FILOSOFIA BANILOR

1. Definiția banilor. Rolul și funcțiile banilor

2. Lucrarea lui Georg Simmel „Filosofia banilor”
3. Banii și societatea
“Banul vorbeşte în limba înţeleasă de toate naţiunile” – Aphra Behn (1640-1689),
dramaturg și romanistă engleză
“Nu uita: Timpul înseamnă bani” – Benjamin Franklin
“Dacă nu ştii cum să ai grijă de bani, banii vor sta departe de tine” – Robert T. Kiyosaki

1. Definiția banilor. Rolul și funcțiile banilor

Bani= denumire generica data tuturor insemnelor de valoare aparute din necesitatile
schimbului, aflate intr-o permanenta transformare si evolutie de-a lungul istoriei. Fiind un activ
special, acesta indeplineste functii precum: mijloc de schimb, mijloc de plata, mijloc de
tezaurizare, mijloc de masurare a activitatii economice etc.
Definitie data de DEX:
BAN1, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p.
restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban
(chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al
valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de
schimb și de plată; argint (2).
„Rolul banilor în societate este deosebit de important”, scria un redactor de articole
financiare. „Dacă s-ar elimina banii ca mijloc de schimb, în mai puţin de o lună s-ar declanşa
panica şi războiul.”
Banii au însă limitele lor. Poetul norvegian Arne Garborg (1851-1924) a spus cândva:
„[Cu bani] poţi cumpăra mâncare, dar nu poftă de mâncare; medicamente, dar nu sănătate;
paturi moi, dar nu somn; cunoştinţă, dar nu înţelepciune; strălucire, dar nu frumuseţe;
splendoare, dar nu căldură sufletească; distracţie, dar nu bucurie; cunoştinţe, dar nu prieteni;
servitori, dar nu loialitate”.
Biblia ne avertizează că „iubirea de bani este rădăcina a tot felul de rele, iar unii, râvnind la
această iubire, . . . s-au străpuns peste tot cu multe dureri” (1 Timotei 6:10).
Inventarea banilor a fost una din cele mai mari realizări ale civilizaţiei umane. Ei au apărut
stihinic şi, pe parcursul dezvoltării producţiei de mărfuri, au suferit numeroase modificări.
Extinderea schimbului de mărfuri s-a soldat cu desprinderea spontană de masa celorlalte
mărfuri a unei mărfi specifice, căreia i-a fost atribuită funcţia de echivalent general. Prin
urmare, banii au apărut o dată cu schimbul de mărfuri ca un derivat al acestui schimb
(operaţiilor comerciale).
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite
etape ale dezvoltării societăţii. Aceasta înseamnă că, în calitate de categorie istorică şi
economică, banii sunt o marfă deosebită, marfă-intermediar, marfă-semn de valoare.
Ca o categorie istorică, banii , din cele mai vechi vremuri şi pînă în prezent, se află în
centrul atenţiei gîndirii umane. Din timpul Greciei antice, de la Xenophon, Platon şi Aristotel şi
pînă la începutul secolului XX (adică într-o perioadă de circa 2300 de ani), au fost publicate
circa 6 mii de lucrări (monografii, manuale, articole ştiinţifice etc.) - toate consacrate problemei
banilor. Se presupune că, în secolul trecut, numărul acestor publicaţii a sporit considerabil, iar în
prezent creşte în progresie geometrică.
Importanţa mereu crescîndă a banilor determină ideea ipotetică precum că banii ca atare vor
exista întotdeauna, servind indivizilor şi comunităţilor umane ca instrument util de intermediere
privind soluţionarea problemelor perfecţionării relaţiilor în domeniul schimbului.
În primul rînd, banii au o însemnătate utilitar-aplicativă, deoarece, fiind cel mai important
instrument de reglementare a asigurării necesităţilor vitale, ei sunt necesari nu numai fiecărui
individ, ci şi întregii societăţi umane. În al doilea rînd, nu e mai mică importanţa lor ştiinţifico-
cognitivă, căci banii constituie unul din cele mai interesante domenii ale ştiinţei economice, a
politologiei, filosofiei, psihologiei, etc.
Aşadar, dacă banii, ca formă, reprezintă un document care oferă oficial dreptul de a
procura orice bunuri vitale şi patrimoniale, apoi, după conţinut, ei reprezintă ceva mult mai
esenţial, decît un simplu instrument pasiv, ce contribuie la dezvoltarea economiei.
Interpretarea originii banilor include două tipuri de abordări conceptuale: raţionalistă şi
evolutivă.
Primul tip - abordarea raţionalistă explică - apariţia banilor ca rezultat al unui acord între
oameni, ce favorizează mişcarea valorilor în cadrul operaţiunilor de schimb, efectuate cu
ajutorul unui instrument ales special - o marfă deosebită, care îndeplineşte funcţia
convenţională de echivalent general. Această teză conceptuală a fost enunţată pentru prima dată
de către Aristotel în opera sa filozofică „Etica lui Nicomah": „toate lucrurile care participă la
procesul de schimb au nevoie să fie cumva comparate cu ceva... Dacă acest ceva lipseşte, nu vor
exista nici schimbul, nici relaţiile (sociale) dintre oameni... E necesar să existe o anumită unitate
(de măsură), însă (bazată) pe convenţionalitate... Ea va face ca toate lucrurile să fie
comensurabile, căci totul se va măsura cu moneda". (Vezi: Filozofia Greciei. Edit. „Foglio",
1955, pp.891-892).
Mai tîrziu, în lumea antică, această idee a lui Aristotel şi-a găsit întruchiparea legislativă într-
una din formulele dreptului roman, prin care se declara stabilirea de către împărat, prin decret, a
valorii banilor.
Accentul subiectiv-psihologic în problema originii banilor, condiţionat de abordarea
conceptuală raţionalistă a interpretării naturii, esenţei lor, există şi în concepţiile şi opiniile unor
economişti de vază contemporani. Astfel, de exemplu, economistul american Paul A.
Samuelson întrevede în bani un convenţionalism social artificial (Самуэльсон П. Экономика.
Вводный курс. Москва, 1964, стр.69), iar un alt economist de vază, John K. Galbrith, susţine
că „atribuirea îndeplinirii funcţiilor de bani unor metale preţioase, precum şi altor obiecte
scumpe este rezultatul unui acord între oameni (K.J. Galbrith - Money when it Came, when it
Went. London: 1976, p.7). Prin urmare, reprezentanţii acestei concepţii consideră că banii sunt
produsul unei convenţii încheiate între oameni, adică un instrument de schimb tehnic.
Abordarea conceptual-evolutivă a explicării originii banilor a fost formulată pentru prima
dată de către K. Marx, a cărui merit constă în fundamentarea caracterului mărfar al provenienţei
banilor. Conform teoriei sale, banii au apărut ca urmare a procesului evolutiv care, cu sau fără
voia oamenilor, după o lungă perioadă de dezvoltare a relaţiilor de schimb, s-a soldat cu faptul
că anumite mărfuri s-au desprins de masa celorlalte şi au căpătat proprietatea de marfă
deosebită, specială, îndeplinind funcţia de bani.
În faza timpurie a evoluţiei societăţii umane, nu era nevoie de bani, căci tot ce se producea sau
se dobîndea se şi consuma imediat de către membrii tribului. Doar în unele cazuri (bunăoară,
dacă se nimerea vreun an deosebit de roditor) se iveau surplusuri de anumite produse, care erau
schimbate pe alte produse necesare, propuse de triburile vecine. Schimbul în cazul acestor
operaţii rare se făcea ocazional, fără să existe reguli, norme sau alte condiţii prestabilite.
 De-a lungul dezvoltării societăţii umane, o dată cu ivirea unor surplusuri stabile de produse,
apare necesitatea schimbului permanent de rezerve acumulate. În consecinţă, formă-valoare
simplă evoluează în formă-valoare dezvoltată (ce se caracterizează prin aceea că o marfă poate
fi schimbată pe o serie de alte mărfuri-echivalente), apoi aceasta formă-valoare din urmă
cedează locul formei-valoare generale, cînd procesul de schimb este mijlocit de echivalentul
general al valorii.
Dezvoltarea ulterioară a producţiei de mărfuri şi a schimbului s-a datorat separării
meşteşugurilor de agricultură în urma avansării diviziunii sociale a muncii. Anume în aceste
condiţii s-a cristalizat forma bănească a valorii, ce se caracterizează prin desprinderea unei
mărfi speciale, cea mai potrivită pentru rolul de „unitate de măsură a tuturor mărfurilor" -
echivalentul general. Acest fapt a fost favorizat şi de circumstanţa că celelalte mărfuri au încetat
să mai corespundă rolului de obiecte de bază ale procesului de schimb, iar supremaţia în sfera
elaborării mijloacelor de producţie începe să o deţină metalele. Astfel, treptat, pe cale firească,
evolutivă, a apărut forma-valoare bani, ce pretinde la rolul de echivalent general şi se referă la o
singură marfă specială - banii.
Deoarece banii sunt „marfa mărfurilor", ei posedă un caracter special privind funcţionarea
valorii de întrebuinţare şi valorii ca atare, posedă calitatea de schimbabilitate generală
nemijlocită, de valoare generală de întrebuinţare. Spre deosebire de celelalte mărfuri, doar banii
pot apărea în calitate de întruchipare generală şi nemijlocită a valorii. Deci banii, ca marfă
specifică, servesc drept echivalent general, fiindcă valoarea lor de întrebuinţare exprimă
valoarea altor mărfuri.
Banii sunt un tip specific de marfă, a căror formă naturală fuzionează cu funcţia socială de
echivalent general al valorii.
Conţinutul esenţial al banilor, ca o categorie economică independentă, dezvăluie trinitatea
proprietăţilor fundamentale ale acestora:
 imediata schimbabilitate generală;
 cristalizarea valorii de schimb;
 materializarea timpului total de muncă.
În condiţiile actuale ale cristalizării şi maturizării relaţiilor de piaţă, semnele monetare şi banii
din circulaţia prin virament (fără numerar) îşi pierd treptat propria valoare, deşi pot fi folosiţi în
 continuare ca valoare (monedă) de schimb. Această tendinţă firească vădeşte faptul că banii din
ce în ce mai mult diferă de celelalte mărfuri, pierzîndu-şi caracterul de marfă şi transformîndu-
se într-o categorie economică independentă, ce nu-şi păstrează, în asemenea caz, decît unele
proprietăţi specifice, care sunt inerente mărfii propriu-zise.
Generalizarea făcută mai sus ne permite să dăm definiţia banilor. Din toate definiţiile, cele mai
frecvent folosite şi publicate în literatura economică sunt două:
 Banii reprezintă o marfă deosebită care îndeplineşte funcţia de echivalent general;
 Banii sunt un mijloc de schimb care favorizează producţia de mărfuri şi este acceptat de
toţi în spaţiul dat de efectuare a plăţilor.
La început, banii de metal aveau aspectul unor lingouri de diverse forme (bară, placă, sîrmă
ş.a.). În Grecia antică (Sparta), în calitate de bani se folosea fierul, în Roma antică - bronzul.
Iniţial lingourile de metal aflate în circulaţie aveau o anumită greutate, de aceea denumirile mai
multor unităţi băneşti indicau o masă concretă de metal: liră sterlină, livră (funt), marcă
(jumătate de funt) ş.a.m.d. În Rusia Kieveană (sec. XIII) grivna cîntărea o livră (funt) de argint,
iar grivna tăiată în două se numea rublă (de la rus. rubiti - a tăia), fiindcă o bară din argint era
tăiată cu dalta în bucăţi egale - ruble. Aproximativ, în aceeaşi perioadă, masa unui peni
englezesc echivala cu greutatea a 32 de boabe de grîu.
Începînd cu sec. XIII, funcţia de bani o îndeplineau în egală măsură atît aurul, cît şi argintul,
între care fusese stabilit prin lege un anumit raport de greutate - echivalent.
Banii de hîrtie (biletele de tezaur)
Trecerea la utilizarea în rulaj a semnelor valorice a marcat începutul unei noi etape în
dezvoltarea şi perfecţionarea sistemelor monetare: aurul pe pieţele interne şi pe piaţa mondială a
fost dezlocuit de banii de hîrtie şi de credit (bancnote). Banii de hîrtie, reprezentînd semne
monetare sau bani cu valoare deplină, istoriceşte, au apărut ca urmare a circulaţiei banilor
metalici şi participă la circulaţia monetară în calitate de înlocuitori ai monedelor de argint sau
de aur.
Banii electronici. Aceştia sunt bani depuşi în conturile incluse în memoria computerelor
băncilor şi pot fi gestionaţi cu ajutorul unui dispozitiv electronic special.
Noile posibilităţi tehnice ce s-au ivit în activitatea bancară permit înlocuirea cecurilor cu cartele
de material plastic - carduri (de debit şi de credit). Cardul este un mijloc modern de decontări,
care vine în locul banilor cash şi cecurilor şi prin care posesorul poate lua de la bancă
împrumuturi pe termen scurt. Cele mai răspîndite şi populare sunt cardurile comerciale.

Banul în sine nu are nici o valoare, el primeşte valoarea pe care noi i-o dăm. Orice om are
trei necesităţi primare şi anume hrană, adăpost şi îmbrăcăminte, pe care trebuie să şi le satisfacă,
iar pentru aceasta este nevoie de bani. Dar când depindem de bani pentru a avea prestigiu,
poziţie socială, succes, carieră, atunci banul primeşte o valoare şi o importanţă exagerată şi
disproporţionată, de aici apare lupta pentru a-l poseda.
La rindul lor, banii indeplinesc mai multe functii:
1) Banii ca măsură a valorii. Mărimea valorii mărfurilor e determinată în urma
raportării acestora la (sau asimilării lor cu) un anumit număr de bani, de aceea aceştia din urmă
servesc drept întruchipare şi unitate de măsură generală a valorilor marfare.
2) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. În sfera schimbului de mărfuri M-B-M,
banii ca mijloc de circulaţie asigură executarea plăţilor pentru cumpărarea materiei prime şi a
materialelor şi achitarea cu producătorii de mărfuri pentru producţia finită. De aici rezultă că, în
acest proces, banii joacă rolul de factor intermediar în schimbul de mărfuri şi îndeplinesc
funcţia de mijloc de circulaţie.
3) Funcţia banilor ca mijloc de tezaurizare, acumulare şi păstrare ca economii.
Banii sunt întruchiparea (expresia) generală a avuţiei publice - astfel se explică năzuinţa
oamenilor spre acumularea lor - lucru posibil, dacă vînzarea (M-B) nu este urmată de cumpărare
(B-M).
4) Funcţiile banilor ca mijloc de plată. Ca o urmare a inegalităţii ciclurilor
producţiei diferitelor mărfuri şi perioadelor circulaţiei lor, a caracterului sezonier al producţiei şi
desfacerii mărfurilor, cumpărătorii potenţiali, către momentul apariţiei pe piaţă a proprietarului
de mărfuri, s-ar putea să nu dispună de bani în numerar. În asemenea situaţie, devine necesară
cumpărarea-vînzarea în credit a mărfurilor, adică e vorba de o amînare a plăţilor. În cazul dat,
ca mijloc de circulaţie nu servesc banii înseşi, ci titlurile de creanţă exprimate de aceştia. La
folosirea lor, banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată.
5) Funcţia banilor universali. Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice
internaţionale oferă condiţii favorabile pentru evoluarea formelor funcţionale ale banilor
universali, ce deservesc aceste relaţii pe piaţa mondială. Istoriceşte, funcţia banilor universali
s-a stabilit iniţial sub formă de lingouri din diverse metale nobile, iar mai tîrziu, în condiţiile
capitalismului dezvoltat - doar din aur. Dar şi mai tîrziu, sub influenţa procesului demonetizării,
rolul aurului a suferit o serie de schimbări importante din cauza eliminării lui din sfera relaţiilor
valutare internaţionale.

2. Lucrarea lui Georg Simmel „Filosofia banilor”

„Filosofia banilor” este o carte fundamentală a lui Georg Simmel (1858 -1918) sociolog, filosof,
critic german, în care este riguros articulată o concepţie originală şi complexă despre bani şi
multiplele lor funcţiuni economice, sociale şi psihologice.
Conducător ştiinţific: conf. univ., dr. Galina Ţurcan

,,Filosofia banilor”, publicată în anul 1900 este considerată cea mai remarcabilă lucrare a
sociologului şi filosofului german Georg Simmel. Precum afirma Gianfranco Poggi, autorul
cărţii ,,Banii şi gândirea modernă: Filosofia banilor lui Georg Simmel” (1988), banii sunt pentru
Simmel structura centrală şi simbolul formării istorice a societăţii moderne [2, p. 183]. G.
Simmel consideră că banii sunt un sistem de susţinere a unui mecanism ultracomplex de
funcţionare a societăţii contemporane, care are o influenţă vădită ori subtilă, pe alocuri, asupra
deciziilor ce guvernează lumea.

Chiar la începutul părţii analitice a lucrării „Filosofia banilor”, Georg Simmel analizează
noţiunea de valoare – un concept legat indisolubil de bani. El opinează că valoarea nu îşi are
originea în unitatea indestructibilă a momentului bucuriei, dar în separarea dintre subiect drept
fiind ceva dorit şi atins doar prin depăşirea distanţelor, obstacolelor şi a dificultăţilor [1, p. 57].
Este o certitudine că oamenii vor conferi mereu valoare obiectelor, iar aceasta reprezintă mai
mult decât conţinutul fizic al unui lucru, ci înglobează şi componenta calitativă. Dorinţa de a
poseda un obiect este cel mai frecvent bazată pe satisfacţia pe care ne-ar putea-o acorda,
distanţa care ne desparte şi, deseori, raritatea sa. Sacrificiul este şi el o parte semnificativă a
valorii. Într-adevăr, omul percepe rezultatul mai intens atunci când este nevoit să depună
eforturi sporite pentru a obţine ceva, să facă concesii, să sufere chiar. Doar atunci plenitudinea
obţinerii lucrului dorit este incomensurabilă. Din contra, când dobândim ceva cu uşurinţă, nu
estimăm valoarea sa la un nivel prea înalt, deoarece esenţa umană presupune primatul
subiectivităţii, a individualizării.

Simmel relaţionrază banii cu alte fenomene sociale, fapt confirmat de aprecierea lui
Bryan Turner, care afirmă că orice element al culturii poate fi un punct de start pentru
cercetările sociologice în natura totalităţii. Nimic nu este, deci, trivial, deoarece orice este
relaţionat [3]. Acest relaţionism se caracterizează prin examinarea banilor în ipostaza de
instituţie socială, care poate fi înţeleasă doar în contextul întregului cadru social. Banii nu au un
aspect intrinsec, dar semnificaţia lor derivă din înrudirea între obiectele ce necesită investirea
lor şi subiecţilor ce necesită bani şi vor să procure aceste obiecte. În viziunea lui Simmel, despre
valoarea reală a banilor se putea vorbi doar când existau în formă de metale nobile, în forma de
valoare deplină. Tranziţia spre alte forme de bani – monede şi bancnote, cu o valoare nominală,
au făcut din ei un semn, un simbol pentru informare. Aşadar, valoarea banilor deja nu provine
de la forma sa materială, ci din conţinutul acestui proces social mediat de circulaţia lor [1, p.
170].

Banii sunt trataţi, de asemenea, de către filosoful german ca un mediu important de creare
a legăturilor sociale între oameni. Simmel afirmă că relaţiile dintre oameni sunt marcate de
bani. Dar menţiona că în acelaşi timp, aceste relaţii sunt reificate în alianţe impersonale costuri-
beneficii, care sunt capabile să depăşească graniţele sociale şi fizice şi că procesul de
intelectualizare ce însoţeşte expansiunea economiei monetare implică o dezintegrare a
substanţei în legături impersonale [1, p. 128]. Astfel, Georg Simmel susţine că, de-a lungul
istoriei, se conturează o dispariţie treptată a modului de gândire substanţialist în avantajul
nominalismului. Substanţialismul va considera societatea ca o realitate tangibilă. Pentru
nominalism este însă vorba de o reţea de relaţii ce leagă indivizii aparţinând aceluiaşi ansamblu.

Banii fac posibil schimbul între obiecte foarte diverse şi eterogene, sugerându-se că
lucrurile pot fi gândite făcându-se abstracţie totală de singularitatea lor. Veridicitatea acestei
afirmaţii poate fi demonstrată printr-o scurtă retrospectivă asupra evoluţiei monedei. În perioada
trocului, substanţialismul prima, deoarece fiecare act de vânzare-cumpărare era individualizat,
marcat de străduinţa de a găsi două mărfuri cu valoare relativ echivalentă şi a face schimbul.
Monedele metalice semnifică o evoluţie spre generalizarea valorii, însă atâta timp cât posedau o
valoare intrinsecă, conotaţia substanţialistă era totuşi semnificativă. O dată cu extinderea
vertiginoasă a schimbului şi apariţia monedelor semn, a titlurilor de valoare: cecuri, cambii,
bancnote, nominalismul se afirmă plenar.

Potrivit lui Simmel, banii au efecte emancipatoare, deoarece eliberează individul din
calitatea de membru limitat de o colectivitate, orientându-l spre o reţea de afilieri de grup cu o
mulţime de persoane, reprezentanţi ai diferitor categorii şi grupuri sociale. În acest fel, banii
creează libertatea care implică dialectic o absenţă relativă a bucuriei, a sensului. Simmel scrie
că banii produc o impersonalitate necunoscută anterior în toată proprietatea economică şi o
independenţă la fel de sporită, o autonomie a personalităţii [1, p.297]. Referindu-se la expresiile
germane populare despre bani, Simmel foloseşte noţiunile de cărbune şi aluat pentru a clarifica
calităţile liberalizatoare ale banilor. Săracii, din necesitate, trebuie să utilizeze chiar şi banii
puţini pe care îi au precum cărbunele care arde, pentru că ei îi folosesc în scopuri specifice.
Bogaţii, cu toate acestea, au puterea de a remodela scopul capitalului, ca şi cum ar fi de
maleabilitatea aluatului şi, astfel, pot cheltui, economisi, sau investi banii pentru a acumula
bunăstare.

Simmel acordă o atenţie deosebită schimbului şi îl cataloghează drept ,, cea mai pură şi
dezvoltată formă de interacţiune care modelează viaţa umană atunci când aceasta caută să
capete substanţă şi conţinut ”, subliniind că, în cadrul schimbului, obiectele capătă o valoare
nouă, pe care o numeşte valoare de schimb şi care e determinată de utilitatea obiectelor
schimbate pentru actorii sociali implicaţi în schimb, dar şi de raritatea obiectelor. El defineşte
schimbul ca primire şi cedare, cauză şi efect, identificându-l cu validarea valorilor altei
persoane. În opinia mea, schimbul şi valoarea relevă esenţa profundă a banilor şi impactul lor
social, pe lângă cel economic.

Filosoful german susţine că o tendinţă generală de calculabilitate şi control cantitativ

determină, în mod inevitabil, faptul că interacţiunile sociale să devină dictate tot mai mult de
banii pe care oamenii îi au sau îi reprezintă, în mod particular, cu tendinţa banilor de a deveni
un scop în sine. În Subcapitolul ,,Banii în calitate de cel mai extrem exemplu al scopurilor
devenite finalitate” se afirmă următoarele: ,,a deţine bani este un scop, însă aceştia sunt doar un
mijloc: banul este în sine fără valoare şi nedistinct, ceea ce oferă posibilitatea de reprezentare a
valorii, iar asta este ceea ce face banii capabili sa fie cel mai valoros lucru”. Astfel, reiese că
banii iau forma insuflată de sculptorul universal al valorii – omul, unicul responsabil de evoluţia
valorică a banilor.

La o privire superficială, banul este un instrument economic, un mijloc necesar schimbului de

bunuri şi valori esenţiale vieţii omului şi a comunităţii sociale. Ştiinţa economică, finanţele
publice şi sfera extinsă a celor ce folosesc banul îl consideră un instrument util relaţiilor
economice situându-l într-o pragmatică cotidiană în care nu este loc de „metafizică” sau
filosofii complicate şi speculative. Pentru oamenii de afaceri, patroni sau simpli salariaţi, banul
este o realitate presantă şi necesară, scop şi ideal al acţiunii practice, ajungându-se până la
mistica acumulării banilor ca „scop în sine”, fiind considerat esenţa vieţii sociale a omului care
se vede predestinat la complicate relaţii pentru a putea parveni la posesia acestui tezaur,
concentrat în monezi metalice sau hârtii de valoare. Banul devine simbolul puterii economice,
ideal şi realitate practică, angajând oamenii în complicate lupte şi suferinţe, victorii şi
înfrângeri, bucurii şi decepţii, marcând destinul lui „homo economicus”, segregând societatea în
bogaţi şi săraci, capitalişti şi proletari, patroni şi servitori etc.
Această putere magică a banilor şi multiplele funcţii sociale pe care le realizează va încerca să
le înţeleagă G. Simmel dezvoltând o fenomenologie a banilor şi conexiunea lor cu oamenii,
instituţiile şi structurile sociale, cu economia societăţii şi cultura. Funcţionarea societăţii,
organizarea structurilor sociale, administrative, juridice, economice şi politice au banul ca
principal liant structural şi funcţional. Organizarea şi funcţionarea sistemului social presupune
costuri care sunt exprimate în bani, alimentând veniturile cetăţenilor pentru prestaţiile aduse de
aceştia instituţiilor, organismelor şi structurilor sociale (economice, administrative, judiciare
etc.). Astfel, rolul banilor depăşeşte simpla calitate de instrument de schimb, căpătând o
dimensiune ontologică pe care se sprijină realitatea relaţională a societăţii umane. Viziunea lui
Simmel asupra banilor este întreţinută de o riguroasă filosofie relaţionistă – specifică
gânditorului german – în care lumea nu este doar o enigmatică monadă (materială sau
spirituală), ci un complex relaţional, iar fiecare obiect este nodul de intersecţie a numeroase
relaţii şi condiţionări întreţinute cu alte obiecte din lumea exterioară. Vechea viziune
substanţialistă, în care Dumnezeu, Materia sau Spiritul generau infinitatea lumii, sau, din
contră, Omul şi gândirea sa, acel cogito cartezian considerat axa lumii, a fost înlocuită de o
nouă reflecţie metafizică punând accentul pe dimensiunea relaţională a obiectelor şi a gândirii.
Această metafizică relaţională a adoptat-o şi Simmel, aplicând-o vieţii sociale a omului.
Finalitatea banilor constă în capacitatea lor de a se converti în alte valori. Filosoful german
consideră viaţa economică un rezultat al valorizărilor, structurilor şi funcţionalităţilor sociale şi
a perspectivelor metafizicii. Modul în care preţuim obiectele, faptele vieţii şi gândurile noastre
sau ale semenilor noştri se constituie ca o structură ordonatoare, inspirată de valori,
deosebindu-se de ordinea naturală. Valorizarea este un fapt real constituit prin acţiunea
conştiinţei, este un proces psihic, dar care configurează un fragment al lumii. „Sufletul nostru
nu e o simplă oglindă a realităţii, el trăieşte în lumea valorilor stabilind şi conţinuturile realităţii,
în interiorul unui ordin, pe deplin autonome”. După cum spune Simmel, „valoarea constituie
simetricul fiinţei, este o formă care înglobează imaginea lumii”. Fiinţa sau Non-fiinţa au un loc
bine stabilit pe scara valorilor: „de la valorile supreme până la cele negative trecând prin
indiferenţă; pentru că indiferenţa este un refuz de valorizare”. Lumea obiectivă este configurată
prin marile categorii ale fiinţei şi valorii. Valoarea şi realitatea sunt conectate logic în unitatea
lor ideală, înţelese de către om, reflectate într-o sinteză metafizică. Nu există o altă sursă de
valorizare decât subiectul, acesta este pivotul în jurul căruia se articulează universul axiologic.
Valoarea nu este o calitate a lucrurilor, ci o judecată asupra lor şi care nu se confundă cu lucrul
însuşi. Omul doreşte lucrurile sau folosul acestora pentru plăcerea pe care le-o procură, dar, de
multe ori, distanţa dintre om şi lucruri, rezistenţa lucrurilor şi dificultatea de a le procura îl face
pe om să rămână doar cu dorinţa. După cum spune Simmel, „valoarea nu se naşte din valoarea
încă intactă a momentului de plăcere, ci porneşte din momentul în care conţinutul acesteia,
devenit obiectiv, se detaşează de subiect, se prezintă în faţa lui în calitate de ceea ce este
actualmente dorit… noi le numim preţioase pe cele care sunt obstacol în faţa dorinţei noastre de
a le obţine”.
Valoarea este o categorie metafizică, dincolo de dualismul subiect – obiect, dar ea trăieşte în
conştiinţa oamenilor. Dorinţa este prima etapă a apropierii, primul raport ideatic cu obiectul.
Necesitatea sacrificiului, cheltuielile pe care le implică satisfacerea dorinţei, ne dau conştiinţa
distanţei dintre eul nostru şi plăcerea lucrurilor. Cultura va accentua raportul nostru dublu faţă
de proximitatea obiectelor. Fenomenele subiective ale impulsului şi ale plăcerii se obiectivează
în valoarea lor. Raportarea practică la lucruri produce un altfel de obiectivitate datorită
subiectivităţii şi aceasta este valoarea lor. Valoarea nu e o calitate inerentă lucrului; este o
proiecţie a subiectivităţii. Eul, deşi sursă generală a valorilor, se retrage în raport cu creaţiile
sale întrucât ele pot să-şi măsoare importanţa unele în raport cu altele. Această relaţie obiectivă
a valorilor are ca scop plăcerea subiectivă care este pusă la îndemâna noastră. Forma tehnică a
circuitului economic creează un imperiu al valorilor, mai mult sau mai puţin autonom faţă de
infrastructura sa individuală şi subiectivă. Individul cumpără pentru că apreciază şi doreşte să
consume obiectul, dar această dorinţă se exprimă într-o relaţie în care intervine un alt obiect cu
care va fi schimbat. Procesul subiectiv prin care obiectul devine o „valoare” se dezvoltă într-o
relaţie obiectivă, supraindividuală între obiecte. Cantitatea de valoare a unui obiect corespunde
unei cantităţi de valoare a altui obiect. Determinarea valorii, prin relativitatea sa, le
obiectivează. Această relaţie fundamentală se desfăşoară în toate procesele de evaluare, a
pătruns în toate lucrurile şi este prezentă în mişcarea evaluărilor reciproce care constituie
conţinutul sau suportul lor. Schimbul economic retrage lucrurile din pura subiectivitate a
oamenilor, realizând funcţia economică prin care ele se determină mutual. Georg Simmel
consideră că „sistemul economic are la bază o abstractizare: raportul de reciprocitate în cadrul
schimbului, balanţa între sacrificii şi câştig, în timp ce procesul real este legat de rezultatul său,
adică de dorinţe şi bucurii”. Majoritatea raporturilor dintre oameni pot fi cuprinse în categoria
schimbului. Astfel se realizează interacţiunea cea mai „pură şi mai intensă, constitutivă a vieţii
omeneşti”. Filosoful german consideră că orice interacţiune trebuie considerată ca un schimb
(conversaţia, iubirea, jocul etc.). În cadrul schimbului dăm ce avem. Schimbul a permis omului
o nouă structurare a existenţei noastre într-o nouă coeziune semnificativă. Toate evaluările
subiective cu privire la obiectele pe care le putem procura sunt obţinute, în general, prin
renunţarea la alte valori. Primim bunuri cu preţul altor bunuri pe care le abandonăm, iar această
stare finală produce un surplus de satisfacţii faţă de starea anterioară. Actele noastre se
împlinesc urmând schema schimbului. Trebuie întotdeauna să mizăm pe o valoare pentru a
câştiga o alta. Fiecare schimb trimite la o valoare care, ea însăşi, la rândul său, trimite la un
schimb. Valoarea economică nu se ataşează de un obiect special în virtutea fiinţei – pentru sine
– ci doar prin plata unui alt obiect dat în schimb.
În cadrul schimbului se nasc în acelaşi timp valori economice, pentru că schimbul este suportul
sau producătorul acestei distanţe dintre subiect şi obiect care face trecerea de la starea de
subiectivitate afectivă la valorizarea obiectivă. Transferul noţiunii de valoare economică se
explică pornind de la factorii constitutivi ai valorii: utilitatea şi raritatea. Utilitatea apare ca o
condiţie primară. Utilităţii i se adaugă raritatea ca o calitate determinantă a obiectelor. Dacă
vrem ca valorile economice să fie fixate de ofertă şi cerere, cererea ar corespunde utilităţii, iar
oferta factorului raritate. Utilitatea obiectului decide asupra cererii noastre, iar raritatea este cea
care ar fixa preţul pe care am fi constrânşi să-l acceptăm pentru a obţine obiectul dorit.
Utilitatea se prezintă ca o componentă absolută a valorilor economice, a cărei mărime este
fixată în mod necesar înainte ca ea să intre în mişcarea schimburilor economice. Raritatea este
un moment relativ, exprimând relaţia cantitativă dintre obiectul în cauză şi ansamblul obiectelor
din aceeaşi serie. Omul dă semnificaţie obiectului care provoacă dorinţa. Dorinţa nu devine
certitudine conştientă dacă între obiect şi subiect se interpun obstacole, dificultăţi, sacrificii.
Compararea dorinţelor, adică posibilitatea de a schimba obiectele, care le suscită, face din
fiecare obiect o valoare cu nivel determinat, adică o valoare economică. Dacă nu am dispune de
categoria de egalitate, niciun tip de „utilitate” sau de „raritate” nu ar produce un circuit
economic. Valoarea economică efectivă nu este o valoare în sine, aceasta nu poate fi stabilită
decât măsurând-o pe una în raport cu cealaltă, exprimând două intensităţi ale dorinţei. În
economie, forma pe care o ia această măsură este cea a schimbului dintre sacrificiu şi câştig,
obiectul economic nu posedă, în dorinţa pe care o trezeşte, un moment absolut de valoare, ci
este bază sau material al unui schimb - real sau imaginat – când dorinţa îi conferă valoare
obiectului.
,,Filosofia Banilor” de Georg Simmel este o operă de valoare, dedicată unei teme puţin
abordată în filosofia contemporană, însă de o importanţă crucială. Simmel ne dă un impuls de a
cugeta asupra semnificaţiei banilor, ceea ce m-a făcut să conştientizez că banii sunt un bun
social, o invenţie socială, şi prin urmare societatea este responsabilă pentru propriul ,,copil”.
Aşa precum mult timp în urmă banii au fost creaţi de voinţa societăţii, acum trebuie să folosim
puterea voinţei pentru a face comprehensibile locul şi rolul banilor în viaţa noastră şi să învăţăm
să controlăm această avalanşă contradictorie, deziderat ce este realizabil prin contopirea
eforturilor consecvente ale ştiinţei economice şi ale filosofiei.

3. Banii și societatea
Succesul unui individ şi al colectivităţii din care face el parte este de multe feluri, dintre care
unul este cel financiar, care implică bani – produs social care a ajuns să înnebunească lumea
mai ceva decât în trecut. De cum au apărut, banii au devenit şi continuă să fie obiect de
trebuinţă şi sursă a tot felul de probleme bune pentru unii şi mai puţin bune pentru alţii, fiecare
cu riscul, îngrijorarea şi neliniştea sa. Din perioada primei mari invenţii în istoria lor – baterea
de monedă, banii au început să încapă pe mâna statului – instituţie născută din agresiunea
umană, care acum îi foloseşte şi ajută să fie folosiţi în numele unei ordini sociale ce sfidează
sistemul de valori tradiţionale, printre altele, familia, munca, credinţa, cumpătul şi solidaritatea
familială, intergeneraţională şi cea a atâtor alte categorii de oameni. S-a ajuns acolo încât omul
„econom, familist, cinstit (în sensul tradiţional, nu în sensul legalist) are puţine şanse de
reuşită”, în vreme ce omul „nechibzuit, care se îndatorează, care se specializează în procurarea
de resurse prin intermediul agresiunii instituţionalizate şi în distribuţia lor, nu în producţia şi
schimbul voluntar, care nu îşi ajută familia, care predică «ştiinţific» imoralitatea, expansiunea
statului etc. este cel cu mari şanse de reuşită”. Pentru omul sărac, banii sunt o sursă de
supravieţuire, a sa şi a familiei sale, în vreme ce pentru omul bogat ei sunt, în plus, o sursă de
afaceri, în numele cărora justiţia e denaturată, adevărul este ascuns, oamenii creduli sunt
escrocaţi, prietenii sunt trădaţi, cei ce fură, chiar şi din ceea ce alţii au furat, sunt condamnaţi,
trădătorii sunt împuşcaţi, adeseori de alţi trădători ş.a.m.d. Numeroase observaţii şi studii relevă
că succesul, în general, cel financiar, în special, continuă să colcăie într-o mulţime de fapte
reprobabile, locale sau globale, cu vinovaţi cunoscuţi şi mai ales „necunoscuţi”.
Oamenii vor spune aproape întotdeauna, dacă sunt întrebaţi, că doresc cât mai mulţi bani!
Numai că ceea ce doresc ei de fapt nu sunt mai multe unităţi monetare – mai multe uncii de aur
sau "dolari"- ci unităţi mai eficace, adică accesul mai facil la bunurile şi serviciile cumpărate cu
ajutorul banilor. Am văzut că societatea nu-şi poate satisface cererea de a avea mai mulţi bani
printr-o sporire a ofertei – dat fiind că o ofertă sporită doar va dilua eficacitatea fiecărei uncii, şi
deci banii nu vor fi în mod real mai abundenţi decât înainte. Nivelul de trai al oamenilor (cu
excepţia nevoilor satisfăcute prin utilizarea nonmonetară a aurului) nu se poate ridica prin
sporirea extracţiei de aur. Dacă oamenii doresc uncii de aur mai eficace în deţinerile lor de
monedă, le pot obţine numai printr-o scădere a preţurilor şi o sporire a eficacităţii fiecărei uncii.
"Preţul" banilor este puterea lor de cumpărare în raport cu toate bunurile din economie,
iar aceasta este determinată de oferta de bani şi de cererea de bani a fiecărui individ. Orice
încercare a guvernului de a stabiliza acest preţ va intra în conflict cu satisfacerea cererii de
monedă a oamenilor. Dacă ei vor considera că e mai potrivit să utilizeze ca monedă mai multe
metale, rata de schimb dintre ele va fi determinată pe piaţă de cererile şi ofertele relative şi va
tinde să fie egală cu raporturile puterilor de cumpărare respective. De îndată ce există o cantitate
suficientă de metal pentru ca piaţa să-l aleagă ca monedă, nici o creştere a acestei cantităţi nu-i
poate îmbunătăţi funcţia monetară. O creştere a ofertei de monedă nu va face, deci, decât să
dilueze eficacitatea fiecărei uncii de monedă fără să ajute cu nimic economia. Un stoc mai mare
de aur sau de argint satisface, totuşi, mai multe nevoi non-monetare (podoabe, utilizări
industriale etc.) şi este în consecinţă util din punct de vedere social. Inflaţia (o creştere a
cantităţii de substitute monetare neacoperită de o creştere a stocului de metal) nu este niciodată
utilă din punct de vedere social, ci numai îmbunătăţeşte situaţia unei părţi a populaţiei pe seama
celeilalte părţi. Inflaţia, fiind o încălcare frauduloasă a proprietăţii, nu poate exista pe o piaţă
liberă.
În concluzie, libertatea poate gestiona un sistem monetar cu aceeaşi splendoare cu care
gestionează restul economiei. Contrar multor autori, moneda nu are nimic special ca-re să facă
necesară o intervenţie guvernamentală extinsă. Şi aici, oamenii îşi vor acoperi cel mai deplin şi
cel mai lesnicios toate nevoile lor economice. Pentru monedă, ca şi pentru celelalte activităţi
umane, "libertatea este mama, nu fiica ordinii".
Sfera socialului nu poate fi conceputa in afara sferei economice, astfel ca economia are un rol
important si exercita diferite influente faste sau nefaste asupra socialului, asupra mentalitatii,
comportamentului, in general asupra vietii actorilor sociali. De aceea este important sa
subliniem faptul ca , pe langa functiile economice pe care banii le au, exista si functii sociale
ale acestora. Atunci cand vorbim despre bani este gresit sa ne raportam la intelegerea lor doar
din punct de vedere economic, deoarece acest concept implica si o perspectiva sociala.
 "Money is power" - "Banii sunt putere" este o sintagma de care ne lovim aproape zilnic
in societatea actuala, avand in vedere contextele realiatii sociale in care traim. K.Marx spunea
despre bani ca ei "au insusirea de a putea cumpara orice. Universalitatea acestei insusiri este
puterea absoluta a esentei lor. Banii apar deci ca fiind atotputernici." De aici fetisismul care
confunda avutia cu banii. Aceasta idee mercantilista a lasat urme adanci pana azi, in expresii ca:
"puterea banilor", "dominatia banilor", "suveranitatea dolarului". In realitate, nu e important sa
ai bani, ci sa obtii o parte cat mai mare din produsul social.
Societatea actuala este caracterizata de o puternica stratificare sociala, astfel incat
exista mai multe clase sociale care se disting puternic una de alta prin diferite caracteristici
prezente. In general, stratificarea sociala se prezinta pe 3 nivele: clasa inferioara (muncitori,
someri, etc.), clasa de mijloc, unde este inclusa cea mai mare parte a populatiei si clasa
superioara, a carei pondere este cea mai mica in cadrul societatii. Aceasta mai este denumita si
clasa dominanta, clasa puterii, clasa elitelor, deoarece cei care fac parte din aceasta clasa sunt
actorii sociali care detin puterea si influenta in societate: elitele politice, economice, etc.
Automat, in aceasta situatie, exista diferente enorme intre clasele sociale, in special intre clasa
de jos si clasa elitelor. Aceasta diferentiere exista inca din antichitate, cand clasa dominata se
supunea clasei dominante. Intrebarea care inevitabil se ridica in fata acestei diferentieri sociale,
este cum a aparut ea, care au fost cauzele principale care au dus la aceasta stare? Eu cred ca , in
primul rand, factorul cel mai important care a contribuit la acest decalaj intre diferite clase
sociale, il reprezinta banul. Banul contribuie in primul rand la diferentierea sociala intre oameni,
deoarece includerea intr-o anumita clasa sociala se face in functie de marimea capitalului
financiar detinut de indivizi. Cei bogati si avuti sunt inclusi in clasa superioara pentru ca au un
capital financiar stabil si de proportii respectabile, iar cei saraci sunt inclusi in clasa de jos,
datorita lipsei sau cantitatii scazute de capital financiar.
Cei bogati detin instrumente importante in lupta cu viata, si anume: putere economica
si independenta financiara, influenta sociala, capacitate de convingere, posibilitatea construirii
unei retele sociale extrem de extinsa si influenta.; toate aceste calitati sunt date de detinerea
celui mai important instrument in lupta cu viata: banul. Se poate constata ca elitele economice
ale societatii nu se rezuma doar la aceasta caracteristica; datorita banului ele devin si elite
politice, sociale, exercitand functii de autoritate in societate. Cu alte cuvinte, am putea spune ca
acesti indivizi construiesc si conduc societatea si automat orienteaza comportamentele celorlalti
membrii ai societatii. Aici intervine teoria marxista care se centreaza in jurul ideei conform
careia elitele dominante impun norme si reguli de conduita, elaboreaza legi care le reflecta si le
apara interesele in detrimentul clasei dominate, a carei posibilitati de actiune este diminuata.De
asemenea, Becker, un reprezentant al teoriei etichetarii, spune ca legea a fost creata de clasa
politica si economica. Se poate spune , deci, ca daca ai bani, poti sa ai orice si sa faci orice.

Puterea banului se manifesta in oricare dintre sferele vietii sociale, spunandu-si

cuvantul intr-un mod hotarator. Invatamantul este unul dintre aspectele vietii care nu a fost
ocolit de influenta exercitata de bani. In mod frecvent, in cadrul scolii, performantele elevilor se
inregistreaza in functie de apartenenta lor la clasa sociala, iar standardele luate in considerare
sunt cele ale clasei mijlocii, care include acei oamnei care au cat de cat o situatie financiara
buna si un statut socio-profesional bun. Luand in considerare asemenea standarde in evaluarea
performantelor scolare ale elevilor, cei din clasa sociala inferioara se simt frustrati, dati la o
parte, si chiar daca au capacitatea intelectuala de a fi la fel de buni sau poate mai buni decat
copiii din celelalte clase sociale, ei nu sunt vazuti ca atare, ci sunt etichetati in functie de
provenienta sociala. Copiii ajung, astfel sa se comporte in functie de eticheta pe care societatea
le-a conferit-o: se considera prosti, intarziati mental, inacapabili de performante scolare ridicate,
etc.. Nu e de mirare ca datorita frustrarii lor, acesti copii ajung sa adopte un comportament
deviant prin asocierea la diferite grupuri sociale, bande, compuse din indivizi care au
similaritati cu ei.
Lipsa banilor afecteaza grav nivelul de instructie si in timp statutul socio-profesional al
copiilor proveniti din familii sarace; neavand resurse financiare suficiente, membrii clasei
inferioare renunta de multe ori sa-si trimita copilul la scoala sau il retrage din scoala. Evident,
nivelul de instructie al acestor copii este net inferior celui al copiilor din celelalte clase sociale.
Pe de alta parte, in ultimul timp in societatea occidentala dar tot mai frecvent si in cea
romaneasca, au aparut o multime de institutii de invatamant particulare, create tocmai pentru
copiii celor bogati si influenti. Aceste institutii sunt create din initiativa celor avuti, cu ajutorul
mijloacelor lor materiale, cu scopul de a oferi o educatie cat mai buna si mai rafinata
descendentilor lor. In cadrul acestor institutii au acces doar copiii apartinand clasei superioare.
Indivizii acestor categorii isi permit sa-si trimita copiii la studiu in strainatate pe peioade lungi
de timp. Acesti tineri vor avea un nivel de educatie superior celorlalti tineri si vor dobandi pe
parcurs un statut socio-profesional corespunzator.
In cadrul societatii avem de-a face cu o serie de comportamente deviante, antisociale
care au consecinte negative asupra desfasurarii normale a vietii sociale. Rata infractionalitatii si
a delincventei este ridicata si intr-o continua crestere, ceea ce este extrem de ingrijorator. O
mare parte din comportamentul deviant adoptat de membrii societatii este determinat de lipsa de
bani. De exemplu: hotii, cei care comit omoruri pentru a-si insusi anumite bunuri sau bani,
falsificatorii, evazionistii fiscali, talharii, coruptii, etc. Deoarece acesti indivizi doresc sa
acumuleze o cantitate tot mai mare de bani si bunuri, si neavand la indemana mijloacele
institutionale legale de realizare a acestor scopuri sociale, regurg la adoptarea unui
comportament deviant, de tipul celor descrise mai sus. R.K.Merton, in cadrul teoriei sale,
includea aceasta categorie de indivizi in cadrul inovatorilor, deoarece isi doresc atingerea
scopurilor valorizate social (detinerea banilor sau bunurilor) dar nu au mijloacele legale
necesare realizarii lor si regurg la utilizarea mijloacelor ilegale si ilicite.
O semnificatie sociala negativa a banilor este inclusa si in fenomenul coruptiei, extrem de
prezent in societatea romaneasca actuala aflata in tranzitie. Coruptia se refera la acele
comportamente antisociale adoptate de cei cu functii de conducere, in scopul obtinerii pe cai
ilegale, imorale si ilicite a unor favoruri materiale sau obtinerii unor statute sociale superioare.
Cel mai frecvent motiv inaintat de cei corupti este legat de nivelul scazut al veniturilor acestora.
Fenomenul coruptiei presupune atat darea de mita , cat si luarea de mita.
Se poate observa ca in prezent banii nu au doar functia de a face posibila procurarea unor
bunuri materiale, marfuri; functia lor s-a extins, ei putand fi folositi pentru a "cumpara" un
statut social superior, pentru a "cumpara" cinstea, corectitudinea si increderea oamenilor. Este o
afirmatie grava si dureroasa dar , din pacate, este realitatea cu care ne confruntam zi de zi. Cred
ca nu degeaba in cultura populara, banul este denumit "ochiul dracului"; el te indeamna si iti da
posibilitatea obtinerii oricarui tip de favoruri, iti garanteaza realizarea oricarei dorinte si
aspiratii, chiar daca, uneori pentru obtinerea lor este nevoie sa incalci, sa violezi sau sa
transgresezi valorile morale ale societatii. Banul pereverteste mentalitatea, comportamentul si
structura omului.

Pana acum am prezentat doar semnificatiile sociale negative ale banilor, dar exista ,
incontestabil, si semnificatii pozitive ale banilor.
Daca luam in analiza un individ care face parte din clasa superioara, deci un individ
avut din punct de vedere financiar si presupunem ca el este un altruist si un bonom, atunci
putem afirma ca va avea initiativa desfasurarii unor acte sociale de ajutorare a celor aflati in
nevoie. El poate infiinta unele azile pentru batrani sau case pentru orfani din propriile resurse
financiare sau poate dona importante sume de bani in diferite scopuri caritabile, ceea ce este un
lucru care merita toata lauda si stima. Banul nu este folosit doar in scopuri negative sau in
scopuri strict personale de imbogatire materiala sau de alta natura, ci el poate fi folosit si in
scopuri pozitive, de ajutorare a semenilor.
Banii și religia
Biblia nici nu condamnă banii, nici nu îi critică pe cei bogaţi, oricât de bogaţi ar fi ei. Important
nu este cât are o persoană, ci atitudinea ei faţă de ceea ce are sau faţă de ceea ce îşi doreşte să
obţină. Sfaturile biblice referitoare la bani sunt echilibrate şi de actualitate.
BIBLIA SPUNE: „Nu te osteni să câştigi bogăţii” (Proverbele 23:4).
Potrivit cărţii The Narcissism Epidemic, oamenii care caută să agonisească bogăţii riscă „să aibă
o sănătate mintală precară; de asemenea, ei au mai multe probleme de sănătate – acuzând dureri
în gât, dureri de spate şi dureri de cap – şi sunt mai predispuşi să consume în exces alcool sau să
se drogheze. Se pare că goana după succesul financiar îi face pe oameni nefericiţi”.
BIBLIA SPUNE: „Felul vostru de viaţă să fie fără iubire de bani, fiind mulţumiţi cu ce aveţi”
(Evrei 13:5).
O persoană mulţumită cu ceea ce are nu este imună la îngrijorările de natură financiară, însă ştie
să le ţină sub control. De exemplu, o persoană mulţumită nu va acţiona în mod necugetat când
suferă o pierdere financiară. Dimpotrivă, ea se va strădui să aibă aceeaşi atitudine pe care a
avut-o apostolul Pavel: „Ştiu să trăiesc şi în lipsuri, ştiu să trăiesc şi în belşug. În toate lucrurile
şi în toate împrejurările am învăţat secretul de a fi şi sătul, şi flămând, şi în belşug, şi în nevoi”
(Filipeni 4:12).
BIBLIA SPUNE: „Cine se încrede în bogăţiile lui va cădea” (Proverbele 11:28).
În opinia cercetătorilor, banii stau, de obicei, la baza neînţelegerilor conjugale care duc la
divorţ. Problema banilor a fost asociată şi cu cazurile de suicid. Pentru unii oameni, banii sunt
mai importanţi decât jurământul de căsătorie sau chiar decât viaţa! În schimb, cei care au un
punct de vedere echilibrat nu-şi pun încrederea în bani. De fapt, ei sunt de acord cu cuvintele
înţelepte ale lui Isus: „Chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu depinde de lucrurile pe care
le are” (Luca 12:15).
Omul nevoiaş este urât până şi de semenul său, dar bogatul are mulţi prieteni.”
(Proverbele 14:20)
Din acest verset înţelegem că percepţia noastră asupra banilor poate influenţa modul în care îi
tratăm pe oameni. De exemplu, s-ar putea să-i dispreţuim pe cei săraci, care nu pot face nimic
pentru noi. În schimb, s-ar putea să-i linguşim pe cei bogaţi pentru a le intra în graţii şi,
probabil, pentru a beneficia de unele avantaje financiare.
Biblia îi dezaprobă pe cei care arată favoritism, fie că îi dispreţuiesc pe cei nevoiaşi, fie că îi
„linguşesc pe ceilalţi pentru a obţine un folos” (Iuda 16, Noul Testament – Traducere în limba
română modernă; Isaia 10:1, 2). Propuneţi-vă să-i priviţi şi să-i trataţi pe oameni în mod egal.
ÎNŢELEPCIUNE DIN BIBLIE
Biblia recunoaşte . . .
 „Banul aduce ocrotire.” (ECLESIASTUL 7:12)
Cu toate acestea, Biblia avertizează . . .
 „Cine se grăbeşte să câştige bogăţii nu va rămâne nevinovat.” (PROVERBELE 28:20)
 „Cei care sunt hotărâţi să fie bogaţi cad în ispită, în cursă şi în multe dorinţe nesăbuite
şi vătămătoare.” (1 TIMOTEI 6:9)
Prin urmare, Biblia recomandă . . .
 „Felul vostru de viaţă să fie fără iubire de bani.” (EVREI 13:5)
 „Păziţi-vă de orice fel de lăcomie, căci, chiar dacă cineva are din belşug, viaţa lui nu
depinde de lucrurile pe care le are.” (LUCA 12:15)
 „Nu uitaţi să faceţi binele şi să împărţiţi bunurile cu alţii.” (EVREI 13:16)
Care sunt foloasele?
 „Este mai multă fericire în a da decât în a primi.” (FAPTELE 20:35)
 „Sufletul generos se va îngrăşa şi cine îi udă din belşug pe alţii va fi şi el udat din
belşug.” (PROVERBELE 11:25)