Mihaela Gondor - Moneda Si Credit

Obiective: Disciplina “Monedă şi credit” este chemată să ofere
studenţilor cunoştinţe temeinice despre monedă, credit şi rolul

lor determinant în desfăşurarea proceselor economice, în reglarea
circuitelor economice la nivel micro şi macroeconomic, a
lichidităţii agenţilor economici, a economiei în ansamblul ei.
CUPRINS
1. Moneda şi rolul său economic
1.1. Moneda şi funcţiile sale
1.2. Evolutia monedei şi clasificarea semnelor monetare
1.3. Puterea de cumpărare a monedei
2. Organizarea monetară
2.1. Unitatea monetară
2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare
2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare
integrală
2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a
monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară
2.5. Sistemul monetar internaţional
2.5.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton
Woods
2.5.1.1. Principiile sistemul monetar
internaţional de la Bretton Woods
2.5.1.2. Instituţiile monetare create prin
Acordul de la Bretton Woods
2.5.2. Sistemul monetar internaţional actual
2.6. Integrarea monetară europeană
2.6.1. Uniunea Monetară Europeană
3
2.6.2. Moneda Euro şi utilizările sale
3. Indicatori şi agregate monetare
3.1. Masa monetară şi agregate monetare
3.2. Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei
3.3. Rata dobânzii
3.4. Cererea de monedă
3.5. Oferta de monedă
4. Sistemul bancar contemporan
4.1. Băncile comerciale
4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale
4.1.2. Serviciile bancare
4.2. Băncile de afaceri
4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate
4.4. Banca de emisiune
4.5. Orientări şi performanţe bancare
5. Băncile şi creaţia monetară
5.1. Creaţia de monedă scripturală
5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală
5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă
5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară
6. Politici monetare şi reglementări bancare
6.1. Politica economică şi politica monetară
6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară
şi de credit
6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă
6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii
6.5. Intervenţionismul direct
7. Creditul şi dobânda
7.1. Creditul. Trăsături caracteristice
4
7.2. Sferele creditului
7.2.1. Creditul comercial
7.2.2. Creditul bancar
7.2.3. Creditul obligatar
7.2.4. Creditul ipotecar
7.2.5. Creditul de consum
7.3. Intermediarii şi pieţele creditului
7.4. Dobânda
8. Instrumentele de credit
8.1. Titlurile de credit
8.2. Monetica modernă
9. Echilibrul monetar şi inflaţia
9.1. Echilibrul monetar
9.2. Inflaţia. Concept. Cauze
9.3. Efectele inflaţiei
9.4. Politicile de combatere a inflaţiei
5
Cap. 1
Moneda şi rolul său economic

1.2. Evolutia monedei şi clasificarea semnelor monetare
Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi

schimbului cu care a evoluat paralel şi neîntrerupt. Prin definirea
monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat şi încearcă să
surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul
său în economie. Unii cercetători fac deosebirea dintre ban şi
monedă , considerând banul ca ceva abstract şi moneda ca ceva
concret. Alţi cercetători consideră banul ca fiind fenomenul
valorii în general, iar moneda este reprezentarea acestui
fenomen. În prezentul curs fenomenul „ban” va fi considerat ca
fiind echivalent cu reprezentarea sa „moneda” pentru că în
esenţă au aceleaşi funcţii şi împlinesc acelaşi rol în economie.
6
La ce foloseşte moneda? În mod fundamental oamenii îşi
satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri şi servicii. Crearea
de monedă nu aduce beneficii directe. Dacă se dublează
producţia de bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine. Dacă se
dublează cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine.
Deci, în sens restrâns, moneda este lipsită de relevanţă. În alt
sens, aşa cum vom vedea în continuare, moneda şi instituţiile
asociate ei sunt de o importanţă copleşitoare.
Cu cât viaţa economică este mai activă şi afacerile mai
intense, cu atât moneda este mai solicitată. Moneda deţine o
poziţie cheie în mecanismul de funcţionare al oricărei economii
naţionale şi a celei internaţionale, reflectând sintetic schimbările
structurale ale acestora. Moneda a devenit indispensabilă atât la
nivel micro, cât şi macroeconomic. Economia nu poate fi
despărţită de monedă, ele condiţionându-şi evoluţia şi
dezvoltarea.
Definirea monedei
• Unii cercetători atribuie monedei două însuşiri esenţiale şi
anume: de a reprezenta şi de a măsura orice valoare şi au
tras concluzia că orice marfă poate fi monedă. Aceasta este
reprezentarea monedă-marfă.
• Alţi cercetători neagă calitatea de marfă a monedei,
atribuindu-i numai însuşiri subiective, definind-o ca o
convenţie socială, artificială. Aceasta este reprezentarea
monedă-semn.
• A treia categorie de cercetători prezintă moneda într-o dublă
accepţiune: atât ca marfă, cu însuşiri intrinsece deosebite
şi având o existenţă obiectivă, cât şi ca o creanţă asupra
7
emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o
expresie a voinţei oamenilor.
Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele
monetare doar de câteva decenii. Dezvoltarea vieţii economice a
dat câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta
fiind astăzi forma de existenţă a monedei. Ea apare în această
calitate ca un bun indirect, reprezentând un drept de creanţă.
Utilitatea ei nefiind directă, ea trebuie căutată în utilitatea
bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate. Deci, făcând
abstracţie de utilitatea metalului (aur, argint) din care a fost
confecţionată, caz în care a funcţionat ca monedă-marfă, moneda
nu reprezintă nici o utilitate în sine. Prin desprinderea sistemelor
monetare de aur, etalonul marfă este eliminat de la baza
mecanismelor monetare, moneda nemaifiind legată de aur nici
măcar teoretic. Mai mult, faptul că în prezent moneda semn se
prezintă ca singură formă vizibilă a monedei, alimentează şi mai
mult părerea potrivit căreia aceasta reprezintă numai o creanţă.
Deşi aurul a fost eliminat de la baza sistemelor monetare
naţionale şi a celui internaţional, este departe ca el să dispară de
pe scena economică. Aurul a încetat să fie etalon legal al valorii şi
instrument al tranzacţiilor, dar rămâne însă un instrument de
rezervă privilegiat atât pentru particulari, cât şi pentru băncile
centrale.
Indiferent de accepţinea dată monedei, monedă – marfă sau
monedă – semn, moneda se defineşte prin funcţiile ei, cele mai
importante fiind 1 :
• moneda, instrument al tranzacţiilor
1
Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 8
8
• moneda, etalon al valorii
• moneda, rezervă a valorii
1.1.1. Moneda, instrument al tranzacţiilor
Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic

al tranzacţiilor. Ea serveşte drept contrapartidă între oferta şi
cererea tuturor bunurilor şi serviciilor, pe toate pieţele.
O tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, dar existenţa ei
uşurează realizarea schimbului de bunuri şi servicii. Trocul
reprezintă schimbul bunurilor contra altor bunuri. Realizarea
trocului presupune să găsim pe cineva care doreşte bunurile şi
serviciile pe care noi le oferim şi care în acelaşi timp să poată
oferi bunuri şi servicii pe care dorim să le obţinem în schimb,
ceea ce nu se găseşte întotdeauna în timp util sau ceea ce
presupune un cost suplimentar (anunţuri, căutări, publicitate,
etc.). Rolul monedei ca instrument al tranzacţiilor apare foarte
clar, deoarece trocul prezintă cel puţin trei dificultăţi majore:
• întâlnirea a doi agenţi economici, fiecare dorind, în acelaşi
moment, să se lipsească de un bun sau să facă un serviciu
pe care celălalt vrea să le dobândească;
• posibilitatea de comparaţie între două elemente ce fac
obiectul cesiunii;
• divizibilitatea bunurilor ce se presupun a fi schimbate.
Moneda înlătură aceste inconveniente, ducând la o disociere
a trocului în două operaţiuni: o operaţiune de vânzare (bun
contra bani, deci flux real contra flux monetar) şi o operaţiune de
cumpărare (bani contra bun, deci flux monetar contra flux real).
9
În prezent trocul redevine activ în contractele internaţionale
cu schimbul de produse sau tehnologii provenind de la ţările
dezvoltate, în contrapartidă cu materiile prime livrate de ţările în
curs de dezvoltare. De asemenea, trocul se mai utilizează datorită
inflaţiei puternice, când preţurile cresc vertiginos la intervale
foarte mici de timp sau in condiţii de blocaj financiar.
În cadrul funcţiei monedei de instrument unic al
tranzacţiilor trebuie subliniat rolul finanţator al monedei.
Existenţa prealabilă a unor încasări în monedă este condiţia
tuturor tranzacţiilor reale. Fiecare agent economic care vrea să
intre pe piaţă trebuie să dispună de o încasare prealabilă.
Moneda se obţine prin transferul instrumentelor de plată de la
unii agenţi din economie în favoarea altora. Astfel salariaţii
primesc moneda ca plată pentru munca depusă. Cumpărând
bunuri de consum, o parte din această monedă ajunge din nou la
întreprinderi. Cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni de către cei
care îşi investesc economiile permit întreprinderilor să obţină
monedă pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În acest proces,
un rol major revine băncilor, ele creând instrumentele de
realizare a acestor tranzacţii.
1.1.2. Moneda, etalon al valorii
În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi

serviciilor. Valoarea se exprimă întotdeauna prin monedă,
permiţând compararea bunurilor şi serviciilor. Moneda devine
astfel un numitor comun între bunuri eterogene. Funcţia de
etalon al valorii este prima care se manifestă, deoarece valorile
10
bunurilor se exprimă cu ajutorul monedei înainte de a avea loc
tranzacţia sau chiar în lipsa tranzacţiei. O economie modernă
necesită comparaţii continue ale valorii, iar cumpărătorii trebuie
să compare ofertele diferiţilor vânzători. Pentru a lua o decizie
raţională, trebuie cunoscute raporturile în care o marfă se
schimbă pe alte mărfuri, lucru posibil utilizând moneda ca
etalon.
Ca orice etalon, moneda este invariabilă, doar puterea ei de
cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a
preţurilor şi invers.
În evoluţia monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită
iniţial de bunuri obişnuite, apoi de metalele preţioase, de valute,
astăzi funcţionând etalonul bazat pe puterea de cumpărare.
Etalonul de valoare permite realizarea unei imense economii
de efort, simplificând considerabil gestiunea agenţilor economici.
Specific monedei mai este şi faptul că ea acţionează ca etalon
prin care pot fi exprimate plăţile viitoare. Deoarece valoarea
monedei variază în timp, cu o unitate monetară dată cu
împrumut astăzi nu pot fi achiziţionate aceleaşi bunuri, când
este restituită la scadenţă.
1.1.3. Moneda, instrument de rezervă a valorii
Într-o economie de troc, schimbul a două bunuri este

instantaneu. Într-o economie monetară, agentul poate disocia
schimbul în două operaţii diferite, care intervin în două momente
de timp diferite. Între două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă
11
a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un
instrument permanent de rezervă a valorii.
Cauzele esenţiale ale constituirii rezervei monetare sunt
nesincronizarea dintre încasări şi plăţi şi incertitudinea
viitorului. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor
economici nu se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci
printr-o alegere economică raţional justificată.
Moneda face parte din patrimoniul agentului economic,
alături de celelate active, respectiv:
- active cvasimonetare (depozite la termen),
- active financiare (acţiuni, obligaţiuni),
- active reale (bunuri).
În raport cu aceste active, moneda efectivă prezintă trei
diferenţe:
- un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu
lichiditatea
- un randament nul
- o constantă a valorii sale nominale.
Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă (active
lichide) conduce pe fiecare agent economic să-şi stabilească
preferinţa între activele care constituie patrimoniul său. Astfel
putem face remarca că orice bun poate constitui o rezervă a
puterii de cumpărare. Anumite bunuri conservă puterea de
cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda. Totuşi, aşa
cum am menţionat mai sus, moneda se distinge de aceste
bunuri prin aceea că este imediat disponibilă, fără cost de
transformare şi fără risc. Spunem că moneda are proprietatea
de lichiditate care o califică a fi cel mai bun instrument de
rezervă a puterii de cumpărare imediate.
12
În general lichiditatea unui activ depinde de:
- cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut,
- costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei,
- previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.
Spunem că moneda în sens restrâns are o lichiditate perfectă. (În
bilanţ se realizează o ierarhizare a activelor unui agent economic
în funcţie de gradul lor de lichiditate.) Moneda conservă puterea
de cumpărare pe termen scurt mai bine decât un bun sau un
titlu care poate în orice moment să piardă din valoarea sa. În
concluzie, putem spune că moneda constituie cel mai bun
instrument de conservare a bogăţiilor pe termen scurt, calitate
care face din ea un activ fără riscuri.
1.2. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare
Moneda a apărut în istoria societăţii omeneşti sub forma

unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Exteriorizarea valorii
se realiza odată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa
care îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul preistoriei vitele
se utilizau ca monedă. În Africa se mai utilizau ca monedă sarea
şi scoicile rare care serveau ca podoabe. În Tibet ceaiul a servit
mult timp ca monedă.
În timp, omul a început să folosească o marfă unică drept
intermediar în tranzacţii. Marfa aleasă permitea vânzarea şi
cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea valorii şi
economisirea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe
13
lângă utilizarea sa normală ca bun de consum sau ca bun de
producţie, servea drept instrument de schimb. Acest bun monedă
etalon trebuia să fie durabil, pentru a conserva puterea de
cumpărare, să fie divizibil, pentru a permite efectuarea plăţilor
şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare
şi stabilă. Astfel metalele şi aliajele se impun rapid ca bunuri
monedă. Iniţial au fost folosite metalele şi aliajele comune (cupru,
bronz, fier) ca monede, apoi au apărut metalele preţioase, aurul
şi argintul. Metalul cântărit şi bătut cu pecete şi în piese de
monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comodă şi
evoluată.
Odată cu dezvoltarea schimbului, nevoile de monedă bun,
respectiv de metal preţios, cresc, în timp ce producerea lor
rămâne limitată. Apare deci un dezechilibru între oferta şi
cererea de monedă marfă, ceea ce a condus la necesitatea găsirii
altor forme ale monedei. Apare astfel moneda de hârtie sub
forma bancnotelor (bilete de bancă) şi moneda de cont
(scripturală). Bancnotele ca monedă de hârtie se vor generaliza în
sec. al XIX lea în toată Europa Occidentală. Crearea monedei de
cont era făcută de băncile comerciale, care înscriau într-un cont
suma de bani deţinută de un client.
În a doua jumătate a secolului al XIX lea, dezvoltarea
băncilor este la originea perfecţionării importante în tehnica
monetară. Noile forme ale monedei scripturale sunt cecurile şi
viramentele. Emise de titulari, pe baza unui cont deschis la
bancă, cecurile acceptate la plată sunt o formă a monedei
scripturale. Ordinul de virament dintr-un cont în altul va reduce
plăţile la un simplu joc pe hârtie.
14
Baterea monedei este un drept al puterii de stat, drept
delegat unei instituţii de emisiune. Agenţii au acceptat să
folosească moneda în virtutea încrederii în sistemul de emisiune.
Evoluţia formelor monedei, de la marfă la semn, are trei
consecinţe:
- statutul său privat se substituie din ce în ce mai mult
statutului său public şi care necesită un control adecvat al
creării sale;
- costul de producţie este mult diminuat;
- creşte încrederea agenţilor economici faţă de autorităţile
monetare centrale (pentru moneda de hârtie) şi faţă de
băncile comerciale (pentru moneda scripturală).
Pentru afirmarea şi impunerea ei, în funcţiile monedei s-a
păstrat o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar
aflat în rezerva băncii emitente, mecanismul realizându-se astfel:
- banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în
bilanţ, cantităţi importante de aur monedă, în timp ce
moneda de hârtie, reprezentă în bilanţ un element de pasiv,
ca o obligaţie a băncii faţă de viitori posesori şi participă la
operaţiuni de schimb pe piaţă;
- utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca
instrumente monetare a fost susţinută prin mecanismul
convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur
monedă, deţinătorii bancnotelor manifestau încredere în
mecanismul monetar astfel creat.
Aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să
îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în
circulaţie.
15
Mecanismul a funcţionat relativ normal atâta timp cât a
existat un anume echilibru între cantitatea de aur-monedă şi
necesarul de monedă hârtie cerut de schimbul de bunuri în
ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur-monedă era
funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei
ţări de a procura aurul monetar, cantitatea de semne monetare
era dependentă de volumul tranzacţiilor. Se va naşte
dezechilibrul între cererea şi oferta de monedă, fenomen care va
duce la desprinderea monedei semn de metalul monetar, fapt
care va imprima mecanismelor monetare caracteristici noi:
- deşi aurul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi
rezervă, slăbeşte considerabil legătura directă cu moneda
semn;
- în structura rezervelor bancare, se vor include, alături de
metalul monetar, titlurile de creanţă;
- moneda semn, cu mici excepţii, va rămâne unica formă a
monedei în circulaţie pe pieţele naţionale, emisiunea ei
bazându-se tot mai mult pe producţia de bunuri destinată
schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă.
- convertibilitatea bancnotelor în aur se va restrânge şi se va
suspenda definitiv din practica monetară internă după anii
1929-1933;
- pe plan extern continuă să circule metalul monetar sub
formă de monedă sau lingouri până în anul 1944,
momentul creării sistemului monetar internaţional prin
Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton
Woods.
16
Mecanismele monetare create în 1944 se vor caracteriza
prin câteva elemente noi care vor modifica raportul dintre
moneda marfă şi moneda semn şi anume:
- moneda semn, sub denumirea de valută, va prelua integral
rolul de instrument al tranzacţiilor pe plan internaţional,
fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul
convertibilităţii externe. Sistemul va funcţiona pe baza
etalonului aur-devize, usd devenind moneda de rezervă.
Încrederea în moneda SUA se va baza pe garantarea cu aur
a dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul
Rezervelor Federale ale SUA.
- în 1971 se suspendă convertibilitatea externă a dolarului
SUA în metalul monetar, în favoarea etalonului puterii de
cumpărare.
- un moment important îl reprezintă crearea monedei unice
europene.
Principalele momente în evoluţia monedei sunt redate în
tabelul nr. 1.1.
Tabelul nr. 1.1.

Principalele momente în evoluţia monedei
Perioada Momentul din evoluţia monedei

(anul)
Sec.VII Apar primele piese metalice din aur şi argint.
î.e.n.
Secolul Se stabileşte cursul de schimb între monedele metalice
II (Roma); aurul cota de două ori mai mult decât
argintul.
1447 stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de
monedă având curs legal;
17
1519 apariţia talerului, care a devenit monedă dominantă în
Europa; talerul va da naştere dolarului;
sec XVI creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a
preţurilor şi efectuarea de importuri masive de metale
preţioase (mai ales argint) din America;
1650 crearea unei pieţe monetare mondiale la Amsterdam;
1690 emiterea monedei hârtie în Imperiul Britanic;
1697 Banca Angliei monopolizează emisiunea bancnotelor
1720 curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa (John
Law);
1774 curs legal acordat în exclusivitate aurului în Anglia;
1792 instituirea bimetalismului aur-argint în SUA;
1797 suspendarea convertibilităţii în aur a biletelor de
bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al
acestora;
1800 crearea Băncii de Emisiune în Franţa;
1867 instituirea bimetalismului în România; crearea
sistemului monetar naţional;
1870- curs forţat al francului francez;
1878
1871- abandonarea bimetalismului aur-argint şi adoptarea
1874 etalonului aur în Germania şi ţările scandinave.
Crearea Uniunii Monetare Latine; debutul
demonetizării argintului în SUA;
1874- instalarea efectivă a monometalismului aur în Franţa;
1875
1880 înfiinţarea BNR ca prim institut de emisiune a
statului român independent;
1890 abandonarea bimetalismului şi adoptarea
monometalismului aur în România;
1897 adoptarea etalonului aur în Rusia şi Japonia;
1900 adoptarea etalonului aur în SUA;
1913 crearea unei bănci centrale federale în SUA (Sistemul
Rezervelor Federale);
1914 suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în
toate ţările beligerante (inclusiv România)
1920- unificarea monetară în România prin schimbarea
1921 bancnotelor străine (coroane austro-ungare, ruble de
Lwov, rubla Romanov şi a leilor emişi de Germania ca
bani de război) cu bancnote ale BNR
1922 recunoaşterea principiilor aur-devize la Conferinţa
Monetară de la Geneva
1925 restabilirea etalonului aur în Anglia; lira sterlină
18
regăseşte paritatea sa dinainte de război
1928 restabilirea convertibilităţii francului francez
1928- crearea Băncii de Reglementare Internaţională
1930 (România membru fondator)
1929 reforma monetară de stabilizare din România
1931 suspendarea convertibilităţii lirei sterline în Anglia.
Crearea blocurilor monetare
1933 eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea
cursurilor de schimb ale monedelor
1934 fixarea parităţii usd la 35 usd uncia (1 uncie – 31,102
g aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize care permite
guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe
care-i deţin în rezervă la banca centrală
Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)
1944 crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului

Monetar Internaţional
1946- punerea în funcţiune a SMI bazat pe principiile
1958 etalonului aur-devize, pe dolarul SUA ca principală
monedă de rezervă
1946 reforma monetară în Germania şi crearea DM
1947 reforma monetară de stabilizare din România
1949 devalorizarea monedelor europene şi implicit a lirei
sterline
1958 restabilirea convertibilităţii externe a monedelor
europene între ele
1961- pool-ul aurului: 8 ţări se angajează să intervină pe piaţa
1968 aurului pentru menţinerea preţului la 35 usd/uncia
1967- revizuirea grilelor de paritate; devalorizarea lirei sterline,
1971 revalorizarea DM, devalorizarea francului francez, etc.
1969 crearea de către FMI a unui nou activ de rezervă definit
prin raportare la aur şi anume DST
1971 suspendarea convertibilităţii în aur a usd şi prăbuşirea
etalonului aur-devize. Prima devalorizare a usd după
1934
1972 crearea şarpelui monetar european, limitând marjele de
fluctuare ale monedelor aderente
1973 a doua devalorizare a usd; generalizarea flotării
monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de
schimb
1976- punerea în funcţiune a acordurilor de la Jamaica privind
19
1978 reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului.
Redefinirea DST pe baza unui coş de 16 monede.
1979 punerea în funcţine a Sistemului Monetar European.
Crearea ECU (unitatea de cont europeană) definit pe
baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare
1980 redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede (cele liber
utilizabile)
1985 acordurile de la Plaza privind coordonarea politicilor de
schimb între 5 apoi 7 mari ţări industriale
1986 punerea în funcţiune de către FMI a unui mecanism de
supraveghere monetară, bazat pe un set de indicatori
1990 Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea
Economică şi Monetară Europeană UME
1992 Tratatul de la Maastricht privind integrarea economică şi
monetară a celor 12
Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci,
E.D.P., Bucureşti, 2003; Roşca T, Monedă şi credit, Casa de
Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996
Etapele introducerii monedei unice
1 iulie 1990-1 Prima etapă a formării UEM (Liberalizarea

ianuarie 1994 deplina a circulatiei capitalului s-a realizat
începând cu 1 iulie 1990)
1 noiembrie 1993 Este stabilita compozitia monedei cos ECU.
Intra in vigoare Tratatul de la Maastricht
1 ianuarie 1994 Incepe a doua faza a UEM prin infiintarea
Institutului Monetar European (IME). Sunt
intarite procedurile de coordonare a politicilor
economice. Statele membre actioneaza pentru
combaterea deficitelor bugetare si pentru
atingerea convergentei economice
31 mai 1995 Comisia adopta Cartea Verde pentru moneda
unica
15, 16 Consiliul European se intruneste la Madrid si
decembrie1995 adopta denumirea de "euro" pentru moneda
20
unica. Se elaboreaza scenariul pentru trecerea
la moneda unica si se stabileste calendarul
propriu-zis (se preconizeaza desavarsirea
procesului in 2002)
Incepand cu IME traseaza cadrul regulator, organizational
31decembrie1996 si logistic pentru BCE (Banca Centrală
Europeană). Comisia, Consiliul si IME
pregatesc legislatia pentru introducerea
monedei unice. Se încheie etapa a doua a
UEM
2 mai 1998 Desemnarea statelor admise sa participe la
cea de-a treia faza a UEM (denumite state
"in"): Austria, Belgia, Finlanda, Franta,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia, Spania. Se anunta paritatile intre
monedele nationale ale tarilor participante
(paritati ce vor deveni efective doar la 1
ianuarie 1999). Se creeaza Banca Centrala
Europeana, care inlocuieste Institutul Monetar
European.
1 ianuarie 1999 Stabilirea definitiva a paritatilor intre
monedele nationale si euro, ce include si taxa
de conversie fixata in raport cu euro: noua
moneda este singura cotata de acum pe pietele
de schimb valutar, iar monedele vechi sunt
considerate "expresii nationale ale euro". BCE
stabileste o politica monetara unica in euro
pentru toate statele "in". Devine posibila
utilizarea euro doar ca moneda scripturala.
Incepand cu 1 Introducerea monedei fiduciare euro (monede
ianuarie 2002 si bancnote) si disparitia treptata a vechilor
monede nationale. Se prevede o perioada de
tranzitie intre introducerea monedelor si
bancnotelor euro si disparitia definitiva a
monedelor nationale de maximum 6 luni.
1 iulie 2002 Data limita la care monedele nationale ies
legal din circulatie.
21
Clasificarea semnelor monetare
1. după forma de existenţă a monedei:
- moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie)
- moneda de cont (scripturală)
Moneda metalică îşi are originea în antichitate, când era
reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase.
Astăzi moneda metalică se rezumă la rolul de monedă
divizionară. Moneda de hârtie se prezintă sub forma
bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi
prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau
argint.
Moneda de cont a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi
creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de
agenţii economici la bănci şi înregistrate, ca atare în conturile lor,
acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite.
Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile
bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-
un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare
ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda
scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin
instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de
virament, etc. O formă a acesteia este moneda electronică.
2. după emitent:
- monedă creată de agenţii economici
- monedă creată de tezaur
- monedă creată de bănci
Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul
sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă. Agenţii
22
economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi
primeau echivalentul lor în aur-monedă.
Moneda creată de tezaur (de guvern) vizează îndeosebi moneda
divizionară, dar şi rolul pe care îl exercită statul în economia
modernă, atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu,
cât şi în domeniul politicilor monetare.
Moneda creată de bănci relevă rolul decisiv pe care îl au băncile
în creaţia monetară, pe de o parte prin emiterea biletelor de
bancă de către banca centrală şi pe de altă parte prin crearea
monedei de cont sau scripturale de către băncile comerciale.
3. după valoarea intrinsecă
- moneda cu valoare integrală
- moneda semn
Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o
cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios
care i se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn este reprezentată de monedele sau de alte
alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate
printr-un anumit număr de unităţi monetare. Acestea sunt valori
fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă,
atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.
4. după obligaţiile pe care şi le asumă emitentul
- monede convertibile
- monede neconvertibile
Monedele convertibile au fost reprezentate iniţial de bancnote
care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă
a convertibilităţii interne. Mai târziu şi astăzi, unica formă de
convertibilitate a devenit cea externă.
23
Moneda neconvertibilă înseamnă moneda care circulă numai în
cadrul graniţelor naţionale.
Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare,

decurge din nivelul preţurilor. Puterea de cumpărare a monedei
este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor care pot fi
achiziţionate cu o monedă nu este constantă. Teoretic, puterea
de cumpărare este reciproca unui indice de preţ.
Indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic,
unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul
general al preţurilor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie
finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale
economiei;
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea
evoluţiei puterii de cumpărare, cel mai reprezentativ este
indicele costul vieţii. Tot în această categorie includem şi
indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu
ridicata).
Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional se
măsoară prin cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată cu
o unitate monetară. Dacă o unitate dintr-un bun este echivalentă
cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este ½ din
acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul
preţului monetar al bunului respectiv. La nivelul tuturor
produselor dintr-o economie naţională se calculează nivelul
24
absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor pe baza
relaţiei:
unde,
ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii
pi – preţul produsului i
Puterea de cumpărare externă a monedei se calculează pentru

stabilirea cursurilor reale de schimb (fundamentate economic).
Deşi inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt
urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real
nu se calculează în mod curent, nefiind deci operativ în
tranzacţiile comerciale şi valutar financiare. Cursul real de
schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a
mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu altă ţară,
utilizând relaţia:
C RS = ∑ ai ⋅ C ri
unde,
CRS – cursul real de schimb
ai – ponderea produsului i în volumul tranzacţiilor internaţionale
ale unei ţări
Cri – cursul de revenire realizat la produsul i în relaţiile cu ţara de
referinţă
PiA
iar C ri =
PiB
unde,
PiA – preţul produsului i exprimat în moneda ţării A
PiB - preţul produsului i exprimat în moneda ţării B
25
Abordarea problemelor actuale legate de comportamentul
cursurilor de schimb este funcţie de distincţia care trebuie făcută
între cursul nominal şi cursul real.
Cursul nominal este un concept monetar care măsoară preţurile
relative pentru două monede naţionale şi are relevanţă pentru
analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de
echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor
flexibile.
Cursul real este un concept real care măsoară preţurile relative
pentru două bunuri. Se utilizează pentru analiza evoluţiei
comerţului exterior. Veniturile din export pot creşte substanţial
în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi
măsură, este evident că nu nu s-a schimbat competitivitatea.
Utilizând cursul real se pot determina influenţele devalorizărilor
interne libere sau dirijate asupra producţiei reale, cererii şi
exportului.
26
Cap. 2. Organizarea monetară
integrală
2.5. Sistemul monetar european
Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al

instituţiilor monetare naţionale. Această definire s-a realizat
diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a
sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente
caracteristice: valoarea paritară, paritatea monetară, cursul de
schimb.
Valoarea paritară: În cadrul sistemelor monetare bazate pe

aurul monedă şi ulterior pe aur devize, valoarea paritară este
definită invariabil prin cantitatea de metal preţios stabilită prin
lege de autoritatea monetară să îndeplinească funcţia de etalon
monetar.
27
Exemplu 2 :
- 1 usd era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 g
aur; în 1934, în urma devalorizării se stabileşte la 0,888671 g
aur, menţinut până în 1971.
- leul de aur instituit prin legea din 1867 ca unitate monetară
naţională, era definit prin 290 mg aur fin, pentru ca în urma
stabilizării monetare din 1929, conţinutul să fie fixat la 9 mg aur
fin.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, a existat
posibilitatea definirii valorii paritare şi altfel decât printr-o
cantitate de aur.
Exemplu: Prin statutul din 1944 al FMI s-a stabilit că o ţară
membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în
aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric al
unei alte monede naţionale, care îndeplinea funcţia de etalon şi
de rezervă în cadrul SMI. Statutul modificat al FMI prevede
posibilitatea definirii valorilor paritare prin raportare la DST
(Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în DST a valorilor
paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede.
În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost
etalonul monetar, numitorul comun, respectiv modalitatea de
definire a valorii paritare. Exprimarea valorică a monedelor
naţionale consemnată în normele monetare a fost menţinută ca
element constitutiv al sistemelor monetare. Modificarea valorilor
paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de autorităţile
monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin
2
28
majorarea (revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor
naţionale.
Începând cu anii 1973-1974, majoritatea ţărilor renunţă la
valorile paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării
contradicţiei care exista între rigiditatea lor, modificările
intervenind la intervale mari de timp şi variaţia continuă a valorii
reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Înainte de a
renunţa la valorile paritare fixe, unele ţări au încercat să
adapteze mărimea lor în realitate, introducând în practica
monetară valorile paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul
caz, s-a procedat la ajustarea periodică, la intervale scurte de
timp a conţinutului valoric al monedelor în funcţie de cotaţia lor
liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia consta în modificarea
anuală a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de
tendinţele pieţei.
În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe etalonul
putere de cumpărare, atât pe plan naţional, cât şi internaţional,
aurul a fost demonetizat. În condiţiile create de noul etalon,
monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă
prin raportarea directă a acestora la puterea de cumpărare.
Etalonul monetar este puterea de cumpărare.
Paritatea monetară: Paritatea monetară reprezintă raportul

valoric între două unităţi monetare şi se exprimă ca raport între
valorile paritare. A cunoscut mai multe forme în funcţie de modul
de definire a elementelor care o determinau, astfel:
- în cazul în care valorile paritare erau definite invariabil
printr-o cantitate de aur, paritatea obţinută prin raportul
29
dintre ele se numea paritate aur sau metalică şi reprezenta
de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede.
Exemplu: pornind de la valorile paritare ale lirei sterline (2,48828
g aur) şi usd (0,888671 g aur) existente în vigoare la 18.09.1949,
se poate determina paritatea dintre cele două monede, astfel:
2,48828 0,888671
= 2,80usd / lirasterlina sau = 0,357143liresterline / usd
0,888671 2,48828
şi care reprezenta cursul oficial dintre lira sterlina si usd.

- dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau
exprimate într-o valută, de regulă usd, prin raportarea lor
rezultă paritatea valutară.
Exemplu:
Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966)
între usd şi alte două monede erau de:
1usd = 180 franci congolezi
1usd = 10 rupii indiene
valorile paritare ale celor două monede în usd:
1 franc congolez = 0,00555 usd
1 rupie indiana = 0,10 usd
paritatea valutara dintre cele doua monede:
0,10
= 18 francicongolezi / 1rupieindiana
0,00555
sau
0,00555
= 0,0555rupii / 1 franccongolez
0,10
- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc

valoarea paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate
DST
30
Cursul de schimb: Compararea valorică a unităţilor monetare se
realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca
ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial.
În perioada etalonului aur, când valorile paritare au fost multă
vreme menţinute nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe,
reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare).
Cursul reprezintă deci preţul unei monede exprimat într-o altă
monedă, cu care se compară valoric.
În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia
unităţilor monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori,
fie direct prin conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o
altă monedă (usd). În cadrul sistemelor monetare actuale
comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor
monetare intrate în raportul de schimb. După renunţarea la
paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa numitul curs
central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare. În prezent
acest curs este numit paritatea puterilor de cumpărare şi
reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit
pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.
În istoria monetară, funcţia de etalon a fost îndeplinită la

începuturile sale de mărfuri obişnuite, pentru ca treptat, această
poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur şi argint), locul
lor fiind luat ulterior de valute şi devize. În prezent se afirmă un
nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.
31
În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat,
practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme
monetare:
- sisteme monetare având drept etalon metalul monetar,
în raport de care au funcţionat sisteme monetare
bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (aur şi argint);
sisteme monetare monometaliste, funcţia de etalon fiind
îndeplinită de unul din cele două metale, aur sau argint;
- sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur-
devize);
- sisteme monetare bazate pe etalonul putere de
cumpărare.
Sistemul monetar bimetalist

Bimetalismul a fost introdus la începutul sec. al XIX lea, în
speranţa că ar putea asigura mai bine decât monometalismul
argint (cel mai vechi etalon metalic), stabilitatea monedei prin
procese compensatoare. În cadrul acestui sistem baterea
monedelor etalon pentru ambele metale era liberă, circulaţia lor
fiind paralelă şi simultană. Bimetalismul nu a fost formula
monetară ideală, datorită imposibilităţii menţinerii în timp a
raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două
monede etalon. De asemenea, bimetalismul nu a fost adoptat ca
sistem monetar decât într-un număr restrâns de ţări, ceea ce a
făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe pieţele altor
ţări.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur
32
Datorită neajunsurilor sistemului monetar bimetalist,
sistemele monetare s-au reorganizat pe baza etalonului aur.
Conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare era stabilit prin
lege. În cadrul acestui sistem monetar s-au conturat următoarele
forme organizatorice principale:
- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă
- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri
- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă

Forma clasică de existenţă a etalonului aur a fost până la primul
război mondial cea a etalonului aur-monedă, metalul monetar
circulând liber pe piaţa internă şi internaţională. Alături de aur,
funcţiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint şi
îndeosebi de moneda de hârtie. Convertibilitatea bancnotelor era
liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea
proprie a monedelor de aur. Prima ţară care a adoptat acest tip
de etalon a fost Anglia în 1818, el fiind pus de către celelalte ţări
europene, la baza sistemelor lor monetare, mult mai târziu, după
1870, iar SUA în 1900. În România etalonul aur-monedă a fost
adoptat prin legea din 1890.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

Acest etalon a funcţionat o perioadă scurtă de timp, după primul
război mondial, reprezentând o formă limitată a etalonului aur
clasic. În cadrul acestui etalon aurul monedă este retras din
circulaţie de pe piaţa internă şi internaţională şi depozitat la
banca emitentă de bancnote sub formă de lingouri. Un exemplu
de sistem monetar bazat pe acest etalon ni-l oferă Franţa care
33
prin legea monetară din 1918 prevedea convertirea în lingouri a
bancnotelor emise de banca centrală.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Etalonul aur-devize a fost pus la baza sistemelor monetare
naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva,
pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la
Bretton Woods să fie adoptat şi de sistemul monetar
internaţional nou creat. Caracteristică acestei forme
organizatorice este introducerea în depozitul băncii centrale,
respectiv la rezerva monetară a valutelor. Valutele au devenit
treptat cel mai important instrument de rezervă. Etalonul aur-
devize a constituit, prin componenta sa valutară, o formulă de
lărgire a circulaţiei monetare, fără o extindere corespunzătoare a
bazei de aur a emisiunii.
România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte
forme ale etalonului aur, fiind abandonate de fapt şi de drept
prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971-1974 s-a
renunţat la acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale
şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi prin statutul modificat
al FMI.
Sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare

În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai
bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat
la bursă ca o marfă obişnuită. Locul metalului monetar în funcţia
de etalon al monedei a fost luat de etalonul putere de cumpărare.
Deoarece valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este
înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de
34
întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare, etalonul
devine o noţiune abstractă, imposibil de vizualizat. Din acest
punct de vedere se deosebeşte radical de etalonul aur, care era
dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Metodele practicate
pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi pe
această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai
dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin
intermediul indicilor de preţ.

integrală
Baterea şi circulaţia monedei cu valoare integrală

Monedele bătute din metalul monetar (aur şi argint) erau
monede cu valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a monedei
corespoundea cu valoarea nominală. Dacă 1 usd avea un
conţinut în 1933 de 1,5 g aur, moneda de 10 usd cântărea 15 g
şi fiind din aur, era o monedă cu valoare integrală. Pentru aceste
monede era specifică baterea liberă. Aceasta însemna dreptul
oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub
formă de lingouri pentru a-l transforma în aur-monede. Statul
încasa pentru serviciul prestat un comision (taxă) stabilită
procentual din valoarea metalului monetar.
Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit
un element important al mecanismului intern de reglare a
circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă înregistra o
tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea
preţului aurului lingou, fapt ce îi avantaja pe posesorii de
monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în
35
monede. Pe măsură ce recurgerea la operaţiunea de batere,
realizată spontan, era în creştere, se manifesta un aflux de
monedă în circulaţie, oferta depăşind nevoile acesteia. Se
înregistra, drept urmare, o creştere treptată a preţului aurului
lingou, până la nivelul la care dispărea din lipsă de câştig
interesul pentru batere. Astfel, prin jocul cererii şi ofertei, se
restabilea temporar echilibrul dintre nevoile de aur-monedă şi
cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie.
Baterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală

Satisfacerea nevoilor de monedă în circulaţie implica şi
utilizarea unor monede de valoare unică, a căror batere din
metale preţioase era foarte costisitoare. Statul a monopolizat
acest mecanism de batere a monedelor divizionare, confecţionate
din metale obişnuite (aramă, nichel, zinc, aluminiu, etc.). Aceste
monede aveau o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu
valoarea nominală cu care erau investite. Valoarea lor nominală
nu era determinată de valoarea metalului din care se
confecţionau, ci de valoarea aurului pe care-l reprezentau în
circulaţie. Drept urmare, baterea lor era limitată strict de
monetăria statului, care realiza din această operaţiune un venit
egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi
valoarea lor reală mai mică. Şi astăzi tezaurul acţionează în
această calitate, moneda divizionară fiind considerată în
momentul emiterii ei un venit al statului. Confecţionate la
monetăriile statului aceste monede sunt puse la dispoziţia băncii
de emisiune fiind preluate de aceasta şi reflectate în activul ei
bilanţier. Concomitent, ele se evidenţiază de bancă şi în pasivul
36
bilanţului, reprezentând, din acest punct de vedere, o creanţă
faţă de tezaur.

Pentru impunerea monedei de hârtie în circulaţie, a fost

necesar să se păstreze o perioadă legătura cu metalul monetar, în
calitatea sa de etalon. Banca emitentă păstra un depozit de aur
ca element de activ în bilanţ, în timp ce moneda hârtie reprezenta
în bilanţul băncii un element de pasiv, ca o obligaţie a băncii faţă
de viitorii posesori ai biletelor de bancă (bancnotelor) emise de ea.
Moneda hârtie participa la operaţiuni de schimb pe piaţă.
Utilizarea ei a fost susţinută un timp prin mecanismul
convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur monedă
pentru moneda hârtie, publicul manifesta încredere în
mecanismul monetar.
În timp au apărut anumite contradicţii, astfel: În timp ce
depozitul de aur-monedă era dependent de producţia de metal
preţios, sau de posibilitatea economiei în cauză de procurare a
aurului pentru rezerva băncii, cantitatea de monedă necesară în
circulaţie depindea de volumul tranzacţiilor. Rezolvarea
contradicţiei a fost posibilă prin desprinderea monedei-hârtie de
moneda aur (1929-1933 pe plan naţional şi 1971 pe plan
internaţional), modificându-se astfel funcţionarea sistemelor
monetare bazate până atunci pe echilibrul între depozitul de aur-
monedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie.
37
În rezerva băncii de emisiune, alături de aur, efecte
comerciale şi publice, este introdusă şi valuta care pătrunde în
economia respectivă prin intermediul tranzacţiilor comerciale,
necomerciale şi financiare. Deci, moneda altei ţări devine garanţie
pentru emisiunea de monedă proprie.
Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei

La început convertibilitatea a constituit un mecanism intern
al economiei realizând legătura şi echilibrul necesar între moneda
marfă şi cantitatea de monedă de hârtie emisă şi pusă în
circulaţie de sistemele monetare naţionale. Banca emitentă avea
obligaţia să achite prezentatorilor de bancnote suma în aur-
monedă (sau argint), corespunzător atât valorii nominale a
acestora, cât şi conţinutului de metal preţios stabilit prin lege
pentru unitatea monetară respectivă.
Odată cu abandonarea etalonului aur şi trecerea la etalonul
aur-devize, convertibilitatea se realiza în valute, de exemplu în
usd. Convertibilitatea consta practic în dreptul deţinătorului de
monedă naţională de a solicita băncii emitente moneda altei ţări
(valută) la cursul oficial şi de a dispune liber de sumele obţinute.
La rândul său, valuta respectivă putea fi convertită în aur, dar
numai la nivelul băncii străine de emisiune a valutei respective.
Deci acest etalon a presupus existenţa cel puţin a unei monede
convertibile în aur care să servească la convertirea celorlalte
monede naţionale.
Convertibilitatea actuală a monedelor naţionale reprezintă
capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional,
38
reprezentând posibilitatea unui deţinător de monedă naţională de
a o schimba pe moneda altei ţări fără nici o restricţie.
Trăsăturile convertibilităţii actuale a monedei:

- se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare
economie garantează emisiunea şi circulaţia monedei sale
naţionale, adică gama de bunuri şi servicii care poate fi
procurată în orice moment cu respectiva monedă;
- pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă
convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel
relativ stabil puterii de cumpărare a monedei sale naţionale,
competitivitate calitativă şi de preţ pentru bunurile
exportate, echilibrarea balanţei de plăţi externe, eliminarea
restricţiilor în utilizarea monedei sale de către rezidenţi şi
nerezidenţi în operaţiuni curente şi pe termen lung.
În relaţiile de curs moneda naţională poate fi subevaluată sau
supraevaluată.
Subevaluarea monedei naţionale poate fi avantajoasă, iniţial,
aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale.
Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia este nefavorabilă net,
deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor
naţionale.
Supraevaluarea monedei naţionale duce la creşterea relativă a
preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade astfel
competitivitatea.
Devine evident că o anumită dimensionare a cursului trebuie
menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei
naţionale. Această susţinere a cursului monedei naţionale se
realizează de guverne cu sprijinul băncilor centrale.
39
2.5. Sistemul monetar internaţional
Relaţiile monetare s-au derulat până în 1944, anul creării

sistemului monetar internaţional, pe baze bilaterale, fără
existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de
majoritatea ţărilor. Au existat unele încercări de reglementare
internaţională a acestor relaţii sub formă de uniuni şi blocuri
monetare, acestea din urmă transformându-se după al doilea
război mondial în zone monetare.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la
Bretton Woods a abordat pentru întâia oară problema creării
unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize
şi în cadrul acestuia pe dolar ca principală monedă de rezervă,
dolarul fiind garantat cu importante rezerve de aur. Sistemul
monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu
de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor
reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze
comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de
stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile
comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan
internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară
internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în
scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre
a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.
2.5.1.1. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar

Internaţional de la Bretton Woods
40
Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat
în 1944, l-a constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor
sale de funcţionare a unei largi cooperări monetare şi pe
această bază creşterea echilibrată a comerţului internaţional.
Pentru îndeplinirea acestui scop, la baza mecanismelor sale de
funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai
importante vizau:
- alegerea etalonului monetar,
- menţinerea stabilităţii parităţilor şi cursurilor de schimb ale
monedelor naţionale;
- asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor;
- crearea rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii
internaţionale;
- echilibrarea balanţelor de plăţi.
Etalonul monetar
În cadrul sistemului monetar creat în 1944, dolarului i-a revenit
rolul de etalon şi de monedă de rezervă şi de plată pe plan
internaţional. Dolarul era definit prin valoarea paritară de
0,888671 grame aur, între el şi aur stabilindu-se un raport
valoric de 35 usd/uncia (1 uncie = 31,105 grame), acesta
devenind preţul fix, oficial al aurului. Sistemul monetar astfel
instituit s-a numit etalon aur-devize (de fapt aur-dolar). În 1971
se sistează convertibilitatea dolarului în aur.
Stabilitatea cursurilor de schimb

Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea
cursurilor fixe. Fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi
41
definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă
de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale
puteau oscila în cadrul unor marje de ± 1%, ţările emitente având
obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. După 1971
marjele considerate normale au devenit ± 2,25%, iar după 1992
± 15%. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite se realiza
prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzări-

cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau,
se recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru
corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.
Convertibilitatea monetară
Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte distincte: primul
se referea la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon,
monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea avea
în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări,
membre ale FMI.
În ce priveşte dolarul SUA, acesta a reprezentat singura
monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane
angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor
centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 usd/uncia.
Pentru monedele naţionale ale celorlalte ţări,
convertibilitatea era reglementată în statutul FMI, respectiv:
desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi
transferurilor internaţionale şi obligaţia băncii centrale de a
cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la
cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din
tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente.
Rezultă că efectuarea operaţiunilor propriu-zise de convertire,
42
adică de transformare oficială a unei monede în alta, era limitată
la relaţiile dintre autorităţile monetare. Aceasta era
convertibilitatea oficială.
Toate celelalte operaţiuni de plăţi generate de nevoi comerciale
sau financiare şi desfăşurate între persoane fizice şi juridice se
efectuau pe piaţă fără intervenţia directă a băncilor centrale.
Aceasta era convertibilitatea de piaţă. Monedele naţionale puteau
fi transformate în aur indirect, prin intermediul dolarului.
Crearea unor rezerve monetare oficiale

Autorităţile monetare ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia
să-şi constituie rezerve monetare pentru efectuarea celor două
operaţiuni, respectiv:
- convertirea sumelor solicitate,
- intervenţiile pe piaţă în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb.
Echilibrul balanţelor de plăţi

Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure
menţinerea acestui echilibru. Ca soluţie extremă pentru
ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista
posibilitatea utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii
devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale. (Prin
devalorizare se scădea cantitatea de aur aferentă monedei
naţionale, iar prin revalorizare se mărea cantitatea de aur cu care
se definea unitatea monetară.)
De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea
deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă
proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.
43
2.5.1.2. Instituţiile monetare create prin Acordul de la
Bretton Woods
Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din creaţiile

cele mai importante ale acestui acord.
Scop: facilitarea schimburilor valutare internaţionale,
echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi şi stabilitatea
cursurilor valutare.
Principala funcţie: creditarea temporară a deficitelor balanţelor
de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de
austeritate. Politica de austeritate se practică în scopul redresării
economice şi valutare, pe termen scurt, prin mijloace de
restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile
agenţilor economici, cheltuielile statului).
FMI este o importantă sursă de creditare şi sprijin economic, în
special pentru ţările în curs de dezvoltare.
Resursele FMI:
- aportul ţărilor membre
- Drepturile Speciale de Tragere (DST)
- dobânzi încasate pentru creditele acordate şi pentru
alocările de DST
- împrumuturi de la terţe bănci în cazul în care resursele de
mai sus sunt insuficiente.
Aportul ţărilor membre constituie o sursă de bază. Contribuţia

se stabileşte în cote părţi procentuale funcţie de potenţialul
fiecărei ţări. În funcţie de cota parte a fiecărei ţări se stabileşte
44
numărul de voturi ale ţării în cauză privind deciziile semnificative
ale FMI.
Drepturile Speciale de Tragere (DST) reprezintă o lichiditate

internaţională (monedă de cont) creată de FMI. Prin alocare,
acestea sunt puse la dispoziţia membrilor, proporţional cotelor
părţi deţinute. Noţiunea de alocare este diferită de cea de
împrumut. Pe de o parte DST reprezintă creaţia FMI şi pe de altă
parte nu sunt rambursabile. DST au rolul unei valute cu care se
pot efectua plăţi, se pot acorda credite, se pot achiziţiona valute
efective, în principiu prin relaţii între băncile centrale ale ţărilor
interesate.
Deci DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă,
mijloc de plată pentru anumite operaţiuni între FMI şi membrii
săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.
DST funcţionează ca o monedă de cont a FMI, deci reprezintă o
monedă convenţională constituită pe principiul coşului de valute,
este aşadar o monedă-coş. Iniţial a avut o valoare paritară egală
cu dolarul. Din 1978 s-a stabilit un coş valutar compus din 16
monede naţionale ale unor ţări cu pondere mai mare în comerţul
internaţional. Mai târziu s-a redus la 5 monede, respectiv: USD
(40%), DM (21%), Yen (17%), francul francez (11%) şi lira sterlină
(11%), actual fiind compus din 4 monede, respectiv USD, EURO,
YEN, LIRA STERLINĂ.
Dată fiind structura lor, DST se bucură de o valoare stabilă
prin tendinţa de autoechilibrare prin compensarea scăderilor şi
creşterilor cursurilor valutelor care formează coşul.
Pentru operaţiile de credit exprimate în DST se aplică o rată
specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată, în funcţie de
45
ponderile de participare la DST, a dobânzilor practicate pe pieţele
naţionale. Sistemul specific de acordare a creditelor este
sistemul tragerilor. Ţara care recurge la tragere procedează la
cumpărarea de la FMI a unor monede ale ţărilor membre sau
DST, punând la dispoziţia FMI sume echivalente în moneda lor
naţională. Astfel, ţările obţin mijloacele de plată necesare pentru
echilibrarea balanţei de plăţi naţionale. Aceste ţări trebuie să
efectueze operaţiunea inversă de răscumpărare în decurs de 3, 5
sau în mod excepţional 7 sau 10 ani.
2.5.2. Sistemul monetar internaţional actual
Mecanismele monetare statuate la Bretton Woods

funcţionează astăzi într-o formă schimbată. Locul etalonului aur-
devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare. S-a
trecut din 1973 la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă
fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia economiei
emitente a monedei în cauză în cadrul economiei mondiale.
Problema reformei este relansată, trei direcţii fiind prioritare şi
anume:
- o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb,
- impunerea unei discipline mai severe în politica economică
şi monetară dusă de ţările membre ale FMI şi
- asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi
calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu
dificultăţi.
2.6. Integrarea monetară europeană
46
Integrarea monetara este denumirea procesului de formare
a unei zone monetare, a unui spatiu în care monedele mai multor
tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda
se leaga irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit
raport, fie monedele nationale sunt înlocuite cu o singura
moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât
si în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara.
O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda
unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un
spatiu economic care poate urma aceeasi politica monetara: tarile
respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea
instrumentelor de politica monetara, în special la instrumentul
curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs
comune.
Integrarea monetară în Europa a debutat în 1972 şi s-a
desfăşurat în cadrul mai multor mecanisme succesive:
- Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

- Sistemul Monetar European SME (1979-1991)
- Uniunea Monetară Europeană UME (a debutat pe baza
Tratatului de la Maastricht adoptat în decembrie 1991)
Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

În acest sistem, monedele ţărilor membre puteau evolua
faţă de usd cu abateri de până la ± 2,25%. Pentru menţinerea
cursului valutar în limitele admise se făceau intervenţii pe piaţă
astfel: Atunci când cursul valutar al monedei naţionale tindea să
se aprecieze cu mai mult de 2,25%, banca centrală cumpăra usd,
punând în circulaţie propria monedă, sporind astfel oferta ei şi
47
invers când cursul valutar al monedei naţionale tindea să se
deprecieze cu mai mult de 2.25%.
Sistemul monetar european
Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în

centrul sau moneda scripturala ECU, calculata pe baza unui cos
de monede, fata de care se stabilise o marja admisa de fluctuare
de +/- 2,25%. În urma crizei din 1992-93, s-a trecut la ceea ce se
numeste Noul Sistem Monetar European, în cadrul caruia
marjele de fluctuare admise erau de +/-15%, ceea ce practic
reprezenta o cvasiflotare. Într-un asemenea canal larg, orice
moneda se poate mentine fara devalorizare sau revalorizare.
SME s-a dovedit superior şarpelui monetar pentru că a prevăzut
posibilitatea unor realinieri ale cursurilor atunci când situaţia o
impunea.
2.6.1. UME
Şefi de state şi de guverne ai Comunităţii Europene, reuniţi

la Maastricht în Olanda, la 10.12.1991, au semnat un Tratat care
a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene.
Tratatul prevede evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape
(vezi tabel nr.1.1.din cadrul paragrafului 1.2.)
Etapa I: 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994;

Etapa a II a: 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999:
Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la
Uniunea Monetara în care s-au prevazut urmatoarele:
- Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a
fi strâns coordonate. Deoarece în urma crizei din 1992- 93
48
s-a trecut la un sistem de cvasiflotare (+/-15%), realinierea
paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de
fluctuare s-au mentinut foarte aproape de vechile marje
admise, care se încadrau în +/- 2,25%.
- Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina,
ulterior, banca centrala europeana. Aceasta institutie s-a
creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la
Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în
regim de banci nationale.
Etapa a III a: 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):

Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate
irevocabil si înlocuirea în final cu o singura moneda.
Administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare
se pregatesc pentru trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa
înceapa efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a
paritatilor, cu functionarea euro ca monedă scripturală, în
paralel cu monedele naţionale.
La 1.01.2002 s-a trecut la folosirea efectivă a monedei euro, iar
după 6 luni, la 1.07.2002 s-a renunţat la monedele naţionale.
În conditiile Uniunii Europene, urmatoarele aspecte cer si
favorizeaza formarea uniunii monetare:
1. Ţarile Uniunii Europene, la fel ca celelalte economii dezvoltate,
se caracterizeaza printr-o crestere a interdependentelor
economice, exprimata prin cresterea ponderii schimburilor
reciproce în PIB - expresie a gradului de deschidere spre exterior.
Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul tuturor masurilor
care afecteaza comertul reciproc devine obligatorie daca se
doreste realizarea anumitor obiective comune.
49
2. Existenta Pietei Interne, a Pietei unice comunitare, în care
functioneaza cele patru libertati de miscare: a bunurilor,
serviciilor, capitalului si persoanelor. Avantajele depline,
complete ale unor asemenea liberalizari pot fi atinse numai
evitând costurile pe mai multe planuri ale utilizarii unor monede
diferite.
O uniune monetara este, în fapt, o continuare a etapelor

anterioare de integrare, respectiv: liberalizarea comerciala în
prima faza, apoi formarea uniunii vamale, formarea pieţei
comune si a uniunii economice. Este rândul monedei ca în etapa
actuala sa contribuie la progresul integrarii, sa duca la o uniune
monetara cu respectivele avantaje si sa reprezinte un suport al
uniunii politice.
Uniunea Europeana doreste sa sporeasca forta sa competitiva în

context global, utilizarea unei singure monede contribuind la
amplificarea schimburilor comerciale nu numai în interiorul
zonei, ci si în relatiile cu restul lumii, la sporirea volumului
operatiunilor financiare. În acest mod, apare efectul favorabil al
economiilor datorate dimensiunii activitatii economice, aspect de
mare importanta în competitia cu marile companii americane si
japoneze.
La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care
îndeplinesc conditiile de participare la viitoarea uniune monetara,
tinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice
prevazute, cât si de optiunea acestora privind participarea sau
neparticiparea la Uniunea Monetara. Tarile care au fost selectate
pentru uniunea monetara au fost: Austria, Belgia, Finlanda,
Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania,
50
Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista
initiala fie deoarece au optat pentru a nu participa la uniunea
monetara prin ceea ce se numeste opt-out (Danemarca, Suedia,
Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau conditiile privind
performanta economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001, Grecia a intrat
în uniunea monetara.
Tot în anul 1998 s-a creeat Banca Centrala Europeana, care
a înlocuit Institutul Monetar European (vezi tabel 1.1., respectiv
etapele introducerii monedei unice, în cadrul paragrafului 1.2.).
BCE, stabilita la Frankfurt, este o institutie independenta atât
fata de guvernele statelor participante la UM, cât si fata de
organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmarind
exclusiv atingerea obiectivelor sale asa cum acestea au fost
formulate prin statut. Parlamentul European are
responsabilitatea de a asigura supravegherea democratica a
Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este
garantata prin Tratat.
Capitalul social al bancii centrale europene s-a format prin
contributia bancilor centrale ale celor 11 tari membre precum si
a cotelor parti subscrise de catre bancile centrale ale unor tari
nemembre. Calculul acestor contributii s-a facut în functie de
PIB si marimea populatiei.
Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, se
prezenta ca în tabelul nr. 2.1., astfel:
Tabelul nr. 2.1

Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, a
ţărilor membre ale UE
51
Rata
HICP
dob. pe Surplus/Def. Datoria
Anii (rata
Ţara termen bugetar publica
inflatiei)
lung
1996 1,8 6,5 -3,2 126,9

Belgia
1997 1,4 5,7 -2,1 122,2
1996 2,1 7,2 -0,7 70,6

Danemarca
1997 1,9 6,2 0,7 65,1
1996 1,2 6,2 -3,4 60,4

Germania
1997 1,4 5,6 -2,7 61,3
1996 7,9 14,4 -7,5 111,6

Grecia
1997 5,2 9,8 -4,0 108,7
1996 3,6 8,7 -4,6 70,1

Spania
1997 1,8 6,3 -2,6 68,8
1996 2,1 6,3 -4,1 55,7

Franta
1997 1,2 5,5 -3,0 58,0
1996 2,2 7,3 -0,4 72,7

Irlanda
1997 1,2 6,2 0,9 66,3
1996 4,0 9,4 -6,7 124,0

Italia
1997 1,8 6,7 -2,7 121,6
1996 1,2 6,3 2,5 6,6

Luxembourg
1997 1,4 5,6 1,7 6,7
1996 1,4 6,2 -2,3 77,2

Olanda
1997 1,8 5,5 -1,4 72,1
1996 1,8 6,3 -4,0 69,5

Austria
1997 1,1 5,6 -2,5 66,1
52
1996 2,9 8,6 -3,2 65,0
Portugalia
1997 1,8 6,2 -2,5 62,0
1996 1,1 7,1 -3,3 57,6

Finlanda
1997 1,3 5,9 -0,9 55,8
1996 0,8 8,0 -3,5 76,7

Suedia
1997 1,9 6,5 -0,8 76,6
Regatul 1996 2,5 7,9 -4,8 54,7

Unit 1997 1,8 7,0 -1,9 53,4
Sursa: European Monetary Institute, Convergence Report, March

1998, p. 25.
Obiectivele UEM: preturi stabile, finante publice viguroase,

dezvoltare economica si cresterea gradului de ocupare a fortei de
munca.
UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile, alaturi de finante
publice puternice, constituie cea mai buna baza pentru crestera
economica si crearea de locuri de munca.
Stabilitatea preturilor se asigura prin echilibrul realizat intre
politica monetara a Bancii Centrale Europene 3 si politicile
bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a facut
din aceasta stabilitate obiectivul principal al BCE, asa cum a fost
acesta stabilit prin statut si se defineste ca o crestere anuala
(fluctuaţie) a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP)
pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu. O asemenea
formulare nu exclude oscilatii ale preturilor pe termen scurt, dar
cu o încadrare în tendinta de stabilitate prevazuta. Actiunile de
politica monetara referitoare la stabilitatea preturilor au in vedere
3
BCE http:\\www.ecb.int
53
cresterea sau diminuarea ratei dobanzii pe termen scurt. In plus,
politicile BCE vizeaza sustinerea obiectivelor economice de mare
importanta pentru UE, precum cresterea economica si crearea de
locuri de munca, cu conditia ca acestea sa nu afecteze
stabilitatea preturilor.
Mijloacele de realizare a obiectivelor propuse sunt
- supravegherea si coordonarea riguroasa,
- actiunile preventive si
- tehnici de schimbare a opiniei.
Actiunea de supraveghere si coordonare este necesara pentru
a urmari in ce masura politicile economice ale statelor membre
sustin obiectivele comune in materie de preturi si de buget,
precum si in vederea preintampinarii disfunctionalitatilor UEM.
Actiunile preventive sunt necesare ca economiile nationale sa
continue politicile axate pe obiectivele cresterii economice si
stabilitatii.
Tehnica schimbarii de opinie face parte din procedura de
supraveghere a statelor membre astfel incat deficitele lor
bugetare sa nu depaseasca plafonul de 3% din PIB. Daca se
constata ca o tara s-a detasat semnificativ de obiectivele fixate,
Comisia alcatuieste un raport catre Consiliu, care poate
recomanda statului respectiv adoptarea masurilor corective
necesare. Un stat membru poate fi sanctionat daca dupa 6 luni
nu si-a indeplinit angajamentele de disciplina bugetara.
Sanctiunile, la inceput sub forma unui depozit nepurtator de
dobanda, pot fi evitate in circumstante exceptionale, precum
recesiunea sau catastrofele naturale.
54
Beneficiile uniunii monetare
Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul
rând avantajul evitarii riscului valutar - al deprecierii monedei de
încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata
pentru importatori - existent ori de câte ori se pune problema
convertirii monedelor ale caror cursuri se pot modifica în timp
într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în
cazul unei mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni
speciale de acoperire (hedging, gestionarea structurii detinerilor
în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt
ridicate. Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea
economica, inclusiv investitiile, favorizând astfel procesul de
alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere
economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii
preturilor în aceeasi moneda ceea ce le face usor comparabile
preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete.
Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia
flotant, fluctuant, pentru ca decurge din conditii economice care
genereaza stabilitate. Importante beneficii ale uniunii monetare
pot sa existe la nivel macroeconomic: mai mare stabilitate a
preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare -
conditie esentiala a bunei functionari a politicii monetare. Faptul
ca Banca Centrala a Uniunii Monetare (banca de emisiune a
monedei euro) este independenta, este de natura a mari aceasta
credibilitate.
2.6.2. Moneda Euro şi utilizările sale
55
Conform hotarârii Consiliului European (Council Regulation
(EC) No. 2866/98 si luându-se în calcul ratele bilaterale centrale
conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie 1998
au fost fixate irevocabil paritatile monedelor tarilor participante
în raport cu noua moneda EURO, iar EURO a înlocuit ECU în
raport de 1:1 (1 EURO=1 ECU), pe baza calculului ratei oficiale
de schimb a ECU la 31 decembrie 1998.
Ratele de conversie pentru cele 11 monede în raport cu EURO se
prezinta astfel 4 :
1 EURO = 40.3399 BEF 1 EURO = 1936, 26 ITL

1 EURO = 1,95583 DEM 1 EURO = 40,3399 LUF
1 EURO = 166, 386 ESP 1 EURO = 2,20371 NLG
1 EURO = 6,55957 FRF 1 EURO = 13,7603 ATS
1 EURO = 0, 787564 IEP 1 EURO = 200,482 PTE
1 EURO = 5,94573 FIM
Bancile si firmele trec la utilizarea Euro în operatiuni între ele si

cu clientii lor: produse financiare în Euro, plati, depozite, preturi.
Euro a înlocuit la 1 ianuarie 2002 monedele nationale. Acestea
au fost retrase complet din circulatie în decurs de sase luni,
respectiv între 1 ianuarie si 1 iulie 2002 si înlocuite cu bancnote
Euro si subdiviziuni ale acestora. Toate operatiunile, dupa
aceasta data, vor avea loc în Euro.
Euro are un rol international explicabil prin locul detinut de catre
zona emitenta în cadrul productiei si comertului mondial. În
4
http://europa.eu.int/eurobirth/
56
tabelul nr. 2.3. se regăsesc indicatorii principali privind pozitia
comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul 1998.
Tabelul nr. 2.3.

Indicatorii principali privind pozitia comparativa a zonei
euro în economia mondiala, anul 1998
Indicatori Zona EURO SUA Japonia
Populatia
292 270 127
(milioane)
PIB (miliarde
5.773 7.592 3.376
EUR)
Ponderea în
22,2 29,3 13,0
PIB mondial
Exporturi de
bunuri si
servicii:
% în PIB 17,8 10,9 11,5
% în 20,0 16,3 7,6
exporturile
57
mondiale
Sursa: ECB, Monthy Bulletin, August 1999, p.32
Moneda unica potenteaza avantajele comertului liberalizat cu

bunuri si servicii si cele ale integrarii pietelor factorilor de
productie - forta de munca si capitalul. Desigur, acest comert
intra-comunitar dobândeste, o data cu înlaturarea tuturor
barierelor comerciale între tarile respective, caracterul de comert
intern. De aceea, statisticile evidentiaza distinct comertul extra-
comunitar pe care-l considera adevaratul comert exterior al
zonei. Chiar si procedând astfel, UE fiind cea mai mare putere
comerciala a lumii si înregistrând un grad de deschidere, în
1998, de 17%, detinând cca 20% din exporturile mondiale, va
oferi noii sale monede un suport în marfuri si servicii
comercializate pe plan international, pe masura acestei
deschideri. Devine, în acest mod, o moneda de referinta pentru
comertul international. Noile emisiuni de obligatiuni
guvernamentale si de alte titluri pe piata financiara vor avea loc
numai în Euro, iar piata financiara a zonei Euro a devenit una
puternic integrata prin toate componentele sale.
De asemenea, Euro, înlocuind francul francez şi DM intră în
componenţa coşului valutar pentru calculul valorii DST alături
de usd, lira sterlină şi yen.
Nu toate statele membre ale UE au intrat în UME. Ca
urmare, coexista mai multe regimuri valutare, dupa cum
urmeaza:
- Euro - care va cota fata de dolar si fata de celelalte monede
neparticipante (yen, franc elvetian, dolar canadian etc.).
58
- Monedele tarilor UE care nu participa la UME (Lira sterlina,
coroanele suedeza si daneza) participa, dar voluntar, la noul
mecanism al cursului de schimb (NERM - New Exchange
Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul
Monetar European.
Mecanismul consta în:
- stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul
de etalon;
- cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja
standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre
respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în
acest scop, si finantari pe termen scurt;
- cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta,
deci în raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de
acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.
Cap. 3. Indicatori şi agregate monetare

3.3. Rata dobânzii
59
Masa monetară în sens restrâns reprezintă totalitatea

mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un moment
dat sau în medie pe o anumită perioadă 5 .
Masa monetară este un indicator complex, statistic. Apare ca
solduri monetare, iar nivelul său se stabileşte pe baza bilanţului
centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după ce în
prealabil se deduc o serie de operaţii duble între diferite bănci.
Partea de pasiv a bilanţului băncilor desemnează mărimea masei
monetare, deci acele mijloace băneşti existente în conturile
clienţilor plus numerarul în circulaţie care apare în bilanţul
băncii centrale.
Masa monetară în sens larg se prezintă ca o mărime
eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate
pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata
datoriilor, respectiv 6 :
- moneda efectivă sau numerarul,
- moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente,
- depunerile la termen şi în vederea economisirii,
- alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din
componentele cele mai importante ale masei monetare.
Moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente,
probează acelaşi grad de lichiditate, asupra lor putând fi trase
5
Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 6
6
60
cecuri şi efectua plăţi. O sumă depusă în cont poate fi
considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate
să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri
trase asupra sa.
Depunerile la termen şi în vederea economisirii:
- asupra acestora nu pot fi trase cecuri pentru a se efectua
imediat plăţi, dar pot fi retrase după un preaviz
Alte active, se referă la diferitele titluri emise şi puse în
circulaţie pe piaţa financiar-monetară, având diferite grade de
lichiditate. Cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de
tezaur au un grad de lichiditate mai ridicat decât cele pe termen
mediu şi lung, cum sunt acţiunile şi obligaţiunile. Ceea ce-l
atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în
aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de
a le vinde oricând are nevoie de bani pentru efectuarea de plăţi,
respectiv pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Rezultă că
masa monetară nu este omogenă, exigibilitatea
componentelor ei diferă. Aceasta impune ritmuri diferite în
dinamica indicatorilor monetari şi economici ca premisă a
stabilităţii monetare. Autorităţile monetare naţionale şi
internaţionale recurg la fracţionarea masei monetare şi la
studierea evoluţiei structurii ei, ca mijloc de descifrare a efectelor
asupra dezvoltării economiei şi situaţiei monedei. În metodologia
analizei structurale a masei monetare se utilizează gruparea în
două, trei sau mai multe componente ale masei monetare,
numite lichidităţi primare, secundare, terţiare 7 , etc. Ele se
notează cu siglele M1, M2, M3, etc şi se mai numesc şi agregate
monetare. Agregatele monetare diferă în general de la ţară la
7
Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 158
61
ţară în funcţie de condiţiile existente, respectiv de gradul de
dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile monetare
şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă 8 .
M1 include numerarul şi banii de cont, fiind partea cea mai
lichidă a masei monetare în circulaţie, susceptibilă a se
transforma pe termen scurt în cerere pentru mărfuri, servicii şi
efectuarea altor plăţi exigibile. Mai poartă denumirea de masă
monetară propriu-zisă sau bază monetară.
M2 cuprinde disponibilităţile monetare (M1) şi depozitele la
termen din cadrul băncilor. Componenta M2 se mai numeşte
cvasimonedă şi poate fi considerată ca înglobând şi M1, dar şi
distinct, doar cu referire la depozitele la termen.
M3 conţine alte active la vedere, purtătoare de dobânzi sau nu,
respectiv toate depozitele şi titlurile de creanţă negociabile în
devize străine şi alte titluri ale pieţei monetare emise de instituţii
financiare specializate.
Masa monetară reclamă contrapondere imediată în valori
materiale (bunuri şi servicii), diferenţele determinând dezechilibre
ale economiei, ca de exemplu inflaţie.
Prin viteză de circulaţie a monedei se înţelege numărul

actelor de vânzare-cumpărare, respectiv de plată mijlocite de o
unitate monetară într-o anumită perioadă. Acest indicator ridică
probleme în practica monetară deoarece mişcările pe care le
realizează moneda după ce iese din bancă nu pot fi cunoscute în
8
62
totalitate, ci eventual apreciate la modul general. Din această
cauză, în practica monetară, un asemenea indicator a fost
înlocuit cu viteza de rotaţie, care arată frecvenţa cu care moneda
se reîntoarce la bancă.
Viteza de rotaţie se calculează în două moduri 9 şi anume:
- sub formă de coeficient, arătând numărul de rotaţii pe
care îl realizează masa monetară pentru a servi un anumit
volum de încasări şi plăţi pe baza relaţiei:
R
K=
M
unde,
K - numărul de rotaţii
R - rulajul bănesc
M - masa monetară medie într-o perioadă (an, trimestru...)
- ca durată în zile a unei rotaţii (dz) pe baza relaţiei:

Dp M ⋅ Dp
dz = =
K R
unde,
Dp - durata în zile a perioadei (365, 90, etc)
3.3. Rata dobânzii
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca

indicatori monetari rata dobânzii şi agregatele monetare 10 ,
predominând practica utilizării celui de-al doilea indicator,
deoarece primul prezintă anumite limite, respectiv:
9
10
63
- influenţă intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului,
structurii şi evoluţiei ratei dobânzii;
- decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre
rata dobânzii şi economiile şi investiţiile;
- slaba reacţie uneori a ratei dobânzii la măsurile de politică
monetară, etc.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori
monetari nu exclude însă folosirea ratei dobânzii în analizele
monetare. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta
depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut , o
reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile,
ieftinind creditul şi deci cererea totală. Ca urmare, utilizarea
agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se
poate dispensa de folosirea în acelaşi timp şi a ratei dobânzii.
Stabilitatea monedei este una din premisele esenţiale pentru

ca ea să servească bine viaţa economică şi socială şi se exprimă
în constanţa relativă a preţurilor şi tarifelor. Evoluţia masei
monetare în raport cu indicatorii producţiei rămâne principala
variabilă care influenţează puterea de cumpărare a banilor.
Cererea şi oferta de monedă pot fi corelate direct cu cererea
şi oferta de mărfuri şi servicii. Egalitatea bani-mărfuri ar putea
exprima cerinţa echilibrului monetar. dar mărimea stocurilor
bani-marfă diferă datorită modului lor specific de circulaţie 11 .
Mărfurile doar trec din sfera producţiei în sfera consumului
11
64
productiv şi individual, ele doar tranzitează sfera circulaţiei, în
timp ce moneda staţionează în sfera circulaţiei şi în cursul unei
perioade de timp, de exemplu un an, efectuează mai multe
circuite. Viteza de circulaţie a banilor micşorează cantitatea de
monedă necesară, dacă are loc accelerarea ei sau amplifică
cantitatea de monedă necesară, dacă are loc încetinirea acesteia.
Cererea de monedă, aşa cum apare ea la Irving Fisher în
lucrarea Puterea de cumpărare a banilor publicată în 1907, nu
depinde decât de tranzacţii. Fisher a stabilit celebra ecuaţie
cantitativă a monedei:
M ⋅V = P ⋅ Q ,
respectiv oferta de monedă = cererea de monedă

unde,
M – masa monetară
V – viteza de circulaţie a monedei
P – nivelul preţurilor
Q - tranzacţiile
Dacă se ţine seama de această particularitate a circulaţiei
mărfurilor şi banilor, nu se poate pretinde drept condiţie a
stabilităţii banilor egalitatea bani-mărfuri. Luând în considerare
faptul că nevoia de monedă decurge nu numai din tranzacţii, ci şi
din speculaţii şi precauţii, echilibrul monetar apare formulat nu
pe relaţia bani-mărfuri, ci în sfera monetară propiu-zisă, în
egalitatea dintre cererea şi oferta de monedă.
Cererea de monedă exprimă cantitatea de bani necesară,
justificată prin proporţiile şi caracteristicile economiei. Este dată
de necesităţile consumatorilor, întreprinderi şi populaţie, de a
procura bunuri şi servicii pentru satisfacerea trebuinţelor lor.
65
Oferta de monedă apare ca fiind cantitatea de monedă
existentă în arterele circulaţiei. Condiţie a stabilităţii monedei şi
echilibrului monetar apare, deci, menţinerea stocului de monedă
în circulaţie, a ofertei, la nivelul stocului justificat, exprimat prin
cererea de monedă.
Se ştie că principala contrapartidă a monedei în circulaţie o

reprezintă creditele. Acordând credite, băncile creează monedă 12 ,
transformând în împrumuturi o parte din depunerile clienţilor.
Cea de-a doua modalitate tehnică de realizare a ofertei de
monedă apare în strânsă legătură cu operaţiunile de comerţ
exterior, atunci când balanţa comercială şi de plăţi este activă
(exporturi mai mari decât importurile). Devizele obţinute de
exportatori sunt vândute băncilor, care le dau în schimb monedă
naţională, monedă creată cu acest prilej, în plus faţă de moneda
existentă înainte în circulaţie 13 . O parte din această ofertă de
monedă se reduce cu ocazia vânzării devizelor importatorilor
contra monedei naţionale deţinute de aceştia. Deci rămâne un
sold al creaţiei monetare ca urmare a exportului mai mare decât
importul, sold care reflectă o ofertă de monedă.
Moneda nu este pusă în circulaţie doar de către autorităţile
monetare. La crearea ei participă toate unităţile economice.
Oricine prezintă pe piaţă lichidităţi, în schimbul activelor
nelichide, oferă monedă 14 . Este cazul cumpărătorului de bunuri
12
13
14
66
de consum, al investitorului de capital, al celui care
achiziţionează titluride creanţă şi al cumpărătorului de devize.
Fenomenul de a nu stoca moneda este echivalent cu fenomenul
de sporire a ofertei de monedă.
Excedentul de ofertă de monedă în raport cu cererea
generează inflaţie. Excedentul de monedă poate să apară prin
folosirea ei excesivăpentru achiziţionarea bunurilor de consum,
atunci când prin detezaurizarea monedei creditorii permit
debitorilor să investească mai mult, când are loc transformarea
monedei pasive în monedă activă, când are loc o renunţare la
lichidităţi, etc.
Problema ofertei de monedă rămâne foarte complexă
întrucât între ofertanţii şi solicitatorii de monedă se află
intermediarii, băncile, care pot pune în circulaţie o cantitate de
monedă mai mare decât disponibilităţile pe care le deţin. Oferta
de monedă este variabilă şi depinde de rata dobânzii. În general
creşterea ratei dobânzii frânează achiziţiile, diminuează oferta
globală de monedă, iar scăderea ratei dobânzii încurajează
achiziţiile, măreşte oferta globală de monedă. Dacă şansele de a
obţine profit sunt mari, investitorii vor accepta să plătească şi
dobânzi mai ridicate, deci nu se vor conforma indicaţiilor băncilor
de emisiune de a restrânge oferta de monedă.
Fenomenele cu acţiune negativă, constând într-o ofertă
exagerată de monedă, pot fi generate atât de gestiunea ineficientă
a agenţilor economici, cât şi de deficitul finanţelor publice
(cheltuieli publice mai mari decât resursele).
67
Cap. 4. Sistemul bancar contemporan
4.1.2. Serviciile bancare
Sistemul bancar reprezintă totalitatea băncilor care

funcţionează în economie într-o anumită perioadă. Aceste bănci
sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia
capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii
obţinerea unui profit. Este alcătuit din două subsisteme:
sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit. Calitatea
de sistem decurge din legăturile care se nasc între cele două
subsisteme. Aceste relaţii îmbracă forma relaţiilor de cont
corespondent, înţelese în dublu sens 15 :
1. în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de
credit prisosesc nevoilor lor de credite, surplusul respectiv
este luat de banca centrală;
2. în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit
sunt superioare resurselor pe care acestea le au, banca
centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi
băncilor de credit.
15
68
Banca se identifică în primul rând şi în cea mai mare
măsură, cu activitatea de creditare. Acumularea resurselor de
creditare şi plasarea lor este esenţa activităţii unei bănci.
Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel,
iar formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile
particularităţi de la o ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt
predominante. Astfel, băncile îndeplinesc, în esenţă, acelaşi rol în
viaţa economică, constând în 16 :
- atragerea de capitaluri băneşti disponibile şi acordarea de
împrumuturi întreprinzătorilor şi statului;
- mobilizarea unei părţi însemnate din veniturile băneşti şi
economiile diferitelor categorii ale populaţiei şi
transformarea acestora în capital de împrumut;
- emiterea titlurilor de credit şi a bancnotelor;
- efectuarea operaţiunilor de viramente şi prestări de servicii
financiare pentru întreprinzători şi stat (favorizează
tranzacţiile comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări,
asigură efectuarea plăţilor şi schimbul valutar);
- permit realizarea investiţiilor, fie participând direct la
finanţarea acestora, fie prin plasamentul şi gestiunea
economiilor băneşti;
- rol principal pe piaţa capitalului.
În cadrul sistemelor bancare, funcţie de natura activităţii, băncile
se structurează în 17 :
- bănci comerciale (de depozit)
- bănci de emisiune,
- bănci de afaceri,
- bănci specializate şi organisme de credit nebancare.
16
17
69
Băncile comerciale au apărut odată cu dezvoltarea

comerţului şi cu acumulările de capitaluri băneşti, expresie a
dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la
dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor
cambiale, în mod firesc aceste bănci au primit apelativul de
„bănci comerciale”. În diferite ţări, asemenea bănci poartă
denumirea de bănci de depozite.
Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi comerciale
pe acţiuni şi urmăresc obţinerea unui profit. Băncile comerciale
constituie veriga de bază (primară) a sistemului bancar,
calitate dată de faptul că ele iniţiază marea majoritate a
operaţiilor bancare. Operaţiile de bază sunt reprezentate de
constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de
credite agenţilor economici.
Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni 18 :

- operaţiuni pasive,
- operaţiuni active,
- operaţiuni comerciale, de comision şi de mandat.
Operaţiunile pasive sunt acele operaţii prin care aceste bănci îşi
procură mijloace de lucru şi constau în:
1. formarea şi completarea capitalului propriu,
2. atragerea depunerilor şi
18
70
3. reescontul sau refinanţarea.
1. Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie
capitalul propriu pe seama capitalului social, a fondului de
rezervă şi a provizioanelor. Completarea capitalului propriu
se face prin capitalizarea unei părţi din profit. Principala
caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul
resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere
redusă, astfel că este puţin semnificativă valorificarea
capitalurilor băneşti sub forma capitalizării profitului bancar
obţinut (5-6% din operaţiile pasive 19 ).
Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de
acţiuni.
Fondul de rezervă se constituie în vederea acoperirii unor
pierderi generate în principal de insolvabilitatea unor debitori.
Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub
forma fondului de rezervă ating o mărime egală cu cea a
capitalului social, justificată prin varietatea riscurilor care apar
în operaţiunile bancare.
Provizioanele sunt constituite în vederea menţinerii unui
anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare prudenţială.
Acestea pot fi provizioane reglementate sau provizioane de
risc.
Provizioanele reglementate sunt constituite în baza unor acte
normative în scopul amplificării capitalurilor bancare proprii.
Provizioanele de risc sunt constituite în vederea acoperirii
anumitor pierderi manifestate în activitatea bancară, pierderi a
căror natură poate fi prevăzută, fără a se şti exact mărimea şi
momentul producerii lor.
19
71
2. Atragerea depunerilor şi formarea depozitelor bancare
reprezintă principala operaţiune a băncilor comerciale. În
general, băncile comerciale constituie trei categorii de depozite 20 :
- la vedere,
- la termen,
- prin cont curent.
Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de
flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând
utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont.
Utilizarea acestora de către bănci impune o anumită prudenţă
deoarece ar putea genera dificultăţi privind starea de lichiditate,
mai ales atunci când clienţii ar supralicita retragerile.
Depozitele la termen se pot retrage după trecerea unei anumite
perioade, constituind o modalitate sigură de justificare în
procesul de creditare. Presupun încheierea unei convenţii între
deponent şi bancă privind durata, condiţiile de depunere şi
nivelul dobânzilor bonificate.
Constituirea depozitelor prin cont curent constituie o parte
însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid
persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că
prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de
încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare,
cum ar fi: cecurile, ordinele de plată, foile de vărsământ, etc.
Prestarea serviciilor de cont curent, prin amploarea lor, solicită
un efort deosebit din partea băncii, motiv pentru care unele bănci
nu bonifică dobânzi pentru disponibilităţile din cont, altele
bonifică o dobândă redusă.
20
72
Pentru bănci, separarea operaţiunilor de depuneri în funcţie
de caracterul lor, are semnificaţii deosebite atunci când se pune
problema lichidităţii lor. Aceasta este asigurată în condiţiile în
care există o concordanţă între caracterul depunerilor (caracter
temporar sau de durată) şi caracterul plasamentului în credite pe
termen scurt, mediu sau lung.
3. Reescontul sau rescontul constituie o modalitate de
procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea
portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale,
băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Prin
reescontare, banca comercială obţine un profit chiar în aceeaşi zi
în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă între dobânda la care
se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială a
scontului practicată de banca de emisiune.
Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni
de lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte
publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca
comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe termen
scurt.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice
recreditării sau refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în
economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din
necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele,
pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite
prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţii prin
care acestea îşi îndrumă mijloacele lor de lucru procurate
anterior şi constau în operaţiuni de creditare şi de plasament pe
73
baza depozitelor bancare constituite. Se grupează în principal în
următoarele categorii distincte:
1. credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea de
titluri de stat,
2. creditarea agenţilor economici,
3. creditarea persoanelor fizice,
4. plasamente în titluri pe termen lung,
5. operaţiuni de creditare specifice.
1. Credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea

de titluri de stat:
În România postcomunistă, Trezoreria publică a emis, iniţial,
exclusiv titluri în cont, dematerializate, destinate exclusiv
băncilor 21 . Începând din anul 1997, au fost emise şi titluri de
stat concretizate în înscrisuri; fiind negociabile, o parte din aceste
titluri au fost achiziţionate de băncile comerciale, fie în momentul
iniţial, cu ocazia lansării împrumuturilor de stat respective, fie
ulterior pe piaţa secundară a titlurilor de stat.
2. Creditarea agenţilor economici:
Creditele bancare acordate întreprinderilor sunt de trei feluri:
- credite pe termen scurt (pe o perioadă de până la un an),
- credite pe termen mediu (1-5 ani),
- credite pe termen lung (peste 5 ani).
Creditul pe termen scurt este cel mai adesea un credit de
trezorerie, pe când creditul pe termen lung este un credit
pentru investiţii.
21
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 136
74
Creditul pe termen mediu are o natură mixtă 22 ; în unele cazuri
el poate servi pentru finanţarea operaţiilor de producţie şi de
comercializare care nu-şi dovedesc rentabilitatea decât după un
interval de timp mai mare decât cel normal (de exemplu, pentru a
putea exporta, întreprinderile trebuie adesea să accepte termene
de plată mai mari decât în interiorul ţării); în alte cazuri, creditele
pe termen mediu pot servi pentru finanţarea investiţiilor care se
amortizează rapid (mici echipamente, tehnică de calcul), etc.
Creditele pe termen scurt şi pe termen mediu acordate
întreprinderilor sunt destul de frecvent credite de portofoliu,
adică acordate prin achiziţionarea de efecte comerciale: trate,
bilete la ordin, facturi confirmate, etc. Această operaţiune se
numeşte scontare, iar dobânda aferentă se numeşte taxă de
scont.
Creditarea creanţelor comerciale sau scontarea înseamnă pentru
bănci a prelua, contra monedă, creanţele comerciale pe care
întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Aceste titluri
pe termen scurt sau mediu pot fi revândute de bănci pe piaţa
monetară, în cazul în care sunt la purtător, sau pot fi
tranzacţionate pe alte căi, în cazul în care sunt nominative. În
primul caz, titlurile respective pot fi vândute ferm sau puse în gaj
pentru împrumuturile luate de la alte bănci în vederea procurării
de lichidităţi.
Creditarea de portofoliu sau creditarea creanţelor include
următoarele operaţiuni specifice 23 :
- operaţiuni cambiale,
- împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,
22
23
75
- operaţiuni de report.
Scontarea titlurilor de credit comercial şi operaţiunile
de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale poartă
denumirea de operaţiuni cambiale.
Scontarea cambiilor reprezintă cedarea titlurilor de creanţă
către o bancă comercială în schimbul obţinerii valorii actuale,
valoarea nominală – scontul. Necesitatea scontării decurge din
nevoia urgentă de capital bănesc a posesorului titlului de credit
comercial. Scontul este o operaţiune de credit, pentru că banca
avansează întreprinzătorului, în schimbul titlului scontat, o
sumă de bani până la scadenţă. Există riscul ca debitorul să nu
achite la scadenţă suma prevăzută în cambie. Asemenea situaţii
fac ca băncile comerciale să fie prudente, în primul rând prin
agrearea la scontare a cambiilor care au o bază reală, adică au
fost emise printr-o relaţie de credit comercial şi poartă mai multe
semnături. În al doilea rând sunt acceptate la scontare efectele
întreprinderilor solvabile. Scontarea este actul prin care creditul
comercial consacrat de cambie se transformă în credit bancar.
Prin urmare beneficiarul iese din raportul de credit anterior,
obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin banii efectivi pe
care banca îi avansează. pe de altă parte, trasul, angajat iniţial
într-o operaţie comercială, de vânzare a mărfurilor pe credit,
devine ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.
Beneficiarul cambiei primeşte de la bancă în urma scontării
valoarea actuală a cambiei, respectiv:
Va = Vn – S,
unde,
Va – valoarea actuală
Vn - valoarea nominală
76
S – scontul, respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare
până la scadenţă
Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are
loc atunci când banca îşi creează o imagine pozitivă privind
solvabilitatea beneficiarului de cambii sau mărfurile respective
sunt garantate. Documentul care atestă prezenţa mărfurilor în
depozite este warantul. Acesta poate fi utilizat ca un efect de
comerţ. Prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa
constituită prin gajarea mărfii respective şi dreptul de a dispune
ca atare asupra mărfurilor gajate. Banca avansează solicitantului
o sumă reprezentând, de regulă, 50-60% din valoarea efectului
comercial sau a mărfurilor. În caz de nerambursare a creditului
respectiv, băncile vor recupera creanţele valorificând efectele
comerciale sau mărfurile care servesc ca garanţie.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni,
denumite şi operaţiuni de lombard au o pondere mare în unele
ţări dezvoltate, cum ar fi Anglia, Germania, SUA, etc. Se practică
acolo unde există o abundenţă de titluri de împrumut, a
bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte
însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci
când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor
titluri de împrumut ale statului, preferând să le menţină în
proprietate şi să obţină în continuare dobânzi, recurg la
împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul
realizat, prin plata dobânzilor pntru creditul de care beneficiază.
Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de
report, în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la
posesorii acestora, cu obligaţia răscumpărării lor de către
vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă 15 zile.
77
Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor
lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor
în schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la
operaţiunile cambiale curente. În majoritatea ţărilor occidentale,
legislaţia bancară insituie obligaţia băncilor comerciale de a
deţine la banca centrală active uşor lichidabile, cum ar fi titlurile
de rentă şi bonurile de tezaur. Prin cumpărarea acestora, băncile
comerciale îşi reduc posibilitatea de a acorda credite sectorului
economic. Dimpotrivă, vânzând aceste titluri, băncile îşi procură
resurse financiare şi pot satisface într-o mai mare măsură
cererea de credite a economiei. Totodată, banca îşi îmbunătăţeşte
starea de lichiditate.
Vânzarea-cumpărarea de către băncile comerciale de titluri
ale împrumuturilor de stat constituie un procedeu clasic de
influenţare a politicii monetare şi de credit, cunoscut sub
denumirea de operaţiuni pe piaţa liberă (OPEN MARKET).
O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea 24 .
În această situaţie titlurile pieţei financiare sunt înlocuite cu
cambii pe care banca comercială le cumpără, cu condiţia ca
posesorul acestora să le răscumpere la un termen fixat.
Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor
cu firmele mari şi îndeosebi între bănci. Titlurile de credit care
fac obiectul pensiunii rămân de regulă la beneficiar, banca
cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis
de beneficiar şi borderoul efectelor respective.
Banca centrală poate echiziţiona titluri fie direct de la banca
deţinătoare (rescont), fie în cadrul intervenţiilor sale pe piaţa
24
78
monetară (open market). În cazul acesta, banca centrală
furnizează băncilor în cauză monedă primară.
În afară de creditele de portofoliu, în cadrul creditelor pe
termen scurt acordate de bancă întreprinderilor, o pondere
însemnată o deţine avansul în cont curent sau creditul de
cont. Banca acceptă pur şi simplu ca clientul să dispună plăţi
din contul său, fără ca acest cont să fi fost alimentat în prealabil,
ceea ce face ca acest cont să devină cu sold debitor la bancă;
soldul acesta nu poate depăşi o anumită limită cunoscută sub
denumirea de linie de credit sau plafon de creditare.
3. Creditele bancare acordate persoanelor fizice sunt
credite personale, credite de consum şi credite pentru
construirea sau cumpărarea unei locuinţe. În unele ţări,
creditele respective, mai ales cele pentru cumpărarea sau
construirea de locuinţe, se acordă de instituţii specializate,
aflate sub tutela statului şi beneficiind de sprijinul financiar
al acestuia.
4. Plasamentele în titluri pe termen lung reprezintă
achiziţionarea de către băncile comerciale de acţiuni,
obligaţiuni, participaţii, etc. În trecut, această activitate era
rezervată unei categorii aparte de bănci, numite bănci de
afaceri sau bănci de investiţii. În prezent, în majoritatea
ţărilor, operaţiunile de plasament pe piaţa financiară au
devenit un element forte al activităţii tuturor băncilor.
5. Operaţiunile de creditare specifice se referă la leasing,
credite ipotecare, etc.
Pe lângă operaţiunile pasive şi cele active, băncile
comerciale mai efectuează operaţiuni comerciale, de comision
şi de mandat.
79
Operaţiunile comerciale privesc tranzacţiile de vânzare-
cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi
internaţionale. Cu această ocazie, băncile urmăresc realizarea
unor profituri, ca diferenţă între cursul de vânzare şi cel de
cumpărare al devizelor. În mod curent, băncile nu fac tranzacţii
cu mărfuri, dar pot apărea situaţii când băncile tranzacţionează
acele bunuri care au servit drept gaj pentru creditele care nu au
fost onorate la scadenţă.
În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în
numele şi în contul clientului său. Cele mai frecvente operaţiuni
de acest gen sunt cele care privesc efectuarea plăţilor, îndeosebi
operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso, etc.
Remiterile sunt operaţiuni de transfer, la solicitarea
clienţilor băncii, a unor documente, titluri, sume de bani, etc.
către terţi aflaţi în aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată
efectuată de bancă în baza documentelor de încărcare şi
expediere a mărfurilor. Acreditivul înseamnă totodată un transfer
de sumă, urmare a unei investiri de încredere pe care clientul o
acordă unei bănci.
Incassoul presupune efectuarea serviciului de încasare de
către o bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi,
creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.
Operaţiunile de mandat sunt operaţiuni efectuate în
numele băncii, dar în contul clientului. Aceste operaţiuni se
referă la administrarea hârtiilor de valoare şi chiar la
administrarea unor patrimonii, cum ar fi: executori testamentari,
gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii, etc.
Pentru aceste operaţiuni băncile percep comisioane care servesc
80
pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de aceste operaţiuni,
reprezentând şi o sursă de profit pentru bancă.
Având în vedere cele arătate cu privire la operaţiunile
băncilor, rezultă că bilanţul unei bănci comerciale arată în
principiu, astfel 25 :
ACTIV PASIV
Credite acordate altor bănci Împrumuturi primite de la alte
(Active interbancare) bănci (pasive interbancare)
1. în cont 5. în cont
2. contra efecte 6. contra efecte
Titluri publice şi asimilatele Depozite ale clienţilor (conturi
acestora creditoare):
Certificate de depozit emise de 7. conturi curente creditoare
alte bănci 8. conturi de disponibilităţi
Credite acordate clienţilor la vedere
3. de portofoliu 9. conturi de disponibilităţi
4. conturi curente debitoare la termen
Obligaţiuni de leasing, credite 10. conturi de economii
bancare, etc Certificate de depozit (emise de
bancă)
Obligaţiuni (emise de bancă)
Provizioane
Fonduri proprii
4.1.2. Serviciile bancare 26
25
26
81
Serviciile bancare constau, în esenţă, în preluarea de către
bănci a diverselor genuri de riscuri cu care se confruntă clienţii
lor. Sursa principală a acestor operaţiuni de preluare a riscurilor
este reprezentată de inovaţiile financiare apărute începând cu
anii 80 şi care au dus la apariţia pieţelor riscurilor: piaţa
valutară, piaţa garanţiilor bancare, piaţa asigurărilor, inclusiv a
asigurărilor de credite, piaţa opţiunilor, piaţa contractelor la
termen, etc. Operaţiunile respective se finalizează într-un
moment viitor, constituind, deci, pentru bănci, un pasiv
eventual 27 . Acest pasiv poate proveni fie dintr-un angajament
asumat de bancă, fie din realizarea unei anumite condiţii incerte
prin natura sa şi independente de voinţa băncii. Ca urmare,
băncile înregistrează aceste operaţiuni în conturi în afara
bilanţului; ele vor include automat în bilanţ operaţiunile
respective în cazul şi în momentul în care condiţia lor specifică se
realizează. De aceea se consideră că operaţiunile de acest gen
creează un risc important pentru bănci.
Cele mai frecvente riscuri cu care se confruntă băncile şi
ceilalţi agenţi economici sunt:
- riscul de lipsă de lichiditate, care constă în imposibilitatea
de a face faţă plăţilor exigibile; în cazul unei bănci, acest
risc este în primul rând un risc de refinanţare în condiţii
dezavantajoase, în sensul că banca respectivă va fi obligată
să-şi procure fonduri de pe piaţa interbancară la un preţ
ridicat;
- riscul de nerambursare a creditului, pe care banca şi-l
asumă prin faptul că acordă un credit unui client care poate
deveni insolvabil;
27
82
- riscul valutar, cu care se confruntă orice agent economic
care deţine sume în valută; în cazul în care cursul valutei
respective scade pe piaţa valutară, agentul va suferi o
pierdere;
- riscul variaţiilor dobânzilor, care provine din faptul că preţul
(cursul) unui activ financiar este invers proporţional cu
dobânda pieţei; ca urmare, în cazul în care rata dobânzii
creşte în intervalul de timp dintre momentul cumpărării
până în momentul vânzării unui activ financiar, acest activ
va fi vândut la un preţ mai mic decât preţul cu care a fost
cumpărat.
Aceste patru tipuri de riscuri grevează în mod normal
activitatea oricărei bănci comerciale, care acordă credite şi
efectuează operaţiuni cu valute şi cu titluri. Se consideră totuşi
că următoarele trei tiouri de operaţiuni, înregistrate în conturi în
afara bilanţului, sunt generatoare de riscuri deosebit de mari
pentru bănci:
1. acordarea de garanţii,
2. asumarea de angajamente propiu-zise,
3. operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor
valutare.
1. Acordarea de garanţii constă în efectuarea de acte prin care
banca se obligă să-şi asume angajamentele terţilor. Cele mai
cunoscute garanţii bancare sunt: cauţiunea, acceptarea,
avalizarea şi andosarea (girarea) tratelor, deschiderea de
acreditive documetare, etc.
Cauţiunea este angajamentul băncii ca, în caz de faliment al
clientului său (întreprindere, altă bancă, etc.), să realizeze
operaţiunile la care s-a angajat aceasta din urmă.
83
Acceptarea, avalizarea şi andosarea (girarea) tratelor sunt
formalităţi specifice dreptului cambial, prin care banca se
angajează să achite la scadenţă cambiile (poliţele) care nu au fost
onorate de clientul său.
Acreditivul documentar este o modalitate de plată folosită
îndeosebi în comerţul internaţional; banca se obligă să plătească
exportatorului care prezintă documentele cerute, în caz că
importatorul nu va plăti.
În toate aceste cazuri, băncile nu se angajează decât în
cazul de faliment al clientului lor. Ele îşi asumă, deci, un risc
condiţionat şi anume un risc care este în acelaşi timp un risc de
lichiditate şi un risc de nerambursare a creditului. În schimbul
preluării acestui risc, băncile pretind un anumit comision.
2. Asumarea de angajamente propiu-zise constă în
deschiderea de linii de credit confirmate, acordarea de facilităţi
de emisiune a titlurilor, etc.
Deschiderea de linii de credit confirmate reprezintă
angajamentul luat de o bancă de a acorda clientului său, în
anumite condiţii, un credit de o valoare determinată. Creditul va
fi inclus în bilanţul băncii în momentul în care clientul îl va
utiliza efectiv.
Facilităţile de emisiune a titlurilor sunt tehnici mai recente,
concepute să însoţească emisiunea de titluri pe termen scurt
(bonuri de casă, certificate de depozit, etc.), efectuată de un
client. Banca se angajează ca, în cazul în care titlurile emise nu
vor fi subscrise, fie să cumpere ea însăşi titlurile rămase
neplasate, fie să deschidă clientului respectiv o linie de credit,
care să înlocuiască operaţiunea de emisiune de titluri.
84
Sunt considerate, de asemenea, ca fiind angajamente ferme
vânzările şi cumpărările la termen de active financiare, de
exemplu vânzări sau cumpărări la termen de acţiuni la bursă.
Riscul pe care şi-l asumă banca în acest caz este acela de a plăti
un preţ mai mare pentru titlurile al căror curs a scăzut între
timp.
3. Operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor
valutare sunt operaţiunile pe care băncile, la fel ca ceilalţi agenţi
economici le efectuează pe baza anticipaţiilor cu privire la
evoluţia viitoare a ratelor dobânzii, a cursurilor valutare, a
indicilor bursieri, etc. Ele pot fi operaţiuni de acoperire (protejare
împotriva riscului) sau operaţiuni speculative (obţinerea de
câştig): operaţiuni swap cu dobânzile, operaţiuni cu contractele la
termen, operaţiuni cu opţiuni, etc. Toate aceste tipuri de
operaţiuni, deşi deosebit de riscante, sunt foarte remuneratoare
pentru bănci, de unde şi dezvoltarea lor în ultimii ani.
Pentru toate activităţile lor, băncile percep remuneraţii.
Astfel, creditele acordate altor bănci sunt remunerate cu dobânda
existentă pe piaţa monetară. Creditele acordate clienţilor sunt
remunerate cu marje de profit, care cuprind dobânzile,
comisioanele de risc şi spezele bancare percepute pentru
efectuarea operaţiunii. Serviciile bancare sunt remunerate prin
comisioane, dar pot genera şi alte profituri (sau pierderi)
suplimentare.
Activitatea monetară a băncilor trebuie să aibă drept
suport dobândirea de active lichide de către acestea, în timp
ce investiţiile (plasamentele) băncilor trebuie finanţate prin
resurse stabile. Majoritatea crizelor financiare au izbucnit din
cauza nerespectării acestei cerinţe elementare.
85
Băncile de afaceri sunt bănci de depozit care s-au

specializat în operaţiuni de finanţare a investiţiilor. Finanţarea se
realizează pe baza depozitelor constituite pe termen lung şi pe
baza atragerii de capitaluri prin emisiuni de valori mobiliare. Ele
oferă clienţilor sprijin financiar direct, prin participaţii de capital
(cumpărări de acţiuni) sau indirect, prin preluarea datoriilor
acestora sub formă obligatară.
Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în
managementul financiar al firmelor, încasând comisioane
importante 28 .
Acestea se structurează în următoarele categorii 29 : bănci

ipotecare, bănci agricole, companii sau trusturi de investiţii,
bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări, societăţi
financiare, cooperative de credit, case de economii, etc.
Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi
mobilizează resursele prin emiterea unor hârtii de valoare
28
29
86
specifice numite înscrisuri funciare. Garanţia acestora o
reprezintă valorile imobiliare ipotecate.
Creditele acordate de către băncile agricole au ca destinaţie
efectuarea unor cheltuieli cu inventarul agricol, cu amenajarea
de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte, etc. Principala
trăsătură a acestor credite este caracterul productiv.
Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de
credit care mobilizează capitaluri băneşti prin emisiunea titlurilor
de valori mobiliare proprii (acţiuni, obligaţiuni), pe care le
investesc în sectoare productive, precum industrie, construcţii,
transporturi, etc. Funcţia principală a acestora este de a
acumula capitalurile rentierilor şi economiile populaţiei în
vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în
sfera investiţiilor.
Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară
ca urmare a expansiunii activităţii de export şi a implicării din ce
în ce mai mult a statului în activitatea bancară. Principalele
operaţiuni ale băncilor de comerţ exterior sunt 30 :
- procurarea unor resurse specifice, în principal prin
rescontarea portofoliului de titluri de credit prin băncile de
emisiune şi alte instituţii de credit;
- atragerea resurselor bugetare prin emisiunea de obligaţiuni
pe pieţele interne şi externe;
- acordarea de credite prin intermediul acceptării, scontului,
acreditivului şi scrisorii de garanţie sau acordarea de credite
direct cumpărătorilor;
30
87
- efectuarea de servicii bancare decurgând din schimburile
internaţionale, în special sub forma plăţilor şi încasărilor în
contul întreprinderilor din străinătate;
- participarea la crearea de societăţi comerciale, bancare şi
financiare privind comerţul exterior;
- facilitarea unor operaţiuni valutare, de garantare şi
asigurare a creditelor comerciale, de mandat şi comision
care au ca obiectiv dezvoltarea activităţii de comerţ exterior
şi amplificarea exportului.
Societăţile de asigurări, ca instituţii nebancare,
mobilizează însemnate capitaluri băneşti prin încasarea şi
gestionarea primelor de asigurare. O bună parte din
disponibilităţile astfel mobilizate au ca formă de plasament
acordarea de împrumuturi.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o
importanţă aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările
occidentale. Acestea sunt instituţii de credit care desfăşoară o
activitate specifică stabilită prin lege sau convenţie. Principalele
operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt
leasingul, factoringul, acordarea şi garantarea de credite pe
termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea
mărfurilor cu plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de
ipotecă, gestiunea mijloacelor de plată 31 , etc.
Operaţiunile de leasing au fost introduse în 1952 în SUA,
cunoscând de atunci o rată a creşterii de la an la an de peste
30%, ceea ce reprezintă o dinamică extrem de accentuată în
economia şi finanţele lumii. Leasingul este o operaţiune de
închiriere de utilaje, imobile sau mijloace de transport, care
31
88
aparţin unei bănci sau unei societăţi financiare. Părţile convin
închirierea ca o etapă intermediară, scopul final fiind achiziţia de
către chiriaş a bunurilor respective, cu luarea în considerarea a
plăţilor efectuate cu titlu de chirie. Leasingul reprezintă astfel o
formă specială a relaţiilor de credit. Operaţiunea se referă la
plasamentul capitalului disponibil al unităţilor specializate
pentru aceste operaţiuni. Angrenarea capitalului se face pe
termen mijlociu şi uneori lung, iar profitul băncii decurge din
nivelul dobânzii practicate.
Instituţiile specializate în factoring reprezintă, de
asemenea, verigi noi ale sistemului de credit care s-au extins
rapid în ţările dezvoltate. Operaţiunile de factoring implică
apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul
creditor şi cumpărătorul debitor a unui personaj nou, factorul.
Cuvântul factor provine din limba engleză, având semnificaţia de
agent, unul care acţionează pentru altul 32 . Factorul preia asupra
sa, de la creditor, titlurile de creanţă asupra debitorilor săi,
devenind faţă de aceştia, beneficiarul creanţelor respective. Prin
aceasta factorul preia întregul risc legat de eventuala neplată a
creanţelor de către debitori. Pentru creanţele preluate, factorul
plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor,
diminuată cu comisionul său. Astfel, factorului îi revine:
- dobânda aferentă perioadei până la scadenţa fiecărei
creanţe,
- comisionul aferent efectuării operaţiunilor propriu-zise de
încasare a titlurilor de creanţă, inclusiv o cotă care să
acopere riscurile şi cheltuielile suplimentare legate de
urmărirea debitorilor rău platnici.
32
89
Acest sistem este favorabil furnizorilor care efectuează
numeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate
sezonieră sau clientelă disperastă şi care întâmpină greutăţi de
încasare a creanţelor, fapt ce a permis extinderea factoringului
prin unităţi specializate, sau ca operaţiune componentă în
activitatea unor bănci care tind să se universalizeze.
Alte instituţii financiare cu o pondere importantă în cadrul
operaţiunilor nebancare sunt casele de economii şi
cooperativele de credit.
Casele de economii sunt instituţii care efectuează
operaţiuni asemănătoare cu cele ale băncilor (deschiderea de
conturi, acordarea de credite, etc.), dar sunt specializate în
relaţiile cu populaţia. Principala activitate a acestor organisme
este colectarea economiilor băneşti ale populaţiei prin tehnica
depunerilor pe librete de economii. În România, instituţia de
acest gen este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, CEC,
înfiinţată încă din 1864.
Cooperativele de credit sunt în general instituţii care
efectuează acelaşi gen de operaţiuni ca şi băncile, însă cu
respectarea anumitor limite prevăzute în legislaţie şi în statut. La
fel ca întregul sector cooperatist, cooperativele de credit se
bazează pe principiul mutualităţii. Ele au apărut în Germania 33 ,
spre sfârşitul sec. al XIX lea pentru a oferi un debuşeu micilor
economii ale populaţiei. În România au apărut în perioada
interbelică. Au existat şi în perioada economiei planificate, când
au avut mai ales atribuţiuni de efectuare a plăţilor către
producătorii agricoli. În general, scopul acestei instituţii este
ajutorarea membrilor şi nu realizarea de profit. Acest principiu a
33
90
pus instituţia de multe ori în dificultate, fiind salvată de
intervenţia statului. Resursele sale provin de la membrii
cooperatori şi pot fi folosite numai pentru anumite destinaţii.
În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol

major, motiv pentru care se mai numeşte bancă centrală. Banca
de emisiune deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem
bancar. Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, prin multiplele
legături stabilite cu celelalte bănci şi prin acestea cu întreaga
economie, banca de emisiune reprezintă placa turnantă a
sistemului bancar. Poziţia pe care o deţine şi rolul său major în
cadrul sistemului bancar justifică pe deplin atribuirea denumirii
de bancă centrală sau bancă a băncilor.
Dacă în trecut băncile centrale erau doar bănci de emisiune, în
prezent acestea realizează şi alte laturi ale politicii economice a
statului 34 . Ele prezintă anumite caracteristici:
- sunt, de regulă, bănci ale statului;
- au calitatea de bănci ale băncilor, calitate decurgând din
faptul că toate celelalte bănci din economie îşi păstrează
resursele disponibile la banca centrală;
- organizează şi reglementează circulaţia monetară a ţării
respective (sunt cele care emit moneda şi cele care
realizează reglarea operativă a mişcării numerarului);
- promovează în numele statului diferite politici monetare şi
de credit.
34
91
În economiile moderne, emisiunea monetară este rezultatul
activităţii tuturor băncilor, respectiv băncile comerciale şi banca
centrală. Însă moneda creată de banca centrală, moneda
legală sau moneda primară, este o formă specială de monedă,
caracterizată prin faptul că are o putere liberatorie (adică
serveşte cu adevărat ca mijloc de plată) nelimitată pe teritoriul
naţional. Celelate forme de monedă sunt forme private, care au
putere liberatorie doar prin clauza de conversiune, care le leagă
de moneda primară 35 . Orice bancă comercială trebuie să fie în
permanenţă capabilă să transforme moneda pe care o creează
(moneda de cont) în monedă primară.
Sistemul monetar al unei ţări este acea formă de
organizare a utilizării monedei care asigură conversia
imediată a diverselor forme de monedă una în alta, la
raportul de o unitate monetară naţională pe unitate
monetară naţională, precum şi realizarea echilibrului
instituţiilor bancare 36 . Elementul esenţial în acest proces de
conversie este banca centrală care organizează compensarea
transferurilor între băncile comerciale, producând în măsura
necesară moneda primară prin care se finanţează soldurile
deficitare ale diferitelor circuite de plăţi. Orice bancă comercială
trebuie să fie în permanenţă lichidă pentru a face faţă cererilor de
numerar şi ordinelor de virament dispuse de propria clientelă în
favoarea clienţilor altor bănci comerciale. Existenţa unor rezerve
suficiente de monedă primară, adică, în mod practic, existenţa
unor disponibilităţi suficiente în conturile băncilor comerciale
deschise la banca centrală, este esenţială nu numai pentru
existenţa şi creaţia monetară a băncilor comerciale, ci şi pentru
35
36
92
buna funcţionare a sistemului naţional de plăţi, cu şi fără
numerar.
Banca centrală are un rol unificator deoarece garantează în
faţa publicului credibilitatea băncilor comerciale, cărora le
deschide conturi, în care le păstrează disponibilităţile, le acordă
credite şi le operează plăţile reciproce. Rezultă că emisiunea de
bancnote (monezi) şi gestionrea monedei primare, adică
gestionarea lichidităţilor bancare, constituie esenţa serviciului
public prestat colectivităţii de către banca centrală.
Într-o economie de piaţă, băncile de emisiune îndeplinesc
următoarele funcţii 37 :
1. emisiunea de monedă necesară circulaţiei,
2. creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci,
3. realizează execuţia de casă a bugetului de stat şi sunt bănci
ale guvernelor,
4. păstrează rezervele de aur şi valute ale ţării şi influenţează
formarea cursului de schimb al monedei naţionale.
Fiecare din aceste funcţii se individualizează, au sfere de
acţiune diferite, dar totodată, prin natura lor aceste funcţii se
găsesc într-un sistem relaţional de interdependenţe şi
intercorelări, manifestându-se organic.
1.Emisiunea de monedă necesară circulaţiei:
Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost
reglementarea de către stat a sistemului de emisiune şi mai ales
instituirea monopolului asupra emisiunii, prin atribuirea acestui
privilegiu unor bănci şi în final unei singure bănci sau unor
bănci încadrate într-un sistem federal. În acest sens banca de
emisiune apelează la o serie de pârghii monetare şi de credit
37
Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 104
93
specifice, urmărind transpunerea în practică a obiectivelor unei
politici monetare adecvate.
2.Creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci:
Banca centrală refinanţează băncile comerciale în trei
modalităţi 38 :
- rescont,
- operaţiuni pe piaţa monetară (open market),
- credite în cont.
Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare. Titlurile
de creanţă pe termen scurt, uneori şi pe termen mediu, prevăzute
în lista oficială întocmită în acest scop de banca centrală, pot fi
vândute acesteia din urmă, suportând o taxă de rescont stabilită
cu anticipaţie.
În procesul scontării şi al rescontării se creează o legătură între
creditul comercial, creditul bancar şi emisiunea monetară.
Caracteristicile principale ale rescontului sunt:
- iniţiativa băncilor comerciale şi
- fixitatea dobânzii de refinanţare.
Operaţiunile pe piaţa monetară (open market) s-au dezvoltat
mai ales în anii 70, paralel cu diminuarea ponderii operaţiunilor
de rescont. Înlocuirea rescontului prin achiziţionarea de titluri
publice şi private de pe piaţa monetară are avantajul că permite
băncii centrale să iniţieze ea aceste operaţiuni de refinanţare
a sectorului bancar comercial. Un alt avantaj este că dobânda de
refinanţare poate fi modulată în funcţie de condiţiile pieţei.
Creditele în cont acordate de banca centrală băncilor comerciale
se realizează fie sub forma tehnică a liniilor de credit (limita
maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al
38
94
contului curent al unei bănci comerciale), fie sub forma tehnică a
avansurilor în cont (banca centrală creditează cu suma
respectivă contul băncii comerciale beneficiare).
În România, de exemplu, BNR acordă la ora actuală
următoarele categorii de credite de refinanţare 39 :
- creditul special,
- creditul lombard (overdraft).
Creditul special constituie o formă excepţională de refinanţare a
băncilor comerciale aflate în criza de lichiditate. El se acordă
pentru o perioadă de maximum 30 de zile calendaristice şi se
garantează cu titluri de stat şi cu alte genuri de titluri acceptate
de BNR. În mod excepţional, acest credit poate fi garantat şi cu
active reale aflate în patrimoniul băncilor comerciale. Acordarea
acestui credit este condiţionată de prezentarea unui program de
redresare financiară, agreat de BNR şi care să prevadă un termen
precis de finalizare. În cazul neprezentării programului de
redresare la termenul stabilit, precum şi al neîndeplinirii
măsurilor cuprinse în acest program, creditul poate fi retras fără
preaviz. Rata dobânzii pentru creditele speciale se stabileşte de
către BNR.
Creditul lombard (overdraft) constituie o formă absolut
excepţională de refinanţare, menită să asigure de azi pe mâine
(day to day) efectuarea plăţilor exigibile ale unei bănci comerciale
aflate în criză de lichiditate. Acest credit este reprezentat de
soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei operative de contul
curent al unei bănci comerciale deschis la BN. În cazul în care a
fost aprobat un credit lombard, acest sold se transferă automat
în contul în care se ţine evidenţa creditului respectiv. Creditul
39
95
lombard se acordă în cadrul unui plafon stabilit de BN în limita a
75% din fondurile proprii ale băncii comerciale beneficiare.
Băncile comerciale creditate trebuie să constituie garanţii într-un
volum acoperitor, formate din titluri de stat şi alte categorii de
titluri acceptate de BN. În situaţia în care la sfârşitul zilei banca
comercială în cauză are de făcut plăţi mai mari decât încasările
plus creditul lombard acordat de BN (soldul debitor al contului
curent al băncii comerciale beneficiare depăşeşte plafonul
creditului lombard), aceasta trece la executarea silită a
garanţiilor depuse de societatea bancară pentru creditul lombard
sau pentru alte categorii de credite de refinanţare aflate în
derulare. De asemenea, dacă situaţia o cere, BN trece la aplicarea
unor măsuri speciale de supraveghere şi de restabilire a
lichidităţii băncii comerciale respective sau a altor măsuri
punitive, cum ar fi: retragerea autorizaţiei de funcţionare,
declanşarea procedurii falimentului, etc.
3. Băncile de emisiune realizează execuţia de casă a
bugetului de stat şi sunt bănci ale guvernelor. Ele sunt
casierul statului, în conturile lor reflectându-se execuţia
bugetului de stat. Totodată, statul este pentru banca de emisiune
unul din principalii beneficiari de credite. Titlurile de credit emise
de către stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur, titluri de
rentă, obligaţiuni) ocupă un loc important printre activele
băncilor de emisiune. Constituirea de active reprezentând titluri
de stat permite băncii de emisiune să intervină pe piaţa liberă
(open market), influenţând în special asupra datoriei publice şi în
general asupra politicii de credit şi monetare.
În România, datoria publică este relativ redusă, iar până în
anul 1998 nu a îmbrăcat forma emisiunii de titluri de stat
96
destinate publicului larg. Cu toate acestea, recursul Trezoreriei
publice la BN constituie şi în România unul din principalele
mijloace de gestionare a disponibilităţilor statului. Astfel, BN
administrează Contul general al trezoreriei statului, al cărui sold
creditor figurează în pasivul bilanţului BNR; creditele acordate de
BNR statului prin contul amintit figurează în activul bilanţului
acesteia. Conform legii, acest cont deschis la BN nu poate
înregistra solduri debitoare mai mari decât dublul capitalului
băncii plus fondul său de rezervă şi respectiv echivalentul a 7%
din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent 40 .
4. Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valute ale
ţării şi influenţează formarea cursului de schimb al monedei
naţionale. Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilităţii
nestânjenite a bancnotelor în metaulul monetar, ca şi a circulaţiei
libere a aurului între ţări, a blocat mecanismele de autoreglare a
masei monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrare
automată a balanţei de plăţi cu străinătatea.
Banca de emisiune este depozitara aurului monetar şi a
rezervelor valutare ale statului, bază de susţinere a stabilităţii
monetare la intern ca şi a cursului de schimb în raport de alte
valute. Prin intervenţia directă pe piaţă sau printr-o acţiune
indirectă, banca de emisiune influenţează cererea şi oferta de
valută în funcţie de conjunctura şi exigenţele politicii valutare.
Furnizând valuta pe piaţa valutară, banca centrală evită o
depreciere prea mare a monedei naţionale, iar cumpărând valuta
de pe piaţă, ea evită orepreciere excesivă. Pentru a juca acest rol
40
97
stabilizator, banca centrală trebuie să dispună de rezerve valutare
suficiente.
Pentru băncile comerciale, posibilitatea de a vinde valută
băncii centrale este o sursă de lichiditate în monedă primară.
În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune
efectuează două tipuri de operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi
operaţiuni active.
Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în:
- constituirea şi completarea capitalului propriu,
- depunerile,
- emisiunea bănească
Operaţiunile active ale băncii de emisiune constau în:

- operaţiuni de creditare,
- decontările intra şi interbancare,
- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur, titluri şi devize
Capitalul propriu constituit la dispoziţia băncii de emisiune
înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile
comerciale. Constituirea acestuia se face prin mijloace bugetare,
iar completarea, prin capitalizarea unei părţi din profit. Reputaţia
şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului statului şi
locului central ocupat de aceasta în ansamblul sistemului
bancar.
Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de către
celelalte bănci, de către trezoreria publică şi uneori de marile
întreprinderi. În conturi la banca de emisiune statul îşi păstrează
rezervele financiare. Băncile de emisiune ale ţărilor dezvoltate
atrag depuneri prin participarea băncilor străine.
98
Dar cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o
reprezintă emisiunea bănească, adică atât punerea în circulaţie
a banilor de credit prioritar sub forma monedei scripturale, cât şi
asigurarea masei de numerar corespunzător structurii monetare.
Principala grupă de operaţiuni active a băncii de emisiune
o reprezintă acordarea de credite atât celorlalte bănci prin
rescontare sau refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor
guvernamentale. Creditarea de către banca de emisiune a
băncilor comerciale şi a statului se realizează prin următoarele
forme 41 :
- rescontul de cambii,
- creditul pe gaj de efecte comerciale,
- creditul pe gaj de efecte publice,
- creditul guvernamental.
Prin specificul activităţii sale de bancă centrală, banca de
emisiune efectuează şi operaţiuni de decontare inter şi
intrabancare. Pe de o parte, prin compensarea multilaterală a
plăţilor care au loc între celelalte unităţi bancare, banca de
emisiune se găseşte în postura de a gestiona fluxurile băneşti
interbancare. Pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de
emisiune, ca sedii bancare, sunt implicate în desfăşurarea
decontărilor interbancare.
Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de
vânzare-cumpărare de aur şi devize prin intermediul cărora îşi
consolidează rezerva valutară şi influenţează cursul monedei
naţionale faţă de valutele de referinţă.
În esenţă, operaţiunile pasive şi active ale băncii de
emisiune se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanţului şi
41
99
sunt structurate, de regulă, pe două nivele: active, respectiv
pasive externe şi active, respectiv pasive interne, funcţie de
originea resurselor şi destinaţia plasamentelor.
Bilanţul unei bănci centrale se prezintă în general astfel 42 :
ACTIV PASIV
ACTIVE EXTERNE PASIVE EXTERNE
1. aur pe termen scurt
2. valute convertibile 1. depozite atrase
3. bonuri de tezaur SUA 2. împrumuturi de la bănci
4. disponibilităţi în DST la străine
FMI 3. cumpărări de DST de la
5. valute neconvertibile FMI
ACIVE INTERNE 4. depozite ale BIRD
1. casa pe termen mediu şi lung
2. participaţii externe 1. împrumuturi de la bănci
(subscripţii) la: străine
- FMI PASIVE INTERNE
- BIRD, etc 1. emisiunea bănească
3. credite guvernamentale (numerar în circulaţie)
(creanţe asupra statului) 2. fonduri pentru participaţii
4. active interbancare externe la:
(creanţe provenite din - FMI
operaţiuni de refinanţare a - BIRD
băncilor comerciale) - etc
5. alte active 3. depozite ale organizaţiilor
internaţionale:
- FMI
- BIRD etc
4. depozite publice
(disponibilităţi ale
Trezoreriei publice,
asigurărilor sociale de
stat, din reevaluarea
stocului de aur şi argint,
etc)
5. pasive interbancare
(solduri creditoare ale
băncilor comerciale)
6. fond statutar
42
100
7. fond de rezervă
8. alte pasive
Structura bilanţului BNR se prezintă astfel, la 31.12.2003:

ACTIV PASIV
ACTIVE EXTERNE DATORII EXTERNE
1. depozite în aur la alte 1. conturi curente şi depozite
bănci atrase de la bănci şi alte
2. numerar şi echivalente de instituţii financiare
numerar 2. fonduri pentru participaţii
3. plasamente la bănci la instituţiile
4. active financiare deţinute internaţionale
pentru tranzacţionare 3. FMI
5. valori mobiliare externe 4. alte datorii
disponibile pentru vânzare NUMERAR ÎN CIRCULAŢIE
6. FMI DATORII INTERNE
7. alte participaţii externe 5. conturi curente şi depozite
ACTIVE INTERNE atrase de la bănci şi alte
8. aur şi alte metale instituţii financiare
preţioase 6. conturi curente ale
9. valori mobiliare trezoreriei Statului
disponibile pentru vânzare 7. alte datorii
10. credite acordate CAPITALURI PROPRII
băncilor şi altor instituţii 8. capital social
financiare 9. rezerve
11. imobilizări 10. rezultatul reportat
12. alte active
Sursa: www.bnro.ro
În scopul declarat al protejării intereselor deponenţilor şi

sigurării funcţionării nestânjenite a comerţului de bancă s-au
stabilit treptat în întreaga lume norme legale sau reglementări
consimţite de către bănci, în ansambul lor, cre supun activitatea
bancară unor îngrădiri ferme. Normele de funcţionare bancare
privesc criterii, condiţii care trebuiesc îndeplinite de bănci pentru
101
a fi acreditate să funcţioneze în condiţiile de organizare şi
specializare declarate.
Capitalul minim este o condiţie implicită a unei bune
funcţionări, deşi banca este prin natura ei un intermediar.
Forma juridică în care se organizează băncile trebuie să
satisfacă cerinţele specifice.
Întocmirea şi publicarea bilanţurilor şi a conturilor de
rezultate este considerată o cerinţă obligatorie pentru bănci,
fiind de interes pentru clientelă, care se poate orienta astfel
asupra solidităţii financiare a băncii, prin prisma structurii
activelor, componentelor pasivelor şi dimensiunilor rezultatelor.
De o deosebită însemnătate în funcţionarea băncilor şi în special
în influenţarea activităţii economice sunt măsurile de politică
monetară şi reglementările operaţiilor bancare prin care sunt
direcţionate şi dimensionate fluxurile de capital în economie.
Performanţe bancare:
Profitul bancar este în final scopul întreprinzătorului bancar.
Pentru analiza acestuia se folosesc următorii indicatori:
- profitul brut şi profitul net, ca expresie absolută a profitului
- în expresie relativă se folosesc următorii indicatori:
rata rentabilităţii financiare sau profitul la capital care este
cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară
rezultatele managementului bancar, în ansamblul său şi arată
pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea băncii. Se
profitnet
determină prin raportul . Profitul net este considerat după
capital
deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul este
102
considerat ca sumă a capitalului nominal, a profitului
nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.
Rata rentabilităţii economice sau profitul la active reflectă
efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi
reale ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata
rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei
bancare 43 , întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de modul de
management specific intermedierii bancare, de optimizare a
operaţiilor ective, funcţie de un volum de resurse date.
profitnet
Rre =
active
Efectul de pârghie arată gradul în care utilizarea unor resurse

suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu
(al rentabilităţii financiare). efectul de pârghie acţionează atunci
când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când
când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu
rentabilitatea economică.
ratarentabfinanciare
efectul de pârghie =
ratarentabeconomice
Determinarea profitului şi performanţelor bancare

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile. În
exprimarea rezultatelor activităţii un rol important are situaţia
veniturilor:
Total venituri – cheltuieli pentru dobânzi = venituri nete
Venituri nete – alte cheltuieli = profit brut
Profit brut – impozite = profit net
43
103
Şi în domeniul bancar se poate determina rata profitului ca
expresie a raportului între profit net şi venituri:
profitnet
rataprofit ului =
venituri
Aceasta se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor,

expresie a raportului între venituri şi active:utilizarea
venituri
activelor =
active
Rezultă: rata profitului x rata utilizării activelor = rata

rentabilităţii economice
Indicatorii de performanţă bancară se regăsesc în tabelul nr. 4.1.
Tabel nr. 4.1.

Indicatorii de performanţă bancară
Indicator Exprimare (%)

Rata veniturilor din dobânzi dobanziincasate − dobanziplatite
activevalorificate
Rata profitului profitnet

venituri
Rata utilizării activelor venituri

active
rata rentabilitatii economice profitnet

active
efectul de pârghie active

capital
rata rentabilităţii financiare profitnet

capital
Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci,

E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 286
104
Cap. 5. Băncile şi creaţia monetară
Moneda este creată de trei categorii de agenţi economici:

băncile comerciale, banca centrală şi în unele ţări Trezoreria
publică 44 . Creaţia monetară constă în transformarea în
44
105
instrumente de plată a unor creanţe fără putere circulatorie;
aceste creanţe constituie „contraposturile monedei”.
Termenul de contraposturi (contrapartide) are în primul
rând o semnificaţie contabilă. Bilanţul unei bănci trebuie să fie
echilibrat. Prin primirea unei depuneri, banca îşi măreşte
pasivul, trebuind sa îşi mărească şi activul cu o sumă egală.
Principala activitate a băncilor este acordarea de credite,
operaţiune din care se nasc creanţe ale băncii asupra clienţilor
care beneficiază de creditele respective. De fiecare dată când
acordă un credit, sporindu-şi astfel creanţele asupra economiei,
activul băncii creşte, băncile trebuind să îşi mărească şi pasivul.
În pasiv sunt reflectate disponibilităţile în conturile beneficiarilor
alimentate prin creditele acordate. Astfel ele creează monedă
scripturală.
De asemenea, băncile creează monedă scripturală şi prin
transformarea activelor nemonetare (prin scontarea unei cambii,
prin cumpărarea de devize sau de bonuri de tezaur) în
instrumente de plată printr-o simplă inscripţie în contul
vânzătorului. Se produce astfel o monetizare specifică creaţiei
monetare.
În al doilea rând, termenul de contraposturi are semnificaţie
monetară. Creanţele fără putere circulatorie, transformate în
instrumente de plată şi figurând în activul bilanţului băncilor,
constituie sursele creaţiei monetare.
Rezultă că orice credit acordat de băncile comerciale duce la
creşterea masei monetare (scripturale); altfel spus, orice credit
creează un nou depozit (la vedere). Un credit bancar implică,
deci, întotdeauna o creaţie monetară, fără ca această creaţie să
presupună desfiinţarea altei cantităţi de monedă, ori desfiinţarea
106
altor active lichide. Banca realizează deci o finanţare monetară a
economiei. Odată cu rambursarea creditelor are loc, la nivelul
agenţilor economici, aşa cum se reflectă în contabilitatea băncii,
diminuarea soldurilor creditoare ale conturilor curente, ceea ce
echivalează cu retragerea de monedă din circulaţie, cu distrucţia
de monedă. Într-o economie dinamică, masa creditelor nou
acordate excede masa creditelor care ajung la scadenţă.
Se consideră că asemenea condiţii de emisiune a monedei
scripturale contribuie la asigurarea unei proporţii necesare între
volumul monedei în circulaţie şi volumul tranzacţiilor. Această
creare de monedă nu este posibilă decât cu concursul agenţilor
economici, care manifestă cerere pentru credite. Nevoia, deci
cererea de monedă se va mări de exemplu, atunci când producţia
naţională sporeşte, dacă preţurile cresc, dacă exporturile se
dezvoltă, sau intrările de valută cresc. În aceste împrejurări
există o cerere mai mare de credite bancare, crescând astfel şi
masa monetară scripturală. Se poate aprecia că se produce o
adaptare automată a monedei la nevoile economiei, care în
condiţiile monedei materiale (metalice sau din hârtie) era mai
greu de realizat.
Trebuie totuşi precizat că banca nu joacă acest rol în cazul
în care finanţează economia cu ajutorul capitalului propriu sau
al capitalului împrumutat de pe piaţa financiară. Trebuie să se
facă distincţie între activitatea monetară a unei bănci şi
activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un
simplu intermediar financiar în cazul în care colectează resurse
disponibile pe termen lung de la anumiţi agenţi ai economiei
pentru a le împrumuta altor agenţi ai economiei.
107
La fiecare constituire a unui depozit, banca depozitară este
conştientă că o parte din depozite va fi atrasă de către titulari
sub formă de numerar sau pentru efectuarea de plăţi către alte
bănci, ceea ce afectează posibilităţile fiecărei bănci de creare a
monedei scripturale. În consecinţă, banca se preocupă de a avea
suficiente deţineri de monedă în formă materială (bancnote sau
monede) sau sub forma soldurilor în conturile de la banca
centrală. Pentru aceasta băncile urmăresc să asigure un anumit
coeficient de trezorerie, respectiv un raport optim între deţinerile
de monedă materială şi în conturi la banca centrală şi creditele
distribuite. Acest coeficient de trezorerie este stabilit şi urmărit
de autorităţile bancare, venind în contradicţie cu interesele
băncilor, limitând posibilităţile acestora de a obţine venit prin
acordarea de credite.
Distribuirea creditului, prin volumul şi destinaţiile sale,
alimentează şi majorează cererea şi poate fi sursa unor
dezechilibre inflaţioniste. De aici necesitatea exercitării unui
control de către autorităţile monetare prin politicile monetare şi
de credit.
Băncile nu acordă credite decât în condiţiile obţinerii unui
profit, iar acest profit depinde de costul depozitelor şi cel al
refinanţării de la banca centrală. Cu cât rentabilitatea va fi mai
mică, cu atât băncile vor fi mai puţin motivate să sporească
volumul creditelor. Acordarea de credite, deci crearea de monedă
este legată şi de securitatea plasamentului. Un credit are toate
şansele să devină nerentabil dacă nu este rambursat la scadenţă.
108
Banca centrală creează monedă primară (centrală) în cele
două forme ale sale, numerar şi de cont (scripturală), existentă
sub forma depozitelor în conturile deschise la banca centrală pe
numele băncilor comerciale. O parte din moneda scripturală
existentă în aceste conturi, adică o fracţiune din soldurile
creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele băncilor
comerciale.
Banca centrală poate emite monedă primară fără legătură
directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor comerciale, aceasta
fiind o creaţie monetară exogenă, dând naştere la aşa numita
monedă primară neîmprumutată. De asemenea, banca centrală
poate emite monedă primară în funcţie de nevoile băncilor
comerciale, aceasta fiind o creaţie monetară endogenă, dând
naştere la aşa numita monedă primară împrumutată 45 . Se
poate considera în mod convenţional 46 că acele intervenţii ale
băncii centrale care constau în cumpărări de efecte publice pe
piaţa monetară sunt la originea unei emisiuni de monedă
primară neîmprumutată, iar acele intervenţii care constau în
cumpărări de efecte private sunt la originea monedei primare
împrumutate.
Moneda băncii centrale poate fi creată în trei moduri 47 :
- prin intrarea de capitaluri din exterior, în condiţiile în care
banca centrală intervine pe piaţa schimburilor. Ea
stochează în activul său devize şi creează, în contrapartidă,
monedă centrală;
- prin achiziţionarea de pe piaţă a unor creanţe ale agenţilor
economici., de regulă titluri ale datoriei publice;
45
46
47
109
- prin împrumuturile pe care banca centrală le acordă
băncilor comerciale sub forma rescontului sau primirea în
pensiune a efectelor reprezentative ale creanţelor.
Băncile de emisiune trebuie să furnizeze celorlalte bănci o
cantitate de monedă centrală. Ele o pot face în trei moduri:
- fie împrumutând băncile prin rescont,
- fie prin credite de refinanţare,
- fie intervenind pe piaţa capitalurilor de la care se
aprovizionează băncile şi alţi agenţi economici, prin
vânzarea-cumpărarea pe piaţă a titlurilor de creanţă, mai
ales a titlurilor datoriei publice. Cumpărând titluri, banca
centrală emite monedă centrală, vânzând titluri, banca
centrală retrage moneda centrală.
În primul caz, băncile comerciale pot vinde băncii centrale o
parte din portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi. Dobânda
practicată în aceste operaţiuni este fixată unilateral de banca
centrală şi se numeşte taxă de rescont. Operaţiunea se numeşte
rescont pentru că titlurile au mai fost scontate o dată de bancă în
beneficiul întreprinderii cliente.
În al doilea caz băncile comerciale împrumută în mod direct
de la banca centrală resursele lichide de care au nevoie, sub
formă de credite de cont. Sunt alimentate conturile deţinute de
băncile comerciale la banca centrală.
În al treilea caz, cumpărând titluri de la băncile comerciale,
banca centrală alimentează sistemul bancar comercial cu
lichidităţi suplimentare. Dobânda practicată în aceste operaţiuni
este variabilă, în funcţie de piaţă.
110
În orice economie există doi mari poli cu influenţă în

domeniul monetar: banca centrală şi trezoreria statului, iar
acţiunea acestora poate fi de sens contrar. Politica restrictivă a
băncii centrale trebuie să fie dubşată de o gestiune echilibrată a
trezoreriei, ceea ce presupune limitarea cheltuielilor publice la
nivelul posibiliăţilor de a obţine resurse publice.
În cazul în care bugetul consolidat al statului înregistrează
un deficit, banca centrală este adesea obligată să intervină, fie
prin credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin
cumpărarea de titluri publice.
Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către
banca centrală determină alimentarea contului Trezoreriei
publice deschis la banca centrală. Ca urmare, trezoreria publică
va efectua un volum sporit de plăţi, care vor majora încasările
agenţilor economici (întreprinderi, bănci, populaţie) în numerar
sau monedă scripturală. În felul acesta, creaţia monetară a
băncii centrale în folosul Trezoreriei publice creează depozite la
băncile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea lichidităţii
acestora din urmă 48 . Aceasta este creaţia monetară endogenă.
dând naştere la moneda primară împrumutată.
Cumpărările de titluri publice de pe piaţa monetară de
către banca centrală constituie a doua modalitatea prin care
banca centrală poate ajuta Trezoreria publică. În economiile
moderne, banca centrală nu cumpără de regulă titluri publice în
mod direct de la Trezoreria publică, ci de la băncile comerciale.
48
111
Această practică, dezvoltată mai ales în ţările anglo-saxone, este
numită „open market”. Vânzând titluri băncii centrale, băncile
comerciale îşi procură moneda primară necesară pentru
alimentarea rezervelor. Lichidităţile astfel obţinute vor fi folosite
de către băncile comerciale pentru a acorda noi credite
întreprinderilor şi pentru a achiziţiona noi titluri de la trezoreria
publică. Pe de altă parte, creditele acordate de băncile comerciale
întreprinderilor sau Trezoreriei publice vor permite beneficiarilor
să efectueze diferite plăţi, ceea ce face ca moneda nou creată de
banca centrală şă ajungă în final în posesia agenţilor economici.
Creşterea volumului creditelor acordate de băncile
comerciale economiei echivalează cu creşterea propriei creaţii
monetare, care se dovedeşte a fi astfel prelungirea creaţiei
monetare a băncii centrale.
Excedentul balanţei de plăţi cu străinătatea influenţează
creaţia monetară a băncii centrale în mod asemănător. astfel, în
cazul în care operaţiunile comerciale şi financiare efectuate cu
străinătatea dau naştere unui excedent al balanţei de plăţi
externe, băncile comerciale beneficiază de un aport de valută
provenită din exterior. Băncile comerciale pot să păstreze această
valută, ori pot să o vândă pe piaţa valutară altor bănci sau băncii
centrale, care cumpără valută în cadrul operaţiunilor sale de
susţinere a cursului monedei naţionale şi al operaţiunilor de
gestionare a rezervei valutare oficiale. În situaţia în care banca
centrală cumpără valută, ea cedează în schimb monedă
naţională, care alimentează rezervele băncilor comerciale. Ca
urmare, la fel ca în cazul anterior, băncile comerciale vor fi
incitate să acorde noi credite, ceea ce va face ca în final să
beneficieze de noi depozite (resurse).
112
Creaţia monetară iniţiată de banca centrală în cele două
cazuri de mai sus este calificată ca fiind exogenă, neavând
legătură directă cu necesarul de monedă şi de credite al
economiei.
Una din problemele cele mai controversate ale analizei

creaţiei monetare este cea a iniţiativei acestui proces. Problema
care se pune este de a şti dacă oferta de monedă este declanşată
de o nevoie a economiei, pe care băncile comerciale o sesizează şi
la care ele reacţionează, ceea ce le obligă să recurgă, la rândul lor
la banca centrală, pentru a-şi asigura lichiditatea, ori oferta de
monedă este exogenă şi deci controlată în întregime de banca
centrală, care furnizând lichidităţi băncilor comerciale ,
determină accelerarea sau încetinirea întregii creaţii monetare.
În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între
băncile comerciale şi banca centrală: primele acceptă să acorde
credite economiei, iar cea din urmă acceptă să emită monedă
primară în folosul băncilor comerciale sau al trezoreriei publice.
Moneda scripturală creată de băncile comerciale şi moneda
primară creată de banca centrală sunt, aşadar, forme
monetare strâns legate.
Piaţa monetară este aşadar o piaţă a capitalurilor
disponibile pe termen scurt şi foarte scurt, fiind în esenţă 49 locul
în care băncile comerciale, care creează monedă scripturală pot
să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare sub formă de
monedă centrală (primară) pentru a face faţă ieşirilor de fonduri
49
113
implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani, piaţa
monetară a devenit accesibilă şi pentru insituţii financiare
nebancare şi chiar pentru agenţi nefinanciari care doresc să
plaseze sau să împrumute lichidităţi.
Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale
tuturor celorlalte pieţe de capitaluri. În mod practic, prin
atragerea sau plasarea de lichidităţi, o bancă încearcă să obţină
un câştig maxim din diferenţele de dobânzi. Câştigul unei bănci
depinde de dobânzile, comisioanele şi spezele bancare încasate,
din care se scad costurile de funcţionare şi de refinanţare.
Întreaga activitate a operatorilor pe piaţa monetară constă în
folosirea pieţei respective pentru a maximiza randamentul global
al portofoliului lor de titluri, ceea ce se realizează oferind titluri în
schimbul lichidităţilor sau dimpotrivă, achiziţionând titluri cu
lichidităţile disponibile, după caz. La fel ca pe alte pieţe,
importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind
de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare
a acestui preţ. Aici este vorba de un preţ specific şi anume preţul
lichidităţilor, dobânda. Pentru a fi rentabil, un titlu trebuie
cumpărat mai ieftin decât va fi vândut. Cumpărarea iniţială a
titlului de către o anumită bancă semnifică acordarea unui credit
de către această bancă clientului prezentator la scont.
Astfel, un titlu cu scadenţa de un an şi cu valoarea
nominală de 10 mil. lei, care corespunde unui credit cu o
dobândă de 10%, va fi achiziţionat de bancă la preţul (cursul) de
9 mil. lei. Dacă banca creditoare păstrează titlul până la
scadenţă, câştigul său va fi de 1 mil. lei, adică egal cu diferenţa
dintre suma care îi va fi rambursată de emitentul titlului (mai
mare) şi preţul de cumpărare al titlului (mai mic). dacă banca
114
creditoare este nevoită să se refinanţeze pe piaţa monetară,
câştigul sau pierderea sa depind de perioada de timp rămasă
până la scadenţa titlului care urmează să fie vândut precum şi de
rata dobânzii în vigoare. De exemplu, dacă titlul este revândut de
bancă în momemtul în care rata dobânzii pe piaţa monetară a
scăzut la 8%, costul de refinanţare aferent unui titlu până la a
cărui scadenţă au mai rămas 6 luni, va fi:
8 6
10.000.000 ⋅ ⋅ = 400.000lei
100 12
Preţul de vânzare al titlului va fi, deci, de 9,6 mil. lei, ceea ce

înseamnă că profitul băncii care a acordat iniţial creditul va fi de
600 mii lei.
Influenţa ratei dobânzii este deosebit de intensă în cazul
plasamentelor internaţionale de capitaluri. Opţiunea pe care o
are o bancă comercială care înregistrează disponibilităţi lichide
importante este fie plasarea lichidităţilor respective pe piaţa
monetară autohtonă, fie plasarea lor pe piaţa monetară a altei
ţări. Similar, o bancă comercială autohtonă se poate împrumuta
fie de pe piaţa monetară autohtonă, fie de pe o piaţă monetară
străină. Operaţiunea cea mai des folosită în practică este
operaţiunea de swap, care este un schimb de monedă naţională
contra monedă străină, în scopul efectuării unui plasament pe
termen scurt şi cu angajamentul dea se proceda la un schimb
invers la o anumită dată şi cu un anumit curs valutar convenit
anticipat.
Intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară constau în
efectuarea de operaţiuni de open market. Scopul acestor
operaţiuni este reglarea şi controlul lichidităţii bancare şi, deci,
reglarea şi controlul creaţiei monetare. Totuşi, în multe ţări, din
115
cauza absenţei unei pieţe monetare suficient de largi şi a lipsei de
instrumente adecvate, banca centrală este constrânsă să recurgă
la practici care ţin seama de specificitatea sistemului bancar
naţional. În România, de exemplu, acţiunea BNR asupra pieţei
monatare a constat până foarte recent mai mult în reglementarea
acestei pieţe, supravegherea prudenţială a societăţilor bancare
participante şi publicarea zilnică a nivelului de referinţă al ratei
dobânzii pentru depozitele atrase şi pentru cele plasate.
Cap. 6. Politici monetare şi reglementări bancare

6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară
şi de credit
6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă
Prin politica economică statul îşi propune să constrângă

subiectele economice private să accepte orientările şi deciziile
116
subordonate interesului public, supunând sub control
principalele variabile economice şi sociale. Pentru a realiza
obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente
de intervenţie:
- control direct (preţuri, salarii, comerţ exterior),
- politicile financiare, bugetare, fiscale, a veniturilor, a
echilibrului bănesc.
Între acestea din urmă, politica monetară este unul din
instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimată esenţial ca
ansamblul măsurilor luate prin banca centrală sau autorităţi
monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra
dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor
şi a cursurilor valutare 50 . În derularea ei, politica monetară
trebuie să ţină cont de acţiunea sistemului bancar, care
reprezintă şi exprimă nevoile economiei şi de acţiunea
Tezaurului, care exprimă şi exteriorizează cerinţele statului.
6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară şi de

credit
Prin rescont băncile comerciale împrumută direct lichidităţi

de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private
(trate, bilete la ordin) pe care le deţin în portofoliul lor şi pe care
le-au obţinut prin operaţiuni de scont efectuate anterior cu
50
117
clienţii lor, de unde şi denumirea de rescont. Titlurile respective
reprezintă credite cu dobânda pieţei (taxa de scont) acordate de
băncile comerciale economiei. Rata dobânzii la care banca
comercială, care a acordat deja credite economiei, se refinanţează
se numeşte taxă de rescont şi este stabilită cu anticipaţie şi în
mod unilateral de către banca centrală, care devine prin
rescontarea titlurilor, finanţatorul final al creditelor respective.
Taxa oficială a scontului sau taxa rescontului este deci
dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile băncilor
comerciale şi dobânda cu care banca centrală acordă
împrumuturi celorlate bănci. Are nivelul cel mai scăzut din
economie. În manevrarea acestei politici se pleacă de la
influenţele pe care le are nivelul acestei taxe, pe piaţa
capitalurilor, în sfera creditului şi influenţele asupra ritmului
dezvoltării economice din fiecare ţară. Influenţele acestei politici
pot fi atât interne cât şi externe.
Nivelul taxei oficiale a scontului în economia internă se
manifestă astfel:
- scăderea taxei determină reducerea nivelului celorlate
categorii de dobânzi care se practică în economia ţării
respective şi o eficienţă a utilizării creditului. Efectele care
apar în acest proces se referă la faptul că atragerea în
economie a unor capitaluri importante ca urmare a scăderii
dobânzilor se va intensifica şi va avea efecte favorabile
asupra ritmului creşterii economice, care este stimulată
prin sporirea cererii de capital de împrumut. Această sporire
a cererii se va materializa în noi obiective economice şi deci
va genera, în final, o creştere a factorilor de producţie;
118
- creşterea taxei oficiale a scontului pe plan intern
determină o sporire a tuturor celorlate categorii de dobânzi
din economie, o înrăutăţire a condiţiilor de acordare a
creditelor şi ca atare determină o reducere a cererii de
capital de împrumut, concretizată într-o abţinere a agenţilor
economici în angrenarea în activitatea lor a unor capitaluri
provenind din împrumuturi.
Modificarea mărimii taxei oficiale a scontului are influenţă
şi asupra capitalurilor străine existente în ţara respectivă, în
sensul că o reducere a acestei taxe va determina o emigrare a
acestor capitaluri din ţara respectivă către alte ţări în care vor fi
mai bine remunerate. O creştere a nivelului taxei oficiale a
scontului determină o afluenţă a capitalurilor străine printr-o
dobândă mai mare la depozite.
6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market)
Este însoţitoarea frecventă a politicii de reescont. În prezent

ea constă în intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară,
folosind ca instrumente de lucru titlurile împrumutului de stat,
în special bonurile de tezaur. Spre deosebire de rescont, care
pune în relaţie directă băncile comerciale cu banca centrală, la
iniţiativa celor dintâi, operaţiunile de open market permit băncii
centrale să ia iniţiativa şi să intervină pe piaţa monetară de pe
care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidităţi.
Politica de open market este folosită pe larg în economia
SUA. Amploarea deosebită pe care a cunoscut-o în ultimii ani
poate fi pusă pe seama sporirii volumului titlurilor
119
împrumuturilor de stat, determinată de deficitele bugetare mari
înregistrate de SUA.
Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen
scurt, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că
inspiră preferinţa pentru plasament. Statul este cel mai sigur
debitor, care plăteşte cu regularitate dobânzile, iar pe de altă
parte transformarea în bani la nevoie a acestor titluri este uşoară
şi imediată. În aceste condiţii, băncile sunt interesate să îşi
plaseze disponibilităţile în asemenea titluri. Intervenţia băncii de
emisiune prin cumpărare sau vânzare de asemenea titluri are ca
efect scăderea şi respectiv creşterea plasamentelor de hârtii de
valoare ale băncilor. Astfel cumpărarea titlurilor de către banca
de emisiune ocazionează creşterea emisiunii şi creează o eliberare
egală a plasamentelor băncilor, ceea ce poate conduce la sporirea
creditelor acordate economiei. Vânzarea titlurilor de către banca
de emisiune implică retragerea din circulaţie a banilor şi
determină restrângerea posibilităţii băncilor de a acorda credite
economiei, prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de
valoare. De asemenea, orice intervenţie a băncii centrale asupra
cererii sau ofertei de titluri de pe piaţa monetară determină
imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piaţa respectivă.
Modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizează
sistemului bancar comercial, banca centrală modifică
rentabilitatea globală a portofoliului de active al băncilor
comerciale, ceea ce le determină să-şi reconsidere politica de
creditare. Băncile comerciale nu pot să-şi modifice dobânda de
bază pe care o aplică în relaţiile cu clienţii de fiecare dată când
are loc creşterea dobânzii de pe piaţa monetară, fiind obligate să
suporte ele însele presiunile care se exercită asupra ratei
120
dobânzii, ceea ce le poate determina să reducă volumul creditelor
pe care le acordă economiei.
Prin operaţiunile de open market se urmăreşte adesea
facilitatea emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca centrală
propune băncilor comerciale să cumpere de la ele titlurile vechi
pe care le deţin în portofoliu, furnizându-le în modul acesta
lichidităţi, pe care băncile comerciale le utilizează pentru a
cumpăra titluri noi.
Titlurile folosite şi operaţiunile efectuate cu acestea sunt
foarte diverse: bonuri de tezaur, certificate de datorie, obligaţiuni
de stat, vânzări sau cumpărări la termen (o lună, trei luni) sau la
vedere, etc. Uneori se folosesc şi titluri private.
Această politică cuprinde următoarele variante 51 :

- norma rezervelor de casă, constând în stabilirea unui
anumit procent al rezervelor de casă,
51
121
- norma lichidităţii, constând în stabilirea unui raport
corespunzător între numerar, soldul contului curent al
băncii deschis la banca centrală, hârtii comerciale şi de stat
pe termen scurt deţinute de bancă, pe de o parte şi
depozitele băncii pe de altă parte;
- coeficientul de trezorerie, adică obligaţia fiecărei bănci de
a păstra în rezervă o anumită cantitate de hârtii de valoare
ale statului;
- norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai
răspândită utilizare, fiind cea mai actuală.
Rezerva minimă obligatorie reprezintă obligaţia stabilită de
banca centrală dintr-o ţară pentru băncile comerciale din acea
ţară de a păstra în conturi deschise la banca centrală a unei părţi
din depunerile pe care clienţii le-au realizat la băncile comerciale.
Caracteristic pentru această politică este faptul că ea este
manevrată cu operativitate şi elasticitate, cotele stabilite de
banca centrală modificându-se frecvent, în funcţie de condiţiile
noi care apar în economie. Efectele acestei politici sunt
concretizate în modificarea volumului emisiunii monetare a
băncii centrale şi în modificarea posibilităţilor de creditare pe
care le au băncile comerciale. Reducând cota privind rezerva
minimă obligatorie, băncile comerciale vor dispune de posibilităţi
mai mari de creditare, ceea ce echivalează cu creşterea emisiunii
monetare şi invers.
122
Intervenţia directă a băncii centrale în activitatea de
creditare a băncilor comerciale se realizează cu ajutorul a două
instrumente de politică monetară:
- selectivitatea (dirijarea) creditelor,
- controlul (plafonarea) creditelor.
Selectivitatea (dirijarea) creditelor urmăreşte controlul
orientării creditelor în direcţia dorită de stat. În România,
dirijarea creditelor s-a folosit pe scară largă şi după reforma
sistemului bancar din anul 1991. Începând din anul 1997 s-a
renunţat la această practică.
Pentru a încuraja băncile şi celelalte instituţii financiare să
finanţeze sectoarele şi ramurile economice considerate prioritare,
statul utilizează diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi
bonificate, facilităţi de refinanţare, garantarea creditelor de către
organismele oficiale, etc. Dobânzile bonificate sunt dobânzi mai
mici decât dobânzile pieţei. Băncile care acordă credite cu
dobânzi bonificate primesc o alocaţie din partea statului de agală
valoare cu diferenţa dintre dobânda pe care o percep de la
clientela lor privilegiată şi dobânda curentă practicată la
operţiunile comparabile. În România, această metodă s-a folosit
pe scară largă în anul 1996 pentru creditarea agriculturii.
Controlul (plafonarea) creditelor se realizează prin
stabilirea pe cale reglementativă a unei limite maxime pentru
rata de creştere a volumului creditelor acordate de bănci în
funcţie de rata de creştere programată pentru soldul bugetului de
stat, pentru soldul balanţei de plăţi externe, etc. Această politică
este foarte eficientă când se urmăreşte încetinirea ratei de
creştere a masei monetare. Plafonarea creditului permite de
asemenea evitarea unei creşteri prea puternice a ratelor dobânzii.
123
Dezavantajul major al acestei politici este că afectează
ansamblul economiei denaturând concurenţa dintre băncile
comerciale, împiedicând băncile bine conduse să-şi sporească
segmentul de piaţă care le revine, volumul creditelor astfel
plafonat fiind un parametru artificial, impus, care nu ţine seama
nici de nevoile financiare ale economiei şi nici de potenţialul de
creditare al băncilor.
Cap. 7. Creditul şi dobânda
7.4. Dobânda
Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de

plată la o dată ulterioară, numită scadenţă, constituie
caracteristica esenţială a creditului.
Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul
monedei, creditul presupune existenţa monedei. Deşi moneda nu
este prezentă chiar în momentul efectuării actului de creditare,
atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în monedă,
iar rambursarea se face de asemenea, tot în monedă. Creditul
124
este deci aşteptarea unei anumite cantităţi de monedă. Aceasta
înseamnă că actul de creditare este un act care se desfăşoară în
timp.
Se pot structura trei concepţii privind elementul
fundamental în definirea creditului:
- creditul ca încredere,
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb,
- creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.
Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de
încredere ar reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit
acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă,
psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul
credito (a avea încredere). Încrederea este necesară în relaţiile de
împrumut, fără ea nici vânzarea mărfii cu plata amânată nu ar
avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul
trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie
convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a face
plata la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o
formă particulară a schimbului. Conform economistului francez
Jean Marchal, operţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb
care prezintă acea particularitate că un interval de timp
apreciabil separă efectuarea prestaţiei de efectuarea
contraprestaţiei. În aceeaşi accepţiune, creditul este definit ca 52 :
- un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;
- un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau
monedă) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată
viitoare.
52
125
Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu
modifică conţinutul material al valorii; ci este legat de schimb,
deoarece împrumuturile sunt de obicei contractate cu scopul de a
face plăţi pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de
salarii, etc.
Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire: Ceea ce
deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul
creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul
economic specific al creditului 53 este transferul unei părţi din
produsul social de la unii participanţi la circuitul economic către
alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.
Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează
între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în
ansamblul lor. În principal, creditul este expresia relaţiilor de
redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în
economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari,
prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă,
ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de
capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie 54 .
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
1. subiectele raportului de credit sunt debitorul şi
creditorul, care prezintă o mare diversitate în ce priveşte
apartenenţa la structurile social-economice, motivele
angajării în raportul de credit şi durata angajării sale.În
general se constituie ca subiecte ale raportului de credit
întreprinderile, statul şi populaţia.
53
54
126
2. promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului
de credit, presupune riscuri şi necesită adesea angajarea
unei garanţii. Garanţiile 55 pot fi personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă
persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în
incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a
discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea
primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi
garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei
solidare garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,
concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent
prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi
privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a
reţine un bun corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el
n-a fost achitat integral. Pentru aceasta bunul corporal deţinut
de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar creanţa
trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un
bun în garanţia creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau
fără deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului
dreptul asupra unui imobil în cazul neachitării datoriei de către
debitor.
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a
avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie
asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului
55
127
debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de
preferinţă şi de dreptul de urmărire.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea
garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli
suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale fondurilor.
3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului
are o mare varietate, de la termene foarte scurte de 24 ore,
până la termene de peste 50 ani pentru construcţiile de
locuinţe.
Creditul pe termen scurt este considerat în general
creditul cu o scadenţă mai mică de un an. Pentru creditele pe
termen scurt este caracteristică rambursarea integrală la
scadenţă. Creditul pe termen mediu are scadenţa între 3 şi 5
ani, iar creditul pe termen lung – peste 5 ani. Creditele pe
termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată.
4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
5. Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea
caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt
consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri numite
instrumente de credit cunoscând o mare varietate (cecuri,
bilete la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.). Esenţială
în aceste înscrisuri este înscrierea obligaţiei ferme a
debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv
dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin
transferul instrumentului de credit se realizează cesiunea
creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în
instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.
128
Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în

cinci sfere principale 56 :
- creditul comercial,
- creditul bancar,
- creditul obligatar,
- creditul ipotecar şi
- creditul de consum.
Creditul comercial este acea formă de credit de la care

pleacă celelalte relaţii de credit în economia de piaţă.
caracteristicile principale ale creditului comercial sunt 57 :
- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut
sub formă de marfă, respectiv vânzarea pe datorie a
mărfurilor, fără ca în acel moment să le fie transmisă suma
echivalentă de la cumpărător la vânzător;
56
57
129
- subiectele (participanţii) sunt întreprinzători activi din
diferite ramuri ale economiei, care se împrumută reciproc;
- mişcarea creditului comercial este paralelă cu mişcarea
capitalului industrial, în sensul că dacă creşte volumul
capitalului industrial cresc şi posibilităţile de acordare a
creditului şi invers.
Creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca
o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta
de a recurge în acest scop la alte resurse, de pildă la credit
bancar, scutindu-l implicit şi de costurile de procurare a
lichidităţii respective. Beneficiarul, la rândul său producător de
mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienţii săi şi
livrează mărfuri pe credit. În această situaţie creditul comercial
primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le
aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite
distribuitorului mărfii sale, respectiv comercianţi cu ridicata sau
amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite
bancare.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate
prin înscrisuri de credit specializate: cambii şi alte efecte, ceea ce
perimte transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt
beneficiar, de regulă bănci sau societăţi financiare. Transferul
creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului,
creditul comercial se transformă în credit bancar.
Deşi reprezintă baza creditului în economia de piaţă,
creditul comercial are anumite limite şi anume:
- are un volum limitat la cel mult capitalul disponibil sub
formă de marfă;
130
- are proporţii limitate influenţate de frecvenţa revenirii
sumelor împrumutate în mâna creditorului;
- se mişcă numai în anumite direcţii; de exemplu, un agent
economic din industria textilă poate beneficia de credit
comercial acordat de un agent economic din industria
constructoare de maşini şi mai rar invers.
Aceste limite impun apelarea şi la alte forme ale creditului,
în mod deosebit la cel bancar.
Creditul bancar prezintă următoarele caracteristici:

- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut
sub formă bănească;
- subiectele sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte
întreprinderile, populaţia şi statul;
- poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;
- poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea
capitalului real (dacă vizează obiective de investiţii) sau
numai servind mişcarea capitalului (dacă vizează
consumul).
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de
regulă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi
deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către
acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite
întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau cu
recuperare ulterioară, pentru investiţii.
131
Esenţial este faptul că banca acţionează în cadrul acestui
raport în vederea obţinerii de profit, în special sub formă de
dobânzi, prin valorificarea capitalurilor disponibile.
Principalele credite acordate de bănci sunt 58 :
- avansurile în cont curent sau creditele de casă (de
trezorerie): reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o
deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi
consemnate prin înscrisuri la fiecare angajament. Aceste credite
nu sunt garantate formal. Ele urmăresc să satisfacă necesităţile
curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter
imprevizibil. Aceste credite nu au stabilite termene de
rambursare. De regulă ele au la bază depozite compensatorii;
întreprinderea îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de
la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor
întreprinderi prin redistribuirea depozitelor în cont curent create
de alte întreprinderi.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că
acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de
recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici
şi nivelul mai ridicat al dobânzii, dar stabilit în corelaţie cu
dobânda pieţei şi utilizarea suplimentară pentru remunerarea
băncii a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în
condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat
în acest cadru. Linia de credit conferă întreprinderii un credit
provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea
debitului.
58
132
O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit
confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de
acordare a creditului se menţine pentru o perioadă înscrisă în
contract. Rambursările efectuate reduc nivelul creditului,
permiţând obţinerea unor noi credite în etape ulterioare, în
limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord,
posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Creditarea de portofoliu sau creditarea creanţelor include
următoarele operaţiuni specifice:
- operaţiuni cambiale,
- împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,
- operaţiuni de report.
Toate aceste tipuri de credite au fost prezentate pe larg în cadrul
paragrafului 4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale.
Creditul obligatar reprezintă operatiile de credit in care

partenerii sunt institutiile statului sau intreprinderile economice
in calitate de debitori, care, in aceasta calitate emit obligatiunile,
pe de o parte, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor
obligatiuni, care-si angajeaza capitalurile in scopul obtinerii unui
venit sigur sub forma de dobanzi. O mare parte a obligatiunilor
sunt emise de catre stat.
Emisiunea de obligatiuni este o sursa preferata de capital
pentru intreprinderi. In primul rand creditorul este remunerat
prin dobanzi care presupun o prestatie mai mica decat
dividendul, in conditiile in care subscriitorii ar avea calitatea de
133
actionari. Pe de alta parte, creditorul nu poate interveni in
activitatea intreprinderii. Obligatiile societatilor constau in
raporturi de credit obligatar, in care intreprinderile emitente sunt
debitori. Din momentul incheierii subscrierii, obligatiunile fac
obiectul negocierii la bursa. Obligatiunile sunt oferite de catre
detinatorii care au nevoie de lichiditati, reprezentand unul din
activele financiare usor lichidabile.Între sursele împrumutate,
sumele obţinute din emisiunea de obligaşiuni sunt utilizate cu
pioritate pntru majorarea capitalului fix (investiţii în clădiri,
utilaje, noi tehnologii sau chiar preluări şi achiziţii de
întreprinderi). Numai societăţile importante şi puternice din
punct de vedere financiar pot emite obligaţiuni.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins
activitatea instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de
evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în
scopul de a exprima o apreciere a riscurilor legate de
rambursarea sau plata dobânzilor.
Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi
bănci şi între bănci şi banca centrală. De asemenea activele in
obligatiuni creeaza temei unor operatii de imprumut declansate
de catre detinatorii care primesc credite prin gajarea
obligatiunilor. Prin aceasta, pe de o parte, detinatorii obtin usor
disponibilitati lichide, in conditii avantajoase, iar pe de alta parte
pastreaza in continuare calitatea de proprietar al acestor
obligatiuni, deci dreptul de a incasa la termenele stabilite
dobanzi.
Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de
efecte publice, denumite şi operaţii de lombard (prezentate pe
parcursul capitolului 4) a desemnat dobânda specifică acestor
134
operaţini, taxa de lombard, ca un instrument important al
reglării creditului, similar cu taxa scontului.
Creditul ipotecar este destinat activitatii imobiliare si

reprezinta una din cele mai importante categorii de credit din
sistemul national in economia de piata. Creditul ipotecar
presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care se
prevede, in general:
- proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii
imprumutului;
- conditiile de remunerare si scadentele de
rambursare;
- penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala
sau completa a imprumutului;
- circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor
de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea.
Intrucat creditul ipotecar are un rol deosebit in expansiunea
si propasirea proprietatii, sprijinul statului se manifesta pe scara
larga pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare.
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau

mijlociu, acordat persoanelor individuale, destinat a acoperi
costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de
135
comercializare si servicii sau pentru recreditarea creantelor
contractate in acest scop.
Elementele caracteristice acestui credit sunt :
- se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;
- permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa
obtina imprumuturi fie direct, asupra creditorului, fie
indirect prin cartile de credit;
- consumatorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in
totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale
periodice.
Creditul de consum permite accesul cumparatorilor cu
venituri mici la bunurile de folosinta indelungata de valoare
mare. Pe plan general creditul de consum a contribuit direct la
cresterea nivelului de trai a unei parti importante a populatiei.
Datorita importantei sale economico-sociale creditul de consum
reprezinta sfera cu cea mai mare implicare a reglementarilor si
controlului de stat.
Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte

economice, întreprinderi şi persoane, între acestea şi
intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi
alte instituţii de credit privind trasferul de disponibilităţi
monetare ca formă specifică de circulaţie şi fructificare a
capitalului, formează pieţele creditului.
Aceste pieţe sunt segmentate în funcţie de natura
participanţilor şi scopurile urmărite de aceştia. Astfel distingem:
- piaţa capitalurilor sau piaţa financiară,
- piaţa monetară,
136
- piaţa valutară.
Piaţa capitalurilor are drept obiect investiţiile pe termen
lung, respectiv tranzacţii asupra acţiunilor şi obligaţiunilor sau a
altor titluri derivate, fie în momentul emisiunii lor, prin
subscriere, fie prin operaţii ulterioare la piaţa secundară, bursa
de valori. Emisiunea titlurilor noi se realizează pe piaţa primară,
iar tranzacţionarea titlurilor se efectuează pe piaţa secundară.
Operaţiunile de însoţire se fac pe pieţele derivate. Delimitarea
acestor compartimente ale pieţei financiare este necesară
deoarece scopul operaţiunilor efectuate pe ele este diferit. Astfel,
emisiunile de titluri noi au ca scop transferul resurselor de la
deţinătorii de fonduri spre utilizatorii finali ai acestor fonduri;
tranzacţiile efectuate cu titluri emise anterior au ca scop
asigurarea lichidităţii plasamentelor efectuate anterior de către
creditori. Cu alte cuvinte, piaţa primară foloseşte debitorilor, în
timp ce piaţa secundară este în serviciul creditorilor. În ceea ce
priveşte piaţa derivată, aceasta permite atât debitorilor, cât şi
creditorilor să se protejeze împotriva riscurilor şi să efectueze
speculaţii.
Piaţa monetară sau piaţa creditului are drept obiect
capitalurile disponibile pe termen scurt şi foarte scurt; este în
esenţă locul în care băncile comerciale, care creează monedă
scripturală, pot să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare
sub formă de monedă primară pentru a face faţă ieşirilor de
fonduri implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani
piaţa monetară a devenit accesibilă şi pentru instituţii nebancare
financiare şi chiar pentru agenţii nefinanciari care doresc să
plaseze sau să împrumute lichidităţi.
137
În cadrul pieţei monetare se disting 59 :
- piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară şi
- piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă.
Piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară este o
piaţă a instituţiilor care pot schimba între ele în mod rapid
excedentele şi deficitele lor de trezorerie. Funcţia esenţială este
refinanţarea, având în vedere că băncile comerciale, care creează
monedă, pot avea oricând nevoie de lichidităţi. Băncile care sunt
în căutare de resurse lichide oferă anumite active băncilor care
sunt în căutare de utilizări pentru disponibilităţile lor. Unele
operaţiuni se efectuaeză şi fără suport. Astfel, în cele mai multe
cazuri, operaţiunile de pe piaţa monetară au ca suport efectele
private. Aceste efecte pot face obiectul unei cesiuni ferme, caz în
care sunt cumpărate în mod definitiv de către banca creditoare,
sau pot fi puse în gaj, caz în care sunt cedate doar pe perioada
împrumutului. Pe lângă efectele private, drept suport al
operaţiunilor de pe piaţa monetară mai pot servi bonurile de
tezaur şi alte tipuri de titluri publice, precum şi biletele la ordin
emise de băncile debitoare înseşi, etc. Operaţiunile fără suport (în
alb) se caracterizează prin faptul că remiterea de lichidităţi se
face fără contrapartidă şi fără garanţie; ele se bazează exclusiv pe
încredere.
Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale
celorlalte pieţe de capitaluri. Prin atragerea sau plasarea de
lichidităţi, o bancă încearcă să obţină un câştig maxim din
diferenţele de dobânzi. Câştigul depinde de dobânzile,
comisioanele şi spezele bancare încasate, din care se scad
59
138
costurile de funcţionare şi de refinanţare. La fel ca pe alte pieţe,
importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind
de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare
a acestui preţ. Este vorba de un preţ specific şi anume preţul
lichidităţilor, dobânda.
Piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă este
o piaţă pe care toţi agenţii economici, care dispun de capitaluri
pe termen scurt, pot să ofere aceste capitaluri tuturor celorlalţi
agenţi, care au nevoie de lichidităţi pentru perioade scurte de
timp. Are loc astfel pe această piaţă o finanţare directă,
nemediată. Pentru întreprinderi s-a creat posibilitatea să se
împrumute sau să-şi plaseze capitalurile fără să recurgă la bănci
şi fără să suporte condiţiile de finanţare impuse de acestea.
Întreprinderea poate să emită bilete de trezorerie şi să le plaseze
direct pe piaţa monetară. Din cauza caracterului direct al
finanţărilor realizate pe această piaţă, ea este o piaţă a
capitalurilor disponibile pe termen scurt, spre deosebire de piaţa
financiară, care este o piaţă a capitalurilor disponibile pe termen
lung. Ca urmare, gestionarea riscurilor generate de modificarea
ratei dobânzii se realizează inclusiv prin recursul agenţilor
nebancari la piaţa monetară. Plăţile la termen convenite între
întreprinderi constituie o formă de credite, creditele comerciale,
care economiseşte creditele bancare. Deschiderea pieţei monetare
generalizează această practică, extinzând-o şi la acei agenţi
nebancari şi nefinanciari care nu au în mod neapărat legături de
afaceri între ei.
Principalele modalităţi de deschidere a pieţei monetare sunt
extinderea cercului participanţilor şi lărgirea gamei
instrumentelor utilizate.
139
În ţările industrializate, piaţa monetară este accesibilă
întreprinderilor, trezoreriei publice, societăţilor de investiţii,
fondurilor comune de plasament, companiilor de asigurări,
caselor de pensii, investitorilor străini, etc.
Noile instrumente utilizate drept suport pentru operaţiile
efectuate sunt în principal următoarele: certificatele de depozit,
bonurile de casă, bonurile de tezaur, bonurile negociabile emise
de instituţiile financiare şi casele de titluri, etc.
Întreprinderile care au nevoie de lichidităţi pot împrumuta
lichidităţile respective de pe piaţa monetară, cu o dobândă în
principiu mai avantajoasă decât cea pretinsă de bănci. Cu toate
acestea, variabilitatea ratelor dobânzii practicate pe piaţa
monetară incumbă un risc împotriva căruia întreprinderile
trebuie să încerce să se protejeze. Protecţia contra acestui risc
este furnizată de regulă tot de către bănci, care folosesc în acest
scop diverse metode: efectuarea de operaţiuni swap cu datoriile,
efectuarea de operaţiuni swap cu valutele, modificarea
caracteristicilor instrumentelor financiare, recursul la piaţa la
termen a instrumentelor financiare, etc.
Piaţa valutară este un compartiment obligatoriu pentru
fluxurile de capital din şi către exterior.
Graniţele dintre aceste pieţe (financiară, monetară, valutară)
nu pot fi precis delimitate, iar legăturile dintre aceste pieţe sunt
foarte strânse. Astfel, evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă pot
influenţa desfăşurarea evenimentelor şi tendinţelor de pe alte
pieţe, cu atât mai mult cu cât mulţi participanţi operează pe mai
multe pieţe şi implicit pot transfera participarea lor pe alte pieţe.
Între cele două extreme posibile, respectiv angajarea pe termen
lung a capitalului prin achiziţii de acţiuni şi obligaţiuni şi
140
împrumuturile de la zi la zi, există o gamă diferenţiată de
modalităţi de plasare a capitalurilor pe pieţele de capital şi ale
creditului, deosebite, dar apropiate gradual, una de alta.
7.4. Dobânda
Dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la

dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală exprimată în
procente, adică:
D
i= 100 , unde:
C
i – rata dobânzii,
D – dobânda anuală,
C – capitalul.
Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează
după formula:
C ⋅i ⋅t
D= ,
360 ⋅ 100
care poate fi adusă în forma:

i C ⋅t
D = C ⋅t ⋅ = , unde:
36.000 36.000
i
t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni),

36.000
- divizor fix, care de obicei este tabelat.
i
Rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata

inflaţiei.
Factorii care determină rata reală a dobânzii pot fi grupaţi în
două mari categorii:
1. factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de
capital;
141
2. factorii care ţin de politica economică a statului.
1. Factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de

capital:
Oferta de capital de împrumut depinde de următorii factori:
- volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta
este mai mare, cu atât şi volumul ofertei de capital de
împrumut este mai mare, deoarece producţia şi circulaţia
mărfurilor degajează din circuit un volum sporit de
capitaluri disponibile;
- mărimea economiilor populaţiei: cu cât acestea sunt mai
mari, cu atât şi oferta este mai mare.
Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori:
- volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta
creşte, cu atât creşte şi cererea de împrumut, deoarece
cresc nevoile care trebuie acoperite;
- caracterul sezonier al unor activităţi: cererea este mai mare
în fazele de întrerupere a procesului de producţie, când apar
nevoi mai mari de capitaluri şi mai mică în fazele de
obţinere şi valorificare a producţiei;
- mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite
bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte
şi cererea de capital de împrumut şi invers.
Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, dar ea
oscilează între anumite limite minime şi maxime, diferenţa dintre
aceste limite purtând denumirea de marja dobânzii.
2. Factorii care ţin de politica economică a statului au fost
detaliaţi în capitolul 6, “Politici monetare şi reglementări
bancare”.
142
Principalele tipuri de dobânzi întâlnite în economia de
piaţă sunt 60 :
- taxa oficială a scontului sau taxa rescontului: dobânda
cu care banca centrală rescontează cambiile prezentate de
băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlate bănci.
Are nivelul cel mai mic din economie;
- taxa privată a scontului: dobânda cu care băncile
comerciale scontează cambiile prezentate de întreprinzători
şi cu care acestea acordă alte credite întreprinzătorilor;
- dobânda practicată între întreprinzători: are nivelul cel
mai mare din economie (ex., dobânda practicată la vânzarea
mărfurilor pe datorie);
- dobânda bonificată la depunerile (depozitele bancare), al
cărei nivel este inferior dobânzii percepute la creditele
bancare;
- dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în
scopul creării anumitor avantaje pentru anumite sectoare,
activităţi şi al cărei nivel este inferior dobânzii practicate la
creditele acordate de celelalte bănci;
- dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte
efecte emise de societăţi comerciale pe termen scurt;
- dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de
societăţi comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).
Cap. 8. Instrumentele de credit

60
143
Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie,

expresie a relaţiilor de credit, respectiv relaţii între debitor şi
creditor. Sunt acte prin ele însele, adică atât conţinutul cât şi
întinderea obligaţiei debitorului sunt determinate de cuprinsul
textului înscrisului.
În economia de piaţă există mai multe tipuri de titluri de
credit care se pot delimita, din punct de vedere al conţinutului lor
patrimonial, în patru grupe 61 :
În prima grupă intră titlurile de credit care dau dreptul la o
prestaţie în bani sau în alte bunuri fungibile, drept al cărui
cuantum este de la început determinat prin înscris. Acestea sunt:
- cambia,
- biletul la ordin,
- cecul (cele trei fiind denumite efecte de comerţ),
- obligaţiunile,
- bonurile de casă,
- bonurile de tezaur,
- cărţile de credit,
- certificatele de investitor.
În a doua grupă sunt cuprinse titlurile de credit care au
valoare de monedă liberatorie, emise de stat prin instituţiile sale
sau de bănci cu drept de monopol în acest sens:
- moneda de hârtie (emisă de stat),
61
144
- bancnota sau biletul de bancă.
În a treia grupă intră titlurile de credit care conferă
posesorilor lor un drept real asupra unor mărfuri depozitate în
anumite locuri sau asupra unor mărfuri aflate în curs de
transport:
- warantul,
- scrisoarea de trăsură,
- conosamentul.
Ultimele două dobândesc calitatea de titlu de credit în
măsura în care sunt depuse la o bancă, în vederea obţinerii unui
credit.
În a patra grupă se cuprind acele titluri de credit care
constată un drept personal de natură corporativă:
- acţiunile,
- certificatele provizorii ale acţiunilor.
Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), privite la

modul general, prezintă următoarele caracteristici:
- sunt cele mai eficiente titluri de credit, calitate care decurge
din rezultatele multiple obţinute din folosirea lor;
- au o dublă calitate: cea de titlu de credit şi cea de
instrument de plată, atât pe plan naţional, cât şi pe plan
internaţional;
- sunt instrumente de creare şi mişcare a creditului sub
diferite forme;
- au valoare de titluri executorii.
145
Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin se regăsesc
în tabelul nr. 8.1.
Tabelul nr. 8.1.

Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin
Elementele care definesc Elementele care definesc

cambia biletul la ordin
1. denumirea expresă de 1. denumirea expresă de
cambie înscrisă în însuşi bilet la ordin înscrisă în
textul titlului, însuşi textul titlului,
2. ordinul necondiţionat de a 2. promisiunea
plăti o sumă determinată necondiţionată de a plăti o
de bani, sumă determinată de
3. numele celui care bani,
urmează să efectueze 3. numele beneficiarului
plata (trasul), plăţii,
4. scadenţa cambiei, 4. scadenţa biletului la
5. locul unde trebuie făcută ordin,
plata (domicilierea 5. locul unde se face plata,
cambiei), 6. locul şi data emiterii,
6. numele aceluia în contul 7. semnătura emitentului
sau la ordinul căruia se (trasului).
146
face plata (beneficiarul),
7. locul şi data emiterii,
8. semnătura emitentului
(trăgătorului).
Sursa: Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-
Napoca, 1996, pag. 136
Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între

cambie şi biletul la ordin şi anume:
- din punctul de vedere al numărului participanţilor la relaţia
de credit, cambia cuprinde trei participanţi, trasul (cel care
achită), trăgătorul (cel care o emite) şi beneficiarul (cel
care primeşte banii), iar biletul la ordin cuprinde doi
participanţi (trasul sau emitentul şi beneficiarul); Prin
poliţă sau trată sau cambie, creditorul dă ordin debitorului
să plătească la scadenţă suma datorată unei persoane
specificate în cambie. Acest ordin se întemeiază pe relaţii de
vânzare pe credit (vezi fig. nr. 8.1. şi 8.2.).
cumpărător............marfă...................................furnizor
debitor obligaţia de plată beneficiar
Fig. 8.1. Biletul la ordin: relaţii economice şi de credit
comerciant cu ridicata .................................furnizor

trăgător beneficiar
147
comerciant cu amănuntul
tras
Fig. 8.2. Cambia: relaţii economice şi de credit
(Cu linie punctată s-a reprezentat circuitul mărfii vândute pe

credit şi cu linie continuă s-a reprezentat relaţia de credit.)
Alte deosebiri între cambie şi bilet la ordin:
- cambia va avea formularea “plătiţi”, iar biletul la ordin
formularea “voi plăti”;
- biletul la ordin nu cuprinde operaţia de acceptare, în timp
ce cambia o cuprinde.
Privite din punctul de vedere al calităţii participanţilor,
operaţiunile pe bază de cambie şi pe bază de bilet la ordin,
denumite operaţiuni cambiale, se împart în două grupe mari:
- operaţiuni nebancare,
- operaţiuni bancare.
Operaţiunile cambiale nebancare sunt efectuate în afara

băncilor şi includ:
- emiterea,
- girarea,
- avalizarea,
- acceptarea,
- scadenţarea,
- plata,
148
- protestul,
- regresul,
- stipulaţii speciale.
Emiterea cambiei se realizează la valoarea nominală, care
rezultă din suma împrumutată la care se adaugă dobânda
practicată între participanţii la relaţia de credit, aferentă
perioadei cuprinse între momentul emiterii şi momentul
scadenţei.
Girarea cambiei sau girul este acea operaţie prin care titlul
de credit se transmite unei terţe persoane. Transmiterea poate fi
făcută chiar dacă cambia nu a fost trasă la ordin (a fost trasă în
alb); poate fi făcută în folosul trasului, trăgătorului sau oricărui
alt obligat. Din punct de vedere juridic girul poate fi asimilat cu o
nouă obligaţie care se grefează pe cea dinainte, obligaţie asumată
de trăgător sau emitent, prin care girantul ordonă din nou
trasului să plătească la scadenţă beneficiarului, sau se obligă
întocmai ca şi emitentul (în cazul biletului la ordin) că va plăti
personal o anumită sumă de bani. Girul trebuie să fie ferm şi
necondiţionat; nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai
integral. El trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant, pe
verso cambiei, motiv pentru care mai poartă denumirea de
andosare. Girul transmite toate drepturile izvorând din cambie,
producând două efecte: un efect translativ de drepturi, adică
transferă dreptul giratarului (celui căruia i s-a transmis titlul) de
a cere plata de la debitor precum şi dreptul de a transmite titlul
mai departe şi unefect de garanţie, adică din momemtul
transmiterii prin gir, girantul devine un debitor de regres, solidar
cu ceilalţi semnatari pentru plata cambiei.
149
Avalizarea: denumirea acestei operaţii rezultă din faptul că
ea se face în partea de jos a titlului de credit (în aval de
semnătura trasului). Are caracterul unei operaţii de garantare
parţială sau integrală a cambiei de către un terţ. Are
caracteristici şi de mijloc de garantare a plăţii, în sensul că dacă
trasul nu va avea posibilitatea de plată la scadenţă, aceasta se va
face de către avalist (dătătorul de aval). Operaţiunea de avalizare
generează două raporturi:
- unul între avalist şi avalizat (cel pentru care se dă avalul) şi
- unul între avalist şi posesorul cambiei, raport care este pur
cambial.
Acceptarea este acea operaţie prin care debitorul îşi
însuşeşte obligaţia de plată şi stabileşte momentul plăţii. Această
operaţie este specifică numai cambiei, deoarece în cazul biletului
la ordin debitorul a promis şi a acceptat plata când a emis titlul
de credit. Acceptarea se poate realiza în toată perioada
dinanintea scadenţei şi prezintă următoarele caracteristici:
- nu are caracter obligatoriu, ci facultativ;
- se face la domicilul trasului;
- operaţia o face trasul, dar prezentarea la acceptare o face
trăgătorul sau oricare dintre giranţi (ultimul dintre
beneficiari);
- se înscrie pe cambie;
- trebuie să fie necondiţionată, dar trasul o poate restrânge la
o anumită sumă;
- generează două efecte: unul este legat de faptul că în urma
ei trasul devine obligatul principal, iar altul este legat de
faptul că obligaţia de a plăti a trasului nu mai operează la
scadenţă, ci la data menţionată pentru acceptare.
150
Scadenţarea este operaţia prin care se stabileşte momentul
la care debitorul se obligă să efectueze plata. Privită din punctul
de vedere al modului de scadenţare, o cambie poate fi trasă în
mai multe feluri:
- la vedere: este plătită la prezentarea de către deţinător
trasului, prezentare care trebuie făcută în termen de cel
mult un an de la emitere;
- la un anumit timp de la vedere, caz în care scadenţa este
determinată fie de data acceptării, fie de data facerii
protestului;
- la o dată fixă sau certă este cel mai frecvent caz şi care
convine cel mai mult debitorului, deoarece el are
posibilitatea să-şi organizeze de aşa manieră fluxurile
băneşti, încât să aibă la scadenţă disponibilităţile necesare
efectuării plăţii.
Plata cambială este o operaţiune complexă care prezintă
următoarele caracteristici:
- este raţiunea de a fi a cambiei, deoarece cambia a fost
creată în vedrea realizării plăţii;
- are caracterul de stingere a unei obligaţii pecuniare;
- comportă o exactitate şi regularitate în efectuarea ei;
- plata nu stinge definitiv debitul dacă nu se restituie cu
această ocazie şi titlul de credit purtând pe el adeverirea
primirii sumei;
- încheie procesul cambial şi perioada de circulaţie a cambiei,
perioadă în care titlul de credit a conţinut fie doar
promisiunea de a plăti, fie doar încrederea în efectuarea
plăţii;
151
- plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi înscrişi în cambie
(trăgător, avalist, giranţi).
Plata cambială cuprinde următoarele elemente:
- prezentarea anticipată la plată, având caracterul unei
înştiinţări;
- prezentarea propriu-zisă la plată, având caracterul unei
acţiuni de înfăţişare de către deţinător al titlului însuşi.
Termenul prezentării propriu-zise la plată este, de regulă,
ziua scadenţei sau primele două zile după scadenţă. Prezentarea
la plată se face la domiciliul trasului sau al avalistului.
În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de
prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai multor cambii cu una
singură, cu o altă scadenţă, cambiile putând de asemenea să fie
scontate şi rescontate.
Protestul cambial poate fi asimilat cu o reacţie de
nemulţumire din partea deţinătorului cambiei privind un anumit
mod de a proceda din partea trasului, fie că n-a acceptat cambia,
fie că n-a efectuat plata. Are următoarele caracteristici:
- este un act cu caracter solemn, prin aceea că validitatea lui
este în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii pentru
păstrarea dreptului la acţiunea de regres;
- este un act constatator al lipsei sau refuzului de acceptare,
a lipsei sau refuzului de plată din partea trasului şi a
neîndeplinirii condiţiilor legale privind regresul;
- este un act de conservare a dreptului de regres şi nici într-
un caz un act constitutiv sau creator al acestui drept de
regres, deoarece dreptul de protest decurge din structura şi
natura juridică a obligaţiilor cambiale, deci dreptul de
protest preexistă dreptului de regres;
152
- este obligatoriu pentru executarea dreptului de regres.
Regresul cambial este o acţiune de întoarcere a posesorului
cambiei împotriva giranţilor şi a trăgătorului. Poate fi exercitat
astfel:
- la scadenţă, dacă plata n-a avut loc, caz în care este
necesară constatarea neplăţii pentru a exercita dreptul de
regres;
- înainte de scadenţă, dacă acceptarea a fost refuzată integral
sau parţial, în cazul falimentului trasului, indiferent dacă a
acceptat sau nu plata şi în cazul falimentului trăgătorului
unei cambii în condiţiile existenţei stipulaţiei “neacceptabil”.
Stipulaţiile speciale: Trăgătorul, girantul şi avalistul pot
face o serie de stipulaţii speciale de genul: “fără protest” sau “fără
cheltuieli”. Efectele acestor stipulaţii sunt legate în principal de
faptul că ele scutesc posesorul cambiei de facerea protestului
pentru neacceptare sau pentru neplată, protest de altfel necesar
pentru exercitarea dreptului de regres. Avantajat este deţinătorul
cambiei.
Operaţiunile cambiale bancare presupun ca cel puţin un
partener să fie o bancă.
Scontarea sau scontul este operaţiunea prin care cambiile
deţinute de o persoană particulară sau o societate comercială
sunt transmise unei bănci comerciale în vederea achitării lor.
Prezintă următoarele caracteristici:
- se realizează la valoarea actuală a cambiei, calculată ca
diferenţă între valoarea nominală a acesteia şi dobânda care
se cuvine băncii pe perioada cuprinsă între momentul
scontării şi momentul scadenţei;
153
- este o operaţiune de credit deoarece banca îi avansează
prezentatorului cambiei o sumă sub formă de împrumut,
după toate regulile creditului;
- reprezintă momentul transformării creditului comercial în
credit bancar, dacă cambia prezentată la scont a fost emisă
cu ocazia vânzării unei mărfi pe datorie;
- odată scontate, cambiile intră în posesia băncii, urmând ca
aceasta să le încaseze la scadenţă de la debitori. Astfel
banca intră în procesul cambial, însuşindu-şi toate riscurile
care decurg din aceasta, riscuri legate în principal de
neplata cambiilor la scadenţă de către debitor. Cambiile
avalizate sunt mai sigure din acest punct de vedere.
Totalitatea cambiilor prezentate la scont într-o anumită
perioadă formează portofoliul de scont al băncii, iar în
măsura în care cambiile nu se achită la scadenţă de către
debitor, portofoliul se cheamă imobilizat sau putred 62 .
Rescontarea sau rescontul este operaţiunea prin care
băncile comerciale prezintă cambiile pentru achitare băncii
centrale. Aceasta se realizează tot la valoarea actuală a
rescontului, obţinută ca diferenţă dintre valoarea nomonală a
cambiei şi dobânda pe care banca centrală şi-o reţine şi care este
aferentă perioadei cuprinse între momentul rescontării şi
momentul scadenţei. Totalitatea cambiilor prezentate la rescont
formează portofoliul de rescont al băncii centrale respective.
Operaţiunile cambiale asiguratorii sunt acele operaţii prin
care băncile încearcă să evite riscurile care decurg din scont şi
62
154
rescont. Ele nu vor sconta sau resconta cambiile mai puţin
sigure, ci le vor primi în pensiune sau gaj.
Pensiunea cambiilor prezintă următoarele caracteristici:
- se realizează între firme mari şi bănci şi între diferite
categorii de bănci;
- este o operaţiune de credit, deoarece băncile avansează
prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând
valoarea actuală a cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor
de prezentatori la termene convenite;
- cambiile rămân în posesia prezentatorilor, aceştia dând
băncii doar un angajament de răscumpărare şi un borderou
de inventariere;
- banca evită participarea la procesul cambial şi la riscurile
care decurg din acesta;
- pensiunea are efecte benefice atât pentru prezentator cât şi
pentru bancă. Pentru prezentator acestea constau în faptul
că el primeşte prompt valoarea actuală a cambiilor şi îşi
poate continua activitatea; pentru bancă avantajele constau
în faptul că îşi plasează resursele şi percepe dobânzi care
duc la acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi la obţinerea
unui profit.
Gajarea sau gajul cambiilor reprezintă acea operaţiune în
care cambiile sunt prezentate băncii drept garanţie mobiliară
pentru împrumut. Mărimea împrumutului este inferioară mărimii
cambiilor gajate, iar termenul de rambursare a acestuia precede
scadenţa cambiei. La rambursare i se restituie debitorului
cambiile gajate, urmând să le încaseze el de la tras. Cambiile
gajate rămân în seifurile băncii pe toată perioada împrumutului,
iar o eventuală nerambursare duce la deposedarea de garanţie.
155
Toate operaţiile bancare se înscriu pe verso cambiei.
Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent

către banca la care-şi ţine depozitul, de a elibera o anumită sumă
de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului acestuia.
Cecul are două calităţi:
- de titlu de credit,
- de instrument de plată.
Calitatea de titlu de credit poate fi pusă pe seama următoarelor
considerente:
- emiterea cecului precede operaţia de acordare a creditului
atunci când creditul acordat se foloseşte ulterior pentru
efectuarea unor plăţi pe bază de cec;
- cecul se foloseste în procesul de rambursare a creditului,
deci serveşte unei operaţii propriu-zise de creditare;
- a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi dezvoltarea
sistemului bancar, îndeosebi cu apariţia şi dezvoltarea
bancnotei, ca şi titlul de credit emis de bănci;
- înlocuieşte bancnota, îndeplinind funcţiile monetare ale
acesteia de mijloc de circulaţie şi de plată.
Elementele pe care trebuie să le conţină cecul sunt:
- denumirea expresă de cec cuprinsă în textul înscrisului,
- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de
bani,
- numele celui care trebuie să plătească (trasul),
- numele beneficiarului sumei înscrise pe cec,
- locul unde se face plata,
- data şi locul emiterii,
- semnătura emitentului (trăgătorului).
156
Spre deosebire de cambie, cecul este un titlu de credit cu
trei calităţi 63 :
- este formal, deoarece legiuitorul i-a fixat o anumită formă
(este tipărit, confecţionat din hârtie specială);
- este complet, cuprinzând toate elementele necesare
valorificării drepturilor care decurg din el, drepturi care nu
sunt subordonate vreunei contraprestaţii;
- este abstract, în sensul că nu cuprinde cauza sa, adică
faptul juridic din care se naşte obligaţia.
Cecul poate fi emis numai asupra unei bănci. Emiterea o
realizează doar titularul unui cont deschis la o bancă, către
banca sa şi numai dacă trăgătorul are disponibilităţi în contul
său. Cecul este transmisibil prin gir. Este plătibil la vedere, dar
într-un termen expres prevăzut de lege.
După existenţa sau inexistenţa numelui beneficiarului
cecului, cecul poate fi nominal sau la purtător.
După existenţa anumitor condiţii privind modul de folosire a
cecurilor, cecul poate fi ordinar, barat, circular, de virament, de
călătorie, documentar, poştal.
La cecul ordinar nu apar stabilite restricţii privind folosirea
lui. Este cel mai folosit cec.
Cecul barat: Bararea cecurilor se face prin două linii
paralele dispuse în filigran sau cu cerneală tipografică, în
diagonală, longitudinal sau transversal, între linii urmând să se
facă unele menţiuni. Cecul barat presupune existenţa a două
bănci: prima care face plata, a doua care primeşte suma.
63
157
Cecul circular este un titlu de credit emis de o bancă
autorizată în acest sens pentru sume disponibile de la primitorii
cecurilor în momentul emiterii şi care este plătibil la vedere în
locul arătat de emitent. Primitorul cecului circular va găsi în
locurile arătate de emitent disponibilităţile respective, în timp ce
la cecul ordinar se poate întâmpla ca trasul să nu plătească dacă
trăgătorul nu are disponibilităţi în cont.
Cecul de virament serveşte pentru efectuarea plăţilor între
conturile a doi titulari.
Cecul de călătorie este emis în moneda ţării străine,
urmând a fi încasat la o bancă din ţara respectivă.
Cecul documentar este acel cec la care emitentul
condiţionează plata de prezentare din partea beneficiarului a
nuor documente.
Cecul poştal este folosit pentru transmiterea de sume de la
poştă spre persoane fizice sau juridice sau invers.
Alte titluri de credit:

Bancnota sau biletul de bancă reprezintă o poliţă asupra băncii
plătită în orice moment şi pe care banca o substituie poliţelor
private. Prezintă următoarele caracteristici:
- este emisă de bănci, faţă de cambie care este emisă de pers
fizice sau juridice;
- este divizată, în timp ce cambia este emisă pentru o
anumită sumă;
- are valabilitate generală şi este la purtător;
- nu are termene de plată, în timp ce la cambie acestea sunt
obligatorii;
- nu este purtătoare de dobândă;
158
- este imprescriptibilă, în sensul că rămâne în circulaţie timp
nelimitat, pe când cambia se prescrie după o anumită
perioadă de la scadenţă;
- momentul emiterii bancnotei constituie momentul principal
al acordării creditului de către bănci, iar momentul revenirii
ei la emitent este acela al rambursării creditului.
Warantul este un titlu de credit întâlnit în ţări cu o economie de
piaţă în care funcţionează sistemul de antrepozite, care sunt
locuri de depozitare a mărfurilor pe perioada cuprinsă între
momentul producerii lor şi momentul livrării către beneficiari.
Este format din două părţi:
- recipisa, care atestă faptul că deţinătorul documentului are
depozitate mărfuri de o anumită valoare şi
- warantul propriu-zis, care se completează în măsura în care
documentul este prezentat unei bănci comerciale pentru
acordarea unui împrumut, pentru care mărfurile depozitate
stau drept garanţie.
În toate cazurile mărimea împrumutului este inferioară valorii
mărfurilor înscrise în recipisă. Titlul de credit se transmite prin
gir altei persoane. Antrepozitul eliberează mărfurile numai dacă
se prezintă concomitent cele două părţi ale instrumentului. În
condiţiile nerambursării creditului, creditorul intră în posesia
mărfurilor gajate.
Bonurile de casă sunt titluri de credit care constată
împrumuturi acordate de un particular unei bănci sau unei
companii, precum şi obligaţia debitorilor de a restitui
împrumutul la scadenţă. În condiţiile în care emitenţii sunt
băncile, ele poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt
emise de întreprinderi şi bănci în vederea acoperirii unor goluri
159
temporare de casă, asemănându-se cu obligaţiunile pe termen
scurt. Recompensa care revine celor care subscriu împrumuturi
în aceste bonuri de casă este exprimată sub forma ratei nominale
aparente, asemănătoare ratei dobânzii.
Bonurile de tezaur sunt cambii financiare emise de stat prin
trezoreria publică pentru acoperirea unor deficite bugetare. Ele se
aseamănă cu bonurile de casă. Împreună cu dobânda aferentă
atestă datoria flotantă a statului.
Cărţile de credit simplifică şi reduc operaţiunile de plată,
asigură securitatea beneficiarilor, etc. Folosirea lor presupune
încheierea unui contract de bancă între client şi bancher.
Calitatea lor de titlu de credit decurge din faptul că ele servesc la
creditarea eventualelor cumpărări de bunuri şi servicii, pe o
anumită perioadă, plata acestora urmând să se facă ulterior pe
baza documentelor de plată obişnuite. Bunurile sunt eliberate
cumpărătorului în baza numărului de carte de credit, plata
efectuându-se ulterior de către banca emitentă a cardului pe
baza facturii prezentate băncii de către vânzător..
Obligaţiunile reprezintă titluri de credit care dau dreptul
posesorului lor la un venit anual fix sub forma dobânzii. În
funcţie de emitenţi se întâlnesc obligaţiuni ale întreprinderilor şi
băncilor, ale statului (rente), ale municipalităţilor, obligaţiuni
ipotecare sau înscrisuri funciare. Comun tuturor acestor
categorii de obligaţiuni este faptul că sunt emise pentru
mobilizarea de capital suplimentar, sunt purtătoare de dobândă
şi răscumpărarea lor la scadenţă reprezintă restituirea
împrumutului. Obligaţiunile ipotecare sunt emise de băncile
ipotecare pe baza contractelor de ipotecă asupra pământurilor,
imobilelor, încheiate între debitor şi banca ipotecară. Aceste
160
obligaţiuni sunt cedate debitorilor. Pentru a intra în posesia
sumelor împrumutate, debitorii vând aceste titluri pe piaţa
valorilor mobiliare. La rambursare debitorii cumpără de pe
aceeaşi piaţă înscrisuri funciare de o mărime egală cu mărimea
ratelor de rambursare, cedându-le băncii ipotecare. Posesorilor
de asemenea înscrisuri băncile ipotecare le bonifică dobânzi, iar
de la debitori percep dobânzi mai mari.
Obligaţiunile cauţionale au calitatea de bilete la ordin subscrise
de persoane impozabile şi care avalizate de un terţ pot servi
pentru plata impozitelor către stat. Ele sunt emise în favoarea
trezoreriei publice, pe o durată de 1-4 luni. Raţiunea utilizării lor
decurge din faptul că în economia de piaţă se vând frecvent
mărfuri pe datorie, mărfuri care sunt supuse impozitării, preţul
lor incluzând şi impozitul. Statul nu poate aştepta până la
încasarea acestora, având nevoie de resurse bugetare.
Acţiunile au o dublă calitate, atât de titlu de proprietate, cât şi
de titlu de credit.
În calitatea de titlu de credit acţiunile conferă deţinătorilor
dreptul de a obţine un venit sub forma dividendului şi dreptul de
vot proporţional cu numărul de acţiuni deţinute.
Calitatea de titlu de credit se bazează pe următoarele
considerente:
- societatea pe acţiuni emite aceste titluri în vederea atragerii
de capital, atribuind acţionarului un venit;
- acţionarii recurg la vânzarea ulterioară a acţiunilor,
reconstituindu-şi capitalul avansat iniţial în acţiuni,
procedeu folosit în orice relaţie de credit.
Certificatele de investitor au apărut în ultimul timp, atestând
faptul că deţinătorul lor este participant cu un anumit capital la
161
un fond mutual. Valoarea acestora creşte pe măsură ce fondul
amintit se investeşte şi aduce profit. Administratorul acestui fond
răscumpără certificatele de investitor la valoarea la zi a acestora.
Dezvoltarea băncilor, în principal ca bănci de depozit, a
mărit gama instrumentelor de credit, prin documente legate de
operarea sumelor în conturile bancare. Titularii de depozite îşi
exercită dreptul de proprietate prin dispoziţii de retragere a
sumelor sau al plăţii în favoarea unor agenţi economici. Au luat
naştere astfel instrumente specifice cu caracteristici proprii
definite diferit în fiecare ţară. Se întâlnesc astfel denumiri ca
ordine de plată, ordine de virament, viramente. La rândul lor
furnizorii solicită uneori sumele care li se datorează prin aviz de
plată, dispoziţie de plată, aviz de prelevare, etc. cărora
plătitorul, titular de cont, le încuviinţează plata. Toate aceste
înscrisuri sunt titluri de credit prin faptul că sunt legate de
relaţia de credit decurgând din constituirea şi utilizarea
depozitelor la bănci.
Monetica este partea specifică a relaţiilor monetare privind

instrumentele şi tehnicile de plată. Calea principală de dezvoltare
a moneticii moderne o reprezintă sistemul electronic de transfer
al fondurilor, care transformă substanţial şi reorientează radical
operaţiile bancare privind conturile titularilor, reaşezând pe
temelii noi relaţia bancă-client.
Sistemul electronic de transfer al fondurilor este un
conglomerat de variate metode de plată prin care titularul de cont
162
(client al băncii) este implicat în transferul computerizat al
banilor, fie direct (în cazul recurgerii la maşinile automate de
operare), fie indirect (ca beneficiar al plăţilor şi altor servicii
suplimentare ordonate prin bănci în cadrul sistemului) 64 .
Sistemul electronic de transfer al fondurilor este constituit
din trei verigi de bază: maşinile automate de operare, terminalele
de la punctele de vânzare şi banca la domiciliu.
Maşina automată de operare (Automated Teller Machine -
ATM) este instrumentul electromecanic care serveşte titularului
de cont pentru eliberarea de numerar şi pentru accesul la alte
variante de servicii: informaţii asupra soldului, transfer de sume
sau alte angajări ale depozitului din cont.
Terminalele de la punctele de vânzare sunt instalate în
reţeaua comercială, fiind utilizate pentru a reda şi a transmite
informaţii privind plăţile prin mijloace electronice. Realizează
automat validarea plăţii şi transferul către centrele de plăţi.
Banca la domiciliu măreşte gama serviciilor din domeniul
transferului de fonduri. Este un serviciu prin care un client al
băncii poate avea acces, folosind telefonul şi televizorul sau un
terminal, ca mijloc de comunicaţie cu centrul de calcul al băncii.
Se pot remite băncii operaţiile de debitare-creditare şi primi de la
bănci extrase de cont, detalii sau rezumate ale operaţiilor, toate
acestea sub un control reciproc şi cu asigurare împotriva
fenomenelor de bruiaj şi intrare în circuit, printr-un cod specific,
cu ajutorul cărţilor cu memorie, personalizate.
64
163
Cap. 9. Echilibrul monetar şi inflaţia
Echilibrul monetar este acea stare în care oferta şi cererea

de monedă sunt egale 65 . Oferta de monedă are sens de masă
monetară existentă în circulaţie. Cererea de monedă este masa
monetară justificată a se găsi în circulaţie, prin proporţiile şi
particularităţile dezvoltării economice.
Echilibrul monetar este acea stare în care nu există nici
exces de bani, nici penurie de bani în circulaţie, în care nu există
nici inflaţie, nici deflaţie. Echilibrul monetar este punctul neutru
între inflaţie şi deflaţie. Echilibrul monetar presupune un nivel
corespunzător cerinţelor pentru bani activi şi bani temporar
inactivi. În literatura economică s-au formulat mai multe expresii
ale echilibrului monetar, una dintre ele fiind bani = mărfuri.
Această egalitate nu corespunde realităţii pentru că nu ţine
seama de specificul circulaţiei banilor, faţă de cel al mărfurilor.
65
164
În timp ce mărfurile care afluează din sfera producţiei doar
tranzitează circulaţia, pentru a ajunge în sfera consumului, banii
rămân permanent în circulaţie, ca bani activi (cei care mijlocesc
tranzacţiile) sau pasivi (cei care îndeplinesc funcţia de mijloc de
tezaurizare). În circulaţie banii efectuează mai multe rotaţii. Cu
cât viteza lor de rotaţie este mai mare, cu atât valoarea mărfurilor
tranzitate prin sfera circulaţiei va fi şi ea comparativ mai mare
faţă de masa de bani aflată în circulaţie. Rezultă inegalitatea
dintre bani şi mărfuri.
Cea mai corectă definiţie a echilibrului monetar 66 este sub
aspectul relaţiei dintre cantitatea de bani existentă în circulaţie şi
cantitatea de bani obiectiv necesară în circulaţie. Condiţia
echilibrului monetar este egalitatea între oferta şi cererea de bani
a economiei.
O expresie formalizată a echilibrului monetar a realizat-o
economistul olandez Johann Koopmans 67 :
C + S + ∆M = C + I + ∆L, unde:
C + S + ∆M – oferta de bani, cantitatea de bani aflată în circulaţie
C + I + ∆L – cererea de bani, cantitatea de bani obiectiv necesară
a se afla în circulaţie în condiţiile date
C – masa de bani destinată/utilizată pentru procurarea bunurilor
de consum
S – economiile
∆M – fluxul suplimentar de monedă
I – masa monetară folosită pentru investiţii
∆L – masa monetară pasivă (lichidităţi aflate la particulari)
66
67
165
Ecuaţia lui Koopmans exprimă o stare ideală în economie,
când cererea şi oferta de monedă sunt egale. În starea economică
reală intervin mutaţii. O mutaţie are loc în condiţiile unei
emisiuni suplimentare de monedă. ∆M exprimă o creştere de
monedă, care transformă egalitatea iniţială în inegalitate, pentru
că oferta de monedă devine mai mare decât cererea de monedă,
∆M fiind superior faţă de ∆L.
Ecuaţia S = I reprezintă o relaţie analizată atât la Keynes,
cât şi la alţi economişti. Dezechilibrul este determinat de
inegalitatea S ≠ I. Amploarea investiţiilor este insuficientă şi
reechilibrarea are în vedere acţionarea asupra termenilor ecuaţiei
astfel:
- emisiunea suplimentară de monedă să se transforme în
cerere suplimentară pentru bunuri şi investiţii C+I, să nu se
tezaurizeze;
- emisiunea suplimentară de monedă să se transforme
înmonedă inactivă, prin creşterea lichidităţilor la particulari
∆L.
Tensiunile inflaţioniste se produc însă şi fără emisiune
suplimentară, când are loc o comprimare a lui ∆L, când
tezaurizarea se restrânge şi moneda pasivă se transformă în
monedă activă, devenind cerere suplimentară pentru bunuri de
consum şi bunuri de investiţii.
Situaţia monedei este influenţată şi de comportamentul
subiectiv al întreprinzătorilor şi populaţiei faţă de monedă, de
încrederea sau neîncrederea în capacitatea banilor de a conserva
valoarea. Acest comportament psihologic influenţează deciziile
agenţilor economici de a păstra banii şi de a-i cheltui în viitor
sau, în condiţiile anticipărilor inflaţioniste de a-i cheltui imediat.
166
În ultima variantă cheltuirea banilor duce la creşterea cererii de
mărfuri şi dacă societatea nu satisface cererea, procesul
inflaţionist devine posibil şi chiar real.
Echilibrul monetar este prin natura sa instabil. Odată ce s-
au produs anumite dezechilibre monetare, ele pot deveni propria
lor cauză, se pot amplifica. Odată ştirbită încrederea în bani, ea
poate deveni cauza inflaţiei, a creşterii preţurilor. În sfera
monetară se declanşează fenomene de autoîntreţinere ale
dezechilibrelor, de autoagravare. Aici acţionează fenomene
cumulative.
Echilibrul monetar nu cere ca masa monetară în circulaţie
să rămână constantă, ci să se adapteze la necesităţile economiei.
Echilibrul monetar este legat de echilibrul economic general.
Inflaţia reprezintă principala formă de manifestare a

dezechilibrului monetar în prezent.
Inflaţia este procesul de creştere disproporţionată a masei
monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară
cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o
creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puterii de
cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect
al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri 68 .
Rezultă din definiţie că eventualul dezechilibru monetar va
avea caracter inflaţionist doar atunci când perturbaţiile din sfera
monetară au o anumită intensitate, o durată relativ mare şi
68
167
atunci când creşterea preţurilor antrenează noi creşteri de
preţuri; când inflaţia devine propria sa cauză, când se întreţine şi
se autoagravează. Fenomenele inflaţioniste, atunci când sunt
minore şi parţiale, se denumesc tensiuni. Tensiunile inflaţioniste
din unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din
alte sectoare şi se pot astfel echilibra. Alteori tensiunile se
dezvoltă, se corelează şi iau alura unui proces.
Cauzele inflaţiei sunt numeroase. Printre acestea se pot
enumera:
- finanţarea pe linie de credit bancar a deficitelor bugetare,
- efectuarea de cheltuieli excesive pentru investiţii în raport
cu potenţialul real al economiei,
- creşterea preţurilor provocată de monopoluri,
- acoperirea prin credit bancar a unor imobilizări de resurse,
- schimbul neechivalent în raport cu străinătatzea,
- înregistrarea de pierderi valorice prin folosirea în decontări a
unor valute instabile, etc.
În multe ţări occidentale principala cauză a inflaţiei este
recurgerea statului la credite prin banca de emisiune şi prin
lansarea de împrumuturi de către stat (emisiunea de titluri de
stat) pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Datoria publică,
atunci când nu grevează excesiv bugetul statului cu anuităţi de
rambursare şi plăţi de dobînzi poate fi favorabilă promovării
echilibrului monetar şi a echilibrului macroeconomic.
Inflaţia este un proces complex, diversificat, generat de
condiţii diverse, având cauze şi consecinţe diferite de la o ţară la
alta, de la o perioadă la alta. Creşterea preţurilor rămâne însă o
caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit
dimensiunile acesui proces.
168
Când creşterile de preţuri sunt de circa 2 - 4% anual,
inflaţia este târâtoare sau rampantă, putând fi exprimată şi prin
termenul eroziune monetară; când creşterile de preţuri se
exprimă prin două cifre, inflaţia este declarată şi în condiţiile în
care se exprimă prin trei cifre, poate fi considerată galopantă sau
hiperinflaţie.
Inflaţia prin cerere, prin costuri, structurală şi importată
sunt forme de manifestare cauzale distincte ale unor tensiuni sau
dezvoltări inflaţioniste 69 .
Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru care
se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor
se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi sevicii, în raport
cu o ofertă globală lipsită de elasticitate. Creşterea cererii are la
bază de regulă o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de
monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor
sau populaţiei, excedentul balanţei de plăţi, ceea ce conduce la
sporirea creditelor în economie. La rândul său, inelasticitatea
ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.
Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere
economică. În multe sectoare creşterile salariale vor avea ca efect
creşterea costurilor bunurilor şi serviciilor rezultate.
Revendicările justificate ale salariaţilor din sectoarele cu o
puternică creştere a productivităţii muncii sunt îmbrăţişate şi de
cei care nu realizează asemenea modificări calitative şi astfel
creşterea aliniată a salariilor conduce pe economie la o majorare
medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea reală a
productivităţii muncii.
69
169
O inflaţie prin costuri poate antrena o inflaţie prin cerere,
întrucât aduce o creştere a veniturilor monetare superioară
produsului real şi determină tensiuni inflaţioniste pe piaţa de
bunuri şi servicii. De asemenea, o inflaţie prin cerere se corelează
rapid cu o inflaţie prin costuri, deoarece implică o creştere a
preţurilor şi în consecinţă angrenează revendicări sociale pentru
majorarea veniturilor nominale şi implicit duce la accelerarea şi
generalizarea inflaţiei.
Inflaţia importată apare în contextul relaţiilor economice
între ţări. O primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt
importurile de produse în general şi de materii prime în special.
Sub presiunea preţurilor de import costurile de producţie cresc
exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative
diferenţiat, în funcţie de utilizare. Este cunoscut de exemplu
impactul scumpirii produselor petroliere.
Variaţia cursurilor de schimb reprezintă o altă cale de
influenţare a procesului inflaţionist. Deprecierea monetară
reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua
scumpire a importurilor şi ieftinirea pentru străini a mărfurilor
naţionale exportate.
Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în
numeroase ţări ca expresie a faptului că acestea au ales calea
unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri economice rapide,
implicând mobilizarea intensivă a factorilor de producţie.
Creşterea accelerată creează prin natura ei un dezechilibru în
economie, conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu
noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în
economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite. Pentru
relizarea acestor creşteri se recurge de obicei la credite de
170
finanţare sau la finanţare bugetară. Acestea implică distribuirea
de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea
cererii. Inflaţia este implicită.
Efectele economice ale inflaţiei sunt:

- Inflaţia aduce slăbirea capacităţii concurenţiale ale
firmelor naţionale prin creşterea nivelului preţurilor
naţionale faţă de cele externe. Deprecierea monetară
conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru
cumpărătorii străini şi uşurează exportul. Preţurile de
achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede
decât preţul cu care se exportă mărfurile, deci pentru
fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de
substanţă;
- Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul;
- Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile
datorită deprecierii depozitelor;
- Inflaţia privilegiază debitorii întrucât rambursările inclusiv
dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate.
Efectele sociale ale inflaţiei sunt:
- modificarea repartiţiei veniturilor şi patrimoniilor în
valoarea lor reală. Astfel preţurile se modifică pentru unele
bunuri care alcătuiesc patrimoniul (clădiri, teren,
echipamente, etc) în ritmuri accelerate faţă de evoluţia
indicilor de preţ, creând condiţii de îmbogăţire. Alte
elemente ale patrimoniului, cum ar fi activele financiare de
tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare,
171
în special depozitele, îşi păstrează valorile nominale
anterioare, aducând astfel proprietarilor lor însemnate
pierderi în termeni reali. Astfel inflaţia îmbogăţeşte pe unii
şi sărăceşte pe alţii;
- redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care afectează
întreaga societate determinând confruntări sociale de
amplitudine. Inflaţia divizează societatea în două mari
categorii: persoane ale căror venituri variază în funcţie de
evoluţia preţurilor şi care îşi pot asigura astfel echivalentele
veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor şi
persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se
modifică încet, astfel încât veniturile lor reale sunt în
permanenţă rămase în urmă, faţă de nivelul general al
preţurilor. Între persoanele afectate de inflaţie sunt
pensionarii şi salariaţii. Diferenţele între partea cuvenită
salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de
profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul între
patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor diferite ale
acestora.
Acţiunile antiinflaţioniste se desfăşoară în scopul atenuării

sau încercărilor de lichidare a inflaţiei şi se orientează în funcţie
de cauzele considerate ale procesului inflaţionist 70 :
- În condiţiile în care se apreciază că inflaţia este un rezultat
al majorării cererii globale, măsurile vor fi îndreptate către
reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin
politici financiare;
70
172
- Când se consideră că inflaţia este primordial o inflaţie prin
venituri, trebuie să se acţioneze printr-o politică de
reglementare a veniturilor.
Conceptul de politică antiinflaţionistă nu se limitează la o
măsură sau alta menită să acţioneze împotriva inflaţiei, ci
implică un ansamblu coordonat vizând acest obiectiv.
Principalele tipuri de politici antiinflaţioniste sunt 71 :
- politicile financiare antiinflaţioniste,
- politicile monetare antiinflaţioniste,
- politicile de control asupra producţiei, salariilor şi
preţurilor.
Politicile financiare antiinflaţioniste au ca principal
conţinut politicile bugetare restrictive. Se încadrează aici
măsurile de reducere a cheltuielilor bugetului public şi deci de
reducere a ofertei de monedă, de îmbunătăţire a raportului între
cererea bănească şi oferta de mărfuri şi servicii, dar şi măsurile
de sporire a veniturilor bugetare. Excedentul bugetar realizat s-ar
utiliza de stat pentru achitarea datoriilor faţă de banca de
emisiune, celelalte bănci şi populaţie, deci nu s-ar folosi pentru
finanţarea cheltuielilor statului.
Un factor important care a activizat în Europa politicile
financiare antiinflaţioniste şi care contribuie la stabilitatea
monetară îl reprezintă exigenţele care decurg din Tratatul de la
Maastricht.
Politicile monetare antiinflaţioniste includ folosirea de
către băncile centrale a unor metode clasice, ca cea a manevrării
taxei scontului, cât şi elaborarea de noi metode pentru
71
173
combaterea excesului de bani în circulaţie, de exemplu
operaţiuni de open market. Astfel de metode se aplică de către
banca centrală în relaţiile cu băncile comerciale, cu celelalte
bănci, cu efecte propagate asupra întreprinderilor. Principalele
instrumente ale politicilor monetare antiinflaţioniste sunt:
- ridicarea taxei oficiale a scontului,
- plasarea de noi împrumuturi de stat,
- plasarea de către băncile de emisiune a efectelor publice în
cadrul operaţiunilor de open market,
- majorarea procentului rezervelor minime bancare obligatorii
,
- adoptarea de către banca centrală a măsurilor de plafonare
a creditelor.
Politicile de control asupra producţiei, salariilor şi
preţurilor: Creşterea producţiei asigură o ofertă sporită de
bunuri şi o mai bună utilizare a forţei de muncă. Reorientarea
producţiei spre produsele a căror lipsă este mai pronunţată
relaxează presiunile inflaţioniste. În România zilelor noastre
principalul factor inflaţionist şi principalul remediu al inflaţiei
este întreprinderea. Restructurarea prin privatizare a
întreprinderilor este premisa esenţială pentru a combate şomajul.
Metoda îngheţării salariilor în condiţiile în care preţurile
bunurilor şi serviciilor îşi continuă ascensiunea, determină
erodarea puterii de cumpărare a populaţiei, creşterea profiturilor
realizate de întreprinzători. Metoda este folosită mai mult în Vest,
decât în Est. Nici indexarea salariilor nu reprezintă un procedeu
eficient de apărare a consumatorilor de inflaţie, pentru că cerinţa
ritmului egal de sporire a salariilor şi preţurilor nu poate fi
realizată.
174
Politica economică, ca ansamblu coerent de decizii, poate
viza creşterea economică, utilizarea deplină a forţei de muncă,
stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei de plăţi
externe, etc. Realizarea concomitentă a acestor obiective este
dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil. Atingerea unor
obiective anihilează acţiunile pentru atingerea altor obiective.
Astfel, creşterea masei monetare în circulaţie, pentru a asigura o
mai bună utilizare a forţei de muncă, anihilează stabilitatea
preţurilor. Finanţarea de la buget a investiţiilor dincolo de
veniturile ordinare menite să crească producţia, conduce la
deficit bugetar.Având în vedere complexitatea vieţii economice,
pentru a obţine un plus de rezultate, este necesară combinarea
diverselor măsuri şi instrumente, astfel încât să se susţină
reciproc.
Opusul inflaţiei este deflaţia. Deflaţia este o modalitate prin
care se urmăreşte atenuarea procesului inflaţionist. Înseamnă de
obicei o micşorare a excedentului monetar. Dacă depăşeşte
anumite limite, deflaţia poate fi deosebit de nocivă. Politicile de
creditare restrictive nemăsurate pot îngusta piaţa şi conduce la o
stare de colaps în economie.
175
BIBLIOGRAFIE
1. Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci,
E.D.P., Bucureşti, 2003
2. Basno C, Dardac N, Managementul bancar, EDP,
Bucureşti, 2002
3. Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed.
Mirton, Timişoara, 2000
4. Cerna, S, Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea
politicii monetare, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,
2004
5. Costică Ionela, Politica monetară, Editura ASE, Bucureşti ,
2002
6. Dardac N, Vâşcu T, Monedă-credit I şi II, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
7. Rădulescu Eugen, Inflaţia, marea provocare, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1999
8. Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-
Napoca, 1996
9. Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom,
Iaşi, 1997
176
10. *** European Monetary Institute, Convergence Report,
March 1998.
11. BCE http:\\www.ecb.int
12. http://europa.eu.int/eurobirth/
13. www.bnro.ro
177

Mihaela Gondor - Moneda Si Credit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihaela Gondor - Moneda Si Credit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obiective: Disciplina “Monedă şi credit” este chemată să ofere

studenţilor cunoştinţe temeinice despre monedă, credit şi rolul

1.1. Moneda şi funcţiile sale

1.1. Moneda şi funcţiile sale

Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi

1.1.1. Moneda, instrument al tranzacţiilor

Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic

1.1.2. Moneda, etalon al valorii

În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi

1.1.3. Moneda, instrument de rezervă a valorii

Într-o economie de troc, schimbul a două bunuri este

1.2. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare

Moneda a apărut în istoria societăţii omeneşti sub forma

Tabelul nr. 1.1.

Perioada Momentul din evoluţia monedei

Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

1944 crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului

Etapele introducerii monedei unice

1 iulie 1990-1 Prima etapă a formării UEM (Liberalizarea

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare,

Puterea de cumpărare externă a monedei se calculează pentru

2.1. Unitatea monetară

Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al

Valoarea paritară: În cadrul sistemelor monetare bazate pe

Paritatea monetară: Paritatea monetară reprezintă raportul

şi care reprezenta cursul oficial dintre lira sterlina si usd.

- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc

2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare

În istoria monetară, funcţia de etalon a fost îndeplinită la

Sistemul monetar bimetalist

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare

2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare

Baterea şi circulaţia monedei cu valoare integrală

Baterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală

2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a

Pentru impunerea monedei de hârtie în circulaţie, a fost

Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei

Trăsăturile convertibilităţii actuale a monedei:

Relaţiile monetare s-au derulat până în 1944, anul creării

2.5.1.1. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar

Stabilitatea cursurilor de schimb

prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzări-

Crearea unor rezerve monetare oficiale

Echilibrul balanţelor de plăţi

Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din creaţiile

Aportul ţărilor membre constituie o sursă de bază. Contribuţia

Drepturile Speciale de Tragere (DST) reprezintă o lichiditate

2.5.2. Sistemul monetar internaţional actual

Mecanismele monetare statuate la Bretton Woods

2.6. Integrarea monetară europeană

- Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

Sistemul monetar european

Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în

Şefi de state şi de guverne ai Comunităţii Europene, reuniţi

Etapa I: 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994;

Etapa a III a: 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):

O uniune monetara este, în fapt, o continuare a etapelor