4.1 Utilitatea economică.

Legea utilităţii marginale descrescânde

În condiţiile economiei de piaţă bunurile economice sunt destinate să satisfacă nevoile de comun
ale non-producătorilor. Pentru aceasta ele trebuie să aibă valoare (utilitate economică), adică să se bucure
de aprecierea consumatorului non-producător. În virtutea acestei aprecieri atribuite bunurilor, devin
posibile tranzacţiile bilaterale de piaţă.
În explicarea comportamentului consumatorului, teoria economică se bazează pe premisa
potrivit căreia oamenii tind să aleagă acele bunuri care le dau cea mai mare satisfacţie, care au pentru
ei cea mai mare valoare.
În teoria economică se întâlnesc două optici diferite de abordare a valorii bunurilor
economice: concepţia clasică (teoria obiectivă sau teoria valorii-muncă) şi
concepţia neoclasică (teoria subiectivă sau teoria valorii-utilitate). Teoria economică dominantă a
valorii bunurilor economice în epoca clasicilor este anliza ei în termenii de valoare-muncă. În esenţă,
teoria obiectivă arată că muncă stă la baza valorii, că mărfurile se schimbă în proporţii diferite datorită
cantităţilor de muncă înmagazinate în ele (de aceea, teoria obiectivă a valorii mai este denumită şi
teoria valorii-muncă).
Analizei clasice a valorii nu-i era însă străin conceptul de utilitate, în sensul că un bun nu este
produs efectiv (şi deci, nu are valoare) decât dacă este util, dacă el poate să satisfacă o nevoie socială.
Reprezentanţii economiei politice clasice fac distincţie între valoarea de întrebuinţare (sau valoarea în
întrebuinţare) şi valoarea de schimb (sau valoarea în schimb). Prima nu o poate determina pe a doua,
din moment ce bunuri dintre cele mai utile (apa) au o valoare de schimb mică, iar bunuri având o mare
valoare de schimb (diamantul) sunt puţin utile. ”S-a observat de către Adam Smith – arată David
Ricardo – că termenul “valoare” are două înţelesuri diferite şi exprimă uneori utilitatea unui anumit
obiect, iar alteori puterea pe care o conferă posesiunea acelui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri.
Una poate fi numită valoare de întrebuinţare, cealaltă valoare de schimb. Lucrurile care au cea mai
mare valoare de întrebuinţare, au adesea o valoare de schimb mică sau chiar nici una; pe când acelea
care au cea mai mare valoare de schimb, au o valoare de întrebuinţare mică”. De aici şi concluzia
imediată a lui David Ricardo la aşa numitul paradox formulat de Smith, pe care îl citează mai sus, şi
anume ”Utilitatea nu este, deci, măsurătorul valorii de schimb, cu toate că pentru aceasta ea este
absolut necesară”1. În gândirea economică clasică bunurile identice au aceeaşi utilitate; proprietăţile
intrinseci (obiective) ale bunului au rolul determinant în aprecierea utilităţii economice şi ca urmare,
fiecare unitate dintr-o mulţime de bunuri omogene are aceeaşi utilitate. Ele au proprietăţi intrinseci
identice şi răspund, deci, la aceleaşi nevoi.
Astfel, elementele aparţinând aceleiaşi mulţimi (X i = x1 + x2 +... + xn) au utilităţi individuale
egale între ele (U1 = U2 =... = Un). Reprezentată grafic, utilitatea totală (U t) a respectivei mulţimi este
produsul dintre utilitatea individuală (Ui), aceeaşi pentru fiecare element care alcătuieşte mulţimea (X i)
şi numărul de unităţi (
U t =U i⋅x i ) sau suprafaţa OABC din

U
1.David Ricardo, op. cit., vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, p. 60-61.

U1 U2 U3 U4 U5 U6
A 4
B
 Aşadar, în concepţia clasică utilitatea este condiţia necesară valorii; ea nu constituie însă
măsura acesteia. De asemenea, numai bunurile reproductibile, care
pot fi reproduse prin muncă au valoare şi fac, din acest punct de vedere, obiect al analizei clasice.
Neoclasicii au dat valorii un fundament principial diferit şi au lărgit totodată aria de cercetare
la totalitatea bunurilor. Teoria lor asupra valorii este considerată subiectivă în sensul că ea pune pe
primul plan aprecierea atribuită de individ bunului. Ceea ce apreciază consumatorul nonproducător la
un bun este satisfacţia, utilitatea lui şi, deci, ea va sta la baza valorii bunurilor (teoria valorii-utilitate)
şi nu caracteristicile proprii (obiective) ale bunului, aşa cum considerau clasicii.
Astfel paradoxul valorii, despre care vorbeşte A. Smith şi D. Ricardo, este rezolvat de către
analiza neoclasică prin distincţia făcută între utilitatea totală şi utilitatea marginală: diamantul fiind
disponibil în cantitate foarte limitată, va avea pentru individ o utilitate totală mică, dar o utilitate
marginală foarte mare. În schimb, apa, existând în mod normal în cantităţi suficiente, utilitatea sa
marginală va fi mică, în timp ce utilitatea totală va fi considerabilă. (vezi Caseta 4.1.).
Caseta 4. 1 Paradoxul valorii
“Acum mai mult de două secole, în cartea sa <Avuţia naţiunilor>,
Adam Smith formula aşa numitul paradox al valorii. Nimic nu este mai folositor
decât apa şi totuşi ea se vinde pe nimic. Dimpotrivă, diamantul nu are nici o
valoare de întrebuinţare şi totuşi o cantitate mare de alte produse se schimbă
pentru un diamant. Cu alte cuvinte, de ce apa, care este un produs esenţial
pentru viaţă, are o valoare atât de mică, iar diamantul care este în general o
marfă de lux, are un preţ atât de ridicat?
Acest paradox l-a intrigat pe Adam Smith acum 200 de ani. Astazi însă
ştim cum îl putem descifra: curba cererii şi a ofertei de apă se intersectează într-
un punct care corespunde unui preţ scăzut, pe când cererea şi oferta de
diamante se întâlnesc într-un punct de echilibru care corespunde unui preţ
foarte ridicat. Ajunşi în acest punct, ne vom pune, în mod natural, întrebarea:
dar de ce preţul de echilibru al apei este atât de mic? Răspunsul constă în faptul
că diamantele sunt foarte rare, iar costul obţinerii fiecărui nou diamant este
foarte ridicat; apa este o resursă relativ abundentă iar costurile de obţinere a
acesteia sunt relativ reduse în cele mai multe regiuni ale lumii.
Acest răspuns nu împacă totuşi problema costului cu faptul că apa este
mult mai folositoare vieţii decât diamantele. Pentru aceasta, va trebui să luăm în
considerare, pe lângă costuri, următorul adevăr: nu utilitatea apei în ansamblu
este cea care determină preţul sau cererea. Preţul apei este determinat de
utilitatea sa marginală, adică de utilitatea ultimului pahar de apă. Deoarece
există atât de multă apă, ultimul pahar se vinde pentru o sumă de bani foarte
mică. Dacă primele picături valorează cât viaţă însăşi, ultimele sunt necesare
doar pentru a uda peluza sau pentru a spăla maşina. Astfel, constatăm că o
marfă cu o valoare inestimabilă, aşa cum este apa, se vinde pentru ceva mai
mult decât nimic, deoarece ultima picatură aproape că nu are valoare. ”
(P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie Politică, op. cit. p. 111).
Noua teorie, care a pus bazele marginalismului la începutul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea,
este considerată unul din cele mai bune exemple de descoperire multiplă în domeniul cunostinţelor
economice. Trei autori, care nu se cunoşteau între ei, descoperă aproape simultan acelaşi principiu şi
folosesc noi instrumente de analiză. Este vorba de englezul Stanley Jevons (“Teoria economiei
politice” – 1871), francezul Leon Walras (“Elemente de economie politică pură” – 1872) şi austriacul
Carl Menger (“Principiile economiei politice” – 1871). Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului
şi ai economiei neoclasice.
 Conceptul fundamental, care va sta la baza noului tip de analiză economică, este cel al
utilităţii marginale. Aprecierea utilităţii economice are, după cum s-a aratăt, un caracter eminamente
subiectiv, fiind diferită de la individ la altul; ea depinde de raportul pe care fiecare individ îl stabileşte
între proprietăţile unui bun şi intensitatea nevoilor sale. Ca urmare, aceeaşi persoană apreciază că
unităţi din acelaşi bun au o utilitate diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea sunt
disponibile.
Pe această bază a fost formulat principiul utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui
H. Gossen). Aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi dintr-un bun este mai ridicată şi
descreşte progresiv până la saturare dacă este satisfăcută în mod continuu.
Utilitatea marginală este definită drept utilitate adiţională sau suplimentul de utilitate care
decurge din consumul unei unităţi suplimentare din bunul respectiv. La rândul sau, utilitatea totală
(cumulată) va fi funcţie crescătoare de cantităţile din bunul respectiv, care va creşte din ce în ce mai
încet, cu sporuri descrescânde. Aceasta întrucât sporul sau ”suplimentul de utilitate furnizat de
cantităţi crescatoere dintr-un bun evoluează descrescator până la a deveni nul în punctul de saţietate” 2.
Fondatorii marginalismului au considerat utilitatea măsurabilă, cardinală. Ulterior, alţi
economişti au propus înlocuirea analizei cardinle a utilităţii cu una ordinală, considerând că pentru
reprezentarea preferinţelor consumatorului şi ordonarea opţiunilor sale, nu este indispensabilă
măsurarea utilităţii.
Măsurarea cardinală a utilităţii presupune că un consumator poate să măsoare utilitatea,
adică să exprime printr-un număr utilitatea care rezultă din consumul unei cantităţi determinate dintr-
un bun. În consecinţă, potrivit analizei cardinale a utilităţii, orice consumator poate să atribuie unei
anumite cantităţi din fiecare bun o utilitate mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de
unităţi de utilitate. Aceasta înseamnă implicit şi posibilitatea consumatorului de a stabili o ordine de
preferinţă, o ierarhie între anumite niveluri de utilitate dobândită; prin consumul unei cantităţi (Q) din
bunul A, de exemplu, utilitatea este de 10 unităţi, (Q A = 10), cea obţinută din Q B = 20, iar cea din Q C =
5, de unde rezultă că utilitatea atribuită de consumator lui Q B este de două ori mai mare decât Q A, şi de
patru ori mai mare decât cea a lui QC.
Analiza ordinală a utilităţii presupune în fapt înlocuirea măsurării cu clasificarea, aşezarea
diferitelor bunuri într-o anumită ordine, în raport de preferinţele consumatorului. Astfel, în cazul
exemplului de mai sus analiza ordinală a utilităţii se limitează la a aprecia că acest consumator, în
condiţiile date, preferă pe QB lui QA şi QA lui QC, ordinea preferinţelor sale fiind:
I........... QB
II........... QA
III.......... QC.
Revenind la principiul descreşterii utilităţii marginale fundamentat de primii marginalişti şi
dacă presupunem o funcţie de utilitate U(x) (măsurabilă, cardinală prin ipoteză), utilitatea marginală
(Um) poate fi formulată ca fiind raportul dintre sporul sau suplimentul de utilitate (U) şi sporul de
consum din bunul “x”, (x), respectiv:

2. Gilbert Abraham-Frois, “Economie Politică”, op.cit., p. 166.

 ΔU
Um=
Δx , dacă x = 1, atunci Um = U.
Vom analiza relaţiile dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală, pe baza unui exemplu
ipotetic, pornind de la datele din Tabelul 4.1. Presupunem că din bunul “x” se află la dispoziţia
cumpăratorului consumator Q cantităţi (unităţi sau doze). Pentru consumator, fiecare unitate (doză) din
bunul respectiv are o utilitate diferită: prima unitate are utilitatea cea mai ridicată (I = 7), cea dea două
doză aduce pentru consumator o utilitate mai redusă (II = 4) şi aşa mai departe, astfel încât cea dea VI-
a unitate nu mai prezintă nici o satisfacţie pentru consumatorul respectiv, suplimentul de utilitate fiind
zero.
Tabelul 4.1. Utiltatea marginală şi utilitatea totală
Cantităţi (doze) (Qx) Utilitatea totală (Ut) Utilitatea marginală (Um)
I 7 7
II 11 4
III 13 2
IV 14 1
V 14, 5 0, 5
VI 14, 5 0
Ut

Um 15
14
13
12
8 11
10
7 9
6 8
5 7
4 6
5
3 4
2 3
1 2
1
I II III IV V VI Qx I II III IV V VI Qx
a) Utilitatea b) Utilitatea totală

Figura 4.2. Utilitatea marginală şi utilitatea totală

Folosind datele din Tabelul 4.1., utilitatea marginală (U m) se poate deduce din coloana care
redă evoluţia utilităţii totale. Ea este suplimentul de utilitate care rezultă din consumul unei utilităţi
adiţionale şi scade pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Astfel, utilitatea marginală care rezultă
din consumul celei de-a III-a doze este Ut3 - Ut2 = 13 – 11 = 2. La rândul său, utilitatea totală este egală
cu suma utilităţilor marginale din coloana acesteia din urmă. Astfel, utilitatea totală a primelor trei
unităţi din bunul consumat este egală cu 7 + 4 + 2 = 13. Pe măsură ce cantitatea consumată creşte,
utilitatea totală va creşte şi ea, dar cu sporuri descrescânde, atingând un punct maxim (de 14,5) la
nivelul celei de-a VI-a doze. Acest nivel maxim al utilităţii totale defineşte punctul de saţietate care
apare la cea de-a VI-a unitate consumată, unde utilitatea marginală este zero. Dacă se continuă
consumul din bunul “x” după atingerea acestui punct, utilitatea totală va începe să scadă.
Aceleaşi date din Tabelul 4.1. sunt folosite în Figura 4.2. pentru a reprezenta grafic curba
descrescătoare a utilităţii marginale şi curba utilităţii totale care creşte cu rate din ce în ce mai mici (cu
treptele descrescânde ale utilităţii marginale). Aşadar, potrivit teoriei utilităţii marginale, curba
utilităţii marginale are panta negativă (descrescătoare) ceea ce este echivalent cu faptul că utilitatea
totală are forma unei curbe concave.
Reprezentarea grafică a celor două concepte pleacă de la ipoteza de divizibilitate infinită a
produsului “x” şi că funcţia de utilitate (U x) este continuă şi derivabilă; în această situaţie, utilitatea
marginală apare drept derivata parţială a funcţiei de utilitate:
ΔU dU
U m ( x )= = U'x
Δx dX
Teoria utilităţii marginale ne ajută să facem unele predicţii referitoare la comportamentul
consumatorului. Una din acestea priveşte cererea consumatorului pentru un anumit bun pe piaţă.
Dacă se consideră constant consumul tuturor celorlalte bunuri, atunci curba cererii
consumatorului pentru un anumit bun pe piaţă este curba descrescătoare a utilităţii marginale pentru
acel bun. Păstrând aceleaşi cadru de analiză putem determina echilibrul consumatorului, respectiv
poziţia sau situaţia în care acesta îşi maximizează utilitatea dobândită din consumul unui anumit bun
achiziţionat de pe piaţă. Astfel, un consumator care dispune de un venit fix şi se confruntă cu un preţ
pe piaţă pentru un anumit produs, îşi maximizează utilitatea ajustându-şi achiziţiile sale din acel
produs până când utilitatea marginală a ultimei unităţi cumpărate este egală cu preţul pieţei. Rezultă că
echilibrul consumatorului se află în punctul de intersecţie al curbei cererii (care este curba
descrescătoare a utilităţii marginale) cu linia preţului de piaţă pentru acel produs. Se va înţelege mai
bine acest lucru din analiza surplusului consumatorului, la care ne vom referi în continuare.