Curs1 EI Fundamente 3.03.22docx

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII - NOTE DE CURS (AN UNIV.
2021-2022)
LECT. UNIV. DR. DANIELA ŢUŢUI
Curs I
Teoria valorii, concepte utilizate, tipuri de valoare, principii ale evaluarii
1. Scurt istoric al teoriei valorii
Conceptul de valoare, deşi tratat în antichitate şi de Aristotel, a fost în atenţia

economiştilor din secolul al XVIII-lea, când a început să se dezvolte teoria valorii.
Şcoala clasică a identificat prima dată cei patru factori de producţie – pământul, capitalul,
munca şi coordonarea şi a pus în discuţie relaţia între factorii de bază care crează valoarea şi
raportul cerere–ofertă pe piaţă. În cadrul acestei şcoli s-a continuat dezvoltarea tezelor
fiziocraţilor propunându-se o teorie a valorii bazată pe costul de producţie.
Adam Smith (1721-1790) considera că valoarea este un fenomen obiectiv, ea fiind creată
din combinatia factorului capital cu pământul şi munca, considerând că “preţul natural” al unui
bun reflectă în general cât costă acel bun pentru a fi produs, iar raritatea este cea care conferă
valoarea de schimb a bunurilor.
În practica evaluării întreprinderii, abordarea pe bază de active (îndeosebi utilizarea
costului în evaluarea activelor din patrimoniul unei firme) este construită pornind de la teoria
clasică a valorii pe baza costului de producţie.
Conceptualizarea lui Adam Smith a fost îmbunătăţită ulterior, fără a se contesta
fundamentele sale.
J.B. Say (1767-1832) a evidenţiat utilitatea ca factor esenţial al valorii şi, de asemenea,
rolul întreprinzătorului ca factor de producţie ce furnizează coordonarea.
J.S. Mill (1806-1873) a reconsiderat ideile lui Adam Smith în lucrarea „Principiile
economiei politice”(1848). Una din ideile lui J.S. Mill reprezintă esenţa evaluării pe baza
profitului obţinut din deţinerea unui bun. Mill a definit relaţia dintre profit şi valoarea de utilizare
pe care a numit-o “valoarea capitalului”.
1
EVALUAREA ÎNTREPRINDERII - NOTE DE CURS (AN UNIV. 2021-2022)
În a doua parte a sec. XIX teoria clasică a valorii îşi pierde autoritatea, când Marx (1818-
1883) formulează o teorie a valorii afirmând că valoarea tuturor bunurilor este rezultatul direct al
muncii.
O adăugire importantă la ideile şcolii clasice o aduce şcoala austriacă, promotoarea
conceptului de utilitate marginală. Valoarea este apreciată în funcţie de cerere, utilitatea fiind
elementul fundamental în determinarea cererii. Utilitatea marginală reprezintă baza teoretică a
principiului contribuţiei în evaluare (important în evaluarea bunurilor/întreprinderilor prin
costuri/active dar şi în abordarea pe bază de venit atunci când identificăm activele care fac
parte din patrimoniul unei entităţi economice, dar nu participă la obţinerea de fluxuri din
operare).
Şcoala neoclasică şi-a format ideile pornind şi de la contestaţiile aduse teoriei clasice a
valorii. La începutul sec. XX economiştii au îmbinat ideile ofertă-cost ale clasicilor cu teoria
cerere–utilitate a şcolii austriece.
A. Marshall (1842-1924) a înţeles că cererea şi oferta nu ar putea fi separate vreodată în
determinarea valorii, evidențiind că aceste forțe determină un echilibru pe o piață (un spațiu
limitat). Marshall este considerat precursorul teoriei contemporane a valorii şi autorul celor trei
abordări în estimarea valorii din teoria evaluării, respectiv abordarea prin venituri, prin costuri şi
prin piaţă.
Școala austriacă, prin economistul B.R. von Bawerk, a avansat ideea că valoarea nu poate
fi produsă, ci că aceasta este o reprezentare în mintea celor interesați de un bun și afirmă,
totodată, că “valoarea nu provine din trecutul bunurilor, ci din viitorul lor”.
Teoria valorii poate fi astfel sintetizată în următoarele postulate :
(1) Valoarea nu este o trăsătură intrinsecă a unui activ sau a unui bun, ci ea este creată în
mintea persoanelor care constituie piaţa acelui activ sau bun.
(2) Valoarea este creată din interacţiunea a patru factori economici interdependenţi:
 utilitatea, respectiv capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie sau dorinţă;
 raritatea, care exprimă oferta prezentă sau anticipată a unui bun economic raportată la
cererea pentru acel bun;
 dorinţa, exprimată de intensitatea satisfacţiei pe care un bun economic o produce celui care
nu-l posedă, dar care are nevoie de acesta;
2
 puterea de cumpărare, exprimată de capacitatea unui individ sau grup de indivizi -

participanţi pe piaţă, de a cumpăra bunurile oferite prin plata în bani sau în echivalent.
(3) Manifestarea valorii este condiţionată de transferabilitatea activului sau bunului,
exprimată prin capacitatea acestuia de a fi schimbat pe bani sau echivalent.
Transferabilitatea nu creează valoare, dar reprezintă o trăsatură esenţială în manifestarea
valorii. Atunci cand un bun sau un activ nu este transferabil el nu poate avea valoare de
piaţa, chiar daca poate avea o valoare de utilizare.
(4) Interacţiunea continuă dintre cei patru factori economici, redaţi la pct. (2), se
concretizează în acţiunea celei mai cunoscute “legi” ale economiei de piaţă: legea
cererii şi ofertei.
2. Teoria evaluării - Concepte fundamentale
Teoria şi practica evaluării operează, în mod uzual, cu anumite concepte de bază, definite
si in Standardele de Evaluare care reglementează activitatea de evaluare.
Termenul „evaluare” se referă la actul sau procesul de estimare a valorii unui activ sau
datorie, care reprezintă elementele ce pot face obiectul unei evaluări.
Activitatea de evaluare reprezintă atribuţia unui evaluator, care este o persoană fizică, grup
de persoane fizice sau o persoană juridică care posedă calificările, abilitatea și experiența
necesare pentru efectuarea unei evaluări în mod obiectiv, nepărtinitor și competent. Calitatea de
evaluator autorizat se obţine în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 24/2011 privind unele
măsuri în domeniul evaluării bunurilor.
Conceptele fundamentale cu care se operează în teoria şi practica evaluărilor sunt:
 „Valoare” - se referă la raționamentul evaluatorului privind suma estimată
conform cu unul dintre tipurile valorii prezentate în SEV 104 Tipuri ale valorii.
În esenţă, valoarea reprezintă o opinie:
- fie asupra celui mai probabil preţ care trebuie achitat pentru un bun/activ, în
cadrul unui schimb;
-fie asupra beneficiilor economice rezultate din deţinerea unui bun
3
Pentru a estima valoarea pentru un bun/activ, în cazul în care acesta ar fi tranzacţionat pe o

piaţă, este fundamentală înţelegerea dimensiunii şi caracteristicilor pieţei. Aceasta deoarece
preţul obtenabil va depinde de numărul cumpărătorilor şi al vânzătorilor de pe o anumită piaţă, la
data evaluării. Pentru a avea o influenţă asupra preţului, cumpărătorii şi vânzătorii trebuie să aibă
acces la acea piaţă.
 Piaţa reprezintă un mediu în care se tranzacţionează bunurile şi serviciile, între
cumpărători şi vânzători, printr-un mecanism al preţului. Conceptul de piaţă presupune că
bunurile sau serviciile se pot comercializa fără restricţii între cumpărători şi vânzători.
O piaţă poate fi definită pe baza unor criterii variate, astfel:
(a) bunurile sau serviciile care se tranzacţionează, de exemplu, piaţa

autovehiculelor este diferită de piaţa aurului;
(b) limitări ale dimensiunii reţelei de distribuţie, de exemplu, un producător de
bunuri ar putea să nu deţină infrastructura de distribuţie sau de comercializare
pentru a vinde utilizatorilor finali, iar utilizatorii finali ar putea să nu solicite
bunurile în volumul la care acestea se produc de către producător;
(c) geografic, de exemplu, piaţa bunurilor sau serviciilor similar poate fi locală,
regională, naţională sau internaţională.
Totuşi, cu toate că în orice moment o piaţă poate fi independentă şi poate fi puţin
influenţată de activitatea de pe alte pieţe, într-o anumită perioadă de timp pieţele se vor influenţa
reciproc. Referinţele la piaţă din SEV vizează piaţa pe care se schimbă în mod normal activul sau
datoria supuse evaluării, la data evaluării, şi la care au acces cei mai mulţi participanţi de pe
piaţă, inclusiv proprietarul curent.
O evaluare care are ca obiectiv estimarea celui mai probabil preţ de piaţă trebuie să
reflecte condiţiile de pe piaţa relevantă. Gradul de activitate pe orice piaţă va fluctua. Nivelurile
de activitate pot fi exprimate numai în termeni relativi, de exemplu, piaţa este mai activă sau mai
puţin activă faţă de cum a fost aceasta la o dată anterioară.
O piață activă este aceea pentru care se înregistrează suficiente tranzacții astfel încât se
poate stabili o valoare de piață pentru bunurile specifice acelei piețe.
 Costul reprezintă suma de bani necesară pentru a achiziţiona sau produce activul.
Când acel activ a fost achiziţionat sau produs, costul lui devine un fapt cert. Preţul este corelat cu
4
costul deoarece preţul plătit pentru un activ devine costul acestuia pentru cumpărător. In
standardele de evaluare se utilizează termenul de “cost istoric”, definit ca “suma de bani plătită
anterior (în numerar sau echivalente de numerar) de cumpărător pentru bunuri sau servicii sau
suma de bani necesară pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de către producător”. În
momentul în care bunul sau serviciul este finalizat, costul acestuia devine un fapt istoric. Un preț
plătit anterior pentru un bun sau un serviciu reprezintă costul istoric al acestuia pentru
cumpărător. Potrivit reglementărilor naționale, la intrarea în entitate, un bun poate fi evaluat și
înregistrat la costul de achiziție, dacă este achiziționat cu titlu oneros, la costul de producție, dacă
este produs în entitate, la valoarea de aport, dacă reprezintă aport la capitalul social sau la
valoarea justă, dacă este obținut cu titlu gratuit ori constatat plus la inventariere.
Legat de cost se utilizează doi termeni specifici în evaluări:
- Costul de nou – care este costul de înlocuire sau costul de reconstruire, după caz, al
unui activ nou
- Cost net/cost depreciat – care este costul de înlocuire/de reconstruire de nou minus
deprecierea activului
 Preţul este un termen asemănător celui de cost, dar reflectă perspectiva unui
vânzător, fiind suma de bani cerută, oferită sau plătită pentru un activ. Din cauza capacităţilor
financiare, a motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui anumit cumpărător sau vânzător, preţul
plătit poate fi diferit de valoarea care ar putea fi atribuită activului de către alte persoane
 Proprietatea este un concept juridic ce se referă la toate avantajele, drepturile şi
beneficiile legate de deţinerea acesteia. Dreptul de proprietate se referă la un anumit avantaj sau
la toate avantajele implicate de exercitarea acestuia. In evaluarea întreprinderii sau a altor
proprietăţi, obiectul evaluării îl reprezintă, în fapt, drepturi de proprietate (exemplu: acţiuni ce
reprezintă un procent din capitalul propriu al firmei), folosind, in mod uzual, termenul de activ.
În sens limitat, proprietatea constă în drepturile personale de posesiune asupra unei proprietăţi
imobiliare (terenuri şi construcţii), numită proprietate reală, sau asupra obiectelor fizice, altele
decât cele care formează proprietatea imobiliară, numită proprietate personală. In evaluarea
întreprinderii obiectul evaluării îl constituie activele corporale, necorporale, financiare aflate în
proprietate sau controlate de aceasta, iar evaluarea se poate face fie în mod individual, fie în
totalitatea acestora.
5
3. Principalele tipuri de valoare
Pentru diferite scopuri ale evaluării (prezentate în curs la secţiunea Procesul de evaluare) şi
pentru diferite categorii de active evaluate au fost elaborate standarde specifice , care fac referire
la diferite criterii de evaluare.
Standardele de evaluare a bunurilor ANEVAR explică tipurile de valoare în felul următor:
Tipurile valorii (denumite uneori standarde ale valorii) descriu ipotezele fundamentale pe care
se vor baza valorile raportate.
Este esențial ca tipul (sau tipurile) valorii să fie adecvat(e) termenilor de referință și scopului
evaluării, deoarece tipul valorii poate influența sau dicta selectarea metodelor de evaluare, a
datelor de intrare și a ipotezelor și, în final, concluzia evaluatorului asupra valorii.
Prin urmare, tipul valorii ar trebui să fie în mod clar diferenţiat de:
(a) scopul evaluării
(b) abordarea sau metoda utilizată pentru a oferi o indicaţie asupra valorii;
(c) tipul activului care este evaluat;
(d) orice ipoteze suplimentare sau ipoteze speciale care modifică ipotezele fundamentale în
situaţii specifice.
Evaluările pot necesita utilizarea unor tipuri ale valorii, definite printr-un statut, o
reglementare, un contract privat sau un alt document. Deşi astfel de tipuri ale valorii pot părea
similare cu tipurile valorii definite în aceste standarde, aplicarea lor poate solicita o abordare
diferită de cea descrisă în SEV, cu excepţia cazului când, în documentul respectiv, se fac referiri
la SEV.
Cel mai frecvent tip de valoare folosit în practică, pentru scopuri ce implica, cel mai
adesea, tranzacţionarea activului evaluat, este valoarea de piaţă (market value).
Definiţia autorităţii internaţionale în domeniul standardelor de evaluare, International
Valuation Standards Council (IVSC), preluată în Standardele de evaluare aplicate în România
este:
6
Valoarea de piață reprezintă suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi
schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o
tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat fiecare în
cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.
Definiţia a fost conformă cu cea dată de Standardele internaţionale (IVS) în toate ediţiile
Standardelor de Evaluare ale ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din
România).
Din comentariile redate de către standarde pentru fiecare element conţinut în definiţia de
mai sus, reies diferenţele dintre acest tip de valoare şi alte tipuri de valoare şi ideea esenţială că
estimarea valorii de piaţă presupune existenţa, în cazul bunului evaluat, a unei pieţe libere.
 „suma estimată” se referă la un preţ exprimat în unităţi monetare, plătibile pentru activ,
într-o tranzacţie nepărtinitoare de piaţă. Valoarea de piaţă este preţul cel mai probabil care se
poate obţine în mod rezonabil pe piaţă, la data evaluării, în conformitate cu definiţia valorii de
piaţă.
Acesta este cel mai bun preţ obtenabil în mod rezonabil de către vânzător şi cel mai avantajos
preţ obtenabil în mod rezonabil de către cumpărător. Această estimare exclude, în mod explicit,
un preţ estimat, majorat sau micşorat de clauze sau de situaţii speciale, cum ar fi o finanţare
atipică, operaţiuni de vânzare şi de lease-back, contraprestaţii sau concesii speciale acordate de
orice persoană asociată cu vânzarea, precum şi orice element al valorii speciale;
 „un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă)”” se referă la faptul că valoarea unui
activ este mai degrabă o sumă de bani estimată decât o sumă de bani predeterminată sau un preţ
efectiv curent de vânzare. Este preţul dintr-o tranzacţie care întruneşte toate elementele
conţinute în definiţia valorii de piaţă la data evaluării;
 „la data evaluării” cere ca valoarea să fie specifică unui moment, adică la o anumită
dată. Deoarece pieţele şi condiţiile de piaţă se pot modifica, valoarea estimată poate să fie
incorectă sau necorespunzătoare pentru o altă dată. Mărimea valorii va reflecta starea şi
circumstanţele pieţei, aşa cum sunt ele la data evaluării, şi nu cele aferente oricărei alte date;
 „între un cumpărător hotărât“ se referă la un cumpărător care este motivat, dar nu şi
7
obligat să cumpere. Acest cumpărător nu este nici nerăbdător, nici decis să cumpere la orice
preţ. De asemenea, acest cumpărător este unul care achiziţionează în conformitate mai degrabă
cu realităţile pieţei curente şi cu aşteptările pieţei curente decât cu cele ale unei pieţe imaginare
sau ipotetice, a cărei existenţă nu poate fi demonstrată sau anticipată. Cumpărătorul ipotetic nu
ar plăti un preţ mai mare decât preţul cerut pe piaţă. Proprietarul curent este inclus între cei
care formează „piaţa”;
 „şi un vânzător hotărât” nu este nici un vânzător nerăbdător, nici un vânzător forţat să
vândă la orice preţ, nici unul pregătit pentru a vinde la un preţ care este considerat a fi
nerezonabil pe piaţa curentă. Vânzătorul hotărât este motivat să vândă activul, în condiţiile
pieţei, la cel mai bun preţ accesibil pe piaţa liberă, după un marketing adecvat, oricare ar fi acel
preţ. Circumstanţele faptice ale proprietarului curent nu fac parte din aceste consideraţii,
deoarece vânzătorul hotărât este un proprietar ipotetic;
 „într-o tranzacţie nepărtinitoare” se referă la o tranzacţie care are loc între părţi care
nu au o relaţie deosebită sau specială, de exemplu, între compania mamă şi companiile
sucursale sau între proprietar şi chiriaş, care ar face ca nivelul preţului să nu fie caracteristic
pentru piaţă, sau să fie majorat prin includerea unui element al valorii speciale. Tranzacţia la
valoarea de piaţă se presupune că are loc între părţi fără o legătură între ele, fiecare acţionând
în mod independent;
 „după un marketing adecvat“ înseamnă că activul ar fi expus pe piaţă în modul cel mai
adecvat pentru a se efectua cedarea lui la cel mai bun preț obtenabil în mod rezonabil, în
conformitate cu definiţia valorii de piaţă. Metoda de vânzare este considerată a fi acea metodă
prin care se obţine cel mai bun preţ pe piaţa la care vânzătorul are acces. Durata timpului de
expunere pe piaţă nu este o perioadă fixă, ci va varia în funcţie de tipul activului şi de condiţiile
pieţei. Singurul criteriu este acela că trebuie să fi existat suficient timp pentru ca activul să fie
adus în atenţia unui număr adecvat de participanţi de pe piaţă. Perioada de expunere este
situată înainte de data evaluării;
 „în care părţile au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent” presupune că atât
cumpărătorul hotărât, cât şi vânzătorul hotărât sunt informaţi, de o manieră rezonabilă, despre
natura şi caracteristicile activului, despre utilizările curente şi cele potenţiale ale acestuia,
precum şi despre starea în care se află piaţa la data evaluării. Se mai presupune că fiecare parte
8
utilizează acele cunoştinţe în mod prudent, pentru a căuta preţul cel mai favorabil corespunzător
poziţiei lor ocupate în tranzacţie. Prudenţa se apreciază prin referire la situaţia pieţei de la data
evaluării şi neluând în considerare eventualele informaţii ulterioare acestei date. De exemplu,
nu este neapărat imprudent ca un vânzător să vândă activele pe o piaţă cu preţuri în scădere, la
un preţ care este mai mic decât preţurile de piaţă anterioare. În astfel de cazuri, valabile şi
pentru alte schimburi de pe pieţele care înregistrează modificări ale preţurilor, cumpărătorul
sau vânzătorul prudent va acţiona în conformitate cu cele mai bune informaţii de piaţă,
disponibile la data evaluării;
 „şi fără constrângere” stabileşte faptul că fiecare parte este motivată să facă tranzacţia,
dar niciuna nu este nici forţată, nici obligată în mod nejustificat să o facă.__
Valoarea de piaţă a unui activ va reflecta cea mai bună utilizare a acestuia.
Cea mai bună utilizare este o premisă a valorii prin care utilizarea unui activ îi
maximizează potenţialul şi care
- este posibilă,
- permisă legal
- fezabilă financiar.
Cea mai bună utilizare poate fi continuarea utilizării curente a activului sau poate fi o altă
utilizare. Aceasta este determinată de utilizarea pe care un participant de pe piaţă ar intenţiona să
o dea unui activ, atunci când stabileşte preţul pe care ar fi dispus să îl ofere. Cea mai bună
utilizare a unui activ, evaluat pe o bază de sine stătătoare, poate fi diferită de cea mai bună
utilizare a acestuia, când activul face parte dintr-un grup, caz în care trebuie luată în considerare
contribuţia sa la valoarea totală a grupului. Determinarea celei mai bune utilizări presupune
luarea în considerare a următoarelor cerinţe:
a) utilizarea să fie posibilă prin prisma a ceea ce ar fi considerat rezonabil de către participanţii
de pe piaţă;
b) utilizarea să fie permisă legal, fiind necesar să se ia în considerare orice restricţii în utilizarea
activului, de exemplu, specificaţiile din planul urbanistic;
c) utilizarea să fie fezabilă financiar, având în vedere dacă o utilizare diferită, care este posibilă
fizic şi permisă legal, va genera profit suficient pentru un participant tipic de pe piaţă, mai mare
9
decât profitul generat de utilizarea existentă, după ce au fost luate în calcul costurile conversiei la
acea utilizare.
Un concept asemănător cu valoarea de piaţă este cel numit valoare justă (fair value),
utilizat in contabilitate şi definit de către standardele aferente profesiei contabile. IFRS 13
definește valoarea justă ca fiind prețul care ar fi încasat pentru vânzarea unui activ sau plătit
pentru transferul unei datorii într-o tranzacție reglementată între participanții de pe piață, la data
evaluării. În scopul raportării financiare, sunt peste 130 de țări care solicită sau permit utilizarea
Standardelor Internaționale de Contabilitate publicate de Consiliul Internațional pentru Standarde
de Contabilitate (IASB).
Deşi în mod frecvent evaluarile implică estimarea valorii de piaţă, sunt situaţii care
solicită şi alte categorii de valori decât valoarea de piaţă.
Standardele de evaluare ANEVAR, delimitează în SEV 104 – Tipuri ale valorii, mai
multe tipuri de valoare, dintre care, cu relevanţă în evaluarea de întreprinderi:
Valoarea echitabilă - este prețul estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii între
părți identificate, aflate în cunoștință de cauză și hotărâte, preț care reflectă interesele acelor
părți. Valoarea echitabilă cere estimarea prețului care este just pentru ambele părți specifice,
identificate, luând în considerare avantajele sau dezavantajele pe care fiecare parte le va obține
din tranzacție. Pe de altă parte, valoarea de piață cere ca orice avantaj sau dezavantaj, care nu
ar fi obtenabil sau suportat de către participanții de pe piață, să nu fie luat în considerare.
Valoarea echitabilă este un concept mai larg decât valoarea de piață. Deși, în multe cazuri,
prețul care este just pentru ambele părți va fi egal cu cel obtenabil pe piață, vor fi situații în care
estimarea valorii echitabile va presupune luarea în considerare a unor aspecte care nu trebuie
luate în considerare în estimarea valorii de piață, cum ar fi anumite elemente ale valorii
sinergiei rezultate în urma combinării drepturilor asupra proprietății.
Exemplele privind utilizarea valorii echitabile includ:
(a) determinarea unui preț care este echitabil pentru participația într-o întreprindere necotată,
deoarece prețul pentru doi deținători anumiți poate fi echitabil pentru aceștia, dar diferit de
prețul care ar putea fi obținut pe piață, și
(b) determinarea unui preț care ar fi echitabil pentru un locator și un locatar, fie pentru
10
transferul permanent al activului închiriat, fie pentru anularea datoriei aferente contractului de
închiriere.
Valoarea de investiție/subiectivă - Valoarea de investiție este valoarea unui activ pentru
proprietarul acestuia sau pentru un proprietar potențial, pentru o anumită investiție sau pentru
anumite scopuri de exploatare. Valoarea de investiție este un tip al valorii specific entității. Deși
valoarea unui activ pentru proprietarul acestuia poate fi egală cu suma de bani care ar putea fi
obținută din vânzarea lui către o altă parte, acest tip al valorii reflectă beneficiile obținute de o
entitate din deținerea unui activ și, ca urmare, nu presupune un schimb ipotetic. Valoarea de
investiție reflectă situațiile și obiectivele financiare ale entității pentru care se face evaluarea.
Ea este deseori utilizată pentru cuantificarea performanței investiției.
Valoarea sinergiei - Valoarea sinergiei reprezintă rezultatul creat în urma combinării a două
sau mai multe active sau drepturi, atunci când valoarea rezultată în urma combinării este mai
mare decât suma valorilor individuale. Dacă sinergiile se obțin numai de către un anumit
cumpărător, atunci valoarea sinergiei este diferită de valoarea de piață, deoarece valoarea
sinergiei reflectă caracteristicile speciale ale unui activ, care au o valoare numai pentru un
anumit cumpărător. Valoarea care depășește suma valorilor individuale este cunoscută și sub
numele de „valoarea de comasare”.
Valoarea de lichidare - Valoarea de lichidare reprezintă suma care ar fi obținută când un activ
sau grup de active se vinde în mod individual. Valoarea de lichidare trebuie să ia în considerare
costurile necesare aducerii activelor în starea de vandabilitate, precum și costurile generate
de cedarea lor. Valoarea de lichidare se poate determina în două premise de evaluare diferite:
(a) vânzarea ordonată, în urma unei activități adecvate de marketing sau
(b) vânzarea forțată cu o perioadă limitată pentru activitatea de marketing
Tipurile de valoare ar putea fi clasificate în trei categorii:

(a) prima se referă la estimarea celui mai probabil preţ care s-ar obţine într-un schimb ipotetic pe
o piaţă liberă şi concurenţială. În această categorie se încadrează valoarea de piaţă, aşa cum este
definită în aceste standarde;
11
(b) a doua implică estimarea beneficiilor pe care o persoană sau o entitate le va obţine din
deţinerea unui activ. Valoarea este specifică pentru acea persoană sau entitate şi poate să nu aibă
nicio relevanţă pentru participanţii de pe piaţă. În această categorie se încadrează valoarea de
investiţie, aşa cum e definită în aceste standarde;
(c) a treia se referă la estimarea preţului care ar fi convenit, în mod rezonabil, între două părţi
specifice, pentru schimbul unui activ. Deşi s-ar putea ca părţile să fie independente între ele şi
negocierea să fie nepărtinitoare, nu este necesar ca activul să fie expus pe piaţă, iar preţul
convenit poate fi unul care reflectă mai degrabă avantajele sau dezavantajele specifice ale
proprietăţii pentru părţile implicate decât cele de pe piaţă, în ansamblul ei. În această categorie se
încadrează, de ex., valoarea justă sau valoarea echitabilă, aşa cum este definită în aceste
standarde.
Pentru un anumit investitor care are criterii clare asupra investiţiei intenţionate se aplică
conceptul de valoare de investiţie. Acest concept subiectiv face legătura între o proprietate
anume şi un investitor sau grup de investitori care au obiective de investiţii sau criterii definite în
mod clar pentru efectuarea investiţiei. Cauzele unei posibile diferenţe între valoarea de piaţă şi
valoarea de investiţie sunt aprecierile subiective asupra:
 sinergiilor posibile după achiziţionarea proprietăţii;
 performanţele așteptate de investitor;
 riscurilor percepute în legătură cu afacerea.
În concluzie:
(1) există mai multe tipuri de valoare. Un evaluator estimează un anumit tip de
valoare în cadrul unui proces de evaluare;
(2) în fiecare evaluare trebuie precizate în mod clar tipul şi definiţia valorii estimate, care
trebuie să fie adecvată cu scopul evaluării;
(3) criteriul de bază pentru estimarea valorii este utilitatea proprietăţii, care este un
termen relativ şi nu unul absolut.
12
4. Principii fundamentale ale evaluării
Există un set de principii incluse în fundamentele evaluării. Ele sunt deopotrivă valabile în
evaluarea afacerilor, proprietatilor imobiliare, bunurilor mobile, activelor necorporale si
instrumentelor financiare:
1. Principiul anticipării: valoarea provine din beneficiile viitoare anticipate care urmează a fi
generate de proprietatea deținută.
Pe piață este normal ca investitorii sa gândească valoarea mai degrabă in functie de
beneficiile probabile si riscurile atasate unui anumit plasament de capital decat in functie de
costul istoric sau costul de reconstruire a acelei proprietati.
2. Principiul substituţiei: atunci când pe piață sunt disponibile mai multe bunuri similare cu
prețuri diferite, acela care are prețul cel mai mic se va epuiza primul.
In evaluare, principiul guvernează măsurarea costului de oportunitate pentru investitorii de pe
o anumită piață sau raționamentul abordării prin comparație a valorii, dar nu numai. O altă
conotație a principiului este aceea că un activ nu valorează mai mult decât costul de
înlocuire al tuturor părţilor sale componente, aceasta fiind o perspectivă aplicabilă în
evaluarea activelor care încorporează mai multe „active”(abordarea prin active din evaluarea
întreprinderilor)
3. Principiul schimbării: schimbarea este rezultatul actiunii legii cauză–efect. Schimbarile care
apar in cadrul fortelor care creaza sau influenteaza valoarea (unei proprietati sau afaceri) sunt
continue, unele graduale, altele rapide. De exemplu, o criza sociala sau economica, care
afecteaza piata activului, schimbarea de catre guvern a legii impozitului pe profit sau de catre
banca centrala a ratei scontului, falimentul unui competitor major etc, sunt schimbari care au
impact direct si rapid asupra valorii. De asemenea, deprecierea fizica sau functionala a
activelor se incadreaza in categoria schimbarilor cu impact gradual asupra valorii.
Evaluatorul incearca sa cuprinda in estimarea sa schimbarile probabile ale pietei sau ale
proprietatii, dar trebuie retinut ca o estimare a valorii este valida doar la data specificata in
raport.
4. Principiul cererii si ofertei: pretul unei marfi (proprietati) variaza direct dar nu neaparat si
proportional cu cererea si invers, dar nu neaparat proportional cu oferta.
13
Legea cererii si ofertei este esentiala si in estimarea valorii. Atunci cand pe piata sunt oferite
mai multe alternative investitionale (obligatiuni, actiuni, firme inchise, unitati operationale
etc.) care cumuleaza o oferta mai mare decat cererea solvabila, realizarea echilibrului cerere-
oferta va determina scaderea preturilor de vanzare.
5. Principiul contributiei: valoarea unei parti componente a unei proprietati/ afaceri depinde
de cat de mult contribuie aceasta la valoarea intregului sau de cat de mult reduce valoarea
intregului absenta sa.
Este un principiu care ajuta la intelegerea clara a adevarului ca nu toate costurile inseamna
valoare si, de asemenea, permite estimarea valorii in cazuri particulare, cum ar fi: divizarea,
fuziunea, recapitalizarea etc.
Bibliografie
1. Stan S., Anghel I, Evaluarea întreprinderii, Ed. IROVAL Bucureşti, 2015
2. Anghel I., (Coord.), Negescu M., Popescu A.M., Anica Popa A, Evaluarea intreprinderii, Economica, 2011
3. Appraisal Institute, Evaluarea proprietatilor imobiliare, editia romana aparuta sub egida ANEVAR,
Bucuresti, 2001
4. ANEVAR, Standardele de Evaluare a Bunurilor (in vigoare si editii anterioare)
5. IROVAL-CERCETARI IN EVALUARE, Ghid de interpretare a SEV 200 si GEV 600, Ed IROVAL
Bucuresti, 2015
14

Curs1 EI Fundamente 3.03.22docx

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs1 EI Fundamente 3.03.22docx

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII - NOTE DE CURS (AN UNIV.

1. Scurt istoric al teoriei valorii

Conceptul de valoare, deşi tratat în antichitate şi de Aristotel, a fost în atenţia

 puterea de cumpărare, exprimată de capacitatea unui individ sau grup de indivizi -

2. Teoria evaluării - Concepte fundamentale

Pentru a estima valoarea pentru un bun/activ, în cazul în care acesta ar fi tranzacţionat pe o

(a) bunurile sau serviciile care se tranzacţionează, de exemplu, piaţa

3. Principalele tipuri de valoare

Tipurile de valoare ar putea fi clasificate în trei categorii:

4. Principii fundamentale ale evaluării

S-ar putea să vă placă și