Tema 1.

Moneda în cadrul sistemului economic

(5 ore)

1.1. Conceptul şi esenţa monedei

1.2. Funcţiile monedei
1.3. Caracteristicile monedei
1.4. Formele monedei

1.1. Conceptul şi esenţa monedei

Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al

dezvoltării forţelor productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se
caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de
aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se produce numai
la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în
direcţia opusă, contra altei mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de
diferit tip, calitate, formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de
comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă
materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.
Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de
cantitatea de muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi
valoarea acestor bunuri este diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii
de schimb.
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în
anumite proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală
mărfurile aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de
schimb pe producătorul de mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb
sau costul, apoi cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are valoare de
întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.
În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare
pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a
mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare
marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că
pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.
Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc)
la economia de schimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul
îndeplinit de bani în cadrul tuturor laturilor activităţii umane şi economice.
Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor ca instrumente pentru reglarea
mecanismelor economiei este evidenţiată în cadrul teoriilor care s-au dezvoltat
prin studierea acestui domeniu.
În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul
de „bani” cât şi cel de „monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez,
englez, italian desemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, „o
piesă de metal, emisă de autoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de
schimb”. Potrivit aceleiași definiţii, termenul de monedă este de origine latină
şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta, în templul căreia romanii băteau
monede.
În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu
aproximativ acelaşi sens, termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al
limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii
mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de
schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă necunoscută.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative
şi calitative, astfel:
  noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de
monedă, întrucât cuprinde toate mijloacele de schimb;
 noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor
metalice.
Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu
banii, aceasta reprezentând doar o parte a masei băneşti.

1.2. Funcţiile monedei

Funcţiile monedei sunt următoarele:

1. Moneda – etalon al valorii;
2. Moneda – mijloc de circulaţie;
3. Moneda – mijloc de plată;
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii;
5. Moneda internaţională.

1. Moneda – etalon al valorii

Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor.
Însă, nu banii fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru
producere. Costul mărfii evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul
reflectă cheltuielile de muncă efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii
date.
La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea
valorii întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe
piaţă la confruntarea cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor.
În cazul funcţionării banilor metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu
valoarea mărfurilor şi invers proporţională cu valoarea banilor. La devierea
preţurilor (în jos în sus) de la valoarea mărfii, producătorul determină care
mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.
În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea
mărfurilor, iar prezenţa monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece
una şi aceeaşi marfă în diferite locuri costă diferit. Pentru compararea mărfurilor
ce au valori diferite este necesar de a le evalua în unităţi monetare.
Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este
diferenţă. Banii ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi
se schimbă în dependenţă de forţele productive şi de munca materializată la
producerea lor. Banii ca sară a preţurilor se fixează de stat şi depind de
cantitatea de metal fixată. Ea variază în dependenţă de preţul metalului dat. De
la început unitatea monetară coincidea cu scara preţurilor. Dacă în 1900 1$ =
1,50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, mai apoi, în 1976 1$ = 0,736 g.
Au.
Sistema valutară de la Jamaica din 1976-1978 a lichidat noţiunea de preţ
oficial al aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului
Monetar Internaţional. Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în
dependenţă de puterea de cumpărare a mărfurilor.
În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. În prezent
noţiunea de scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de
credit, a suferit schimbări. Statul stabileşte:
a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi
valoarea lor;
b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi),
determinându-i raportul în unitatea de bază;
c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;
d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în
presa oficială, stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.
 Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii
valorii. Aceasta în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează
prin confruntarea valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor
modificări, rezultate de păstrarea circulaţiei legii valorii.
2. Moneda – mijloc de circulaţie
Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor
include: vinderea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii,
preschimbarea banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă). În aşa mod,
moneda îndeplineşte rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de
circulaţie creează condiţia de aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care
sunt caracteristice circulaţiei directe a mărfurilor. Deci, banii contribuie la
circulaţia neîntreruptă a mărfurilor.
În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii
coincidea. Însă, circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:
1 – cumpărarea mărfii;
2 – vânzarea mărfii.
Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză
pentru producător. Particularităţilor banilor ca mijloc de circulaţie le pot
îndeplini banii reprezentativi: moneda de hârtie şi titlurile de credit. În prezent
poziţiile cheie le ocupă titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi
plată. Monedei ca mijloc de cumpărare îi este caracteristice producţia de
mărfuri simplă: M – B – M.
Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M –
B. Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de
aceea în literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt
îmbinate într-una.
3. Moneda – mijloc de plată
Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind:
neomogenitatea continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor
mărfuri, precum şi din cauza sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi
suplimentare la subiecţii economici. Ca rezultat, apare necesitatea cumpărării
mărfurilor în credit. Banii în calitate de mijloc de plată se prezintă în felul
următor: M – D (marfă – datorii la termen); D – B (datorii la termen – bani).
Deci, mărfurile şi banii nu intră în contact direct, ceea ce creează pericol de
neplată pentru creditor. Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi
producători, care cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul
de celălalt, falimentarea unuia creează probleme serioase sau uneori chiar şi
falimentarea celorlalţi. Una din metodele de soluţionare a urgentării plăţilor
între întreprinderi poate duce la lărgirea utilizării titlurilor de credit cum sunt:
cambiile bancare, banii electronici şi cardurile, apărute în baza banilor
electronici.
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii
Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor
obţinerea oricărei mărfi. Ei stau la baza avuţiei naţionale, de aceea la oameni
apare tendinţa de a-i acumula şi păstra.
Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de
vânzare-cumpărare se întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce
beneficiarului venit suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca
mijloc de acumulare şi tezaurizare trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o
perioadă, şi trebuie să fie reali. În cazul circulaţiei banilor metalici, această
funcţie era bine venită, deoarece surplusul de bani pleca în tezaur, iar
insuficienţa de bani era completată din tezaur. Prin tezaur se subînţelege
acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea bunurilor în funcţie
de spaţiu şi timp.
Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi
tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea. În prezent
antreprenorului îi este neconvenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în
permanenţă în procesul de producere. Întreruperea procesului de producere din
cauza rupturii de resurse băneşti duce uneori la falimentarea subiectului
economic, iar la nivel de stat – la discordanţe în economia naţională.
Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda
reprezentativă era convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în
rezerva băncilor centrale, trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor.
Mărimea rezervei de aur denotă bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi
nerezidenţilor în unitatea monetară naţională.
În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete
cu scopul protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii
economici îşi păstrează acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar
cele pe termen lung în hârtii de valoare, obţinând venituri considerabile.
Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.

5. Moneda internaţională
Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia
banilor internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de
circulaţie internaţională şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi
pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Ei se utilizează la contractarea
împrumuturilor şi subsidiilor internaţionale. De la început rolul banilor
universali îl deservea aurul.
Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat
dolarul american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.
Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat
că funcţia de bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost
recunoscute în calitate de mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară
internaţională dolarul american şi lira sterlină. Cursul oficial al dolarului faţă de
aur era de 35 pentru 1 uncie (31.1 g. aur).
 Înafara de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri
regionale, care asigurau relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a
apărut blocul lirei sterline (1931), blocul dolarului (1933), blocul aurului
(1933, sub președinția Franţei).După al doilea război mondial în baza acestor
blocuri au apărut zone: zona lirei sterline, zona dolarului, zona francului
francez, zona guldenului olandez, zona lirei sterline, etc.
Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor
reciproce. Se utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale,
care presupun conturi de clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.
Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării
problemelor privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) a introdus noi rezerve şi mijloace de plată – D.S.T. (drepturi speciale
de tragere). D.S.T.-ul are rolul de a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre
F.M.I., de a completa şi facilita rezervele oficiale şi decontările, precum şi
pentru a aprecia duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit conţinutul
D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0,888671 g. Însă, după
devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina
după coşul valutar a 16 valute, apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate
ţări ale lumii (dolarul american, yena japoneză, marca germană, francul francez
şi lira sterlină).
Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a
fost introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.-ul,
E.C.U.-ul era asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din
rezervele oficiale a ţărilor membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale.
E.C.U.-ul servea drept înscris în conturi la băncile centrale a ţărilor membre.
Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar.
Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene (U.M.E.).
Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002
circulă şi în numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o
populaţie de 300 mln. de locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln.
bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul ţărilor respective monedele
lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea
Britanie, Norvegia şi Danemarca.

Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă.

Logic şi istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteia. Din cele expuse
putem desprinde 3 particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi
esenţa lor:
1) banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;
2) banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se
stabileşte preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări
calitative a diferitor mărfuri din punct de vedere utilitar;
3) banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.
 1.3. Caracteristicile monedei

În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase, principalele

caracteristici ale acestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:
 deteriorarea era nesemnificativă;
 nu erau inflamabile;
 erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi;
 puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă
dimensiune;
 prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.
Astfel, portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă
reprezintă cele mai importante caracteristici ale monedei metalice. Dezvoltarea
creditului face ca aceste trăsături să fie mai puţin importante, astăzi.
O bancnotă de 100.000 lei este mai uşor de transportat decât o piesă de
aur de 20 lei sau de 10 lei (potrivit definiţiei de la 1867, 1 leu = 0,3226 gr aur,
cu titlul 900 ‰). De asemenea, un cec emis pentru 1 milion lei nu aduce în
discuţie natura materialului din care sunt confecţionaţi banii şi nu prezintă
importanţă nici divizibilitatea monedei.
Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a monedei, indiferent de
forma acesteia şi de perioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă este
mai acceptată, cu atât este mai căutată, respectiv este universal dorită, întrucât
în schimbul ei pot fi primite bunuri şi prestate servicii.
Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichiditatea este cea care face ca
deţinătorul de monedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de bunuri, fără a
suporta costuri de transformare. Moneda este fundamentul lichidităţii; alte
forme, de active financiare sau reale, sunt mai mult sau mai puţin lichide unele
faţă de altele, dar nici unul nu este în aceeaşi măsură ca moneda.
 Stabilitatea. Pentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare, este
necesar ca aceasta să fie caracterizată prin stabilitate.
Atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al
plăţilor amânate, este important ca valoarea monedei să nu prezinte fluctuaţii
semnificative.
Hiperinflaţia din Germania, din anul 1923, când rata inflaţiei a ajuns la
1000% lunar, ori cea din China sau Austria de după al II-lea Război Mondial,
au distrus complet valoarea monedei şi au nimicit economiile a milioane de
deponenţi.
Instabilitatea monedei creează dificultăţi şi în procesul de utilizare a
acesteia ca mijloc de schimb. Când populaţia îşi pierde încrederea în moneda
naţională, atunci va încerca să se elibereze de aceasta, cât mai repede posibil. În
mod similar se încearcă să se păstreze moneda în perioadele de scădere a
preţurilor, încurajând astfel, viitorul declin al preţurilor.
Stabilitatea nu trebuie considerată ca o invariabilitate a monedei. O
scădere moderată a valorii monedei poate fi acceptată şi argumentată într-o
economie, atunci când preţurile înregistrează o creştere graduală. De asemenea,
poate apărea normală şi menţinerea nemodificată a valorii monedei de-a lungul
unei perioade de timp.
Atributele legale ale monedei reprezintă caracteristici stabilite prin lege
şi se referă la:
A – legalitatea monedei
B – etalonul monetar
A. Legalitatea monedei
Scopul declarării legalităţii monedei este acela de a creşte acceptabilitatea
acesteia. De-a lungul timpului, legile cu privire la moneda legală au avut diferite
grade de complexitate, dar acestea s-au simplificat. Leul, moneda legală a RM,
are caracteristica de monedă legală pentru orice sumă şi pentru orice scop.
Depozitele constituite în altă monedă, decât cea naţională, pot genera avantaje
pentru deţinătorii acestora, ca urmare a cursului de schimb, dar nu sunt
recunoscute ca moneda legală.

B. Etalonul monetar
În funcţie de materialul care a stat la baza definirii monedei se disting
etaloane monetare metaliste şi nemetaliste. În cadrul etaloanelor metaliste se
disting etalonul aur, etalonul argint şi bimetalismul. În prezent, etalonul monetar
îl reprezintă puterea de cumpărare.
Primul sistem monetar al României (1867) adoptă etalonul bimetalist, în
care rolul de echivalent general îl îndeplineşte atât aurul cât şi argintul.
Unitatea monetară fixată prin lege, este stabilită la 0,3226 gr aur şi 5 gr argint.
Raportul de valoare dintre cele două metale s-a stabilit la 1/14,38. În 1890,
odată cu trecerea la monometalism, leul a fost definit numai printr-o cantitate
de aur: 1 leu = 0,3226 gr. Legea monetară adoptată în 1929, cu prilejul
reformei monetare de stabilizare redefineşte moneda naţională; 1 leu = 0,010
gr aur, ceea ce înseamnă o devalorizare de 32,26 ori faţă de ultima definire.
Alte momente în evoluţia monedei naţionale sunt marcate de reformele
monetare din 1952 şi 1954. În 1952, legea revalorizează leul prin stabilirea
conţinutului în aur la 79,346 mg aur, iar în 1954, conţinutul în aur sporeşte la
0,148112 gr aur fin, aceasta fiind ultima definire în aur a monedei naţionale.

1.4. Formele monedei

Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani
reprezentativi.

1. Moneda metalică
 Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor
reale, adică valorii metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici
(aramă, argint, aur) au avut diferite forme. Cea mai comodă formă pentru
circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea din faţă numindu-se avers, cea din
spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei contra sustragerii,
partea laterală se turna în formă de zimţuri.
Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul
Lidia. În Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.
De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În
a II jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut
şi Anglia, care deţinea monopol în extragerea minereului dat. Cauzele fiind:
aurul este metal omogen după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea
calităţilor anterioare; portabil; păstrabil; greu dobândibil; greu prelucrabil.
Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în
cantităţi egale, uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi
îndeplinind toate cele 5 funcţii ale sale. Însă, monetelor din aur le erau specifice
unele neajunsuri:
- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi
prestarea serviciilor;
- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;
- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din
circulaţie;
- moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.
Monetele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când
statele beligerante pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea
monedei-hârtie. Pe parcurs aurul a dispărut complet din circulaţie.

2. Moneda de hârtie
 Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică
reprezentativă (ban, cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă,
aluminiu)) şi semne de hârtie, care împart moneda de hârtie şi titluri de credit.
Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii
bani de hârtie au apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi
trezoreria publică şi băncile centrale. În primul rând, statul direct emite aceste
bilete de trezorerie pentru acoperirea cheltuielilor sale. În cazul doi, banca
centrală emite bancnote de valori mici şi le acordă credit guvernului, adică se
emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a monedei date
reprezintă venitul de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element
semnificativ în ponderea veniturilor publice.
Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru
acoperirea deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile
statului în resurse financiare şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a
celei monetare.
La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi
între aceste două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una
pe cealaltă. Însă, necesităţile crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea
existenţei acestui raport.
Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie
şi mijloc de plată.
Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie.
Natura economică a monedei-hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei
monedei date, deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri.
De aceea moneda astfel emisă umple toate canalele de circulaţie şi se
depreciază. Cauzele deprecierii sunt:
- emisiunea excedentară de monedă-hârtie,
- scăderea încrederii faţă de emitent,
- balanţa comercială negativă.
 Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani
reprezentativi, emişi de autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar,
de regulă, neconvertibili în aur şi căror le este atribuit un curs artificial faţă de
aur.