Moneda Si Credit Suport de Curs FB 2022

Conf. univ. dr.
Ioana Duca
MONEDĂ ŞI CREDIT
- Note de curs și lucrări aplicative-
BUCURESTI
2022
Cuvânt înainte
Iată care sunt obiectivele principale ale cursului de Monedă și credit, concretizate în
competențele pe care tu le vei dobândi după parcurgerea și asimilarea lui:
înțelegerea rolului monedei și al creditului în desfășurarea proceselor economice
contemporane și a impactului lor major la nivel micro și macroeconomic
cunoașterea unor concepte cum sunt puterea de cumpărare, inflația, agregatele
monetare, sistemele monetare, integrarea monetară europeană și moneda unică euro
cunoașterea componentelor unui sistem monetar național
cunoașterea istoricului integrării monetare europene
înțelegerea mecanismelor sistemului monetar internațional si al rolului FMI
explicarea noțiunilor de credit și dobândă și a rolului lor de pârghii într-o economie de
piață și a aportului la creșterea economică
explicarea cauzelor și a canalelor de propagare a inflației în economie, precum si a
mecanismelor de politica monetara.
Cursul de Monedă și credit este structurat pe 8 unități de învățare.
2
CUPRINS
UNITATEA DE INVATARE 1. Moneda și puterea de cumpărare a monedei

1.1. Conceptul de monedă
1.2. Evoluția monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcțiile monedei
1.3. Puterea de cumpărare a monedei
1.4. Convertibilitatea monedei și cursul de schimb
1.5 Aplicații rezolvate
1.6 Aplicații de rezolvat
1.7 Teste de autoevaluare
1.8 Răspunsuri la testele de autoevaluare
1.9 Teste de autoevaluare propuse
1. 10 Cuvinte și relații cheie
1.11 Bibliografia unității de învățare 1
UNITATEA DE INVATARE 2. Masa monetară și componentele acesteia
2.1. Conceptul de masă monetară și structura masei monetare.
2.2. Agregatele monetare
2.6 Cuvinte și relații cheie
UNITATEA DE INVATARE 3. Sisteme monetare naționale
3.1. Conținutul și rolul sistemelor monetare naționale.
3.2. Clasificarea sistemelor monetare.
UNITATEA DE INVATARE 4. Sistemul monetar european
4.1. Scurt istoric.
4.2 Funcționarea sistemului monetar european – realizări și insuficiențe
4.3. Integrarea monetară europeană.
4.4. Moneda euro
UNITATEA DE INVATARE 5. Inflația
5.1. Conceptul de inflație. Cauzele și efectele inflației
3
5.2. Tipurile de inflație.
5.3. Politicile antiinflaționiste.
5.4. Măsurarea inflației
UNITATEA DE INVATARE 6. Creditul și dobânda.
6.1. Conținutul și trăsăturile creditului în economia de piață.
6.2. Formele creditului în economia de piață.
6.3. Conceptul de dobândă și tipuri de dobândă
6. 10 Bibliografia unității de învățare 6
UNITATEA DE INVATARE 7. Sistemul monetar internațional
7.1 Crearea sistemului monetar internațional și principii de funcționare
7.2 FMI si rolul DST.
UNITATEA DE INVATARE 8. Politica monetara
8.1 Funcțiile Băncii Naționale într-o economie de piață
8.2 Politica monetară – concept, obiective și instrumente
8.3 Banca Națională a României
8.4 Politica monetară în România în perspectiva adoptării euro
4
Conținutul cursului
Unitatea de învățare 1: MONEDA ŞI PUTEREA DE CUMPĂRARE A

MONEDEI
Cuprins:
1.1 Conceptul de monedă

1.2 Evoluția monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcțiile monedei
1.3 Puterea de cumpărare a monedei
1.4 Convertibilitatea monedei și cursul de schimb
Obiective ale unității de învățare 1:
După studiul unității de învățare 1 studenții vor avea cunoștințele necesare pentru:
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de monedă, evoluția și funcțiile acesteia,
înțelegerea conceptului de putere de cumpărare a monedei și a importanței acesteia
identificarea tipurilor de convertibilitate monetară și curs de schimb
Astfel, s-a urmărit familiarizarea studenților cu noțiunile legate de conceptul de monedă,
cu elementele sale constitutive și conținutul economic.
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum moneda, evoluția istorică
a acesteia, puterea de cumpărare a monedei, funcțiile îndeplinite de monedă într-o
economie modernă, tipurile de convertibilitate și de curs de schimb din practica
internațională.
1.1. Conceptul de monedă
Moneda ocupă un rol cheie în mecanismul oricărei economii, condiţionându-i

dezvoltarea și fiind absolut indispensabilă în desfășurarea raporturilor cotidiene între persoane
5
fizice, firme, instituţii ale statului, instituţii financiare etc. Evident, nu se poate concepe
existenţa unei economii moderne fără monedă.
Etimologic, termenul de monedă provine din cuvântul grecesc monedha, care, la
început, definea doar piesele bătute din metal preţios sau din metal obişnuit, emise cu scopul
îndeplinirii unor funcţii de mijloc de schimb și de mijloc de plată.
În prezent, termenul de monedă este folosit în sens larg, fiind denumirea generică
pentru monede metalice, bancnote, monedă scripturală și orice altă formă de bani
acceptată și folosită de participanţii la tranzacţii într-un spaţiu economic dat.
Putem desprinde trei trăsături ale monedei într-o economie:
a. este un bun cu utilitate permanentă pentru populaţie și pentru agenţii economici;
b. este un bun aparte, un bun indirect, reprezentând o creanţă asupra economiei naționale,
întrucât dă dreptul deţinătorului de a achiziţiona în schimbul ei bunuri și servicii pe
teritoriul ţării emitente;
c. are caracter juridic, fiindu-i recunoscute prin lege toate calităţile și drepturile pe care le
conferă. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională reprezintă singurul mijloc legal de
plată.
1.2. Evoluția monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcțiile monedei
Se poate spune că banii au apărut oarecum spontan, la un anumit moment în evoluția

societăţii omeneşti, ca urmare a unor necesităţi reale ivite în procesul de schimb, prin
separarea din mulţimea de bunuri care se produceau a unora specifice și mai apoi a unuia
singur, cu rol de echivalent (etalon) general, adică un bun cu ajutorul căruia erau evaluate
toate celelalte care se schimbau.
Istoric vorbind, rolul de bani a fost îndeplinit de diferite bunuri (animale mici, piei de
animale, blănuri, cereale, scoici etc), apoi de metalele preţioase și ulterior de monedele
metalice din aur și argint.
Metalele preţioase s-au detaşat de restul bunurilor etalon datorită calităţilor lor evidente:
nu erau alterabile, erau divizibile, uşor de transportat și concentrau o valoare foarte mare într-
un volum mic.
În scrierile lui Herodot îi este atribuit lui Cresus, regele Lydiei, meritul de a fi bătut
prima monedă, în secolul VII î.e.n.. Costin Kiriţescu, în lucrarea Moneda - mica enciclopedie,
menţionează că moneda ar fi apărut prima dată în China, în secolul XI î. e. n. Iniţial se
foloseau lingourile, dar acestea prezentau inconvenientul că trebuiau divizate și cântărite în
momentul vânzării și de aceea, pentru facilitarea circulaţiei și a comerţului, s-a trecut la
marcarea lor. Amplificarea relaţiilor comerciale, ca rezultat al extinderii ariei geografice a
acestora, necesita transportul lingourilor, operaţiune destul de greoaie și costisitoare. Ca
urmare, lingourile au fost înlocuite cu monedele propriu-zise, confecţionate din metal preţios.
Odată cu apariţia monedelor, au apărut și primele semne ale unei organizări monetare. În
timp, statele au elaborat legi și au creat instituţii care să reglementeze, să organizeze și să
supravegheze relaţiile băneşti, precum și emisiunea și retragerea de monedă, constituindu-se
treptat sistemele monetare naționale (tratate în unitatea 3).
6
Pe măsura dezvoltării vieţii economice și sociale, a amplificării producţiei și a
tranzacţiilor cu bunuri și servicii, în circulaţia monetară au apărut și monede fără valoare
intrinsecă, bătute din metale nepreţioase (cupru, aluminiu, aliaje din metale comune).
Mai târziu, întrucât producţia de bunuri și servicii a devansat simţitor producţia de metale
preţioase, iar schimburile comerciale s-a multiplicat la scară mondială, reclamând și un volum
sporit de masă monetară, au apărut și bancnotele - biletele de bancă (secolul al XVI-lea,
Olanda), la început convertibile în metal preţios, iar mai apoi, după primul război mondial și
neconvertibile. Convertibilitatea biletelor de bancă în aur și argint a fost abandonată definitiv
în anii ‘70. Bancnotele s-au transformat astfel în bani fiduciari, fără valoare intrinsecă, dar și-
au sporit continuu importanţa și ponderea în cadrul masei monetare.
În secolul al XIX - lea, ca rezultat al dezvoltării fără precedent a băncilor comerciale în
toate economiile, au apărut și banii de cont (moneda scripturală), care au început să fie
preferaţi banilor cu existenţă fizică, mai ales pentru operaţiuni de volum mare sau între
parteneri comerciali aflaţi la distanţă, datorită multiplelor avantaje pe care le ofereau.
O formă derivată de monedă scripturală este și aşa-numita monedă electronică, apărută în
secolul al XX-lea și care circulă prin transfer electronic, având ca suport cardurile.
Putem sintetiza aşadar evoluția istorică a monedei în următoarea schemă (fig. 1):
Figura nr. 1
Evoluția istorică a monedei
7
Clasificarea semnelor monetare
Putem realiza o clasificare a semnelor monetare după mai multe criterii, între care cele
mai relevante sunt:
I. După forma de existenţă, monedele pot fi:
a. Monede cu existenţă fizică, tangibilă (monedele metalice și bancnotele);
b. Monede fără existenţă fizică, de cont (moneda scripturală propriu-zisă și moneda
electronică).
II. După emitent, monedele pot fi:
a. Monede emise de agenţii economici, în perioada funcţionării etaloanelor aur-monedă
și aur-lingouri;
b. Monede emise de tezaur (monedele metalice care sunt emise de monetăria statului);
c. Monede emise de bănci (bancnote emise de Banca Națională, moneda scripturală
emisă de băncile comerciale).
III. După valoarea pe care o încorporează, monedele pot fi:
a. Monede cu valoare integrală (intrinsecă sau deplină);
b. Monede cu valoare simbolică.
IV. După gradul de convertibilitate monedele pot fi:
a. Monede convertibile:
▪ Convertibilitate metalică (bancnote contra metal preţios);
▪ Convertibilitate valutară (valută contra valută).
b. Monede neconvertibile, care circulă doar în interiorul unei ţări, în posesia rezidenţilor;
c. Monede parţial convertibile (există diferite restricţii în calea convertibilităţii monedei
respective).
Funcțiile monedei
În accepţiunea lui Ştefan I. Dumitrescu1 moneda prezintă trei funcţii principale și

anume:
a. dă dreptul sau posibilitatea oricărui posesor de a participa la bunurile sociale, ca instrument
legal de plată, fiind în acelaşi timp denominator al tuturor bunurilor;
b. este mijloc de participare la bunurile sociale, ca instrument de schimb mijlocitor (vânzare-
cumpărare);
c. ilustrează măsura de care ne servim pentru a putea participa la distribuirea bunurilor sociale,
ca instrument măsurător al preţurilor bunurilor ce se vând și se cumpără.
Orice instrument dotat cu calităţile și caracteristicile de mai sus poate fi considerat
ban, iar dacă este recunoscut de stat devine monedă.
Profesorul Costin Kiriţescu2 - stabileşte următoarele şapte funcţiuni ale monedei:
1. funcţiunea de evaluare, de măsurare a valorilor economice;
2. funcţiunea de mijlocire a schimbului de bunuri și servicii;
3. funcţiunea de mijlocire a plăţilor;
1
Ştefan I. Dumitrescu, Tratat de Monetă (Tehnica schimbului monetar), Bucureşti, 1948
2
Costin Kiriţescu – Moneda – mică enciclopedie, Bucureşti, ed a doua, 1998
8
4. funcţiunea de mijlocire a creditului;
5. funcţiunea de mijlocire a economiilor (tezaurizare);
6. funcţiunea de păstrare și transfer al valorilor;
7. funcţiunea socială de distribuire a bunurilor și serviciilor.
Toate aceste funcţii sunt mai mult sau mai puţin acceptate de alţi economişti, dar ceea
ce este de remarcat este faptul că ele se întrepătrund și se intercondiţionează reciproc.
Prin urmare, putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1. Instrument de măsură a activităţii economice
Este cea mai importantă funcţie a monedei. Cu ajutorul monedei se pot evalua și compara
toate bunurile și serviciile produse într-o economie, veniturile și cheltuielile realizate, dar și
activităţile economice în ansamblu. Expresia acestei evaluări se numeşte preţ. Ca orice etalon,
moneda este în fapt invariabilă, ceea ce se modifică este puterea ei de cumpărare.
2. Instrument de schimb
Prin intermediul monedei se desfăşoară marea majoritate a tranzacţiilor în economie.
Excepţia este reprezentată de forma modernă a trocului, numită barter.
Datorită monedei, schimbul este separat în două operaţiuni - vânzare și cumpărare, ceea ce
înseamnă și delimitarea a două fluxuri: un flux real, de marfă și un flux monetar.
3. Instrument de plată
Orice obligaţie economică a unei persoane fizice sau juridice poate fi evaluată în bani
și se stinge prin plata sumei corespunzătoare. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională este
singurul mijloc legal de plată.
4. Mijloc de economisire și rezervă
Moneda este forma preferată de păstrare a economiilor populaţiei și a rezervelor
agenţilor economici. Acest lucru se explică prin faptul că moneda are cel mai ridicat grad de
lichiditate, iar dacă este plasată sau investită poate aduce deţinătorului câştiguri sub formă de
dobânzi. Alte forme de plasament, în active reale sau financiare (terenuri, clădiri, obiecte de
artă, etc.) pot avea randamente mult superioare, însă au un grad de lichiditate scăzut, ceea ce
reprezintă un impediment major când se doreşte obţinerea de numerar imediat.
5. Mijloc de transfer al valorilor
Averea unei persoane sau patrimoniul unei întreprinderi pot fi mai uşor transferate dintr-o
ţară în alta, dacă sunt transformate în prealabil în monedă.
1.3. Puterea de cumpărare a monedei
Puterea de cumpărare a monedei reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care se

poate achiziţiona la un moment dat cu o unitate monetară, într-un spaţiu economic.
Puterea de cumpărare a monedei este influenţată de următorii factori:
- nivelul preţurilor;
- conjunctura economică de ansamblu;
- nivelul produsului intern brut;
- nivelul productivităţii muncii la nivel național etc.
Puterea de cumpărare se măsoară cu ajutorul indicilor de preţ. Aceştia sunt de trei tipuri:
9
1. Indicele general al preţurilor (IGP), care ia în considerare mişcarea tuturor preţurilor și
tarifelor din economie într-o anumită perioadă, de regulă un an;
2. Indicele preţurilor de consum – Consumer Price Index (IPC) care se referă la preţurile și
tarifele bunurilor alimentare, nealimentare și ale serviciilor care intră în consumul populaţiei.
Acest indice se mai numeşte și indicele costului vieţii. Este cel mai folosit indice în calculul
puterii de cumpărare;
3. Indici speciali de preţ, cum ar fi indicele preţurilor producţiei industriale, indicele
preţurilor produselor agricole etc;
4. Deflatorul PIB (GDP Deflator), care este acel indice ce permite compararea preţurilor
bunurilor și serviciilor care intră în structura PIB, realizate în anul curent, cu preţurile
bunurilor și serviciilor care compun PIB, produse într-un an anterior. Deflatorul este folosit
pentru a corecta valoarea nominală a PIB (în preţuri curente) și a determina valoarea reală a
PIB (în preţuri constante).
Puterea de cumpărare a unei monede se poate evalua:

A. pe plan intern (puterea de cumpărare internă);
B. pe plan extern (puterea de cumpărare externă).
A. PUTEREA DE CUMPĂRARE INTERNĂ
Puterea de cumpărare internă se poate calcula prin raportare la :

a) un singur bun, considerat bun-etalon ;
b) un coş (eşantion) de bunuri și servicii reprezentative pentru consumul populaţiei.
a) În cazul raportării la un singur bun, de exemplu, zahǎrul, puterea de cumpărare internă

se poate determina astfel:
- dacǎ un kg. de zahăr costă 4,35 lei, atunci cu 1 leu se poate achiziţiona 1/ 4,35 dintr-un kg de
zahǎr.
b) În acest caz se parcurg următoarele etape :

- se aleg bunurile și serviciile reprezentative ce vor constitui coşul;
- se stabileşte ponderea fiecărui bun sau serviciu în totalul tranzacţiilor interne;
- se considerǎ coşul ca un produs distinct, de sine stătător, al cărui preţ se
calculează după formula:
, unde:
qi = ponderea produsului i în totalul operaţiunilor comerciale interne;
pi = preţul unitar al bunului i.
- se determină puterea de cumpărare internă prin raportare la coşul de bunuri și
servicii construit, după formula:
B. PUTEREA DE CUMPĂRARE EXTERNĂ
10
Se măsoară cu ajutorul cursului real de schimb al monedei naționale în raport cu
diverse valute. Acesta este legat de activitatea de comerţ exterior și prezintă importanţă, de
regulă, pentru firmele cu activitate de import-export, nefiind utilizat în tranzacţiile valutare
obişnuite. Este calculat de companiile cu activitate de comerţ exterior care îşi determinǎ
eficienţa importului și a exportului prin raportare la cursurile nominale stabilite pe pieţele
valutare și care sunt rezultatul cererii și al ofertei de valută. Cursul real este, în esenţă, un
concept monetar care măsoară preţurile relative ale bunurilor pe două pieţe, în vederea
stabilirii unor raporturi de echivalenţă în derularea tranzacţiilor internaţionale.
Formulele de calcul pentru determinarea cursului real de schimb – CR - sunt:
;
;
, unde:
CREV1, CREV2 = cursurile de revenire (u.m. naționale/u.m. valutare și u.m.

valutare/u.m. naționale), calculate pe baza exporturilor reciproce;
Cri = cursul de revenire al produsului i exportat;
qi = ponderea produsului i în totalul exporturilor ţării respective;
Pi = preţul produsului i pe pieţele din cele douǎ ţări.
1.4. Convertibilitatea și cursul de schimb
În sens larg, convertibilitatea reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor și al nerezidenţilor

de a schimba o monedă pe o alta, prin vânzare-cumpărare pe piață, fără restricţii în ceea ce
priveşte suma, scopul operaţiunii și calitatea persoanei care efectuează schimbul.
După criteriile Fondului Monetar Internaţional (FMI), monedele statelor membre sunt
împărţite în trei categorii:
a. Monede convertibile; sunt acele monede care corespund definiţiei convertibilităţii în
accepţiunea Fondului Monetar Internaţional.
Conform statutului FMI, pentru ca o monedă să devină convertibilă este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- existenţa unui potenţial economic ridicat și sustenabil pe termen lung;
- echilibrarea balanţei de plăţi;
- constituirea unor rezerve valutare care să acopere necesităţile de import pe o perioadă
de 5-6 luni;
- adaptarea calitativă și structurală a producţiei interne la exigenţele pieţei
internaţionale;
- corelarea preţurilor interne cu cele de pe piaţa mondială;
- limitarea creşterii preţurilor și instituirea unei stabilităţi monetare;
11
- corelarea nivelului productivităţii muncii pe plan național cu cel de pe pieţele
internaţionale.
b. Monede neconvertibile; sunt acele monede care nu îndeplinesc criteriile de
convertibilitate cerute de FMI și circulă doar în interiorul ţărilor emitente, în posesia
rezidenţilor.
c. Monede liber convertibile (liber utilizabile) sunt acele monede cotate pe pieţele
valutare internaţionale și care sunt cel mai des folosite în plăţi și transferuri pe plan
mondial.
La ora actuală, există patru monede considerate liber convertibile: euro, yenul japonez,
dolarul american și lira sterlină.
În practica internațională sunt analizate mai multe tipuri de convertibilitate, după cum
urmează:
I. După evoluția istorică avem:

a. Convertibilitatea metalică, care este caracteristică perioadei de funcționare a
etaloanelor aur-monedă și aur-lingouri;
b. Convertibilitatea valutară, care este convertibilitatea actuală de tip monedă contra
monedă.
II. După aria geografică se disting:
a. Convertibilitatea internă, care înseamnă că moneda naţională se schimbă pe alte
monede, doar în interiorul ţării de origine. Deoarece convertibilitatea internă este
limitată la operaţiunile de import-export, ea se mai numeşte și convertibilitate de cont
curent.
b. Convertibilitatea externă se referă la schimbul monedei naționale pe alte monede în

afara graniţelor ţării emitente.
***
Monedele se schimbă între ele la un preţ numit curs de schimb. Acesta este influenţat
în primul rând de raportul între cererea și oferta celor două monede.
Acest raport, la rândul lui, depinde esenţial de puterile de cumpărare ale monedelor
care se schimbă, dar și de conjunctura economică de ansamblu și de factorii care influenţează
piaţa valutară la momentul respectiv. În esenţă, baza convertibilităţii actuale este puterea de
cumpărare a monedelor.
Cursul de schimb reprezintă numărul de unități monetare străine care se primesc în
schimbul unei unități monetare naționale. Această definiţie ilustrează aşa numita cotare
directă (1 u.m. naţională = N u.m. străine).
Exemple de cotare directă:

1 RON = 0,2051 EURO.
12
În realitate, în toate ţările, cu excepţia Marii Britanii, se cotează indirect (1 u.m. străină = N
u.m. naționale)
Exemple de cotare indirectă:

1 GBP = 5,4501 RON; 1 USD = 4,7218 RON
Există trei tipuri de curs de schimb:

1. Cursul de schimb fix, care este menţinut neschimbat prin intervenţii ale Băncii
Naționale pe piaţa valutară și care nu se modifică decât în situaţii extreme;
2. Cursul de schimb flotant, ce se caracterizează prin supleţe și flexibilitate,
modificându-se sub impulsul cererii și al ofertei de valută de pe piață. Trebuie să
precizăm că operatorii pieţei valutare din fiecare ţară, în primul rând băncile, stabilesc
cursuri ale zilei sau la vedere, numite cursuri spot, și cursuri la termen, numite cursuri
futures/forward. Cursurile sunt mai mici la cumpărare și mai mari la vânzare, diferenţa
numindu-se spread;
3. Cursul de schimb ancorat, care este cursul acelor monede legate printr-un raport fix
de o valută forte, numită ancoră. În Europa are cursul ancorat Bulgaria (ancoră euro).
**
1. Pentru înțelegerea modului de calcul al puterii de cumpărare vom utiliza următorul coş de
bunuri și servicii, format din 6 produse convenţionale:
Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar qi x pi (u.m)

pi (u.m.)
1 Produs A 45% 200 90
2 Produs B 10% 550 55
3 Produs C 15% 200 30
4 Produs D 5% 80 4
5 Produs E 20% 500 100
6 Produs F 5% 100 5
Total 100% * 284
13
Prin urmare, , ceea ce reprezintă "cantitatea" din coşul
convenţional de bunuri și servicii ce se poate achiziţiona cu o unitate monetară, la momentul
respectiv.
În dinamicǎ, pentru a analiza evoluția puterii de cumpărare se utilizează indicele
puterii de cumpărare (IPC). Acesta este invers proporţional cu indicele preţurilor de consum
(IP), calculându-se după formula:
2. Dacă indicele preţurilor de consum IP în anul 2019 a fost de 111,9%, cu cât s-a redus
puterea de cumpărare a monedei naționale ?
, deci puterea de cumpărare s-a micşorat cu 10,63% faţă de anul

anterior.
Se poate calcula atât un indice mediu anual al puterii de cumpărare, cât și unul care
arată variaţia puterii de cumpărare la sfârşitul anului curent faţă de sfârşitul anului anterior
(decembrie an curent faţă de decembrie an anterior), în funcţie de modul în care este calculat
indicele preţurilor de consum.
3. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare și indicele puterii de cumpărare la

sfârşitul anului, în România, pe baza următoarelor date privind indicele preţurilor de consum
(IP):
Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

IP* 154,8% 140,7% 130,3% 117,8% 114,1% 109,3%
IP** 145,8% 145,7% 134,5% 122,5% 115,3% 111,9%
* indicii aratǎ variaţia preţurilor de consum la 31 decembrie anul curent faţă de 31 decembrie anul precedent;
** indicii aratǎ nivelul mediu în anul curent faţă de nivelul mediu al anului precedent.
Rezolvare:
Folosim relaţia și o aplicǎm pentru fiecare an, obţinând următoarele
rezultate:
Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

IPC* 64,59% 71,07% 76,74% 84,88% 87,64% 91,49%
IPC** 68,58% 68,63% 74,34% 81,63% 86,73% 89,36%
Se observǎ cǎ anul în care deprecierea leului a fost cea mai puternicǎ a fost N, când
puterea de cumpărare a scăzut faţă de anul anterior cu 35,41%. La polul opus, anul în care
gradul de depreciere al leului a fost cel mai scăzut este N+5 – deprecierea a fost de circa
8,51% faţă de anul N+4.
14
1. Să se calculeze nivelul puterii de cumpărare pe baza următoarelor coşuri de bunuri:

a.
Nr. crt. Produse Pondere αi (%) Preţ unitar pi αi x pi (u.m)
(u.m.)
1 Bunuri alimentare 40% 150
2 Bunuri nealimentare 30% 350
3 Servicii 30% 127
b.
Nr. crt. Produse Pondere αi (%) Preţ unitar pi αi x pi (u.m)
(u.m.)
1 Produs A 35% 285
2 Produs B 10% 477
3 Produs C 5% 512
4 Produs D 15% 382
5 Produs E 5% 72
6 Produs F 25% 437
7 Produs G 5% 107
2. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare în ţările de mai jos, pe baza

indicilor medii ai preţurilor de consum (%):
Anul 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Ţara
Bulgaria 108,3 110,1 107,4 105,8 102,4 106,1
Cehia 102,1 103,9 104,7 101,8 100,1 102,8
Polonia 107,3 110,1 105,5 101,9 100,8 103,5
Slovacia 110,6 112 107,3 103,3 108,5 107,5
Slovenia 106,1 108,9 108,4 107,5 105,6 103,6
Ungaria 110 109,8 109,2 105,3 104,7 106,8
3. În ţara Z, preţurile cresc în perioada 31 dec. 2017 – 31 dec. 2018 de 1,8 ori, iar în
perioada 31 dec. 2018 – 31 dec. 2019 de 1,16 ori. Să se calculeze indicele puterii de
cumpărare al monedei în perioada 31 dec. 2017 – 31 dec. 2019.
4. În ţara C preţurile de consum au scăzut în dec. 2018 faţă de dec. 2017 cu 13%, iar din
dec. 2018 până în dec. 2019 s-au majorat cu 13%. Să se determine indicele puterii de
cumpărare al monedei ţării C în perioada dec. 2017 – dec. 2019.
15
5. În perioada dec. 2018 – dec. 2020 puterea de cumpărare a scăzut în ţara Z cu 20%.
Ştiind cǎ, din decembrie 2018 până în decembrie 2019 preţurile au crescut cu 5%, să se afle
care a fost evoluția preţurilor de consum (indicele preţurilor de consum) în perioada dec. 2019
– dec. 2020.
1. Definiţi conceptul de monedă și trăsăturile acesteia

2. Care sunt principalele funcţii ale monedei în economiile moderne?
3. Ce înţelegeţi prin convertibilitate a unei monede?
1. În prezent, termenul de monedă este folosit în sens larg, fiind denumirea generică
pentru monede metalice, bancnote, monedă scripturală și orice altă formă de bani acceptată și
folosită de participanţii la tranzacţii într-un spaţiu economic dat.
Putem desprinde trei trăsături ale monedei într-o economie:
d. este un bun cu utilitate permanentă pentru populaţie și pentru agenţii economici;
e. este un bun aparte, un bun indirect, reprezentând o creanţă asupra economiei naționale,
întrucât dă dreptul deţinătorului de a achiziţiona în schimbul ei bunuri și servicii pe
teritoriul ţării emitente;
f. are caracter juridic, fiindu-i recunoscute prin lege toate calităţile și drepturile pe care le
conferă. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională reprezintă singurul mijloc legal de
plată.
2. Putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1. Instrument de măsură a activităţii economice
2. Instrument de schimb
3. Instrument de plată
4. Mijloc de economisire și rezervă
5. Mijloc de transfer al valorilor
3. În sens larg, convertibilitatea monedei reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor și al

nerezidenţilor de a schimba o monedă pe o alta, prin vânzare-cumpărare pe piață, fără restricţii
în ceea ce priveşte suma, scopul operaţiunii și calitatea persoanei care efectuează schimbul.
16
1. Care a fost evoluția istorică a monedei?

2. Realizaţi clasificarea semnelor monetare.
3. Ce înseamnă monedă cu valoare deplină sau intrinsecă?
4. Ce înţelegeţi prin putere de cumpărare internă a monedei și cum se evaluează aceasta?
5. Cum se evaluează puterea de cumpărare externă a unei monede?
6. Ce înseamnă convertibilitate internă a unei monede?
7. Ce înseamnă curs de schimb ancorat?
1.10 Cuvinte și expresii - cheie:
Bunuri etalon Convertibilitate externă

Monedă scripturală Convertibilitate metalică
Monedă electronică Convertibilitate valutară
Monedă cu valoare intrinsecă Convertibilitate de cont curent
Monedă cu valoare simbolică Cotare directă și cotare indirectă
Putere de cumpărare internă Curs de schimb fix
Putere de cumpărare externă Curs de schimb flotant
Curs de schimb real Curs de schimb ancorat
Curs de schimb nominal Criptomoneda
Convertibilitate internă
Barbu, T.et al.- Băncile în economia globala : evoluții, provocări, perspective, București,
Editura ASE, 2020
Elena Bojesteanu si colectiv - Monedă, EDP, București, 2011
17
Capraru, B. - Activitatea bancara : sisteme, operațiuni si practici, Ed. a 2-a actualizata si
adăugită, București, C.H.Beck, 2014
Liviu Andrei - Piața si banii în economia tuturor timpurilor : o alta istorie a monedei si a
economiei cu, dar si fără moneda, Ed Economica, 2020
Duca Ioana – Economie monetara. Suport de curs pentru ID, Ed UTM, București, 2021
Duca Ioana – Monedă și credit, Ed. a II a revizuită și adăugită, Editura Universității Titu
Maiorescu, București, 2008
Harrison, Daniel Mark. - The currency revolution : understanding the next great economic
phenomenon, Morrisville, NC Lulu.com, 2019
Petruse, I- Moneda si credit, Reșița, Editura Eftimie Murgu, 2014
Treapăt, L. Manual de studii de caz si bune practici bancare, București Editura Tritonic, 2013
Turliuc, V.; Cocriş, V.; Stoica, O.; Roman, A.; Dornescu, V.; Chirlesan, D. Monedă și credit.
Suport de curs, Ed. Pim, Iași, 2017
18
Unitatea de învățare 2: MASA MONETARĂ ŞI COMPONENTELE
ACESTEIA
Cuprins:
2.1. Conceptul de masă monetară și structura masei monetare.

2.2. Agregatele monetare.
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de masă monetară și componentele acesteia,
înțelegerea conceptului de agregat monetar și a importanței acestuia în stabilirea
obiectivelor de politică monetară
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum masa monetară, cu

elementele sale constitutive și conținutul economic, agregatele monetare și rolul lor.
2.1. Conceptul de masă monetară și structura masei monetare
Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti

existente în economie la un moment dat, adică toate activele financiare care pot fi folosite
pentru achiziţia de bunuri și servicii și pentru plata datoriilor.
Statistic, masa monetară se poate determina pe baza bilanţului centralizat al întregului
sistem bancar, din care se scad transferurile între bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât și sectorului non-bancar
(agenţi economici și populaţie).
Prin urmare, putem considera masa monetară ca o sumă de creanţe asupra economiei,
creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
19
Cele patru mari componente ale masei monetare sunt:
1. moneda efectivă (numerarul);
2. moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente și depozitele la vedere);
3. depozitele la termen și în vederea economisirii;
4. alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate.
1. moneda efectivă (numerarul = bancnote și monede divizionare) reprezintă partea cea

mai lichidă a masei monetare. Este general acceptată de participanţii la tranzacţii.
Reprezintă mijlocul de plată iniţial și prezintă avantajul major că nu este grevat de nici
o obligaţie. Circulă în general în posesia persoanelor fizice.
În ţările dezvoltate, plăţile în numerar au o pondere de maximum 10% din totalul
plăţilor interne, în timp ce în România această pondere este mult mai mare.
2. moneda de cont este reprezentată de conturile curente și de depozitele la vedere (sight
deposits), aparţinând persoanelor fizice și juridice. Pe baza lor se pot emite ordine de
plată, cecuri, carduri, etc. Dobânda bonificată de bănci pentru aceste depozite este
redusă ca nivel, întrucât ele nu reprezintă o resursă stabilă pentru instituţiile bancare.
Aceste depozite se pot transforma cu uşurinţă în numerar, având o lichiditate destul de
mare.
3. depozitele la termen (time deposits) și în vederea economisirii sunt constituite pe
perioade limitate de timp, intervale în care nu se pot face retrageri, fără a atrage
penalizări din partea băncii. Pe baza acestor depozite nu se pot emite cecuri, carduri și
ordine de plată. În cazul retragerilor înainte de scadenţa stabilită, banca poate decide
reducerea dobânzii, destul de ridicată în mod normal, până la nivelul dobânzii pentru
depozitele la vedere.
4. alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate. În categoria
activelor monetare sunt cuprinse cambiile, biletele la ordin, certificatele de trezorerie
(treasury bills) și alte produse monetare pe termen scurt. În categoria active financiare
se includ acţiunile, obligaţiunile, contractele la termen (futures/forward) și alte produse
financiare, care pot fi folosite ca instrumente de plată în anumite condiţii, dar care au un
grad de lichiditate redus.
2.2 Agregatele monetare
Agregatele monetare (monetary aggregates) reprezintă integrarea succesivă a tuturor

activelor monetare și financiare, în scopul obţinerii totalului masei monetare. Reprezintă un
instrument modern de analiză a structurii masei monetare și a circulaţiei băneşti dintr-o ţară și
pot fi folosite ca pârghii sau ca ţinte intermediare ale politicii monetare.
Numărul agregatelor și definirea componenţei lor sunt diferite de la ţară la ţară, în
funcţie de obiectivele politicii monetare promovate, dar și de gradul de maturitate al sistemelor
financiar-bancare. De exemplu, în SUA sunt definite cinci agregate monetare, pe când în
Franţa sunt doar trei.
Dezvoltarea sistemului financiar-bancar în ţările cu o economie de piață modernă a dus
la o extindere a conceptului de masă monetară, ajungându-se la ceea ce se numeşte masa
monetară în sens larg – M3, sau chiar la un M4 sau L, cu includerea unor depozite pe termen
20
foarte lung sau a unor instrumente financiare derivate și sintetice, cum sunt contractele de
opţiuni (options) sau contractele swap.
Ultima tendinţă a politicii monetare actuale este însă de a folosi un număr restrâns de
agregate, simplu de calculat, asupra cărora autorităţile monetare să poată acţiona cu uşurinţă,
iar propagarea efectelor să fie rapidă și eficientă.
La modul general se definesc patru agregate monetare:
1. Agregatul M1 (lichiditatea primară) – Money supply measure one
M1 = Numerar + Depozite la vedere și în conturi curente
Reprezintă partea cea mai lichidă a masei monetare, iar mărimea lui se poate determina
din ecuaţia de echilibru pe piaţa monetară (ecuaţia lui Fisher):
M1 x V = P xY
unde:
- P este nivelul preţurilor;
- Y este cantitatea de bunuri și servicii supuse vânzării (PIB);
- V este viteza de rotaţie a banilor.
2. Agregatul M2 - Money supply measure two
M2 = M1 + cvasi-moneda
Noţiunea de cvasi-monedă (near money) se referă la deţinerile de instrumente

financiare care pot fi convertite destul de repede în lichidităţi sau pot fi utilizate într-un mod
ceva mai restrictiv pentru plăţi.
M2 este de fapt oferta internă de bani, nivelul masei monetare pe care-l monitorizează și
asupra căruia acţionează de cele mai multe ori Banca Centrală.
M2 = M1 + depozite la termen și în vederea economisirii
3. Agregatul M3 - Money supply measure three
M3 = M2 + Alte active monetare
În categoria “Alte active monetare” intră: cambiile, biletele la ordin, certificatele de

trezorerie și alte produse monetare pe termen scurt, cu diferite grade de lichiditate.
4. Agregatul L
L = M3 + Alte active financiare

21
Acest agregat reprezintă de fapt totalul masei monetare.
În categoria “Alte active financiare” sunt cuprinse: acţiunile, obligaţiunile, contractele
la termen (futures/forward), depozitele pe termene foarte lungi, contractele de opţiuni
(options), contractele swap și alte produse financiare sintetice sau derivate, cu grad scăzut de
lichiditate, dar care pot fi folosite în anumite condiţii ca instrumente de plată.
***
Pentru analiza circulaţiei monetare, în România se foloseşte un indicator numit baza

monetară (BM) și două agregate M1 și M2. Agregatele M3 și L nu se calculează, din cauza
lipsei de maturitate a sistemului financiar-monetar.
Baza monetară (monetary base) se calculează astfel:
Baza monetară = Numerar în casieriile băncilor + Numerar în afara sistemului bancar +

Disponibil la BNR
Agregatul M1 are în România următoarea structură:
M1 = Numerar în afara sistemului bancar + Depozite la vedere
Agregatul M2 are în România următoarea structură:
M2 = M1 + cvasi-banii
unde:
cvasi-banii = economii ale populaţiei + depozite la termen în lei + depozite în valută ale
rezidenţilor
***
1. Ce înţelegeţi prin masa monetară?

2. Care sunt componentele masei monetare?
3. Cum se pot defini agregatele monetare?

22
1. Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti
existente în economie la un moment dat, adică toate activele financiare care pot fi folosite
pentru achiziţia de bunuri și servicii și pentru plata datoriilor.
2. Cele patru mari componente ale masei monetare sunt:

- moneda efectivă (numerarul);
- moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente și depozitele la vedere);
- depozitele la termen și în vederea economisirii;
- alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate.
3. Agregatele monetare reprezintă integrarea succesivă a tuturor activelor monetare și

financiare, în scopul obţinerii totalului masei monetare. Reprezintă un instrument modern de
analiză a structurii masei monetare și a circulaţiei băneşti dintr-o ţară și pot fi folosite ca
pârghii sau ca ţinte intermediare ale politicii monetare.

1. Care este componenţa agregatului M2 și importanţa lui pentru politica monetară?
2. Care este componenţa agregatului L?
3. Ce reprezintă baza monetară?
4. Ce cuprind cvasi-banii în România?

Masa monetară
Active monetare și active financiare
Numerar și monedă de cont
Agregate monetare
Cvasi-monedă / cvasi-bani
Baza monetară
23
Editura ASE, 2020
24
Unitatea de învățare 3: SISTEME MONETARE NAŢIONALE
Cuprins:
3.1. Conținutul și rolul sistemelor monetare naționale.

3.2. Clasificarea sistemelor monetare.
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de sistem monetar național și componentele
acestuia,
înțelegerea conceptelor de sisteme metaliste și nemetaliste (bazate pe puterea de
cumpărare)
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum sistemul monetar național,
paritatea, valoarea paritară, bimetalism, monometalism, etc.
3.1. Conținutul și rolul sistemelor monetare naționale
Sistemul monetar național reprezintă ansamblul normelor legale și al instituţiilor care

reglementează, organizează și supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.
Apariţia sistemelor monetare este plasată în antichitate. Odată cu formarea statelor
independente, acestea au început să-și asume roluri monetare, adică rolul de a defini unitatea
monetară naţională și de a stabili paritatea.3 Politica monetară a unui stat, determinată de
condiţiile aparte din ţara respectivă, impune existenţa unui sistem monetar național unic. Prin
urmare, sistemele monetare naționale au anumite trăsături generale, dar se și particularizează în
funcţie de specificul național, de condiţiile de dezvoltare și de perioada parcursă.
În linii mari, se poate spune că un sistem monetar are următoarele componente:
3
Teodora Vâşcu, Nicolae Dardac – Monedă și credit vol. 1, Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 34
25
1. Metalul monetar; reprezintă metalul din care este confecţionată unitatea monetară
naţională. Sistemele monetare care au la bază o monedă confecţionată dintr-un metal
preţios (aur sau argint) se numesc sisteme metaliste. De-a lungul timpului au existat
două tipuri de sisteme metaliste:
a. Sisteme monometaliste;
b. Sisteme bimetaliste.
a. Sistemele monometaliste au îmbrăcat două forme:
 Monometalismul-aur (gold standard);
 Monometalismul-argint (silver standard).
b. Sistemul bimetalist consta în circulaţia simultană a monedei naționale,
confecţionată atât din aur, cât și din argint.
În timp, legătura dintre sistemele monetare și metalele preţioase s-a pierdut.
Principalele momente ale procesului istoric de demonetizare a metalelor preţioase au fost:
- primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din metal preţios și convertibilitatea
bancnotelor în aur;
- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului SUA;
- anul 1973, când s-a realizat trecerea de la cursurile fixe la cele flotante;
- anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul FMI, prin care ţările membre
renunţau la a-și defini monedele naționale printr-o cantitate de metal preţios.
2. Unitatea monetară este baza sistemului monetar național și este caracterizată de două
elemente:
a. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după
cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară. DST (Drepturile Speciale de
Tragere, eng. Special Drawing Rights - SDRs) reprezintă o monedă internațională emisă de
Fondul Monetar Internaţional începând cu anul 1969. DST este o monedă coş și nu are
reprezentare fizică;
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.
b. Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în

funcţie de modul în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur și argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.
3. Baterea și circulaţia monedelor metalice

Primele sisteme monetare se caracterizau prin baterea și circulaţia monedelor metalice
cu valoare intrinsecă (din aur și/sau argint) și ulterior fără valoare intrinsecă (din metale sau
aliaje comune). Monedele cu valoare intrinsecă (deplină) aveau o valoare care corespundea cu
valoarea metalului din care erau confecţionate. De exemplu, dacă un dolar SUA avea un
conţinut de 1,5 g. aur, moneda de 10 USD cântărea 15 g. aur.
26
Pentru monedele cu valoare deplină era specifică baterea liberă, ceea ce însemna
dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri,
pentru a-l transforma în monedă-aur, contra unui comision stabilit procentual din valoarea
metalului preţios.
Monetarizarea liberă, ca și libera tezaurizare, asigurau astfel adaptarea spontană a
cantităţii de bani în circulaţie la necesităţile economiei reale. În timp însă, cantităţile de metal
preţios extras au rămas mult în urmă faţă de amplificarea schimburilor. Baterea monedelor fără
valoare integrală a fost aşadar determinată de raţiuni tehnice. Astfel, circulaţia monedelor din
aur și argint s-a redus treptat, începând cu primul război mondial, până a dispărut complet, în
prezent existând doar monede confecţionate din metale obişnuite.
4. Emisiunea și circulaţia bancnotelor

Insuficienţa metalului monetar, greutăţile apărute în utilizarea lui pentru satisfacerea
nevoilor de schimb, care au luat o mare amploare odată cu noile descoperiri geografice și cu
dezvoltarea producţiei de mărfuri, au condus la emiterea și punerea în circulaţie a banilor de
hârtie, adică a bancnotelor, începând cu secolul al XVI – lea.
Acestea au fost la început convertibile în metal preţios (ceea ce susţinea încrederea în
viabilitatea lor ca instrumente de plată, schimb și economisire), iar mai apoi au devenit
neconvertibile. Băncile păstrau în activ depozitul de aur, iar emisiunea de bancnote figura în
pasiv ca o obligaţie faţă de deţinătorii acestora.
Utilizarea monedei de hârtie (moneda-semn sau moneda cu valoare simbolică) în locul
monedei de aur sau argint a marcat un moment decisiv în evoluția monedei și a sistemelor
monetare. Astfel, a avut loc treptat retragerea din circulaţie a monedei cu valoare intrinsecă în
depozitele băncii emitente de bancnote, iar acestea din urmă, împreună cu moneda scripturală,
au preluat treptat funcțiile monetare deţinute anterior de monedele metalice.
Emisiunea de bancnote constituie în prezent privilegiul unei singure bănci, numită
Bancă Națională sau Bancă de Emisiune, în timp ce la momentul apariţiei lor, orice bancă
putea emite bancnote.
5. Emisiunea și circulaţia monedei scripturale se realizează în principal prin sistemul

bancar. Creaţia de monedă scripturală se face sub impulsul agenţilor economici non-bancari
(firme, populaţie și stat) care solicită împrumuturi băncilor sau din iniţiativa băncilor în sine,
prin politica lor de credite. Poate avea ca suport scontarea cambiilor și a biletelor la ordin,
achiziţia de devize etc.
În economiile de azi, multiplicarea masei monetare se datorează în principal creşterii
monedei scripturale, prin mecanismul acordării creditelor (loans make deposits).
Multiplicarea masei monetare prin credit este frânată de obligativitatea constituirii
rezervelor minime obligatorii de către băncile comerciale. Rezervele minime obligatorii
reprezintă suma constituită de către băncile din sistem, sub formă de depozit la Banca
Națională și se calculează prin aplicarea unor cote procentuale (Yr) asupra depozitelor în lei și
în valută atrase de băncile comerciale. Ea are rolul de a asigura o lichiditate minimă băncilor
comerciale pentru acoperirea situaţiilor neprevăzute.
Considerând că nimeni nu retrage bani din sistemul bancar, masa monetară se poate
multiplica, datorită mecanismului acordării creditelor, de 1/Yr ori.
27
De exemplu, dacă cota de rezervă minimă obligatorie Yr =10%, masa monetară se va
multiplica de 10 ori. Raportul 1/ Yr se numeşte multiplicatorul creditului (credit multiplier) și
se notează cu Mc.
Mc = .
Astfel, expansiunea masei monetare (ΔM) devine:
ΔM = Mc x D0
unde D0 este depunerea iniţială.
În realitate însă, există un coeficient de retragere a banilor din sistemul bancar, care se
numeşte coeficient de fugă (notat cu N).
Cu cât coeficientul de fugă - N este mai mare, cu atât expansiunea masei monetare prin
intermediul creditului este mai mică. Dacă luăm în considerare acest coeficient, expansiunea
masei monetare – ΔM va avea următoarea formulă:
3.2. Clasificarea sistemelor monetare
A. Sistemele metaliste;
B. Sisteme nemetaliste.
A. Sistemele metaliste pot fi:

A1. Sisteme bimetaliste;
A2. Sisteme monometaliste (monometalism-aur și monometalism-argint).
A1. Sistemele bimetaliste se caracterizau prin baterea monedei naționale și circulaţia ei,
atât sub formă de monede de aur, cât și sub formă de monede din argint. Bimetalismul, ca
sistem, a avut o serie de insuficiențe, sesizate încă de la început, aşa cum vom prezenta în cele
ce urmează.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale,
bimetalismul a cunoscut trei variante:
- bimetalismul integral;
- bimetalismul paralel;
- bimetalismul parţial.
a. Bimetalismul integral se caracteriza prin următoarele trăsături:
28
- statul fixa prin lege un raport de schimb de 1 parte aur la 15,5 părţi argint, pentru menţinerea
unui raport oficial de schimb în circulaţia monedelor;
- baterea monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie egală.
Acest sistem prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru nevoile de
schimb și în acelaşi timp dezavantajul că raportul de schimb oficial nu putea fi respectat pe
piață, unde cele două metale erau tratate ca mărfuri. Astfel, dacă creşteau dificultăţile de
obţinere a unuia dintre metale, raportul comercial varia substanţial faţă de raportul legal fix.
De exemplu, dacă argintul devenea mai abundent pe piață, preţul lui în raport cu aurul
scădea și raportul de piață devenea de exemplu 1/16,5, adică pentru 1 kg. aur se puteau obţine
la schimb 16,5 kg. argint. În aceste condiţii, deţinătorii de aur nu mai aveau interes să-l
utilizeze ca monedă, ci îl vindeau pe piață, obţinând în schimbul lui mai mult argint. Aurul
tindea astfel să părăsească circulaţia monetară și devenea o marfă. Fenomenul se numeşte
legea lui Gresham - “moneda rea alungă moneda bună” (bad money drives out good).
Aurul și argintul au fost, pe rând, când moneda bună, când moneda rea, ceea ce a
determinat autorităţile ţărilor cu sisteme bimetaliste să renunţe la acest sistem și să adopte
monometalismul-aur.
Bimetalismul integral a apărut în 1716, în Marea Britanie (Anglia) și s-a renunţat la el
cu un secol mai târziu. În Franţa s-a instituit în 1803 și a fost abandonat în 1876. În România,
bimetalismul introdus în 1867 stabilea un raport de 1 kg. aur la 14,3 kg. argint. În 1890, el a
fost înlocuit cu monometalismul-aur.
b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea că raportul de valoare dintre cele două
metale monetare era liber. Legea prevedea că moneda putea fi confecţionată, ca și în prima
variantă, din ambele metale. Monedele de argint și de aur circulau independent, după valoarea
lor proprie, având putere liberatorie nelimitată. Mărfurile aveau două rânduri de preţuri, în aur
și în argint. Aceasta variantă de bimetalism s-a practicat în Germania.
c. Bimetalismul parţial (şchiop) s-a caracterizat prin:

- moneda etalon era bătută în aur, în mod nelimitat;
- argintul era folosit atât la baterea monedei etalon, pe baza unui raport de valoare stabilit prin
lege, cât și la baterea de monedă divizionară, care se găsea în alt raport valoric faţă de moneda
etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel adoptat
de Uniunea Monetară Latină.
Tranziţia de la bimetalism la monometalism s-a făcut mai întâi în Anglia, în 1818. SUA
a trecut la monometalismul-aur în 1900. La sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX,
monometalismul-aur se introdusese în majoritatea ţărilor.
A2 Sistemele monometaliste
În cadrul acestor sisteme, rolul de metal monetar era îndeplinit de aur - Gold Standard
sau de argint - Silver Standard, cel mai răspândit fiind monometalismul-aur.
Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului la sfârşitul secolului XIX, ca expresie a
dezvoltării capitalismului la scară mondială. Acest sistem a răspuns necesităţilor dezvoltării
schimbului de mărfuri și circulaţiei monetare, întărind sistemul de credit și amplificând relaţiile
internaţionale.
Inconvenientele majore ale sistemului bazat pe etalonul aur au fost următoarele:
29
- cantitatea de aur existentă era insuficientă în raport cu nevoile economiei;
- dacă preţul aurului creştea, creştea și valoarea monedei confecţionată din acest metal, adică
puterea ei de cumpărare, fără legătură însă cu evoluţiile din plan economic;
- variaţiile preţului metalului galben, datorate variaţiilor de productivitate sau dificultăţilor de
extracţie, puteau genera perturbări serioase ale activităţii economice.
Monometalismul-aur a îmbrăcat trei forme:
a. Monometalismul de tip aur-monedă (Gold Specie Standard);
b. Monometalismul de tip aur-lingouri (Gold Bullion Standard);
c. Monometalismul de tip aur-devize (Gold Exchange Standard).
a. Monometalismul de tip aur-monedă a reprezentat forma clasică a

monometalismului-aur, în care baterea și circulaţia monedelor din metal preţios era nelimitată.
Principalele sale caracteristici erau:
- stabilirea prin lege a conţinutului în aur al unității monetare naționale;
- baterea liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul să predea monetăriei
statului o cantitate de aur brut și să obţină în schimb un număr corespunzător de monede.
Reglarea cantităţii de monedă din economie se putea face, fie prin baterea suplimentară de
monedă, fie prin tezaurizarea acesteia;
- convertibilitatea liberă și nelimitată a bancnotelor în monede de aur (realizându-se astfel
echivalenţa între valoarea nominală a bancnotelor și valoarea intrinsecă a monedelor de aur
corespunzătoare), la un preţ fix;
- aurul îndeplinea funcțiile de măsură a valorii bunurilor și serviciilor, mijloc de rezervă și de
schimb, precum și de instrument de plată, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.
Având un conţinut în aur stabilit de fiecare stat în mod suveran, monedele naționale se
schimbau unele pe altele la un curs oficial, stabilit în funcţie de paritatea monetară.
Acest etalon a fost adoptat de Anglia în 1818, de celelalte ţări europene după 1870, iar
de SUA în anul 1900. România a trecut la monometalismul aur-monedă în 1890.
Sistemul a funcţionat relativ bine până la primul război mondial, când a început să-și
atingă limitele. Insuficienţa cantităţii de aur în raport cu volumul de bunuri și servicii din ce în
ce mai mare, a adus la abandonarea lui după primul război mondial. Statele Unite au renunţat
ultimele la monometalismul-aur, în 1923.
b. Monometalismul de tip aur-lingouri

Această variantă a monometalismului-aur a avut o perioadă scurtă de existenţă între
cele două războaie mondiale.
După primul război mondial, din cauza dereglărilor apărute în sistemul etalonului aur-
monedă, unele ţări ca Anglia și Franţa au adoptat sistemul aur-lingouri, prin care s-a renunţat la
punerea în circulaţie a aurului sub formă de monedă efectivă, aceasta rămânând în depozitele
Băncii Centrale, sub formă de lingouri, ca acoperire a semnelor monetare puse în circulaţie,
confecţionate din diverse aliaje și din hârtie (bancnote).
Bancnotele nu aveau însă acoperire în aur decât în proporţie de 30 – 40%, spre
deosebire de etalonul aur-monedă, în cadrul căruia bancnotele erau acoperite în proporţie de
100%.
30
Dezavantajul major al sistemului era că nu se puteau converti decât sumele care aveau
cel puţin valoarea unui lingou aur (1 lingou standard = 400 uncii = 11,34 kg. aur, 1 uncie =
28,35 g.) și din acest motiv a fost considerat un sistem aristocratic.
Etalonul aur-lingouri s-a dovedit o soluţie de organizare monetară neviabilă, limitând
excesiv posibilităţile de adaptare a masei monetare. Aceasta a condus la căutarea unor soluţii
de depăşire a rigidităţilor etalonului aur și de asigurare a capacităţii de plată necesare
permanent, introducându-se etalonul aur-devize.
c. Monometalismul de tip aur-devize

Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele pe baza recomandărilor
Conferinţei Monetare Internaţionale de la Geneva din 1922, de a introduce alături de aur și
monedele naționale ale unor ţări dezvoltate (dolar SUA, liră sterlină, franc francez etc.), ca
mijloace de rezervă și de plată internaţionale. În categoria devizelor, la aceste valute s-au
adăugat treptat și toate efectele comerciale și publice exprimate în aceste monede.
Această stare de lucruri a fost impusă de marile rezerve de aur deţinute mai ales de
SUA și Anglia, dar și de supremaţia lor economică și politică, consolidată în urma primului
război mondial. După marea criză economică din anii 1929-1933, rolul lirei sterline și al
francului francez a început însă să scadă și a crescut mult importanţa dolarului.
Principalele caracteristici ale sistemului aur-devize au fost:
- definirea unității monetare naționale printr-o cantitate de aur sau în funcţie de o anumită
monedă forte (hard currency), convertibilă în aur;
- excluderea aurului din circulaţia monetară efectivă, în care existau doar monede fără valoare
intrinsecă (bancnote, monede divizionare, bani scripturali);
- convertibilitatea externă a monedelor naționale, la alegerea băncii centrale, în aur sau în
valute-aur, adică în mijloace de plată ale unor ţări în care moneda era convertibilă în mod legal
și practic în aur, la un curs oficial;
- deţinerea unor rezerve internaţionale, compuse atât din aur și valute de rezervă, cât și din alte
active.
Istoria etalonului aur-devize dovedeşte că acesta a favorizat starea de dependenţă a
sistemelor monetare ale ţărilor mai slab dezvoltate de cele ale ţărilor dezvoltate. Astfel, aurul
din rezerva statului de provenienţă a devizelor servea nu numai la acoperirea bancnotelor
proprii, ci și a bancnotelor emise de statul care obţinea devizele. A apărut astfel posibilitatea
emisiunii excesive de semne băneşti și a proliferării inflației. Treptat, s-au făcut simţite în
cadrul acestui sistem tensiuni și dezechilibre financiar-valutare interstatale.
Pentru contracararea acestor fenomene, era nevoie de un cadru juridic și instituţional
general, care să reglementeze politica valutară a statelor, pe plan internațional. A devenit
presantă necesitatea instituirii, prin negocieri și reglementări comune, a unui sistem monetar
internațional, pentru a se impune o disciplină monetară și pentru a se fluidiza relaţiile
financiar-valutare pe plan mondial.
Ca urmare, în iulie 1944, la Conferinţa Internaţională de la Bretton - Woods (SUA),
reprezentanţi a 44 state au hotărât crearea celui dintâi Sistem Monetar Internaţional, prin
trecerea de la relaţiile valutare pur bilaterale la o structură multilaterală. La această conferinţă,
dolarul american a fost aşezat în centrul sistemului nou creat, fiind considerat principala valută
internațională și monedă de raportare pentru toate celelalte monede naționale. El era definit
printr-o cantitate fixă de aur - 1 USD = 0,888671 g. aur. Toate celelalte monede naționale îşi
31
exprimau cursul în raport cu dolarul american și indirect le corespundea și lor o anumită
cantitate de aur. Astfel, dacă 1 USD = 2 DEM, atunci 1 DEM = 0,4443 g. aur. Aşadar, nu
exista o legătură directă între aur și monedele naționale.
Stabilitatea sistemului instituit în 1944 și încrederea deţinătorilor de valute în
funcţionarea lui erau alimentate de angajamentul ferm al FED4 de a acoperi în aur, în
întregime, toţi dolarii emişi. Mai mult, se obliga să ofere aur la cerere, la paritatea oficială (35
USD/uncia), tuturor deţinătorilor de bancnote americane care se prezentau cu această solicitare.
În acel moment, rezerva de aur a SUA era evaluată la 24 mld. USD.
În plus, s-a stabilit ca un principiu de bază că, la nivel oficial, cursul monedelor
naționale în raport cu dolarul nu putea să varieze pe piață decât în limitele a 1%.
Ulterior, în 1971, marjele de variaţie permise au fost lărgite la  2,25%, apărând aşa
numitul mecanism al “şarpelui monetar” sau „şarpelui valutar”.
Figura nr. 3
Şarpele monetar
curs plafon
+2,25%
curs oficial
-2,25%
curs planşeu
Cursul-planşeu era valoarea oficial autorizată ca fiind cea mai scăzută ce putea fi atinsă pe
piață de către moneda unei ţări în raport cu dolarul SUA, iar cursul plafon reprezenta valoarea
de schimb oficial autorizată ca fiind cea mai ridicată în raport cu dolarul SUA.
Dacă rata de schimb avea tendinţa de a ieşi din tunelul de variaţie, băncile centrale aveau
obligaţia de a interveni pe piaţa valutară, prin vinderea sau cumpărarea propriei monede, cu
scopul readucerii ei între limitele permise.
La acest sistem s-a renunţat definitiv în 1974. Din acel moment, aurul a devenit o marfă ca
oricare alta, iar sistemele monetare folosite au fost numai sisteme nemetaliste.
Sistemele nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului sau argintului din definirea
unității monetare naționale. Sistemele nemetaliste sunt sistemele monetare actuale, bazate pe
etalonul putere de cumpărare (Exchange Standard). Valoarea unei monede astăzi nu mai este
dată de cantitatea de metal preţios care stă la baza ei, ci de cantitatea de bunuri și servicii care
se poate achiziţiona la momentul respectiv cu o unitate monetară. Acest sisteme bazate pe
puterea de cumpărare au o flexibilitate mai mare decât sistemele metaliste și reflectă
obiectivitatea valorii monedei naționale pe piață.
4
Sistemul Federal de Rezerve - FED a fost înfiinţat în SUA, în 1913, pentru a îndeplini funcţia de Bancă Centrală;
cuprinde 12 bănci federale și un Oficiu Federal al Guvernatorilor, care coordonează politica monetară. Toate
băncile înfiinţate în SUA după legile federale sunt obligate să adere la acest sistem, în timp ce pentru băncile
fondate în baza legilor statale calitatea de membru este opţională.
32
1. Ce înţelegeţi prin sistem monetar național?

2. Ce înţelegeţi prin valoare paritară? Dar prin paritate?
1. Sistemul monetar național reprezintă ansamblul normelor legale și al instituţiilor care

reglementează, organizează și supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.
2. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară.
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.
Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în funcţie de modul
în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur și argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.
1. Ce reprezintă coeficientul de fugă?

2. Care au fost caracteristicile sistemului bimetalist? Dar insuficienţele lui?
3. Ce forme a cunoscut monometalismul-aur de-a lungul timpului? De ce s-a renunţat în timp
la monometalismul aur?
4. Care erau trăsăturile monometalismului aur-devize?
33
5. Prin ce se caracterizează sistemele monetare actuale?

Sistem monetar național Bimetalismul paralel
Sisteme metaliste Bimetalism şchiop
Sisteme nemetaliste Monometalism-aur
Valoare paritară Monometalism-argint
Etalon monetar tip aur-monedă Şarpe monetar
Etalon monetar tip aur-lingouri Curs plafon și curs planşeu
Etalon monetar tip aur-devize Coeficient de fugă
Paritate Multiplicatorul creditului
Bimetalism integral, Expansiunea masei monetare

Editura ASE, 2020
34
Unitatea de învățare 4: SISTEMUL MONETAR EUROPEAN
Cuprins:
4.1. Scurt istoric.

4.2 Funcționarea sistemului monetar european – realizări și insuficiențe
4.3. Integrarea monetară europeană.
4.4. Moneda euro
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de sistem monetar european și monedă unică,
înțelegerea conceptului de integrare monetară europeană și a celui de şarpe monetar
identificarea realizărilor și insuficienţelor legate de funcţionarea SME.
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate istoricul SME, funcţionarea acestuia,

etapele realizării Uniunii Monetare și introducerea monedei unice, criteriile
de convergenţă.
4.1. Scurt istoric
Integrarea monetară este acel proces de formare a unei uniuni monetare, a unui spaţiu
în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod irevocabil: fiecare monedă se
raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naționale sunt înlocuite cu o singură monedă,
care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată în acest mod este un spaţiu
economic în care ţările respective renunţă la politica monetară proprie, la folosirea
instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în favoarea unei politici
monetare și de curs comune.
O uniune monetară este, în fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape
în care un anumit factor a contribuit la progresul integrării: liberalizarea comerţului în prima
fază (aceea a formării uniunii vamale) și liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie în faza
35
formarii pieţei comune și a uniunii economice. Ulterior, este rândul monedei să contribuie la
progresul integrării și să devină un suport al uniunii politice și monetare.
Un argument forte în favoarea integrării monetare europene l-a constituit faptul că
ţările europene doreau să-și sporească forţa economică pe plan mondial, iar utilizarea unei
singure monede contribuia la amplificarea schimburilor comerciale și a operaţiunilor
financiare, nu numai în interiorul zonei, ci și în relaţiile cu restul lumii. În acest mod, apărea
efectul favorabil al "economiilor datorate dimensiunii activităţii economice" (economii de
scară), aspect cheie în competiţia cu marile companii americane și japoneze.
Primii paşi în direcţia integrării economice și monetare europene s-au realizat în anii
’50 ai secolului XX, când s-au semnat două tratate importante:
- Tratatul de la Paris, în anul 1951, tratat privind înfiinţarea Comunităţii Economice a
Cărbunelui și a Oţelului5, la care au participat 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Până la sfârşitul anului 1954, s-au eliminat în spaţiul celor 6 ţări aproape toate
taxele vamale, restricţiile cantitative și alte bariere la comerţul cu cărbune, cocs, fontă, oţel și
fier vechi.
- Tratatul de la Roma, din anul 1957, privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) și tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Obiectivele CEE de politică comunitară vizau:
1. Înfiinţarea uniunii vamale și realizarea unei protecţii comune faţă de terţi. Eliminarea
tuturor tarifelor interne și adoptarea unui tarif extern comun au dus la realizarea uniunii
vamale depline în iulie 1968;
2. Circulaţia liberă în spaţiul CEE a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și forţei de muncă;
3. Realizarea unei politici comune în domeniul agriculturii (PAC) și transporturilor. Politica
agricolă comună garanta practicarea unor preţuri comune, prin recurgerea la preţuri interne de
sprijin și la taxe vamale la importuri.
În urma acestui tratat, au fost create Banca Europeană de Investiţii și Fondul Social
European, două instituţii care acordau asistenţă și coordonau dezvoltarea economică în spaţiul
comunitar.
CEE a instituit practic un mecanism de cooperare între statele europene, care a făcut
necesară ulterior și corelarea politicilor monetare.
Se poate spune că integrarea monetară europeană începe cu mecanismul “şarpelui
monetar” în 1971, continuă cu înfiinţarea în mod oficial a Sistemului Monetar European
(SME) în 1979 și se definitivează prin introducerea monedei unice începând cu 1 ianuarie
1999, iniţial în 11 ţări.
„Şarpele monetar” s-a instituit prin acordul de la Washington din 1971, prin care
marjele de variaţie permise ale monedelor naționale în raport cu dolarul erau lărgite de la 1%
la 2,25%. Cursul monedelor naționale în raport cu dolarul varia între limitele reprezentate de
cursul plafon și cursul planşeu. Acest mecanism nu aducea însă decât o stabilitate relativă și
temporară pe pieţele valutare. În realitate, dacă o monedă se găsea la cursul plafon, iar alta se
situa la limita cursului planşeu, variaţia cursului de schimb între cele două monede era de fapt
de 4,5%. Mai mult, dacă o monedă trecea de la cursul plafon la cursul planşeu, iar cealaltă
parcurgea drumul în sens invers, ecartul de curs între cele două monede putea ajunge la
aproape 9%.
5
la propunerea ministrului francez de externe din acea vreme, Robert Schuman
36
În aceste condiţii, în 1972 se hotărăşte în mod oficial limitarea variaţiei de curs între
monedele europene la  4,5%, în condiţiile în care variaţia permisă faţă de dolar rămânea la
2,25%. Când se atingeau pragurile de alarmă, Băncile Centrale aveau obligaţia de a interveni
și de a readuce cursurile între marjele prestabilite.
Mecanismul “şarpelui monetar” a fost puternic afectat însă de practica speculativă a
deţinătorilor de dolari, de a solicita Sistemului Federal de Rezerve - FED convertirea acestora
în aur, aur pe care ulterior îl vindeau la preţuri mult peste cel oficial, pe piaţa liberă a aurului
de la Londra.
În aceste condiţii, Marea Britanie renunţă prima la sistem în 1972, iar până în 1978
toate statele europene abandonează „şarpele monetar”. În anul 1978, ţările europene erau în
căutarea unui nou sistem de asigurare a stabilităţii monetare în zonă.
4.2. Funcționarea sistemului monetar european - realizări și insuficiențe
În anul 1978, Consiliul European de la Bruxelles a hotărât înfiinţarea Sistemului

Monetar European, bazat pe:
- o monedă de cont curent numită ECU (european currency unit);
- definirea unor cursuri pivot ale monedelor naționale europene, în raport cu ECU;
- definirea unui mecanism multilateral al cursurilor de schimb (Exchange Rate Mechanism -
ERM), prin care fiecare monedă participantă avea stabilite parităţi oficiale cu celelalte
monede, parităţi derivate din cursul pivot faţă de ECU, prin sistem cross. Culoarul de
fluctuaţie între cursurile monedelor naționale, precum și între cursurile acestora și cursul ECU
era de ±2,25%.
- instituirea unui sistem specific de intervenţie pe piaţa monetară.
Sistemul monetar european (SME) a devenit funcţional în martie 1979, având drept
membre opt ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca și Marea
Britanie.
Stabilitatea cursurilor de schimb era asigurată de acel mecanism al evoluţiei acestora
între marjele de variaţie de 2,25%. Aceste marje, aşa cum am precizat, trebuiau păstrate atât
în ceea ce priveşte cursul faţă de ECU, cât și în ceea ce priveşte cursurile dintre monedele
europene, fiind un sistem multilateral. Când cursul dintre două monede tindea să depăşească
limitele acceptate, trebuiau să intervină ambele bănci centrale. Pentru a susţine astfel de
intervenţii, ele se puteau împrumuta reciproc cu sume nelimitate, pe intervale de până la 75 de
zile sau se puteau folosi sume împrumutate de la FECOM (Fondul European de Cooperare
Monetară), un organism de cooperare multilaterală între băncile centrale europene, înfiinţat în
1973.
Moneda ECU se calcula ca o monedă coş, pe baza monedelor statelor membre.
Ponderea fiecăreia în coş depindea de PIB-ul ţării respective. La înfiinţarea ECU, acesta
cuprindea în coş cele opt monede ale statelor fondatoare ale SME. În 1993, în coşul ECU erau
12 monede, cea mai mare pondere având-o marca germană, iar cea mai scăzută drahma
grecească. Cele 12 monede erau: francul francez, marca germană, lira sterlină, francul belgian,
guldenul olandez, francul luxemburghez, coroana daneză, lira italiană, peseta spaniolă, escudo
portughez, lira irlandeză și drahma grecească.
37
ECU a fost folosit de instituţiile europene pentru stabilirea bugetului și a taxelor
vamale, precum și pentru stabilirea vărsămintelor și a prelevărilor comunitare. În cadrul SME,
ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
- monedă efectivă în mecanismul de schimb;
- bază de calcul pentru monedele europene;
- bază de intervenţie utilizată în aplicarea politicilor monetare;
- instrument de reglare între băncile naționale.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit până la urmă o adevărată monedă a
Europei nu a fost lipsa sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre, care nu au
dorit acest lucru. Un alt motiv este că el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor
monetare și valutare naționale, care să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele
participante.
Stabilitatea SME a fost zguduită serios de reunificarea Germaniei din 1993 și de
mişcările speculative din vara acelui an. În august 1993 s-a încercat salvarea sistemului, prin
lărgirea marjelor de variaţie permise la 15%, dar în acest caz nu se mai putea vorbi de
cursuri fixe. Într-un asemenea canal larg, orice monedă se putea menţine fără a apela la
devalorizare sau revalorizare.
Se poate spune că, de la admiterea acestui nou sistem, condiţia nemodificării
parităţilor, nu mai era de actualitate. Important era, însă, exerciţiul participării la un mecanism
care "simula" o cooperare în cadrul unei zone și, mai ales, importantă era realizarea stabilităţii
de facto a cursurilor.
În aceste condiţii, se urmărea depăşirea imperfecţiunilor SME prin realizarea unui nou
proiect de unificare monetară în plan european.
4.3. Integrarea monetară europeană
Se consideră ca adevărat început al integrării monetare europene, raportul lui Jacques

Delors, prezentat la Comisia Europeană în anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru
Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratat care a stabilit calendarul oficial de trecere la moneda
unică europeană.
În 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei soluţii pentru stabilitatea monetară
în spaţiul european:
- menţinerea în sistem a tuturor monedelor naționale, între care să se stabilească cursuri de
schimb definitiv fixate;
- menţinerea în sistem a tuturor monedelor și înfiinţarea unei monede comune pentru spaţiul
european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că ECU ar putea îndeplini acest
rol;
- renunţarea la toate monedele naționale și instituirea unei monede unice europene.
Din raportul Delors s-a reţinut pentru aplicare a treia soluţie, pentru realizarea căreia
trebuiau parcurşi următorii paşi:
- creșterea performanţelor economice și financiare ale statelor europene, întărirea concurenţei,
unificarea pieţelor de capital și creșterea eforturilor de coordonare a politicilor monetare;
- înfiinţarea unor instituţii noi cum ar fi Banca Centrală Europeană (BCE);
38
- transferul competenţelor băncilor naționale către BCE și crearea Sistemului European al
Băncilor Centrale – SEBC;
- trecerea la moneda unică.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a introdus un nou concept, acela de
Uniune Europeană (UE) care cuprindea:
1. Comunitatea Economică Europeană (CEE);
2. Cooperarea în materie de politică internă și justiţie;
3. Cooperarea în materie de politică externă și securitate.
Tratatul de la Maastricht cuprindea două părţi: una referitoare la Uniunea Economică și
Monetară și o alta referitoare la Uniunea Politică.
Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) și introducerea monedei unice, se estima
materializarea următoarelor obiective pe termen lung:
- creșterea stabilităţii interne, prin convergenţa ratelor dobânzii și a unei singure rate a
inflației;
- întărirea stabilităţii externe, prin înfiinţarea unei monede puternice, care să concureze cu
dolarul american;
- creșterea competitivităţii și accentuarea concurenţei în spaţiul european;
- reducerea riscului și a instabilităţii pe piaţa europeană.
Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Monetare s-a stabilit un calendar care cuprindea
trei faze:
Faza 1992 – 1994

Este faza caracterizată prin măsuri de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, de
coordonare a politicilor monetare și de instituire a unei gestiuni sănătoase în domeniul
finanţelor publice.
Faza 1994 – 1998

Este faza caracterizată de funcţionarea unor instituţii desfiinţate ulterior, cum a fost
Institutul Monetar European – IME, cu sediul la Frankfurt, precursor al Băncii Centrale
Europene. Pentru declanşarea celei de-a treia faze, IME trebuia să pregătească instrumentele și
procedurile necesare aplicării politicii monetare unice, să încurajeze eficacitatea plăţilor
transfrontaliere, etc.
Faza 1999 -
Această fază este caracterizată de înfiinţarea Băncii Centrale Europene, a Sistemului
European al Băncilor Centrale și de lansarea oficială a monedei unice Euro, pentru început ca
monedă de cont, apoi de la 1 ianuarie 2002 și ca monedă cu existenţă fizică.
Admiterea ţărilor la cea de a treia fază a Uniunii Economice și Monetare a fost
condiţionată de îndeplinirea a cinci criterii de convergenţă, reprezentând testul economic de
evaluare a stadiului de pregătire pentru aderare a unei economii naționale. Aceste criterii au
fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate ţările membre UE în 1993 și
se referă la:
- stabilitatea preţurilor - rata medie a inflației din ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească
cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflației din primele trei state cu cele mai reduse
nivele ale ratei inflației;
39
- deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească nivelul stabilit în Tratat de
3% din PIB;
- datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB;
- ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte
procentuale ratele din primele trei state cele mai performante la acest criteriu;
- cursurile de schimb - trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin
mecanismul ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European, pentru cel puţin 2 ani
înainte de adoptarea monedei unice, fără a se proceda din propria iniţiativă la deprecierea
monedei faţă de celelalte monede ale statelor membre (să participe la aşa numitul ERM II –
Exchange Rate Mechanism II). Astfel, fiecare ţară candidată trebuie să îşi definească un curs
al monedei naționale faţă de euro, precum și o bandă de fluctuaţie de ±15%, pe care trebuie să
o păstreze timp de cel puţin 2 ani înainte de adoptarea monedei unice, fără intervenţii
administrative.
Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Grecia nu au aderat iniţial la Uniunea Monetară

(faza a treia). Grecia a adoptat euro la 1 ianuarie 2001, când a îndeplinit criteriile de
convergenţă. Marea Britanie si Danemarca au optat pentru neparticipare la zona euro. In 2020
Marea Britanie a iesit si din Uniunea Europeana (Brexit).
În acest moment, situaţia Uniunii Europene este următoarea:
- 27 state membre, din care 19 pro-euro și 7 non-euro. Cele 19 state care au adoptat euro
sunt: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda,
Grecia, Austria, Finlanda, Slovenia, Slovacia, Malta, Cipru și Estonia, Lituania, Letonia. Cele
7 state non-euro: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, România și Bulgaria, Croatia, Suedia. 1
stat non-euro cu clauză de opţiune (opting-out) – Danemarca.
În ceea ce priveşte atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE), înfiinţate la 1

ianuarie 1999, ele pot fi sintetizate astfel:
- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro; obiectivul principal al BCE este
menţinerea stabilităţii preţurilor în zona euro. Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe
termen mediu, astfel încât nu se aşteaptă din partea BCE să facă faţă variaţiilor de preţ cauzate
de şocuri pe termen scurt.
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează și aplică politica monetară europeană;
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi și Compensare Integrat numit TARGET. Acesta asigură
transferul automatizat și în timp real al sumelor.
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.
Nu constituie atribuţii ale BCE:

- nu are responsabilitatea evoluţiei cursului euro;
- nu elaborează regulamente de funcționare a băncilor comerciale, ci doar recomandări;
- nu acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile centrale din zona euro.
40
4.4. Moneda euro
Tratatul de la Maastricht schiţa un cadru general pentru lansarea și funcţionarea

Uniunii Economice și Monetare, dar nu preciza nimic despre moneda unică. Pentru a da
soluţii acestor întrebări, Comisia Europeană a supus dezbaterii la 31 mai 1995 o "carte verde
a modalităţilor practice de a introduce moneda euro". S-au analizat atunci trei scenarii:
1. "big bang-ul imediat": toate ţările trec imediat la euro încă de la începutul celei de-a treia
faze (cea a lansării UEM). Chiar dacă era simplă și menită să diminueze costurile tranziţiei, o
astfel de alegere ar fi dus la o mare confuzie, datorată imposibilităţii de a regla problemele
practice și logistice într-un interval de timp atât de scurt.
2. "big bang-ul decalat": ţările participante continuă pentru o anumită perioadă să folosească
monedele naționale, iar ulterior se introduce și euro de către ţările vizate. Acest scenariu era
incompatibil însă cu dispoziţiile tratatului, pentru că lăsa să planeze o îndoială asupra
ireversibilităţii procesului și a introducerii efective a monedei unice.
3. "scenariul de referinţă": pentru a asigura credibilitatea și ireversibilitatea trecerii la euro,
anumite operaţiuni încep să se efectueze în noua monedă de la 1 ianuarie 1999. Astfel,
scenariul presupunea la rândul său trei etape:
• punerea în funcţiune a SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) și fixarea listei
ţărilor participante la euro (până la 1 ianuarie 1999);
• lansarea UEM, cu fixarea definitivă și irevocabilă a parităţilor, conducerea politicii
monetare unice de către BCE, trecerea în euro a emisiunilor de titluri publice și a
tranzacţiilor interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare, nici de interdicţie
în utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 până la 1 ianuarie 2002). Monedele
naționale urmau să fie, pe toată perioada, simple diviziuni nedecimale ale monedei
euro. Din momentul introducerii euro, toate referirile la ECU se transferă asupra
acestuia, paritatea fiind de 1:1;
• introducerea bancnotelor și a monedelor euro (la 1 ianuarie 2002), cu retragerea în
câteva săptămâni a unităţilor monetare naționale.
Acest scenariu este adoptat de către Consiliul European de la Madrid în decembrie
1995.
Prin urmare, etapele introducerii euro au fost:

1. La 1 ianuarie 1998 s-au selectat statele europene care îndeplineau criteriile de convergenţă;
2. La 1 ianuarie 1999 s-a introdus euro ca monedă de cont în 11 state europene. În scopurile
transformării preţurilor și tarifelor din moneda naţională în euro s-au stabilit 11 rate fixe de
conversie, după cum urmează:
Marca germană - 1,955830; Lira irlandeză - 0,787564;

Francul francez - 6,559570; Lira italiană - 1936,27;
Francul belgian - 40,33990; Gulden olandez - 2,203710;
Franc luxemburghez - 40,33990; Şilingul austriac - 13,7603;
Peseta spaniolă - 166,386; Marca finlandeză - 5,945730.
Escudo portughez - 200,482;
41
Din ianuarie 2001, drahma grecească a intrat și ea în grupul monedelor participante la
euro, rata de schimb a acesteia fiind de 374,5 drahme la 1 euro.
Plăţile în numerar au continuat să se facă în moneda naţională în această perioadă.
Plăţile în euro se făceau între guverne, bănci, operatori ai pieţei de capital și mari companii. În
perioada 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, băncile comerciale au oferit deţinătorilor de conturi
de economii în monedă naţională posibilitatea convertirii lor în euro. De asemenea, la cerere,
plăţile prin virament se puteau face în euro.
3. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele și monedele divizionare euro. Timp de 6 luni,
acestea au circulat în paralel cu bancnotele naționale;
4. De la 1 iulie 2002, euro a devenit singurul mijloc legal de plată în 12 state europene.
Evolutii recente
In prezent se poate constata atât o lipsa de apetenţă a ţărilor mem¬bre ale zonei euro de
a primi membri noi, cat si o tendința de amânare a adoptării monedei unice de către tari precum
Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria etc. În esență, motivul principal al neadoptării euro nu ține
de criteriile de la Maastricht, ci de abandonarea politicii monetare și transferul prerogativelor
către Banca Centrală Europeană precum si de evolutiile neconvingatoare ale monedei unice.
Trecerea la moneda euro în anul 2022 a fost scoasa din discuție pentru Romania,
criteriile de convergenta devenind imposibil de îndeplinit. Cazul României nu este singular-
Polonia, Cehia și Ungaria, și-au încetinit pregătirile pentru aderarea la zona euro. Practic,
poziția Poloniei este de a adopta o strategie de aliniere la cerințele din zona euro dar si de a
aștepta un moment prielnic, în care problemele din zona euro să fie depășite, ca si pandemia
Covid19.
Recent, si Cehia a anunțat ca va lua o decizie legata de adoptarea euro, dar numai după
convocarea unui referendum, oricum nu mai devreme de anul 2023. Ungaria a anunţat si ea că
nu ia în calcul trecerea la euro înainte de 2024. Şi Bulgaria a îngheţat pe termen nelimitat
planurile de adoptare a monedei unice, ca răspuns la deteriorarea condiţiilor economice și la
agravarea crizei din zona euro. Astfel, Bulgaria nu a luat decizia de intrare în ERM II, deși
îndeplinește toate criteriile de la Maastricht și ar fi putut adopta euro chiar din 2015, dacă ar fi
dorit.
***
1. Ce înseamnă uniune monetară?

2. Care au fost cele trei scenarii analizate pentru introducerea monedei unice?
3. Care sunt atribuţiile Băncii Centrale Europene?
42
1. O uniune monetară este spaţiu în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod
irevocabil: fiecare monedă se raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naționale sunt
înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată
în acest mod este un spaţiu economic în care ţările respective renunţă la politica monetară
proprie, la folosirea instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în
favoarea unei politici monetare și de curs comune.
2. - menţinerea în sistem a tuturor monedelor naționale, între care să se stabilească cursuri de

schimb definitiv fixate;
- menţinerea în sistem a tuturor monedelor și înfiinţarea unei monede comune
pentru spaţiul european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că
ECU ar putea îndeplini acest rol;
- renunţarea la toate monedele naționale și instituirea unei monede unice europene.
3. Atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE) pot fi sintetizate astfel:

- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro;
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează și aplică politica monetară europeană;
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi și Compensare Integrat numit TARGET.
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.
1. Care a fost istoricul integrării monetare europene?

2. Care era conținutul raportului Delors?
3. Care sunt obiectivele pe termen lung al Uniunii Monetare?
4. Enumeraţi criteriile de convergenţă prevăzute în tratatul de la Maastricht.
5. Care au fost etapele introducerii euro?

ECU Criterii de convergenţă
Sistemul monetar european Integrarea monetară
Tratatul de la Maastricht Uniunea Economică și Monetară
43
Exchange Rate Mechanism - ERM Politica monetară unică
Moneda unică Euro Sistemul de plăţi și compensare integrat
State non-euro TARGET
Clauză de opting-out
Banca Centrală Europeană
Editura ASE, 2020
Dăianu, D. - Băncile centrale, criza si post criza : România si Uniunea Europeana încotro?,
Iași, Polirom, 2018
Angela Roman - European financial and monetary integration : challenges of the single
currency, Iași, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", 2015
Treapăt, L. Manual de studii de caz si bune practici bancare, București Editura Tritonic,
2013
Turliuc, V.; Cocriş, V.; Stoica, O.; Roman, A.; Dornescu, V.; Chirlesan, D. Monedă și
credit. Suport de curs, Ed. Pim, Iași, 2017
44
Unitatea de învățare 5: INFLAŢIA
Cuprins:

5.2. Tipurile de inflație.
5.3. Politicile antiinflaționiste.
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de inflație, tipurile de inflație, cauzele și
efectele acesteia,
înțelegerea conceptului de politică antiinflaţionistă și a importanței acesteia
înțelegerea modului de calcul al ratei inflației
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum inflația, deflaţia,

dezinflaţia, cauzele acestor dezechilibre, efectele la nivel macro și microeconomic,
tipurile de inflație, măsurile antiinflaționiste și măsurarea ratei inflației într-o
anumită perioadă.
Inflația este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă atât în ţările

dezvoltate, cât și în ţările în curs de dezvoltare, atât în ţările cu economie de piață, cât și în
cele cu economie centralizată.
Inflația este un fenomen care a apărut încă din perioada circulaţiei banilor cu valoare
intrinsecă. Ea constituie o manifestare a dezechilibrelor economice încă din antichitate, aşa
45
cum menţionează Piere Bezbakh6. Astfel, inflația s-a făcut simţită în Imperiul Roman de
Apus, încă din secolul trei, când s-a înregistrat o mărire considerabilă a preţurilor mărfurilor
și a preţului muncii, din cauza deprecierii monedei romane, pricinuită de procurarea cu
dificultate a aurului și argintului, “monedele bune” fiind înlocuite cu “monedele rele” din
aramă, cositor sau plumb (vezi legea lui Gresham). Practic însă, se poate vorbi despre
inflație în adevăratul sens al cuvântului odată cu apariţia bancnotelor.
Inflația afectează negativ economiile moderne, atât pe termen scurt, cât și pe termen
lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei naționale și prin aceasta îi
afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili dintre cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei
cu venituri fixe (salariaţii bugetari, de exemplu). Pe termen lung, inflația descurajează
investiţiile și inhibă creșterea economică, din cauza riscurilor și a incertitudinii.
O vreme, analiştii economici au crezut că inflația are și o parte bună, în sensul că ar
fi posibil să se obţină o ocupare mai bună a forţei de muncă cu preţul unei inflaţii ceva mai
ridicate (vezi detalii privind curba lui Phillips în paragraful ce tratează inflația prin costuri).
În timp, această teorie s-a dovedit nefundamentată, pentru că efectul pozitiv asupra
şomajului este de scurtă durată, predominant pe termen lung fiind efectul descurajării
economisirii și a investiţiilor, din cauza inflației înalte. Prin urmare, lupta împotriva inflației
reprezintă o condiţie sine qua non pentru o creştere economică susţinută și pentru
îmbunătăţirea nivelului de trai.
În prezent, majoritatea economiilor naționale se confruntă într-o măsură mai mică
sau mai mare cu inflația, cu excepţia notabilă a Japoniei, care este în al cincilea an
consecutiv de deflaţie.
Definiţii ale inflației:

1. Inflația este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă prin creșterea generalizată
a preţurilor și tarifelor și scăderea puterii de cumpărare a banilor;
2. Inflația este un dezechilibru între masa monetară excedentară și volumul deficitar de
bunuri și servicii supuse vânzării;
3. inflația este “o stare de generalizare a excesului de cerere, în care prea mulţi bani aleargă
după prea puţine bunuri” (Fr. Holzman);
4. Pierre Bezbakh7: “definiţia cea mai simplă care se poate da acestui fenomen este aceea a
unui proces de creştere cumulativă și auto-întreţinută a nivelului general al preţurilor”.
Alte concepte utilizate în studiul inflației

Deflaţia (deflation) este fenomenul opus inflației, caracterizat prin scăderea generalizată
a preţurilor și creșterea puterii de cumpărare a monedei naționale.
Dezinflaţia (disinflation) reprezintă procesul de scădere a ratei inflației de la un an la
altul.
Stagflaţia (stagflation) este stadiul în care în economie coexistă rate înalte ale inflației
cu rate înalte ale şomajului. Aceasta s-a manifestat pe scară largă în anii '70 și ulterior în
toate ţările dezvoltate. Ea există și în prezent într-o serie de ţări (Asia de sud-est, Europa
Centrală și Răsăriteană, America Latină, etc).
6
Pierre Bezbakh “Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
7
Pierre Bezbakh – op.cit.
46
Sintetic, cauzele care provoacă/amplifică inflația într-o ţară sunt:
a. Creşterea ofertei de bani din economie, ca urmare a:
- acordării de majorări salariale și prime angajaţilor;
- relaxărilor fiscale (scăderea impozitului pe profit și pe alte venituri);
- emisiunii de bani fără acoperire, realizate în vederea acoperirii deficitului bugetar;
- eliminării restricţiilor la acordarea de credite.
b. Scăderea sau limitarea creşterii volumului de bunuri și servicii de pe piață, ca
urmare a:
- limitării sau rarităţii resurselor;
- scumpirii factorilor de producţie;
- lipsei de investiţii în domeniu;
- condiţiilor naturale dezavantajoase.
c. Dezechilibrul între creșterea productivităţii muncii la nivel național și creșterea
veniturilor;
d. Variaţia cursului de schimb al monedei naționale în raport cu diverse valute;
e. Subvenţionarea de către stat a unor ramuri economice nerentabile (minerit,
agricultură etc).
Efectele inflației la nivel micro și macroeconomic sunt următoarele:

• modificări structurale ale economiei (de exemplu, orientarea investiţiilor spre
ramurile economice cu recuperare rapidă a capitalului, cu viteză mare de
rotaţie, cum este comerţul);
• scăderea nivelului de trai;
• repartizarea inegală a veniturilor în economie și polarizare socială;
• scăderea valorii reale a economiilor păstrate în monedă naţională;
• conflicte și tensiuni sociale;
• reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naționale;
• creșterea numărului falimentelor;
• amplificarea riscului și a incertitudinii;
• antrenarea și extinderea şomajului;
• blocarea mecanismelor economice prin extinderea arieratelor;
• înmulţirea fraudelor și a evaziunilor fiscale.
În condiţii de inflație, anumite categorii economico-sociale pot obţine însă și câştiguri.

Astfel, sunt avantajaţi în condiţii de inflație:
- cei cu venituri exprimate într-o valută stabilă sau al cărei curs în raport cu moneda
naţională creşte;
- exportatorii;
- debitorii;
- statul (cel mai mare debitor din economie).
Pe de altă parte, sunt dezavantajaţi în condiţii de inflație:

- cei cu venituri mici și fixe (pensionari și bugetari);
- importatorii;
- cei care economisesc în monedă naţională;
- creditorii.
47
5.2. Tipurile de inflație
Tipurile de inflație se delimitează după mai multe criterii, astfel:

I. După ritmul de creştere a preţurilor, avem:
a. Inflaţie târâtoare: preţurile cresc cu aproximativ 2 – 5%/an;
b. Inflaţie medie: creșterea preţurilor este de 5 –15%/an;
c. Inflaţie galopantă: creșterea preţurilor este între 15 – 50%/an;
d. Hiperinflaţie: creșterea preţurilor este mai mare de 50%/an.
II. După tipul mecanismului economic se disting:

a. Inflaţie deschisă (declarată), care înseamnă că inflația este recunoscută de stat și de
autorităţile monetare și se iau măsuri de diminuare a ei;
b. Inflaţie reprimată, caracteristică ţărilor cu economie centralizată, în care, prin
măsuri administrative, se încearcă limitarea cererii de bunuri și servicii și controlul
preţurilor și al salariilor. Este caracteristică și României înainte de anul 1989.
III. După cauzele care o provoacă, există:

a. Inflaţie prin cerere;
b. Inflaţie prin ofertă;
c. Inflaţie prin costuri;
d. Inflaţie structurală;
e. Inflaţie importată.
A. Inflația prin cerere
În mod normal, producţia unei ramuri economice creşte, dacă activitatea este
rentabilă și dacă există cerere pentru produsele respective. Dacă cererea creşte, în mod firesc
ar trebui să fie stimulată și creșterea ofertei, însă aceasta depinde de existenţa factorilor de
producţie corespunzători - capital și forţă de muncă. Dacă producţia este inelastică și din
diferite motive (capacitate de producţie utilizată la maxim, limitarea factorilor de producţie
sau scumpirea lor etc.) nu poate să crească la nivelul solicitat, creșterea cererii pentru
produsele ramurii respective va duce la o creştere a preţului acestora. Cu cât oferta este mai
elastică și mai adaptabilă la volumul cererii, cu atât creșterea preţurilor este mai redusă.
Creşterea cererii pentru bunuri și servicii poate interveni ca urmare a:
- majorărilor salariale acordate și a altor tipuri de venituri ale populaţiei ocupate;
- relaxărilor fiscale (scăderii gradului de impozitare și de taxare);
- previziunilor cumpărătorilor cu privire la evoluția preţurilor (aşteptări sau anticipaţii
inflaţioniste). Dacă cumpărătorii se aşteaptă la o majorare viitoare a preţurilor pentru
anumite bunuri îşi vor spori cererea în prezent pentru bunurile respective;
- creşterii volumului creditelor bancare, prin eliminarea unor restricţii la acordare;
- creşterii cheltuielilor guvernamentale.
48
B. Inflația prin ofertă
Este determinată de reducerea ofertei totale de bunuri și servicii (a Produsului Intern

Brut) ca urmare a:
• evenimentelor/conflictelor sociale, politice și economice interne și externe;
• deciziilor firmelor dominante de pe piață de a menţine un nivel redus al producţiei,
pentru a induce creșterea preţurilor și implicit majorarea câştigurilor lor (mai ales în
condiţiile pieţelor de monopol și duopol);
• anticipărilor firmelor privind creșterea viitoare a preţurilor, ceea ce le determină să-și
restrângă sau să-și stocheze oferta, în aşteptarea unor preţuri mai mari.
C. Inflația prin costuri
Apare datorită necorelării creşterii productivităţii muncii cu majorarea salariilor

nominale, în urma revendicărilor sindicale. Indexările sau majorările în sectorul de stat se
acordă de regulă unitar, fără a ţine cont de performanţele sectorului respectiv, ca efect al
presiunilor grupurilor sindicale. Creşterea aliniată a salariilor conduce la o majorare medie a
veniturilor angajaţilor, care depăşeşte de fapt creșterea reală a productivităţii muncii și
accentuează dezechilibrul inflaţionist. Mai mult, creşterile salariale ale angajaţilor se
transformă în creşteri de cost pentru firmele angajatoare. Creşterile de cost vor fi transferate
asupra preţurilor de vânzare ale bunurilor sau serviciilor realizate de firmă, pentru a putea fi
recuperate. Acest lucru va alimenta inflația existentă și va fi motiv pentru noi revendicări
sindicale. Acest mecanism este cunoscut sub numele de „spirala inflaţionistă” (inflationary
spiral) și ilustrează faptul că inflația este un fenomen care se autoalimentează. O altă reacţie
posibilă a firmelor la creşterile salariale este de a restrânge activitatea și de a disponibiliza o
parte din angajaţi. În felul acesta inflația amplifică și şomajul.
Inflația prin costuri pune aşadar problema relaţiei dintre salariu, inflație și utilizarea
deplină a forţei de muncă (şomaj). În acest sens trebuie menţionată celebra curbă a lui
Phillips, care exprimă, empiric, raportul dintre inflație, reprezentată pe axa verticală și
şomaj reprezentat pe axa orizontală (fig. 4).
În 1958 Alban W.Phillips a publicat un studiu statistic, în care stabilea o corelaţie
inversă între variaţiile salariilor nominale și rata şomajului, constatată în decurs de aproape
un secol (1861-1957) în Marea Britanie.
Figura nr. 4
Curba lui Phillips
Rata inflației %
Rata şomajului %
49
Pornind de la aceasta relaţie, numită “curba lui Phillips”, s-au făcut o serie de
extrapolări teoretice. Astfel, această curbă a servit pentru mulţi teoreticieni în argumentarea
conceptului următor: creșterea inflației conduce la diminuarea şomajului și implicit,
scăderea inflației, conduce la majorarea şomajului. Aceste raţionamente au fost depăşite
însă de realităţile vieţii curente, deoarece corelaţia stabilită de Phillips se mai verifică în
perioada postbelică pentru anii 1961 – 1969, în economia SUA. Pentru perioada următoare,
corelaţia nu se mai respectă în aproape nici o ţară, întrucât se înregistrează concomitent, în
multe state, rate înalte ale inflației și ale şomajului, fapt ce corespunde unei situaţii de
stagflaţie.
Dezvoltarea conceptului curbei lui Phillips a condus la constatarea că, dacă corelaţia
dintre inflație și şomaj există într-adevăr, aceasta tinde să se deplaseze în sus, dând naştere
unei “curbe Phillips verticale și de lungă durată”, ceea ce înseamnă că extinderea şomajului
nu împiedică creșterea inflației. În plus, s-a verificat încă o dată conceptul keynesist
conform căruia, independent de inflație, există o rată naturală a şomajului, care trebuie
avută în vedere și când rata inflației este zero.
D. Inflația structurală
Este determinată de factori cum ar fi:

- modificările concomitente ale cererii și ale ofertei de bunuri și servicii (cererea creşte,
oferta scade);
- creșterea cererii totale de bunuri și servicii peste potenţialul productiv național;
- rigiditatea economică a aparatului productiv național și a forţei de muncă;
- finanţări bugetare extinse pentru sectoare economice nerentabile;
- volumul mare al creditelor neperformante etc.
Este caracteristică ţărilor care au ales calea dezvoltării economice accelerate și a unei
creşteri economice rapide pe care, de fapt, nu o pot susţine financiar. Poate genera
hiperinflaţie.
E. Inflația importată
Este determinată de variaţia cursului de schimb al monedei naționale în raport cu

diverse valute și de circulaţia liberă a capitalului dintre ţări. Sub presiunea majorării
preţurilor bunurilor și materiilor prime importate, costurile de producţie ale firmelor
naționale cresc și accentuează dezechilibrul inflaţionist intern. Astfel, variaţiile de curs
valutar reprezintă o cale importantă de transfer a creşterilor de productivitate și a câştigurilor
pe plan extern, întrucât, în condiţiile amplificării relaţiilor comerciale internaţionale,
impactul inflației importate este foarte mare.
Delimitarea tipurilor de inflație după cauzele care le generează, realizată anterior,

este doar una teoretică, pentru că, în realitate, acestea se întrepătrund și se amplifică
reciproc!
50
5.3. Politicile antiinflaționiste
În cele mai multe dintre ţările dezvoltate ale lumii, funcţia de gardian al stabilităţii
preţurilor a fost atribuită Băncii Centrale. Alte funcţii care îi reveneau – precum asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi sau stimularea creşterii economice – au devenit secundare în
raport cu asigurarea stabilităţii preţurilor.
O dată stabilită prioritatea luptei împotriva inflației și instituţia însărcinată cu
aceasta, s-a pus problema instrumentelor, metodelor și pârghiilor prin care Banca Națională
poate contribui în mod semnificativ la stabilitatea preţurilor în economie. Aici, atât
experienţa ţărilor lumii, cât și literatura de specialitate descriu o paletă largă de politici
utilizate de diverse ţări, în diverse împrejurări economice și politice. Fără îndoială, nu există
o reţetă unică sau o reţetă infailibilă. Mai mult, în nici o ţară, politica monetară singură nu
poate asigura îndeplinirea obiectivului antiinflaţionist, atingerea acestuia fiind influenţată –
uneori hotărâtor – de alte componente ale mix-ului de politici promovate de autorităţi,
printre care cele mai importante sunt politica fiscală și politica bugetară.
În multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum
ar fi dimensiunea unui agregat monetar, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de
schimb etc. Altele au trecut la o politică de ţintire directă a inflației.
Politicile antiinflaționiste pot fi structurate în:
A. Politici de protecţie a celor afectaţi de inflație;

B. Politici de diminuare și control.
Acestea din urmă pot fi la rândul lor delimitate, după cum urmează:
B 1. politici financiare antiinflaționiste;
B 2. politici monetare antiinflaționiste;
B 3. politici de control asupra producţiei, salariilor și preţurilor.
A. Din prima categorie, cea mai importantă măsură este indexarea. Aceasta
reprezintă o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor economici și
ale populaţiei, îndeosebi a salariilor și pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial, astfel încât
să acopere total sau parţial creșterea preţurilor generată de inflație.
Indexarea poate fi aplicată efectiv doar în sectorul public și în general este o măsură
tardivă, incompletă și care accentuează de fapt tensiunile inflaţioniste. De asemenea,
indexarea are de multe ori la bază indici care nu exprimă corect nivelul real al inflației.
Studiile făcute asupra mecanismului indexării au reliefat că, aplicarea indexării accentuează
negativ relaţia dintre salariu și productivitatea muncii.
Alte măsuri din aceeaşi categorie sunt:
- creșterea dobânzilor plătite la depozite și la conturile de economii în monedă naţională;
- acordarea de compensaţii;
- subvenţionarea preţului unor produse etc.
B 1. Politicile financiare antiinflaționiste

Politicile financiare au drept componente politicile bugetare și pe cele fiscale. Prin
politicile bugetare și fiscale se urmăresc mai multe obiective vizând reducerea cererii
globale, contribuind astfel la atenuarea procesului inflaţionist.
51
Astfel de politici sunt însă restrictive și provoacă austeritate bugetară. Punerea în
practică a politicilor financiare antiinflaționiste se realizează prin exercitarea unei serii de
măsuri, cum sunt:
1. diminuarea deficitului bugetar prin temporizarea cheltuielilor publice;
2. lansarea unor împrumuturi publice, prin intermediul emisiunii de titluri de stat, în vederea
absorbirii excesului de masă monetară;
3. creșterea veniturilor bugetare prin majorarea fiscalităţii etc.
Toate masurile arătate nu se pot aplica simultan, ci cu o anumită gradare care să
asigure eficienţa acestora. Efectele lor se obţin, de regulă, în timp și de multe ori ele au
efecte contradictorii, atunci când ritmul și intensitatea lor sunt exagerate. O prea mare
presiune fiscală poate avea efecte opuse scopului urmărit. De exemplu, în România, cu toate
că presiunea fiscală este mare, iar bugetele sunt de austeritate, inflația și şomajul
înregistrează nivele ridicate.
B 2. Politicile monetare antiinflaționiste

Abandonarea etalonului aur-monedă și încetarea convertibilităţii în aur, au făcut ca
adaptarea masei monetare la necesităţile economiei să nu se mai facă prin autoreglare
spontană. În absenţa mecanismelor de autoreglare și în condiţiile creşterii inflației, băncile
centrale au fost nevoite să pună în practică noi tehnici și instrumente de combatere a
excesului de masă monetară. Acestea se aplică de către Banca de Emisiune în relaţiile cu
băncile comerciale, și prin intermediul acestora, în relaţiile cu agenţii economici și
populaţia, prin canale de transmisie specifice. Principalele instrumente ale politicilor
monetare antiinflaționiste sunt:
- manevrarea taxei scontului;
- sistemul rezervelor minime obligatorii;
- operaţiunile de open-market;
- reglementarea și controlul prudenţial bancar.
Manevrarea taxei scontului este o metodă tradiţională utilizată pentru comprimarea

masei monetare. Taxa scontului este rata dobânzii la creditele de refinanţare acordate de
Banca Națională băncilor comerciale și care au drept suport efecte comerciale (creditele de
scont). În funcţie de nivelul acesteia variază toate celelalte dobânzi din economie, taxa
scontului dând practic tonul la modificările suferite de ratele dobânzii.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte
eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători și-i stimulează să dezvolte activităţi pe
baza finanţării prin credit. Majorarea taxei scontului are ca efect creșterea generală a
dobânzilor, având ca urmare înrăutăţirea climatului de obţinere a creditelor, conducând la
scăderea profiturilor și a motivaţiei de dezvoltare a afacerilor. Se calmează astfel
fenomenele de supraîncălzire ale economiei.
Aşadar, taxa scontului (ts) este utilizatǎ ca instrument de politicǎ monetară astfel:
- Dacǎ ts creşte  creşte rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale  
volumul creditelor acordate  scade volumul masei monetare (asanare monetară)  se ţine
sub control sau se reduce inflația;
- Dacǎ ts scade  scade rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale  creşte
volumul creditelor acordate  creşte volumul masei monetare (expansiune monetară).
52
Eficacitatea combaterii inflației prin majorarea taxei scontului este însă relativ
redusă, pentru că dezechilibrele inflaţioniste nu se corijează prin simpla creştere a dobânzii.
Cu toate acestea, manevrarea taxei scontului continuă să fie folosită ca instrument de
politică monetară în multe ţări, însă în strânsă legătură cu alte instrumente.
Sistemul rezervelor minime obligatorii s-a creat înaintea primului război mondial.
Rezerva minimǎ reprezintă suma constituitǎ în mod obligatoriu de către băncile comerciale,
sub formǎ de depozit la Banca Naţionalǎ, sumă ce se calculează prin aplicarea unor cote
procentuale asupra depozitelor în lei și în valutǎ atrase de băncile comerciale. Aceastǎ
rezervǎ este folositǎ de Banca Naţionalǎ și ca un instrument de politicǎ monetară, astfel:
- Dacǎ creşte cota de rezervǎ minimǎ obligatorie  scad disponibilităţile de creditare ale
băncilor comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa monetară;
- Dacǎ scade cota de rezervă minimǎ obligatorie  creşte volumul masei monetare.
Această metodă, aşa cum am arătat mai sus, are caracter antiinflaţionist prin
restrângerea capacităţii băncilor de a multiplica creditul, pe baza depozitelor constituite de
acestea. Nivelul procentual al rezervelor minime obligatorii se modifică destul de des, în
funcţie de cât de mult se doreşte să se diminueze masa monetară în circulaţie, iar
manevrarea lui influenţează mărimea creditelor acordate și costul acestora.
În ultima perioadă, se manifestă tendinţa restrângerii utilizării rezervelor minime, ca
urmare a liberalizării mişcărilor de capitaluri pe plan internațional și a inovaţiilor financiare,
care contracarează efectele nedorite ale acestui instrument. Manevrarea ratei rezervei
minime obligatorii este o decizie administrativă și de aceea băncile naționale s-au orientat
spre măsuri mai puţin directe, cum este politica de open - market.
Operaţiunile de open-market constau în cumpărarea și vânzarea pe piaţa liberă a

titlurilor de stat și a altor titluri financiare între Banca Centrală și băncile din sistem. Aceste
operaţiuni au caracteristici cum sunt:
- nivelul dobânzilor practicate variază în funcţie de evoluția pieţei și sunt determinate de
orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
- în desfășurarea acestor operaţiuni, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază
alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii.
Operaţiunile de open-market permit băncii centrale să acorde credite, dar și să se
împrumute, reducând astfel lichiditatea pe piaţa bancară și deci posibilitatea băncilor
comerciale de a acorda credite.
Vânzarea de titluri de valoare de către banca de emisiune determină o micşorare a
capacităţii băncilor de a acorda credite, o contracţie a lichidităţii. Cumpărarea sau
răscumpărarea lor de către Banca de Emisiune înseamnă o creştere a masei monetare, o
creştere a lichidităţii și deci posibilităţi sporite de creditare a economiei, cu consecinţe
inflaţioniste.
Aşadar, operaţiunile de open-market influenţează masa monetară astfel:
- dacǎ Banca Naţionalǎ vinde băncilor comerciale titluri de stat  scad posibilităţile de
creditare ale băncilor comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa
monetară;
- dacǎ Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale titluri de stat  creşte volumul
creditelor acordate de băncile comerciale  creşte masa monetară.
53
Vânzarea de titluri are și ea în anumite limite caracter inflaţionist. Dacă statul pune
în vânzare noi și noi titluri (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie, obligaţiuni etc.) și le vinde
prin intermediul băncii centrale, iar disponibilităţile astfel obţinute nu sunt utilizate și repuse
în circulaţie ca și cheltuieli bugetare sau credite cu scop productiv, vânzarea de titluri poate
avea efect inflaţionist.
Reglementările bancare și controlul prudenţial sunt măsuri cu influenţă directă

asupra masei monetare în circulaţie, prin stabilirea de către banca de emisiune, prin norme
specifice, a unor comportamente pentru băncile comerciale, comportamente referitoare la
capitalul minim, volumul lichidităţii sau o anumită utilizare a activelor bancare.
Astfel de masuri iau forme concrete de aplicare în diverse ţări. Printre cele mai
importante măsuri de acest gen se numără plafonarea creditului, care constă în limitarea de
către Banca Națională a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale, indiferent de
resursele de creditare. Astfel, banca centrală stabileşte pentru fiecare tip de bancă sau pentru
fiecare tip de credit o limită, determinată prin aplicarea unui procent stabilit asupra
angajamentelor totale. Prin aceasta se urmăreşte restrângerea expansiunii creditului peste
anumite limite, dar și scăderea gradului de risc și limitarea falimentelor în sectorul bancar.
B 3. Politici de control asupra producţiei, salariilor și preţurilor

Combaterea inflației se poate face și prin măsuri care acţionează asupra ofertei de
bunuri și servicii din economie. Orientarea producţiei spre produsele a căror lipsă este mai
pronunţată relaxează în general presiunile inflaţioniste. În multe ţări, se promovează
politica ofertei, care constă în stimularea investiţiilor și a producţiei, care să împiedice
creșterea preţurilor sau să ducă chiar la reducerea acestora.
În categoria măsurilor de stimulare a ofertei de bunuri și servicii se cuprind:
- modernizările tehnologice ale aparatului productiv;
- stimularea investiţiilor directe autohtone și străine prin facilităţi legislative;
- controlul activităţii monopolurilor și a sindicatelor, etc.
O metodă destul de des utilizată în combaterea inflației este și metoda îngheţării
salariilor, a blocării creşterii lor, în condiţiile în care toate celelalte preţuri îşi continuă
ascensiunea. Aceasta conduce însă la o erodare puternică a puterii de cumpărare a
populaţiei, cu urmări dintre cele mai nefavorabile în plan social și cu rezultate
neconcludente în combaterea inflației.
***
În concluzie, orice măsură antiinflaţionistă are și efecte negative, iar efectele pozitive
sunt decalate în timp, nu sunt imediate. Din acest motiv, împotriva inflației se aplică
întotdeauna pachete de măsuri (mix policy), care trebuie să se completeze cât mai bine pe
termen mediu și lung. Ele trebuie aplicate cu grijă pentru a nu genera deflaţie sau chiar
recesiune!
Inflația se măsoară cu ajutorul aceloraşi instrumente ca și puterea de cumpărare a

monedei și anume:
- Indicele general al preţurilor IGP;
54
- Deflatorul PIB (PNB);
- Indicele preţurilor de consum IP.
Cel mai utilizat instrument pentru cuantificarea inflației rămâne însă indicele
preţurilor de consum IP. Acesta măsoară evoluția de ansamblu a preţurilor bunurilor și a
tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie într-o anumită perioadă (săptămână, lună,
trimestru, semestru, an). Acest indice se referă numai la bunurile și serviciile incluse în
consumul direct al populaţiei, fiind excluse dobânzile plătite la credite, primele aferente
contractelor de asigurare, amenzile, impozitele, investiţiile etc.
Metodologia de calcul a IP și a inflației este armonizată cu metodologia utilizatǎ de
Oficiul de Statisticǎ al UE (EUROSTAT), la nivel de clasificări, nomenclatoare, metode de
eşantionare și de calcul, pentru a asigura comparabilitatea indicilor pe plan european. În
prezent, bunurile și serviciile luate în considerare în calculul IP sunt grupate în 12 diviziuni,
detaliate pe 39 de grupe și 93 de clase de mărfuri și servicii. În consonanţă cu metodologia
UE, indicele preţurilor de consum se calculează după formula:
unde:
i = ponderea fiecărui bun i în „coşul” de bunuri și servicii stabilit la nivel național,

în funcţie de structura cheltuielilor medii efectuate de o gospodărie, în perioada de bază;
IPi = indicele de preţ pentru bunul i;
Pi1= preţul bunului i în perioada curentă;
Pi0= preţul bunului i în perioada de bază.
Rata inflației = IP-100 %. – arata cu cat s-au majorat in medie preturile si tarifele
pentru bunurile si serviciile care intra in consumul direct al populatiei.
***
55
1. Sǎ se calculeze rata inflației anuale pe baza indicelui preţurilor de consum, cunoscând

următorul coş de bunuri și servicii (modelul EUROSTAT):
Nr. Grupele de mărfuri (diviziunile) Ponderea IPi Participarea fiecărei grupe la

crt. i (%) (%) creșterea IP
- i x IPi (%)
1 Alimente și băuturi răcoritoare 32 138 44,16
2 Băuturi alcoolice + tutun 8 125 10
3 Îmbrăcăminte + încălţăminte 7 135 9,45
4 Locuinţǎ + apǎ + electricitate + 11 137 15,07
gaze
5 Mobilier + echipament casnic 5 129 6,45
6 Sănătate 4 129 5,16
7 Transport 8 138 11,04
8 Comunicaţii 7 180 12,6
9 Odihnǎ, recreere, culturǎ 4 142 5,68
10 Educaţie 6 120 7,2
11 Hoteluri, cafenele, restaurante 6 170 10,2
12 Diverse alte bunuri 2 175 3,5
TOTAL 100 % *
Aşadar,
IP = 140,51 %,
Rata inflației = 140,51 % - 100% = 40,51 % , ceea ce înseamnă că, în medie, în anul
analizat, preţurile au crescut cu 40,51%, cea mai accentuată creştere fiind în domeniul
comunicaţiilor (80%). La polul opus se situează serviciile educaţionale, unde creșterea
preţurilor a fost de doar 20%.
2. Sǎ se calculeze rata inflației anuale pe baza următoarelor date:

Nr. Grupa de mărfuri i (%) Pi1 (u.m.) Pi0 (u.m.) IPi (%) i *IPi (%)
crt.
1 Grupa A 35 350 200 175 61,25
2 Grupa B 5 40 25 160 8
3 Grupa C 18 1200 960 125 22,5
4 Grupa D 12 1850 1630 113,49 13,61
5 Grupa E 30 150 96 156,25 46,87
Total 100 * * * 152,23
56
Deci IP = 152,23% și rata inflației = 152,23% - 100% = 52,23%
3. În ţara Z, în anul 2019, puterea de cumpărare a monedei a scăzut cu 15% (măsurată cu

ajutorul IP). Sǎ se determine cât a fost rata inflației.
Rezolvare:
Rata inflației = .
4. În ţara C, în anul 2019, PIB în preţuri curente a fost u.m. iar PIB în preţuri
constante u.m. Sǎ se determine rata inflației anuale.
Rezolvare:
Calculǎm mai întâi deflatorul PIB:
5. Dacǎ rata anualǎ a inflației în ţara Z a fost 150%, cât a fost rata medie lunarǎ a inflației?
Rezolvare:
Folosim următoarea formula: ; unde:
rli = rata lunarǎ a inflației (%);
rai = rata a anualǎ a inflației (%).
Înlocuim în formulǎ:
6. Se dau următoarele date privind bilanţul Băncii Naționale și bilanţul băncilor comerciale:
57
Bilanţul Băncii Naționale
Activ Sumă (u.m.)
Titluri de trezorerie 22.500
Credite de refinanţare 6.500
Alte active 15.000
Total activ 44.000
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie ?
Emisiune monetară ?
Total pasiv 44.000
Bilanţul centralizat al băncilor comerciale

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ ?
Credite acordate ?
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Capital propriu 25.000
Total pasiv 145.000
Cota de rezervǎ minimǎ obligatorie este de 20%. Se formulează următoarele cerinţe:

a) sǎ se completeze bilanţurile iniţiale ale Băncii Naționale și al băncilor comerciale.
b) sǎ se stabilească cum va fi afectat volumul creditelor acordate agenţilor economici de
către băncile comerciale, în cazul în care cota de rezervǎ minimǎ obligatorie se reduce la
18%, iar Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale un portofoliu de titluri de
trezorerie în valoare de 5.500 u.m.
Rezolvare:
a) Calculăm mai întâi rezerva minimǎ obligatorie conform legii, prin aplicarea cotei asupra
totalului depozitelor. Astfel:
Rezerva conform legii este: 120.000 x 20% = 24.000 u.m.. Această sumă va figura și
în activul bilanţier al băncilor comerciale și în pasivul Băncii Naționale. Vom completa apoi
și celelalte posturi și vom reface bilanţurile iniţiale:

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ 24.000
Credite acordate 78.500
58
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Total pasiv 145.000

Activ Sumă (u.m.)
Alte active 15.000
Total activ 44.000
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie 24.000
Emisiune monetară 20.000
Total pasiv 44.000
b) În cazul în care cota de rezervă scade la 18%, volumul rezervei minime obligatorii se va
modifica la 18% x 120.000 = 21.600 u.m., ceea ce înseamnă cu 2.400 u.m. mai puţin faţă de
situaţia iniţială.
Dacă Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale un portofoliu de titluri în
valoare de 5.500 u.m., atunci în bilanţul acestora din urmă titlurile de trezorerie vor fi în
sumă de 42.500 - 5.500 = 37.000 u.m., iar în bilanţul Băncii Naționale vor fi de 22.500 +
5.500 = 28.000 u.m.
În bilanţul băncilor comerciale va fi afectat volumul creditelor acordate, fără sǎ se
modifice și totalul activului, însǎ la Banca Naţionalǎ se vor modifica și emisiunea monetară
și totalul bilanţier. Vom avea următoarea situaţie:

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ (-2400) 21.600
Titluri de trezorerie (-5500) 37.000
Credite acordate (+7900) 86.400
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Total pasiv 145.000

Activ Sumă (u.m.)
Titluri de trezorerie (+5500) 28.000
Alte active 15.000
59
Total activ 49.500
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie (-2400) 21.600
Emisiune monetară (+7900) 27.900
Total pasiv 49.500
Se observă cǎ, în urma aplicării acestor mǎsuri de politicǎ monetară, volumul

creditelor acordate de băncile comerciale s-a majorat cu 7.900 u.m., de la 78.500 u.m. la
86.400 u.m., iar emisiunea monetară a Băncii Naționale s-a majorat la 27.900 u.m.
7. Se dă următorul bilanţ simplificat al unei bănci comerciale (u.m):
ACTIV Sume PASIV Sume

Imobilizări 8.000 Capital propriu 22.250
Credite acordate 70.000 Depozite atrase 90.000
Titluri de stat 23.000
Rezerva minimă obligatorie -
RMO 11.250
Total 112.250 Total 112.250
Cu cât trebuie să scadă rata rezervei minime obligatorii pentru ca nivelul creditelor acordate
să crească cu 10%, în condiţiile în care portofoliul de titluri de stat se diminuează cu 3.000
u.m ?
Rezolvare:
Calculăm rata de rezervă minimă obligatorie (%) pe baza datelor din bilanţul iniţial:
Rata rezervei obligatorii =
Calculăm noul nivel al creditelor: 70.000 x 110% = 77.000 u.m.
Calculăm noul nivel al portofoliului de titluri de stat: 23.000 – 3.000 = 20.000 u.m.
Rescriem structura activului (u.m.) pentru a determina noul nivel al rezervei minime
obligatorii, ţinând cont de faptul că totalul bilanţier nu se modifică:
ACTIV Sume
Imobilizări 8.000
Credite acordate 77.000
Rezerva minimă obligatorie ?
Total 112.250
Prin urmare noul nivel al RMO este: 112.250 – (8.000 + 77.000 + 20.000) = 7.250
u.m.
Aceasta corespunde unei rate de rezervă minimă obligatorie de:

60
, ceea ce înseamnă o scădere cu 4,45 puncte
procentuale faţă de nivelul iniţial.
1. Dacǎ preţurile de consum cresc în perioada t0-t1 de 6,35 ori, cât va fi rata inflației în
aceeaşi perioadǎ? Dar indicele puterii de cumpărare?
2. Ştiind cǎ în ţara Z, în anul 2019, PIB în preţuri curente a fost de u.m., iar
PIB în preţuri constante a fost u.m., sǎ se calculeze rata anualǎ a inflației și
rata lunarǎ a inflației.
3. Ştiind cǎ indicele preţurilor de consum a fost în anul 2019, în ţara Y, de 180%, iar
indexarea salariilor a fost, în medie, de 60% din rata anualǎ a inflației, sǎ se calculeze ce
spor salarial va primi în cursul anului un angajat care, la 1.01, avea un salariu nominal
de 14.500 u.m.
4. Se dau următoarele date privind rata anualǎ a dobânzii la depuneri și rata anualǎ a
inflației în 5 ţări:
Ţara A B C D E
Rata dobânzii 10% 8% 13% 70% 125%
(%)
Rata inflației (%) 2% 12% 13% 120% 118%
Sǎ se calculeze rata dobânzii reale în fiecare ţarǎ și sǎ se comenteze oportunitatea

depunerilor bancare în monedǎ naţionalǎ.
5. Sǎ se determine rata anualǎ a inflației într-un stat membru UE, pe baza modelului
EUROSTAT:
Nr. Grupa de mărfuri i (%) Pi1 Pi0 IPi (%) i *IPi
crt. (u.m.) (u.m.) (%)
1 Alimente și băuturi 26 100 95
răcoritoare
2 Băuturi alcoolice și tutun 7 80 78
3 Îmbrăcăminte și 9 530 520
încălţăminte
61
4 Locuinţǎ, apǎ, gaze, 10 325 318
electricitate
5 Mobilǎ și echipament 4 218 216
casnic
6 Sănătate 9 108 105
7 Transport 8 22 21
8 Comunicaţii 6 15 14
9 Odihnǎ, recreere, culturǎ 3,5 96 93
10 Educaţie 8 214 210
11 Hoteluri, cafenele, 9 75 68
restaurante
12 Diverse alte bunuri 0,5 40 39
TOTAL 100
6. Sǎ se calculeze rata trimestrialǎ a inflației în ţara W, pe baza următorului coş

convenţional de bunuri și servicii:
Nr. Produse αi(%) Pi0(u.m.)

crt.
1 Produs A 25 125
2 Produs B 13 180
3 Produs C 14 19
4 Produs D 28 200
5 Produs E 20 380
Total 100
La sfârşitul trimestrului, preţul produsului A este cu 20% mai mare, al produsului B

a crescut de 1,164 ori, al produsului C cu 7 u.m., al produsului D de 1,09 ori și cel al
produsului E cu 17%. Ponderile αi(%) au rămas nemodificate.
7. Se dă următorul bilanţ simplificat al unei bănci comerciale (u.m):
ACTIV Sume PASIV Sume

Imobilizări 18.000 Capital propriu 24.000
Credite acordate 73.000 Depozite atrase 110.550
Rezerva minimă obligatorie 16.250
Cu cât trebuie să scadă rata rezervei minime obligatorii pentru ca nivelul creditelor
acordate să crească cu 11%, în condiţiile în care portofoliul de titluri de stat se diminuează
cu 3.700 u.m ?
8. În bilanţul centralizat al băncilor comerciale figurează următoarele valori (u.m):

- bonuri de tezaur 80.000
- rezerva minimă obligatorie 52.500
- credite acordate 320.000
- alte active 47.500
- fonduri proprii 100.000
62
- depozite 350.000
- alte pasive 50.000
Ce efect au asupra potenţialului de creditare al băncilor comerciale următoarele
operaţiuni: diminuarea ratei de rezervă minimă obligatorie cu 3 puncte procentuale,
concomitent cu achiziţia de bonuri de tezaur în valoare de 10.500 u.m de la Banca
Națională?
1. Ce este inflația? Dar deflaţia?

2. Care sunt principalele cauze ale inflației?
3. Care sunt tipurile de inflație, conform principalelor criterii de clasificare?
1. Inflația este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă prin creșterea

generalizată a preţurilor și tarifelor și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Deflaţia
(deflation) este fenomenul opus inflației, caracterizat prin scăderea generalizată a preţurilor
și creșterea puterii de cumpărare a monedei naționale.
2. Cauzele inflației sunt

- Creşterea ofertei de bani din economie, ca urmare a:
- Scăderea sau limitarea creşterii volumului de bunuri și servicii de pe piață,
- Dezechilibrul între creșterea productivităţii muncii la nivel național și creșterea
veniturilor;
- Variaţia cursului de schimb al monedei naționale în raport cu diverse valute;
- Subvenţionarea de către stat a unor ramuri economice nerentabile (minerit, agricultură
etc).
3. Tipurile de inflație se delimitează după mai multe criterii, astfel:

i. După ritmul de creştere a preţurilor, avem:
Inflaţie târâtoare: preţurile cresc cu aproximativ 2 – 5%/an;
Inflaţie medie: creșterea preţurilor este de 5 –15%/an;
Inflaţie galopantă: creșterea preţurilor este între 15 – 50%/an;
63
Hiperinflaţie: creșterea preţurilor este mai mare de 50%/an.
ii. După tipul mecanismului economic se disting:
Inflaţie deschisă (declarată);
Inflaţie reprimată.
iii. După cauzele care o provoacă, există:
Inflaţie prin cerere;
Inflaţie prin ofertă;
Inflaţie prin costuri;
Inflaţie structurală;
Inflaţie importată.
1. Care sunt principalele efecte ale inflației?

2. Ce este inflația prin cerere?
3. Ce este inflația importată?
4. Cum se măsoară inflația?
5. Care sunt componentele politicilor monetare antiinflaționiste?
6. În ce constă politica de open-market?
7. Explicaţi importanţa rezervelor minime obligatorii.
8. Cum este manevrată taxa scontului, ca instrument de politică monetară antiinflaţionistă?
9. Cum acţionează politicile financiare antiinflaționiste?
10. În ce constă controlul prudenţial bancar?

Inflaţie Inflaţie structurală
Deflaţie Inflaţie importată
Dezinflaţie Curba lui Phillips
Stagflaţie Deflatorul PIB
Spirală inflaţionistă Indicele preţurilor de consum
Inflaţie târâtoare Politici antiinflaționiste
Hiperinflaţie Reglementări prudenţiale bancare
Inflaţie galopantă Manevrarea taxei scontului
Inflaţie prin cerere Politica de open-market
Inflaţie prin costuri Sistemul rezervelor minime
Inflaţie prin ofertă obligatorii
64
Barbu, T.et al.- Băncile în economia globala : evoluții, provocări, perspective, București, Editura
ASE, 2020
Cochrane, John H - Strategies for monetary policy, Stanford, Hoover Institution Press, 2019
65
Unitatea de învățare 6: CREDITUL ŞI DOBÂNDA
Cuprins:
6.1. Conținutul și trăsăturile creditului în economia de piață.

6.2. Formele creditului în economia de piață.
6. 10 Bibliografia unității de învățare 6
utilizarea noțiunilor legate de conceptul de credit și cel de dobândă și a trăsăturilor lor,
identificarea tipurilor de dobânzi utilizate în practica bancară
a calcula dobânda aferentă creditelor și depozitelor
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum creditul, trăsăturile

creditului, dobânda și funcțiile îndeplinite de aceasta într-o economie modernă, tipurile
de dobânzi și modul de determinare a acestora.
6.1. Conținutul și trăsăturile creditului în economia de piață
Creditul este un concept economic ce exprimă relații de repartiţie ale unei părţi din
venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilităţi băneşti din economie și
se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi.8
Pentru definirea creditului trebuie să prezentăm și alte accepţiuni cu privire la acest
concept:
1. creditul este o expresie a încrederii („creditum” = lat. încredere în ceva sau cineva);
aceasta conferă creditului un caracter subiectiv. În practică, este vorba despre încrederea
8
66
creditorului în debitor, justificată de bonitatea acestuia și de capacitatea previzionată de
rambursare.
2. creditul este o expresie a relaţiilor de distribuire. Aceasta pleacă de la conținutul
economic al creditului și anume transferul unei părţi din venitul unor participanţi la
circuitul economic către alţii; acest caracter de transfer este însă unul temporar și
presupune o contraprestaţie (dobânda).
3. creditul este o expresie a relaţiilor de schimb; se referă la faptul că orice credit
înseamnă un acord prin care anumite bunuri sau servicii ori bani sunt cedate în schimbul
unei promisiuni de plată viitoare.9
Elementele (trăsăturile) creditului sunt:
1. participanţii la raportul de credit;

2. caracterul contractual;
3. promisiunea de rambursare;
4. prudenţa;
5. scadenţa (termenul de rambursare);
6. dobânda;
7. utilitatea/eficienţa creditului;
8. acordarea pentru obiective precise.
1. participanţii la raportul de credit sunt creditorul și debitorul. Ei se mai numesc și subiecte

ale raportului de credit. Se împart în trei mari categorii:
a. agenţi economici. Aceştia pot fi creditori, dacă obţin rezultate financiare pozitive, în mod
direct sau prin intermediul instituţiilor financiare. Cea mai frecvent întâlnită este însă ipostaza
lor de debitori.
b. populaţia. Se situează de foarte multe ori în ipostază creditoare, datorită potenţialului mare de
economisire.
c. statul, care este creditor în cazul înregistrării de excedente bugetare (destul de rar). Calitatea
de debitor este însă mai des întâlnită în toate economiile contemporane și generează datorie
publică.
2. caracterul contractual, care se referă la faptul că orice credit are la bază un contract încheiat
între cele două părţi, prin care se stabilesc drepturile și obligaţiile fiecăreia.
3. promisiunea de rambursare este angajamentul debitorului de a rambursa la scadenţă

valoarea capitalului împrumutat, la care se adaugă dobânda, ca preţ al capitalului. Datorită unei
conjuncturi nefavorabile, debitorul se poate afla în incapacitate de plată sau poate întârzia cu
achitarea sumelor ajunse la scadenţă. Această situaţie poate fi prevenită prin analiza atentă a
solicitanţilor de credit de către împrumutător.
4. prudenţa.
Creditorii urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate în ceea ce priveşte
rambursarea creditelor la scadenţă. În raporturile lor cu debitorii, creditorii sunt expuşi unor
9
Thomas Fitch – Dictionary of Banking Terms, New York, 1993
67
riscuri care impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanţei. În cazul în care la scadenţă
debitorul nu îşi poate achita datoriile, creditorul, dacă are garanţii constituite în condiţiile legii,
pe baze contractuale, le poate executa.
Garanţiile cerute pentru creditele acordate se împart în trei mari categorii:
a. garanţii reale. Acestea sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin
afectarea unui bun al debitorului, în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.
Garanţiile reale sunt de două tipuri:
a.1. ipoteci (pentru bunuri imobiliare), care sunt o formă de garanţie reală fără deposedare;
a. 2. gajuri (pentru bunuri mobiliare), care pot fi cu deposedare și fără deposedare.
Garanţia reală mobiliară cu deposedare poate fi constituită de împrumutat numai
asupra unor bunuri mobile, aflate în proprietatea sa exclusivă, de volum mic și valoare mare,
aflate în stare bună de conservare, care se vor păstra în depozitele creditorului (tablouri, bijuterii,
titluri de valoare etc).
Garanţia reală mobiliară fără deposedare este, de regulă, acceptată de creditori numai
asupra bunuri cum ar fi stocurile de mărfuri, produse ori materii prime, mijloace de transport,
utilaje ş. a., aflate în stare bună de funcționare, cu condiţia ca acestea să fie asigurate împotriva
riscurilor generale de avarii, furt, incendii la o societate de asigurare-reasigurare. Bunurile de
strictă necesitate nu pot fi admise în garanţie.
b. garanţii personale. Acestea sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor, prin
care una sau mai multe persoane se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul,
să plătească datoria debitorului, în cazul în care acesta nu o va plăti el însuşi. Formele de garanţii
personale aplicabile conform legislaţiei româneşti sunt :
- fidejusiunea (cauţiunea);
- scrisori de garanţie emise de bănci, instituţii financiare și de asigurări, autorităţi
administrative, alte companii ce au această competenţă.
c. alte garanţii, pot fi reprezentate de gajul general (acelaşi bun este pus drept garanţie
pentru mai multe credite), cesiunea de creanţă, garanţiile colaterale, moralitatea, notorietatea etc.
Cesiunea de creanţă, deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau personale,
întrucât este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se foloseşte frecvent pentru
garantarea propriu-zisă a creditelor. De exemplu, la acordarea creditelor, băncile româneşti
solicită clienţilor, în mod obligatoriu, ca primă garanţie, cesionarea în favoarea lor a fluxului de
lichidităţi derulat prin bancă.
Astfel, pentru aplicarea principiilor prudenţei bancare, băncile româneşti acceptă, în
funcţie de situaţia concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea unui mix de garanţii,
astfel :
- garanţii necondiţionate de la Guvernul României;
- garanţii bancare;
- depozite colaterale (cash colateral);
- asigurare de risc financiar;
- cesiune de creanţă;
- ipoteci;
- garanţii reale mobiliare;
- fidejusiune (cauţiune).
Pentru a fi acceptate de un creditor, garanţiile trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
68
• să existe pieţe de desfacere sau potenţiali cumpărători pentru bunurile propuse drept
garanţie;
• să poată fi transformate rapid în lichidităţi;
• să fie materializate sub forma unui titlu sau înscris autentic;
• bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului și
să nu fie afectate de alte creanţe;
• proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le aduce în garanţie;
• să fie în stare corespunzătoare de funcționare.
5. scadenţa sau termenul de rambursare este stabilit prin contract și poate fi de la 24 de

ore (pe piaţa interbancară) până la 25-30 de ani (pentru obligaţiuni sau pentru credite
ipotecare). Creditele se pot rambursa în tranşe periodice sau într-o singură tranşă la scadenţă
(cele pe termene foarte scurte).
6. dobânda, care este preţul capitalului împrumutat sau chiria pe care o plăteşte debitorul
pentru dreptul de a folosi resursele împrumutate ale creditorului, până la rambursarea lor. Se
pot utiliza rate de dobândă fixe, valabile pe toată perioada creditului sau variabile, în funcţie
de inflație și de evoluția pieţei. Rata dobânzii are o influenţă covârşitoare asupra volumului
creditelor acordate. În general dacă rata dobânzii creşte, scade cererea de credite și invers.
7. creditul trebuie să fie un instrument eficient de finanţare pentru nevoile debitorilor, dar
să aducă și venituri creditorilor. De exemplu, în cazul creditelor bancare, pentru agenţii
economici creditul este eficient atunci când rata dobânzii plătite este mai mică decât rata
rentabilităţii economice realizate, iar pentru creditori, atunci când dobânzile încasate acoperă
dobânzile plătite la resursele atrase, cheltuielile de funcționare și asigură și o marjă
rezonabilă de profit.
8. acordarea pe obiective precise se referă la faptul că un credit acordat pe o anumită

destinaţie, nu poate fi folosit decât în scopul pentru care a fost contractat, acest aspect fiind
de regulă specificat în contractul de credit. O excepţie o reprezintă, de exemplu, creditele
bancare pentru nevoi curente acordate persoanelor fizice, în cazul cărora nu se solicită
justificarea modului de folosinţă, însă nivelul dobânzilor percepute este destul de ridicat.
6.2. Formele creditului în economia de piață
Tipurile de credite în economia de piață se pot delimita după următoarele criterii10:
I. după natura economică și participanţii la relaţia de creditare:

-credit comercial;
-credit bancar;
-credit de consum;
-credit obligatar;
10
Teodora Vâşcu, Nicolae Dardac – Monedă și credit, vol. 1, Ed. ASE, Bucureşti, 2002, pag. 119
69
-credit ipotecar.
II. după statul juridic al debitorului:
- credite acordate persoanelor fizice. Acestea pot fi credite pentru construcţia de
locuinţe, credite de consum, credite pentru vacanţe, credite pentru studii,
credite pentru tratamente medicale, credite pentru nevoi personale sau linii de
credit pentru cărţile de credit);
- credite acordate persoanelor juridice. Acestea pot fi credite de exploatare, de
scont, de investiţii, speciale (pentru finanţarea speculaţiilor bursiere) etc.
III. după calitatea debitorului și a creditorului:
- credite private (în care debitorul și creditorul sunt persoane juridice/fizice
private);
- credite publice (în care debitorul este statul).
IV. după termenul de acordare:

- credite pe termen scurt (mai mic de 1 an);
- credite pe termen mediu (1-5 ani);
- credite pe termen lung (scadenţă mai mare de 5 ani).
Vom detalia în cele ce urmează principalele tipuri de credite după natura lor economică:
CREDITUL COMERCIAL (Trade credit):

Reprezintă creditul pe care și-l acordă agenţii economici aparţinând aceleiaşi ramuri
economice și are ca efect accelerarea circulaţiei capitalului real11. Îmbracă de regulă două forme:
a. creditul-cumpărător, care se manifestă sub forma plăţilor în avans și reprezintă o
prefinanţare de către beneficiari a produselor sau serviciilor pe care intenţionează
să le achiziţioneze;
b. creditul-furnizor, care înseamnă vânzarea mărfurilor cu plată amânată.
Majoritatea firmelor acordă și în acelaşi timp beneficiază de astfel de credite, care
reprezintă o sursă importantă de elasticitate în sistemul financiar.12
În ţările dezvoltate, creditele comerciale reprezintă un instrument important de reducere
a cheltuielilor cu dobânzile. Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice, cum
sunt cambiile și biletele la ordin. În cazul scontării acestora la o bancă, putem considera creditul
comercial ca un suport pentru creditul bancar.
CREDITUL BANCAR (Bank loan)

Au drept specific faptul că raportul de credit se desfăşoară între un agent non-bancar
(persoană fizică sau juridică) și bancă sau o altă instituţie financiară. Are o mai mare flexibilitate
decât creditul comercial, deoarece sumele disponibile pot fi orientate de beneficiar spre orice
domeniu.
Creditele bancare se clasifică în primul rând după durată, astfel:
1. credite pe termen scurt. La modul general, acestea sunt:
- credite pentru aprovizionare, producţie și desfacere. Ele se acordă în baza unui
necesar de credite întocmit de firme și sunt destinate finanţării ciclului de exploatare. Se
11
Teodora Vâşcu, Nicolae Dardac – Monedă şi credit, vol. 1, Ed. ASE, Bucureşti, 2002, pag. 120
12
Dicţionar MacMillan de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 97 (versiunea în limba română)
70
acordă firmelor care au rulaj mare prin bancă și contracte ferme încheiate cu furnizorii și
clienţii. Sunt garantate în primul rând de bonitatea agenţilor economici și apoi de
stocurile de materii prime, materiale, produse în curs și produse finite finanţate;
- credite pentru nevoi sezoniere, care se acordă fermelor agricole sau unităţilor cu
activitate întreruptă, de regulă, pe maximum 6 luni. Sunt garantate cu producţia realizată
sau prin cesionarea contractelor cu beneficiarii în favoarea băncii;
- liniile de credit (creditele revolving), care sunt credite acordate clienţilor vechi și
foarte buni ai băncii. Constau în acoperirea tuturor cheltuielilor curente de către bancă
(prin onorarea cecurilor și a ordinelor de plată), urmând ca datoria să fie acoperită din
încasările derulate obligatoriu în proporţie de cel puţin 60% prin bancă. Garanţiile sunt
reprezentate de contractele cesionate în favoarea băncii și de bonitatea clientului. Datorită
selecţiei atente a clienţilor, riscurile asumate de bancă, în cazul acestor credite, sunt foarte
mici.
- credite în valută. Se acordă firmelor cu activitate de import-export, care au
performanţe financiare peste medie, rulaj mare prin bancă și contracte ferme încheiate cu
furnizorii externi. Sunt destinate achiziţionării de materii prime, utilaje și mijloace de
transport din străinătate.
2. credite pe termen mediu și lung; sunt în general credite pentru investiţii și au
următoarele destinaţii:
- realizarea de noi capacităţi de producţie;
- modernizări tehnologice;
- achiziţia de utilaje și mijloace de transport de valoare mare și folosinţă
îndelungată;
- lucrări de construcţii-montaj, etc.
CREDITUL DE CONSUM (consumer credit)

Reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal, de folosinţă
îndelungată și de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole electronice și electrocasnice etc),
exclusiv achiziţia de locuinţe. Pentru plăţile în rate este folosită, de regulă, relaţia comerciantului
cu o bancă. Principalul dezavantaj este că, în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat
să restituie bunurile.
CREDITUL OBLIGATAR
Constituie o formă de credit aparte, pe termen mediu sau lung, care are ca suport titluri de
împrumut specifice numite obligaţiuni. Pot emite obligaţiuni administraţia centrală și
administraţiile locale (pentru finanţarea unor deficite sau a unor investiţii), marile companii și
instituţiile financiar-bancare.
Împrumuturile obligatare se pot clasifica după caracteristicile lor, astfel:
I. din punct de vedere al modalităţilor de lansare:
- direct de către emitent;
- prin intermediul unui sindicat sau consorţiu, format din bănci sau instituţii financiare.
II. din punct de vedere al modalităţilor de rambursare
- împrumut rambursabil în rate constante (rata înseamnă tranşa din credit plus
dobânda corespunzătoare);
- împrumut rambursabil în tranşe constante;
- împrumut rambursabil în întregime, la sfârşitul perioadei.
71
Obligaţiunile se clasifică și ele astfel:
- obligaţiuni cu cupon (dobândă) fix;
- obligaţiuni cu cupon indexabil cu un procent stabilit în funcţie de activitatea
întreprinderii;
- obligaţiuni convertibile în acţiuni;
- euro-obligaţiuni (obligaţiuni în devize convertibile lansate în afara ţării).
CREDITUL IPOTECAR (mortgage loan)

Reprezintă acel tip de credite acordate de bănci și alte instituţii financiare autorizate,
destinat să finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor
cu destinaţie locativă, industrială sau comercială.13
Definiţii ale dobânzii:

1. suma de bani pe care o datorează debitorul creditorului său, pentru folosirea sumelor
împrumutate până la rambursarea lor. Dobânda reprezintă un cost pentru debitor și un
venit pentru creditor;
2. „recompensa pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită perioadă de timp” (J.M.
Keynes).
Factorii care influenţează nivelul dobânzii în mod direct sau indirect pot fi sintetizaţi astfel:
- raportul dintre cererea și oferta de credite în economie;
- nivelul inflației;
- stabilitatea economică și politică;
- termenul de acordare a creditelor;
- riscul de nerambursare din partea debitorului și lichiditatea acestuia;
- necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă;
- existenţa altor variante de finanţare pentru agenţii economici.
Tipurile de dobânzi utilizate de băncile comerciale în economia de piață sunt:
I. dobânzi active (percepute la credite) și dobânzi pasive (bonificate pentru resursele atrase,
adică pentru depozite și împrumuturi de refinanţare). Nivelul dobânzilor active trebuie să fie mai
mare decât al dobânzilor pasive, pentru ca banca să desfăşoare o activitate rentabilă.
Nivelul dobânzilor active este influenţat de:
-nivelul inflației;
-nivelul cheltuielilor administrative ale băncii;
-gradul de risc al operaţiunilor de credit;
- profitul bancar prognozat;
- cota de rezervă minimă obligatorie instituită de banca centrală etc.
Nivelul dobânzilor pasive este influenţat de:
- rata inflației;
- rata de refinanţare sau taxa oficială a scontului;
- ratele dobânzii practicate de celelalte bănci;
13
Legea nr. 190 din 09/12/1999 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 611 din 14/12/1999, privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare cu toate modificările ulterioare
72
- nivelul concurenţei în sectorul bancar etc.
II. dobânzi fixe și dobânzi variabile (indexabile).
III. dobânzi normale, curente și dobânzi penalizatoare
IV. dobânzi nominale și dobânzi reale. Dobânda nominală este cea înscrisă în contractul de
credit și solicitată de bancă debitorilor. Dobânda reală este cea care ia în considerare și rata
inflației. Relaţia de calcul este:
unde
dn % = rata dobânzii nominale, dr % este rata dobânzii reale iar ri este rata inflației anuale.
Aceasta se numeşte ecuaţia lui Fisher.
De aici rezultă că:
de unde se poate observa că rata dobânzii reale poate fi pozitivă (când dn > ri, ) și negativă (când
dn < ri ).
Dobânda reală negativă la credite îi avantajează pe debitori, dar conduce la scăderea

încrederii populaţiei în moneda naţională. Dobânda reală pozitivă la credite este rezultatul
practicării unor rate înalte în termeni nominali, ceea ce înseamnă credite scumpe și descurajante
pentru investiţii.
***
1. Sǎ se calculeze minimul de dobândă convenabil pentru creditele acordate de o banca,

cunoscând următoarele elemente:
- rata medie a dobânzii la care se obţin resursele de creditare (i) este de 15 %/ an;
- din creditele acordate, 5% nu se mai recuperează (d);
- rata inflației anuale (ri) este 13 %.
Rezolvare:
73
Pentru fundamentarea ratei dobânzii solicitate debitorilor pentru creditele acordate,
băncile procedează astfel:
1. Calculează rata medie a dobânzii la care se obţin resursele de creditare (i), luând în
considerare dobânzile plătite la depozite și la împrumuturile de refinanţare;
2. Estimează, pe baze statistice, procentul de credite (creanţe) care nu se mai

recuperează (d);
3. Calculează rata dobânzii cu primǎ de risc (r*):
unde r*-i = primǎ de risc.

1+i se mai numeşte tendinţǎ de valorificare a capitalului, iar 1-d se numeşte tendinţǎ de
diminuare a capitalului.
4. Determină rata dobânzii solicitate debitorilor pentru creditele acordate, adica minimul de
dobanda convenabil la acordarea de credite.
minimul de dobanda % = (1+r*) x (1+ri) -1, unde ri = rata inflatiei anuale.
Deci, calculǎm mai întâi r* și apoi minimul de dobanda convenabil, numit si dobanda
nominala (dn %) :
Aşadar, dacǎ ar ţine cont de toate riscurile (riscul nerecuperării capitalului și riscul de
scădere a puterii de cumpărare, în special), banca ar trebui sǎ solicite debitorilor o ratǎ a dobânzii
la credite de 36,79%/an, în condiţiile în care ea îşi procurǎ resursele de creditare cu un cost
mediu de 15 %/ an. Aceasta i-ar permite obţinerea unei dobânzi reale de 21,053% / an.
2. Sǎ se determine rata minimă a dobânzii solicitate de o bancă (dn % sau minimul de dobanda
convenabil) pentru creditele acordate, în următoarele condiţii:
- rata dobânzii plătite de bancǎ în primul trimestru pentru depozite și alte resurse
împrumutate este de 10 %/an, iar în următoarele trimestre creşte cu câte 2 puncte
procentuale;
- din totalul creditelor acordate, 2 % sunt total nerecuperabile, iar 5 % devin litigioase
și se recuperează în final 80 % din valoarea lor;
- rata inflației anuale = 8 %.
Rezolvare:
Determinăm mai întâi , apoi
74
3. La 1 octombrie a.c., contul curent al societăţii comerciale DELTA SA la banca sa
înregistrează un sold iniţial creditor de 500 u.m. În intervalul de timp până la 31 decembrie a.c.,
au loc următoarele operaţii:
- 20 oct.: încasare cec în valoare de 1.000 u.m.
- 5 nov.: plată furnizori materii prime 2.000 u.m.
- 15 nov.: virament în cont 400 u.m.
- 30 nov.: încasare cec 1.200 u.m.
- 15 dec.: plată energie electrică și apă 1.000 u.m.
Să se determine soldul final al contului curent la 31 decembrie a.c., înregistrările făcându-
se pe baza metodei directe. Dobânzile practicate sunt: 10% dobânda anuală creditoare și 20 %
dobânda anuală debitoare.
Rezolvare:
Înregistrarea dobânzilor în conturile curente se poate face prin două metode:

A. Metoda directă;
B. Metoda în scară.
A. Metoda directă se caracterizează prin următoarele:
- se înregistrează operaţiunile (intrările și ieşirile, adică încasările și plăţile) în partidă

dublă, în ordinea în care survin, până la data la care dorim sa calculam soldul contului
(sf. luna, trimestru, semestru, an);
- pentru fiecare operaţiune înregistrată se vor calcula asa numitele numere de dobânzi
(care pot fi debitoare - ND sau creditoare - NC), pentru perioada cuprinsă între data
operaţiunii și data calcularii soldului; numar de dobanda = suma * nr zile
- la data stabilita se calculeaza soldul sumelor (operatiunilor), ca diferenta intre incasari
si plati;
- pentru stabilirea soldului final al contului curent, se ajustează soldul sumelor cu
soldul dobânzilor. Acestea din urmă se calculează prin aplicarea ratelor de dobândă
debitoare/creditoare la numerele debitoare/creditoare.
B. Metoda în scară prezintă următoarele particularităţi:
- operaţiunile se înregistrează în partidă simplă, în ordine cronologică;

- după fiecare operaţiune se calculează soldul sumelor și numerele de dobânzi, pe
perioada cuprinsă între momentul operaţiunii și operaţiunea următoare
75
Rezolvarea se organizează în următorul tabel:
Debit Credit
Data Explicaţii Suma t ND = S x t Data Explicaţii Suma t NC = S x t
S (zile) S (zile)
5.11 Plată 2.000 56 112.000 1.10 Sold iniţial 500 91 45.500
furnizori
15.12 Plată 1.000 16 16.000 20.10 Încasare cec 1.000 72 72.000
energie
15.11 Virament în 400 46 18.400
cont
30.11 încasare cec 1.200 31 37.200
31.12 Închidere 3.000 128.000 31.12 Închidere 3.100 173.100
cont cont
Sold
creditor
SC =100
Aplicăm procentele de dobândă la numerele debitoare și creditoare, pentru a determina

mărimea dobânzii debitoare și a celei creditoare:
DD = u.m.
DC = u.m.
Soldul final este creditor SFC = SC + DC - DD = 100 + 48,08 – 71,11 = 76,97 u.m.
4. Se consideră următoarele operaţiuni care sunt efectuate prin contul curent al unui agent
economic, în perioada 1 martie – 31 mai:
- 20 martie: virament în cont 1.000.000 u.m.
- 5 aprilie: plata dividendelor către acţionari 2.000.000 u.m.
- 15 aprilie: încasare ordin de plată 400.000 u.m.
- 30 aprilie: încasare cecuri 1.200.000 u.m.
- 15 mai: plata furnizorilor de materii prime 1.000.000 u.m.
Soldul iniţial al contului (1 martie) este creditor, în mărime de 500.000 u.m. Să se
calculeze soldul final al contului curent la 31 mai a.c., conform metodei în scară și în condiţiile
practicării de către bancă a dobânzilor 10 % - 20 %.
Rezolvare:
Organizăm rezolvarea în următorul tabel:

Data Explicaţii Suma t (zile) N=Sxt
1.03 Sold iniţial 500.000 C 19 9.500.000 C
20.03 Virament în
cont 16 24.000.000 C
76
5.04 Plată
dividende 10 5.000.000 D
acţionari
15.04 Încasare ordin
de plată 15 1.500.000 D
30.04 Încasare cec
15 16.500.000 C
15.05 Plată furnizori
materii prime 16 1.600.000 C
31.05 Închidere cont
SC = 100.000
ND = 6.500.000
NC = 51.600.000
Calculăm mărimea dobânzilor debitoare și creditoare:
DD = u.m.
DC = u.m.
Soldul final este creditor SFC = SC + DC - DD = 100.000 + 14.333,33 – 3.611,11 =

110.722,22 u.m.
5. Să se întocmească tabelul de rambursare pentru un credit în sumă de 400 mii lei, rambursabil
în 8 luni, în tranşe lunare egale, cu rata dobânzii anuale 20% și cu 4 luni perioadă de graţie.
Rezolvare:
mii lei
Luna Tranşa Dobânda Tranşa+Dobânda Creditul rămas
1 - 6,66 400
2 - 6,66 6,66 400

3 - 6,66 6,66 400
4 - 6,66 6,66 400
5 100 6,66 106,66 300
6 100 105 200
7 100 103,33 100
8 100 101,665 0
Total 400 43,295 443,295

77
1. Sǎ se calculeze rata dobânzii reale (dr %), în următoarele situaţii:
a) dn = 20 %, ri = 18 %;
b) dn = 15 %, ri = 15 %;
c) dn = 13 %, ri = 15 %.
2. Sǎ se calculeze rata dobânzii nominale (dr %) cunoscând:

- dr = -3 %, ri = 15 %;
- dr = 7 %, ri = 18 %;
- dr = 10 %, ri = 10 %.
3. Sǎ se determine rata minimă a dobânzii solicitate de bancǎ pentru creditele acordate

cunoscând:
- rata dobânzii plătite de bancǎ pentru resursele de creditare este de 15 % în primul
trimestru și scade cu câte 2 puncte procentuale în fiecare trimestru, până la sfârşitul
anului;
- 10 % din credite devin litigioase și se recuperează în proporţie de 90%, în timp ce alte
4 % din credite sunt total nerecuperabile;
- rata inflației anuale estimate este de 11 %.
4. O bancă îşi procură resursele de creditare plătind o dobândă de 10% în prima lună.
Ulterior, dobânda creşte cu câte 1 punct procentual în fiecare lună, până la sfârşitul anului.
Statisticile relevă că 5 % din creanţe devin litigioase, urmarea fiind:
- 3 % sunt recuperabile în întregime;
- 1 % sunt recuperabile în proporţie de 50 %;
- 1 % sunt total nerecuperabile.
În aceste condiţii să se calculeze nivelul primei de risc.
5. Se consideră următoarele operaţii efectuate în cursul lunii martie a.c., prin contul curent al
societăţii X (u.m.):
- 4 martie: depunere numerar din casierie 800
- 7 martie: plată furnizori 1.250
- 8 martie: rambursare rate din credit bancar 450
- 12 martie: încasare cecuri din compensare 2.200
- 12 martie: plată furnizori 950
- 20 martie: plată impozit pe profit 1.200
- 23 martie: ridicare sume din cont pentru plata salariilor 1.800
- 25 martie: plată furnizori 500
- 28 martie: încasare ordin plată 1.500
Sold iniţial al contului la 1 martie 1.200 u.m., creditor. Să se calculeze soldul final al contului
curent la 31 martie a.c., în condiţiile practicării dobânzilor 4,5%, respectiv 6% anual, prin
metoda directă.
8. Se consideră următoarele operaţii efectuate în cursul lunii octombrie a.c. prin contul curent
al societăţii X (u.m.):
78
- 4 octombrie: depunere numerar din casierie 800
- 6 octombrie: plată furnizori 1.250
- 8 octombrie: rambursare rate din credit bancar 450
- 12 octombrie: încasare cecuri din compensare 2.200
- 15 octombrie: plată furnizori 950
- 20 octombrie: plată impozit pe profit 1.200
- 22 octombrie: ridicare sume din cont pentru plata salariilor 1.800
- 25 octombrie: plată furnizori 500
- 29 octombrie: încasare ordin plată 1.500.
Sold iniţial al contului la 1 octombrie: 200 u.m., debitor. Să se calculeze soldul final al
contului curent la 31 octombrie a.c., în condiţiile practicării dobânzilor 6,5%, respectiv 9%
anual, prin metoda în scară.
9. Să se întocmească tabelul de rambursare pentru un credit în sumă de 1.000.000 lei,

rambursabil într-un an, în tranşe lunare egale, cu rata dobânzii anuale 14% și cu 2 luni perioadă
de graţie.
Să se refacă tabelul de rambursare în cazul în care rata dobânzii scade cu 4 puncte
procentuale, durata creditului creşte cu 4 luni, iar perioada de graţie creşte cu 3 luni. Suma
împrumutului rămâne aceeaşi.
1. Cum se poate defini creditul?

2. Care sunt trăsăturile creditului?
3. De câte tipuri sunt garanţiile ce pot fi admise de creditori?
1. Creditul este un concept economic ce exprimă relații de repartiţie ale unei părţi din venitul
național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilităţi băneşti din economie și se
creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi
2. Trăsăturile creditului sunt:

1. participanţii la raportul de credit;
2. caracterul contractual;
3. promisiunea de rambursare;
4. prudenţa;
5. scadenţa (termenul de rambursare);
6. dobânda;
79
7. utilitatea/eficienţa creditului;
8. acordarea pentru obiective precise.
3. Garanţiile cerute pentru creditele acordate se împart în trei mari categorii:

a. garanţii reale.
b. garanţii personale.
c. alte garanţii,
1. Care sunt tipurile de credit dintr-o economie de piață, conform clasificării

după conținutul economic?
2. Ce este creditul de consum?
3. Realizaţi o clasificare a creditelor bancare.
4. Care sunt factorii care influenţează nivelul dobânzii în economie?
Credit bancar Dobânzi active și dobânzi pasive

Credit obligatar Dobânzi normale și dobânzi
Credit de consum penalizatoare
Credit comercial Dobânzi nominale și dobânzi
Credit ipotecar reale
Credite denunţabile Garanţii reale și garanţii
Dobânda de referinţă personale
Dobânda la rezerva minimă Fidejusiunea
obligatorie Cesiunea de creanţă
Dobânda cu primă de risc Mix de garanţii
80
Editura ASE, 2020
Donath. L - Schimbări paradigmatice în activitatea bancara, Timișoara, Editura
Universității de Vest, 2018
Dăianu, D. - Băncile centrale, criza si post criza : România si Uniunea Europeana
încotro?, Iași, Polirom, 2018
Treapăt, L. Manual de studii de caz si bune practici bancare, București Editura Tritonic,
2013
Turliuc, V.; Cocriş, V.; Stoica, O.; Roman, A.; Dornescu, V.; Chirlesan, D. Monedă și
credit. Suport de curs, Ed. Pim, Iași, 2017.
81
Unitatea de învățare 7: SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Cuprins:
7.1 Crearea sistemului monetar internațional și principii de funcționare

7.2 FMI si rolul DST.
Intelegerea mecanismelor sistemului monetar internațional si a institutiilor
acestuia, precum si a rolului DST;
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni si concepte precum

cooperarea monetară internațională, sistem monetar internațional, DST, FMI.
7.1. Crearea sistemului monetar internațional și principii de funcționare
Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente și

organisme legate de crearea, circulaţia și valorificarea monedelor internaţionale,
determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capital și de creșterea economică
pe plan mondial.
Înfiinţarea sistemului monetar internațional (SMI) a reprezentat o încercare de
cooperare între state și nu una de subordonare a sistemelor monetare naționale. Prima
iniţiativă de acest fel a constituit-o Uniunea Monetară Latină (1865), din care făceau
parte Franţa, Belgia, Italia și Elveţia. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului
82
bimetalist. Se instituia chiar și o monedă comună pentru ansamblul celor patru state și
anume francul. Uniunea Monetară Latină s-a desfiinţat în anul 1876.
După cel al doilea război mondial, a devenit imperios necesar un efort global, de
a pune bazele unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplină financiară, care să
permită dezvoltarea economică a statelor moderne, în paralel cu un mecanism care să
asigure finanţarea unor proiecte cu scop productiv și care să genereze creştere economică.
Pentru a realiza aceste obiective ambiţioase și pentru a pune bazele unui sistem
monetar printr-un acord internațional, printr-o iniţiativă a ONU, s-a organizat, în iulie
1944, o conferinţă la care au fost invitaţi miniştrii de finanţe din 44 de ţări. Această
conferinţă s-a desfăşurat în localitatea Bretton-Woods, din statul New Hampshire, SUA.
Baza discuţiilor în cadrul Conferinţei Monetare și Financiare Internaţionale a
Naţiunilor Unite și Asociate au reprezentat-o două documente:
1. Planul White;
2. Planul Keynes.
1. Planul lui Harry Dexter White (consilier al Ministrului de Finanţe al SUA) avea
următoarele puncte cheie:
- propunea dezvoltarea comerţului și a plăţilor internaţionale, ca bază a cooperării
economice dintre state;
- sugera înfiinţarea unui Fond Internaţional de Stabilizare, al cărui capital să fie
alcătuit din subscrieri ale statelor membre, vărsate 30% în aur, 70% în monedă
naţională;
- Fondul de Stabilizare urma să emită o monedă de cont, numită UNITAS, care să fie
vândută și cumpărată contra aur. 1 UNITAS reprezenta echivalentul în aur a 10 USD,
1 USD = 0,88671 g. aur.
- fiecare stat membru era obligat să-și raporteze moneda la UNITAS.
2. Planul lui John Maynard Keynes propunea următoarele:

- dezvoltarea cooperării economice între state prin intermediul comerţului internațional,
în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă;
- înfiinţarea unei Super-bănci Centrale numită Uniunea de Clearing (Compensare).
Uniunea urma să emită o monedă internațională de cont, numită bancor, care să fie
folosită în plăţile și compensările multilaterale dintre state.
În final, s-au adoptat în mare parte ideile din proiectul american, datorită poziţiei
mai solide a economiei americane faţă de cea britanică pe plan mondial.
Astfel s-au adoptat următoarele măsuri:
1. s-au pus bazele unui Sistem Monetar Internaţional, prin reconsolidarea etalonului
aur-devize, în cadrul căruia se întărea poziţia dolarului american. În urma acestei
Conferinţe, definirea și convertirea monedelor naționale, ca și constituirea rezervelor
83
valutare, urmau sa se facă numai prin aur și dolari SUA, nu prin aur și mai multe devize,
cum se făcea înainte. Aceasta a reflectat poziţia economică și financiar-valutară
dominantă a SUA, care, la momentul respectiv, deţinea două treimi din rezervele de aur
ale ţărilor dezvoltate;
2. s-au înfiinţat Fondul Monetar Internaţional (FMI) și Banca Mondială (BM), care au
început să activeze din 1947. FMI avea atribuţii în domeniul politicii valutare și al
echilibrului balanţei de plăţi, BM în domeniul dezvoltării economice prin intermediul
investiţiilor;
3. s-a înfiinţat o monedă internațională de cont, de tip “coş“, numită DST (Drepturi
Speciale de Tragere), începând cu anul 1969.
Scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional creat în 1944 și cunoscut ca

Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods ori Aranjamentele de la Bretton-
Woods, l-a constituit asigurarea, prin intermediul mecanismelor sale de funcționare, a
unei largi cooperări monetare și pe aceasta bază a creşterii echilibrate a comerţului
internațional, ca o condiţie a dezvoltării economice a fiecărei tari și a economiei mondiale
în ansamblul său.
Principiile de funcționare ale SMI sunt prevăzute în cea mai mare parte în
Acordul de Creare a FMI și se sintetizează astfel:
1. Universalitatea;
2. Cooperarea monetară internațională;
3. Creşterea și dezvoltarea comerţului internațional;
4. Dezvoltarea economică armonioasă a statelor membre;
5. Stabilitatea cursurilor de schimb;
6. Convertibilitatea;
7. Lichiditatea;
8. Echilibrarea balanţei de plăţi.
1. Universalitatea înseamnă că orice stat care recunoaşte prevederile statutului

FMI poate adera la acest organism și implicit devine parte a Sistemului Monetar
Internaţional.
2. Cooperarea monetară internațională
Este esenţa creării Sistemului Monetar Internaţional, este un principiu care se
consideră îndeplinit prin însăşi adeziunea statelor la FMI. Constă în coordonarea politicii
monetare naționale cu obiectivele creşterii economice durabile a tuturor statelor membre.
Pentru susţinerea acestui principiu sunt oferite de către FMI împrumuturi și facilităţi de
finanţare statelor membre.
3. Creşterea comerţului internațional
84
Este de fapt un obiectiv pe care Sistemul Monetar Internaţional și FMI trebuie să-l
susţină și nu un principiu propriu-zis.
4. Dezvoltarea economică armonioasă a statelor membre
Este de fapt o atribuţie a Băncii Mondiale și nu a FMI. Iniţial s-a propus
formularea “dezvoltarea economică armonioasă a ţărilor sărace și în curs de dezvoltare”,
dar s-a renunţat ulterior.
5. Stabilitatea cursurilor de schimb a fost principiul esenţial al creării
Sistemului Monetar Internaţional. El presupunea fixitatea parităţilor și a cursurilor
valutare. Pentru aceasta, moneda naţională a statului membru trebuia să aibă o valoare
paritară stabilită în aur sau în dolari SUA, 1 USD = 0,888671 g. aur fin. Modificarea
acesteia putea fi efectuată numai la propunerea ţării membre, în urma consultării cu FMI
și numai pentru corectarea unui dezechilibru al balanţei de plăţi externe.
Faţă de paritatea oficială, cursurile de piață ale monedelor naționale puteau oscila
în cadrul unor marje de +/-1%, ţările membre având obligaţia să supravegheze strict
această evoluţie. Când se atingeau limitele, Băncile Centrale erau obligate să intervină
prin vânzarea sau cumpărarea propriei monede pe piață.
Timp de 15 ani, FMI a ţinut cu stricteţe la respectarea acestui principiu. În anii
’70, politica în această privinţă a devenit însă mai relaxată, marjele de variaţie fiind
majorate la  2,25%. Menţinerea cursului de piață între aceste limite se realiza printr-un
mecanism special de intervenţii repetate, cu operaţiuni de vânzare-cumpărare. Dacă nu se
ajungea la rezultatul scontat, se trecea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru
corectarea unui dezechilibru macroeconomic fundamental.
În intervalul 1944-1971, majoritatea monedelor ţărilor membre FMI și-au
redefinit de mai multe ori conținutul în aur, în încercarea de a păstra cursurile fixe. În
1974, din cauza speculaţiilor cu aur și a instabilităţii economice se renunţă definitiv la
etalonul aur-devize și la sistemul cursurilor fixe, trecându-se la cursurile flotante. Din
1976, FMI începe să recomande ţărilor membre să-și raporteze moneda la DST.
6. Convertibilitatea era înţeleasă de FMI, la început, ca “înlăturarea tuturor
restricţiilor în ceea ce priveşte plăţile privind tranzacţiile comerciale internaţionale într-o
anumită monedă”. O monedă era considerată convertibilă atunci când statul emitent
punea la dispoziţie moneda sa celorlalte state, pentru plăţi privind tranzacţiile comerciale
internaţionale curente și permitea totodată transferul în străinătate al câştigurilor rezultate
din astfel de tranzacţii. În plus, era obligaţia oricărei bănci centrale de a cumpăra propria
monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea expresă a acesteia. Mai exista și
aşa numita convertibilitate în aur, caracteristică unei singure monede – dolarul SUA,
autoritatea monetară americană obligându-se să convertească toţii dolarii în aur, la preţul
de 35 USD uncia. A fost instituită astfel o convertibilitate reciprocă oficială și de piață,
monedele putând fi transformate indirect în aur, prin intermediul dolarului SUA.
85
Apariţia crizei monetare în 1968 a adus însă la scindarea pieţei aurului în: piaţa
oficială, pe care activau băncile naționale și unde se păstra preţul fix și piaţa liberă de la
Londra, unde preţul varia în funcţie de cerere și ofertă. Speculaţiile realizate pe piaţa
aurului, care au dus la epuizarea rezervei SUA, au antrenat în cele din urmă renunţarea la
mecanismul convertibilităţii în aur a dolarului. În 1974, s-a renunţat definitiv, atât la
mecanismul convertibilităţii în aur, cât și la parităţile fixe.
În prezent, în viziunea FMI, convertibilitatea desemnează însuşirea unei monede
de a putea fi schimbată pe piață pe o altă monedă, fără restricţii în ceea ce priveşte suma,
scopul și persoana care realizează schimbul.
Convertibilitatea actuală are drept bază puterea de cumpărare a celor două
monede care se schimbă, iar cursurile valutare variază în funcţie de cerere și ofertă.
7. Lichiditatea. Se referă la faptul că FMI joacă rolul unui “rezervor”, din care
ţările membre pot primi lichidităţi necesare susţinerii măsurilor monetare. Autorităţile
monetare ale ţărilor membre au obligaţia constituirii unor rezerve formate din aur, valute
internaţionale și titluri emise pe pieţele financiare și monetare internaţionale. Din 1969,
FMI începe să recomande ţărilor membre să constituie și rezerve în DST.
8. Echilibrarea balanţei de plăţi
Ţările membre ale FMI aveau obligaţia să supravegheze și să asigure menţinerea
echilibrului balanţelor de plăţi. Pentru asigurarea acestui echilibru, precum și pentru
ajustarea deficitelor sau excedentelor exagerate, se utiliza, de comun acord cu FMI,
tehnica devalorizării sau revalorizării monedelor naționale.
Singura ţară care făcea excepţie de la acest principiu era SUA, pentru care
deficitul balanţei de plăţi se acoperea prin emisiune de monedă proprie, dat fiind rolul
privilegiat al dolarului în cadrul sistemului.
În prezent, se recomandă tratarea dezechilibrului balanţei de plăţi printr-o serie de
măsuri care vizează fie reducerea importurilor, fie stimularea exporturilor. În acest scop,
se pot primi de la FMI împrumuturi speciale sau facilităţi de finanţare.
Pe parcursul anilor, ca urmare a evoluţiilor fenomenelor economice și monetar-
valutare, aceste principii au trebuit a fi ajustate treptat, deoarece sistemul de la Bretton-
Woods, dincolo de meritele sale, a creat și o serie de dezechilibre, cum ar fi:
- a fost constituit într-o perioadă marcată de superioritatea economică americană și de
aceea era un sistem destul de inechitabil și asimetric;
- deciziile privind funcţionarea FMI erau luate de SUA în proporţie de 17%, în timp ce
mai mult de jumătate din ţări aveau și au și acum putere de vot sub 0,5%;
- a dus la dezechilibre grave pe pieţele monetare în anii ’70 și la epuizarea stocului de aur
al SUA, din cauza speculaţiilor pe seama convertibilităţii-aur.
***
86
Începând cu anii ’80, a devenit imperios necesar un proces de reformă a
sistemului monetar internațional și a aranjamentelor de la Bretton-Woods, vizând direcţii
cum ar fi:
- creșterea supravegherii internaţionale în domeniul comerţului și al plăţilor
internaţionale, cu reconfigurarea rolului FMI, în calitate de organism de coordonare și
reglementare;
- elaborarea unor proceduri flexibile de administrare a deficitului balanţei de plăţi a
ţărilor membre, lăsându-se la latitudinea acestora alegerea mijloacelor și a instrumentelor
de ajustare;
- creșterea stabilităţii monetare internaţionale și asigurarea unei lichidităţi
corespunzătoare, în condiţiile practicării unor cursuri flotante (variabile).
7.2 FMI si rolul DST

Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut crearea a două noi
instituţii: Fondul Monetar Internaţional (FMI ) și Banca Mondială (BM).
Fondul Monetar Internaţional este o instituţie creată în vederea asigurării

dezvoltării relaţiilor economice internaţionale prin facilitarea schimburilor valutare,
echilibrarea și armonizarea balanţelor de plăţi și realizarea stabilităţii cursurilor de
schimb.
Obiectivele fundamentale ale FMI se întrepătrund de fapt cu cele ale SMI:
1. Promovarea cooperării monetare internaţionale în cadrul unei instituţii permanente;
2. Stimularea dezvoltării și creşterii armonioase a comerţului internațional, a menţinerii
unui nivel ridicat al gradului de ocupare și al venitului național real;
3. Promovarea stabilităţii cursurilor valutare, menţinerea unor regimuri valutare ordonate
și evitarea deprecierilor concurenţiale ale monedelor statelor participante;
4. Sprijinirea stabilităţii unui sistem multilateral de reglare a tranzacţiilor curente între
statele membre și eliminarea restricţiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerţului
mondial;
5. Întărirea credibilităţii statelor membre, prin punerea la dispoziţia lor, în mod temporar,
cu garanţii adecvate, a resurselor generale ale Fondului, pentru a-și corecta dezechilibrele
balanţelor de plăţi;
Principala funcţie a FMI o reprezintă creditarea temporară a deficitelor balanţelor
de plăţi ale ţărilor care se angajează să aplice politicile de redresare economică stabilite
prin acordurile încheiate cu FMI. În general, aceste politici sunt politici de austeritate
(restrângere a cuantumului investiţiilor de stat, a cheltuielilor publice, etc) și sunt destul
de contestate, atât ca mod de concepere, cât și ca aplicare.
87
Organizarea și funcţionarea FMI se bazează pe aşa numitele “ cote părţi”, termen
care exprimă aportul ţărilor membre la Fond, cote care depind de potenţialul fiecărei ţări
și determină numărul de voturi al fiecărui stat membru în organele de conducere, precum
și împrumuturile de care statul respectiv poate beneficia. Cotele părţi subscrise se varsă în
proporţie de 25% în devize (iniţial aur) și 75% în monedă naţională. Aceste cote părţi se
revizuiesc din cinci în cinci ani de către Consiliul de Administraţie al FMI, în general
prin majorare. Până în prezent au avut loc 11 revizuiri generale. Cele mai importante cote
părţi sunt cele ale SUA, Germaniei, Japoniei, Marii Britanii, Franţei, etc.
Principalele mecanisme de creditare ale FMI sunt:
- tranşele de credit și acordurile STAND-BY primare și suplimentare;
- mecanismul lărgit de creditare;
- politica de acces lărgit la credit.
Pe lângă aceste mecanisme, FMI mai practică și anumite facilităţi, care reprezintă
împrumuturi acordate în condiţii de favoare (termene, dobânzi, garanţii, etc,) ţărilor cu
venit național pe cap de locuitor mic și mai recent, ţărilor membre aflate în tranziţie.
Programele și activitatea FMI au fost des criticate, printre cele mai des pomenite
reproşuri fiind:
- FMI aplică remedii identice, indiferent de particularităţile ţării respective;
- programele FMI descurajează creșterea economică;
- FMI are o concepţie liberală pe care o aplică de o manieră doctrinară;
- ţările în curs de dezvoltare nu au nici o influenţă asupra politicilor promovate
de FMI, iar FMI nu are nici o influenţă reală asupra politicilor ţărilor
dezvoltate.
***
România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972. Participarea României la
FMI se ridică în prezent la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Astfel,
puterea de vot a României este de 10.552 voturi sau 0,49% din total (se acordă 250 de
voturi din oficiu și câte 1 vot pentru fiecare 100.000 DST). Creditul maxim ce poate fi
primit de către un stat este de 480% din cota de participare.
DST (Drepturile Speciale de Tragere – Special Drawing Rights) reprezintă primul

activ internațional purtător de dobândă, creat prin decizia unui organism cu vocaţie pe
plan mondial. Este o monedă convenţională, fără reprezentare fizică. Apariţia ei este
legată de nevoia de suplimentare a mijloacelor de rezervă și de finanţare ale ţărilor
membre ale Fondului Monetar Internaţional.
DST au început să fie emise de FMI din anul 1969. La momentul respectiv, DST
era definit ca având aceeaşi valoare paritară în aur cu dolarul american.
1 DST = 1 USD = 0,888671 g. aur
88
Începând cu anul 1974, se trece la definirea DST pe baza unui coş valutar, format
atunci din 16 monede, ponderea fiecăreia în coşul DST fiind stabilită în funcţie de
ponderea exporturilor ţării respective în exportul mondial.
În prezent, valoarea DST se calculează în funcție de dolarul american (41.73%),
euro (30.93%), renminbiul chinezesc (10.92%), yenul japonez (8.33%) și lira sterlină
britanică (8.09%), conform cotațiilor de la bursa londoneză..
DST este alocat de către FMI tuturor ţărilor membre, în mod gratuit și
proporţional cu cota de participare la Fond. O ţară care primeşte astfel de alocări în DST,
le poate folosi pentru:
- preschimbarea lor într-o valută de circulaţie internațională obţinută de la o altă ţară
membră a FMI, care primeşte în schimb valoarea corespunzătoare în DST;
- plata unor dobânzi și comisioane faţă de FMI, pentru împrumuturi precedente;
- suplimentarea rezervei monetare naționale.
Prin urmare, rolul DST pe plan internațional este:
- etalon monetar internațional;
- mijloc de rezervă pentru autorităţile monetare naționale;
- mijloc de plată pentru dobânzile și comisioanele datorate Fondului;
- monedă de exprimare a emisiunilor obligatare internaţionale, a contractelor swap și a
contractelor forward;
- instrument de credit prin intermediul FMI.
Aşadar, există o serie de aspecte pozitive legate de utilizarea DST14:

- este o monedă mult mai stabilă decât valutele naționale, fiind o monedă-coş bazată pe
cele mai puternice și utilizate monede în tranzacţiile internaţionale. Această monedă este
mult mai puţin afectată de variaţia bruscă a cursurilor, decât oricare dintre monedele
naționale ce o compun;
- nu depinde de situaţia economico-financiară a unei ţări, alocările de DST făcându-se în
funcţie de nevoile internaţionale de finanţare;
- poate servi la menţinerea unei rezerve monetare echilibrate pe plan internațional.
Utilizarea DST prezintă și unele insuficiențe, cum ar fi:

- nu circulă decât între autorităţile monetare ale ţărilor membre FMI, neavând utilizări
private și fiind un mijloc de plată cu funcţii limitate, putând fi folosit doar pentru relații
cu FMI;
- alocările de DST sunt proporţionale cu participarea ţării la FMI, ceea ce înseamnă că
ţările sărace și în curs de dezvoltare, care au mai mare nevoie de aceste alocări,
beneficiază de fapt de sume mult mai mici în raport cu ţările dezvoltate, a căror
participare este substanţială.
14
89
1. Printre principiile care au stat la baza Sistemului Monetar Internaţional creat în 1944 la
Bretton– Woods s-au numărat:
1) cooperarea monetară internațională
2) creșterea echilibrată a comerţului internațional
3) multilateralizarea plăţilor internaţionale
4) convertibilitatea în aur a monedelor naționale ale ţărilor participante la sistem
5) echilibrarea balanţei de plăţi
6) crearea DST
Nu constituie principii de bază ale Sistemului Monetar Internaţional:
a) 4+6
b) 3+4
c) 2+5
d) 3+5
e) 1+4.
2. Cu privire la utilizarea DST se evidenţiază următoarele aspecte:

1. este mai stabil decât orice monedă naţională a unui stat;
2. poate servi menţinerii unor rezerve monetare internaţionale echilibrate;
3. este o monedă internațională și un mijloc de plată direct;
4. nu imobilizează nici un activ financiar al unei ţări;
5. emisiunea de DST este reglată de FMI cu stricteţe, astfel încât sunt excluse
inflația și deflaţia de DST;
6. este un activ de rezervă purtător de dobândă;
7. poate fi folosit pentru încheierea de acorduri swap și operaţiuni forward;
8. îndeplineşte funcțiile de instrument de credit și de mijloc de plată între consorţii
bancare internaţionale.
Reprezintă afirmaţii corecte cu privire la DST:
a) 1+2+3+4+6;
b) 1+2+3+6+8;
c) 1+2+4+6+7;
d) 1+2+4+5+6;
90
e) 1+2+4+5+7.
3. Care dintre următoarele enunţuri referitoare la activitatea FMI nu corespunde realităţii?

a) are drept principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi;
b) acordă statelor membre asistenţă tehnică cum ar fi trimiterea gratuită de specialişti
în domeniile de expertiză ale FMI
c) acordă credite pentru realizarea unor investiţii productive și de natură să stimuleze
creșterea economică;
d) impune programe de austeritate internă ţărilor beneficiare;
e) sistemul specific FMI de acordare a creditelor este „sistemul tragerilor”.

1. A; 2. C; 3. C.
1. Ce documente au constituit baza discuţiilor la Conferinţa de la Bretton-Woods și care

era conținutul acestora?
2. Care sunt principiile care au stat la baza înfiinţării Sistemului Monetar Internaţional?
3. Care este rolul DST?
4. Sintetizaţi rolul FMI în economia mondială.
5. Care sunt aspectele negative legate de utilizarea DST pe plan internațional?

Drepturile Speciale de Tragere - DST
91
Activ internațional de rezervă
Cota de participare la Fond
Sistemul Monetar Internaţional
Acorduri STAND-BY
Echilibrarea balanţei de plăţi
Principiile Fondului Monetar Internaţional

Cochrane, John H - Strategies for monetary policy, Stanford, Hoover Institution Press,
2019
Harrison, Daniel Mark. - The currency revolution : understanding the next great
economic phenomenon, Morrisville, NC Lulu.com, 2019
92
Unitatea de invatare 8: POLITICA MONETARĂ
Cuprins:
8.2 Politica monetară – concept, obiective și instrumente
8.3 Banca Națională a României
8.4 Politica monetară în România în perspectiva adoptării euro
utilizarea conceptului de politica monetară,
înțelegerea rolului si functiilor unei banci nationale.
Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate funcțiile Băncii Naționale într-o

economie de piață, politica monetară – concept, obiective și instrumente,
precum si politica monetară în România în perspectiva adoptării euro

Funcțiile unei Bănci Naționale într-o economie de piață sunt următoarele:
A. Funcţia de titular al emisiunii monetare;
93
B. Funcţia de bancă a statului și reprezentant al acestuia în relaţiile
internaţionale;
C. Funcţia de „bancă a băncilor”;
D. Funcţia de gestionar al rezervelor valutare;
E. Funcţia de supraveghere disciplinară și prudenţială;
F. Funcţia de sprijinire a dezvoltării economice de ansamblu.
A. Funcţia de titular al emisiunii monetare

Originea Băncilor Naționale (Băncilor Centrale sau de Emisiune) este strâns
legată de creșterea rolului bancnotelor în circulaţia monetară, începând cu secolul al
XVII-lea. Înfiinţarea unor Bănci de Emisiune, de regulă prin desprinderea lor de băncile
comerciale, a fost un prim pas al autonomizării emisiunii, care a avut loc la date diferite
în ţările dezvoltate, în funcţie de evoluţiile istorice, economice și sociale (Banca Angliei
în 1694, Banca Franţei în 1800). În momentele respective, în fiecare dintre aceste ţări era
evidentă discrepanţa dintre cerinţele tot mai ample de monedă și posibilităţile restrânse de
satisfacere, în funcţie de producţia curentă de metal monetar. Astfel, s-a impus
satisfacerea majoră a cererii de monedă pe bază emisiunii de bancnote, al căror rol devine
primordial în activitatea economică și în circulaţia monetară.
Uniunea între stat și banca de emisiune se situează astăzi pe temeiul privilegiului
de emisiune (monopolului), pe care statul îl conferă acesteia din urmă drept atribut al
suveranităţii statale. Prin funcţia de titular de emisiune monetară, banca naţională are
răspunderea calităţii circulaţiei monetare și a măsurii în care ea satisface nevoile reale.
B. Funcţia de bancă a statului și reprezentant al acestuia în relaţiile internaţionale

Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru banca naţională, poate avea trei
motivaţii principale:
- forma de proprietate (majoritatea băncilor naționale sunt deţinute în proporţie de
100% de către stat);
- exprimă raporturi de credit specifice cu organele administraţiei de stat;
-este un promotor al politicii economice a statului, prin elaborarea și aplicarea
unei componente cheie a acesteia – politica monetară.
O analiză mai atentă arată că, nu forma de proprietate este cea care determină
rolul băncii naționale în economie, ci, mai ales, sistemul legislativ care i-a conferit, cu
timpul, funcţii și atribuţii deosebit de importante. De fapt, la banca de emisiune se
utilizează pârghii și instrumente vitale pentru economie, se concep și se aplică măsuri
monetare, prin intermediul cărora se influenţează evoluția economiei naționale.
Pe de altă parte, în toate ţările, banca centrală deţine și administrează conturile
administraţiei centrale și locale (în pasivul bilanţier), jucând un rol deosebit în finanţarea
statului, inclusiv prin operaţiunile de open-market. Mai mult, banca centrală este
94
consilierul și realizatorul emisiunilor de titluri de stat, gestionează datoria publică și
serviciul datoriei publice.
Banca centrală, în calitate de bancă a statului și reprezentant al acestuia pe plan
extern, intră în legătură cu instituţiile financiare internaţionale, cum sunt: BRI (Banca
Reglementelor Internaţionale), FMI (Fondul Monetar Internaţional), BM (Banca
Mondială), BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie și Dezvoltare), Banca
Centrală Europeană, precum și cu băncile centrale ale celorlalte state.
C. Funcţia de „bancă a băncilor”

Expresia „bancă a băncilor” poate avea două interpretări. Pe de o parte, ea se
remarcă în sistemul bancar prin calităţi deosebite, care decurg atât din atribuţiile sale
distincte, cât și din raporturile pe care le implică cu celelalte bănci. Pe de altă parte, banca
naţională este o bancă care joacă efectiv, faţă de celelalte bănci, rolul de bancă, primind
depozite și mai ales acordând credite de refinanţare. Astfel, fiecare bancă din sistem are
un cont deschis la banca naţională, pe baza căruia se fac viramentele și compensările
interbancare și un altul în care virează rezerva minimă obligatorie, constituită conform
legii.
În ceea ce priveşte refinanţările, acestea se fac în general prin mecanismul
rescontării efectelor comerciale și a altor titluri prezentate de către instituţiile financiar-
bancare. În acest sens, trebuie menţionat că banca centrală fixează de regulă un plafon,
dincolo de care refinanţarea devine foarte costisitoare, pentru a descuraja băncile
comerciale să ajungă în astfel de situaţii.
Pentru o bancă comercială, rescontarea este o operaţiune pasivă, de formare a

resurselor, în timp ce pentru banca de emisiune este o operaţiune activă, de plasare a
resurselor procurate prin emisiune. Chiar dacă se produce în aceeaşi zi cu scontarea,
cedarea efectului de comerţ de către banca comercială și preluarea lui de către banca de
emisiune, se efectuează la un nivel de dobânzi mai scăzut, prilejuind profitul implicit al
intermediarului.
Temeiul efectuării acestei operaţiuni este tocmai emisiunea, deoarece banca
centrală, cu această ocazie, pune în circulaţie un anumit număr de bancnote. Mobilul său
ca instituţie de credit, este de a obţine, la scadenţă, odată cu rambursarea sumei acordate
și o dobândă cuvenită pentru aceste operaţii de credit. Deci, la rambursare, banca de
emisiune va primi de la debitor (tras) bancnotele respective, reprezentând pe de o parte,
restituirea sumei avansate și pe de altă parte, dobânda cuvenită.
Concomitent, bancnotele care fuseseră emise pe baza existenţei și circulaţiei
efectului de comerţ, sunt înapoiate băncii de emisiune. Rezultă că, atâta timp cât
procesele de creditare se desfăşoară normal și se asigură rambursarea la scadenţă a
creditelor, funcţionează temeiul circulaţiei temporare a bancnotelor.
95
Rolul de bancă a băncilor conferă băncii de emisiune și alte răspunderi. În primul
rând, ea îşi afirmă în mod necesar atribuţii de custode al comerţului de bancă, supunând
unui control specific înscrierea, funcţionarea și orientarea băncilor. Aceste atribuţii și le
îndeplineşte deopotrivă, ca apărător al intereselor de breaslă, dar în special ca susţinătoare
a intereselor economiei naționale.
D. Funcţia de gestionar al rezervelor valutare

Rolul rezervelor valutare ale unei ţări, administrate de Banca Națională, poate fi
sintetizat astfel: element de influenţă asupra cursurilor valutare și a stabilităţii acestora,
precum și garanţia solvabilităţii pentru cazul în care se apelează la împrumuturi externe.
Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenţiei băncii centrale pe piață, în
scopul asigurării stabilităţii cursurilor de schimb. Sistemul flotării libere a cursurilor
presupune stabilirea acestora în funcţie de cererea și oferta de valută. Dar, aşa cum
realitatea o demonstrează, statele sunt nevoite să-și apere politica lor privind nivelul
cursului valutar, prin intervenţii directe pe piață, prin influenţarea după nevoie, a cererii
sau a ofertei. Apărarea cursului valutar este o sarcină majoră ce revine băncii de
emisiune. Un curs defavorabil pentru moneda naţională poate determina un curs de
revenire nerecuperatoriu pentru mărfurile naționale și, în ultimă instanţă, determină un
comerţ exterior ineficient. Dimpotrivă, un curs echitabil, asigură competitivitatea
mărfurilor naționale, recuperarea cheltuielilor și obţinerea de câştiguri în valută.
Banca Centrală administrează aceste rezerve în sensul asigurării unei mărimi și
structuri optime a acestora, astfel încât să rezulte o stabilitate sau o creştere a valorii lor.
În ceea ce priveşte structura rezervelor, ea se referă la componenta aur și la aceea în
devize.
Componenta aur (reminiscenţă din perioada etaloanelor cu valoare integrală), deşi
nu mai serveşte unor plăţi directe, poate fi valorificată la bursele de metale preţioase și
poate aduce venituri în devize, în cazuri extreme. Totodată, are și un impact psihologic
deloc neglijabil. În ceea ce priveşte componenta în devize a rezervelor, aceasta se
orientează în funcţie de structura operaţiunilor economice cu străinătatea. Important este
ca ea să nu fie concentrată pe o singură monedă, ci să aibă în vedere divizarea riscului
între mai multe valute de rezervă. Majoritatea băncilor naționale deţin azi rezerve în USD
și în euro, dar și în yeni ori lire sterline.
Deoarece rezervele valutare trebuie fructificate, banca centrală se va ocupa de
plasarea sigură și cât mai avantajoasă a acestora. Plasarea rezervelor trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: risc scăzut sau zero și grad ridicat de lichiditate (scadenţă
pe termen scurt, la data fixă). Cele mai sigure plasamente sunt bonurile de tezaur,
obligaţiunile guvernamentale, depozitele în bănci de primă mărime, obligaţiunile emise
de consorţii bancare sau de societăţi cu grad foarte scăzut de risc (cotate AAA de către
agenţiile de rating internaţionale), etc.
96
E. Funcţia de supraveghere disciplinară și prudenţială constă în:15
a. autorizarea exercitării activităţii bancare;
b. concentrarea și divizarea riscurilor bancare;
c. supravegherea lichidităţii și solvabilităţii în sistemul bancar și îndeplinirea altor
cerinţe prudenţiale.
a. Referitor la controlul exercitat de banca centrală în domeniul înfiinţării băncilor,

criteriile în adoptarea deciziilor sunt: forma juridică, capitalul minim, planul de activitate
și operaţiunile desfăşurate.
În ultimele două decenii, controlul asupra activităţii bancare instituit în cadrul
Uniunii Europene, prin documentul intitulat Convenţia de la Basel, a înregistrat o
tendinţă de accentuare și de lărgire a câmpului de acţiune prin:
-majorarea capitalului minim al băncilor la 5.000.000 euro;
-majorarea nivelului raportului minim de solvabilitate Capital
propriu/active ponderate cu riscurile, aşa numita Normă Cooke, la 8%. Prin
aceasta, s-a urmărit să se asigure crearea de bănci cu o bază de capital suficientă,
care să nu pună în pericol viabilitatea sistemului bancar în ansamblul său;
-luarea în considerare și a riscurilor pentru operaţiunile extrabilanţiere.
b. Divizarea riscurilor bancare a fost întotdeauna o regulă prudenţială esenţială și se

referă la faptul că trebuie evitată concentrarea activităţii de creditare asupra unui număr
restrâns de clienţi, a unui singur sector de activitate sau a unei zone geografice anume.
c. Băncile comerciale din sistem trebuie să respecte cerinţele prudenţiale, la nivel

individual sau consolidat, după caz, cerinţe prevăzute în reglementările emise de banca
centrală și care se referă, de regulă, la:
a) solvabilitate;
b) lichiditate;
c) expunerea maximă faţă de un singur debitor și expunerea maximă agregată;
d) expunerea faţă de persoanele aflate în relații speciale cu banca;
e) riscul valutar;
f) calitatea activelor, constituirea și utilizarea provizioanelor specifice de risc;
g) organizare și control intern.
În ceea ce priveşte lichiditatea bancară, aceasta înseamnă capacitatea băncii de a-
și onora datoriile la scadenţele corespunzătoare. Pentru asigurarea unui nivel adecvat de
lichiditate, se apelează la fonduri suplimentare de pe piaţa monetară sau de la banca
centrală. În plus, trebuie supravegheată în permanenţă corelaţia între activele și pasivele
bancare pe orizonturi de lichiditate/exigibilitate. În acest scop, se calculează o serie de
15
97
indicatori globali sau pe scadenţe, cu caracter previzional, pentru a se anticipa perioadele
cu probleme.
În ceea ce priveşte solvabilitatea, ea se analizează cu ajutorul raportului de
solvabilitate RSE (ratio de solvabilité européen), care este cel mai important indicator de
prudenţă bancară recomandat de Banca Centrală Europeană și de Comitetul de la Basel și
a cărui respectare are drept obiectiv garantarea capacităţii băncilor de a evita falimentul și
de a-și asigura o bună lichiditate. Obligativitatea respectării lui de către toate băncile
comerciale a început cu anul 1993. Se calculează în prezent sub două forme:
Fonduri proprii
RSE 1 =  100 , care trebuie să fie de minim
Active bilantiere si extrabilantiere ponderate cu riscurile
12%;
Capital propriu
RSE 2 =  100 , care trebuie să fie de minim
Active bilantiere si extrabilantiere ponderate cu riscurile
8%.
Ponderarea activelor cu coeficienţi de risc se face astfel:
-0% pentru credite acordate statului;
-20% pentru credite acordate administraţiei locale;
-50% pentru credite ipotecare;
-100% pentru credite acordate persoanelor fizice.
Banca centrală poate adopta măsuri de sancţionare a băncilor comerciale care nu
respectă normele prudenţiale. Ele sunt impuse din necesitatea evitării unor crize bancare
de sistem, care pot avea consecinţe dintre cele mai grave. În condiţiile internaţionalizării
pieţelor, inclusiv a celei bancare, o disfuncţionalitate majoră produsă pe o piață internă se
poate transfera la nivel regional sau chiar global.
În aceeaşi direcţie, în România au mai fost elaborate și adoptate în ultimii ani o
serie de reglementări prudenţiale bancare referitoare la:
- împrumuturile acordate de o bancă unui singur debitor;
- poziţia valutară totală;
- participarea unei bănci la capitalul altei bănci sau societăţi comerciale;
- practicarea unui nivel dat al coeficientului fondurilor proprii și resurselor permanente,
care urmăreşte să limiteze transformarea depozitelor pe termen scurt în împrumuturi pe
termen lung;
- clasificarea creditelor și constituirea de provizioane de risc, în funcţie de gradul de risc
al creditelor, pe 5 categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic și pierdere.
În plus, pentru îmbunătăţirea calităţii activităţii în sistemul bancar, în cursul
anului 2000 s-a implementat un sistem de avertizare timpurie și rating bancar numit
CAAMPL, care permite clasificarea băncilor în funcţie de următorii indicatori:
- adecvarea capitalului C;
98
- calitatea activelor A;
- calitatea acţionariatului A;
- managementul M;
- profitabilitatea P;
- lichiditatea L.
Fiecare dintre aceşti indicatori se cuantifică cu puncte de la 1 (cel mai bun) la 5
(cel mai slab). Prin însumarea lor se stabileşte un scor final (grad compus de clasificare)
și se atribuie un calificativ băncii, după cum urmează: foarte bun, bun, în observaţie,
nesatisfăcător, critic.
F. Funcţia de sprijinire a dezvoltării economice de ansamblu

Obiectivul fundamental al unei bănci centrale este, de regulă, asigurarea
stabilităţii preţurilor și a puterii de cumpărare a monedei naționale. Banca centrală
sprijină însă ferm politica generală a statului, contribuind prin măsurile luate la creșterea
economică de ansamblu (majorarea PIB în termeni reali) și a unor sectoare, la creșterea
gradului de ocupare, precum și la îmbunătăţirea altor indicatori ai economiei reale.
8.2. Politica monetară – concept, obiective și instrumente
Politica monetară, componentă de bază a politicii economice, reprezintă

ansamblul măsurilor luate prin intermediul băncii centrale sau al autorităţii monetare,
pentru a asigura stabilitatea preţurilor și a cursurilor valutare și indirect, pentru a exercita
o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei.
Obiectivele politicii monetare se înscriu aşadar în obiectivele generale ale politicii
economice, fiind strâns legate de lupta contra inflației, păstrarea stabilităţii preţurilor și a
puterii de cumpărare a monedei naționale și constau în:
1. Realizarea unui ritm corespunzător al creşterii masei monetare, ceea ce

constituie obiectivul principal al autorităţilor monetare.
Când masa monetară se multiplică rapid, fără a fi corelată cu ritmul de creştere
economică reală, ea antrenează dezechilibre și reacţii în lanţ. De aceea, politica monetară
trebuie să aibă ca obiectiv controlul masei monetare și adaptarea acesteia la nevoile reale
și sustenabile ale economiei. Controlul masei monetare este destul de greu de realizat în
economiile în tranziţie, dată fiind indisciplina financiar-fiscală a întreprinderilor. De
aceea, controlul mijloacelor de plată de către autoritatea monetară, în vederea evitării
unui dezechilibru, este un obiectiv de primă importanţă al politicii monetare.
Mai mult, o creştere excesivă a creditului poate antrena o cerere crescută de
bunuri și servicii, generând o expansiune cumulativă, care nu poate fi susţinută în acelaşi
99
ritm de oferta internă, provocând creșterea preţurilor și un deficit al balanţei comerciale,
din cauza majorării importurilor.
Realizarea unei bune alocări a resurselor financiare este un aspect strâns legat de
optimizarea mărimii masei monetare. Prin aceasta se urmăreşte de către banca centrală
alocarea resurselor de finanţare din economie și în special a creditului, spre acele domenii
de activitate care aduc o recuperare rapidă a investiţiilor și produc profit. Sunt descurajate
de la creditare sectoarele mari consumatoare de resurse, cu viitor incert și care sunt
susceptibile de a aduce pierderi în viitor.
2. Atingerea unui nivel adecvat al ratei dobânzii este un alt obiectiv al politicii
monetare. Legat de rata dobânzii, prezintă importanţă nivelul real al acesteia și nu cel
nominal. Rata dobânzii trebuie să fie real pozitivă și cât mai stabilă în timp, pentru a
favoriza investiţiile și creșterea economică.
Pana la începutul anilor ’70, rata dobânzii a jucat un rol esenţial în stimularea
creşterii economice. Menirea băncii centrale era aceea de a găsi rata optimă a dobânzii, în
scopul echilibrării pieţei monetare. Ulterior, rata dobânzii a fost treptat abandonată ca
obiectiv-cheie al politicii monetare interne. În condiţiile accelerării inflației, autorităţile
monetare ar fi fost nevoite să urce rata dobânzii la nivele intolerabile pentru întreprinderi
și pentru activitatea economică, în general. O politică a ratei dobânzii ridicate, ar fi creat
distorsiuni în economie, sub raportul costurilor resurselor de finanţare și al nivelului
profitului obţinut.
Rata dobânzii și-a păstrat totuşi un rol activ în ansamblul politicii monetare, sub
mai multe aspecte:
- ca indicator general al orientării politicii monetare și ca barometru al tensiunilor pieţei
monetare;
- ca instrument de apărare a cursului de schimb, ţinând cont de variabilitatea mişcărilor
internaţionale de capital.
3. Optimizarea nivelului cursului de schimb.

Aprecierea sau deprecierea monedei naționale au efecte diferite asupra activităţii
economice și asupra comerţului exterior, în special.
Aprecierea monedei naționale poate avea un impact negativ asupra exporturilor,
scumpindu-le și descurajându-le, întrucât astfel scade competitivitatea la export a
produselor proprii și se încurajează importurile, cu consecinţe negative asupra balanţei
comerciale și de plăţi. Pe de altă parte, deprecierea monedei naționale stimulează
exporturile și descurajează importurile.
Ca atare, determinarea unui nivel optim al cursului valutar, care să susţină
exporturile, dar să și inhibe importurile și să permită menţinerea unei balanţe de plăţi
echilibrate, este un demers foarte dificil. Opţiunea între politica monedei forte și cea a
monedei slabe este dependentă de structurile economico-sociale ale unei ţări și de gradul
100
de înzestrare tehnică. Atunci când structurile de producţie sunt neadecvate și capacitatea
de a intra pe noi pieţe este redusă, o politică a monedei forte nu se poate realiza. Ea va
duce la pierderea pieţelor tradiţionale, deoarece competitivitatea întreprinderilor se va
diminua, acestea devenind mai puţin adaptabile și mai puţin rentabile.
Cele trei mari obiective ale politicii monetare pot acţiona în mod contradictoriu,
deoarece ele sunt interdependente și realizarea unuia sau altuia poate influenţa în sens
negativ pe celelalte. Modificări ale ratei dobânzii conduc, de exemplu, la modificări ale
masei monetare și ale cursului, și de asemenea provoacă distorsiuni în modul de alocare a
resurselor financiare disponibile. Găsirea echilibrului în atingerea acestor obiective este
sarcina autorităţii monetare, care, prin acţiunea asupra unuia sau altuia dintre obiective,
trebuie să asigure premisele unei dezvoltări durabile a economiei. Să nu uităm, politicile
monetare sunt subordonate realizării obiectivelor macroeconomice.
Pentru realizarea obiectivelor politicii monetare, banca centrală utilizează anumite
instrumente de politică monetară. Acestea sunt de două tipuri:
a. instrumente și tehnici de intervenţie indirectă;
b. instrumente și tehnici de intervenţie directă sau reglementări bancare.
Tehnicile de intervenţie indirectă sunt utilizate pentru controlul ofertei de monedă,
limitând pentru intermediarii monetari accesul la lichiditatea băncii centrale. Acestea se
sprijină pe următoarele:
- dependenţa sistemului bancar de banca centrală;
- corelaţia existentă între volumul creditului și nivelul activităţii economice și al
investiţiilor;
- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.
Ca instrumente și tehnici de intervenţie indirectă se utilizează îndeosebi:
manevrarea taxei scontului, politica de open market și sistemul rezervelor minime
obligatorii, pe care le-am detaliat în capitolul anterior.
8.3. Banca Națională a României
Banca Națională a României (BNR) este banca centrală a statului român, are
personalitate juridică, este o instituţie publică independentă și are sediul central în
Bucureşti, având sucursale și agenţii atât în municipiul Bucureşti, cât și în alte localităţi.
BNR s-a înfiinţat prin Lege organică, în 23 aprilie 1880, în baza căreia i s-a
acordat privilegiul de emite moneda naţională - leul. Banca Națională a României era
organizată atunci ca societate comercială cu acţionariat mixt (entităţi private și stat). Din
1946, BNR devine bancă cu acţionar unic statul român.
101
În prezent, activitatea BNR este reglementată de legea 312/200416 care are
rolul de statut al BNR.
Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană,
Banca Națională a României a devenit membră a Sistemului European al Băncilor
Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR, membru al Consiliului General al Băncii
Centrale Europene (BCE).
Conform acestei legi, conducerea Băncii Naționale a României este realizată de
un Consiliu de Administraţie, numit de Parlament, la propunerea comisiilor permanente
de specialitate ale celor două Camere ale acestuia. Consiliul de Administraţie al Băncii
Naționale a României este compus din 9 membri, astfel:
a) un preşedinte, care este și guvernator al Băncii Naționale a României;
b) un vicepreşedinte, care este și prim-viceguvernator;
c) 7 membri, dintre care 2 sunt și viceguvernatori, iar ceilalţi 5 membri nu sunt salariaţi ai
Băncii Naționale a României.
Numirile se fac pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Guvernatorul Băncii Naționale a României prezintă Parlamentului, în numele
Consiliului de Administraţie, un raport anual cu privire la:
▪ evoluţiile economice, financiare, monetare și valutare;
▪ politica monetară promovată în anul precedent și orientările pentru cel următor;
▪ reglementarea și supravegherea prudenţială bancară;
▪ bilanţul anual și contul de profit și pierdere ale Băncii Naționale a României.
Obiectivul fundamental și principalele atribuţii, conform legii 312/2004

privind Statutul BNR, sunt:
Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menţinerea

stabilităţii preţurilor. Banca Națională a României sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și
menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele atribuţii ale Băncii Naționale a României sunt:

▪ în calitate de unică instituţie autorizată să emită însemne monetare, emite și pune
în circulaţie bancnote și monede metalice, ca mijloace de plată legale pe teritoriul
ţării;
▪ elaborează și aplică politica monetară și politica de curs de schimb;
▪ autorizează, reglementează și supraveghează instituţiile de credit;
16
publicată în MO 582/30.06.2004
102
▪ promovează și monitorizează buna funcționare a sistemelor de plăţi, inclusiv
instrumentele de plată, în scopul asigurării securităţii și eficienţei acestora și
pentru a evita riscul sistemic;
▪ stabileşte regimul valutar și supraveghează respectarea acestuia. Banca Națională
a României poate elabora reglementări privind monitorizarea și controlul
tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării;
▪ administrează rezervele internaţionale ale României. Banca Națională a
României, respectând regulile generale privind lichiditatea și riscul specific
activelor externe, stabileşte și menţine rezervele internaţionale, în astfel de
condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă. Rezervele sunt
alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente: aur deţinut în tezaur în
ţară sau depozitat în străinătate, active externe sub formă de bancnote și monede
sau disponibil în conturi la bănci ori la alte instituţii financiare în străinătate,
cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni și alte valori mobiliare, negociabile
sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în
primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan
internațional, bonuri de tezaur, obligaţiuni și alte titluri de stat, emise sau
garantate de guverne străine sau de instituţii financiare inter-guvernamentale,
negociabile sau nu.
Alte atribuţii ale BNR conferite prin lege:

▪ Banca Națională a României exercită drepturi și îndeplineşte obligaţii care revin
României, în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional;
▪ Banca Națională a României este abilitată:
a) să elaboreze balanţa de plăţi și alte lucrări privind poziţia investiţională internațională a
ţării;
b) să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să
calculeze și să publice cursurile medii pentru evidenţa statistică;
▪ Banca Națională a României deschide și operează conturi ale instituţiilor de
credit, ale caselor de compensare și ale altor entităţi, rezidente și nerezidente,
stabilite prin reglementări ale Băncii Naționale a României, precum și contul
curent general al Trezoreriei Statului, deschis în numele Ministerului Finanţelor
Publice;
▪ Banca Națională a României este autorizată, să efectueze următoarele operaţiuni:
a) să cumpere, să vândă și să efectueze tranzacţii cu lingouri și monede din aur și cu alte
metale preţioase;
b) să cumpere, să vândă și să efectueze tranzacţii cu valute;
c) să cumpere, să vândă și să efectueze tranzacţii pe piaţa secundară cu bonuri de tezaur,
obligaţiuni și alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii
financiare inter-guvernamentale, de bănci centrale, de societăţi bancare și non-bancare.
103
8.4. Politica monetară în România în perspectiva adoptării euro
Alături de alte şase ţări, România se înscrie în rândul statelor membre ale Uniunii
Europene care au obligaţia adoptării monedei euro, ceea ce înseamnă practic participarea
cu drepturi depline la Uniunea Economică și Monetară, odată cu îndeplinirea tuturor
condițiilor necesare, respectiv a criteriilor de convergență nominală, juridică și reală.
Acestea din urmă nu sunt menţionate explicit în legislaţia relevantă a Uniunii Europene,
însă devin din ce în ce mai importante în aprecierea gradului de pregătire al unui stat
pentru adoptarea monedei unice. De altfel, Rapoartele de Convergență elaborate o dată la
doi ani de Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană, pun accent din ce în ce mai
mare pe convergența reală. Astfel, în perioada premergătoare adoptării monedei unice,
economia naţională trebuie să parcurgă ajustările necesare integrării în zona euro,
marcate de reforme structurale ample, cu efecte asupra competitivității sale generale.
La data elaborării Raportului de Convergenţă al Băncii Centrale Europene din 2020,

România îndeplinea doar o parte din criteriile de convergență nominală și din cele de
convergenţă juridică.
În cuprinsul Programului de Convergenţă 2021-2024, România își menține

angajamentul de aderare la zona euro, însă eforturile Guvernului se concentrează pe
minimizarea efectelor sociale și economice negative ale pandemiei COVID-19.
La nivel național, coordonarea pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de

către Comitetul interministerial pentru trecerea la moneda euro, condus de primul-
ministru, din care fac parte ministrul finanţelor publice, guvernatorul BNR, conducători
sau persoanele desemnate de către aceştia la nivel de conducere ai altor autorităţi și
instituţii publice, precum și reprezentanţi ai asociaţiilor patronale și sindicale. Comitetul
interministerial a fost înfiinţat în luna mai 2011. În luna decembrie 2016 a fost adoptată
Hotărârea Guvernului nr. 931/2016 care stabileşte structura, organizarea și principalele
atribuţii ale acestuia. În continuarea acestor demersuri, prin Ordonanţa de urgenţã a
Guvernului nr. 24/2018 a fost înfiinţată Comisia Națională de fundamentare a Planului
național de adoptare a monedei euro4, în vederea identificării acţiunilor și a promovării
reformelor necesare modernizării economiei româneşti pentru trecerea la moneda euro.
Comisia Națională este condusă de prim-ministru și de preşedintele Academiei Române,
în calitate de copreşedinţi, respectiv de guvernatorul Băncii Naționale a României și un
viceprim-ministru desemnat de prim-ministru, prin decizie, în calitate de vicepreşedinţi.
Comisia Națională a elaborat Raportul de fundamentare al Planului național de adoptare a
monedei euro și Planul național de adoptare a monedei euro, documente strategice care
au fost aprobate de Guvernul României în data de 30 ianuarie 2019. Concluzia Raportului
104
este că prin eforturi perseverente și solidaritate a forţelor sociale, există premise ca, la
orizontul anului 2024, România să poată îndeplini cerinţele fundamentale de adoptare a
monedei euro.
De asemenea, în cadrul BNR funcţionează, începând din luna februarie 2010,

Comitetul de pregătire a trecerii la euro ce reprezintă un forum de dezbatere a
problematicilor legate de convergenţa nominală și reală, menit să susţină demersurile
băncii centrale în ceea ce priveşte participarea României, cu drepturi depline, la Uniunea
Economică și Monetară.

1. Care sunt principalele funcţii ale unei bănci centrale?
2. În ce constă funcţia băncii centrale de bancă a statului?
3. În ce constă funcţia băncii centrale de titular al emisiunii monetare?
1. Funcțiile unei Bănci Naționale într-o economie de piață sunt următoarele:

A. Funcţia de titular al emisiunii monetare;
B. Funcţia de bancă a statului și reprezentant al acestuia în relaţiile
internaţionale;
C. Funcţia de „bancă a băncilor”;
D. Funcţia de gestionar al rezervelor valutare;
E. Funcţia de supraveghere disciplinară și prudenţială;
F. Funcţia de sprijinire a dezvoltării economice de ansamblu.
105
2. Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru banca naţională, poate avea trei motivaţii
principale:
- forma de proprietate (majoritatea băncilor naționale sunt deţinute în proporţie de
100% de către stat);
- exprimă raporturi de credit specifice cu organele administraţiei de stat;
-este un promotor al politicii economice a statului, prin elaborarea și aplicarea
unei componente cheie a acesteia – politica monetară.
3. Se refera la privilegiul de emisiune (monopolul), pe care statul îl conferă Bancii

Nationale, drept atribut al suveranităţii statale. Prin funcţia de titular de emisiune
monetară, banca naţională are răspunderea calităţii circulaţiei monetare și a măsurii în
care ea satisface nevoile reale.

1. Ce înseamnă pentru o bancă centrală funcţia de gestionar al rezervelor valutare?
2. Ce înseamnă supraveghere disciplinară și prudenţială?
3. Ce înseamnă funcţia de „bancă a băncilor”?
4. Care sunt obiectivele și atribuţiile Băncii Naționale a României?
5. Care sunt obiectivele principale ale politicii monetare?

Banca Centrală = Banca de Emisiune = Banca Națională
Funcțiile Băncii Centrale
Titular de emisiune monetară
Privilegiu de emisiune
106
Gestionar al rezervei valutare
Bancă a băncilor
Rescontare
Obiective ale politicii monetare
Instrumente și tehnici de intervenţie directă și indirectă
Atribuţii ale Băncii Naționale
Supraveghere disciplinară și prudenţială

Cochrane, John H - Strategies for monetary policy, Stanford, Hoover Institution Press,
2019
Harrison, Daniel Mark. - The currency revolution : understanding the next great
economic phenomenon, Morrisville, NC Lulu.com, 2019
107

Moneda Si Credit Suport de Curs FB 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Moneda Si Credit Suport de Curs FB 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

Cursul de Monedă și credit este structurat pe 8 unități de învățare.

UNITATEA DE INVATARE 1. Moneda și puterea de cumpărare a monedei

Unitatea de învățare 1: MONEDA ŞI PUTEREA DE CUMPĂRARE A

1.1 Conceptul de monedă

Obiective ale unității de învățare 1:

1.1. Conceptul de monedă

Moneda ocupă un rol cheie în mecanismul oricărei economii, condiţionându-i

1.2. Evoluția monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcțiile monedei

Se poate spune că banii au apărut oarecum spontan, la un anumit moment în evoluția

În accepţiunea lui Ştefan I. Dumitrescu1 moneda prezintă trei funcţii principale și

Prin urmare, putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare a monedei reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care se

Puterea de cumpărare a unei monede se poate evalua:

A. PUTEREA DE CUMPĂRARE INTERNĂ

Puterea de cumpărare internă se poate calcula prin raportare la :

a) În cazul raportării la un singur bun, de exemplu, zahǎrul, puterea de cumpărare internă

b) În acest caz se parcurg următoarele etape :

B. PUTEREA DE CUMPĂRARE EXTERNĂ

CREV1, CREV2 = cursurile de revenire (u.m. naționale/u.m. valutare și u.m.

1.4. Convertibilitatea și cursul de schimb

În sens larg, convertibilitatea reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor și al nerezidenţilor

I. După evoluția istorică avem:

b. Convertibilitatea externă se referă la schimbul monedei naționale pe alte monede în

Exemple de cotare directă:

Exemple de cotare indirectă:

Există trei tipuri de curs de schimb:

1.5 Aplicații rezolvate

Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar qi x pi (u.m)

, deci puterea de cumpărare s-a micşorat cu 10,63% faţă de anul

3. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare și indicele puterii de cumpărare la

Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

1. Să se calculeze nivelul puterii de cumpărare pe baza următoarelor coşuri de bunuri:

2. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare în ţările de mai jos, pe baza

Anul 2013 2014 2015 2016 2017 2018

1.7 Teste de autoevaluare

1. Definiţi conceptul de monedă și trăsăturile acesteia

1.8 Răspunsuri la testele de autoevaluare

2. Putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

3. În sens larg, convertibilitatea monedei reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor și al

1. Care a fost evoluția istorică a monedei?

1.10 Cuvinte și expresii - cheie:

Bunuri etalon Convertibilitate externă

1.11 Bibliografia unității de învățare 1

2.1. Conceptul de masă monetară și structura masei monetare.

Obiective ale unității de învățare 2:

Rezumat: In această UI sunt prezentate și explicate noțiuni precum masa monetară, cu

2.1. Conceptul de masă monetară și structura masei monetare

Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti

1. moneda efectivă (numerarul = bancnote și monede divizionare) reprezintă partea cea

2.2 Agregatele monetare

Agregatele monetare (monetary aggregates) reprezintă integrarea succesivă a tuturor

La modul general se definesc patru agregate monetare:

1. Agregatul M1 (lichiditatea primară) – Money supply measure one

M1 = Numerar + Depozite la vedere și în conturi curente

2. Agregatul M2 - Money supply measure two

Noţiunea de cvasi-monedă (near money) se referă la deţinerile de instrumente

M2 = M1 + depozite la termen și în vederea economisirii

3. Agregatul M3 - Money supply measure three

M3 = M2 + Alte active monetare

În categoria “Alte active monetare” intră: cambiile, biletele la ordin, certificatele de

L = M3 + Alte active financiare