce a determinat asi­
oriunde pe cer. Problema orizontului
cu materia normală. metria materie-antimaterie?
cosmologic, de asemenea, se explică
Componenta dominantă a densităţii Există şi alte întrebări care aşteaptă
prin expansiunea exponenţială a Uni­
de energie a Universului este energia în­ răspuns. Cum au luat naştere galaxii­
versului în era inflaţiei cosmice. Echili­
tunecată care în urmă cu 15 ani nici nu le de diverse tipuri? Cum s-au format
brul termic care s-a stabilit în Univers
era cunoscută. Energia întunecată este găurile negre supermasive? Cum s-au
înainte de faza inflaţiei exponenţiale a
distribuită uniform în Univers şi se face format planetele Sistemului solar, sate­
asigurat aceeaşi temperatură în tot vo­
resimţită prin efectul ei de accelerare liţii şi inelele lor? Care este natura exo-
lumul Universului, care s-a păstrat şi în
a expansiunii Universului, dovadă fiind planetelor care orbitează în jurul altor
procesul de expansiune exponenţială. I
observaţiile asupra supernovelor de tip stele?
Din teorie rezultă că după inflaţie,
la. Dat fiind faptul că natura energiei în­ Soarta Universului depinde de energia
distribuţia materiei şi radiaţiei în spaţiu
tunecate în prezent nu este cunoscută, întunecată de natură încă necunoscută şi
trebuie să fie absolut omogenă, cu
determinarea ei va necesita experimen­ de faptul cum se va comporta aceasta în
excepţia urmelor de fluctuaţii cuantice
te în care să se poată măsura cu o pre­ viitor. Universul ar putea să se dilate ac-
primordiale. Aceste fluctuaţii au gene­
cizie fără precedent efectele produse de celeralat la nesfârşit, astfel încât galaxiile
rat variaţii locale ale densităţii, care cu
ea în funcţie de deplasarea spre roşu. să devină izolate, însă expansiunea Uni­
timpul au dat naştere roiurilor de gala­
Aşadar, materia întunecată şi ener­ versului ar putea să alterneze cu contrac­
xii şi golurilor cosmice care le despart.
gia întunecată domină evoluţia şi soarta ţia şi colapsul, pentru ca apoi să se dilate
Deşi teoria inflaţionistă a rezolvat
Universului, însă natura lor rămâne ne­ iarăşi într-un proces ciclic. Cum poate fi
problemele descrise, noi nu cunoaştem
cunoscută. Sub ce formă există materia dezlegată enigma naşterii Universului şi a
însă natura inflaţiei cosmice în stadiul
„întunecată, ascunsă" a Universului? evoluţiei lui de mai departe?
iniţial de evoluţie a Universului. Ce a ca­
Care este natura energiei întunecate? Nu este încă ştiut ce a fost înainte de
uzat inflaţia cosmică care a generat Uni­
De ce în prezent densitatea energiei în­ început, de Marea Explozie, pentru că
versul nostru omogen? Ce este ipoteti­
tunecate este de aceeaşi mărime ca şi niciuna din teoriile fizice cunoscute nu
cul câmp inflaţionist care a dat naştere
densitatea materiei, deşi ele au evoluat este aplicabilă la singularitatea iniţială.
inflaţiei cosmice? Esenţială pentru vali­
în mod cu totul diferit în timp? Va fi oare descifrată Taina Universului de
darea acestui model cosmologic este şi
O altă problemă a cosmologiei este o nouă teorie fizică unificată a spaţiului
detectarea undelor gravitaţionale gene­
asimetria existentă în Univers între ma­ şi timpului?
rate în era inflaţiei cosmice care încă nu
au fost detectate.
389
 P R O B LE M Ă REZO LV A TĂ A N EXE

13.1. Telescopul spaţial Hubble a
descoperit o galaxie la distanţa d0 = 2
miliarde de ani-lumină. La ce distanţă
se află acum această galaxie? Constanta
lui Hubble H = 70,4 (km/s)/Mpc.
Rezolvare. Conform legii Iu Hubble, vi­
teza galaxiei este v = Hd0= 43000 km/s.
EX E R C IŢ II
13.1. Intr-o galaxie a explodat o super­
novă având magnitudinea aparen­
tă +17m şi magnitudinea absolută -7 m.
Determinaţi distanţa la galaxie în ani-
lumină şi viteza ei de îndepărtare. Con­
stanta lui Hubble H - 70,4 (km/s)/Mpc.
R.: d = 2,05 ••IO6 a.l.; v = 44,4 km/s.
în At = 2 mld de ani galaxia a parcurs
distanţa Ad = v • Ai = 0,29 • IO 9 a.l.
(se consideră că mişcarea ga­
laxiei este uniformă). Deci, ga­
laxia se află acum la distanţa
d = d 0 + ăd = 2,29 ■ IO9a.l.
R.: 2,29 mld a.l.
13.2. Calculaţi viteza de îndepăr­
tare şi masa relativă a unui quasar
aflat la distanţa de 10 miliarde de
ani-lumină. Constanta lui Hubble H =
70,4 (km/s)/Mpc. R.: v= 216 000 km/s;
m = 1,44m0(m0 este masa de repaus a
quasarului).
I. C O N S T A N T E F I Z I C E ŞI A S T R O N O M IC E
Anul-lum ină ( a .l .) ............................. 6 3 2 4 0 U A = 9 ,4 6 -1 0 12 km = 0 ,3 0 6 9 pc
Anul tro p ic ........................................... 3 6 5 ,2 4 2 2 zile solare medii
Anul tropic ( 1 9 0 0 ) ............................ 3 1 5 5 6 9 2 5 ,9 7 4 7 secunde efemeride
Constanta aberaţiei, te ..................... 2 0 ”,4 9 6
Constanta lui Avogadro, N t ......... 6 ,0 2 2 -1023 m o l 1
Constanta lui Boltzm an, k ............. 1,38-10-23 J/K
Constanta gravitaţională, G ......... . 6 ,6 7 2 - 10 n N-m2/kg2
Constanta lui Hubble, H 0 ............... 7 0 ,4 km /(s-M pc)
Constanta nutaţiei (1 9 0 0 ), N ........ 9 ”,2 1 0
Constanta lui Planck, h .................. . 6 ,6 2 6 -1 0 34 J-s
Constanta Stefan-Boltzm an, o .... 5 ,6 7 0 -10'8 W /(m 2K 4)
Constanta universală a gazelor, R 8 ,3 1 4 J/(m ol-K )
Constanta lui W ien, b ...................... 0 ,0 0 2 8 9 7 8 m-K
Distanţa medie L u n ă -P ă m â n t....... 3 8 4 4 0 0 km
Distanţa m edie S o a re -P ă m â n t..... 1 4 9 6 0 0 0 0 0 km
Paralaxa Soarelui, 7tq ........................ 8 ”,7 9 4
Parsecul ( p c ) ......................................... 2 0 6 2 6 5 U A = 3 ,2 6 3 a.l. = 3 ,0 8 6 -1 0 13 km
P recesia anuală în lon gitu d in e..... 5 0 ”,25
R aport m ase L u n ă /P ă m â n t............. 1 /8 1 ,3 0
R aport m ase S o are/P ăm ân t............ 332958
R aza ecuatorială a P ăm ân tu lu i..... 6 3 7 8 ,1 6 0 km
U nitatea astronom ică ( U A ) ............ 1 4 9 ,6 -IO6 km
V iteza luminii în vid, c 2 ,9 9 7 9 2 5 -108 m /s ~ 3 - 108 m/s

II. A L F A B E T U L G R E C

A , a - alfa I, i, - iota P, p - ro
B , p - beta K, k - kappa E, o - sigma
F, y - gam m a A , k - lambda T, T - tau
A, ô - delta M , fi - miu Y , i) - ípsilon
E , £ - epsilon N , v - niu 0>, (p - fi
Z , Ç - zeta S ,Ç - x i X , Z -h i
H , i] - eta O, o - om icron Y , y - psi
0 , 0 - teta II , 7i - pi Í2, co - om ega

390 391
 III. DATE REFERITOARE LA PĂMÂNT V. DATE REFERITOARE LA SOARE

R aza euatorială 6 3 7 8 ,1 6 km Paralaxa orizontală 8 ,7 9 4 ”

R aza polară 6 3 5 6 ,7 8 km Distanţa medie de la Păm ânt 1 4 9 ,6 -106 km
R aza medie 6 3 7 1 km
Diametrul unghiular aparent m axim 3 2 ’3 1 ”
Turtirea 1 :2 9 8 ,2 5
Diametrul liniar 1 ,3 9 -106 km (1 0 9 DJ
M asa 6 - IO24 kg
5 ,5 - IO3 kg/m 3 M asa 2 - IO30 kg (3 3 3 0 0 0 MJ
Densitatea medie
Viteza orbitală medie 2 9 ,8 km/s Densitatea medie 1 ,4 -103 kg/m 3
A cceleraţia gravitaţională (la latitudinea ş = 45°) 9 ,8 0 6 m /s2 A cceleraţia gravitaţională 2 7 4 m /s2 (2 7 ,9 gj
Prim a viteză cosm ică 7 ,9 km/s
Viteza parabolică (a doua viteză cosm ică) 6 2 0 km/s
A doua viteză cosm ică 11,2 km/s
Viteza liniară a punctelor de pe ecuator 2 km/s
A treia viteză cosm ică 1 6 ,7 km/s
Unghiul de înclinare a planului ecuatorului faţă de planul 2 3 °26' Perioada siderală de rotaţie a zonei ecuatoriale 2 5 ,4 d
eclipticei Perioada sinodică (observată de pe Păm ânt) de rotaţie a 2 7 ,3 d
Perioada de rotaţie axială (faţă de stele) 2 3 h5 6 m zonei ecuatoriale
Ziua solară 24h Temperatura fotosferei 6000 K
Temperatura coroanei solare 1,5 -1 0 6 K
IV. DATE REFERITOARE LA LUNĂ
Temperatura în regiunile centrale 1,5-10 7 K
Constanta solară 1,4 kW /m 2
Distanţa m edie la Pământ 3 8 4 4 0 0 km
Lum inozitatea 3,8* 1026 W
Perioada siderală de revoluţie 2 7 d7h4 3 ml l s = 2 7 ,3 d
Magnitudinea aparentă - 2 6 ,8 ”
Perioada de rotaţie axială 2 7 ,3 d
M agnitudinea absolută + 4 ,8 m
Perioada sinodică de revoluţie 2 9 ,5d
Clasa spectrală G2
E xcentricitatea orbitei 0 ,0 5
Durata medie a ciclului de activitate solară 11 ani
Unghiul de înclinare a orbitei faţă de planul eclipticei 5,1°
Distanţa de la Soare la centrul G alaxiei 104 pc ~ 3 ,3 -1 0 4 a.l.
Viteza orbitală medie 1,03 km/s
Viteza de m işcare a Soarelui în jurul centrului G alaxiei 2 5 0 km/s
Diametrul unghiular aparent m axim 3 3 ’4 0 ”
Perioada de revoluţie a Soarelui în jurul centrului 2 -IO8 ani
Diametrul liniar 3 4 7 6 km
Galaxiei
M asa 7 ,3 5 - IO22 kg (0 ,0 1 2 M J
Densitatea medie 3 ,3 -103 kg/m 3

A cceleraţia gravitaţională pe suprafaţă 1,62 m /s2 (0 ,1 6 g ffi)

Viteza parabolică (a doua viteză cosm ică) 2 ,4 km/s

392 393
 VI. UNELE CARACTERISTICI ALE PLANETELOR

Planeta şi Perioada Perioada R aza A cceleraţia

Distanţa M asa,
numărul siderală de siderală de ecuatorială, Densitatea, gravitaţională la
m edie la în mase
de sateliţi revoluţie, ani rotaţie în raze 10 3 kg/m 3 ecuator,
Soare, a, U A terestre
terestre g, m /s2
cunoscuţi tropici

M ercur 5 ,4 3 3 ,7 0
0 ,3 8 7 0 ,241 5 8 ,6 5 d 0 ,0 5 2 0 ,3 8 2
0
Venus 5 ,2 5 8 ,8 7
0 ,7 2 3 0 ,6 1 5 243d 0 ,8 1 4 0 ,9 4 9
0
Păm ânt 5 ,5 0 9 ,7 8 0
1,000 1 ,000 2 3 h5 6 m4 , l s 1 ,0 0 0 1 ,0 0 0
1
M arte
394

1 ,5 2 4 1,881 2 4 h3 7 m2 2 ,6 s 0 ,1 0 7 0 ,5 3 3 3 ,9 2 3,71
2
Jupiter 1,32 2 4 ,8 6
5 ,2 0 3 1 1,862 9h5 0 ,5 ra 3 1 7 ,7 1 1 ,1 9 4
67
Saturn
t—L

10,41
3
9 5 ,2 9 ,4 5 9 0 ,6 8
O

9 ,5 3 7 2 9 ,4 5 8
62
Uranus 1,22 8 ,4 4
19,191 8 4 ,0 1 3 10 h4 9 m 14,5 4,111
27
Neptun 1,65 11,20
3 0 ,0 6 9 1 6 4 ,7 9 5 15h4 0 m 17,1 3 ,8 8 2
13

VII. PLANETELE PITICE ALE SISTEMULUI SOLAR

Perioada
Distanţa M asa, Diametrul D ensitatea Viteza T
siderală de Perioada de
Planeta medie la în mase mediu, medie, orbitală medie,
revoluţie, rotaţie
Soare, a, U A terestre km 10 3 kg/m 3 medie, km/s K
ani
Ceres 2 ,7 6 6 0 ,0 0 0 1 6 942 2 ,0 8 4 ,5 9 9 9h
17,9 167
Pluto 3 9 ,4 8 2 0 ,0 0 2 2 2 2 9 6 ,1 4 2 ,0 2 4 7 ,9 2 6 ,3 8 7 d 4 ,7 5 40 ;
H aum ea 4 3 ,0 5 8 0 ,0 0 0 7 1500 2 ,6 -3 ,3 2 8 5 ,4 3 ,9 h 4 ,5 32
M akem ake 4 5 ,5 5 5 0 ,0 0 0 7 1500 2 ,0 3 0 9 ,9 7 ,6 8 h 4 ,4 30
Eris 6 7 ,6 6 8 0 ,0 0 2 8 2326 2 ,2 5 557 >8h 3 ,4 30
39 5

VIII. CARACTERISTICI ALE UNOR SATELIŢI MAI MARI AI PLANETELOR

Distanţa
medie la Perioada Diametrul sau
M asa, Densitatea,
Planeta Satelitul centrul siderală de axele, Anul
în m ase lunare 10 3 kg/m 3
planetei, revoluţie, zile km descoperirii
103 km
Pământul Luna 384,4 27,32 1,00 3476 3,34
M arte Phobos 9 ,4 0 ,3 1 8 9 1,47- IO'7 28x22x20 1,95 1877
Deimos 2 3 ,5 1 ,2 6 2 4 16x12x12 1877
Jupiter Io 4 2 1 ,6 1 ,7 6 9 1,22 3630 3 ,5 7 1610
Europa 6 7 0 ,9 3 ,551 0 ,65 3138 2 ,9 7 1610
Ganimede 1070 7,155 2,02 5262 1,94 1610
Callista 1880 166 8 9 0 ,1 5 4800 1,86 1610
 Saturn Mimas 1 58,5 1 ,370 6 ,2 7 -1 0 4 394 1.4 1789
Enceladus 238 0 ,9 4 2 1,09 1 0 3 502 1,2 1789
Tefia 2 9 4 ,7 1 ,888 1.04-10"2 1060 1,2 1884

Diona 3 7 7 ,4 2 ,7 3 7 1,43-1 O'2 1120 1.4 1884

Rhea 572 4 ,5 1 8 3 ,3 9 - IO2 1530 1,2 1672

Titan 1221.9 15,945 1,82 5150 1,9 1655

Iapet 3 5 6 1 .9 7 9 ,3 3 1 2 ,5 6 -1 0 -2 1460 1,2 1671
Uranus Miranda 128,8 1,41 8 ,5 8 -10"4 472 1 ,14 1948
Ariel 1 90,2 2 ,5 2 1,77-1 O'2 1158 1,6 0 1851
Umbriel 2 65,1 4 ,1 4 1,77-1 O'2 1170 1,55 1851
Titania 434,1 8,71 4,77* 10"2 1578 1,70 1787
Oberon 5 8 1 ,9 1 3 ,4 6 4 ,0 9 - IO 2 1522 1,62 1787
Neptun Triton 355,3 5,88 0,286 2706 2,06 1846
39 6

IX. CONSTELAŢIILE

Denumirea constelaţiei în limba Denumirea constelaţiei în limba

Nr crt Genitiv Abreviere
latină română
1 Andromeda Androm edae And Andromeda

2 Antlia Antliae Ant M aşina Pneum atică

3 Apus Apodis Aps Pasărea Cerului

4 Aquarius Aquarii Aqr Vărsătorul

5 Aquila Aquilae Aql Vulturul

6 A ra A rae A ra Altarul
7 Aries Arietis Ari Berbecul

8 A uriga Aurigae Aur Vizitiul

9 Bootes Bootis B oo Boarul

10 Caelum Caeli Cae Dalta

11 Camelopardalis Camelopardalis Cam Girafa
12 C ancer Cancri Cnc Racul
13 Canes Venatici Canum Venaticorum CVn Câinii de Vânătoare
14 Canis M ajor Canis M ajoris CM a Câinele M are
15 Canis M inor Canis M inoris CM i Câinele M ic
16 C apricom us C apricom i Cap Capricornul
17 Carina Carinae C ar Carena
18 Cassiopeia Cassiopeiae Cas Cassiopeia
19 Centaurus Centauri Cen Centaurul
20 Cepheus Cephei Cep Cefeu
21 Cetus Ceti C et Balena
22 Cham aeleon Cham aeleontis Cha Cam eleonul
23 Circinus Circini Cir Compasul
24 Colum ba Columbae Col Porumbelul
25 C om a Berenices C om ae Berenices Com C osiţa Berenicei
26 C orona Australis Coronae Australis C rA Coroana Australă
27 Corona Borealis Coronae Borealis C rB Coroana Boreală
28 Corvus Corvi Crv Corbul
29 Crater Crateris Crt Cupa
30 Crux Cruciş Cru Crucea
31 Cygnus Cygni Cyg Lebăda
32 Delphinus Delphini Del Delfinul
33 Dorado Doradus Dor Peştele de Aur
34 D raco Draconis Dra Dragonul
35 Equuleus Equulei Equ Calul M ic
 36 Eridanus Eridani Eri Eridanul

37 Fornax Fom acis For Cuptorul

38 Gemini G em inoram Gem Gemenii

39 Grus G rais G ra Cocorul

40 Hercules Herculis Her Hercule

41 H orologium H orologii H or Orologiul

42 Hydra Hydrae Hya Hidra (B oreală)

43 Hydras Hydri Hyi Hidra Australă

44 Indus Indi Ind Indianul

45 L acerta L acertae L ac Şopârla

46 L eo Leonis Leo Leul

Al L eo M inor Leonis M inor LM i Leul M ic

48 Lepus Leporis Lep Iepurele

39 8

49 Libra Librae Lib Balanţa

50 Lupus Lupi Lup Lupul

51 Lynx Lyncis Lyn Râsul

52 Lyra Lyrae Lyr L ira

53 M ensa M ensae M en M asa; Platoul

54 M icroscopium M icroscopii M ic M icroscopul

55 M onoceros M onocerotis M on Unicornul; Licornul

56 M usca M uscae M us M usca

57 N orm a N orm ae N or Echerul

58 Octans Octantis O ct Octantul

59 Ophiuchus Ophiuchi Oph Purtătorul de Şerpi

60 Orion Orionis Ori Orion

61 Pavo Pavonis Pav Păunul

I

62 Pegasus Pegasi Peg Pegas

63 Perseus Persei Per Perseu
64 Phoenix Phoenicis Phe Phoenix
65 Pictor Pictoris Pic Şevaletul; Pictorul
66 Pisces Piscium Psc Peştii
67 Piscis Austrinus Piscis Austrini PsA Peştele Austral
68 Puppis Puppis Pup Pupa
69 Pyxis Pyxidis P yx Busola
70 Reticulum Reticuli Ret Reticulul
71 Sagitta Sagittae Sge Săgeata
72 Sagittarius Sagittarii Sgr Săgetătorul
73 Scorpius Scorpii Sco Scorpionul
74 Sculptor Sculptoris
399

Scl Sculptorul
75 Scutum Scuti Set Scutul
76 Serpens Serpentis Ser Şarpele
77 Sextans Sextantis Sex Sextantul
78 Taurus Tauri Tau Taurul
79 Telescopium Telescopii Tel Telescopul
80 Triangulum Trianguli Tri Triunghiul
81 Triangulum Australe Trianguli Australis TrA Triunghiul Austral
82 Tucana Tucanae Tue Tucanul
83 U rsa M ajor U rsae M ajoris UMa U rsa M are
84 U rsa Minor Ursae M inoris UM i U rsa M ică
85 Vela Veloram Vel Velele
86 Virgo Virginis Vir Fecioara
87 Volans Volantis Vol Peştele Zburător
88 Vulpecula Vulpeculae Vul Vulpea
 X. STELELE CELE MAI STRĂLUCITOARE, VIZIBILE DIN R. MOLDOVA

Coordonate ecuatoriale Clasa Distanţa,

Steaua Constelaţia Magnitudine m Culoare
r spectrală ani-lumină
ß2000,0 °2000,0
Sirius a C M a (C âinele M are) 6h4 5 m8 ,9 s -1 6 °4 2 '5 8 » -1 ,4 6 A 1V albă 13

Vega a Lyr (L ira) 18h3 6 m5 6 s + 3 8 °4 7 '0 1 » + 0 ,0 3 A 0V albă 26

Capelia a A ur (Vizitiul) 5h16m4 1 s + 4 5 °5 9 '5 3 » + 0 ,0 8 G 0III galbenă 45

Arcturus a B o o (Boarul) 14h15m3 9 s + 1 9 °1 0 '5 7 » -0 ,0 4 K 1III portocalie 35

Procyon a CM i (C âinele M ic) 7h3 9 m18s + 5 °1 3 ’3 0 » + 0 ,3 8 F 5 IV gălbuie 11

Altair a Aql (Vulturul) 19h5 0 m4 7 s + 8 °5 2 '0 6 » + 0 ,7 7 A 7V albă 16

Betelgeuse a Ori (Orion) 5 h5 5 m10s + 7 °2 4 '2 5 » + 0 ,5 0 M II roşie 1300

400

Aldebaran a Tau (Taurul) 4 h3 5 m5 5 s + 1 6 °3 0 '3 3 » + 0 ,8 5 K 5III portocalie 64

Pollux (3 Gem (G em enii) 7 h4 5 m19s + 2 8 °0 1 '3 4 » + 1 ,1 4 K 0III portocalie 35

Spica a Vir (Fecioara) 13h2 5 m12s -1 1 °0 9 '4 1 » + 0 ,9 8 B2V albastră 220

Antares a Sco (Scorpion) 16h2 9 m2 4 s -2 6 °2 5 '5 5 » + 0 ,9 6 M II roşie 365

Fom alhaut a PsA (Peştele Austral) 2 2 h5 7 m3 9 s -2 9 °3 7 '2 0 » + 1 ,1 6 A 3V albă 23

Deneb a Cyg (Lebăda) 2 0 h4 1 m2 6 s + 4 5 °1 6 ’4 9 » + 1 ,2 5 A 2I albă 930

Regulus a L eo (Leu)l 10h0 8 m2 2 s + 1 1 °5 8 '0 2 » + 1 ,3 5 B7V albastră 68

C astor a G em (Gemenii) 7 h3 4 m3 6 s + 3 1 °5 3 '1 9 » + 1 ,5 0 A 2V albă 45

Polara a U M i (U rsa M ică) 2 h3 1 m4 9 s + 8 9 °1 5 '5 1 » + 2 ,0 2 F 7I gălbuie 470

Sursa: OaeccKHÜ acTpoHOMHuecKHH KajieHzţapt.: 2 0 1 2//AcTpoHOMHHecKaa oOcepBaTopna O H Y hm . H.H . MeHHHKOBa.

-Q zţecca: AcTponpHHT, 2 0 1 1 . - Bbin. 13. - 2 6 4 c.

XI. DATE REFERITOARE LA GALAXIA CALEA LACTEE

Dimensiunile G alaxiei: a xa m a r e ................................................................ 100 0 0 0 a.l.

a x a m i c ă .................................................................. 16 0 0 0 a.l.
Numărul stelelor văzute cu ochiul lib e r .....................................................circa 6 0 0 0
Numărul stelelor din G a la x ie ...........................................................................> 2 0 0 miliarde
M asa totală a s te le lo r........................................................................................6 -1 0 11 m ase solare
Perioada de revoluţie a Soarelui în jurul nucleului G a la x ie i....... 2 2 0 milioane de ani
Distanţa de la centrul G alaxiei până la S o a r e .....................................7,8 kpc ~ 2 6 0 0 0 a.l.
Distanţa până la galaxia A n d ro m ed a........................................................... 2 ,4 - IO6 a.l.

X II. DATE REFERITOARE LA UNELE GALAXII DIN GRUPUL LOCAL

40 1

G a la x ia , m ag n itu d in e a P o z iţia D ia m e tru l, D istan ţa,

T ipul C o n ste la ţia
ap aren tă, m kpc kpc
------------ — 1-980_______ _______ r*i9gQ________
G a la x ia C a le a L a c te e Sbc 30 - -

A n d ro m e d a (M 31),+3,5™ Sb 0 0 h4 1,6 m + 41°10' 40 700 A n d ro m e d a

D o ra d o
N o ru l M a re al lui M a g e lla n , +0,1™ Ir 5 h2 3 , 7 m -6 9 °4 6 ' 10 50 (P e ş te le de
A u r)
N o ru l M ic al lui M a g e lla n , +2,4™ Ir 0 0 h5 2 ,0 m T u ca n a
-7 2 ° 5 6 ' 4 ,3 60
(T u can u l)
 XIV. CLASIFICAREA PARTICULELOR ELEMENTARE

Particule fundamentale
(fără substructure)

Particule purtătoare de câmp

Leptoni, simbol
(mediatori), simbol
Electron, e Foton, y
Neutrino electronic, v Gluon, g
Muon, (i Particule W +, W , Z°
Neutrino muonic, v Graviton*, G
Tauon, r Boson H iggs, H°(descoperit în 2013)
Neutrino tauonic, v

Quarci, simbol
Up, u
Down, d
Charm , c
Strange, s
Top, t
Bottom, b

* Gravitonul încă nu a fost descoperit, dar e x iste n t]a sa este prezisă de teoria
cuantică a câmpului.

Particule compozite
(com puse din 2 sau mai multe particule fundamentale)
Hadroni
Barioni, simbol Mezoni, simbol
Nucleoni Proton, p Pion, n
Neutron, n

Notă: toateparticulele elem entareau □ ipartenere antiparticule (de □ iunele antiparticule

sunt identice cu particulele partenere).

403
 I

XV. OBIECTE CEREDTI CU NUME DIN SPADIUL ROMÂNESC i

N r.
N u m e le o b ie c tu lu i T i p u l o b ie c tu lu i O r i g i n e a n u m e lu i
c rt.
1. 10034 B irla n A ste ro id d esco p erit în 1981 la M ire l B irla n (n . 1 9 6 3 ), c erce tă to r ro m ân la
O b servato ru l L o w e ll. O b servato rul P aris-M eu d o n
2. 6 4 2 9 B rân c u D i A ste ro id , d e sc o p e rit în 1971. C o n stan tin B râ n c u D i (1 8 7 6 -1 9 5 7 ), m are
scu lp to r ro m ân , sta b ilit în F ran D a
3. M o n tes C arp atu s LanD de m u n D i p e L u n ă, la sud M u n D ii C arp aD i
d e M a re Im b rium .
4. 1 943c D a im a c a C o m etă d e sc o p e rită la V icto r D a im a c a (1 8 9 2 -1 9 6 9 ), p ro feso r d e
3 sep tem b rie 1943. m a te m a tic ă , astro n o m ro m ân
5. 1943W 1 v a n G ent- C o m etă o b serv ată in d ep en d en t V an G ent, P e ltie r D i V ic to r D a im a c a
P e ltier-D a im a c a de D a im a c a la 16 d ec. 1943.
6. 1381 D an u b ia A ste ro id d esco p erit în 1930 la F lu v iu l D u n ăre
O b servato ru l S im e is . £>=24 km .
7. 1 0 504 D o ga A ste ro id d esco p erit în 1987. E ugen D o g a (n .1 9 3 7 ), co m p o zito r rom ân
£> = 9 km . b a sa ra b e a n
8. 9 4 9 4 D o n ici A s te ro id d esco p erit în 1971. N ic o la e D o n ici (1 8 7 5 -1 9 6 0 ), p rim u l
astro fiz ic ia n ro m ân b a sa ra b e a n . F o ndato rul
O b serv ato ru lu i d e la D u b ăsarii V echi.
9. 12498 D ragesco A stero id d e sc o p e rit în 1998. Je a n D ragesco (n .1 9 2 0 ), b io lo g , astronom
ro m ân , sta b ilit în F ran D a
10. 9 495 E m in escu A ste ro id d esco p erit în 1971, M ih a i E m in escu (1 8 5 0 -1 8 8 9 ), m a re p oet
O b servato rul P alo m ar, S U A . rom ân. A s te ro id u l a fost d en u m it în 2 0 0 0 ,
T = 3,2 3 an i. D ~ 6 km . d e c la ra t A n u l E m in escu .
11. E m in escu C ra ter d e p e M e rcu r, v â rs ta k 1 M ih a i E m in escu
m ilia rd de a n i. D = 125 km . C ra teru l a fost d en u m it în a p rilie 2 0 0 8 .
12 9 4 9 3 E n escu A s te ro id d e sc o p e rit în 1 9 7 1 , la G eo rge E n escu (1 8 8 1 -1 9 5 5 ), com po zitor
O b servato r P alo m ar. D=9 km . ro m ân .
13. 4 2 6 8 G reb en iko v A ste ro id d esco p erit în 1952 E u g e n iu G reb en ico v (1 9 3 2 -2 0 1 3 ),
astro n om ro m ân b a sa ra b e a n , s p e c ia lis t în
m e c a n ic a c e re a s c ă .
14. H aret C ra ter d e p e fa D a in v iz ib ilă a S p iru H aret (1 8 5 1 -1 9 1 2 ), m ate m a tic ia n ,
L u n ii, ap ro ap e d e p o lu l S u d . astro n o m , M in is tru a l E d u c aD ie i. D ecretu l
D = 2 5 km . d e fo n d are a O b serv ato ru lu i d in B u cu re D ti.
15.. 2 4 1 9 M o ld a v ia A ste ro id d e sc o p e rit în 1974, la M o ld o v a
O b servato rul d in C rim ea.
D = 5-11 k m . £=3,48 an i.
16. O berth C ra ter de p e L u n ă, D = 60 km . H erm an n O berth, fiz ic ia n ro m ân -g erm an
17. 9 2 5 3 O berth A ste ro id d esco p erit în 1971, H erm an n O berth (1 8 9 4 -1 9 8 9 ), fon dator al
O b servato rul P alo m ar, S U A . a stro n a u tic ii Di in v en tato r a l rac h ete i.
18. 2331 P a rv u le sc o A ste ro id d esco p erit în 1936. C o n stan tin P â rv u le sc u (1 8 9 0 -1 9 4 5 ),
d ire cto r O b servato r C lu j (1 9 4 1 -1 9 4 5 ).
19. 7 9 8 6 R o m â n ia A ste ro id d esco p erit în 1981. R o m ân ia. D en u m it în 2 0 1 2 , la p ro pu nerea
£> = 2 -3 km . T = 1123 z ile . a stro n o m u lu i ro m ân M ire l B irla n .
20 . S an d u le a k -6 9 °2 0 2 S te a c a re a e v o lu a t în N ic h o la s S a n d u le a k (1 9 3 3 -1 9 9 0 ),
S u p ern o v a S N 1 9 8 7 A . astro n om a m e ric a n d e o rig in e ro m ân ă
21. 9 403 S a n d u le a k A ste ro id d esco p erit în 1994. N ic h o la s S a n d u le a k
22 . 1 537 T ra n s y lv a n ia A ste ro id d e sc o p e rit în 1940. T ra n s ilv a n ia
23 . V ă c ă re sc u C rater p e V en us, în e m isfe ra E len a V ă c ă re sc u (1 8 6 4 -1 9 4 7 ), p o e t rom ân
su d ic ă . D = 3 1 ,5 km . de e x p re sie fran ceză. I
l
I
404
405

&
I
 E M IS F E R A V IZ IB IL Ă A L U N II

Nord

MARE
S IN U S
R O R IS

Hercules
S IN U S Pico
IRIDIUM
LACU S
80M N IÛ R U M Gcminuţ
MARE
AriatilUiai^ > Posidonius
Archimedes, }

Lambert »Tlnwcl&ts
Herodotus ^A rlstn rchu s SERENITATIS MARE
Euter IMB R IUM ,
C R ISI U M
PA LU 6

E ra to M h e n to .
.. ifraC
\ • MARE
>
O M a n llfu *
Plinius S O M N II
OCEANUS M ARE i
S IN U S VAPORUM MARE
_ AESTU U M y U N O A RU M
Est (pe cer) Kepler
Copomiciie- Taruntius
West (pe cer)
M'A R E
TR ANOU ILLITA TIS
West (pe Lună) Trieunoptter ■'
SPU M AN S
Est (pe Lună)
Roinhold M ARE
PROCELLARUM S IN U S ,
Lansbcrg F E C U N D IT A T IS
iilmaldi Langrenus *

PtolemAeuţi
M ARE
Alphonsut N E C T A R I:

MARE Petavlus
Bullmldus
M ARE
t.U M O R U M NUB IUM
ÎP klo lo m b tf

LICK OBSERVATORY

Credit: Observatorul Lick al Universităţii din California (http://nathamilton.ucolick.org).

409
 SURSE B IB L IO G R A F IC E RESURSE E L E C T R O N IC E
1. Eaxy/iMH, n.A., Kohohobmh, 3.B., Mopo3 , B.M. Kypc o6iu,eM acrpoHOMMM (Curs de 1 . http://en.w ikipedia.org/w iki/
astronomie generală). M3£. 2-e, nepepa6. M.: Hayxa, 1970. 536 c.
2. http://w w w .space.com Noutăţi astronom ice şi NASA, explorarea spaţiului cosm ic.
2. Chiş Gheorghe. Astronomie. Manual pentru clasa a Xll-a. Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A. Bucureşti,1992. 3. http://solarsystem .nasa.gov/planets
3. HepHMH, A./ţ. 3Be3flbi m tj)U3MKa (Stelele şi fizica). M3A- 3-e, 2012. 4. http://w w w .m inorplanetcenter.net/iau/TNO s.htm l
4. Dinulescu, N.l. Astronomie fundamentală. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 5. http://dictionary.reference.com /brow se/m etagalaxy Metagalaxy. Dictionary.com
1968.
Collins English D ictionary-Com plete& U nabridged 10th Edition. HarperCollins Publishers.
5. Frincu Marc. Istoria astronomiei, 2004. www.scribd.com
6. Furdui, C. Ovidiu. Evoluţia orbitală a corpurilor transneptuniene. Teza de doctorat - 6. http://w ww .astro.ro Institutul de Astronom ie al Academ iei Rom âne, Bucureşti.
rezumat. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2011. 7. w w w .astro-urseanu.ro Observatorul Astronom ic „Am iral Vasile Urseanu", Bucureşti
7. IAU Commission 4 (Ephemerides), Recommendations to IAU General Assembly 1976, 8. http://w w w .sai.m su.ru/ Institutul de Astronom ie "P.K. Sternberg", Moscova.
Notes on Recommendation 5, note 2.
9. w w w .astronet.ru M ateriale de popularizare a astronom iei (rus)
8. Kohohobmm, 3.B., Mopo3, B.M. 06iiţMM Kypc acrpoHOMMM (Curs general de astronomie).
YHe6Hoe noco6ne/rioA peA. B.B. MBaHOBa. M3A- 2-e, Mcnp. M.: EAHTopua^ YPCC, 2004. 1 0 . w w w .nasa.gov Agenţia Spaţială Am ericană (NASA)
- 544 c. 11. w w w .esa.int Agenţia Spaţială Europeană (ESA)
9. Ky/iMKOB, K.A. HoBaa cMcreMa acrpoHOMMHecKMX nocTOBHHbix. (Noul sistem de 12. http://m ap.gsfc.nasa.gov/The W ilkinson M icrowave Anisotropy Probe (W M AP), NASA
constante astronomice). M3a - bo „HayKa", r/iaBHaa pe^aKUMB <j)M3Mxo-M3TeMaTMHecxoM
13. http://w w w .caltech.edu/ Institutul de Tehnologie din California
/îMTepaTypbi, M., 1969.
10. /leBmaH, E.n. AdpoHOMMfl (Astronomie). yneSHMK a /ia 11 k/i . - 10-e H3A- - M.: 1 4 . w w w .aavso.org/types-variables Asociaţia Am ericană a O bservatorilor de Stele Variabile
npocBeuţeHkie, 2005 - 224 c. 15. http://w w w .seti.org Institutul SETI
11. Marinciuc, M., Rusu, S., Nacu, I., Tiron, Ş. Fizică. Astronomie. Manual pentru cl. XII. 16. http://aa.usno.navy.m il/data/docs/JulianDate.php
Chişinău, Ştiinţa, 2011.
1 7 . w w w .infoastronom y.com /stele.htm l
12. OAeccKMM acTpoHOMMMecKkifi Ka/ieHAapb (Calendarul astronom ic Odessa): 2012./
AcTpoHOMMMecKan o6cepBaiopnB O HY mm. M.M. MeHHMKOBa; peA-Ko/i.: B J . KapeTHMKOB 18. http://oxforddictionaries.com
m. ,qp.-Oflecca: AciponpMHT, 2011-2014. - Bbin. 12-15. 19. http://w w w .w selennaya.com Revista "Vselelennaya" (Universul) (rus)
13. rionOB, n.M., BopOHlţOB-Be/lbflMMHOB, 5.A., KyHMLtXMM, P.B. ACTpOHOMMH. EAMTypa 20 . http://heritage.geom atic.ro/m onum ente/arheo/sarm iro.htm
"/lyMMHa", KMiuMHsy, 1971 (traducere din I. rusă: Gleibman E., Tiron Ş.).
14. Ranzini Gianluca. Astronomie. Neuer Kaiser Verlag, 2004. 2 1 . http://enciclopediarom aniei.ro/w iki/Sarm izegetusa_Regia
15. Co6o/ieB, B. B. Kypc TeopeTMnecKOM acipo<j)M3MKM (Curs de astrofizică teoretică). M.: 22. w ww .sai.m su.su/EAAS/rus/astrocourier/index.htm l Astrocourier. Buletin informativ (rus)
Hayxa, 1967. - 528 c. 23. http://w w w .iap.fr/eas/index.htm l Societatea Astronom ică Europeană
16. CypAMH, BT. AcTpoHOMMnecKMe o/iMMnMaAbi (Olimpiade de astronomie). M., 1995. 24. http://w w w .sai.m su.su/EAAS/rus Societatea Astronom ică Euro-Asiatică (rus)
17. Teodorescu Nicolae, Chiş Gheorghe. Cerul, o taină descifrată... Editura Albatros, Bucureşti,
2 5 . w w w .astro-soc.odessa.ua Societatea Astronom ică din Odessa (rus)
1982.
18. Todoran loan. Cartea astronomului amator. Editura Albatros, Bucureşti, 1983. 26. http://w w w .iau.org International Astronom ical Union (IAU) (Uniunea Astronom ică
19. Ureche Vasile. Universul. Voi. II. Astrofizica. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987. Internaţională)
20. Voronţov-Veliaminov, B.A. Astronomie. Manual pentru clasa a Xl-a. Ediţia a lll-a. Editura
Lumina, Chişinău, 1994 (traducere din I. rusă: Tiron Ş.).
21. BopoHU,OB-Be/ibflMMH08, B.A. C6opHMK 3aAan m npaKTMMecKMX ynpawHeHMM no
acTpoHOMMM (Culegere de problem e şi exerciţii practice de astronomie). Hayxa, MocxBa,
1974.
22. Bce/ieHHaa, npocTpaHCTBO, BpeMA (Revista "Universul, Spaţiul, Timpul"). KMeB, 2003­
2013.
23. 3axo>xaM, B.A. Bcryn a ° acipo())i3MXM Ta xocMoroHii: HaBM. nocibHMK (Introducere în
astrofizică şi cosm ogonie). - XapxiB: XHY ¡Meni B.H. Kapa3ÎHa, 2012. -208 c.

410 411
 § 3.8. PA R A LA XA S T E LA R Ă Şl ABERAŢIA LUM INII 84
C U PR IN S § 3 .9 * M IŞCAR EA Şl FAZELE LUNII 86
§ 3.1 0 * ECLIPSELE DE LUNĂ 89
PREFAŢĂ 3
§ 3.11 * O CULTAREA A ŞTR ILO R DE CĂTRE LUNĂ. ECLIPSELE DE SO ARE 91
EXERCIŢII 95
INTRODUCERE
§ 1 * CE ST U D IA ZĂ ASTRO N O M IA? 6
Capitolul IV. TIMPUL Şl MĂSURAREA LUI 96
§ 2.* PRO BLEM ELE FUNDAM ENTALE ALE ASTRO N O M IEI IN TRODUCERE 6
§ 4.1.* TIM PU L ASTR O N O M IC 96
§ 3 * RAM U RILE ASTRO N O M IEI 7 § 4 .2 . TIM PU L SID ER A L 96
§ 4 * A STR O N O M IA Şl A STR O LO G IA 8
§ 4.3 * TIM PUL SO LAR ADEVĂRAT. TIM PU L SO LA R M EDIU. ECUAŢIA TIM PULUI 97
§ 4.4 * TIM PU L U N IVERSAL. FUSELE O RARE Şl TIM PU L LEG AL 99
Capitolul I. ELEMENTE DE ARHEOASTRONOMIE. ETAPELE PRINCIPALE § 4.5. TIM PU L ATO M IC IN TERNAŢIO N AL. TIM PU L U N IVERSAL CO O RD O N AT 102
ÎN DEZVOLTAREA ASTRONOMIEI 12
§ 4.6. TIM PU L EFEM ERIDELOR. TIM PU L TERESTRU 104
§ 1.1. ÎN CEPU TU RILE ASTRO N O M IEI 12
§ 4.7 * CALEN D ARU L 105
§ 1.2. A STR O N O M IA ÎN G RECIA A N TIC Ă 19 § 4 .8 . DATA IU LIA N Ă U2
§ 1.3. A STR O N O M IA ÎN A M ERIC A PRECO LUM BIAN Ă 22
EXERCIŢII H 3
§ 1.4. A STR O N O M IA ÎN O RIEN TU L M IJLOCIU Şl O RIEN TU L APRO PIAT 23
§ 1.5* A STR O N O M IA M O DERN Ă 25 Capitolul V. ELEMENTE DE MECANICĂ CEREASCĂ 115
§ 1 .6 * ERA CO SM ICĂ . EXPLO RA REA SISTEM U LU I SO LA R 31 § 5.1. O BIEC TU L Şl PRO BLEM ELE M ECAN ICII CEREŞTI 115
§ 5.2 * LEGILE LUI KEPLER 115
Capitolul II. ELEMENTE DE ASTRONOMIE SFERICĂ* 42 § 5.3 * LEG EA ATRACŢIEI U N IVERSALE 119
§ 2.1 * M IŞCAREA D IURN Ă APAREN TĂ A STELELO R. C O N STELA ŢIILE 42 § 5.4. PRO BLEM A CELO R DOUĂ CORPURI 119
§ 2.2 * SFERA CEREASCĂ. ELEM ENTELE SFEREI CEREŞTI 44 § 5 .5 * LEGILE G EN ERA LIZATE ALE LUI KEPLER 120
§ 2 .3 * M IŞCAR EA A N U A LĂ APAREN TĂ A SO ARELUI. ECLIPTICA 46 § 5.6. ELEM EN TELE ORBITALE ALE PLA N ETELO R 122
§ 2.4 * SISTEM ELE DE CO O RD O N ATE A STR O N O M ICE 48 § 5.7. M IŞCAR EA REA LĂ A PLAN ETELO R. PRO BLEM A CELO R TREI CORPURI.
§ 2.5 * RĂ SĂRITU L, APU SU L Şl CU LM IN AŢIA STELELO R 53 PERTURBAŢIILE 123
§ 2.6. VARIAŢIA CO O RD O N ATELO R ECUATORIALE ALE SO ARELUI. § 5.8.* M AREELE LU N ISO LARE 126
ECH IN O CŢII Şl SO LSTIŢII 58 § 5.9. LIBRAŢIILE LUNII 129
§ 2.7. REFR ACŢIA A STR O N O M ICĂ 60 § 5 .1 0 * D ETER M IN A REA M ASEI CO RPURILO R CEREŞTI 130
§ 2.8. P A RA LA XA DIURN Ă (GEOCEN TRICĂ) 62 § 5 .1 1 * M IŞC A R EA SATELIŢILO R A RTIFICIALI Al PĂM ÂNTULUI.
§ 2.9. M IŞCA R EA PROPRIE A STELELO R 63 VITEZELE C O SM ICE 131
§ 2.9. FO RM ULELE FUN DAM EN TALE ALE TRIG O N O M ETRIEI SFERICE 65 § 5 .1 2 * D ETER M IN A REA DIM EN SIU N ILO R CO RPU RILO R CEREŞTI 133
§ 2.10 * CREPUSCULUL. N O PŢILE ALBE 67 § 5 .1 3 * M Ă SU R A R EA DISTANŢELO R LA CO RPURILE CEREŞTI 134
EXERCIŢII 68 § 5.14. M IŞCAREA DE PRECESIE Şl DE NUTAŢIE A AXEI TERESTRE 137
Exerciţii 139
Capitolul III. CINEMATICA SISTEMULUI SOLAR 71
§ 3 .1 * M IŞCA R EA APAREN TĂ A PLA N ETELO R PE SFERA C EREA SC Ă 71 Capitolul VI. ELEMENTE DE ASTROFIZICĂ 141
§ 3.2 * M IŞCAR EA Şl POZIŢIILE RELATIVE ALE PLA N ETELO R INFERIOARE 71 § 6.1. O BIEC TU L Şl RA M U RILE ASTR O FIZICII 141
§ 3.3.M IŞCAR EA Şl PO ZIŢIILE RELATIVE ALE PLANETELOR SUPERIOARE 74 § 6.2. NOŢIUNI DE FO TO M ETRIE A STR O N O M ICĂ . M ĂRIM I FO TO M ETRICE 143
§ 3.4. RELAŢIA DINTRE PERIOADA SIN O D ICĂ Şl PERIO ADA SID ER A LĂ DE REVOLUŢIE 76 § 6.3.* SC A RA M AGN ITUDIN ILOR STELA RE 146
§ 3.5 * SISTEM U L G EO CEN TRIC A L LUMII 77 § 6.4.* A N A LIZA SP E C TR A LĂ ÎN ASTRO FIZICĂ .
§ 3 .6 * SISTEM U L H ELIO CEN TRIC A L LUI COPERNIC 79 D ETER M IN A REA COM PO ZIŢIEI CH IM ICE A CO RPU RILO R CEREŞTI 149
§ 3.7* M IŞCAREA DE ROTAŢIE Şl DE REVOLUŢIE A PĂM ÂNTULUI 81 § 6.5 * EFECTU L DOPPLER. D EPLASA REA LINIILO R SP EC TR A LE 152

413
 § 6. 6. EFECTUL ZEEM AN ÎN A STR O FIZICĂ 155 § 9.1 1 * PLANETA SATURN 236
§ 6.7. RADIAŢIA CORPULUI NEGRU. D ETERM IN AREA TEM PERATU RII STELELO R 155 § 9.1 2 * PLAN ETA U RANU S 239
§ 6. 8. NOŢIUNI DE A STR O FO TO G R A FIE 158 § 9.13.* PLAN ETA NEPTUN 241
§ 6.9. RECEPTOARELE CU CU PLAJ DE S A R C IN Ă -C C D 159 § 9.14 * PLAN ETELE PITICE 242
§ 6.10.* NOŢIUNI DE RA D IO ASTRO N O M IE 160 § 9.15 * C O RPU RILE MICI ALE SISTEM ULUI SO LAR. ASTEROIZII, COM ETELE Şl
Exerciţii 163 CO RPU RILE M ETEO RITICE 247
§ 9.16. OBIECTELE TRANSNEPTUNIENE. C EN TU RA KUIPER,
Capitolul VII. INSTRUMENTELE ASTRONOMICE 164 DISCU L ÎM P R Ă ŞTIA T Şl NORUL O O RT 262
§ 7.1* A STR O N O M IA O BSERVAŢIO N ALĂ 164 E xerciţii 268
§ 7.2 * ABERAŢIILE SISTEM ELO R O PTICE 165
§ 7.3 * TELESCO A PELE O PTICE 167 Capitolul X. STELELE 269
§ 7.4. C A R A CTER ISTIC ILE PRINCIPALE ALE TELESCO PU LU I 172 § 10.1* CA RA CTERISTICI G EN ERA LE 269
§ 7.5. TELESCO A PELE SPAŢIALE 174 § 10.2. C LA SIFIC A R EA S P E C TR A LĂ A STELELO R 27 i
§ 7.6. RA D IO TELESCO PU L 175 § 10.3. D IA G RA M A „SPEC TRU -LU M IN O ZITA TE"
§ 7.7.* TELESCO APELE ŞCO LA RE 177 (DIAGRAMA HERTZSPRUNG-RUSSELL) Şl
§ 7.8. O BSERVATO ARELE A STR O N O M ICE 178 D IA G RA M A „M ASĂ-LU M IN O ZITATE" 277
§ 7.9. O BSERVATO ARELE A STR O N O M ICE DIN R. M O LDO VA 180 § 10 .4 * FO RM A REA, STR U C TU R A Şl EVO LU ŢIA STELELO R 283
§ 7.10. CATALOAGE A STR O N O M ICE Şl A TLA SE STELA RE 182 § 10.5 * PITICELE ALBE. STELELE N EUTRO NICE Şl PULSARII. SUPERN O VELE.
§7.11. PLAN ETARIU L 184 GĂURILE NEGRE 289
Exerciţii 185 § 10 .6 * STELELE BINARE 2g6
§ 10.7* STELELE VARIABILE 30o
Capitolul VIII. SOARELE 186 § 10.8. SU RSE DISCRETE DE RAZE X 306
§ 8 .1 * CA RA CTERISTICI G EN ERALE 186 Exerciţii 399
§ 8 .2 * STR U C TU R A IN TERNĂ Şl ENERGIA SO ARELUI 189
§ 8.3.* A TM O SFERA SO ARELUI 190 Capitolul XI. GALAXIA CALEA LACTEE 3 11
§ 8.4 * A CTIVITATEA SO LA R Ă 196 § 11.1 * C A RA CTERISTIC I G EN ERALE 3 11
§ 8.5. RELAŢIILE SO ARE-PĂ M ÂN T 198 § 11.2.* M IŞCAR EA DE ROTAŢIE A G ALAXIEI. A N U L G A LA C TIC 315
§ 8 . 6. CICLUL DE VIAŢĂ A L SO ARELUI 200 § 11 .3 * STR U C T U R A G A LAXIEI 316
Exerciţii 201 § 11.4.* ROIURI Şl ASO CIAŢII STELA RE 3 2o
§ 11.5 * M EDIUL IN TERSTELA R. NEBULOASELE 324
Capitolul IX. FIZICA SISTEMULUI SOLAR 202 § 11.6. CÂM PU L M A G N ETIC G A LA C TIC 331
§ 9.1 * C A RA CTERISTIC ILE GENERALE ALE SISTEMULUI SO LA R 202 E xerciţii 333
§ 9.2 * NOUA CLA SIFIC A R E A PLA N ETELO R 205
§ 9.3 * PLA N ETELE TERESTRE 207 Capitolul XII. ELEMENTE DE ASTRONOMIE EXTRAGALACTICĂ 334
§ 9 .4 * PLANETA M ERCUR 208 § 12.1* C A R A CTER ISTIC ILE GEN ERALE ALE G A LA X IILO R 334
§ 9 .5 * PLAN ETA VEN US 210 § 1 2 .2 * C LA SIFIC A R EA G A LA XIILO R 337
§ 9 .6 * PLAN ETA PĂM ÂN T 213 § 12.3. G A LA X IILE A CTIVE. Q UASARII 340
§9.7* LU N A -SA T ELIT U LN A T U R A LA L PĂM ÂN TU LUI 221 § 12.4. SU RSELE DE RAZE G AM M A CU ERUPŢIE 345
§ 9.8 * PLAN ETA M ARTE 224 § 12.5 * ROIURI Şl SUPER-ROIURI DE G A LAXII 347
Exerciţii 231 § 12.6. LEN TILE GRAVITAŢIO NALE 350
§ 9.9 * PLA N ETELE G A ZO ASE G IG A N TE 232 § 12.7. M ETO DE DE D ETERM IN ARE A DISTANŢELOR LA GALAXII 351
§ 9.10 * PLAN ETA JU PITER 232 § 12.8 * O RIG IN EA Şl EVO LU ŢIA G A LA XIILO R 353
Exerciţii 354

414 415
Capitolul XIII. ELEMENTE DE COSMOLOGIE FIZICĂ Şl COSMOGONIE 355 Planşa I
§ 13.1 * PRINCIPIUL COSMOLOGIC 356
§ 13.2* MODELUL UNIVERSULUI OMOGEN Şl IZOTROP 357
§ 13.3. LEGEA LUI HUBBLE 359
15 miliarde ani
§ 13.4. DEPLASAREA COSMOLOGICĂ SPRE ROŞU. Marea Explozie 1 miliard ani
DETERMINAREA DISTANŢELOR LA GALAXIILE ÎNDEPĂRTATE 360 (The Big Bang) 300000 ani
§ 13.5 * MAREA EXPLOZIE (BIG BANG).
3 min
STADIILE DE EVOLUŢIE TIMPURIE A UNIVERSULUI 361
§ 13.6. RADIAŢIA COSMICĂ DE FOND 367 10_5s
§ 13.7. TEORIA INFLAŢIONISTĂ 371 10":0s
§ 13.8. MATERIA ÎNTUNECATĂ 372
§ 13.9. ENERGIA ÎNTUNECATĂ (CONSTANTA COSMOLOGICĂ) 373
§ 13.10 * DENSITATEA MATERIEI ÎN UNIVERS 374
§ 13.11 * SCENARII POSIBILE ALE EVOLUŢIEI UNIVERSULUI 375
§ 13.12 * VÂRSTA UNIVERSULUI 377
§ 13.13. PRINCIPIULANTROPIC 378
§ 13.14. COSMOGONIA SISTEMULUI SOLAR 379
IO 15K
§ 13.15. PLANETELE EXTRASOLARE (EXOPLANETELE) 382
§ 13.16. VIAŢA INTELIGENTĂ ÎN UNIVERS. ECUAŢIA LUI DRAKE 384
§ 13.17. UNELE PROBLEME NEREZOLVATE ALE COSMOLOGIEI FIZICE 387 - radiaţie
5000 K
particule •
Exerciţii 390 ' 1 particule •
‘ J grele •
hidrogen
deuteriu
ANEXE 391 heliu
I. CONSTANTE FIZICE Şl ASTRONOMICE 391 Li litiu

II. ALFABETUL GREC 391 Diagrama evoluţiei Universului de la Marea Explozie până în prezent.
III. DATE REFERITOARE LA PĂMÂNT 392 Sursa: grandunificationtheory.com.

IV. DATE REFERITOARE LA LUNĂ 392

V. DATE REFERITOARE LA SOARE 393
VI. UNELE CARACTERISTICI ALE PLANETELOR 394
VII. PLANETELE PITICE ALE SISTEMULUI SOLAR 395
VIII. CARACTERISTICI ALE UNOR SATELIŢI MAI MARI Al PLANETELOR 395
IX. CONSTELAŢIILE 396
X. STELELE CELE MAI STRĂLUCITOARE, VIZIBILE DIN R. MOLDOVA 400
XI. DATE REFERITOARE LA GALAXIA CALEA LACTEE 401
XII. DATE REFERITOARE LA UNELE GALAXII DIN GRUPUL LOCAL 401 ' :¿ :• : ■
■ *S .Í * ' Ţr. •
XIII. CURENŢI METEORICI DE MARE INTENSITATE 402
XIV. CLASIFICAREA PARTICULELOR ELEMENTARE 403
XV. OBIECTE CEREŞTI CU NUME DIN SPAŢIUL ROMÂNESC 404
HARTA CERULUI ÎNSTELAT (PLANISFERA) 405
EMISFERA VIZIBILĂ A LUNII 409 Radiaţia cosmică de fond, emisă la 380 000 de ani după Marea Explozie şi cartografiată de
SURSE BIBLIOGRAFICE 410 satelitul WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropy Probe) (NASA) în 2012. Aceasta este
RESURSE ELECTRONICE 411 cea mai convingătoare dovadă în sprijinul modelului cosmologic al Marii Explozii. Imaginea
demonstrează existenţa unor mici variaţii ale temperaturii radiaţiei cosmice de microunde, care
în prezent are temperatura medie de 2,725 K. Petele de culoare roşie marchează regiunile mai
416 calde, iar cele de culoare albastră - regiunile mai reci. Credit: NASA/WMAP Science Team.
 Planşa II
Galaxia spirală barată NGC 1300. Galaxia a fost descoperită în 1835 de John Herschel în
constelaţia Eridanus. Ea are aproximativ 110 000 a.l. în diametru şi se află la distanţa de
aproximativ 61 de milioane de ani-lumină de la Soare, fiind un membru al roiului de galaxii
Eridanus, format din 200 de galaxii. NGC 1300 este foarte asemănătoare cu galaxia noastră
Calea Lactee. Imagine: Telescopul Spaţial Hubble, 2004. Credit: HST/NASA/ESA.
Galaxia Andromeda (M31). Cea mai apropiată galaxie imensă de Calea Lactee, Andromeda
este o galaxie spirală de tip Sb, situată la aproximativ 2,5 milioane de ani-lumină de la Soare,
în constelaţia Andromeda. Calea Lactee şi Andromeda fac parte din Grupul Galactic Local,
format din peste 50 de galaxii. în imagine se văd şi două galaxii satelit, M32, situată mai
sus de Andromeda, la stânga de centrul braţelor spirale, şi M110, situată mai jos de centrul
acestora. Imagine realizată cu filtru H-alfa în 2010 de Adam Evans. Sursa: http://en.wikipedia.
org/wiki/Andromeda_Galaxy#mediaviewer. ' *
Planşa III
Nebuloasa Orion (M42) este o nebuloasă difuză de reflexie/emisie, situată în constelaţia Orion la
aproximativ 1350 a.l. depărtare de la Soare. Nebuloasa M42 este cea mai apropiată de Pământ regiune
de formare intensă a stelelor. Ea are 24 a.l în diametru şi masa de aproximativ 2000 de mase solare.
Gazele strălucitoare ale nebuloasei învăluie stele tinere fierbinţi la marginea unui nor molecular stelar
imens. Imaginea reprezintă un mozaic format din fotografii obţinute cu Telescopul Spaţial Hubble şi
cu telescopul de 2,2 m de la Observatorul European de Sud La Silla (Chile). Sursa: http://apod.nasa.
gov/apod/ap090222.html. Credit: NASA, ESA, M. Robberto (STScl/ESA) et al.
Nebuloasa Crabul (M l, NGC 1952) din constelaţia Taurul. Nebuloasa este o rămăşiţă a supernovei
SN 1054, observată încă de astronomii chinezi în iulie 1054. Nebuloasa are 11 a.l. în diametru, este
situată la distanţa de aproximativ 6500 a.l. de la Pământ şi se extinde cu viteza de aproximativ
1500 km/s.în centrul nebuloasei se află pulsarul C ra b -o stea neutronică cu diametrul de aproximativ
30 km care se roteşte cu viteza de 30 rot/s şi emite impulsuri de radiaţie pe toate lungimile de undă
de la raze gamma la undele radio. Foto: Hubble Space Telescope (2005). Credit: NASA.
 Planşa IV Planşa V

mi * ^ +.

Hubble Deep Field HST-WFPC2

PRC96-01a • ST Scl O P O • January 15, 1996 • R. W illiam s (ST Scl), N A S A

Galaxii îndepărtate. Fotografia este realizată cu camera WFPC2 de la bordul Telescopului Spaţial
Hubble în 1995 şi acoperă o porţiune de cer cu aria mai mică de un minut de arc patrat. Imaginea este
considerată reprezentativă pentru distribuţia tipică a galaxiilor în spaţiu. Toate obiectele din imagine
sunt galaxii de diverse tipuri, cu excepţia a două stele (una - mai aproape de centru şi alta - în partea
de sus). Credt: NASA/STScl/R. Williams.
Diagrama Hertzsprung-Russell (spectru-luminozitate) pentru 22000 de stele din Catalogul Hipparcos
(ESA) şi 1000 din Catalogul Gliese al Stelelor Apropiate (până la 25 pc). Diagrama reprezintă
luminozitatea vizuală (magnitudinea absolută) a stelelor în funcţie de temperatura efectivă (indicele
de culoare B-V) al acestora. Soarele se află pe secvenţa principală având magnitudinea absolută 4,8m
şi indicele de culoare 0,66 B-V. Diagrama H-R este o reprezentare grafică a evoluţiei stelelor.
Sursa: www.atlasoftheuniverse.com/hr.html. Credit: Richard Powell.
 Planşa VI Planşa VII

Planeta Mercur.
Imagine-mozaic, obţinută pe
baza fotografiilor realizate
de prima navă-satelit
robotizată MESSENGER
(NASA) (2011), care studiază
compoziţia chimică, geologia
şi câmpul magnetic al
planetei. Credit: NASA/John
Hopkins University Applied
Physics Laboratory/Carnegie
Institution of Washington.

Planeta Venus. Imagine în ultraviolet realizată

de Telescopul Spaţial Hubble (NASA/ESA)
la 24 ianuarie 1995, când Venus era la distanţa
de 113,6 mii km de la Pământ.
Copyright: L. Espozito (University of Colorado,
Boulder), and NASA.
Erupţii solare. Soarele - principala sursă de energie pe Pământ - este o stea tânără
magnetoactivă. Variaţiile câmpului magnetic puternic al Soarelui în perioadele maximelor
de activitate solară generează mai multe fenomene - pete solare, erupţii solare grandioase,
ejecţii de masă coronală, fluxuri de particule accelerate, protuberanţe, variaţii ale
vântului solar, ce pot perturba câmpul magnetic al Pământului, generând aurorele polare Vedere de pe suprafaţa planetei Venus. Foto
şi aşa-numitele furtuni geomagnetice care pot afecta radiocomunicaţiile, sistemele
realizată de sonda Venera-13 (URSS) la 1 martie
electoenergetice, funcţionarea sateliţilor etc. Imagine: wikispaces.com
1982. Temperatura la sol f = 457°C, presiunea
P - 89 atm. Aparatul a supravieţuit 127 min.

Spectrul solar cu liniile Fraunhofer. Spectrul Soarelui conţine numeroase linii spectrale
de absorbţie ale unor metale ionizate şi neutre, precum şi linii ale hidrogenului şi heliului,
descoperite în 1814 de J. Fraunhofer (1787-182B). ■*
 Planşa VIII Planşa IX

Luna. Emisfera vizibilă,

cu denumirile celor
mai mari cratere şi
mări. Foto: Lunar
Reconaissance Orbiter
Camera (NASA),
10 decembrie 2010.
Credit: NASA/GSFC/
Arizona State University,
Marc Robinson.

Pământul. Fotografie realizată la 7 decembrie 1972, de la distanţa de ~ 45000 km, de

către astronauţii de pe nava Apollo-17 (NASA), ultima misiune lunară cu echipaj, în
drum spre Lună. (Credit: NASA, Eugene Cernan, Ronald Evans, Jack Schmitt).

Răsăritul Pământului de asupra
orizontului lunar. Fotografie realizată din
modulul orbital de comandă al misiunii
Apollo-11 (NASA), la 20 iulie 1969. Terenul
lunar din imagine este în regiunea Mării
Smith de pe partea vizibilă a Lunii.
Foto: NASA, Apollo-11.
Misiunea Apollo-17 (NASA). Vehiculul lunar Eclipsa totală de Lună, 4 martie 2007, Chişinău
mobil, pilotat de astronautul american Eugene Foto: Ion Nacu
Cernan, comandantul expediţiei Apollo-17, în
preajma locului de aterizare a modulului lunar
în regiunea Taurus-Littrow (20,16°N 30,76°E)
(12 decembrie 1972). Muntele din partea dreaptă
a imaginii este marginea de est a Masivului de
Sud. Credit: NASA.
 Planşa X Planşa XI

Marte la distanţa minimă

de la Pământ

A ucjust 26. 2003 Augusi 27. 2003

23:00 UT
Hubble Space Telescooe • W FPC2 ”10:00 UT
NASA. J Bell (Cornell University! and M Wolff {Space Science InsMute)
Imaginea planetei Júpiter în culori autentice, formată din patru fotografii luate de nava spaţială
STSc!-PRC03-22a
Cassini (NASA) la 7 decembrie 2000. Cerculeţul întunecat din imagine este umbra satelitului Europa
Planeta Marte la marea opoziţie din anul 2003, când s-a aflat la cea mai mică distanţă de la Pământ, al planetei Júpiter. în emisfera sudică se evidenţiază Marea Pată Roşie reprezentând un anticiclón
56 mii km, din ultimii 60000 ani. Imagini luate de Telescopul spaţial Hubble la 26 şi 27 august 2003, la uriaşîn atmosfera planetei, care depăşeşte dimensiunile Pământului şi există de cel puţin 300 de ani.
un interval de 11 ore, reprezentând două emisfere aproape opuse ale planetei. Credit: NASA/JPL/University of Arizona.
Credit: NASA/HST/J. Bell (Corneli University), M. Wolff (Space Science Institute).

Satelitul Phobos al planetei Marte.
Satelitul Deimos al planetei Marte
Sateliţii galileeni - Io, Europa, Ganimede şi
Callisto - cei mai mari sateliţi ai planetei Jupiter.
Au fost descoperiţi de Galileo Galilei în 1610.
Foto: sonda Galileo (NASA) (1996-1998).
Sursa: //photojournal.jpl.nasa.gov
Satelitul Europa al planetei Jupiter. Imagine în
culori aproape naturale, luată de nava spaţială
Galileo (1996-1998) de la distanţa de aproximativ
677000 km. Se presupune că sub învelişul
neted de gheaţă de apă, brăzdat de fracturi al
satelitului, ar fi un ocean global de apă. Având
din abundenţă apă lichidă şi căldură generată
de forţele mareice, Europa ar putea fi cel mai
potrivit loc din Sistemul solar pentru existenţa
unor forme simple de viaţă în afara Pământului.
Credit: NASA/JPL-Caltech.
 Planşa XII Planşa XIII

5.000 miles
8,000 kilometers

NASA. ESA and L Sromovsky (University of Wisconsin) STSc!-PRC06~47

Planeta Saturn şi sonda orbitală Cassini (colaj). Misiunea Cassini-Huygens, un proiect comun al Planeta Uranus, descoperită de William Herschel la 13 martie 1781. Imagine obţinută de Telescopul
agenţiilor spaţiale NASA (SUA), ESA (Europa) şl ASI (Italia), a fost lansată în 1997. în 2004, aparatul Spaţial Hubble, 23 august 2006. Se observă benzile din atmosferă şi o pată întunecată în emisfera
Cassini cu sonda Huygens (ESA) s-au înscris pe orbită în jurul lui Saturn. La 14 ianuarie 2005, sonda nordică, reprezentând un vârtej uriaş în atmosfera planetei. Credit: NASA/ESA/STScl/L. Sromovsky.
Huygens a coborât lin pe suprafaţa satelitului Titan. Credit: NASA/JPL/University of Arizona.

Vedere în culori
reale de pe suprafaţa
satelitului Titan al
planetei Saturn. Planeta Neptun. Imagine
Imagine transmisă de realizată de nava spaţială
sonda Huygens (ESA) Voyager-2 în 1989. Neptun
după aterizarea pe a fost descoperit la
Titan la 15 ianuarie 23 septembrie 1846 de J. Galle
2005, în cadrul misiunii după coordonatele calculate
teoretic de U. Le Verrier. în
Satelitul Titan al planetei Saturn. Cassini-Huygens.
2011, Neptun a încheiat prima
A fost descoperit în anul 1655 de Suprafaţa de gheaţă de
orbită de la descoperirea sa în
către astronomul olandez Christiaan apă şi hidrocarburi este
Huygens (Foto: Misiunea Cassini, 1846. Marea Pată întunecată
presărată cu bolovani vizibilă în emisfera sudică este
NASA, 2005).
rotunjiţi de 5-15 cm în un uragan uriaş, de dimensiunile
diametru. Credit: ESA/ Pământului, în atmosfera
NASA/JPL/University of planetei. Credit: NASA/JPL.
Arizona.

Echipajul navei cosmice Soyuz-40 (1981), Leonid
I. Popov şi Dumitru Prunariu.
Dumitru-Dorin Prunariu (n. 1952), primul cosmo­
naut român, a participat, alături de cosmonautul
sovietic Leonid I. Popov, comandant de echipaj,
la misiunea româno-sovietică Soyuz-40 (14 -
22 mai 1981) din cadrul programului spaţial
"Intercosmos", fiind al 103-lea pământean
ajuns în cosmos. La 15 mai 1981, nava spaţială
Soyuz-40 s-a cuplat la complexul orbital Saliut-6
- Soyuz T-4, în care cei doi cosmonauţi au rea­
lizat 22 de experimente ştiinţifice. Echipajul s-a
aflat în spaţiu 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute.
Sursa: http:// www.oldbooks.matrlxboard.ru/
¡ndexl983-04.htm.
Emblema misiunii spaţiale sovieto-române
Soyuz-40 (1981).
Nava cosmică Soyuz-40, fotografiată de V.V.
Kovalenok şi V.P. Savinîh de la bordul staţiei
orbitale Salyut-6 (1981).
MOLDOVA
Timbru din R Moldova cu cosmonautul român
Dumitru Prunariu, emis în 2001.
CCCP-CPP
IN T E R K O S M O S
' Emblemg Programului spaţial Intercosmos, cu
drapelul URSS şi tricolorul RS România.
Planşa XV
Telescopul UT1, unul dintre cele patru mari telescoape (VLT) de la Observatorul European de Sud,
situat la altitudinea de 2635 m în Cerro Paranal, Chile (inauguratîn anii 1998-2000). în prezent, acestea
sunt cele mai avansate instrumente optice terestre având diametrul oglinzii principale de 8,2 m în
montură alt-azimutală. Ansamblul Include şi patru telescoape auxiliare mobile de 1,8 m în diametru
cu oglinda secundară de 0,94 m. Telescoapele VLT pot funcţiona atât separat, cât şi într-un sistem
unitar formând un interferometru care permite observarea unor detalii de 25 de ori mai mici decât
cu un singur telescop. Cu aceste telescoape au fost realizate mai multe descoperiri, inclusiv prima
Imagine a unei planete extrasolare. Credit: ESO. Sursa: http://www.eso.org/public/teles-instr/vlt.
'*
Observatorul astronomic al Universităţii de Stat din Moldova (Chişinău), fondat în 1972. Este
situat în Rezervaţia naturală „Codrii" din apropierea localităţii Lozova, la 50 km Nord-Vest de
Chişinău. Dotat cu un telescop refractor ABP-2 (obiectiv: D = 20,0 cm, F = 3 m) şi un telescop reflector
ACT-453 (oglinda principală: D = 45,3 cm, F = 10 m). în prezent, este folosit în scopuri didactice de
către studenţii Facultăţii de Fizică ai USM. Foto: Ştefan D. Tiron (2007).
 Planşa XVI

Staţia Spaţială Internaţională (ISS). Staţia ISS este o structură-satelit modulară, prevăzută pentru 6
astronauţi-cercetători. Primul modul, Zarea, a fost lansat la 20 noiembrie 1998, iar prima expediţie cu
trei astronauţi a sosit la 2 noiembrie 2000. Staţia este un laborator de cercetare orbital, în care membrii
echipajului efectuează experimente în microgravitaţie, biologie, fizică, astronomie, meteorologie
ş.a. Staţia orbitează la altitudinea cuprinsă între 330 şi 435 km şi a fost vizitată de astronauţi din
15 ţări diferite. Programul ISS este un proiect comun al 5 agenţii spaţiale participante: NASA (SUA),
Roscosmos (Federaţia Rusă), JAXA (Japonia), ESA (Europa) şi CSA (Canada).
Foto: Space Shuttle Atlantis (NASA), 23 mai 2010.

în timpul Expediţiei 20, la bordul

Staţiei Spaţiale Internaţionale
pentru prima dată au fost
reprezentate împreună toate cele
cinci agenţii spaţiale partenere
(de la stânga la dreapta): Roman
Romanenko, Agenţia Spaţială
Federală Rusă; Koichi Wakata,
JAXA, Japonia; Frank De Winne,
Agenţia Spaţială Europeană;
Michael Barratt, NASA;
Bob Thirsk, Agenţia Spaţială
Canadiană; Tim Kopra, NASA;
Gennady Padalka, Rusia; 27 iulie
2009. (Credit: NASA).
Sursa: http://www.asc-csa.gc.ca/
eng/astronauts/type_station.asp