Suport de Curs Economie Monetara

Conf. univ. dr.
Ioana Duca
ECONOMIE MONETARĂ
- Note de curs şi lucrări aplicative pentru
învăţământul la distanţă-
BUCURESTI
2016
Cuvânt înainte
Bun găsit în comunitatea studenţilor din Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de

Finanţe-Bănci, Contabilitate şi Administrarea Afacerilor !
Cursul de Economie monetară se adresează studenţilor înscrişi la specializarea
Contabilitate şi Informatică de Gestiune, forma de învăţământ ID, anul al doilea, semestrul al
IV lea.
Iată care sunt obiectivele principale ale acestui curs, concretizate în competenţele pe
care tu le vei dobândi după parcurgerea şi asimilarea lui:
înţelegerea rolului monedei în desfăşurarea proceselor economice contemporane şi a
impactului lor major la nivel micro şi macroeconomic;
cunoaşterea istoricului integrării monetare europene;
cunoaşterea unor concepte cum sunt puterea de cumpărare, inflaţia, agregatele
monetare, sistemele monetare, integrarea monetară europeană şi moneda unică euro,
sistemul monetar internațional, politica monetara, economia monetara;
explicarea cauzelor şi a canalelor de propagare a politicii monetare.
Cursul Economie monetară este structurat pe 5 unităţi de învăţare.
2
CUPRINS
UNITATEA DE INVATARE 1. Moneda şi puterea de cumpărare a monedei

1.1. Conceptul de monedă
1.2. Evoluţia monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcţiile monedei
1.3. Puterea de cumpărare a monedei
1.4. Convertibilitatea monedei şi cursul de schimb
1.5 Aplicaţii rezolvate
1.6 Aplicaţii de rezolvat
1.7 Teste de autoevaluare
1.8 Răspunsuri la testele de autoevaluare
1.9 Teste de autoevaluare propuse
1. 10 Cuvinte şi relaţii cheie
1.11 Bibliografia unităţii de învăţare 1
UNITATEA DE INVATARE 2. Masa monetară şi componentele acesteia
2.1. Conceptul de masă monetară şi structura masei monetare.
2.2. Agregatele monetare
2.6 Cuvinte şi relaţii cheie
UNITATEA DE INVATARE 3. Sisteme monetare naţionale
3.1. Conţinutul şi rolul sistemelor monetare naţionale.
3.2. Clasificarea sistemelor monetare.
UNITATEA DE INVATARE 4. Sistemul monetar european
4.1. Scurt istoric.
4.2 Funcţionarea sistemului monetar european – realizări şi insuficienţe
4.3. Integrarea monetară europeană.
4.4. Moneda euro
UNITATEA DE INVATARE 5. Inflaţia
5.1. Conceptul de inflaţie. Cauzele şi efectele inflaţiei
3
5.2. Tipurile de inflaţie.
5.3. Politicile antiinflaţioniste.
5.4. Măsurarea inflaţiei
4
Conţinutul cursului
Unitatea de învăţare 1: MONEDA ŞI PUTEREA DE CUMPĂRARE A

MONEDEI
Cuprins:
1.1 Conceptul de monedă

1.2 Evoluţia monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcţiile monedei
1.3 Puterea de cumpărare a monedei
1.4 Convertibilitatea monedei şi cursul de schimb
Obiective ale unităţii de învăţare 1:
După studiul unităţii de învăţare 1 studenţii vor avea cunoştinţele necesare pentru:
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de monedă, evoluţia şi funcţiile acesteia,
înţelegerea conceptului de putere de cumpărare a monedei şi a importanţei acesteia
identificarea tipurilor de convertibilitate monetară şi curs de schimb
Astfel, s-a urmărit familiarizarea studenţilor cu noţiunile legate de conceptul de monedă,
cu elementele sale constitutive şi conţinutul economic.
Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum moneda, evoluţia istorică
a acesteia, puterea de cumpărare a monedei, funcţiile îndeplinite de monedă într-o
economie modernă, tipurile de convertibilitate şi de curs de schimb din practica
internaţională.
1.1. Conceptul de monedă
Moneda ocupă un rol cheie în mecanismul oricărei economii, condiţionându-i

dezvoltarea şi fiind absolut indispensabilă în desfăşurarea raporturilor cotidiene între persoane
5
fizice, firme, instituţii ale statului, instituţii financiare etc. Evident, nu se poate concepe
existenţa unei economii moderne fără monedă.
Etimologic, termenul de monedă provine din cuvântul grecesc monedha, care, la
început, definea doar piesele bătute din metal preţios sau din metal obişnuit, emise cu scopul
îndeplinirii unor funcţii de mijloc de schimb şi de mijloc de plată.
În prezent, termenul de monedă este folosit în sens larg, fiind denumirea generică
pentru monede metalice, bancnote, monedă scripturală şi orice altă formă de bani
acceptată şi folosită de participanţii la tranzacţii într-un spaţiu economic dat.
Putem desprinde trei trăsături ale monedei într-o economie:
a. este un bun cu utilitate permanentă pentru populaţie şi pentru agenţii economici;
b. este un bun aparte, un bun indirect, reprezentând o creanţă asupra economiei naţionale,
întrucât dă dreptul deţinătorului de a achiziţiona în schimbul ei bunuri şi servicii pe
teritoriul ţării emitente;
c. are caracter juridic, fiindu-i recunoscute prin lege toate calităţile şi drepturile pe care le
conferă. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională reprezintă singurul mijloc legal de
plată.
1.2. Evoluţia monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcţiile monedei
Se poate spune că banii au apărut oarecum spontan, la un anumit moment în evoluţia

societăţii omeneşti, ca urmare a unor necesităţi reale ivite în procesul de schimb, prin
separarea din mulţimea de bunuri care se produceau a unora specifice şi mai apoi a unuia
singur, cu rol de echivalent (etalon) general, adică un bun cu ajutorul căruia erau evaluate
toate celelalte care se schimbau.
Istoric vorbind, rolul de bani a fost îndeplinit de diferite bunuri (animale mici, piei de
animale, blănuri, cereale, scoici etc), apoi de metalele preţioase şi ulterior de monedele
metalice din aur şi argint.
Metalele preţioase s-au detaşat de restul bunurilor etalon datorită calităţilor lor evidente:
nu erau alterabile, erau divizibile, uşor de transportat şi concentrau o valoare foarte mare într-
un volum mic.
În scrierile lui Herodot îi este atribuit lui Cresus, regele Lydiei, meritul de a fi bătut
prima monedă, în secolul VII î.e.n.. Costin Kiriţescu, în lucrarea Moneda - mica enciclopedie,
menţionează că moneda ar fi apărut prima dată în China, în secolul XI î. e. n. Iniţial se
foloseau lingourile, dar acestea prezentau inconvenientul că trebuiau divizate şi cântărite în
momentul vânzării şi de aceea, pentru facilitarea circulaţiei şi a comerţului, s-a trecut la
marcarea lor. Amplificarea relaţiilor comerciale, ca rezultat al extinderii ariei geografice a
acestora, necesita transportul lingourilor, operaţiune destul de greoaie şi costisitoare. Ca
urmare, lingourile au fost înlocuite cu monedele propriu-zise, confecţionate din metal preţios.
Odată cu apariţia monedelor, au apărut şi primele semne ale unei organizări monetare. În
timp, statele au elaborat legi şi au creat instituţii care să reglementeze, să organizeze şi să
supravegheze relaţiile băneşti, precum şi emisiunea şi retragerea de monedă, constituindu-se
treptat sistemele monetare naţionale (tratate în unitatea 3).
6
Pe măsura dezvoltării vieţii economice şi sociale, a amplificării producţiei şi a
tranzacţiilor cu bunuri şi servicii, în circulaţia monetară au apărut şi monede fără valoare
intrinsecă, bătute din metale nepreţioase (cupru, aluminiu, aliaje din metale comune).
Mai târziu, întrucât producţia de bunuri şi servicii a devansat simţitor producţia de metale
preţioase, iar schimburile comerciale s-a multiplicat la scară mondială, reclamând şi un volum
sporit de masă monetară, au apărut şi bancnotele - biletele de bancă (secolul al XVI-lea,
Olanda), la început convertibile în metal preţios, iar mai apoi, după primul război mondial şi
neconvertibile. Convertibilitatea biletelor de bancă în aur şi argint a fost abandonată definitiv
în anii ‘70. Bancnotele s-au transformat astfel în bani fiduciari, fără valoare intrinsecă, dar şi-
au sporit continuu importanţa şi ponderea în cadrul masei monetare.
În secolul al XIX - lea, ca rezultat al dezvoltării fără precedent a băncilor comerciale în
toate economiile, au apărut şi banii de cont (moneda scripturală), care au început să fie
preferaţi banilor cu existenţă fizică, mai ales pentru operaţiuni de volum mare sau între
parteneri comerciali aflaţi la distanţă, datorită multiplelor avantaje pe care le ofereau.
O formă derivată de monedă scripturală este şi aşa-numita monedă electronică, apărută în
secolul al XX-lea şi care circulă prin transfer electronic, având ca suport cardurile.
Putem sintetiza aşadar evoluţia istorică a monedei în următoarea schemă (fig. 1):
Figura nr. 1
Evoluţia istorică a monedei
Autoconsum Troc “marfă Bunuri etalon

(economie contra marfă”
naturală)
Fiecare comunitate Marchează începutul
consuma ceea ce producea. economiei de schimb.
Metale (aur şi Moneda Bancnotele

argint) sec VII î.e.n. sec XVI, Olanda
Este prima formă tipizată de bani. Nu aveau valoare intrinsecă,

Primele monede aveau şi valoare ci aveau o valoare simbolică.
intrinsecă, pe lângă valoarea Au circulat în paralel cu
ca instrument de plată şi de schimb. monedele din aur şi argint,
până după primul război mondial.
Moneda Moneda electronică

scripturală (cardurile)
sec XIX
Are ca suport cecuri, ordine de plată, A apărut la sfârşitul sec. 20;
cambii, bilete la ordin circulă prin transfer electronic.
(circulă prin virament bancar).
Este o monedă cu valoare simbolică.
7
Clasificarea semnelor monetare
Putem realiza o clasificare a semnelor monetare după mai multe criterii, între care cele
mai relevante sunt:
I. După forma de existenţă, monedele pot fi:
a. Monede cu existenţă fizică, tangibilă (monedele metalice şi bancnotele);
b. Monede fără existenţă fizică, de cont (moneda scripturală propriu-zisă şi moneda
electronică).
II. După emitent, monedele pot fi:
a. Monede emise de agenţii economici, în perioada funcţionării etaloanelor aur-monedă
şi aur-lingouri;
b. Monede emise de tezaur (monedele metalice care sunt emise de monetăria statului);
c. Monede emise de bănci (bancnote emise de Banca Naţională, moneda scripturală
emisă de băncile comerciale).
III. După valoarea pe care o încorporează, monedele pot fi:
a. Monede cu valoare integrală (intrinsecă sau deplină);
b. Monede cu valoare simbolică.
IV. După gradul de convertibilitate monedele pot fi:
a. Monede convertibile:
 Convertibilitate metalică (bancnote contra metal preţios);
 Convertibilitate valutară (valută contra valută).
b. Monede neconvertibile, care circulă doar în interiorul unei ţări, în posesia rezidenţilor;
c. Monede parţial convertibile (există diferite restricţii în calea convertibilităţii monedei
respective).
Funcţiile monedei
În accepţiunea lui Ştefan I. Dumitrescu1 moneda prezintă trei funcţii principale şi

anume:
a. dă dreptul sau posibilitatea oricărui posesor de a participa la bunurile sociale, ca instrument
legal de plată, fiind în acelaşi timp denominator al tuturor bunurilor;
b. este mijloc de participare la bunurile sociale, ca instrument de schimb mijlocitor (vânzare-
cumpărare);
c. ilustrează măsura de care ne servim pentru a putea participa la distribuirea bunurilor sociale,
ca instrument măsurător al preţurilor bunurilor ce se vând şi se cumpără.
Orice instrument dotat cu calităţile şi caracteristicile de mai sus poate fi considerat
ban, iar dacă este recunoscut de stat devine monedă.
Profesorul Costin Kiriţescu2 - stabileşte următoarele şapte funcţiuni ale monedei:
1. funcţiunea de evaluare, de măsurare a valorilor economice;
2. funcţiunea de mijlocire a schimbului de bunuri şi servicii;
1
Ştefan I. Dumitrescu, Tratat de Monetă (Tehnica schimbului monetar), Bucureşti, 1948
2
Costin Kiriţescu – Moneda – mică enciclopedie, Bucureşti, ed a doua, 1998
8
3. funcţiunea de mijlocire a plăţilor;
4. funcţiunea de mijlocire a creditului;
5. funcţiunea de mijlocire a economiilor (tezaurizare);
6. funcţiunea de păstrare şi transfer al valorilor;
7. funcţiunea socială de distribuire a bunurilor şi serviciilor.
Toate aceste funcţii sunt mai mult sau mai puţin acceptate de alţi economişti, dar ceea
ce este de remarcat este faptul că ele se întrepătrund şi se intercondiţionează reciproc.
Prin urmare, putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1. Instrument de măsură a activităţii economice
Este cea mai importantă funcţie a monedei. Cu ajutorul monedei se pot evalua şi compara
toate bunurile şi serviciile produse într-o economie, veniturile şi cheltuielile realizate, dar şi
activităţile economice în ansamblu. Expresia acestei evaluări se numeşte preţ. Ca orice etalon,
moneda este în fapt invariabilă, ceea ce se modifică este puterea ei de cumpărare.
2. Instrument de schimb
Prin intermediul monedei se desfăşoară marea majoritate a tranzacţiilor în economie.
Excepţia este reprezentată de forma modernă a trocului, numită barter.
Datorită monedei, schimbul este separat în două operaţiuni - vânzare şi cumpărare, ceea ce
înseamnă şi delimitarea a două fluxuri: un flux real, de marfă şi un flux monetar.
3. Instrument de plată
Orice obligaţie economică a unei persoane fizice sau juridice poate fi evaluată în bani
şi se stinge prin plata sumei corespunzătoare. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională este
singurul mijloc legal de plată.
4. Mijloc de economisire şi rezervă
Moneda este forma preferată de păstrare a economiilor populaţiei şi a rezervelor
agenţilor economici. Acest lucru se explică prin faptul că moneda are cel mai ridicat grad de
lichiditate, iar dacă este plasată sau investită poate aduce deţinătorului câştiguri sub formă de
dobânzi. Alte forme de plasament, în active reale sau financiare (terenuri, clădiri, obiecte de
artă, etc.) pot avea randamente mult superioare, însă au un grad de lichiditate scăzut, ceea ce
reprezintă un impediment major când se doreşte obţinerea de numerar imediat.
5. Mijloc de transfer al valorilor
Averea unei persoane sau patrimoniul unei întreprinderi pot fi mai uşor transferate dintr-o
ţară în alta, dacă sunt transformate în prealabil în monedă.
1.3. Puterea de cumpărare a monedei
Puterea de cumpărare a monedei reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se

poate achiziţiona la un moment dat cu o unitate monetară, într-un spaţiu economic.
Puterea de cumpărare a monedei este influenţată de următorii factori:
- nivelul preţurilor;
- conjunctura economică de ansamblu;
- nivelul produsului intern brut;
- nivelul productivităţii muncii la nivel naţional etc.
9
Puterea de cumpărare se măsoară cu ajutorul indicilor de preţ. Aceştia sunt de trei tipuri:
1. Indicele general al preţurilor (IGP), care ia în considerare mişcarea tuturor preţurilor şi
tarifelor din economie într-o anumită perioadă, de regulă un an;
2. Indicele preţurilor de consum – Consumer Price Index (IPC) care se referă la preţurile şi
tarifele bunurilor alimentare, nealimentare şi ale serviciilor care intră în consumul populaţiei.
Acest indice se mai numeşte şi indicele costului vieţii. Este cel mai folosit indice în calculul
puterii de cumpărare;
3. Indici speciali de preţ, cum ar fi indicele preţurilor producţiei industriale, indicele
preţurilor produselor agricole etc;
4. Deflatorul PIB (GDP Deflator), care este acel indice ce permite compararea preţurilor
bunurilor şi serviciilor care intră în structura PIB, realizate în anul curent, cu preţurile
bunurilor şi serviciilor care compun PIB, produse într-un an anterior. Deflatorul este folosit
pentru a corecta valoarea nominală a PIB (în preţuri curente) şi a determina valoarea reală a
PIB (în preţuri constante).
Puterea de cumpărare a unei monede se poate evalua:

A. pe plan intern (puterea de cumpărare internă);
B. pe plan extern (puterea de cumpărare externă).
A. PUTEREA DE CUMPĂRARE INTERNĂ
Puterea de cumpărare internă se poate calcula prin raportare la :

a) un singur bun, considerat bun-etalon ;
b) un coş (eşantion) de bunuri şi servicii reprezentative pentru consumul populaţiei.
a) În cazul raportării la un singur bun, de exemplu, zahǎrul, puterea de cumpărare internă

se poate determina astfel:
- dacǎ un kg. de zahăr costă 4,35 lei, atunci cu 1 leu se poate achiziţiona 1/ 4,35 dintr-un kg de
zahǎr.
b) În acest caz se parcurg următoarele etape :

- se aleg bunurile şi serviciile reprezentative ce vor constitui coşul;
- se stabileşte ponderea fiecărui bun sau serviciu în totalul tranzacţiilor interne;
- se considerǎ coşul ca un produs distinct, de sine stătător, al cărui preţ se
calculează după formula:
n
P   q i  pi , unde:
i 1
qi = ponderea produsului i în totalul operaţiunilor comerciale interne;
pi = preţul unitar al bunului i.
- se determină puterea de cumpărare internă prin raportare la coşul de bunuri şi
servicii construit, după formula:
10
1 1
PC   n
q p
P
i i
i 1
B. PUTEREA DE CUMPĂRARE EXTERNĂ
Se măsoară cu ajutorul cursului real de schimb al monedei naţionale în raport cu

diverse valute. Acesta este legat de activitatea de comerţ exterior şi prezintă importanţă, de
regulă, pentru firmele cu activitate de import-export, nefiind utilizat în tranzacţiile valutare
obişnuite. Este calculat de companiile cu activitate de comerţ exterior care îşi determinǎ
eficienţa importului şi a exportului prin raportare la cursurile nominale stabilite pe pieţele
valutare şi care sunt rezultatul cererii şi al ofertei de valută. Cursul real este, în esenţă, un
concept monetar care măsoară preţurile relative ale bunurilor pe două pieţe, în vederea
stabilirii unor raporturi de echivalenţă în derularea tranzacţiilor internaţionale.
Formulele de calcul pentru determinarea cursului real de schimb – CR - sunt:
CREV1  CREV2
CR  ;
2
2
CREV1; CREV2   q i  Cri ;
i 1
Pi pe piata interna (u.m. nationale)

Cri  , unde:
Pi pe piata externa (u.m. valutare)
CREV1, CREV2 = cursurile de revenire (u.m. naţionale/u.m. valutare şi u.m.

valutare/u.m. naţionale), calculate pe baza exporturilor reciproce;
Cri = cursul de revenire al produsului i exportat;
qi = ponderea produsului i în totalul exporturilor ţării respective;
Pi = preţul produsului i pe pieţele din cele douǎ ţări.
1.4. Convertibilitatea şi cursul de schimb
În sens larg, convertibilitatea reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor

de a schimba o monedă pe o alta, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără restricţii în ceea ce
priveşte suma, scopul operaţiunii şi calitatea persoanei care efectuează schimbul.
După criteriile Fondului Monetar Internaţional (FMI), monedele statelor membre sunt
împărţite în trei categorii:
a. Monede convertibile; sunt acele monede care corespund definiţiei convertibilităţii în
accepţiunea Fondului Monetar Internaţional.
Conform statutului FMI, pentru ca o monedă să devină convertibilă este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- existenţa unui potenţial economic ridicat şi sustenabil pe termen lung;
11
- echilibrarea balanţei de plăţi;
- constituirea unor rezerve valutare care să acopere necesităţile de import pe o perioadă
de 5-6 luni;
- adaptarea calitativă şi structurală a producţiei interne la exigenţele pieţei
internaţionale;
- corelarea preţurilor interne cu cele de pe piaţa mondială;
- limitarea creşterii preţurilor şi instituirea unei stabilităţi monetare;
- corelarea nivelului productivităţii muncii pe plan naţional cu cel de pe pieţele
internaţionale.
b. Monede neconvertibile; sunt acele monede care nu îndeplinesc criteriile de
convertibilitate cerute de FMI şi circulă doar în interiorul ţărilor emitente, în posesia
rezidenţilor.
c. Monede liber convertibile (liber utilizabile) sunt acele monede cotate pe pieţele
valutare internaţionale şi care sunt cel mai des folosite în plăţi şi transferuri pe plan
mondial.
La ora actuală, există patru monede considerate liber convertibile: euro, yenul japonez,
dolarul american şi lira sterlină.
În practica internaţională sunt analizate mai multe tipuri de convertibilitate, după cum
urmează:
I. După evoluţia istorică avem:

a. Convertibilitatea metalică, care este caracteristică perioadei de funcţionare a
etaloanelor aur-monedă şi aur-lingouri;
b. Convertibilitatea valutară, care este convertibilitatea actuală de tip monedă contra
monedă.
II. După aria geografică se disting:
a. Convertibilitatea internă, care înseamnă că moneda naţională se schimbă pe alte
monede, doar în interiorul ţării de origine. Deoarece convertibilitatea internă este
limitată la operaţiunile de import-export, ea se mai numeşte şi convertibilitate de cont
curent.
Convertibilitatea de cont curent a fost caracteristică ţărilor din Europa Centrală
şi de Est în ultimii ani. Recent, România a început liberalizarea etapizată a contului de
capital al balanţei de plăţi3, ceea ce înseamnă deschiderea accesului capitalului
românesc pe plan internaţional şi cotarea monedei noastre şi pe pieţele valutare
externe;
Etapele de realizare a convertibilităţii monedei naţionale şi stadiul acestui proces sunt

prezentate mai jos:
3
Cont de capital – parte a balanţei de plăţi care cuprinde cheltuielile făcute de rezidenţi pentru a cumpăra active
financiare din străinătate (ieşiri de capital), precum şi cheltuielile făcute de investitorii străini pentru achiziţia de
active financiare din ţară (intrări de capital).
12
Figura nr. 2
Etapele realizării convertibilităţii leului
Sursa: Cristian Popa, Sistemul bancar şi integrarea europeană, Forumul Financiar European, Bucureşti, iunie
2005
b. Convertibilitatea externă se referă la schimbul monedei naţionale pe alte monede în

afara graniţelor ţării emitente.
***
Monedele se schimbă între ele la un preţ numit curs de schimb. Acesta este influenţat
în primul rând de raportul între cererea şi oferta celor două monede.
Acest raport, la rândul lui, depinde esenţial de puterile de cumpărare ale monedelor
care se schimbă, dar şi de conjunctura economică de ansamblu şi de factorii care influenţează
piaţa valutară la momentul respectiv. În esenţă, baza convertibilităţii actuale este puterea de
cumpărare a monedelor.
Cursul de schimb reprezintă numărul de unităţi monetare străine care se primesc în

schimbul unei unităţi monetare naţionale. Această definiţie ilustrează aşa numita cotare
directă (1 u.m. naţională  N u.m. străine).
13
Exemple de cotare directă:
1 RON  66, 97 HUF; 1 RON  0,2761 EURO.
În realitate, în toate ţările, cu excepţia Marii Britanii, se cotează indirect (1 u.m.

străină  N u.m. naţionale)
Exemple de cotare indirectă:
1 USD  3,2527 RON; 1 GBP  5,7501 RON; 1 euro  4,2218 RON
Există trei tipuri de curs de schimb:
1. Cursul de schimb fix, care este menţinut neschimbat prin intervenţii ale Băncii
Naţionale pe piaţa valutară şi care nu se modifică decât în situaţii extreme;
2. Cursul de schimb flotant, ce se caracterizează prin supleţe şi flexibilitate,
modificându-se sub impulsul cererii şi al ofertei de valută de pe piaţă. Trebuie să
precizăm că operatorii pieţei valutare din fiecare ţară, în primul rând băncile, stabilesc
cursuri ale zilei sau la vedere, numite cursuri spot şi cursuri la termen, numite cursuri
futures/forward. Cursurile sunt mai mici la cumpărare şi mai mari la vânzare, diferenţa
numindu-se spread;
3. Cursul de schimb ancorat, care este cursul acelor monede legate printr-un raport fix
de o valută forte, numită ancoră. În Europa au cursuri ancorate Bulgaria (ancoră euro),
Estonia (euro) şi Lituania (dolarul).
Dacă analizăm comparativ avantajele şi dezavantajele cursurilor fixe şi ale celor flotante,
rezultă următoarele:
Tabelul nr.1
Analiza comparativă a avantajelor şi dezavantajelor cursurilor fixe şi ale celor flotante4
Avantaje Dezavantaje
Curs fix Curs flotant Curs fix Curs flotant
Stabilitatea Nivelul cursului rezultă din Cursul fix poate deveni Instabilitatea cursului
cursului dinamica raportului rigid, dacă nu se induce riscuri în procesul
decurge din cerere/ofertă, ca orice alt ajustează la timp, iar alocării unor resurse şi
stabilitatea preţ; modificarea lui scade eficienţa
preţurilor; neprevăzută poate operaţiunilor de comerţ
produce şocuri de exterior (pierderi la export
adaptare; sau scumpiri la import);
Asigură o mai Ajustarea cursului se face Menţinerea cursului fix Riscul valutar, inerent în
bună alocare a prin abateri mici, evitându-se necesită intervenţii pe cazul flotării cursurilor,
resurselor în producerea de şocuri; seama rezervelor produce cheltuieli de
economia reală; valutare, care trebuie să acoperire (hedging), care
4
Prelucrare după M. Bârsan „Integrarea economică europeană”, Edit. Carpatica, vol I, 1995
14
fie substanţiale; pot genera tensiuni
inflaţioniste;
Sunt descurajate Se poate opta pentru o Este dificil de stabilit Operaţiunile speculative
acţiunile politică monetară marja optimă de ajustare pot genera destabilizări ale
speculative; independentă; a cursului, ceea ce poate balanţelor de plăţi şi
duce fie la o presiuni asupra cursurilor.
supraevaluare, fie la o
subevaluare;
Deoarece, cel puţin teoretic, Nu permite o politică
intervenţiile Băncii Centrale monetară flexibilă în
pentru menţinerea nivelului ceea ce priveşte
cursului nu sunt necesare, combaterea inflaţiei şi
acumularea de rezerve ocuparea forţei de
valutare consistente nu este muncă.
obligatorie.
***
1. Pentru înţelegerea modului de calcul al puterii de cumpărare vom utiliza următorul coş de
bunuri şi servicii, format din 6 produse convenţionale:
Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar qi x pi (u.m)

pi (u.m.)
1 Produs A 45% 200 90
2 Produs B 10% 550 55
3 Produs C 15% 200 30
4 Produs D 5% 80 4
5 Produs E 20% 500 100
6 Produs F 5% 100 5
Total 100% * 284
1 1
Prin urmare, PC    3,521103 , ceea ce reprezintă "cantitatea" din coşul
P 284
convenţional de bunuri şi servicii ce se poate achiziţiona cu o unitate monetară, la momentul
respectiv.
În dinamicǎ, pentru a analiza evoluţia puterii de cumpărare se utilizează indicele
puterii de cumpărare (IPC). Acesta este invers proporţional cu indicele preţurilor de consum
(IP), calculându-se după formula:
15
1
IPC  100
IP
2. Dacă indicele preţurilor de consum IP în anul 2009 a fost de 111,9%, cu cât s-a redus
puterea de cumpărare a monedei naţionale ?
1
IPC   100  89,36% , deci puterea de cumpărare s-a micşorat cu 10,63% faţă de anul
111,9%
anterior.
Se poate calcula atât un indice mediu anual al puterii de cumpărare, cât şi unul care
arată variaţia puterii de cumpărare la sfârşitul anului curent faţă de sfârşitul anului anterior
(decembrie an curent faţă de decembrie an anterior), în funcţie de modul în care este calculat
indicele preţurilor de consum.
3. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare şi indicele puterii de cumpărare la

sfârşitul anului, în România, pe baza următoarelor date privind indicele preţurilor de consum
(IP):
Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

IP* 154,8% 140,7% 130,3% 117,8% 114,1% 109,3%
IP** 145,8% 145,7% 134,5% 122,5% 115,3% 111,9%
* indicii aratǎ variaţia preţurilor de consum la 31 decembrie anul curent faţă de 31 decembrie anul precedent;
** indicii aratǎ nivelul mediu în anul curent faţă de nivelul mediu al anului precedent.
Rezolvare:
1
Folosim relaţia IPC  100 şi o aplicǎm pentru fiecare an, obţinând următoarele
IP
rezultate:
Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

IPC* 64,59% 71,07% 76,74% 84,88% 87,64% 91,49%
IPC** 68,58% 68,63% 74,34% 81,63% 86,73% 89,36%
Se observǎ cǎ anul în care deprecierea leului a fost cea mai puternicǎ a fost N, când
puterea de cumpărare a scăzut faţă de anul anterior cu 35,41%. La polul opus, anul în care
gradul de depreciere al leului a fost cel mai scăzut este N+5 – deprecierea a fost de circa
8,51% faţă de anul N+4.
1. Să se calculeze nivelul puterii de cumpărare pe baza următoarelor coşuri de bunuri:

a.
16
Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar pi qi x pi (u.m)
(u.m.)
1 Bunuri alimentare 40% 150
2 Bunuri nealimentare 30% 350
3 Servicii 30% 127
b.
Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar pi qi x pi (u.m)
(u.m.)
1 Produs A 35% 285
2 Produs B 10% 477
3 Produs C 5% 512
4 Produs D 15% 382
5 Produs E 5% 72
6 Produs F 25% 437
7 Produs G 5% 107
2. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare în perioada N- N+5 în ţările cu

economie în tranziţie, pe baza indicilor medii ai preţurilor de consum (%):
Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

Ţara
Bulgaria 108,3 110,1 107,4 105,8 102,4 106,1
Cehia 102,1 103,9 104,7 101,8 100,1 102,8
Polonia 107,3 110,1 105,5 101,9 100,8 103,5
Slovacia 110,6 112 107,3 103,3 108,5 107,5
Slovenia 106,1 108,9 108,4 107,5 105,6 103,6
Ungaria 110 109,8 109,2 105,3 104,7 106,8
Să se compare rezultatele obţinute în cazul celor 6 ţări cu cele calculate pentru ţara
noastră.
3. În ţara Z, preţurile de consum cresc în perioada 31 dec. 2009 – 31 dec. 2010 de 4,8 ori,
iar în perioada 31 dec. 2010 – 31 dec. 2011 de 6,5 ori. Să se calculeze indicele puterii de
cumpărare al monedei ţǎrii Z în perioada 31 dec. 2009 – 31 dec. 2011.
17
1. Definiţi conceptul de monedă şi trăsăturile acesteia

2. Care sunt principalele funcţii ale monedei în economiile moderne?
3. Ce înţelegeţi prin convertibilitate a unei monede?
1. În prezent, termenul de monedă este folosit în sens larg, fiind denumirea generică
pentru monede metalice, bancnote, monedă scripturală şi orice altă formă de bani acceptată şi
folosită de participanţii la tranzacţii într-un spaţiu economic dat.
Putem desprinde trei trăsături ale monedei într-o economie:
d. este un bun cu utilitate permanentă pentru populaţie şi pentru agenţii economici;
e. este un bun aparte, un bun indirect, reprezentând o creanţă asupra economiei naţionale,
întrucât dă dreptul deţinătorului de a achiziţiona în schimbul ei bunuri şi servicii pe
teritoriul ţării emitente;
f. are caracter juridic, fiindu-i recunoscute prin lege toate calităţile şi drepturile pe care le
conferă. Pe teritoriul unei ţări, moneda naţională reprezintă singurul mijloc legal de
plată.
2. Putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1. Instrument de măsură a activităţii economice
2. Instrument de schimb
3. Instrument de plată
4. Mijloc de economisire şi rezervă
5. Mijloc de transfer al valorilor
3. În sens larg, convertibilitatea monedei reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor şi al

nerezidenţilor de a schimba o monedă pe o alta, prin vânzare-cumpărare pe piaţă, fără restricţii
în ceea ce priveşte suma, scopul operaţiunii şi calitatea persoanei care efectuează schimbul.
1. Care a fost evoluţia istorică a monedei?

2. Realizaţi clasificarea semnelor monetare.
3. Ce înseamnă monedă cu valoare deplină sau intrinsecă?
4. Ce înţelegeţi prin putere de cumpărare internă a monedei şi cum se evaluează aceasta?
5. Cum se evaluează puterea de cumpărare externă a unei monede?
6. Ce înseamnă convertibilitate internă a unei monede?
7. Ce înseamnă curs de schimb ancorat?
18
1.10 Cuvinte şi expresii - cheie:
Bunuri etalon Convertibilitate externă

Monedă scripturală Convertibilitate metalică
Monedă electronică Convertibilitate valutară
Monedă cu valoare intrinsecă Convertibilitate de cont curent
Monedă cu valoare simbolică Cotare directă şi cotare indirectă
Putere de cumpărare internă Curs de schimb fix
Putere de cumpărare externă Curs de schimb flotant
Curs de schimb real Curs de schimb ancorat
Curs de schimb nominal
Convertibilitate internă
Duca Ioana – Monedă şi credit, Ed. a II a revizuită şi adăugită, Editura Universităţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, 2006
Ioana Duca, Rodica Gherghina, Probleme şi studii de caz - finanţe publice, monedă şi credit,
gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2006
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – „Monedă şi credit”, vol. 1 şi 2, Editura ASE, Bucureşti,
2002
Nicolae Dardac, Teodora Barbu- ,,Monedă, Bănci şi Politici monetare”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005
Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit.
Iasi: Editura Universitatii "Al. I. Cuza", 2007
19
Unitatea de învăţare 2: MASA MONETARĂ ŞI COMPONENTELE
ACESTEIA
Cuprins:
2.1. Conceptul de masă monetară şi structura masei monetare.

2.2. Agregatele monetare.
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de masă monetară şi componentele acesteia,
înţelegerea conceptului de agregat monetar şi a importanţei acestuia în stabilirea
obiectivelor de politică monetară
Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum masa monetară, cu

elementele sale constitutive şi conţinutul economic, agregatele monetare şi rolul lor.
2.1. Conceptul de masă monetară şi structura masei monetare
Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti

existente în economie la un moment dat, adică toate activele financiare care pot fi folosite
pentru achiziţia de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.
Statistic, masa monetară se poate determina pe baza bilanţului centralizat al întregului
sistem bancar, din care se scad transferurile între bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi sectorului non-bancar
(agenţi economici şi populaţie).
Prin urmare, putem considera masa monetară ca o sumă de creanţe asupra economiei,
creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
20
Cele patru mari componente ale masei monetare sunt:
1. moneda efectivă (numerarul);
2. moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente şi depozitele la vedere);
3. depozitele la termen şi în vederea economisirii;
4. alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate.
1. moneda efectivă (numerarul = bancnote şi monede divizionare) reprezintă partea cea

mai lichidă a masei monetare. Este general acceptată de participanţii la tranzacţii.
Reprezintă mijlocul de plată iniţial şi prezintă avantajul major că nu este grevat de nici
o obligaţie. Circulă în general în posesia persoanelor fizice.
În ţările dezvoltate, plăţile în numerar au o pondere de maximum 10% din totalul
plăţilor interne, în timp ce în România această pondere este mult mai mare.
2. moneda de cont este reprezentată de conturile curente şi de depozitele la vedere (sight
deposits), aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Pe baza lor se pot emite ordine de
plată, cecuri, carduri, etc. Dobânda bonificată de bănci pentru aceste depozite este
redusă ca nivel, întrucât ele nu reprezintă o resursă stabilă pentru instituţiile bancare.
Aceste depozite se pot transforma cu uşurinţă în numerar, având o lichiditate destul de
mare.
3. depozitele la termen (time deposits) şi în vederea economisirii sunt constituite pe
perioade limitate de timp, intervale în care nu se pot face retrageri, fără a atrage
penalizări din partea băncii. Pe baza acestor depozite nu se pot emite cecuri, carduri şi
ordine de plată. În cazul retragerilor înainte de scadenţa stabilită, banca poate decide
reducerea dobânzii, destul de ridicată în mod normal, până la nivelul dobânzii pentru
depozitele la vedere.
4. alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate. În categoria
activelor monetare sunt cuprinse cambiile, biletele la ordin, certificatele de trezorerie
(treasury bills) şi alte produse monetare pe termen scurt. În categoria active financiare
se includ acţiunile, obligaţiunile, contractele la termen (futures/forward) şi alte produse
financiare, care pot fi folosite ca instrumente de plată în anumite condiţii, dar care au un
grad de lichiditate redus.
2.2 Agregatele monetare
Agregatele monetare (monetary aggregates) reprezintă integrarea succesivă a tuturor

activelor monetare şi financiare, în scopul obţinerii totalului masei monetare. Reprezintă un
instrument modern de analiză a structurii masei monetare şi a circulaţiei băneşti dintr-o ţară şi
pot fi folosite ca pârghii sau ca ţinte intermediare ale politicii monetare.
Numărul agregatelor şi definirea componenţei lor sunt diferite de la ţară la ţară, în
funcţie de obiectivele politicii monetare promovate, dar şi de gradul de maturitate al sistemelor
financiar-bancare. De exemplu, în SUA sunt definite cinci agregate monetare, pe când în
Franţa sunt doar trei.
Dezvoltarea sistemului financiar-bancar în ţările cu o economie de piaţă modernă a dus
la o extindere a conceptului de masă monetară, ajungându-se la ceea ce se numeşte masa
monetară în sens larg – M3, sau chiar la un M4 sau L, cu includerea unor depozite pe termen
21
foarte lung sau a unor instrumente financiare derivate şi sintetice, cum sunt contractele de
opţiuni (options) sau contractele swap.
Ultima tendinţă a politicii monetare actuale este însă de a folosi un număr restrâns de
agregate, simplu de calculat, asupra cărora autorităţile monetare să poată acţiona cu uşurinţă,
iar propagarea efectelor să fie rapidă şi eficientă.
La modul general se definesc patru agregate monetare:
1. Agregatul M1 (lichiditatea primară) – Money supply measure one
M1  Numerar  Depozite la vedere şi în conturi curente
Reprezintă partea cea mai lichidă a masei monetare, iar mărimea lui se poate determina
din ecuaţia de echilibru pe piaţa monetară (ecuaţia lui Fisher):
M1 x V = P xY
PY
M1 
V
unde:
- P este nivelul preţurilor;
- Y este cantitatea de bunuri şi servicii supuse vânzării (PIB);
- V este viteza de rotaţie a banilor.
2. Agregatul M2 - Money supply measure two
M2  M1  cvasi-moneda
Noţiunea de cvasi-monedă (near money) se referă la deţinerile de instrumente

financiare care pot fi convertite destul de repede în lichidităţi sau pot fi utilizate într-un mod
ceva mai restrictiv pentru plăţi.
M2 este de fapt oferta internă de bani, nivelul masei monetare pe care-l monitorizează şi
asupra căruia acţionează de cele mai multe ori Banca Centrală.
M2  M1  depozite la termen şi în vederea economisirii
3. Agregatul M3 - Money supply measure three
M3  M2  Alte active monetare
În categoria “Alte active monetare” intră: cambiile, biletele la ordin, certificatele de

trezorerie şi alte produse monetare pe termen scurt, cu diferite grade de lichiditate.
4. Agregatul L
22
L  M3  Alte active financiare
Acest agregat reprezintă de fapt totalul masei monetare.

În categoria “Alte active financiare” sunt cuprinse: acţiunile, obligaţiunile, contractele
la termen (futures/forward), depozitele pe termene foarte lungi, contractele de opţiuni
(options), contractele swap şi alte produse financiare sintetice sau derivate, cu grad scăzut de
lichiditate, dar care pot fi folosite în anumite condiţii ca instrumente de plată.
***
Pentru analiza circulaţiei monetare, în România se foloseşte un indicator numit baza

monetară (BM) şi două agregate M1 şi M2. Agregatele M3 şi L nu se calculează, din cauza
lipsei de maturitate a sistemului financiar-monetar.
Baza monetară (monetary base) se calculează astfel:
Baza monetară  Numerar în casieriile băncilor  Numerar în afara sistemului bancar 

Disponibil la BNR
Analizând evoluţiile bazei monetare în România în ultimii 5 ani5, se pot constata

următoarele evoluţii semnificative:
- ponderea numerarului în afara sistemului bancar s-a redus progresiv, ajungând în 2004 la
aproximativ 40% din totalul bazei monetare. Aceasta înseamnă că populaţia şi agenţii
economici au început să renunţe treptat la plăţile în numerar şi să se orienteze spre plăţile prin
virament (ordine de plată, cecuri, carduri etc.);
- ponderea disponibilităţilor la BNR a ajuns la aproximativ 50% din totalul bazei monetare în
anul 2004, ilustrând nevoia Băncii Centrale de a dispune de cât mai multe fonduri, în cazul
unor intervenţii rapide pe piaţă.
Agregatul M1 are în România următoarea structură:
M1  Numerar în afara sistemului bancar  Depozite la vedere
Agregatul M2 are în România următoarea structură:
M2  M1  cvasi-banii
unde:
cvasi-banii  economii ale populaţiei  depozite la termen în lei  depozite în valută ale
rezidenţilor
***
Utilizarea agregatelor monetare ca ţinte ale politicii monetare a început să fie practicată
şi în România, în urmă cu 10 ani. În general, măsurile BNR au vizat agregatul M2, urmărindu-
se creşterea lui într-o măsură mai mică decât creşterea PIB şi implicit comprimarea tensiunilor
5
Pe baza datelor din Raportul anual al BNR, 2004
23
inflaţioniste. În ultimii ani, pe măsura înţelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează
preţurile într-o economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză mai sofisticat – bazat pe
observaţii statistice pe perioade lungi şi modele econometrice complexe – s-au creat premisele
adoptării de către Banca Naţională a României a unui obiectiv legat direct de asigurarea
stabilităţii preţurilor. Astfel, s-a renunţat la politica monetară de ţintire a agregatelor, trecându-
se începând cu august 2005 la o politică de ţintire directă a inflaţiei (inflation targeting)6,
care este privită drept o etapă superioară în controlul fenomenului inflaţionist şi parte
integrantă a procesului de convergenţă economică cu ţările Uniunii Europene.
***
1. Ce înţelegeţi prin masa monetară?

2. Care sunt componentele masei monetare?
3. Cum se pot defini agregatele monetare?

1. Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti
existente în economie la un moment dat, adică toate activele financiare care pot fi folosite
pentru achiziţia de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.
2. Cele patru mari componente ale masei monetare sunt:

- moneda efectivă (numerarul);
- moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente şi depozitele la vedere);
- depozitele la termen şi în vederea economisirii;
- alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate.
3. Agregatele monetare reprezintă integrarea succesivă a tuturor activelor monetare şi

financiare, în scopul obţinerii totalului masei monetare. Reprezintă un instrument modern de
analiză a structurii masei monetare şi a circulaţiei băneşti dintr-o ţară şi pot fi folosite ca
pârghii sau ca ţinte intermediare ale politicii monetare.
6
Conceptul inflation targeting a apărut la sfârşitul anilor ’80, iar prima ţară care a implementat acest regim a fost
Noua Zeelandă (1989). Până în prezent, aproape 20 de ţări au aplicat acest tip de politică monetară, cu detalii de
ordin tehnic diferite de la caz la caz
24
1. Care este componenţa agregatului M2 şi importanţa lui pentru politica monetară?
2. Care este componenţa agregatului L?
3. Ce reprezintă baza monetară?
4. Ce cuprind cvasi-banii în România?

Masa monetară
Active monetare şi active financiare
Numerar şi monedă de cont
Agregate monetare
Cvasi-monedă / cvasi-bani
Baza monetară
2002
25
Unitatea de învăţare 3: SISTEME MONETARE NAŢIONALE
Cuprins:
3.1. Conţinutul şi rolul sistemelor monetare naţionale.

3.2. Clasificarea sistemelor monetare.
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de sistem monetar naţional şi componentele
acestuia,
înţelegerea conceptelor de sisteme metaliste şi nemetaliste (bazate pe puterea de
cumpărare)
Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum sistemul monetar naţional,
paritatea, valoarea paritară, bimetalism, monometalism, etc.
3.1. Conţinutul şi rolul sistemelor monetare naţionale
Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care

reglementează, organizează şi supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.
Apariţia sistemelor monetare este plasată în antichitate. Odată cu formarea statelor
independente, acestea au început să-şi asume roluri monetare, adică rolul de a defini unitatea
monetară naţională şi de a stabili paritatea.7 Politica monetară a unui stat, determinată de
condiţiile aparte din ţara respectivă, impune existenţa unui sistem monetar naţional unic. Prin
urmare, sistemele monetare naţionale au anumite trăsături generale, dar se şi particularizează în
funcţie de specificul naţional, de condiţiile de dezvoltare şi de perioada parcursă.
În linii mari, se poate spune că un sistem monetar are următoarele componente:
7
Teodora Vâşcu, Nicolae Dardac – Monedă şi credit vol. 1, Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 34
26
1. Metalul monetar; reprezintă metalul din care este confecţionată unitatea monetară
naţională. Sistemele monetare care au la bază o monedă confecţionată dintr-un metal
preţios (aur sau argint) se numesc sisteme metaliste. De-a lungul timpului au existat
două tipuri de sisteme metaliste:
a. Sisteme monometaliste;
b. Sisteme bimetaliste.
a. Sistemele monometaliste au îmbrăcat două forme:
 Monometalismul-aur (gold standard);
 Monometalismul-argint (silver standard).
b. Sistemul bimetalist consta în circulaţia simultană a monedei naţionale,
confecţionată atât din aur, cât şi din argint.
În timp, legătura dintre sistemele monetare şi metalele preţioase s-a pierdut.
Principalele momente ale procesului istoric de demonetizare a metalelor preţioase au fost:
- primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din metal preţios şi convertibilitatea
bancnotelor în aur;
- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului SUA;
- anul 1973, când s-a realizat trecerea de la cursurile fixe la cele flotante;
- anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul FMI, prin care ţările membre
renunţau la a-şi defini monedele naţionale printr-o cantitate de metal preţios.
2. Unitatea monetară este baza sistemului monetar naţional şi este caracterizată de două
elemente:
a. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după
cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară. DST (Drepturile Speciale de
Tragere, eng. Special Drawing Rights - SDRs) reprezintă o monedă internaţională emisă de
Fondul Monetar Internaţional începând cu anul 1969. DST este o monedă coş şi nu are
reprezentare fizică;
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.
b. Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în

funcţie de modul în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur şi argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.
3. Baterea şi circulaţia monedelor metalice

Primele sisteme monetare se caracterizau prin baterea şi circulaţia monedelor metalice
cu valoare intrinsecă (din aur şi/sau argint) şi ulterior fără valoare intrinsecă (din metale sau
aliaje comune). Monedele cu valoare intrinsecă (deplină) aveau o valoare care corespundea cu
valoarea metalului din care erau confecţionate. De exemplu, dacă un dolar SUA avea un
conţinut de 1,5 g. aur, moneda de 10 USD cântărea 15 g. aur.
27
Pentru monedele cu valoare deplină era specifică baterea liberă, ceea ce însemna
dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri,
pentru a-l transforma în monedă-aur, contra unui comision stabilit procentual din valoarea
metalului preţios.
Monetarizarea liberă, ca şi libera tezaurizare, asigurau astfel adaptarea spontană a
cantităţii de bani în circulaţie la necesităţile economiei reale. În timp însă, cantităţile de metal
preţios extras au rămas mult în urmă faţă de amplificarea schimburilor. Baterea monedelor fără
valoare integrală a fost aşadar determinată de raţiuni tehnice. Astfel, circulaţia monedelor din
aur şi argint s-a redus treptat, începând cu primul război mondial, până a dispărut complet, în
prezent existând doar monede confecţionate din metale obişnuite.
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor

Insuficienţa metalului monetar, greutăţile apărute în utilizarea lui pentru satisfacerea
nevoilor de schimb, care au luat o mare amploare odată cu noile descoperiri geografice şi cu
dezvoltarea producţiei de mărfuri, au condus la emiterea şi punerea în circulaţie a banilor de
hârtie, adică a bancnotelor, începând cu secolul al XVI – lea.
Acestea au fost la început convertibile în metal preţios (ceea ce susţinea încrederea în
viabilitatea lor ca instrumente de plată, schimb şi economisire), iar mai apoi au devenit
neconvertibile. Băncile păstrau în activ depozitul de aur, iar emisiunea de bancnote figura în
pasiv ca o obligaţie faţă de deţinătorii acestora.
Utilizarea monedei de hârtie (moneda-semn sau moneda cu valoare simbolică) în locul
monedei de aur sau argint a marcat un moment decisiv în evoluţia monedei şi a sistemelor
monetare. Astfel, a avut loc treptat retragerea din circulaţie a monedei cu valoare intrinsecă în
depozitele băncii emitente de bancnote, iar acestea din urmă, împreună cu moneda scripturală,
au preluat treptat funcţiile monetare deţinute anterior de monedele metalice.
Emisiunea de bancnote constituie în prezent privilegiul unei singure bănci, numită
Bancă Naţională sau Bancă de Emisiune, în timp ce la momentul apariţiei lor, orice bancă
putea emite bancnote.
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale se realizează în principal prin sistemul

bancar. Creaţia de monedă scripturală se face sub impulsul agenţilor economici non-bancari
(firme, populaţie şi stat) care solicită împrumuturi băncilor sau din iniţiativa băncilor în sine,
prin politica lor de credite. Poate avea ca suport scontarea cambiilor şi a biletelor la ordin,
achiziţia de devize etc.
În economiile de azi, multiplicarea masei monetare se datorează în principal creşterii
monedei scripturale, prin mecanismul acordării creditelor (loans make deposits).
Multiplicarea masei monetare prin credit este frânată de obligativitatea constituirii
rezervelor minime obligatorii de către băncile comerciale. Rezervele minime obligatorii
reprezintă suma constituită de către băncile din sistem, sub formă de depozit la Banca
Naţională şi se calculează prin aplicarea unor cote procentuale (Yr) asupra depozitelor în lei şi
în valută atrase de băncile comerciale. Ea are rolul de a asigura o lichiditate minimă băncilor
comerciale pentru acoperirea situaţiilor neprevăzute.
Considerând că nimeni nu retrage bani din sistemul bancar, masa monetară se poate
multiplica, datorită mecanismului acordării creditelor, de 1/Yr ori.
28
De exemplu, dacă cota de rezervă minimă obligatorie Yr =10%, masa monetară se va
multiplica de 10 ori. Raportul 1/ Yr se numeşte multiplicatorul creditului (credit multiplier) şi
se notează cu Mc.
1
Mc  .
Yr
Astfel, expansiunea masei monetare (ΔM) devine:
ΔM  Mc x D0
unde D0 este depunerea iniţială.
1
M   D0
Yr
În realitate însă, există un coeficient de retragere a banilor din sistemul bancar, care se
numeşte coeficient de fugă (notat cu N).
Cu cât coeficientul de fugă - N este mai mare, cu atât expansiunea masei monetare prin
intermediul creditului este mai mică. Dacă luăm în considerare acest coeficient, expansiunea
masei monetare – ΔM va avea următoarea formulă:
1
M   D0
Yr  N (1 - Yr )
3.2. Clasificarea sistemelor monetare
A. Sistemele metaliste;
B. Sisteme nemetaliste.
A. Sistemele metaliste pot fi:

A1. Sisteme bimetaliste;
A2. Sisteme monometaliste (monometalism-aur şi monometalism-argint).
A1. Sistemele bimetaliste se caracterizau prin baterea monedei naţionale şi circulaţia ei,
atât sub formă de monede de aur, cât şi sub formă de monede din argint. Bimetalismul, ca
sistem, a avut o serie de insuficienţe, sesizate încă de la început, aşa cum vom prezenta în cele
ce urmează.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale,
bimetalismul a cunoscut trei variante:
- bimetalismul integral;
- bimetalismul paralel;
- bimetalismul parţial.
29
a. Bimetalismul integral se caracteriza prin următoarele trăsături:
- statul fixa prin lege un raport de schimb de 1 parte aur la 15,5 părţi argint, pentru menţinerea
unui raport oficial de schimb în circulaţia monedelor;
- baterea monedelor din ambele metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie egală.
Acest sistem prezenta avantajul că asigura o cantitate suficientă de monedă pentru nevoile de
schimb şi în acelaşi timp dezavantajul că raportul de schimb oficial nu putea fi respectat pe
piaţă, unde cele două metale erau tratate ca mărfuri. Astfel, dacă creşteau dificultăţile de
obţinere a unuia dintre metale, raportul comercial varia substanţial faţă de raportul legal fix.
De exemplu, dacă argintul devenea mai abundent pe piaţă, preţul lui în raport cu aurul
scădea şi raportul de piaţă devenea de exemplu 1/16,5, adică pentru 1 kg. aur se puteau obţine
la schimb 16,5 kg. argint. În aceste condiţii, deţinătorii de aur nu mai aveau interes să-l
utilizeze ca monedă, ci îl vindeau pe piaţă, obţinând în schimbul lui mai mult argint. Aurul
tindea astfel să părăsească circulaţia monetară şi devenea o marfă. Fenomenul se numeşte
legea lui Gresham - “moneda rea alungă moneda bună” (bad money drives out good).
Aurul şi argintul au fost, pe rând, când moneda bună, când moneda rea, ceea ce a
determinat autorităţile ţărilor cu sisteme bimetaliste să renunţe la acest sistem şi să adopte
monometalismul-aur.
Bimetalismul integral a apărut în 1716, în Marea Britanie (Anglia) şi s-a renunţat la el
cu un secol mai târziu. În Franţa s-a instituit în 1803 şi a fost abandonat în 1876. În România,
bimetalismul introdus în 1867 stabilea un raport de 1 kg. aur la 14,3 kg. argint. În 1890, el a
fost înlocuit cu monometalismul-aur.
b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea că raportul de valoare dintre cele două
metale monetare era liber. Legea prevedea că moneda putea fi confecţionată, ca şi în prima
variantă, din ambele metale. Monedele de argint şi de aur circulau independent, după valoarea
lor proprie, având putere liberatorie nelimitată. Mărfurile aveau două rânduri de preţuri, în aur
şi în argint. Aceasta variantă de bimetalism s-a practicat în Germania.
c. Bimetalismul parţial (şchiop) s-a caracterizat prin:

- moneda etalon era bătută în aur, în mod nelimitat;
- argintul era folosit atât la baterea monedei etalon, pe baza unui raport de valoare stabilit prin
lege, cât şi la baterea de monedă divizionară, care se găsea în alt raport valoric faţă de moneda
etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de bimetalism şchiop a fost cel adoptat
de Uniunea Monetară Latină.
Tranziţia de la bimetalism la monometalism s-a făcut mai întâi în Anglia, în 1818. SUA
a trecut la monometalismul-aur în 1900. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
monometalismul-aur se introdusese în majoritatea ţărilor.
A2 Sistemele monometaliste
În cadrul acestor sisteme, rolul de metal monetar era îndeplinit de aur - Gold Standard
sau de argint - Silver Standard, cel mai răspândit fiind monometalismul-aur.
Etalonul aur s-a impus asupra bimetalismului la sfârşitul secolului XIX, ca expresie a
dezvoltării capitalismului la scară mondială. Acest sistem a răspuns necesităţilor dezvoltării
schimbului de mărfuri şi circulaţiei monetare, întărind sistemul de credit şi amplificând relaţiile
internaţionale.
30
Inconvenientele majore ale sistemului bazat pe etalonul aur au fost următoarele:
- cantitatea de aur existentă era insuficientă în raport cu nevoile economiei;
- dacă preţul aurului creştea, creştea şi valoarea monedei confecţionată din acest metal, adică
puterea ei de cumpărare, fără legătură însă cu evoluţiile din plan economic;
- variaţiile preţului metalului galben, datorate variaţiilor de productivitate sau dificultăţilor de
extracţie, puteau genera perturbări serioase ale activităţii economice.
Monometalismul-aur a îmbrăcat trei forme:
a. Monometalismul de tip aur-monedă (Gold Specie Standard);
b. Monometalismul de tip aur-lingouri (Gold Bullion Standard);
c. Monometalismul de tip aur-devize (Gold Exchange Standard).
a. Monometalismul de tip aur-monedă a reprezentat forma clasică a

monometalismului-aur, în care baterea şi circulaţia monedelor din metal preţios era nelimitată.
Principalele sale caracteristici erau:
- stabilirea prin lege a conţinutului în aur al unităţii monetare naţionale;
- baterea liberă a monedelor de aur, fiecare cetăţean având dreptul să predea monetăriei
statului o cantitate de aur brut şi să obţină în schimb un număr corespunzător de monede.
Reglarea cantităţii de monedă din economie se putea face, fie prin baterea suplimentară de
monedă, fie prin tezaurizarea acesteia;
- convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în monede de aur (realizându-se astfel
echivalenţa între valoarea nominală a bancnotelor şi valoarea intrinsecă a monedelor de aur
corespunzătoare), la un preţ fix;
- aurul îndeplinea funcţiile de măsură a valorii bunurilor şi serviciilor, mijloc de rezervă şi de
schimb, precum şi de instrument de plată, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Având un conţinut în aur stabilit de fiecare stat în mod suveran, monedele naţionale se
schimbau unele pe altele la un curs oficial, stabilit în funcţie de paritatea monetară.
Acest etalon a fost adoptat de Anglia în 1818, de celelalte ţări europene după 1870, iar
de SUA în anul 1900. România a trecut la monometalismul aur-monedă în 1890.
Sistemul a funcţionat relativ bine până la primul război mondial, când a început să-şi
atingă limitele. Insuficienţa cantităţii de aur în raport cu volumul de bunuri şi servicii din ce în
ce mai mare, a adus la abandonarea lui după primul război mondial. Statele Unite au renunţat
ultimele la monometalismul-aur, în 1923.
b. Monometalismul de tip aur-lingouri

Această variantă a monometalismului-aur a avut o perioadă scurtă de existenţă între
cele două războaie mondiale.
După primul război mondial, din cauza dereglărilor apărute în sistemul etalonului aur-
monedă, unele ţări ca Anglia şi Franţa au adoptat sistemul aur-lingouri, prin care s-a renunţat la
punerea în circulaţie a aurului sub formă de monedă efectivă, aceasta rămânând în depozitele
Băncii Centrale, sub formă de lingouri, ca acoperire a semnelor monetare puse în circulaţie,
confecţionate din diverse aliaje şi din hârtie (bancnote).
Bancnotele nu aveau însă acoperire în aur decât în proporţie de 30 – 40%, spre
deosebire de etalonul aur-monedă, în cadrul căruia bancnotele erau acoperite în proporţie de
100%.
31
Dezavantajul major al sistemului era că nu se puteau converti decât sumele care aveau
cel puţin valoarea unui lingou aur (1 lingou standard = 400 uncii = 11,34 kg. aur, 1 uncie =
28,35 g.) şi din acest motiv a fost considerat un sistem aristocratic.
Etalonul aur-lingouri s-a dovedit o soluţie de organizare monetară neviabilă, limitând
excesiv posibilităţile de adaptare a masei monetare. Aceasta a condus la căutarea unor soluţii
de depăşire a rigidităţilor etalonului aur şi de asigurare a capacităţii de plată necesare
permanent, introducându-se etalonul aur-devize.
c. Monometalismul de tip aur-devize

Etalonul aur-devize a fost adoptat de mai toate statele pe baza recomandărilor
Conferinţei Monetare Internaţionale de la Geneva din 1922, de a introduce alături de aur şi
monedele naţionale ale unor ţări dezvoltate (dolar SUA, liră sterlină, franc francez etc.), ca
mijloace de rezervă şi de plată internaţionale. În categoria devizelor, la aceste valute s-au
adăugat treptat şi toate efectele comerciale şi publice exprimate în aceste monede.
Această stare de lucruri a fost impusă de marile rezerve de aur deţinute mai ales de
SUA şi Anglia, dar şi de supremaţia lor economică şi politică, consolidată în urma primului
război mondial. După marea criză economică din anii 1929-1933, rolul lirei sterline şi al
francului francez a început însă să scadă şi a crescut mult importanţa dolarului.
Principalele caracteristici ale sistemului aur-devize au fost:
- definirea unităţii monetare naţionale printr-o cantitate de aur sau în funcţie de o anumită
monedă forte (hard currency), convertibilă în aur;
- excluderea aurului din circulaţia monetară efectivă, în care existau doar monede fără valoare
intrinsecă (bancnote, monede divizionare, bani scripturali);
- convertibilitatea externă a monedelor naţionale, la alegerea băncii centrale, în aur sau în
valute-aur, adică în mijloace de plată ale unor ţări în care moneda era convertibilă în mod legal
şi practic în aur, la un curs oficial;
- deţinerea unor rezerve internaţionale, compuse atât din aur şi valute de rezervă, cât şi din alte
active.
Istoria etalonului aur-devize dovedeşte că acesta a favorizat starea de dependenţă a
sistemelor monetare ale ţărilor mai slab dezvoltate de cele ale ţărilor dezvoltate. Astfel, aurul
din rezerva statului de provenienţă a devizelor servea nu numai la acoperirea bancnotelor
proprii, ci şi a bancnotelor emise de statul care obţinea devizele. A apărut astfel posibilitatea
emisiunii excesive de semne băneşti şi a proliferării inflaţiei. Treptat, s-au făcut simţite în
cadrul acestui sistem tensiuni şi dezechilibre financiar-valutare interstatale.
Pentru contracararea acestor fenomene, era nevoie de un cadru juridic şi instituţional
general, care să reglementeze politica valutară a statelor, pe plan internaţional. A devenit
presantă necesitatea instituirii, prin negocieri şi reglementări comune, a unui sistem monetar
internaţional, pentru a se impune o disciplină monetară şi pentru a se fluidiza relaţiile
financiar-valutare pe plan mondial.
Ca urmare, în iulie 1944, la Conferinţa Internaţională de la Bretton - Woods (SUA),
reprezentanţi a 44 state au hotărât crearea celui dintâi Sistem Monetar Internaţional, prin
trecerea de la relaţiile valutare pur bilaterale la o structură multilaterală. La această conferinţă,
dolarul american a fost aşezat în centrul sistemului nou creat, fiind considerat principala valută
internaţională şi monedă de raportare pentru toate celelalte monede naţionale. El era definit
printr-o cantitate fixă de aur - 1 USD  0,888671 g. aur. Toate celelalte monede naţionale îşi
32
exprimau cursul în raport cu dolarul american şi indirect le corespundea şi lor o anumită
cantitate de aur. Astfel, dacă 1 USD  2 DEM, atunci 1 DEM  0,4443 g. aur. Aşadar, nu
exista o legătură directă între aur şi monedele naţionale.
Stabilitatea sistemului instituit în 1944 şi încrederea deţinătorilor de valute în
funcţionarea lui erau alimentate de angajamentul ferm al FED8 de a acoperi în aur, în
întregime, toţi dolarii emişi. Mai mult, se obliga să ofere aur la cerere, la paritatea oficială (35
USD/uncia), tuturor deţinătorilor de bancnote americane care se prezentau cu această solicitare.
În acel moment, rezerva de aur a SUA era evaluată la 24 mld. USD.
În plus, s-a stabilit ca un principiu de bază că, la nivel oficial, cursul monedelor
naţionale în raport cu dolarul nu putea să varieze pe piaţă decât în limitele a 1%.
Ulterior, în 1971, marjele de variaţie permise au fost lărgite la  2,25%, apărând aşa
numitul mecanism al “şarpelui monetar” sau „şarpelui valutar”.
Figura nr. 3
Şarpele monetar
curs plafon
2,25%
curs oficial
-2,25%
curs planşeu
Cursul-planşeu era valoarea oficial autorizată ca fiind cea mai scăzută ce putea fi atinsă pe
piaţă de către moneda unei ţări în raport cu dolarul SUA, iar cursul plafon reprezenta valoarea
de schimb oficial autorizată ca fiind cea mai ridicată în raport cu dolarul SUA.
Dacă rata de schimb avea tendinţa de a ieşi din tunelul de variaţie, băncile centrale aveau
obligaţia de a interveni pe piaţa valutară, prin vinderea sau cumpărarea propriei monede, cu
scopul readucerii ei între limitele permise.
La acest sistem s-a renunţat definitiv în 1974. Din acel moment, aurul a devenit o marfă ca
oricare alta, iar sistemele monetare folosite au fost numai sisteme nemetaliste.
Sistemele nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului sau argintului din definirea
unităţii monetare naţionale. Sistemele nemetaliste sunt sistemele monetare actuale, bazate pe
etalonul putere de cumpărare (Exchange Standard). Valoarea unei monede astăzi nu mai este
dată de cantitatea de metal preţios care stă la baza ei, ci de cantitatea de bunuri şi servicii care
se poate achiziţiona la momentul respectiv cu o unitate monetară. Acest sisteme bazate pe
puterea de cumpărare au o flexibilitate mai mare decât sistemele metaliste şi reflectă
obiectivitatea valorii monedei naţionale pe piaţă.
8
Sistemul Federal de Rezerve - FED a fost înfiinţat în SUA, în 1913, pentru a îndeplini funcţia de Bancă Centrală;
cuprinde 12 bănci federale şi un Oficiu Federal al Guvernatorilor, care coordonează politica monetară. Toate
băncile înfiinţate în SUA după legile federale sunt obligate să adere la acest sistem, în timp ce pentru băncile
fondate în baza legilor statale calitatea de membru este opţională.
33
1. Ce înţelegeţi prin sistem monetar naţional?

2. Ce înţelegeţi prin valoare paritară? Dar prin paritate?
1. Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care

reglementează, organizează şi supraveghează fluxurile monetare dintr-o ţară.
2. Valoarea paritară, care s-a definit în mod diferit de-a lungul timpului, după cum urmează:
- cantitatea de metal preţios pe care o reprezintă o unitate monetară, în perioada sistemelor
metaliste;
- cantitatea de DST pe care o reprezintă o unitate monetară.
- cantitatea de valută pe care o reprezintă o unitate monetară naţională.
Paritatea reprezintă raportul valorilor paritare a două monede. Prin urmare, în funcţie de modul
în care era definită valoarea paritară, a existat:
- paritate metalică, în perioada în care funcţionau etaloanele bazate pe aur şi argint;
- paritate la DST;
- paritate valutară.
1. Ce reprezintă coeficientul de fugă?

2. Care au fost caracteristicile sistemului bimetalist? Dar insuficienţele lui?
3. Ce forme a cunoscut monometalismul-aur de-a lungul timpului? De ce s-a renunţat în timp
la monometalismul aur?
4. Care erau trăsăturile monometalismului aur-devize?
5. Prin ce se caracterizează sistemele monetare actuale?

Sistem monetar naţional Sisteme metaliste
34
Sisteme nemetaliste Bimetalism şchiop
Valoare paritară Monometalism-aur
Etalon monetar tip aur-monedă Monometalism-argint
Etalon monetar tip aur-lingouri Şarpe monetar
Etalon monetar tip aur-devize Curs plafon şi curs planşeu
Paritate Coeficient de fugă
Bimetalism integral, Multiplicatorul creditului
Bimetalismul paralel Expansiunea masei monetare

2002
Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit, Iasi: Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", 2007
35
Unitatea de învăţare 4: SISTEMUL MONETAR EUROPEAN
Cuprins:
4.1. Scurt istoric.

4.2 Funcţionarea sistemului monetar european – realizări şi insuficienţe
4.3. Integrarea monetară europeană.
4.4. Moneda euro
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de sistem monetar european şi monedă unică,
înţelegerea conceptului de integrare monetară europeană şi a celui de şarpe monetar
identificarea realizărilor şi insuficienţelor legate de funcţionarea SME.
Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate istoricul SME, funcţionarea acestuia,

etapele realizării Uniunii Monetare şi introducerea monedei unice, criteriile
de convergenţă.
4.1. Scurt istoric
Integrarea monetară este acel proces de formare a unei uniuni monetare, a unui spaţiu
în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod irevocabil: fiecare monedă se
raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă,
care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată în acest mod este un spaţiu
economic în care ţările respective renunţă la politica monetară proprie, la folosirea
instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în favoarea unei politici
monetare şi de curs comune.
O uniune monetară este, în fapt, o continuare a etapelor anterioare de integrare, etape
în care un anumit factor a contribuit la progresul integrării: liberalizarea comerţului în prima
fază (aceea a formării uniunii vamale) şi liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie în faza
36
formarii pieţei comune şi a uniunii economice. Ulterior, este rândul monedei să contribuie la
progresul integrării şi să devină un suport al uniunii politice şi monetare.
Un argument forte în favoarea integrării monetare europene l-a constituit faptul că
ţările europene doreau să-şi sporească forţa economică pe plan mondial, iar utilizarea unei
singure monede contribuia la amplificarea schimburilor comerciale şi a operaţiunilor
financiare, nu numai în interiorul zonei, ci şi în relaţiile cu restul lumii. În acest mod, apărea
efectul favorabil al "economiilor datorate dimensiunii activităţii economice" (economii de
scară), aspect cheie în competiţia cu marile companii americane şi japoneze.
Primii paşi în direcţia integrării economice şi monetare europene s-au realizat în anii
’50 ai secolului XX, când s-au semnat două tratate importante:
- Tratatul de la Paris, în anul 1951, tratat privind înfiinţarea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi a Oţelului9, la care au participat 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg. Până la sfârşitul anului 1954, s-au eliminat în spaţiul celor 6 ţări aproape toate
taxele vamale, restricţiile cantitative şi alte bariere la comerţul cu cărbune, cocs, fontă, oţel şi
fier vechi.
- Tratatul de la Roma, din anul 1957, privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) şi tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Obiectivele CEE de politică comunitară vizau:
1. Înfiinţarea uniunii vamale şi realizarea unei protecţii comune faţă de terţi. Eliminarea
tuturor tarifelor interne şi adoptarea unui tarif extern comun au dus la realizarea uniunii
vamale depline în iulie 1968;
2. Circulaţia liberă în spaţiul CEE a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă;
3. Realizarea unei politici comune în domeniul agriculturii (PAC) şi transporturilor. Politica
agricolă comună garanta practicarea unor preţuri comune, prin recurgerea la preţuri interne de
sprijin şi la taxe vamale la importuri.
În urma acestui tratat, au fost create Banca Europeană de Investiţii şi Fondul Social
European, două instituţii care acordau asistenţă şi coordonau dezvoltarea economică în spaţiul
comunitar.
CEE a instituit practic un mecanism de cooperare între statele europene, care a făcut
necesară ulterior şi corelarea politicilor monetare.
Se poate spune că integrarea monetară europeană începe cu mecanismul “şarpelui
monetar” în 1971, continuă cu înfiinţarea în mod oficial a Sistemului Monetar European
(SME) în 1979 şi se definitivează prin introducerea monedei unice începând cu 1 ianuarie
1999, iniţial în 11 ţări.
„Şarpele monetar” s-a instituit prin acordul de la Washington din 1971, prin care
marjele de variaţie permise ale monedelor naţionale în raport cu dolarul erau lărgite de la 1%
la 2,25%. Cursul monedelor naţionale în raport cu dolarul varia între limitele reprezentate de
cursul plafon şi cursul planşeu. Acest mecanism nu aducea însă decât o stabilitate relativă şi
temporară pe pieţele valutare. În realitate, dacă o monedă se găsea la cursul plafon, iar alta se
situa la limita cursului planşeu, variaţia cursului de schimb între cele două monede era de fapt
de 4,5%. Mai mult, dacă o monedă trecea de la cursul plafon la cursul planşeu, iar cealaltă
parcurgea drumul în sens invers, ecartul de curs între cele două monede putea ajunge la
aproape 9%.
9
la propunerea ministrului francez de externe din acea vreme, Robert Schuman
37
În aceste condiţii, în 1972 se hotărăşte în mod oficial limitarea variaţiei de curs între
monedele europene la  4,5%, în condiţiile în care variaţia permisă faţă de dolar rămânea la
2,25%. Când se atingeau pragurile de alarmă, Băncile Centrale aveau obligaţia de a interveni
şi de a readuce cursurile între marjele prestabilite.
Mecanismul “şarpelui monetar” a fost puternic afectat însă de practica speculativă a
deţinătorilor de dolari, de a solicita Sistemului Federal de Rezerve - FED convertirea acestora
în aur, aur pe care ulterior îl vindeau la preţuri mult peste cel oficial, pe piaţa liberă a aurului
de la Londra.
În aceste condiţii, Marea Britanie renunţă prima la sistem în 1972, iar până în 1978
toate statele europene abandonează „şarpele monetar”. În anul 1978, ţările europene erau în
căutarea unui nou sistem de asigurare a stabilităţii monetare în zonă.
4.2. Funcţionarea sistemului monetar european - realizări şi insuficienţe
În anul 1978, Consiliul European de la Bruxelles a hotărât înfiinţarea Sistemului

Monetar European, bazat pe:
- o monedă de cont curent numită ECU (european currency unit);
- definirea unor cursuri pivot ale monedelor naţionale europene, în raport cu ECU;
- definirea unui mecanism multilateral al cursurilor de schimb (Exchange Rate Mechanism -
ERM), prin care fiecare monedă participantă avea stabilite parităţi oficiale cu celelalte
monede, parităţi derivate din cursul pivot faţă de ECU, prin sistem cross. Culoarul de
fluctuaţie între cursurile monedelor naţionale, precum şi între cursurile acestora şi cursul ECU
era de ±2,25%.
- instituirea unui sistem specific de intervenţie pe piaţa monetară.
Sistemul monetar european (SME) a devenit funcţional în martie 1979, având drept
membre opt ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca şi Marea
Britanie.
Stabilitatea cursurilor de schimb era asigurată de acel mecanism al evoluţiei acestora
între marjele de variaţie de 2,25%. Aceste marje, aşa cum am precizat, trebuiau păstrate atât
în ceea ce priveşte cursul faţă de ECU, cât şi în ceea ce priveşte cursurile dintre monedele
europene, fiind un sistem multilateral. Când cursul dintre două monede tindea să depăşească
limitele acceptate, trebuiau să intervină ambele bănci centrale. Pentru a susţine astfel de
intervenţii, ele se puteau împrumuta reciproc cu sume nelimitate, pe intervale de până la 75 de
zile sau se puteau folosi sume împrumutate de la FECOM (Fondul European de Cooperare
Monetară), un organism de cooperare multilaterală între băncile centrale europene, înfiinţat în
1973.
Moneda ECU se calcula ca o monedă coş, pe baza monedelor statelor membre.
Ponderea fiecăreia în coş depindea de PIB-ul ţării respective. La înfiinţarea ECU, acesta
cuprindea în coş cele opt monede ale statelor fondatoare ale SME. În 1993, în coşul ECU erau
12 monede, cea mai mare pondere având-o marca germană, iar cea mai scăzută drahma
grecească. Cele 12 monede erau: francul francez, marca germană, lira sterlină, francul belgian,
guldenul olandez, francul luxemburghez, coroana daneză, lira italiană, peseta spaniolă, escudo
portughez, lira irlandeză şi drahma grecească.
38
ECU a fost folosit de instituţiile europene pentru stabilirea bugetului şi a taxelor
vamale, precum şi pentru stabilirea vărsămintelor şi a prelevărilor comunitare. În cadrul SME,
ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
- monedă efectivă în mecanismul de schimb;
- bază de calcul pentru monedele europene;
- bază de intervenţie utilizată în aplicarea politicilor monetare;
- instrument de reglare între băncile naţionale.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit până la urmă o adevărată monedă a
Europei nu a fost lipsa sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre, care nu au
dorit acest lucru. Un alt motiv este că el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor
monetare şi valutare naţionale, care să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele
participante.
Stabilitatea SME a fost zguduită serios de reunificarea Germaniei din 1993 şi de
mişcările speculative din vara acelui an. În august 1993 s-a încercat salvarea sistemului, prin
lărgirea marjelor de variaţie permise la 15%, dar în acest caz nu se mai putea vorbi de
cursuri fixe. Într-un asemenea canal larg, orice monedă se putea menţine fără a apela la
devalorizare sau revalorizare.
Se poate spune că, de la admiterea acestui nou sistem, condiţia nemodificării
parităţilor, nu mai era de actualitate. Important era, însă, exerciţiul participării la un mecanism
care "simula" o cooperare în cadrul unei zone şi, mai ales, importantă era realizarea stabilităţii
de facto a cursurilor.
În aceste condiţii, se urmărea depăşirea imperfecţiunilor SME prin realizarea unui nou
proiect de unificare monetară în plan european.
4.3. Integrarea monetară europeană
Se consideră ca adevărat început al integrării monetare europene, raportul lui Jacques

Delors, prezentat la Comisia Europeană în anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru
Tratatul de la Maastricht, din 1992, tratat care a stabilit calendarul oficial de trecere la moneda
unică europeană.
În 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei soluţii pentru stabilitatea monetară
în spaţiul european:
1. menţinerea în sistem a tuturor monedelor naţionale, între care să se stabilească
cursuri de schimb definitiv fixate;
2. menţinerea în sistem a tuturor monedelor şi înfiinţarea unei monede comune
pentru spaţiul european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că
ECU ar putea îndeplini acest rol;
2. renunţarea la toate monedele naţionale şi instituirea unei monede unice
europene.
Din raportul Delors s-a reţinut pentru aplicare a treia soluţie, pentru realizarea căreia
trebuiau parcurşi următorii paşi:
- consolidarea Pieţei Europene Unice prin creşterea performanţelor economice şi financiare
ale statelor europene, întărirea concurenţei, unificarea pieţelor de capital şi creşterea
eforturilor de coordonare a politicilor monetare;
39
- înfiinţarea unor instituţii noi cum ar fi Banca Centrală Europeană (BCE);
- transferul competenţelor băncilor naţionale către BCE şi crearea Sistemului European al
Băncilor Centrale – SEBC;
- trecerea la moneda unică.
Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht din 1992, s-a introdus un nou concept, acela de
Uniune Europeană (UE) care cuprindea:
3. Comunitatea Economică Europeană (CEE);
4. Cooperarea în materie de politică internă şi justiţie;
5. Cooperarea în materie de politică externă şi securitate.
Tratatul de la Maastricht cuprindea două părţi: una referitoare la Uniunea Economică şi
Monetară şi o alta referitoare la Uniunea Politică.
Principiile care au stat la baza realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi care
constituie o componentă principală a obiectivelor Uniunii Europene, statuau următoarele:
- sistemul economiei de piaţă sau al concurenţei este liber, acolo unde pieţele sunt deschise;
- stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare ritmică a economiei, de existenţa unui
nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi de stabilitatea socială;
- finanţele publice trebuie să fie puternice şi sănătoase în toate statele membre;
- trebuie să existe libertate deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă integrare a pieţelor
de capital.
Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) şi introducerea monedei unice, se estima
materializarea următoarelor obiective pe termen lung:
- creşterea stabilităţii interne, prin convergenţa ratelor dobânzii şi a unei singure rate a
inflaţiei;
- întărirea stabilităţii externe, prin înfiinţarea unei monede puternice, care să concureze cu
dolarul american;
- creşterea competitivităţii şi accentuarea concurenţei în spaţiul european;
- reducerea riscului şi a instabilităţii pe piaţa europeană.
În plus, Uniunea Monetară se corelează indispensabil cu Uniunea Economică. Astfel,
politica monetară unică trebuie să genereze stabilitate, pentru a forma un cerc virtuos al
încrederii în monedă – populaţia este dispusă să economisească, investiţiile cresc - ca urmare,
în respectivul spaţiu economic există o creştere stabilă şi neinflaţionistă. Mai mult, politica
economică şi financiară în zonă trebuie să fie guvernată de principiul subsidiarităţii, principiu
care prevede că statele membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice şi
financiare, însă ele sunt considerate a fi probleme de interes comun.
Pentru realizarea obiectivelor Uniunii Monetare s-a stabilit un calendar care cuprindea trei
faze:
Faza 1992 – 1994

Este faza caracterizată prin măsuri de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, de
coordonare a politicilor monetare şi de instituire a unei gestiuni sănătoase în domeniul
finanţelor publice.
Faza 1994 – 1998

Este faza caracterizată de funcţionarea unor instituţii desfiinţate ulterior, cum a fost
Institutul Monetar European – IME, cu sediul la Frankfurt, precursor al Băncii Centrale
40
Europene. Pentru declanşarea celei de-a treia faze, IME trebuia să pregătească instrumentele şi
procedurile necesare aplicării politicii monetare unice, să armonizeze regulile şi practicile
privind colectarea, stabilirea şi difuzarea statisticilor, să elaboreze regulile pentru operaţiunile
pe care le vor întreprinde băncile centrale naţionale în cadrul Sistemului European al Băncilor
Centrale – SEBC, să încurajeze eficacitatea plăţilor transfrontaliere etc.
Faza care începe cu 1 ianuarie 1999 şi care este în desfăşurare.

Această fază este caracterizată de înfiinţarea Băncii Centrale Europene, a Sistemului
European al Băncilor Centrale şi de lansarea oficială a monedei unice Euro, pentru început ca
monedă de cont (book-keeping money), apoi de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă cu existenţă
fizică.
Admiterea ţărilor la cea de a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare a fost
condiţionată de îndeplinirea a cinci criterii de convergenţă, reprezentând testul economic de
evaluare a stadiului de pregătire pentru aderare a unei economii naţionale. Aceste criterii au
fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate ţările membre UE în 1993 şi
se referă la ţinte în domeniul inflaţiei, finanţelor publice, ratelor dobânzii şi cursurilor de
schimb, după cum urmează10:
- stabilitatea preţurilor - rata medie a inflaţiei din ultimele 12 luni (calculată prin indicele
preţurilor de consum) nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata
inflaţiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflaţiei;
- finanţele publice: poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie sustenabilă, respectiv să nu
existe un deficit bugetar excesiv. În particular, aceasta înseamnă:
(i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească nivelul stabilit în Tratat de
3% din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie redus
substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă sau depăşirea valorii de
referinţă să fie temporară şi excepţională,
(ii) datoria publică brută nu trebuie să depăşească 60% din PIB sau dacă are valori mai mari
trebuie să se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm
satisfăcător;
- ratele dobânzii - randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung, calculat pe ultimele
12 luni, nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul aferent
titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale inflaţiei;
- cursurile de schimb - trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin
mecanismul ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European, pentru cel puţin 2 ani,
fără a se proceda din propria iniţiativă la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale
statelor membre (să participe la aşa numitul ERM II – Exchange Rate Mechanism II sau noul
mecanism al cursului de schimb NERM - New Exchange Rate Mechanism, succesorul lui
ERM). În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam (1997) care este parte integrantă din
Tratatul Uniunii Europene, toate ţările care devin membre ale Uniunii trebuie să adopte euro
ca monedă de circulaţie, după o perioadă care poate fi mai mult sau mai puţin extinsă. În acest
context, instituţiile monetare ale ţărilor candidate vor trebui să facă faţă mai întâi exigenţelor
impuse de acest sistem. După cum este precizat în Convenţia pentru ERM II (1 septembrie
1998), fiecare ţară candidată va trebui să îşi definească un curs al monedei naţionale faţă de
10
Sursa: Protocolul nr.6 la Articolul 109j din Tratatul de la Maastricht privind criteriile de convergenţă
41
euro, precum şi o bandă de fluctuaţie de ±15%. Candidatele la zona Euro trebuie să menţină
moneda naţională în conformitate cu cerinţele ERM II, pentru o perioadă de cel puţin doi ani
înainte de adoptarea monedei unice.
Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Grecia nu au aderat iniţial la Uniunea Monetară

(faza a treia). Grecia a adoptat euro la 1 ianuarie 2001, când a îndeplinit criteriile de
convergenţă. Marea Britanie si Danemarca au optat pentru neparticipare la zona euro, iar
Suedia inca nu indeplineste conditiile.
În acest moment, situaţia Uniunii Europene este următoarea:
- 27 state membre, din care 19 pro-euro şi 8 non-euro. Cele 19 state care au adoptat euro sunt:
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda, Grecia,
Austria, Finlanda, Slovenia, Slovacia, Malta, Cipru şi Estonia, Lituania, Letonia. 3 state non-
euro cu clauză de opţiune (opting-out) – Danemarca, Marea Britanie, Suedia. Cele 5 state non-
euro: Polonia, Ungaria, Republica Cehă, România şi Bulgaria.
În ceea ce priveşte atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE), înfiinţate la 1

ianuarie 1999, ele pot fi sintetizate astfel:
- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro;
În conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidată a Tratatului Uniunii
Europene, obiectivul principal al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor în zona euro.
Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe termen mediu, astfel încât nu se aşteaptă din partea
BCE să facă faţă variaţiilor de preţ cauzate de şocuri pe termen scurt. În 1998, Institutul
Monetar European a definit stabilitatea preţurilor ca fiind “creşterea anuală a Indicelui
Armonizat al Preţurilor de Consum” (IAPC) pentru zona euro sub 2%”. IAPC este o medie
ponderată a indicilor preţurilor de consum, colectaţi într-o manieră uniformă din statele zonei
euro.
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează şi aplică politica monetară europeană;
Instrumentele politicii monetare ale BCE sunt: rezervele minime, operaţiunile pe piaţa
liberă şi facilităţile permanente.
Pentru a-şi îmbunătăţi lichiditatea, băncile centrale naţionale se împrumută de la BCE,
fie pe termen scurt, fie pe termen mai lung. Băncile pot obţine (sau plasa) lichidităţile de care
dispun la BCE, la o rată de schimb predeterminată (aşa numita facilitate de împrumut sau de
depozit permanentă).
În fiecare săptămână, BCE deschide o licitaţie pentru instituţiile echivalente din zona
euro (bănci şi alte instituţii financiare). Băncile informează BCE asupra ratei dobânzii pe care
ele sunt dispuse să o plătească pentru aceste împrumuturi, fiind creditate cele care oferă cea
mai bună rată (cea mai mare). În fiecare lună, Consiliul Director al BCE hotărăşte limita
inferioară a ratelor dobânzii în cadrul acestei operaţiuni de licitaţie, aşa numita rată minimă de
licitare.
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi şi Compensare Integrat numit TARGET. Acesta asigură
transferul automatizat şi în timp real al sumelor (banii apar în conturile băncilor beneficiare
chiar în momentul operării tranzacţiei şi pot fi folosiţi imediat).
42
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.
Mai mult, în acelaşi articol 105 amintit anterior, se specifică faptul că, fără a prejudicia
scopul stabilităţii preţurilor, BCE trebuie să susţină politicile economice generale ale Uniunii
Europene, în vederea atingerii obiectivelor comunitare reprezentate de “progresul social şi
economic, un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă şi o dezvoltare echilibrată pe termen
lung”. Acest lucru ar putea demonstra faptul că BCE nu este indiferentă faţă de dezvoltarea
economică a zonei euro.
Nu constituie atribuţii ale BCE:
- nu are responsabilitatea evoluţiei cursului euro;
- nu elaborează regulamente de funcţionare a băncilor comerciale, ci doar recomandări şi
norme prudenţiale;
- nu acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile centrale din zona euro.
Trebuie să menţionăm totodată că, BCE este independentă de Parlamentul European,
deci nu depinde de factorul politic.
4.4. Moneda euro
Tratatul de la Maastricht schiţa un cadru general pentru lansarea şi funcţionarea

Uniunii Economice şi Monetare, dar nu preciza nimic despre moneda unică. Pentru a da
soluţii acestor întrebări, Comisia Europeană a supus dezbaterii la 31 mai 1995 o "carte verde
a modalităţilor practice de a introduce moneda euro". S-au analizat atunci trei scenarii:
1. "big bang-ul imediat": toate ţările trec imediat la euro încă de la începutul celei de-a treia
faze (cea a lansării UEM). Chiar dacă era simplă şi menită să diminueze costurile tranziţiei, o
astfel de alegere ar fi dus la o mare confuzie, datorată imposibilităţii de a regla problemele
practice şi logistice într-un interval de timp atât de scurt.
2. "big bang-ul decalat": ţările participante continuă pentru o anumită perioadă să folosească
monedele naţionale, iar ulterior se introduce şi euro de către ţările vizate. Acest scenariu era
incompatibil însă cu dispoziţiile tratatului, pentru că lăsa să planeze o îndoială asupra
ireversibilităţii procesului şi a introducerii efective a monedei unice.
3. "scenariul de referinţă": pentru a asigura credibilitatea şi ireversibilitatea trecerii la euro,
anumite operaţiuni încep să se efectueze în noua monedă de la 1 ianuarie 1999. Astfel,
scenariul presupunea la rândul său trei etape:
 punerea în funcţiune a SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) şi fixarea listei
ţărilor participante la euro (până la 1 ianuarie 1999);
 lansarea UEM, cu fixarea definitivă şi irevocabilă a parităţilor, conducerea politicii
monetare unice de către BCE, trecerea în euro a emisiunilor de titluri publice şi a
tranzacţiilor interbancare, aplicarea unui principiu nici de obligare, nici de interdicţie
în utilizarea monedei (de la 1 ianuarie 1999 până la 1 ianuarie 2002). Monedele
naţionale urmau să fie, pe toată perioada, simple diviziuni nedecimale ale monedei
euro. Din momentul introducerii euro, toate referirile la ECU se transferă asupra
acestuia, paritatea fiind de 1:1;
 introducerea bancnotelor şi a monedelor euro (la 1 ianuarie 2002), cu retragerea în
câteva săptămâni a unităţilor monetare naţionale.
43
Acest scenariu este adoptat de către Consiliul European de la Madrid în decembrie
1995.
Prin urmare, etapele introducerii euro au fost:

1. La 1 ianuarie 1998 s-au selectat statele europene care îndeplineau criteriile de convergenţă;
2. La 1 ianuarie 1999 s-a introdus euro ca monedă de cont în 11 state europene. În scopurile
transformării preţurilor şi tarifelor din moneda naţională în euro s-au stabilit 11 rate fixe de
conversie, după cum urmează:
Marca germană - 1,955830; Lira irlandeză - 0,787564;

Francul francez - 6,559570; Lira italiană - 1936,27;
Francul belgian - 40,33990; Gulden olandez - 2,203710;
Franc luxemburghez - 40,33990; Şilingul austriac - 13,7603;
Peseta spaniolă - 166,386; Marca finlandeză - 5,945730.
Escudo portughez - 200,482;
Din ianuarie 2001, drahma grecească a intrat şi ea în grupul monedelor participante la

euro, rata de schimb a acesteia fiind de 374,5 drahme la 1 euro.
Plăţile în numerar au continuat să se facă în moneda naţională în această perioadă.
Plăţile în euro se făceau între guverne, bănci, operatori ai pieţei de capital şi mari companii. În
perioada 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, băncile comerciale au oferit deţinătorilor de conturi
de economii în monedă naţională posibilitatea convertirii lor în euro. De asemenea, la cerere,
plăţile prin virament se puteau face în euro.
3. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele şi monedele divizionare euro. Timp de 6 luni,
acestea au circulat în paralel cu bancnotele naţionale;
4. De la 1 iulie 2002, euro a devenit singurul mijloc legal de plată în 12 state europene.
Evolutii recente
In prezent se poate constata atât o lipsa de interes a ţărilor membre ale zonei euro de a
primi membri noi, cat si o tendința de amânare a adoptării monedei unice de către tari precum
Polonia, Cehia, Ungaria, Bulgaria etc. În esență, motivul principal al neadoptării euro nu ține
de criteriile de la Maastricht, ci de abandonarea politicii monetare și transferul prerogativelor
către Banca Centrală Europeană care nu este bine vazut.
In condițiile persistentei crizei, trecerea la moneda euro în anul 2015 a fost scoasa din
discuție pentru Romania, criteriile de convergenta devenind imposibil de îndeplinit. Oficiali ai
Băncii Naționale au declarat ca chiar daca Romania ar fi pregătita, se dorește intrarea intr-o
zona sustenabila si nu schimbarea unei moneda relativ bune – leul - pe o moneda care ar putea
fi mai slaba la un moment dat, daca se acumulează slăbiciuni in regiune. Cazul României nu
este singular- Polonia, Cehia şi Ungaria, şi-au încetinit pregătirile pentru aderarea la zona euro.
Practic, poziția Poloniei este de a adopta o strategie de aliniere la cerințele din zona
euro dar si de a aștepta un moment prielnic, în care problemele din zona euro să fie depășite.
Recent, si Cehia a anunțat ca va lua o decizie legata de adoptarea euro, dar numai după
convocarea unui referendum, oricum nu mai devreme de anul 2020. Ungaria a anunţat si ea că
nu ia în calcul trecerea la euro înainte de 2018. Şi Bulgaria a îngheţat pe termen nelimitat
44
planurile de adoptare a monedei unice, ca răspuns la deteriorarea condiţiilor economice şi la
agravarea crizei din zona euro. Astfel, Bulgaria nu a luat decizia de intrare în ERM II, deși
îndeplinește toate criteriile de la Maastricht și ar fi putut adopta euro până în 2015, dacă ar fi
dorit.
***
1. Ce înseamnă uniune monetară?

2. Care au fost cele trei scenarii analizate pentru introducerea monedei unice?
3. Care sunt atribuţiile Băncii Centrale Europene?
1. O uniune monetară este spaţiu în care monedele mai multor ţări sunt legate între ele în mod
irevocabil: fiecare monedă se raportează la o monedă "ancoră" sau monedele naţionale sunt
înlocuite cu o singură monedă, care va fi folosită în întreaga zonă. O uniune monetară formată
în acest mod este un spaţiu economic în care ţările respective renunţă la politica monetară
proprie, la folosirea instrumentelor specifice - în special la instrumentul curs valutar - în
favoarea unei politici monetare şi de curs comune.
2. - menţinerea în sistem a tuturor monedelor naţionale, între care să se stabilească cursuri de

schimb definitiv fixate;
- menţinerea în sistem a tuturor monedelor şi înfiinţarea unei monede comune
pentru spaţiul european. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că
ECU ar putea îndeplini acest rol;
- renunţarea la toate monedele naţionale şi instituirea unei monede unice europene.
3. Atribuţiile Băncii Centrale Europene (BCE) pot fi sintetizate astfel:

- veghează la stabilitatea preţurilor în zona euro;
- autorizează emisiunea bancnotelor euro;
- elaborează şi aplică politica monetară europeană;
- administrează rezervele valutare ale statelor membre;
- promovează un Sistem de Plăţi şi Compensare Integrat numit TARGET.
45
- contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre.
1. Care a fost istoricul integrării monetare europene?

2. Care era conţinutul raportului Delors?
3. Care sunt obiectivele pe termen lung al Uniunii Monetare?
4. Enumeraţi criteriile de convergenţă prevăzute în tratatul de la Maastricht.
5. Care au fost etapele introducerii euro?

ECU State non-euro
Sistemul monetar european Clauză de opting-out
Tratatul de la Maastricht Banca Centrală Europeană
Criterii de convergenţă Politica monetară unică
Integrarea monetară Sistemul de plăţi şi compensare integrat
Uniunea Economică şi Monetară TARGET
Exchange Rate Mechanism - ERM
Moneda unică Euro
2002
Nicolae Dardac, Teodora Barbu- ,,Monedă, Bănci şi Politici monetare”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
46
Unitatea de învăţare 5: INFLAŢIA
Cuprins:

5.2. Tipurile de inflaţie.
5.3. Politicile antiinflaţioniste.
utilizarea noţiunilor legate de conceptul de inflaţie, tipurile de inflaţie, cauzele şi
efectele acesteia,
înţelegerea conceptului de politică antiinflaţionistă şi a importanţei acesteia
înţelegerea modului de calcul al ratei inflaţiei
Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum inflaţia, deflaţia,

dezinflaţia, cauzele acestor dezechilibre, efectele la nivel macro şi microeconomic,
tipurile de inflaţie, măsurile antiinflaţioniste şi măsurarea ratei inflaţiei într-o
anumită perioadă.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă atât în ţările

dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare, atât în ţările cu economie de piaţă, cât şi în
cele cu economie centralizată.
Inflaţia este un fenomen care a apărut încă din perioada circulaţiei banilor cu valoare
intrinsecă. Ea constituie o manifestare a dezechilibrelor economice încă din antichitate, aşa
47
cum menţionează Piere Bezbakh11. Astfel, inflaţia s-a făcut simţită în Imperiul Roman de
Apus, încă din secolul trei, când s-a înregistrat o mărire considerabilă a preţurilor mărfurilor
şi a preţului muncii, din cauza deprecierii monedei romane, pricinuită de procurarea cu
dificultate a aurului şi argintului, “monedele bune” fiind înlocuite cu “monedele rele” din
aramă, cositor sau plumb (vezi legea lui Gresham). Practic însă, se poate vorbi despre
inflaţie în adevăratul sens al cuvântului odată cu apariţia bancnotelor.
Inflaţia afectează negativ economiile moderne, atât pe termen scurt, cât şi pe termen
lung. Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei naţionale şi prin aceasta îi
afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili dintre cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei
cu venituri fixe (salariaţii bugetari, de exemplu). Pe termen lung, inflaţia descurajează
investiţiile şi inhibă creşterea economică, din cauza riscurilor şi a incertitudinii.
O vreme, analiştii economici au crezut că inflaţia are şi o parte bună, în sensul că ar
fi posibil să se obţină o ocupare mai bună a forţei de muncă cu preţul unei inflaţii ceva mai
ridicate (vezi detalii privind curba lui Phillips în paragraful ce tratează inflaţia prin costuri).
În timp, această teorie s-a dovedit nefundamentată, pentru că efectul pozitiv asupra
şomajului este de scurtă durată, predominant pe termen lung fiind efectul descurajării
economisirii şi a investiţiilor, din cauza inflaţiei înalte. Prin urmare, lupta împotriva inflaţiei
reprezintă o condiţie sine qua non pentru o creştere economică susţinută şi pentru
îmbunătăţirea nivelului de trai.
În prezent, majoritatea economiilor naţionale se confruntă într-o măsură mai mică
sau mai mare cu inflaţia, cu excepţia notabilă a Japoniei, care este în al cincilea an
consecutiv de deflaţie.
Definiţii ale inflaţiei:

1. Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă prin creşterea generalizată
a preţurilor şi tarifelor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor;
2. Inflaţia este un dezechilibru între masa monetară excedentară şi volumul deficitar de
bunuri şi servicii supuse vânzării;
3. inflaţia este “o stare de generalizare a excesului de cerere, în care prea mulţi bani aleargă
după prea puţine bunuri” (Fr. Holzman);
4. Pierre Bezbakh12: “definiţia cea mai simplă care se poate da acestui fenomen este aceea a
unui proces de creştere cumulativă şi auto-întreţinută a nivelului general al preţurilor”.
Alte concepte utilizate în studiul inflaţiei

Deflaţia (deflation) este fenomenul opus inflaţiei, caracterizat prin scăderea generalizată
a preţurilor şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
Dezinflaţia (disinflation) reprezintă procesul de scădere a ratei inflaţiei de la un an la
altul.
Stagflaţia (stagflation) este stadiul în care în economie coexistă rate înalte ale inflaţiei
cu rate înalte ale şomajului. Aceasta s-a manifestat pe scară largă în anii '70 şi ulterior în
toate ţările dezvoltate. Ea există şi în prezent într-o serie de ţări (Asia de sud-est, Europa
Centrală şi Răsăriteană, America Latină, etc).
11
Pierre Bezbakh “Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
12
Pierre Bezbakh – op.cit.
48
Sintetic, cauzele care provoacă/amplifică inflaţia într-o ţară sunt:
a. Creşterea ofertei de bani din economie, ca urmare a:
- acordării de majorări salariale şi prime angajaţilor;
- relaxărilor fiscale (scăderea impozitului pe profit şi pe alte venituri);
- emisiunii de bani fără acoperire, realizate în vederea acoperirii deficitului bugetar;
- eliminării restricţiilor la acordarea de credite.
b. Scăderea sau limitarea creşterii volumului de bunuri şi servicii de pe piaţă, ca
urmare a:
- limitării sau rarităţii resurselor;
- scumpirii factorilor de producţie;
- lipsei de investiţii în domeniu;
- condiţiilor naturale dezavantajoase.
c. Dezechilibrul între creşterea productivităţii muncii la nivel naţional şi creşterea
veniturilor;
d. Variaţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu diverse valute;
e. Subvenţionarea de către stat a unor ramuri economice nerentabile (minerit,
agricultură etc).
Efectele inflaţiei la nivel micro şi macroeconomic sunt următoarele:

 modificări structurale ale economiei (de exemplu, orientarea investiţiilor spre
ramurile economice cu recuperare rapidă a capitalului, cu viteză mare de
rotaţie, cum este comerţul);
 scăderea nivelului de trai;
 repartizarea inegală a veniturilor în economie şi polarizare socială;
 scăderea valorii reale a economiilor păstrate în monedă naţională;
 conflicte şi tensiuni sociale;
 reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale;
 creşterea numărului falimentelor;
 amplificarea riscului şi a incertitudinii;
 antrenarea şi extinderea şomajului;
 blocarea mecanismelor economice prin extinderea arieratelor;
 înmulţirea fraudelor şi a evaziunilor fiscale.
În condiţii de inflaţie, anumite categorii economico-sociale pot obţine însă şi câştiguri.

Astfel, sunt avantajaţi în condiţii de inflaţie:
- cei cu venituri exprimate într-o valută stabilă sau al cărei curs în raport cu moneda
naţională creşte;
- exportatorii;
- debitorii;
- statul (cel mai mare debitor din economie).
Pe de altă parte, sunt dezavantajaţi în condiţii de inflaţie:
- cei cu venituri mici şi fixe (pensionari şi bugetari);
- importatorii;
- cei care economisesc în monedă naţională;
- creditorii.
49
5.2. Tipurile de inflaţie
Tipurile de inflaţie se delimitează după mai multe criterii, astfel:

I. După ritmul de creştere a preţurilor, avem:
a. Inflaţie târâtoare: preţurile cresc cu aproximativ 2 – 5%/an;
b. Inflaţie medie: creşterea preţurilor este de 5 –15%/an;
c. Inflaţie galopantă: creşterea preţurilor este între 15 – 50%/an;
d. Hiperinflaţie: creşterea preţurilor este mai mare de 50%/an.
II. După tipul mecanismului economic se disting:

a. Inflaţie deschisă (declarată), care înseamnă că inflaţia este recunoscută de stat şi de
autorităţile monetare şi se iau măsuri de diminuare a ei;
b. Inflaţie reprimată, caracteristică ţărilor cu economie centralizată, în care, prin
măsuri administrative, se încearcă limitarea cererii de bunuri şi servicii şi controlul
preţurilor şi al salariilor. Este caracteristică şi României înainte de anul 1989.
III. După cauzele care o provoacă, există:

a. Inflaţie prin cerere;
b. Inflaţie prin ofertă;
c. Inflaţie prin costuri;
d. Inflaţie structurală;
e. Inflaţie importată.
A. Inflaţia prin cerere
În mod normal, producţia unei ramuri economice creşte, dacă activitatea este
rentabilă şi dacă există cerere pentru produsele respective. Dacă cererea creşte, în mod firesc
ar trebui să fie stimulată şi creşterea ofertei, însă aceasta depinde de existenţa factorilor de
producţie corespunzători - capital şi forţă de muncă. Dacă producţia este inelastică şi din
diferite motive (capacitate de producţie utilizată la maxim, limitarea factorilor de producţie
sau scumpirea lor etc.) nu poate să crească la nivelul solicitat, creşterea cererii pentru
produsele ramurii respective va duce la o creştere a preţului acestora. Cu cât oferta este mai
elastică şi mai adaptabilă la volumul cererii, cu atât creşterea preţurilor este mai redusă.
Creşterea cererii pentru bunuri şi servicii poate interveni ca urmare a:
- majorărilor salariale acordate şi a altor tipuri de venituri ale populaţiei ocupate;
- relaxărilor fiscale (scăderii gradului de impozitare şi de taxare);
- previziunilor cumpărătorilor cu privire la evoluţia preţurilor (aşteptări sau anticipaţii
inflaţioniste). Dacă cumpărătorii se aşteaptă la o majorare viitoare a preţurilor pentru
anumite bunuri îşi vor spori cererea în prezent pentru bunurile respective;
- creşterii volumului creditelor bancare, prin eliminarea unor restricţii la acordare;
- creşterii cheltuielilor guvernamentale.
B. Inflaţia prin ofertă
50
Este determinată de reducerea ofertei totale de bunuri şi servicii (a Produsului Intern
Brut) ca urmare a:
 evenimentelor/conflictelor sociale, politice şi economice interne şi externe;
 deciziilor firmelor dominante de pe piaţă de a menţine un nivel redus al producţiei,
pentru a induce creşterea preţurilor şi implicit majorarea câştigurilor lor (mai ales în
condiţiile pieţelor de monopol şi duopol);
 anticipărilor firmelor privind creşterea viitoare a preţurilor, ceea ce le determină să-şi
restrângă sau să-şi stocheze oferta, în aşteptarea unor preţuri mai mari.
C. Inflaţia prin costuri
Apare datorită necorelării creşterii productivităţii muncii cu majorarea salariilor

nominale, în urma revendicărilor sindicale. Indexările sau majorările în sectorul de stat se
acordă de regulă unitar, fără a ţine cont de performanţele sectorului respectiv, ca efect al
presiunilor grupurilor sindicale. Creşterea aliniată a salariilor conduce la o majorare medie a
veniturilor angajaţilor, care depăşeşte de fapt creşterea reală a productivităţii muncii şi
accentuează dezechilibrul inflaţionist. Mai mult, creşterile salariale ale angajaţilor se
transformă în creşteri de cost pentru firmele angajatoare. Creşterile de cost vor fi transferate
asupra preţurilor de vânzare ale bunurilor sau serviciilor realizate de firmă, pentru a putea fi
recuperate. Acest lucru va alimenta inflaţia existentă şi va fi motiv pentru noi revendicări
sindicale. Acest mecanism este cunoscut sub numele de „spirala inflaţionistă” (inflationary
spiral) şi ilustrează faptul că inflaţia este un fenomen care se autoalimentează. O altă reacţie
posibilă a firmelor la creşterile salariale este de a restrânge activitatea şi de a disponibiliza o
parte din angajaţi. În felul acesta inflaţia amplifică şi şomajul.
Inflaţia prin costuri pune aşadar problema relaţiei dintre salariu, inflaţie şi utilizarea
deplină a forţei de muncă (şomaj). În acest sens trebuie menţionată celebra curbă a lui
Phillips, care exprimă, empiric, raportul dintre inflaţie, reprezentată pe axa verticală şi
şomaj reprezentat pe axa orizontală (fig. 4).
În 1958 Alban W.Phillips a publicat un studiu statistic, în care stabilea o corelaţie
inversă între variaţiile salariilor nominale şi rata şomajului, constatată în decurs de aproape
un secol (1861-1957) în Marea Britanie.
Figura nr. 4
Curba lui Phillips
Rata inflaţiei %
Rata şomajului %
51
Pornind de la aceasta relaţie, numită “curba lui Phillips”, s-au făcut o serie de
extrapolări teoretice. Astfel, această curbă a servit pentru mulţi teoreticieni în argumentarea
conceptului următor: creşterea inflaţiei conduce la diminuarea şomajului şi implicit,
scăderea inflaţiei, conduce la majorarea şomajului. Aceste raţionamente au fost depăşite
însă de realităţile vieţii curente, deoarece corelaţia stabilită de Phillips se mai verifică în
perioada postbelică pentru anii 1961 – 1969, în economia SUA. Pentru perioada următoare,
corelaţia nu se mai respectă în aproape nici o ţară, întrucât se înregistrează concomitent, în
multe state, rate înalte ale inflaţiei şi ale şomajului, fapt ce corespunde unei situaţii de
stagflaţie.
Dezvoltarea conceptului curbei lui Phillips a condus la constatarea că, dacă corelaţia
dintre inflaţie şi şomaj există într-adevăr, aceasta tinde să se deplaseze în sus, dând naştere
unei “curbe Phillips verticale şi de lungă durată”, ceea ce înseamnă că extinderea şomajului
nu împiedică creşterea inflaţiei. În plus, s-a verificat încă o dată conceptul keynesist
conform căruia, independent de inflaţie, există o rată naturală a şomajului, care trebuie
avută în vedere şi când rata inflaţiei este zero.
D. Inflaţia structurală
Este determinată de factori cum ar fi:

- modificările concomitente ale cererii şi ale ofertei de bunuri şi servicii (cererea creşte,
oferta scade);
- creşterea cererii totale de bunuri şi servicii peste potenţialul productiv naţional;
- rigiditatea economică a aparatului productiv naţional şi a forţei de muncă;
- finanţări bugetare extinse pentru sectoare economice nerentabile;
- volumul mare al creditelor neperformante etc.
Este caracteristică ţărilor care au ales calea dezvoltării economice accelerate şi a unei
creşteri economice rapide pe care, de fapt, nu o pot susţine financiar. Poate genera
hiperinflaţie.
E. Inflaţia importată
Este determinată de variaţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu

diverse valute şi de circulaţia liberă a capitalului dintre ţări. Sub presiunea majorării
preţurilor bunurilor şi materiilor prime importate, costurile de producţie ale firmelor
naţionale cresc şi accentuează dezechilibrul inflaţionist intern. Astfel, variaţiile de curs
valutar reprezintă o cale importantă de transfer a creşterilor de productivitate şi a câştigurilor
pe plan extern, întrucât, în condiţiile amplificării relaţiilor comerciale internaţionale,
impactul inflaţiei importate este foarte mare.
Delimitarea tipurilor de inflaţie după cauzele care le generează, realizată anterior,

este doar una teoretică, pentru că, în realitate, acestea se întrepătrund şi se amplifică
reciproc!
52
5.3. Politicile antiinflaţioniste
În cele mai multe dintre ţările dezvoltate ale lumii, funcţia de gardian al stabilităţii
preţurilor a fost atribuită Băncii Centrale. Alte funcţii care îi reveneau – precum asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi sau stimularea creşterii economice – au devenit secundare în
raport cu asigurarea stabilităţii preţurilor.
O dată stabilită prioritatea luptei împotriva inflaţiei şi instituţia însărcinată cu
aceasta, s-a pus problema instrumentelor, metodelor şi pârghiilor prin care Banca Naţională
poate contribui în mod semnificativ la stabilitatea preţurilor în economie. Aici, atât
experienţa ţărilor lumii, cât şi literatura de specialitate descriu o paletă largă de politici
utilizate de diverse ţări, în diverse împrejurări economice şi politice. Fără îndoială, nu există
o reţetă unică sau o reţetă infailibilă. Mai mult, în nici o ţară, politica monetară singură nu
poate asigura îndeplinirea obiectivului antiinflaţionist, atingerea acestuia fiind influenţată –
uneori hotărâtor – de alte componente ale mix-ului de politici promovate de autorităţi,
printre care cele mai importante sunt politica fiscală şi politica bugetară.
În multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum
ar fi dimensiunea unui agregat monetar, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de
schimb etc. Altele au trecut la o politică de ţintire directă a inflaţiei.
Politicile antiinflaţioniste pot fi structurate în:
A. Politici de protecţie a celor afectaţi de inflaţie;

B. Politici de diminuare şi control.
Acestea din urmă pot fi la rândul lor delimitate, după cum urmează:
B 1. politici financiare antiinflaţioniste;
B 2. politici monetare antiinflaţioniste;
B 3. politici de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor.
A. Din prima categorie, cea mai importantă măsură este indexarea. Aceasta
reprezintă o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor economici şi
ale populaţiei, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial, astfel încât
să acopere total sau parţial creşterea preţurilor generată de inflaţie.
Indexarea poate fi aplicată efectiv doar în sectorul public şi în general este o măsură
tardivă, incompletă şi care accentuează de fapt tensiunile inflaţioniste. De asemenea,
indexarea are de multe ori la bază indici care nu exprimă corect nivelul real al inflaţiei.
Studiile făcute asupra mecanismului indexării au reliefat că, aplicarea indexării accentuează
negativ relaţia dintre salariu şi productivitatea muncii.
Alte măsuri din aceeaşi categorie sunt:
- creşterea dobânzilor plătite la depozite şi la conturile de economii în monedă naţională;
- acordarea de compensaţii;
- subvenţionarea preţului unor produse etc.
B 1. Politicile financiare antiinflaţioniste

Politicile financiare au drept componente politicile bugetare şi pe cele fiscale. Prin
politicile bugetare şi fiscale se urmăresc mai multe obiective vizând reducerea cererii
globale, contribuind astfel la atenuarea procesului inflaţionist.
53
Astfel de politici sunt însă restrictive şi provoacă austeritate bugetară. Punerea în
practică a politicilor financiare antiinflaţioniste se realizează prin exercitarea unei serii de
măsuri, cum sunt:
1. diminuarea deficitului bugetar prin temporizarea cheltuielilor publice;
2. lansarea unor împrumuturi publice, prin intermediul emisiunii de titluri de stat, în vederea
absorbirii excesului de masă monetară;
3. creşterea veniturilor bugetare prin majorarea fiscalităţii etc.
Toate masurile arătate nu se pot aplica simultan, ci cu o anumită gradare care să
asigure eficienţa acestora. Efectele lor se obţin, de regulă, în timp şi de multe ori ele au
efecte contradictorii, atunci când ritmul şi intensitatea lor sunt exagerate. O prea mare
presiune fiscală poate avea efecte opuse scopului urmărit. De exemplu, în România, cu toate
că presiunea fiscală este mare, iar bugetele sunt de austeritate, inflaţia şi şomajul
înregistrează nivele ridicate.
B 2. Politicile monetare antiinflaţioniste

Abandonarea etalonului aur-monedă şi încetarea convertibilităţii în aur, au făcut ca
adaptarea masei monetare la necesităţile economiei să nu se mai facă prin autoreglare
spontană. În absenţa mecanismelor de autoreglare şi în condiţiile creşterii inflaţiei, băncile
centrale au fost nevoite să pună în practică noi tehnici şi instrumente de combatere a
excesului de masă monetară. Acestea se aplică de către Banca de Emisiune în relaţiile cu
băncile comerciale, şi prin intermediul acestora, în relaţiile cu agenţii economici şi
populaţia, prin canale de transmisie specifice. Principalele instrumente ale politicilor
monetare antiinflaţioniste sunt:
- manevrarea taxei scontului;
- sistemul rezervelor minime obligatorii;
- operaţiunile de open-market;
- reglementarea şi controlul prudenţial bancar.
Manevrarea taxei scontului este o metodă tradiţională utilizată pentru comprimarea

masei monetare. Taxa scontului este rata dobânzii la creditele de refinanţare acordate de
Banca Naţională băncilor comerciale şi care au drept suport efecte comerciale (creditele de
scont). În funcţie de nivelul acesteia variază toate celelalte dobânzi din economie, taxa
scontului dând practic tonul la modificările suferite de ratele dobânzii.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte
eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i stimulează să dezvolte activităţi pe
baza finanţării prin credit. Majorarea taxei scontului are ca efect creşterea generală a
dobânzilor, având ca urmare înrăutăţirea climatului de obţinere a creditelor, conducând la
scăderea profiturilor şi a motivaţiei de dezvoltare a afacerilor. Se calmează astfel
fenomenele de supraîncălzire ale economiei.
Aşadar, taxa scontului (ts) este utilizatǎ ca instrument de politicǎ monetară astfel:
- Dacǎ ts creşte  creşte rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale  
volumul creditelor acordate  scade volumul masei monetare (asanare monetară)  se ţine
sub control sau se reduce inflaţia;
- Dacǎ ts scade  scade rata dobânzii la creditele acordate de băncile comerciale  creşte
volumul creditelor acordate  creşte volumul masei monetare (expansiune monetară).
54
Eficacitatea combaterii inflaţiei prin majorarea taxei scontului este însă relativ
redusă, pentru că dezechilibrele inflaţioniste nu se corijează prin simpla creştere a dobânzii.
Cu toate acestea, manevrarea taxei scontului continuă să fie folosită ca instrument de
politică monetară în multe ţări, însă în strânsă legătură cu alte instrumente.
Sistemul rezervelor minime obligatorii s-a creat înaintea primului război mondial.
Rezerva minimǎ reprezintă suma constituitǎ în mod obligatoriu de către băncile comerciale,
sub formǎ de depozit la Banca Naţionalǎ, sumă ce se calculează prin aplicarea unor cote
procentuale asupra depozitelor în lei şi în valutǎ atrase de băncile comerciale. Aceastǎ
rezervǎ este folositǎ de Banca Naţionalǎ şi ca un instrument de politicǎ monetară, astfel:
- Dacǎ creşte cota de rezervǎ minimǎ obligatorie  scad disponibilităţile de creditare ale
băncilor comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa monetară;
- Dacǎ scade cota de rezervă minimǎ obligatorie  creşte volumul masei monetare.
Această metodă, aşa cum am arătat mai sus, are caracter antiinflaţionist prin
restrângerea capacităţii băncilor de a multiplica creditul, pe baza depozitelor constituite de
acestea. Nivelul procentual al rezervelor minime obligatorii se modifică destul de des, în
funcţie de cât de mult se doreşte să se diminueze masa monetară în circulaţie, iar
manevrarea lui influenţează mărimea creditelor acordate şi costul acestora.
În ultima perioadă, se manifestă tendinţa restrângerii utilizării rezervelor minime, ca
urmare a liberalizării mişcărilor de capitaluri pe plan internaţional şi a inovaţiilor financiare,
care contracarează efectele nedorite ale acestui instrument. Manevrarea ratei rezervei
minime obligatorii este o decizie administrativă şi de aceea băncile naţionale s-au orientat
spre măsuri mai puţin directe, cum este politica de open - market.
Operaţiunile de open-market constau în cumpărarea şi vânzarea pe piaţa liberă a

titlurilor de stat şi a altor titluri financiare între Banca Centrală şi băncile din sistem. Aceste
operaţiuni au caracteristici cum sunt:
- nivelul dobânzilor practicate variază în funcţie de evoluţia pieţei şi sunt determinate de
orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
- în desfăşurarea acestor operaţiuni, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază
alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii.
Operaţiunile de open-market permit băncii centrale să acorde credite, dar şi să se
împrumute, reducând astfel lichiditatea pe piaţa bancară şi deci posibilitatea băncilor
comerciale de a acorda credite.
Vânzarea de titluri de valoare de către banca de emisiune determină o micşorare a
capacităţii băncilor de a acorda credite, o contracţie a lichidităţii. Cumpărarea sau
răscumpărarea lor de către Banca de Emisiune înseamnă o creştere a masei monetare, o
creştere a lichidităţii şi deci posibilităţi sporite de creditare a economiei, cu consecinţe
inflaţioniste.
Aşadar, operaţiunile de open-market influenţează masa monetară astfel:
- dacǎ Banca Naţionalǎ vinde băncilor comerciale titluri de stat  scad posibilităţile de
creditare ale băncilor comerciale  scade volumul creditelor acordate  scade masa
monetară;
- dacǎ Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale titluri de stat  creşte volumul
creditelor acordate de băncile comerciale  creşte masa monetară.
55
Vânzarea de titluri are şi ea în anumite limite caracter inflaţionist. Dacă statul pune
în vânzare noi şi noi titluri (bonuri de tezaur, bilete de trezorerie, obligaţiuni etc.) şi le vinde
prin intermediul băncii centrale, iar disponibilităţile astfel obţinute nu sunt utilizate şi repuse
în circulaţie ca şi cheltuieli bugetare sau credite cu scop productiv, vânzarea de titluri poate
avea efect inflaţionist.
Reglementările bancare şi controlul prudenţial sunt măsuri cu influenţă directă

asupra masei monetare în circulaţie, prin stabilirea de către banca de emisiune, prin norme
specifice, a unor comportamente pentru băncile comerciale, comportamente referitoare la
capitalul minim, volumul lichidităţii sau o anumită utilizare a activelor bancare.
Astfel de masuri iau forme concrete de aplicare în diverse ţări. Printre cele mai
importante măsuri de acest gen se numără plafonarea creditului, care constă în limitarea de
către Banca Naţională a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale, indiferent de
resursele de creditare. Astfel, banca centrală stabileşte pentru fiecare tip de bancă sau pentru
fiecare tip de credit o limită, determinată prin aplicarea unui procent stabilit asupra
angajamentelor totale. Prin aceasta se urmăreşte restrângerea expansiunii creditului peste
anumite limite, dar şi scăderea gradului de risc şi limitarea falimentelor în sectorul bancar.
B 3. Politici de control asupra producţiei, salariilor şi preţurilor

Combaterea inflaţiei se poate face şi prin măsuri care acţionează asupra ofertei de
bunuri şi servicii din economie. Orientarea producţiei spre produsele a căror lipsă este mai
pronunţată relaxează în general presiunile inflaţioniste. În multe ţări, se promovează
politica ofertei, care constă în stimularea investiţiilor şi a producţiei, care să împiedice
creşterea preţurilor sau să ducă chiar la reducerea acestora.
În categoria măsurilor de stimulare a ofertei de bunuri şi servicii se cuprind:
- modernizările tehnologice ale aparatului productiv;
- stimularea investiţiilor directe autohtone şi străine prin facilităţi legislative;
- controlul activităţii monopolurilor şi a sindicatelor, etc.
O metodă destul de des utilizată în combaterea inflaţiei este şi metoda îngheţării
salariilor, a blocării creşterii lor, în condiţiile în care toate celelalte preţuri îşi continuă
ascensiunea. Aceasta conduce însă la o erodare puternică a puterii de cumpărare a
populaţiei, cu urmări dintre cele mai nefavorabile în plan social şi cu rezultate
neconcludente în combaterea inflaţiei.
***
În concluzie, orice măsură antiinflaţionistă are şi efecte negative, iar efectele pozitive
sunt decalate în timp, nu sunt imediate. Din acest motiv, împotriva inflaţiei se aplică
întotdeauna pachete de măsuri (mix policy), care trebuie să se completeze cât mai bine pe
termen mediu şi lung. Ele trebuie aplicate cu grijă pentru a nu genera deflaţie sau chiar
recesiune!
Inflaţia se măsoară cu ajutorul aceloraşi instrumente ca şi puterea de cumpărare a

monedei şi anume:
- Indicele general al preţurilor IGP;
56
- Deflatorul PIB (PNB);
- Indicele preţurilor de consum IP.
Cel mai utilizat instrument pentru cuantificarea inflaţiei rămâne însă indicele
preţurilor de consum IP. Acesta măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor bunurilor şi a
tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie într-o anumită perioadă (săptămână, lună,
trimestru, semestru, an). Acest indice se referă numai la bunurile şi serviciile incluse în
consumul direct al populaţiei, fiind excluse dobânzile plătite la credite, primele aferente
contractelor de asigurare, amenzile, impozitele, investiţiile etc.
Metodologia de calcul a IP şi a inflaţiei este armonizată cu metodologia utilizatǎ de
Oficiul de Statisticǎ al UE (EUROSTAT), la nivel de clasificări, nomenclatoare, metode de
eşantionare şi de calcul, pentru a asigura comparabilitatea indicilor pe plan european. În
prezent, bunurile şi serviciile luate în considerare în calculul IP sunt grupate în 12 diviziuni,
detaliate pe 39 de grupe şi 93 de clase de mărfuri şi servicii. În consonanţă cu metodologia
UE, indicele preţurilor de consum se calculează după formula:
n n Pi1
IP%   α i  IPi  α i  100, unde:
i 1 i 1 Pi0
i = ponderea fiecărui bun i în „coşul” de bunuri şi servicii stabilit la nivel naţional,

în funcţie de structura cheltuielilor medii efectuate de o gospodărie, în perioada de bază;
IPi = indicele de preţ pentru bunul i;
Pi1= preţul bunului i în perioada curentă;
Pi0= preţul bunului i în perioada de bază.
Rata inflaţiei = IP-100 %.
***
1. Sǎ se calculeze rata inflaţiei anuale pe baza indicelui preţurilor de consum, cunoscând

următorul coş de bunuri şi servicii (modelul EUROSTAT):
Nr. Grupele de mărfuri (diviziunile) Ponderea IPi Participarea fiecărei grupe la

crt. i (%) (%) creşterea IP
- i x IPi (%)
1 Alimente şi băuturi răcoritoare 32 138 44,16
2 Băuturi alcoolice + tutun 8 125 10
3 Îmbrăcăminte + încălţăminte 7 135 9,45
4 Locuinţǎ + apǎ + electricitate + 11 137 15,07
57
gaze
5 Mobilier + echipament casnic 5 129 6,45
6 Sănătate 4 129 5,16
7 Transport 8 138 11,04
8 Comunicaţii 7 180 12,6
9 Odihnǎ, recreere, culturǎ 4 142 5,68
10 Educaţie 6 120 7,2
11 Hoteluri, cafenele, restaurante 6 170 10,2
12 Diverse alte bunuri 2 175 3,5
TOTAL 100 % 12
* 
i 1
i  IPi 140,51
Aşadar,
IP = 140,51 %,
Rata inflaţiei = 140,51 % - 100% = 40,51 % , ceea ce înseamnă că, în medie, în anul
analizat, preţurile au crescut cu 40,51%, cea mai accentuată creştere fiind în domeniul
comunicaţiilor (80%). La polul opus se situează serviciile educaţionale, unde creşterea
preţurilor a fost de doar 20%.
2. Sǎ se calculeze rata inflaţiei anuale pe baza următoarelor date:

Nr. Grupa de mărfuri i (%) Pi1 (u.m.) Pi0 (u.m.) IPi (%) i *IPi (%)
crt.
1 Grupa A 35 350 200 175 61,25
2 Grupa B 5 40 25 160 8
3 Grupa C 18 1200 960 125 22,5
4 Grupa D 12 1850 1630 113,49 13,61
5 Grupa E 30 150 96 156,25 46,87
Total 100 * * * 152,23
Deci IP = 152,23% şi rata inflaţiei = 152,23% - 100% = 52,23%
3. În ţara Z, în anul 2009, puterea de cumpărare a monedei a scăzut cu 15% (măsurată cu

ajutorul IP). Sǎ se determine cât a fost rata inflaţiei.
Rezolvare:
IPC  1 IP 100  IP  1 IPC 100 1

  IP  100  117,64%
IPC  85%  85%
Rata inflaţiei = IP  100%  17,64% .
4. În ţara C, în anul 2009, PIB în preţuri curente a fost 1.500  109 u.m. iar PIB în preţuri
constante 880 `10 9 u.m. Sǎ se determine rata inflaţiei anuale.
Rezolvare:
Calculǎm mai întâi deflatorul PIB:
58
PIB in preturi curente 1500  10 9
Deflatorul PIB =  100   100  170,45%
PIB in preturi constante 880  10 9
Rata inflatiei  170,45% - 100%  70,45%
5. Dacǎ rata anualǎ a inflaţiei în ţara Z a fost 150%, cât a fost rata medie lunarǎ a inflaţiei?
Rezolvare:
Folosim următoarea formula: (1  rli )12  1  rai ; unde:
rli = rata lunarǎ a inflaţiei (%);
rai = rata a anualǎ a inflaţiei (%).
Înlocuim în formulǎ:
(1  rli )12  1  150%  (1  rli )12  2,5 
rli  12 2,5  1  rli  1,0793  1  rli  7,93%
6. Se dau următoarele date privind bilanţul Băncii Naţionale şi bilanţul băncilor comerciale:
Bilanţul Băncii Naţionale
Activ Sumă (u.m.)
Titluri de trezorerie 22.500
Credite de refinanţare 6.500
Alte active 15.000
Total activ 44.000
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie ?
Emisiune monetară ?
Total pasiv 44.000
Bilanţul centralizat al băncilor comerciale

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ ?
Credite acordate ?
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Capital propriu 25.000
Total pasiv 145.000
Cota de rezervǎ minimǎ obligatorie este de 20%. Se formulează următoarele cerinţe:

a) sǎ se completeze bilanţurile iniţiale ale Băncii Naţionale şi al băncilor comerciale.
b) sǎ se stabilească cum va fi afectat volumul creditelor acordate agenţilor economici de
către băncile comerciale, în cazul în care cota de rezervǎ minimǎ obligatorie se reduce la
18%, iar Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale un portofoliu de titluri de
trezorerie în valoare de 5.500 u.m.
59
Rezolvare:
a) Calculăm mai întâi rezerva minimǎ obligatorie conform legii, prin aplicarea cotei asupra
totalului depozitelor. Astfel:
Rezerva conform legii este: 120.000 x 20% = 24.000 u.m.. Această sumă va figura şi
în activul bilanţier al băncilor comerciale şi în pasivul Băncii Naţionale. Vom completa apoi
şi celelalte posturi şi vom reface bilanţurile iniţiale:

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ 24.000
Credite acordate 78.500
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Total pasiv 145.000

Activ Sumă (u.m.)
Alte active 15.000
Total activ 44.000
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie 24.000
Emisiune monetară 20.000
Total pasiv 44.000
b) În cazul în care cota de rezervă scade la 18%, volumul rezervei minime obligatorii se va
modifica la 18% x 120.000 = 21.600 u.m., ceea ce înseamnă cu 2.400 u.m. mai puţin faţă de
situaţia iniţială.
Dacă Banca Naţionalǎ cumpără de la băncile comerciale un portofoliu de titluri în
valoare de 5.500 u.m., atunci în bilanţul acestora din urmă titlurile de trezorerie vor fi în
sumă de 42.500 - 5.500 = 37.000 u.m., iar în bilanţul Băncii Naţionale vor fi de 22.500 +
5.500 = 28.000 u.m.
În bilanţul băncilor comerciale va fi afectat volumul creditelor acordate, fără sǎ se
modifice şi totalul activului, însǎ la Banca Naţionalǎ se vor modifica şi emisiunea monetară
şi totalul bilanţier. Vom avea următoarea situaţie:

Activ Sumă (u.m.)
Rezerva la Banca Naţionalǎ (-2400) 21.600
Titluri de trezorerie (-5500) 37.000
Credite acordate (+7900) 86.400
60
Total activ 145.000
Pasiv
Depozite 120.000
Total pasiv 145.000

Activ Sumă (u.m.)
Titluri de trezorerie (+5500) 28.000
Alte active 15.000
Total activ 49.500
Pasiv
Rezerva minimǎ obligatorie (-2400) 21.600
Emisiune monetară (+7900) 27.900
Total pasiv 49.500
Se observă cǎ, în urma aplicării acestor mǎsuri de politicǎ monetară, volumul

creditelor acordate de băncile comerciale s-a majorat cu 7.900 u.m., de la 78.500 u.m. la
86.400 u.m., iar emisiunea monetară a Băncii Naţionale s-a majorat la 27.900 u.m.
7. Se dă următorul bilanţ simplificat al unei bănci comerciale (u.m):
ACTIV Sume PASIV Sume

Imobilizări 8.000 Capital propriu 22.250
Credite acordate 70.000 Depozite atrase 90.000
Titluri de stat 23.000
Rezerva minimă obligatorie -
RMO 11.250
Total 112.250 Total 112.250
Cu cât trebuie să scadă rata rezervei minime obligatorii pentru ca nivelul creditelor
acordate să crească cu 10%, în condiţiile în care portofoliul de titluri de stat se diminuează
cu 3.000 u.m ?
Rezolvare:
Calculăm rata de rezervă minimă obligatorie (%) pe baza datelor din bilanţul iniţial:
RMO (u.m.) 11.250
Rata rezervei obligatorii =  100   100  12,5%
Depoziteatrase 90.000
Calculăm noul nivel al creditelor: 70.000 x 110% = 77.000 u.m.
Calculăm noul nivel al portofoliului de titluri de stat: 23.000 – 3.000 = 20.000 u.m.
Rescriem structura activului (u.m.) pentru a determina noul nivel al rezervei minime
obligatorii, ţinând cont de faptul că totalul bilanţier nu se modifică:
ACTIV Sume
Imobilizări 8.000
Credite acordate 77.000
61
Rezerva minimă obligatorie ?
Total 112.250
Prin urmare noul nivel al RMO este: 112.250 – (8.000 + 77.000 + 20.000) = 7.250
u.m.
Aceasta corespunde unei rate de rezervă minimă obligatorie de:

RMO (u.m.) 7.250
 100   100  8,05% , ceea ce înseamnă o scădere cu 4,45 puncte
Depoziteatrase 90.000
procentuale faţă de nivelul iniţial.
1. Dacǎ preţurile de consum cresc în perioada t0-t1 de 6,35 ori, cât va fi rata inflaţiei în
aceeaşi perioadǎ? Dar indicele puterii de cumpărare?
2. Ştiind cǎ în ţara Z, în anul 2009, PIB în preţuri curente a fost de 1850  109 u.m., iar
PIB în preţuri constante a fost 1780  109 u.m., sǎ se calculeze rata anualǎ a inflaţiei şi
rata lunarǎ a inflaţiei.
3. Ştiind cǎ indicele preţurilor de consum a fost în anul 2009, în ţara Y, de 180%, iar
indexarea salariilor a fost, în medie, de 60% din rata anualǎ a inflaţiei, sǎ se calculeze ce
spor salarial va primi în cursul anului un angajat care, la 1.01, avea un salariu nominal
de 14.500 u.m.
4. Se dau următoarele date privind rata anualǎ a dobânzii la depuneri şi rata anualǎ a
inflaţiei în 5 ţări:
Ţara A B C D E
Rata dobânzii 10% 8% 13% 70% 125%
(%)
Rata inflaţiei (%) 2% 12% 13% 120% 118%
Sǎ se calculeze rata dobânzii reale în fiecare ţarǎ şi sǎ se comenteze oportunitatea

depunerilor bancare în monedǎ naţionalǎ.
5. Sǎ se determine rata anualǎ a inflaţiei într-un stat membru UE, pe baza modelului
EUROSTAT:
Nr. Grupa de mărfuri i (%) Pi1 Pi0 IPi (%) i *IPi
crt. (u.m.) (u.m.) (%)
1 Alimente şi băuturi 26 100 95
răcoritoare
2 Băuturi alcoolice şi tutun 7 80 78
3 Îmbrăcăminte şi 9 530 520
încălţăminte
62
4 Locuinţǎ, apǎ, gaze, 10 325 318
electricitate
5 Mobilǎ şi echipament 4 218 216
casnic
6 Sănătate 9 108 105
7 Transport 8 22 21
8 Comunicaţii 6 15 14
9 Odihnǎ, recreere, culturǎ 3,5 96 93
10 Educaţie 8 214 210
11 Hoteluri, cafenele, 9 75 68
restaurante
12 Diverse alte bunuri 0,5 40 39
TOTAL 100
6. Sǎ se calculeze rata trimestrialǎ a inflaţiei în ţara W, pe baza următorului coş

convenţional de bunuri şi servicii:
Nr. Produse αi(%) Pi0(u.m.)

crt.
1 Produs A 25 125
2 Produs B 13 180
3 Produs C 14 19
4 Produs D 28 200
5 Produs E 20 380
Total 100
La sfârşitul trimestrului, preţul produsului A este cu 20% mai mare, al produsului B

a crescut de 1,164 ori, al produsului C cu 7 u.m., al produsului D de 1,09 ori şi cel al
produsului E cu 17%. Ponderile αi(%) au rămas nemodificate.
7. Se dă următorul bilanţ simplificat al unei bănci comerciale (u.m):
ACTIV Sume PASIV Sume

Imobilizări 18.000 Capital propriu 24.000
Credite acordate 73.000 Depozite atrase 110.550
Rezerva minimă obligatorie 16.250
Cu cât trebuie să scadă rata rezervei minime obligatorii pentru ca nivelul creditelor
acordate să crească cu 11%, în condiţiile în care portofoliul de titluri de stat se diminuează
cu 3.700 u.m ?
8. În bilanţul centralizat al băncilor comerciale figurează următoarele valori (u.m):

- bonuri de tezaur 80.000
- rezerva minimă obligatorie 52.500
- credite acordate 320.000
- alte active 47.500
- fonduri proprii 100.000
63
- depozite 350.000
- alte pasive 50.000
Ce efect au asupra potenţialului de creditare al băncilor comerciale următoarele
operaţiuni: diminuarea ratei de rezervă minimă obligatorie cu 3 puncte procentuale,
concomitent cu achiziţia de bonuri de tezaur în valoare de 10.500 u.m de la Banca
Naţională?
1. Ce este inflaţia? Dar deflaţia?

2. Care sunt principalele cauze ale inflaţiei?
3. Care sunt tipurile de inflaţie, conform principalelor criterii de clasificare?
1. Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic, care se manifestă prin creşterea

generalizată a preţurilor şi tarifelor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Deflaţia
(deflation) este fenomenul opus inflaţiei, caracterizat prin scăderea generalizată a preţurilor
şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale.
2. Cauzele inflaţiei sunt

- Creşterea ofertei de bani din economie, ca urmare a:
- Scăderea sau limitarea creşterii volumului de bunuri şi servicii de pe piaţă,
- Dezechilibrul între creşterea productivităţii muncii la nivel naţional şi creşterea
veniturilor;
- Variaţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu diverse valute;
- Subvenţionarea de către stat a unor ramuri economice nerentabile (minerit, agricultură
etc).
3. Tipurile de inflaţie se delimitează după mai multe criterii, astfel:

i. După ritmul de creştere a preţurilor, avem:
Inflaţie târâtoare: preţurile cresc cu aproximativ 2 – 5%/an;
Inflaţie medie: creşterea preţurilor este de 5 –15%/an;
Inflaţie galopantă: creşterea preţurilor este între 15 – 50%/an;
Hiperinflaţie: creşterea preţurilor este mai mare de 50%/an.
ii. După tipul mecanismului economic se disting:
Inflaţie deschisă (declarată);
Inflaţie reprimată.
iii. După cauzele care o provoacă, există:
64
Inflaţie prin cerere;
Inflaţie prin ofertă;
Inflaţie prin costuri;
Inflaţie structurală;
Inflaţie importată.
1. Care sunt principalele efecte ale inflaţiei?

2. Ce este inflaţia prin cerere?
3. Ce este inflaţia importată?
4. Cum se măsoară inflaţia?
5. Care sunt componentele politicilor monetare antiinflaţioniste?
6. În ce constă politica de open-market?
7. Explicaţi importanţa rezervelor minime obligatorii.
8. Cum este manevrată taxa scontului, ca instrument de politică monetară antiinflaţionistă?
9. Cum acţionează politicile financiare antiinflaţioniste?
10. În ce constă controlul prudenţial bancar?

Inflaţie Inflaţie structurală
Deflaţie Inflaţie importată
Dezinflaţie Curba lui Phillips
Stagflaţie Deflatorul PIB
Spirală inflaţionistă Indicele preţurilor de consum
Inflaţie târâtoare Politici antiinflaţioniste
Hiperinflaţie Reglementări prudenţiale bancare
Inflaţie galopantă Manevrarea taxei scontului
Inflaţie prin cerere Politica de open-market
Inflaţie prin costuri Sistemul rezervelor minime
Inflaţie prin ofertă obligatorii
65
Ioana Duca, Rodica Gherghina, Probleme şi studii de caz - finanţe publice, monedă şi
credit, gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2006
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – „Monedă şi credit”, vol. 1 şi 2, Editura ASE,
Bucureşti, 2002
66

Suport de Curs Economie Monetara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Economie Monetara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

Bun găsit în comunitatea studenţilor din Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de

Cursul Economie monetară este structurat pe 5 unităţi de învăţare.

UNITATEA DE INVATARE 1. Moneda şi puterea de cumpărare a monedei

Unitatea de învăţare 1: MONEDA ŞI PUTEREA DE CUMPĂRARE A

1.1 Conceptul de monedă

Obiective ale unităţii de învăţare 1:

1.1. Conceptul de monedă

Moneda ocupă un rol cheie în mecanismul oricărei economii, condiţionându-i

1.2. Evoluţia monedei. Clasificarea semnelor monetare. Funcţiile monedei

Se poate spune că banii au apărut oarecum spontan, la un anumit moment în evoluţia

Autoconsum Troc “marfă Bunuri etalon

Metale (aur şi Moneda Bancnotele

Este prima formă tipizată de bani. Nu aveau valoare intrinsecă,

Moneda Moneda electronică

În accepţiunea lui Ştefan I. Dumitrescu1 moneda prezintă trei funcţii principale şi

Prin urmare, putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare a monedei reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se

Puterea de cumpărare a unei monede se poate evalua:

A. PUTEREA DE CUMPĂRARE INTERNĂ

Puterea de cumpărare internă se poate calcula prin raportare la :

a) În cazul raportării la un singur bun, de exemplu, zahǎrul, puterea de cumpărare internă

b) În acest caz se parcurg următoarele etape :

B. PUTEREA DE CUMPĂRARE EXTERNĂ

Se măsoară cu ajutorul cursului real de schimb al monedei naţionale în raport cu

Pi pe piata interna (u.m. nationale)

CREV1, CREV2 = cursurile de revenire (u.m. naţionale/u.m. valutare şi u.m.

1.4. Convertibilitatea şi cursul de schimb

În sens larg, convertibilitatea reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor

I. După evoluţia istorică avem:

Etapele de realizare a convertibilităţii monedei naţionale şi stadiul acestui proces sunt

b. Convertibilitatea externă se referă la schimbul monedei naţionale pe alte monede în

Cursul de schimb reprezintă numărul de unităţi monetare străine care se primesc în

În realitate, în toate ţările, cu excepţia Marii Britanii, se cotează indirect (1 u.m.

Exemple de cotare indirectă:

1 USD  3,2527 RON; 1 GBP  5,7501 RON; 1 euro  4,2218 RON

Există trei tipuri de curs de schimb:

1.5 Aplicaţii rezolvate

Nr. crt. Produse Pondere qi (%) Preţ unitar qi x pi (u.m)

3. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare şi indicele puterii de cumpărare la

Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

1.6 Aplicaţii de rezolvat

1. Să se calculeze nivelul puterii de cumpărare pe baza următoarelor coşuri de bunuri:

2. Să se calculeze indicele mediu al puterii de cumpărare în perioada N- N+5 în ţările cu

Anul N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5

1. Definiţi conceptul de monedă şi trăsăturile acesteia

1.8 Răspunsuri la testele de autoevaluare

2. Putem sintetiza principalele funcţii ale monedei astfel:

3. În sens larg, convertibilitatea monedei reprezintă astăzi dreptul rezidenţilor şi al

1.9 Teste de autoevaluare propuse

1. Care a fost evoluţia istorică a monedei?

Bunuri etalon Convertibilitate externă

1.11 Bibliografia unităţii de învăţare 1

2.1. Conceptul de masă monetară şi structura masei monetare.

Obiective ale unităţii de învăţare 2:

Rezumat: In această UI sunt prezentate şi explicate noţiuni precum masa monetară, cu

2.1. Conceptul de masă monetară şi structura masei monetare

Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti

1. moneda efectivă (numerarul = bancnote şi monede divizionare) reprezintă partea cea

2.2 Agregatele monetare

Agregatele monetare (monetary aggregates) reprezintă integrarea succesivă a tuturor