Sunteți pe pagina 1din 38

PREFAŢĂ

„Unde se grămădesc banii,


vin şi grijile.”
(Horaţiu)
La etapa de tranziţie la economia de piaţă moneda, creditul, băncile au un rol
determinat în economia naţională, în asigurarea şi perfecţionarea circuitului fluxurilor
monetare în diferite ramuri şi sectoare ale economiei. Dezvoltarea relaţiilor de
stabilire a circulaţiei monetare determină situaţia economică într-o ţară.
Anume studiile în domeniul monetar, creditar, bancar, conduc la aprofundarea
cunoştinţelor unui specialist în domeniu. Ele pun baza tuturor specialităţilor
economice şi, în special, în domeniul finanţelor.
În conexiune directă cu disciplinele financiare, relaţiile valutar-financiare
internaţionale, cursul „Monedă şi credit” , ocupă un rol important în cunoaşterea şi
perceperea realităţii studiate a noilor concepţii teoretice şi metodologice, a legităţilor
obiective şi a diferitor probleme de ordin monetar şi bancar, precum şi în practica
internaţională în domeniu.
Pe lângă rolul menţionat, disciplina „Monedă şi credit”, mai are un rol de iniţiere
sub un aspect evolutiv a banilor şi relaţiilor creditar - bancare la etapa actuală.
Disciplina „Monedă şi credit” este compusă din patru compartimente. Primul
compartiment este dedicat monedei şi sistemului monetar, în care este tratată apariţia
monedei, esenţa, funcţiile şi formele ei, masa monetară. De asemenea, în acest
compartiment se studiază organizarea monetară la nivel naţional şi internaţional.
În compartimentul II „Creditul şi dobânda” sunt abordate problemele sistemului
creditar, formele creditului, sunt analizate esenţa, funcţiile creditului şi dobânda.
În compartimentul III „Băncile şi sistemul bancar” este analizată apariţia şi
evoluţia băncilor şi a sistemului bancar naţional, precum şi a sistemelor bancare
internaţionale.
În compartimentul IV este abordată problema monedei şi a creditului în perioada
de tranziţie la economia de piaţă, respectiv e analizat echilibrul monetar şi inflaţia,
precum şi politica monetar-creditară. În fiecare compartiment sunt evidenţiate atât
aspectele pozitive, cât şi aspectele negative ale teoriilor monetare, ale teoriilor despre
credit, ale celor ce ţin de circulaţia monetar-creditară.

1
1. MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR.

Tema 1: Apariţia, esenţa, formele monedei.

1. Moneda: concept, esenţă, etape în evoluţia monedei.


2. Formele monedei: Moneda metalica, moneda de hârtie, titlurile de credit, titlurile de
credit contemporane.
3. Rolul monedei în economia mondiala.

1. Moneda: concept, esenţă, etape în evoluţia monedei.

Definirea monedei se poate face atât într-o manieră indirectă, evidenţiindu-i funcţiile,
cât şi într-o manieră directă, relevându-i conţinutul.
Etimologic, cuvântul monedă derivă din cuvântul latin „moneta”, care
înseamnă „aceea care avertizează”.
Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării
forţelor productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un
nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de
obicei, şi se consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în
direcţia opusă, contra altei mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip,
calitate, formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa
bază poate servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă materializată în procesul
producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.
Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de
muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri
este diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite
proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală mărfurile
aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe
producătorul de mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi
cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost de
a fi produsă.
În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru
cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se
prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să
posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi
persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.
Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.
I formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în
proporţie de 1:1. Acest tip de schimb avea următoarele neajunsuri:
a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea
mărfurilor;
b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice
marfă ce se producea în societate (conflictul de interese).

2
II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a
schimburilor şi mărfurilor produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme – apariţia
multor mărfuri echivalente nu a dus la definitivarea exprimării valorice a valorii
fiecărei mărfi.
III formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În
această perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă generală",
care este necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea, etc. Neajunsul
acestei forme este – aceste echivalente erau alterabile şi greu transportabile.
IV formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de
mărfuri cu cel de metale preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a
dus la apariţia monetelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă – stema statului).
Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit incomod folosirea
monetelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor în legătură cu creşterea
rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei afaceri. În aceste condiţii apare
moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă care s-a păstrat până în prezent.
Esenţa monedei
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu
formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Banii sunt o categorie istorică reieşind din următoarele:
a) în decursul istoric de dezvoltare al societăţii au existat perioade când
relaţiile de producere se organizau fără participarea banilor; ei au apărut la una din
etapele de dezvoltare a societăţii;
b) odată cu dezvoltarea relaţiilor de producere în societate s-au dezvoltat şi
formele banilor, funcţiile acestora, operaţiunile efectuate cu bani;
c) banii au fost unul din principalii factori de stimulare a societăţii.
Banii ca categorie economică sunt determinaţi de următoarea definiţie. Banii
sunt un echivalent general al valorii tuturor mărfurilor. Esenţa banilor ca o categorie
economică se manifestă prin următoarele trei forme:
a) în formă de valoare de schimb nemijlocit şi general;
b) în formă de valoare de schimb de sine stătătoare;
c) în formă de măsură reală a muncii.
După conţinutul lor banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor le este specifică şi
valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri,
banii sunt o marfă specifică:
a) În-afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, mai au şi o
valoare de întrebuinţare globală. Cu ajutorul lor omul îşi poate satisface
orice necesitate;
b) Valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea, că ei pot fi
schimbaţi pe orice marfă, pe când valoarea de schimb a celorlalte
mărfuri apare numai atunci când ea poate fi schimbată pe piaţă.
Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea
mărfurilor s-a divizat în două: prima parte reprezintă banii şi a două restul mărfurilor.
Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb –
de cea a banilor. Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de

3
consum, iar banii se prezintă ca un echivalent al tuturor mărfurilor, prin însăşi
valoarea lor.
În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:
a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic;
b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;
c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de
schimb, specifice tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.
Periodizarea procesului monetar grupează 3 etape importante.

1 ETAPĂ.
Perioada amplasată între antichitate şi sec. 13-14.
Transformările politice şi sociale şi-au lăsat amprenta şi asupra domeniului monetar
când moneda era folosita ca intermediar în tranzacţii, adică ca instrument de schimb.
O alta caracteristică a acestei etape constă în schimbarea permanentă a conţinutului
monedei pe urma cărora se obţineau mari beneficii. Aceste schimbări permanente se
refereau la modificarea conţinutului greutăţii valorii nominale fapt ce a adus la o
neîncredere şi nesiguranţă în acest domeniu.

2 ETAPĂ.
Perioada sec. 14 sfârşitul sec. 18.
În această perioadă moneda multor state a fost supusa unor transformări
considerabile, datorate tehnicilor insuficient dezvoltate de batere monetară, precum şi
falsificării care aveau loc pe pieţele comerciale. Astfel monedele au început să fie
evaluate nu după valoarea lor nominală, ci după conţinutul real de metal preţios. În
sec. 14-15 metalul preferat monetar era aurul, iar în sec. 16-19 era argintul. În această
perioadă apar primele încercări de punere în circulaţie a monedei de hârtie.

3 ETAPĂ.
Perioada sec.18 – până în prezent.
În această perioadă domeniul monetar a cunoscut o dezvoltare considerabilă.
Dezvoltarea banilor şi a activităţii bancare a adus la apariţia unor noi forme monetare
cum ar fi: moneda de cont, hârtie, viramentele, cardurile, cecurile. Treptat moneda
marfă cedează locul monedei de hârtie, iar moneda de hârtie cedează locul monedei
de cont. Această etapă se mai caracterizează prin instituţionalizarea sistemelor
monetare naţionale, precum şi apariţia Uniunilor monetare.

EVOLUŢIA MONEDEI DUPA BRETTON WOODS (1944)


1944 – crearea Sistemului Monetar Internaţional (SMI) şi a Fondului Monetar
Internaţional (FMI).
1946-1958 – punerea în funcţiune a SMI bazat pe principiile etalonului aur-devize pe
dolarul S.U.A. ca principală monedă de rezervă.
1946 – reforma monetară în Germania şi crearea mărcii germane (DM).
1979 – punerea în funcţiune a Sistemului Monetar European (SME). Crearea ECU
definit pe baza unui cos de 9 monede ale ţărilor comunitare.

4
1992 – Tratatul de la Mastricht privind integrarea economică şi monetară a celor 12
ţări.

2. Formele monedei: Moneda metalică, moneda de hârtie, titlurile de credit,


titlurile de credit contemporane.

În decursul evoluţiei, monedele şi semnele ei au evoluat şi ele, unele semne


monetare au apărut şi s-au extins, altele au dispărut s-au impus rapid sau treptat.
Conform unei tratări ca bază serveşte materia monetară din care sunt confecţionate
monedele.
Conform acestei tratări se deosebesc doua forme principale ale monedei:
• Moneda manuală
• Moneda scripturală (de cont).
Moneda manuală are 2 forme de existenţă:
• Moneda de metal
• Moneda de hârtie.
Moneda metalica are şi ea 2 forme de existenţă :
• Moneda metalică cu valoarea integrala
• Moneda metalica fără valoarea integrala.
Moneda metalica îşi are originea în antichitate, când moneda este reprezentată de
bunurile materiale, apoi de metalele preţioase.
Moneda de hârtie are şi ea 2 forme de existenţă:
• Reprezentativă, care are la baza o garanţie sau o valoare reală;
• Convenţionala (hârtia-monedă), care este emisă şi pusă în circulaţie de către
stat.
Noile forme ale monedei scripturale sunt :
• Cecurile
• Viramentele
Cecurile sunt emise de titulari pe baza unui cont deschis la bancă. Cecurile acceptate
ca plată sunt o formă a monedei scripturale. Moneda de hârtie şi cea scripturala au
aceeaşi funcţie şi aceeaşi valoare ca moneda marfă.
O alta clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu :
Unitatea emitenta
În raport de acest criteriu putem grupa moneda în :
• Moneda creata de agenţi economici;
• Moneda creata de guvern;
• Moneda creata de bănci.
Moneda creata de agenţi economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare
bazată pe etalonul aur-monedă. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu
lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur-monedă.
Moneda creată de guvern este moneda convenţionala unde este emisă şi pusă în
circulaţie de către stat.

5
Moneda creată de către bănci are 2 forme:
• biletele de bancă
• moneda scripturală.
Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte
două forme:
• Moneda cu valoarea integrală
• Moneda semn.
Moneda cu valoarea integrală este moneda care conţine o cantitatea de metal
preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn este reprezentată de monedele sau de alte alcătuiri de hârtie pe care
sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare.
Obligaţia pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care
putem grupa monedele în;
• Monedă convertibilă
• Monedă neconvertibilă.
Moneda convertibilă a fost la început bancnotele care puteau fi schimbate în metal
preţios, la început era o forma a convertibilităţii interne. Astăzi, unica forma de
convertibilitate este cea externa.
Moneda neconvertibilă este numai moneda care circulă numai în cadrul graniţelor
naţionale.
Ultimul criteriu este după capacitatea liberatorie:
Aici avem 3 forme de monedă:
• Moneda legală;
• Moneda facultativă;
• Moneda fracţionară.
Moneda legală – este moneda cu capacitatea liberatorie sau circulatorie nelimitată
recunoscută prin lege, atribuita monedei naţionale.
Moneda fracţionara cu capacitatea liberatorie atribuita monedei de argint (când
circulă paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei
divizionare.
Moneda facultativă este de regula o moneda străină.
Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie. Ele sunt
concomitent simbol al banilor şi document de expresie a relaţiilor de credit, respectiv
relaţiile dintre debitori şi creditori. Dezvoltarea relaţiilor de credit duce la o mare
varietate a titlurilor de credit.
Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când
vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al
achitării. Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti.
Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de
mărfuri în numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la
dezvoltarea decontărilor prin virament.
Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de
bancă, cecul, banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie

6
îndeplinesc doar 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură
autoreglarea masei monetare.
Cambia este obligaţia scrisa de a plăti sau de a face sa se plătească la scadenţă
o suma de bani determinată. Cambia care cuprinde numai obligaţia de a plăti se
numeşte bilet la ordin. Biletul la ordin se eliberează creditorului de către debitor. In
cazul biletului la ordin, în relaţia de credit apar doua persoane : debitorul si
beneficiarul.
Cambia – are o putere circulatorie limitată, circulaţia ei se efectuează pe baza
avalului, adică prin garantarea solidară a plăţii de către transmiţător. Este un
instrument de plată a unor datorii bancare.
Cambia care cuprinde numai obligaţia de a plăti se numeşte bilet la ordin.
Trata – este un înscris prin care creditorul (trasul)dă ordin să achite la o
anumită dată sau la prezentare o sumă de bani determinată unei a treia persoane sau la
ordinul acesteia.
Odată cu creşterea circulaţiei mărfurilor, se dezvoltă şi creditul comercial şi
circulaţia cambială.
Cambiilor le este caracteristic:
 abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri;
 obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie;
 circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane.
Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit
în banca dată, comerciale se emit sub gajul mărfii, trezoreriale, car se emit pentru
aplanarea deficitului bugetar şi cel de casă.
Utilizarea cambiei este limitată reeşind din:
 cambia deserveşte numai comerţul en-gros;
 comerţul en-gros se efectuează şi în numerar;
 în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au
încredere în traşi şi giranţi (indosator).
Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:
1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;
2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, ne primind dobândă;
3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca
centrală.
Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca
centrală ca rezultat al reescontării cambiilor.
Bancnota se deosebeşte de cambie prin:
după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o
obligaţiune fără termen;
după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie
individuală; bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.
Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:
după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie,
pe când bancnota – ca mijloc de plată;
după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele –
de banca centrală;
7
după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din
circulaţie, pe când moneda-hârtie – rămâne în circulaţie;
după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în
aur şi argint, iar moneda-hârtie nu se converteşte.
Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin
mărfuri sau bază creditară.
În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:
a) creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu
dinamica reproducerii capitalului social;
b) creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul
obligaţiunilor pe termen lung;
c) în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active
(Germania, Japonia).
Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent câtre banca la care
îşi ţine depozitul, de a elibera o anumita suma de bani persoanei înscrise în cec sau
prezentatorului acestuia.
Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi
ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.
Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia.
Se cunosc 3 tipuri de bază:
nominative – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este ne
transmisibil;
la purtător – fără indicarea titularului;
la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.
Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi
plată şi ca instrument al decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane
ce-şi deţin mijloacele în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.
În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea
plăţilor comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu
caracter ne comercial.
Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul
plătitorului de cec pe contul beneficiarului cecului.
Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi
organizaţii.
În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin
virament.
Titluri de credit contemporane
Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi
cardurile.
Banii electronici. Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial,
cerea schimbarea formelor de plată. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii
de calcul au dat posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme
electronice-automatizate pentru prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de
decontare. În S.U.A. în anii ‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a
primit denumirea de sistem electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. –
8
Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o punte de trecere în
evoluţia economiei monetare. Echipamentele electronice şi sistema de legături
telefonice, privind efectuarea operaţiunilor de creditare şi de plată (introducerea şi
extragerea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe altul, calculul dobânzilor,
controlul stării conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-hârtie,
au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o
impunătoare parte de operaţiuni interbancare.

3. Rolul monedei în economia contemporană

Rolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă în faptul, că ei se


transformă în capital. Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale,
datorită faptului că funcţionarea lor se include în circuitul capitalului productiv-
industrial şi ei îşi schimbă forma. În rezultatul ciclului de producţie se obţin tot bani.
Banii asigură producerea şi realizarea capitalului social.
În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a
economiei, când în ţările dezvoltate de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe
larg şi politica monetar-creditară.
Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi
realizare a mărfurilor şi serviciilor, prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii.
Banii sunt unicul mijloc cu ajutorul cărora se poate efectua schimbul de
mărfuri, evidenţa contabilă şi statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi
veniturilor de la realizarea mărfurilor.
Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al
societăţii.
Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea
producătorilor, pot fi organizate relaţiile economice internaţionale.

9
Tema 2. Funcţiile monedei şi circuitul monetar.

1. Funcţiile monedei: etalon al valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, instrument de


rezervă al valorii, bani universali. Caracteristica funcţiilor monedei prin prisma
diferitor opinii.
2. Circuitul monetar şi circulaţia monetară – trăsături caracteristice, esenţă.
3. Masa monetară: concept, structură, conţinut. Agregatele şi indicatorii masei monetare.
4. Factorii ce determină masa monetară. Multiplicatorul monetar şi al creditului.

1. Funcţiile monedei: etalon al valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată,


instrument de rezervă al valorii, bani universali. Caracteristica
funcţiilor monedei prin prisma diferitor opinii.

Moneda – etalon al valorii

Funcţia etalon al valorii a fost îndeplinită de:

Mărfuri Metale Puterea de


Valute
obişnuite preţioase cumpărare

Moneda emisă O monedă Este un


Economia şi pusă în naţională a etalon
naturală circulaţie are unei ţări e format din
un conţinut luată drept contribuţia
valoric etalon bunurilor şi
serviciilor

Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor. Însă, nu


banii fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru producere. Costul
mărfii evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de
muncă efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.
La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea
valorii întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la
confruntarea cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul
funcţionării banilor metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu valoarea
mărfurilor şi invers proporţională cu valoarea banilor. La devierea preţurilor (în jos în
sus) de la valoarea mărfii, producătorul determină care mărfuri sunt deficitare şi care
sunt excedentare.

10
Între moneda ca etalon al valorii şi moneda ca scară a preţurilor este diferenţă.
Banii ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în
dependenţă de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor.
Banii ca scară a preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal
fixată. Ea variază în dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea
monetară coincidea cu scara preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$
= 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în 1976 1$ = 0.736 g. Au.
Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ
oficial al aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar
Internaţional. Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de
puterea de cumpărare a mărfurilor.
În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. Astăzi noţiunea de
scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de credit, a suferit
schimbări. Statul stabileşte:
a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi
valoarea lor;
b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i
raportul în unitatea de bază;
c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;
d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în
presa oficială, stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.
Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii
valorii. Aceasta în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin
confruntarea valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor
modificări, rezultate de păstrarea circulaţiei legii valorii.

Moneda – mijloc de circulaţie


Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor
include: vinderea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii,
preschimbarea banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă). În aşa mod,
moneda îndeplineşte rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de circulaţie
creează condiţia de aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt
caracteristice circulaţiei directe a mărfurilor. Deci, banii contribuie la circulaţia
neîntreruptă a mărfurilor.
În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii
coincidea. Însă, circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:
1 – cumpărarea mărfii;
2 – vânzarea mărfii.
Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză pentru
producător. Particularităţile banilor ca mijloc de circulaţie le pot îndeplini banii
reprezentativi: moneda de hârtie şi titlurile de credit. În prezent poziţiile cheie le
ocupă titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi plată. Monedei ca mijloc
de cumpărare îi este caracteristice producţia de mărfuri simplă: M – B – M.

11
Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M – B.
Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de aceea
în literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt îmbinate într-una.
Particularităţile funcţiei ca mijloc de circulaţie:
♦ Moneda participă efectiv în vânzările – cumpărările de mărfuri;
♦ Moneda se utilizează ca intermediar în schimbul de mărfuri într-un timp scurt;
♦ Moneda se utilizează pentru un control reciproc al părţilor tranzacţiei
comerciale.

Moneda – mijloc de plată


Banii în funcţia ca mijloc de plată sunt utilizaţi în:
- procesul de acordare şi rambursare a împrumuturilor;
- relaţiile dintre agenţi şi organele financiare;
- achitarea salariilor.
Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea
continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din
cauza sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii
economici. Ca rezultat, apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit. Banii în
calitate de mijloc de plată se prezintă în felul următor: M – D (marfă – datorii la
termen); D – B (datorii la termen – bani). Deci, mărfurile şi banii nu întră în contact
direct, ceea ce creează pericol de neplată pentru creditor. Banii ca funcţie – mijloc de
plată leagă diferiţi producători, care cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns
legaţi unul de celălalt, falimentarea unuia creează probleme serioase sau uneori chiar
şi falimentarea celorlalţi. Una din metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între
întreprinderi poate duce la lărgirea utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile
bancare, banii electronici şi cardurile, apărute în baza banilor electronici.

Moneda – instrument de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare)


Banii în funcţia ca mijloc de tezaurizare se acumulează:
- La întreprinderi sub formă de rezerve monetare;
- La bugetul de stat sub formă de venituri;
- În bănci sub formă de depozite;
- La persoane fizice sub formă de lichidităţi.
Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor
obţinerea oricărei mărfi. Ei stau la baza avuţiei naţionale, de aceea la oameni apare
tendinţa de a-i acumula şi păstra.
Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-
cumpărare se întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului
venit suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi
tezaurizare trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali.
În cazul circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece
surplusul de bani pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur.
Prin tezaur se subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea
bunurilor în funcţie de spaţiu şi timp.

12
Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi
tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea. În prezent
antreprenorului îi este ne convenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în
permanenţă în procesul de producere. Întreruperea procesului de producere din cauza
rupturii de resurse băneşti duce uneori la falimentarea subiectului economic, iar la
nivel de stat – la discordanţe în economia naţională.
Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă
era convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale,
trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur
denotă bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi ne rezidenţilor în unitatea
monetară naţională.
În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monede cu
scopul protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi
păstrează acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung
în hârtii de valoare, obţinând venituri considerabile.
Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.

Moneda internaţională
Banii universali au importanţă triplă:
1. servesc ca mijloc de plată general;
2. servesc ca mijloc de cumpărare general;
3. servesc ca materializare a bogăţiei obşteşti.
În funcţia aceasta banii sunt utilizaţi:
1. pentru realizarea decontărilor în Balanţa de plăţi externe;
2. pentru procurarea mărfurilor din străinătate;
3. pentru a transfera bogăţia naţională de la o ţară la alta în procesul de plată a
contribuţiilor sau la acordarea creditelor.
Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor
internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de circulaţie
internaţională şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi pentru
echilibrarea balanţei de plăţi. Ei se utilizează la contractarea împrumuturilor şi
subsidiilor internaţionale. De la început rolul banilor universali îl deservea aurul.
Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat
dolarul american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.
Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat că
funcţia de bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în
calitate de mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară internaţională dolarul
american şi lira sterlină. Cursul oficial al dolarului faţă de aur era de 35∃ pentru 1
uncie (31.1 g. aur).
În-afară de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri regionale,
care asigurau relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a apărut blocul
lirei sterline (1931), blocul dolarului (1933), blocul aurului (1933, sub preşedenţia
Franţei). După al doilea război mondial în baza acestor blocuri au apărut zone: zona
lirei sterline, zona dolarului, zona francului francez, zona guldenului olandez, zona
lirei sterline, etc.
13
Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor
reciproce. Se utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale, care
presupun conturi de clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.
Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării
problemelor privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) a introdus noi rezerve şi mijloace de plată – D.S.T. (drepturi speciale de
tragere). D.S.T.- ul are rolul de a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de
a completa şi facilita rezervele oficiale şi decontările, precum şi pentru a aprecia
duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit conţinutul D.S.T.- ului în aur şi era
egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Însă, după devalorizarea dolarului, de la 1
iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina după coşul valutar a 16 valute,
apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul american, yena
japoneză, marca germană, francul francez şi lira sterlină).
Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a
fost introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.- ul,
E.C.U.- ul era asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din
rezervele oficiale a ţărilor membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale.
E.C.U.- ul servea drept înscris în conturi la băncile centrale a ţărilor membre.
Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a D.S.T.- ului cu ajutorul coşului valutar.
Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă.
Logic şi istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteia. Din cele expuse
putem desprinde 3 particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi
esenţa lor:
1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;
2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se
stabileşte preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor
mărfuri din punct de vedere utilitar;
3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.

2. Circuitul monetar şi circulaţia monetară – trăsături caracteristice, esenţă.

Banii se află într-o permanentă mişcare între 3 subiecte: persoane fizice, agenţi
economici şi organe statale. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de
numerar şi prin virament reprezintă circulaţia monetară.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se
concentrează în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile
instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este
necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă,
apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri
şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea
mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea
afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub

14
diferite forme: depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de
stat. Circulaţia monetară se efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei
îndeplinind 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se
utilizează pentru circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările ne legate
nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciilor, şi anume: decontări cu salariaţii:
pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata
hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.
Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar
pe o perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele
fizice, între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.
Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de
monedă: bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile,
cardurile, etc. Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar
în circulaţie, precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de
nou model şi pe monede.
Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea
numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea
plăţilor reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor,
cambiilor, cardurilor şi altor titluri de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi,
organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite
instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi
populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice
şi juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu
obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul
preţurilor, etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante,
reducerea numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin
virament:
♦ pe operaţiuni cu mărfuri;
♦ pe obligaţiuni financiare.
Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua –
i se atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile
extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit,
decontările cu companiile de asigurare).
Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există
legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în
numerar se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.
Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul
monetar al ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.

15
3. Masa monetară: concept, structură, conţinut. Agregatele şi indicatorii masei
monetare.

Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona


ca mijloc de circulaţie şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară
existenţa unui mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi
structura masei monetare. Pentru a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti,
mărimea masei monetare, care se află în rotaţie, trebuie să corespundă strict
necesităţilor pieţei de mărfuri şi servicii. În cazul când masa monetară este mai mare
decât mărimea necesară, banii se devalorizează (inflaţia). În cazul când mărimea
masei monetare este mai mică decât mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile
produse nu pot fi realizate (criza de supraproducere).
Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei
monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.
1+ 2 −3 − 4
M =
5
1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;
2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru
mărfurile realizate în perioada trecută;
3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;
4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile
realizate în prezent;
5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-
cumpărare deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);
M – masa monetară.
Structura masei monetare cuprinde următoarele active:
 moneda efectivă sau numerarul;
 moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente;
 depunerile la termen şi în vederea economisirii;
 alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele
de bază ale masei monetare. Este solicitată de agenţii economici pentru bunurile şi
serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu
ajutorul lor pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz. În ţările dezvoltate 50%
din tranzacţii se lichidează prin cecuri.
Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în
casele de economii. Ele pot fi retrase după un preaviz.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe
piaţa financiar-monetară.
Modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate, în
raport cu care avem 3 situaţii:
a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi
(bonuri de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);
16
b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul
de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul
că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-
cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare;
c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot
influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot
negociate şi comercializate uşor la bursă).

Agregatele masei monetare. Caracteristica generală


Agregatele monetare sunt mărimi definite de către autorităţile monetare, care
servesc ca suport al politicii monetare, în particular, pentru supravegherea creşterii
mijloacelor de plată.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a
masei monetare este utilizat agregatul monetar. Prin agregat monetar se subînţelege
un indicator ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare.
În economiile de piaţă dezvoltate, agregatele monetare sunt relativ diferenţiate,
datorită îndeosebi complexităţii structurii financiare, delimitându-se totuşi
caracteristicile comune care dau posibilitatea clasificării agregatelor monetare în trei
grupe:
1. Moneda primară (baza monetară, moneda de rezervă) – M0, care cuprinde
banii creaţi de Banca centrală, cantitatea lor fiind direct controlată de către
Banca centrală, moneda primară constituind baza pentru crearea altor categorii
de monedă (ex. banii de cont);
2. Masa mijloacelor de plată (masa bănească în sens restrictiv – M1), care
cuprinde instrumentele de plată create de Banca centrală şi de celelalte
instituţii bancare (ex. banii de cont);
3. Masa mijloacelor de deţinere a averii, ce cuprinde pe lângă instrumentele de
plată, instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plăţi, însă
care se pot transforma uşor în instrumente de plată. Acestea se numesc
lichidităţi secundare, cvasimonede.
Structura masei monetare în Republica Moldova se prezintă astfel:
1. Ca agregat din prima grupă, M0, care reflectă moneda primară, sunt utilizate:
mărimea activului total al BNM defalcat în credite acordate sistemului
financiar, creanţe externe, alte active: volumul monedelor primare autonome
(numerar în circulaţie, depozite la BNM, rezerve obligatorii), moneda primară
mijloacele de decontare interbancare etc.;
M0 = mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monedele)
2. Cea de a doua grupă ,M1, masa bănească în sens restrâns, cuprinde:
a. Numerar în circulaţie;
b. Moneda de cont, sub forma depozitelor existente în conturile de virament
ale subiecţilor economici ne bancari, mijloacele din conturile deschise la
băncile comerciale, bugetul de stat şi din alte conturi asemănătoare,
cecurile bancare şi alte asemenea instrumente de plată.
M1= M0 + depunerile la vedere ale persoanelor fizice şi juridice în băncile
comerciale;
17
3. A treia grupă cuprinde:
a. cvasimoneda, adică, depozitele la termen constituite la bănci, echivalentul în lei
al depozitelor în valută al rezidenţilor etc.;
M2 = M1 + depunerile la termen în băncile comerciale;
M3 = include agregatul M2 şi instrumente ale pieţei monetare şi depunerile
în valută străină.
b. alte active lichide: contribuţia la pensia suplimentară, depozitele la vedere şi la
termen ale statului, unităţilor economice şi populaţiei necuprinse în M2;
Trebuie de precizat că în grupele a doua şi a treia vor fi cuprinse depozitele existente
atât la bănci, cât şi la alte instituţii financiare.
M3 cuprinde, deci, mai mult decât M2, precum alte active cu grade diferite de
lichiditate şi în structura cărora pot fi incluse certificate de depozit, bonuri de casă ,
conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa
financiar-monetară.
c. L, regrupat cu M3, înglobează, în general, titluri emise pe termen mediu şi lung
negociabile şi care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată,
respectiv în lichidităţi.

4. Factorii ce determină masa monetară. Multiplicatorul monetar şi al


creditului.
Reieşind din teoria cantitativă a banilor MV=PQ, asupra masei monetare
influenţează 2 factori:
a) cantitatea masei monetare se determină de autorităţi şi-i în dependenţă
de circulaţia mărfurilor.
M=P*Q/V
b) viteza de circulaţie a banilor
Viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele în conturile
bancare raportat la mărimea medie a masei monetare în circulaţie.
Cantitatea de monedă este determinată de stat care reprezintă emitentul de
monedă.
Viteza de circulaţie a monedei poate fi determinată prin raportul:

V = P*Q / M
V - viteza de rotaţie a masei monetare;
P – nivelul general al preţurilor;
Q – volumul producţiei (tranzacţiilor).
Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei
monetare din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte
masa monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii
duce la devalorizarea ei.
Multiplicatorul monetar (m) reprezintă un raport care exprimă modificarea în oferta
de monedă corespunzătoare unei schimbări date în baza monetară.

18
Multiplicatorul monetar (m) reprezintă raportul dintre masa monetară şi baza
monetară. El se utilizează la determinarea masei monetare prin intermediul
variabilei cheie.
Teoria multiplicatorului bazei monetare, care afirmă când lichiditatea bancară
creşte, băncile deţin un excedent de monedă centrală; dispunând de rezerve
suplimentare (activele în cont la Banca centrală sunt superioare nevoilor legate
de constituirea rezervelor obligatorii), le permite să distribuie credite (să creeze
monedă) cu o rată de multiplicare a excedentului de monedă centrală.
Multiplicatorul monetar poate fi simplu şi compus. Multiplicatorul monetar este
supraunitar, valoarea lui creşte în măsură ce sporeşte ponderea depozitelor în
masa monetară şi este cu atât mai mare cu cît mai mică este ponderea rezervelor.
m = M/B
N
1 + ------
D
m = --------------------------
EO + N
r0 + -------------
D

unde: N – numerar în circulaţie;


D – depozite la vedere;
EO – exces de rezerve;
r0 = RO/D;
RO – rezerve minime obligatorii;
R = EO + RO;
R- rezerva totală.

Baza monetară (B) reprezintă stocul de bani cu putere mare de cumpărare:


B=N+R
R – rezerva totală;
N – numerar în circulaţie;
B – baza monetară;
Sursele bazei sunt: aurul, valuta străină, creditele.
Procurarea oricărei surse contra schimbul alteia va duce la schimbarea
structurii, dar mărimea va rămâne constantă. Orice sursă din acestea se obţine de
BNM prin cumpărarea ei, creând astfel obligaţiuni ale persoanelor fizice şi
persoanelor juridice.

19
Tema 3. Organizarea monetară – sistemul monetar naţional şi
internaţional.
1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente, evoluţie. Sistemul monetar al Republicii
Moldova.
2. Sistemul monetar (valutar) internaţional: concept, elemente, evoluţie, caracteristica
generală.
3. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monedei.

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente, evoluţie. Sistemul monetar


al Republicii Moldova.

Organizarea monetară îşi are regimurile sale încă din antichitate. Evoluţia
societăţilor a creat norme juridice şi instituţia care să reglementeze, organizeze şi
supravegheze relaţiile monetare. Astfel, s-au format sistemele monetare naţionale
diferite după conţinutul normelor şi profilul instituţiilor monetare.
Sistemul monetar poate fi definit ca un complex de instituţii şi modalităţi
care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară prin intermediul unui
ansamblu de norme juridice emise de autorităţile publice precum şi totalitatea
instrumentelor şi tehnicilor de plată.
Sistemul monetar este folosit într-o ţară pentru a asigura populaţia cu monedă
şi pentru a controla schimbul propriei monede cu celelalte monede străine. De
asemenea, sistemul monetar include elemente care pot fi utilizate într-o economie
pentru implementarea politicii monetare.
Elementele sistemului monetar
Privite în evoluţie sistemele monetare naţionale au avut în structura lor
următoarele componente reprezentative:
1. Unitatea monetară.
2. Etalonul monetar.
3. Modul de asigurare a unităţii monetare.
4. Modul de emisiune a unităţii monetare.
5. Modul de stabilire a cursului valutar.
6. Structura masei monetare în circulaţie.
7. Mecanismul reglementării monetar – creditare.
Unitatea monetară, orice sistem îşi defineşte, în primul rând, unitatea
monetară, precum şi raportul unităţii monetare faţă de metalul monetar. Definirea
prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare.
Etalonul monetar, reprezintă modalitatea de precizare şi concretizare a unităţii
monetare. Etalonul monetar s-a modificat îndeosebi după 1944, astfel ca aurul a fost
înlocuit fie de diverse devize (monede străine), în particular dolarul, care îndeplinea
funcţia de etalon de rezervă, fie prin valoarea unui coş de monedă (DST). În prezent,
în condiţiile etalonului putere de cumpărare şi ale demonetizării aurului, monedele îşi
îndeplinesc funcţiile monetare prin raportarea directă la puterile de cumpărare, pe
baza cărora se defineşte unitatea monetară.

20
Cursul de schimb, care asigură compararea valorică a unităţilor monetare.
Cursul reprezintă preţul unei monede în altă monedă.
Din punct de vedere istoric sistemului monetar metalist i-au fost specifice
două forme:
- bimetalism
- monometalism.
Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi
argint) îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele
metale sau se schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat, existau două
preţuri. Bimetalismul a cunoscut trei variante:
1) Bimetalismul integral, care susţine un raport fix (1 la 15.5) de shimb
între ambele metale, monedele având putere liberatorie egală. Neajunsul constă în
faptul că atunci când raportul valoric între cele două monede se schimbă, moneda din
metalul mai preţios este retrasă din circulaţie (Legea lui Gresham) – „Moneda rea
alungă moneda bună din circulaţie”.
Stabilirea raportului între ambele metale întră în contradicţie cu schimbarea
stihiinică a preţurilor de piaţă ale acestor metale. Ca urmare, unul dintre aceste metale
are un preţ legal mai mic decât preţul de piaţă, iar celălalt metal – un preţ mai mare.
Dezvoltându-se, această contradicţie duce la eliminarea din circulaţia monetară a
metalului cu preţul legal mai mic decât preţul de piaţă (legea Copernic – Gresham).
Această lege economică obiectivă a fost descoperită de cunoscutul savant polonez
Copernic în 1526, şi a fost formulată definitiv de finansistul englez Gresham în 1560.
Conform acestei legi, aşa-numiţii “bani răi” resping din circulaţia monetară “banii
buni” în condiţiile când este stabilit în legislaţie raportul dintre metalele monetare.
2) Bimetalismul paralel, prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul
dintre aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în
raportul care există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al
bimetalismului a fost puţin răspândit.
3) Bimetalismul parţial (şchiop) – prevedea că statul fixează în legislaţie
raportul dintre ambele metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea
afacerilor numai conform raportului stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a
fost răspândit pe larg.
Bimetalismul a fost răspândit pe larg în secolele 16-18, iar în unele ţări (Franţa,
Belgia, Elveţia, Italia) a existat şi în secolul XIX. La sfârşitul secolului XIX în toate
ţările bimetalismul a fost înlocuit cu monometalismul (sub acţiunea legii Copernic –
Gresham).
Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din
metalele preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al valorii
tuturor mărfurilor (îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt
confecţionate din acest metal sau pot fi schimbate liber pe acest metal.
Monometalismul de argint a existat în Rusia (1843 – 1852), India (1852 – 1893),
Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În secolul XIX în majoritatea ţărilor
monometalismul de argint a fost înlocuit cu monometalismul de aur.
Au existat trei tipuri de monometalism de aur:

21
1) aur-monede – metalul monetar circula liber pe piaţa internă şi internaţională;
baterea liberă a monedelor de aur asigura echivalenţa dintre valoarea lor nominală
şi valoarea comercială, de piaţă, a metalului monetar. Convertibilitatea
bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoare lor nominală echivalând cu valoare
proprie a monedelor de aur;
2) aur-lingouri – aurul monedă este retras de pe piaţă şi depozitat la banca emitentă
de bancnote sub formă de lingouri. Convertibilitatea este limitată, unitatea
monetară continuând să fie definită printr-o cantitate de aur;
3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul
devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al
banilor de hârtie pe metal preţios). Introdus la baza sistemelor monetare naţionale
începând cu 1922, adoptat de sistemul monetar internaţional după Conferinţa de la
Bretton Woods din 1944, a reprezentat o abatere de la automatismele etalonului
aur datorită introducerii în rezerva monetară, alături de aur, a titlurilor de credit şi
a valutelor, care treptat au devenit cel mai important instrument de rezervă. Prin
componenţa sa valorică acest sistem a lărgit circulaţia monetară, însă fără a
extinde corespunzător baza de aur a emisiunii.
În condiţiile monometalismului era imposibilă apariţia inflaţiei, deoarece
funcţiona principiul de autoreglare a volumului masei monetare prin formarea
tezaurului. Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele
confecţionate din metal preţios au început să se retragă treptat din rotaţie în schimbul
apariţiei banilor de hârtie. Raportul dintre monedele din metal preţios şi banii de
hârtie permanent se schimba în direcţia măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A.,
Marea Britani şi Franţa acest raport a constituit 3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885.
În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint constituiau numai a şasea parte din
masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a zecea parte. În
anii primului război mondial monometalismul a fost lichidat în majoritatea ţărilor din
lume (în-afară de S.U.A.). După război multe ţări europene au reintrodus diferite
forme ale monometalismului, cu scopul de a stabiliza unitatea monetară: aur-lingouri
(Marea Britani, Franţa), aur-devize (Germania, Austria, Norvegia). În timpul crizei
economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia, au fost lichidate toate
formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britani – 1931, S.U.A. – 1933,
Franţa – 1936).
În prezent aurul numai îndeplineşte funcţii monetare.
Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.
Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele
monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală. Banii, valoarea
reală a cărora e mai mică decât valoarea lor nominală, se numesc bani reprezentativi.
Istoric banii reprezentativi au apărut în formă de hârtie. În prezent banii
confecţionaţi din hârtie ocupă aproximativ 10% din masa monetară (cea mai mare
parte a masei monetare este alcătuită din bani ce există în formă de impulsuri
magnetice în memoria calculatoarelor). Sistemul monetar de hârtie în prezent este
unicul tip de sistem monetar care există în lume.
Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:
1) unitatea monetară;
22
2) tipul banilor ce se află în rotaţie;
3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;
4) scara preţurilor;
5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor
monetare în cadrul rotaţiei monetare.
Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de
particularităţile dezvoltării istorice a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea
valorii unităţii monetare, de asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa
unităţilor monetare este unul din atributele principale ale fiecărui stat independent; ea
îi oferă statului posibilitatea de a regla de sine stătător volumul masei monetare; de a
realiza politica sa în sferele monetară, valutară, creditară; de a întreprinde măsuri
antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin instrumente monetare, dezvoltarea
proceselor economice în diferite sfere ale economiei.
În cadrul sistemului monetar de hârtie pot să se afle în rotaţie trei tipuri de
bani:
1) bilete de trezorerie;
2) bancnote;
3) monede de schimb sau divizionare.
Tipurile banilor se deosebesc prin metodele de emitere şi prin particularităţile
de funcţionare a acestora.
Biletele de trezorerie se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede
un mecanism de autoretragere a acestora din rotaţie.
Bancnotele se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite
asigurarea autoretragerii masei monetare de prisos din circulaţie. Prin forma lor fizică
biletele de trezorerie şi bancnotele nu se deosebesc.
Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, valoarea cărora este mai
mică decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit monede de schimb sau
divizionare. De obicei, la emiterea monedelor de schimb, se foloseşte sistemul
zecimal, care asigură posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi egale.
Denumirea monedelor de schimb de asemenea depinde de particularităţile ţării
respective şi nu coincide cu denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică, etc.).
Există două tipuri ale ordinii de emitere a banilor în rotaţie:
1) emiterea banilor în baza operaţiilor de finanţare;
2) emiterea banilor în baza operaţiilor de credit.
Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau
centralizat pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru
asigurarea posibilităţii exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea
preţurilor), fără de care banii nu-şi pot îndeplini funcţiile lor.
Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la
organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt:
banca centrală, băncile comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi
departamente economice, diferite firme particulare care se specializează în efectuarea
unor tipuri de operaţii monetare (firme de leasing, factoring, companii de asigurare).
Fiecare din structurile cadrului instituţional funcţionează în limitele împuternicirilor
sale, stabilite prin legislaţie.
23
Sistemul monetar al Republicii Moldova
Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie
1993, odată cu introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul
instituţional al acestui sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament
a legilor “Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire
la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a
anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:
1) Banca Naţională a Republicii Moldova;
2) Bănci comerciale.
La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două
legi noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca
Naţională a Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la Instituţiile Financiare”.
Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente, bazele
juridice ale sistemului monetar, precum şi funcţiile BNM în organizarea circulaţiei
monetare şi a sistemului monetar.
1 Unitatea monetară – Leul este singura unitate monetară legală
pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Mecanismul de emisiune – Dreptul de emisiune a monedei efective,
organizarea circulaţiei monetare şi retragerea monedei este un atribut al BNM.
3. Modul de asigurare – Leul este asigurat cu toate activele BNM, inclusiv cu
aur, HVS, rezervele băncilor comerciale.
4. Structura masei monetare – În circuit sunt bancnote şi monede metalice, care
au o putere legală.
5. Mecanismul reglementării monetar – creditare – Instrumentele:
- politica de open market;
- rata rezervelor minime obligatorii;
- politica de reescont.
6. Modul de stabilire a cursului valutar – Raportul dintre leu şi moneda străină
se determină zilnic – cursul valutar oficial.
Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti
se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în
comun acord cu Guvernul.
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în
sensul elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în
toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor
pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor
internaţionale, etc.).

24
2. Sistemul monetar (valutar) internaţional: concept, elemente, evoluţie,
caracteristica generală.

Sistemul monetar internaţional reprezintă cadrul instituţional de rglementare a


raporturilor de repartiţie financiară şi de credit şi a raporturilor de plăţi pe plan
internaţional în următoarele condiţii:
- să respecte suveranitatea monetară a statelor;
- să favorizeze relaţiile economice între state.
Funcţiile Sistemului monetar internaţional sunt:
a. Determinarea şi reglementarea raporturilor valorice dintre monedele naţionale
şi internaţionale intrate în circuitul internaţional;
b. Furnizarea de fonduri financiare şi de credit şi de mijloace de plată
internaţionale;
c. Instruirea şi funcţionarea unor mecanisme şi tehnici de finanţare, creditare şi
de plăti internaţionale;
d. Culegerea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii economice, financiare şi
monetare la nivelul economiei mondiale.
Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi
cadrul instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se
acumulează şi se folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia
naţională. Sistemul valutar naţional este determinat în actele legislative ale ţării,
emise în corespundere cu normele de drept internaţional. Sistemul valutar naţional
include următoarele elemente:
1) valuta naţională;
2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;
3) paritatea valutară;
4) cursul valutar;
5) convertibilitatea monetară;
6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;
7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;
8) piaţa valutară naţională.
Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul
mărfurilor produse pentru export.
Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de
emitere ale căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei
ţări poate să se afle în circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a
valutei naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare
economică a ţării, stabilitatea unităţii monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.
Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre
formarea şi maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În
majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile
provenite din export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele
valutare oficiale reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine.

25
Aceste rezerve pot fi uşor folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză,
intervenţii valutare, lărgirea capacităţii de producere, etc.
Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege,
cu scopul stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte
în formă de coridor valutar.
Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută
străină pe teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii.
Restricţiile valutare, de obicei, se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu
scopul protejării intereselor agenţilor economici din ţară, limitării influenţei valutelor
străine asupra sistemului valutar naţional.
Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de
corespondenţă deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai
multe forme de efectuare a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.
Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se
ocupă cu vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi
oferta agenţilor economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru
fiecare agent economic de a efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul
asigurării activităţii economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse
valutare; de asemenea astfel de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.
Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar
internaţional.
Se cunosc trei sisteme valutare internaţionale:
1) sistemul valutar de la Bretton-Woods (a încetat să existe la mijlocul anilor
’60);
2) sistemul valutar de la Jamaica;
3) sistemul valutar european.
Sistemul valutar de la Bretton-Woods a fost juridic organizat în 1944 la
conferinţa valutar-financiară a O.N.U., care s-a petrecut la Bretton-Woods (S.U.A.).
Necesitatea organizării acestui sistem a apărut în anii ’30, odată cu lichidarea
monometalismului în toate ţările lumii. Scopul organizării acestui sistem a fost
crearea unui mecanism de efectuare a achitărilor internaţionale. În calitate de unitate
monetară acceptabilă pentru folosirea în relaţiile internaţionale a fost stabilit dolarul
american. De asemenea la afacerile internaţionale au fost acceptate valutele naţionale
ale ţărilor-membre, cu condiţia că ele vor menţine cursul valutelor naţionale faţă de
dolar la nivelul existent la momentul semnării acordului. Devierile nu trebuiau să
depăşească ± 1%. În aşa mod valutele tuturor ţărilor-membre au fost puse în
dependenţă directă de dolarul american. În mărimile prevăzute în acord, dolarii
puteau fi schimbaţi pe metale preţioase la trezoreria S.U.A.
Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre
ale F.M.I. în 1976. Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar
de la Bretton-Woods. Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile
ţărilor-membre ale F.M.I., apariţia a trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A.,
ţările europene, Japonia). Conform acordului de formare a acestui sistem a fost
lichidată paritatea valutară şi au fost introduse cursurile valutare flotante. Cu scopul
de a asigura efectuarea normală a achitărilor internaţionale a fost emisă unitatea
26
monetară de cont – D.S.T. Cursul acestei unităţi se bazează pe cele trei valute-forte
ale ţărilor-membre: dolarul american, francul francez, lira sterlină, marca germană,
yena japoneză.
D.S.T. – este un ban de cont, emis de F.M.I. fără o garanţie materială.
Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.
Sistemul monetar european a fost fondat pe baza unui:
1. Sistem de intervenţii pe pieţele de schimb:
- prin care fiecare Bancă centrală este obligată să intervină pe pieţele externe,
când propria monedă atinge limitele de fluctuaţie. Ţările membre au declarat
parităţi bilaterale, în jurul cărora cursurile reale pot oscila cu ±2,25%;
- care se referă la denumirea unui coş de valute, cu ajutorul căruia să se
determine cursurile monedelor individuale şi limitele de fluctuaţie.
2. Acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii.
Sistemul monetar european este o formă de organizare a relaţiilor monetare între
ţările-membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au
participat la acest sistem – Marea Britani şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu
scopul micşorării oscilaţiilor cursurilor valutare şi cu scopul stimulării proceselor de
integrare a ţărilor-membre. Apariţia acestui sistem a fost cauzată, pe de o parte, de
creşterea dependenţei reciproce a ţărilor europene, iar pe de altă parte, de criza
sistemului valutar de la Bretton-Woods. Sistemul valutar european se aseamănă cu
sistemul valutar de la Jamaica. Elementul de bază al acestui sistem este unitatea
monetară europeană – E.C.U., emisă de B.E.R.D. (Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare). Cursurile tuturor valutelor ţărilor-membre se stabilesc
în raport cu E.C.U.- ul. Cursul E.C.U. se fixează pentru valutele ţărilor-membre (10
la număr). În 1999 E.C.U.- ul a fost înlocuit cu EURO:
Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi
în numerar. Au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete în numerar.
Paralel, pe teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au
fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea Britani, Norvegia şi Danemarca.

3. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monedei.

Convertibilitatea este legată de valută. Prin valute convertibile se înţeleg


valutele acelor ţări, care, reieşind din cererea şi oferta acestor valute şi din politica
valutară a ţării emitente, se schimbă liber pe oricare altă valută şi pe unităţi monetare
internaţionale convenţionale. Acest schimb poate fi efectuat de toate categoriile de
deţinători în oricare formă şi în cadrul tuturor tipurilor de operaţii comerciale.
Valuta se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acestei
valute pe teritoriul său. Există valute cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste
cazuri convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau
operaţii.
Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi.
Reieşind din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de

27
convertibilitate depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în
ţara-emitent.
Convertibilitatea internă – se realizează prin mărfurile şi serviciile care
garantează masa de semne băneşti aflate în circuitul intern şi extern. O masă de
bunuri de calitate şi competitive valoric reprezintă întotdeauna o garanţie pentru
deţinătorul străin de semne ale ţării, pe care le asigură prin producţia de bunuri.
Convertibilitatea externă – se realizează fără nici un fel de restricţii.
Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are ca
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul
fiecărei economii naţionale şi reprezintă puterea de cumpărare a monedei. Acest
etalon monetar este urmărit prin indicii de preţ.
Puterea de cumpărare se foloseşte pentru:
1. definirea banilor naţionali şi internaţionali;
2. stabilirea raporturilor valorice dintre monede;
3. urmărirea şi explicarea fenomenului valutar.
Formula de calcul a puterii de cumpărare este:
PC = Producţia de bunuri şi servicii / Indicele general al preţurilor
Paritatea monetară, reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare,
luându-se în considerare valorile lor paritare. În funcţie de modul de definire a
elementelor care o determină, au existat mai multe forme de paritate:
o paritate metalică (aur, argint);
o paritate valutară, când valorile paritare ale monedelor sunt exprimate
într-o valută;
o paritate DST, când monedele îşi definesc valorile paritare în DST.

28
II. CREDITUL ŞI DOBÂNDA
Tema 5. Sistemul creditar: caracteristică, concept, structură şi
funcţiile lui

1. Creditul: necesitate, conţinut, esenţă, principii, trăsături caracteristice.


2. Funcţiile creditului: de redistribuire a capitalului, funcţia de reglare a volumului masei
monetare din rotaţie.
3. Formele creditului: esenţa, caracteristică, clasificare.
4. Rolul şi locul relaţiilor de credit în economia mondială şi particularităţile lor în
Republica Moldova.

1. Creditul: necesitate, conţinut, esenţă, principii, trăsături caracteristice.

Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri, în evoluţia acesteia,


într-un anumit moment, relaţiile de credit depăşind sfera producţiei şi circulaţiei
mărfurilor, schimbul căpătând forma unor relaţii monetare.
CREDITUL ca o categorie economică reprezintă nişte relaţii economice
specifice, legate de mişcarea valorii sub formă monetară. Termenul de credit derivă
din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului credere, semnificând
încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va
primi în schimb valori corespunzătoare.
Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă
fără existenţa relaţiilor creditare. De aici reiese şi necesitatea creditului.
Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă
forma capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea
factorilor de producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea
procesului de producere şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se
transformă în formă de marfă. După realizarea mărfurilor, capitalul din nou se
transformă în formă monetară. Deplasarea capitalului începând cu forma monetară,
prin intermediul formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea lui la forma
monetară se numeşte ciclu de rotaţie a capitalului. Repetarea încontinuu a ciclurilor
de rotaţie – rotaţie a capitalului.
Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei
capitalului permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor
depinde de caracterul activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu
oscilaţiile capitalului, la fiecare agent, în unele perioade, apar necesităţi de mijloace
băneşti temporar libere (în cazul când necesităţile de capital se micşorează), iar în
unele cazuri, apar necesităţi în mijloace băneşti suplimentare (în cazul când
necesităţile de capital cresc). De exemplu: mijloace băneşti temporar libere apar în
legătură cu formarea diferitor fonduri strategice (fondul de amortizare, de dezvoltare,
etc.), iar neajunsurile de capital pot apărea în legătură cu caracterul sezonier al
procesului de producere.
Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe
de o parte, şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte,
29
cauzează necesitatea obiectivă în existenţa unor relaţii economice (un mecanism în
baza cărora mijloacele băneşti, temporar libere, ale agenţilor economici se
redistribuiesc, temporar, agenţilor care necesită aceste mijloace adăugătoare).
Fără existenţa acestui mecanism, apare pericolul întreruperii activităţii acelor
agenţi economici, care au necesităţi adăugătoare de capital. Întreruperea activităţii
acestora, în mod direct, afectează activitatea părţii a doua de agenţi economic. Prin
urmare, lipsa de redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea
activităţii majorităţii agenţilor.
Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere
se numesc relaţii creditare.
Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de
marfă acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul
exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de
redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere.
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă
împrumutul. Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:
mijloace proprii;
mijloace împrumutate (băncile).
Debitorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se
acordă împrumutul.
Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul
mijloacelor împrumutate. De aici reiese obligaţiunea debitorului de a folosi
mijloacele împrumutate în modul stabilit de creditor, în momentul acordării
împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că
debitorul plăteşte creditorului dobânda.
Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:
debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;
creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;
creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.

Principiile creditului
Principiile creditului sunt:
1. Promisiunea de rambursare – presupune rambursarea creditului în
termeni stabiliţi prin contractul de credit.
2. Termenul creditului – constă în aceea că rambursarea creditului se
efectuează nu la un termen convenabil debitorului, dar la un termen
stabilit în contract.
3. Dobânda – este plata pentru credit.
4. Asigurarea creditului – elementul esenţial al relaţiei de credit,
presupune riscuri care necesită în consecinţă angajarea unor garanţii. În
raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
o Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii
sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor
sectoriale împrumutatului. Prevenirea riscului se poate realiza
prin diversificarea sau prin garantarea împrumutului.
30
o Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de
depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de
depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
Creditele asigurate sunt însoţite de garanţii:
o Reale, gaj, ipotecă, depozit bancar;
o Personale, cauţiune, garanţie bancară, etc.
5. Termenul de rambursare, caracteristica esenţială a creditului, are o
mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore) se ajunge la termene de la 30 la
50 de ani.

2. Funcţiile creditului: de redistribuire a capitalului, funcţia de reglare a


volumului masei monetare din rotaţie.

Rolul creditului în economie se manifestă prin realizarea următoarelor funcţii a


acestuia:
funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – acumularea sub formă
de depozite şi redistribuirea mijloacelor temporar libere sub formă de credite.
funcţia de economisire – prin formarea disponibilităţilor temporare libere,
creditul dă posibilitate agenţilor economici de a-şi mări resursele financiare şi anume
mijloacele circulante.
funcţia de stimulare – creditul primit trebuie utilizat raţional de către debitor.
funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau
micşorarea masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii
centrale. În urma acestei operaţiuni, mijloacele băneşti se refinanţează prin operaţiuni
de credit ale băncilor comerciale. Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale,
statul are posibilitatea să mărească sau să micşoreze volumul emisiei creditare
(politica monetar-creditară de expansie sau politica monetar-creditară de restricţie), în
dependenţă de conjunctura economică care există pe piaţă.

3. Formele creditului: esenţa, caracteristică, clasificare.

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite mai buna lui
cunoaştere şi analizare. Aceste criterii sunt:
1. După natura economică şi participanţi;
2. După destinaţia dată creditului;
3. Din punct de vedere al garanţiilor materiale;
4. Sub aspectul intervalului de timp;
5. Având în vedere calitatea debitorului, se disting.

a) După natura lui economică şi participanţi se disting mai multe forme ale
creditului:
31
1. Creditul comercial presupune acordarea împrumutului în cadrul
afacerilor comerciale, în formă de amânare a plăţii pentru mărfurile şi serviciile
prestate. Creditul se acordă în formă naturală, dar se rambursează în formă monetară.
Vânzătorul transmite marfa, în schimbul căreia nu primeşte bani, dar primeşte un
document care conţine obligaţiunea cumpărătorului de a chita costul mărfii plus
dobânda la creditul respectiv. Acest document se numeşte cambie.
2. Creditul bancar – se acordă de către băncile comerciale. Asigurarea
rambursării creditelor bancare se înfăptuieşte prin următoarele metode:
 gajul valorilor materiale;
 poliţa de asigurare;
 cedarea drepturilor de încasare a veniturilor;
 scrisori de garanţie de la terţi.
În momentul acordării creditului, se analizează starea financiară a debitorului
(suficienţa capitalului acestuia, lichiditatea).
Creditele bancare pot fi clasificate în dependenţă de termenul creditului:
 pe termen scurt, până la 1 an;
 pe termen mediu, de la 1an până la 5 ani;
 pe termen lung, de la 5 ani în sus.
Băncile comerciale acordă credite în limita resurselor creditare de care dispun.
Resursele creditare ale băncilor comerciale sunt formate din două părţi:
- mijloace proprii (fonduri, profit);
- mijloace temporar libere atrase (≈ 90%).
Dacă în cazul creditului comercial, participanţii la relaţiile de credit sunt
întreprinzătorii, în cazul creditului bancar numai unul dintre participanţi este agent
nefinanciar, producător (întreprinzătorul), celălalt participant fiind banca.
3. Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de
persoanele fizice şi juridice bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de
emisiune de hârtii de valoare de stat. Creditul se acordă în momentul cumpărării
hârtiilor de valoare de stat. Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului
bugetar. În Republica Moldova creditul public, în marea majoritate, se acordă de
sistemul bancar, B.N.M. Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor
capacităţi de producere, care în viitor vor servi la completarea veniturilor bugetare.
Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului public nu creează posibilitatea
rambursării acestuia (plata salariilor, bursei, etc.) în acest caz unica posibilitate de a
rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce
la mărirea deficitului bugetar.
4. Prin credit de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit
nu în scopuri productive, ci în scopuri de consum. Acest credit, pe de o parte,
contribuie la realizarea stocurilor de producţie, creând, în aşa mod, condiţiile
necesare pentru continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor economici
(una din cauzele de ieşire din criza de supraproducere), pe de altă parte, acest credit
creează condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa
de rambursare a creditelor de consum este una din veniturile activităţii de bază ale
împrumutului.

32
5. Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul
unei ţări, rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar
internaţional (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea
absolută a creditelor internaţionale se acordă de organismele financiare
internaţionale. Sursele pentru acordarea acestor credite sunt formate din donaţiile
ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei, ţările dezvoltate cu economie de
piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau în unităţi monetare
internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop ajutorarea ţărilor
puţin dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este însoţită de
stabilirea a mai multor condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe tranşe,
în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului. Supravegherea îndeplinirii
acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai organismelor
internaţionale în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile
creditorilor. Creditele internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă de
timp scurtă a:
 cadrului legislativ contemporan;
 bazei normative, în diferite domenii de reglementare a economiei;
 crearea infrastructurii;
 modernizarea tehnologiei de producere;
 posibilitatea intervenţiei valutare, cu scopul menţinerii stabilităţii
valutei naţionale.
6. Creditul ipotecar este creditul garantat cu proprietatea imobiliară şi are
ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. După natura garanţiei,
creditul ipotecar poate fi rural sau urban. Creditul ipotecar rural are drept garanţie a
rambursării proprietatea funciară, proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar
urban este garantat cu ipotecarea clădirilor. Această formă a creditului este puternic
dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-cumpărare. Asigurarea
creditului prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a
creditelor. În cadrul sistemelor bancare ale diferitor ţări există bănci comerciale
specializate în domeniul creditului ipotecar. Funcţionarea acestor bănci se bazează pe
legislaţia specială, care asigură posibilitatea realizării drepturilor de proprietate
gajată.
b) După destinaţia dată creditului, se disting:
o Credite productive, sunt cele destinate unei activităţi productive.
o Credite neproductive, au ca destinaţie consumul individual.
c) Din punct de vedere al garanţiilor materiale, se disting:
• Credit real;
• Credit personal.
Sub aspectul intervalului de timp există;
• Credit pe termen scurt – până la un an;
• Credit pe termen mediu – de la 1 an până la 5 ani;
• Credit pe termen lung – peste 5 ani.
Având în vedere calitatea debitorului, se disting:
• Credit privat – cel acordat pe efecte de comerţ;
33
• Credit public – se acordă pe baze de bonuri de tezaur.

4. Rolul şi locul relaţiilor de credit în economia mondială şi particularităţile lor


în Republica Moldova.

Rolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le


îndeplineşte. Cu ajutorul creditului este asigurată continuitatea ciclului de producţie,
apar noi edificii, activităţi, etc.

III BANCA ŞI SISTEMUL BANCAR.

34
Tema Banca Centrală şi rolul ei în cadrul sistemului bancar.

1. Concept de bancă şi sistem bancar: privire generală asupra apariţiei, dezvoltării


băncilor şi a sistemului bancar.
2. Funcţiile Băncii Centrale: ( emisiunea monetară, păstrarea rezervelor oficiale ale
ţării, reglementarea activităţii de creditare, bancher al statului, politica monetar-
creditară şi valutară.)
3. Formele de organizare şi structura organizatorică ale Băncii Centrale.
4. Particularităţile sistemului bancar al R. Moldova.

1. Concept de bancă şi sistem bancar: privire generală asupra apariţiei,


dezvoltării băncilor şi a sistemului bancar.

Banca este acea instituţie financiară care prin activitatea sa acceptă de


la persoane fizice sau juridice depozite sau echivalente ale acestora, ce sunt
transferabile prin diferite instrumente de plată, şi care utilizează aceste
mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face investiţii pe
propriul său cont şi risc.
Activitatea principală a unei bănci constă în „comerţul” cu bani.
Rolul băncilor în viaţa economică contemporană este dea favoriza tranzacţiile
comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări; asigură efectuarea plăţilor şi schimbul
valutar; permit realizarea investiţiilor, fie participând direct la finanţarea acestora, fie
prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti.

Sistemul bancar reprezintă totalitatea instituţiilor bancare care funcţionează şi


răspund necesităţilor curente ale sistemului economic în cadrul căruia funcţionează.

Factorii care au stat la baza apariţiei sistemului bancar al R. Moldova au fost:


− Reforma bancară în URSS în 1987.
− Dezmembrarea URSS.

Structura Sistemului Bancar al R. Moldova e cu două nivele:


1. Banca Naţională, ca organ unic de emisie, BNM determină politica monetară,
creditară, valutară şi supraveghează realizarea ei, totodată asigură un control
viguros asupra activităţii celorlalte bănci.
2. Băncile Comerciale, realizează deservirea creditară şi de decontare a
întreprinderilor şi a populaţiei.

35
Primesc depozite de la subiecţii economici

BĂNCILE Gestionează mijloacele de plată

Acordă credite pe diferite termene

Primele bănci de emisiune au fost private. Astfel Banca Angliei (1694) a apărut ca o
societate privată, dar care, acordând împrumuturi mari statului, a primit de la acesta
privilegiul emisiunii bancnotelor. În alte ţări, cum ar fi Rusia, Suedia, Finlanda,
Australia, Bulgaria etc., băncile de emisiune s – au constituit ca bănci de stat.

Etapele apariţiei băncilor:

I etapă. Din antichitate şi până la apariţia Băncii de Veneţia, 1171.


II etapă. 1171 – formarea Băncii Angliei, 1694.
Banca de Barcelona - 1341.
Banca de San Giorgio – 1407.
Banca de Milano – 1593.
III etapă. 1694 – sfârşitul sec. XVIII.
IV etapă. Începutul sec. XIX – prezent.

2. Funcţiile Băncii Centrale: ( emisiunea monetară, păstrarea rezervelor


oficiale ale ţării, reglementarea activităţii de creditare, bancher al statului,
politica monetar-creditară şi valutară.)

Bănca Centrală este o instituţie guvernamentală care asigură


funcţionarea şi supravegherea sistemului bancar la nivel naţional prin puterile
şi responsabilităţile dobândite prin actul de înfiinţare a lor.
Bănca Centrală - este institutul bancar aflat în fruntea ăntregului aparat bancar.
BNM conform legii 548 – XIII din 21 iulie 1995 a RM este o persoană juridică
publică autonomă şi este responsabilă faţă de parlamentul RM.
La momentul actual capitalul BNM este subscris de stat în mărime de 200 mln. lei. El
poate fi majorat prin decizia Consiliului de administraţie şi această decizie trebuie să
fie aprobată de parlament.
Principalele funcţii pe care le are Banca Centrală în condiţiile economiei de
piaţă sunt:
1. Funcţia de emisiune monetară. Emisiunea monetară înseamnă punerea în
circulaţie a banilor de hârtie şi a monedei divizionare sau a titlurilor de valoare.
În RM BNM este unica instituţie autorizată să emită bancnote, şi monede
metalice şi să le pună în circulaţie pe tot teritoriul ţării.
36
Moneda se emite şi se pune în circulaţie în concordanţă cu creşterea economică.
BNM este singură în baza regulamentelor sale să stabilească valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice.
2. Funcţia de bancă a băncilor. Această funcţie prevede o implicare directă a
activităţii Băncii Centrale în activitatea Băncilor Comerciale pe mai multe
planuri:
♦ Să emită reglementări bancare cu valabilitate pentru întregul sistem bancar
al ţării;
♦ Să stabilească rezervele minime obligatorii;
♦ Acordă licenţe instituţiilor financiare pentru efectuarea diferitor operaţiuni;
♦ Acordă credite Băncilor Comerciale. Etc
3. Funcţia Bancă a Guvernului. Banca Centrală este instituţia responsabilă pentru
executarea şi evidenţa contabilă a operaţiunilor de casă ale statului. În orice caz
Banca Centrală administrează contul curent ai Trezoreriei. Statul este unul din
principalii beneficiari de credite fiind în calitate de debitor, garantând cu Hârtii de
Valoare de Stat.
4. Păstrează rezervele valutare ale ţării. Având privilegiul de emisiune Banca
Centrală devine deţinătoarea stocului de aur ţi a rezervelor internaţionale a ţării.
Banca Centrală este depozitara rezervelor valutare, care sunt utilizate pentru a
influenţa cererea şi oferta la valută.
5. Funcţia de centru a politicii monetare. BNM stabileşte şi conduce politica
monetar – creditară a ţării. Principalele teme ale politicii monetare sânt volumul
şi structura masei monetare, calculul dobânzilor la depozite bancare la vedere, la
termen, cursul de schimb al leului în raport cu alte valute şi situaţia balanţei de
plăţi a ţării.

BNM conlucrează cu Guvernul în atingerea obiectivelor sale şi conform


legislaţiei în vigoare. BNM furnizează organelor economice şi financiare ele
Guvernului la cererea acestora, informaţii referitoare la problemele monetare şi
financiare, şi invers organele menţionate la cererea BNM prezintă informaţii
referitoare la problemele macroeconomice, monetare sau financiare.

Operaţiunile Băncilor Centrale se clasifică în active şi pasive.

37
38