Unitatea de învăţare nr.

3
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Cuprins
3.1.Introducere
3.2. Obiectivele unității de învățare
3.3. Conținutul unității de învățare
3.3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri
3.3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii
3.3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei
3.3.4. Echilibrul pieţei
3.4. Îndrumar pentru autoverificare

3.1 Introducere
Cererea şi oferta de mărfuri şi servicii a căror analiză
reprezintă conţinutul principal al acestui capitol se constitue şi se
desfăşoară pe piaţă. Dar ce este piaţa?; Care sunt rolul şi funcţiile
sale? Piaţa oferă cadrul necesar pentru ca profitul, unul dintre
determinanţii esenţiali ai activităţilor economice, principal mijloc
al stimulării inovaţiei, eficienţei şi creativităţii economice să
devină pârghia esenţială a evoluţiei ascen-dente a economiei.

3.2 Obiectivele unităţii de învăţare

 facilitarea înţelegerii modului în care interacţionează cumpărătorii şi
vânzătorii pe pieţele competitive şi a consecinţelor acestei interacţiuni,
exprimate prin dinamica cererii şi ofertei care determină cantitatea de
bunuri vândută, nivelul preţurilor şi al producţiei;
 evidenţierea conţinutului legii cererii şi ofertei şi a implicaţiilor lor hotă-
râtoare în dinamica generală a eco-nomiei de piaţă;
 explicarea conceptului de elasticitate a unei componente ori proces al vieţii
economice, în cazul de faţă cererea şi oferta, şi a importanţei utilizării lui
în analizarea stării şi perspectivelor pieţelor naţionale ale bunurilor şi
serviciilor.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Piaţa: caracteristici, rol, tipuri

 Caracteristicile pieţei
Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu economia de schimb,
ca urmare a specializării agenţilor economici. Iniţial, piaţa era un loc fizic
unde cumpărătorii şi vânzătorii puteau negocia direct, faţă în faţă. De-a
lungul deceniilor însă, modul de a trăi şi de a munci al oamenilor a suferit
nenumărate schimbări, punându-şi amprenta şi asupra pieţei.
În contextul marilor transformări economico-sociale, cum ar fi
integrarea economică europeană şi internaţională, dezvoltarea rapidă a noilor
tehnologii, în special în domeniul informaţiei şi comunicării, creşterea
presiunii competitive, dezvoltarea de noi produse şi servicii, piaţa a evoluat,
devenind o realitate din ce în ce mai complexă. Apar noi economii, care
găsesc noi pieţe pentru produsele lor, şi, de asemenea, reprezintă noi pieţe
pentru Uniunea Europeană. Patru caracteristici importante ale evoluţiilor
economice actuale pot fi evi-denţiate:
– creşterea schimburilor care au loc prin mecanismul pieţei, în timp şi
spaţiu, ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii şi a sporirii eficienţei;
– extinderea pieţelor prin atragerea de noi teritorii, domenii de
activitate, ca urmare a integrării economice europene şi internaţionale;
– diversificarea pieţelor atât sub aspectul sortimentelor pro-duselor, cât
şi sub aspectul formelor de efectuare a tranzacţiilor, incluzând atât pieţele
formale, clasice, cât şi pieţele on-line şi pieţele informale;
– creşterea legăturii şi interdependenţei dintre diferitele categorii de
pieţe, în sensul că situaţiile favorabile sau perturbările pe una sau mai multe
pieţe generează reacţii asupra celorlalte.
Ce este, aşadar, piaţa? Termenul piaţă este folosit pentru a descrie orice
împrejurare în care au loc schimburi. Cele mai impor-tante definiţii care se
dau acestui concept susţin că: „este un mecanism”, „este locul de manifestare
al concurenţei”, „este spaţiul economic în care acţionează cumpărătorii şi
vânzătorii”, „este locul unde este determinat preţul”, „exprimă relaţiile
economice dintre agenţii economici”, „un contract de vânzare-cumpărare” şi
lista poate continua. Profesorul Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel
pentru economie susţine că1: „piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care
cumpărătorii şi vânzătorii pot stabili nivelul preţurilor şi pot schimba între ei
bunuri şi servicii; ....caracteristica esenţială a pieţei fiind aceea că îi adună la
un loc pe vânzători şi cumpărători, oferindu-le posibilitatea să stabilească
preţurile şi cantităţile pentru un anumit bun sau serviciu”. El foloseşte
următoarea definiţie pentru piaţă:
Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează
legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi
cantităţii pentru un anumit bun sau serviciu.
Acest mecanism rezidă în dialogul dintre vânzător şi cumpărător, care
precede orice afacere, prin care se realizează un acord contractual privind
conţinutul afacerii, valoarea care constituie obiectul contractului, durata,
scadenţa onorării obligaţiilor etc. Cunoaşterea pieţei presupune luarea în

1
Paul Samuelson, William Nordhaus, Economie Politică, Teora, Bucureşti, 2000.
considerare a componentelor ei fundamentale, şi anume: cererea, oferta,
preţul, concurenţa, profitul, salariul, dobânda şi renta.
Mediul competitiv este specific economiei de piaţă, unde concurenţa
este liberă, fiecare agent economic manifestându-şi libera iniţiativă şi
acţionând pentru realizarea propriilor interese. Concurenţa are o influenţă
benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Ea stimulează progresul tehnic
şi creativitatea agenţilor economici, aceştia fiind preocupaţi de satisfacerea în
condiţii superioare a nevoilor de consum şi de maximizarea profitului. În
acest scop, se realizează raţionalizarea costurilor, se influenţează deciziile de
alocare a resur-selor utilizate în activitatea economică, precum şi repartizarea
profiturilor realizate. În concluzie, concurenţa garantează consumatorilor un
nivel de excelenţă în ceea ce priveşte preţul şi calitatea produselor şi
serviciilor. Atunci când schimbul este voluntar ambele părţi ale tranzacţiei
au de câştigat.
Piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravi-tează
viaţa economică, reprezentând „motorul” creşterii economice. Nici rolul
statului nu trebuie neglijat, fiind esenţial în asigurarea unui climat în care
pieţele pot funcţiona eficient. Prosperitatea unei economii moderne depinde de
eficienţa cu care statul intervine în corectarea eşecurilor mecanismului pieţei,
fără a i se substitui, menţinând totodată ambianţa de libertate economică.

 Rolul (funcţiile) pieţei

Piaţa îndeplineşte un rol important în mecanismul de funcţionare şi
dezvoltare a economiei moderne – cel de reglare a activităţii economice
prin:
– informaţiile pe care le dă privind volumul, structura şi nivelul
calitativ al cererii şi ofertei;
– orientarea agenţilor economici, deoarece piaţa determină preţurile şi
cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi deter-minând agenţii
economici să aloce resursele în diferite domenii;
– faptul că stă la baza deciziilor agenţilor economici privind
investiţiile de capital, cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi
consumului.

În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă mîna invizibilă prin care

activitatea economică se adaptează la dinamica nevoilor. Adam Smith, care a
formulat principiul „mâinii invizibile”, potrivit căruia individul, în dorinţa sa
de a realiza binele personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea
binelui general, face în lucrarea de referinţă 2 următoarea afirmaţie: „Menajele
şi firmele interacţionează pe diferite pieţe ca şi cum ar fi ghidaţi de o «mână
invizibilă» care îi conduce la rezultatele pieţei dorite”. Prin intermediul
pârghiilor economice cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa
furnizează informaţii agenţilor economici asupra raportului dintre cerere şi
ofertă. Tendinţa de creştere a preţurilor şi a ratei profitului, de exemplu,
constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează mărirea ofertei şi
punerea ei de acord cu cererea. De altfel, termenul „economie de piaţă”
indică sistemul economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de
confruntarea ofertei cu cererea.

2
Adam Smith, „Avuţia naţiunilor”, 1776.
 Caseta 3.1

ADAM SMITH

Adam Smith (data exactă a naşterii nu este cunoscută, el a

fost totuşi botezat la 5 iunie 1723 la Kirkcaldy, comitatul Fife,
Scoţia) a fost un economist, om politic şi filosof scoţian.
Lucrarea sa „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei” (1776) a fost una din primele încercări de a studia
dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa.
Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină
academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune
argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A
introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.
Tatăl lui Adam Smith, un vameş, a murit înainte de naşterea
sa; mama sa, fiică a unui proprietar bogat de terenuri, s-a
dedicat cu multă grijă educaţiei copilului bolnăvicios.
A început studiile la vârsta de 14 ani, din 1737 până în
1740 la universitatea din Glasgow, unde a luat parte la
cursurile profesorului Francis Hutcheson. Între 1740 şi 1746 a
studiat filosofia la Colegiul Balliol din Oxford. În 1746 Smith s-
a întors la Kirkcaldy.
S-a străduit să îşi găsească o poziţie la universitate, dar nu
a reuşit. Datorită bunelor relaţii ale mamei sale, a primit oferta
de a ţine un curs public la universitatea din Edinburgh în
perioada 1748-1749.
În anul 1751, la vârsta de numai 27 de ani, Adam Smith a fost
profesor de logică la universitatea din Glasgow, iar în 1752 a
fost profesor de filosofie morală, pentru care era şi mai bine
plătit. Studenţii lui aveau vârste cuprinse între 14 şi 16 ani.
Limba de predare era latina, Smith a fost însă un pionier al
predării în limba engleză.
A murit în anul 1790. După moartea sa au fost arse, din
dorinţa sa lăsată în testament, numeroase schiţe private.
Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Pia%C8%9Ba_bunurilor_economice

Piaţa stă la baza orientării vânzătorilor şi cumpărătorilor pentru a lua

cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce şi cât
de mult se produce? Cum se produce? Pentru cine se produce?. Pieţele libere
se caracterizează prin mulţi cumpărători şi vânzători de numeroase bunuri şi
servicii, care sunt interesaţi, în primul rând, de interesul personal. Deşi,
agenţii economici îşi urmăresc, în primul rând, interesul personal, şi nu
obţinerea bunăstării economice a societăţii ca întreg, economiile de piaţă, în
care indivizii şi firmele decid ce să producă şi cât de mult să plătească, s-au
dovedit. a fi benefice dezvoltării de noi tehnologii şi produse, ceea ce
influenţează bunăstarea economică generală.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului
ce-i revine o constituie autonomia de decizie a agenţilor economici sau
libertatea economică. Adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri
materiale şi servicii, ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent,
necesită iniţiativă, o mai mare mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare
autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri birocratice din partea statului.
Deşi pieţele reprezintă, de obicei, o cale bună de organizare a activităţii
economice, totuşi apar şi eşecuri în funcţionarea acesteia, cum ar fi formarea
monopolurilor, poluarea, inegalitatea, prea puţine preocupări pentru educaţie,
sănătate şi siguranţă etc. În acest context, remarcabilele proprietăţi de
eficienţă ale mâinii invizibile pot dispărea şi este justificată intervenţia
acţiunii guvernamentale cu rol corector. Există două motive generale pentru
ca un guvern să intervină în economie, şi anume, să promoveze eficienţa şi
echitatea.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi,
de intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia, menite să
corecteze imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a
mecanismului pieţei. Majoritatea economiilor, inclusiv cea a României, sunt
considerate economii mixte, care se bazează, în prin-cipal, pe interacţiunea
liberă dintre consumator şi producător pentru a determina ce, cum şi pentru
cine produce. Guvernele pot, uneori, să îmbunătăţească rezultatele pieţei, în
unele domenii, prin luarea de decizii, în altele, prin impunerea de reglementări
prin politica bugetară, fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc.
 Tipuri de piaţă
Există numeroase criterii de grupare a pieţelor. În continuare, vom
prezenta trei dintre acestea, pe care noi le considerăm principale şi
categoriile de piaţă aferente.
a) După obiectul tranzacţiei economice pe piaţă se disting trei mari
categorii de pieţe în care indivizii şi firmele interacţionează:
 Piaţa bunurilor: piaţa pe care firmele îşi vând bunurile produse atât
menajelor cât şi altor firme; formată la rândul ei din piaţa bunurilor finale şi
piaţa bunurilor de capital;
 Piaţa muncii: piaţa pe care menajele vând forţa de muncă, iar
firmele o cumpără;
 Piaţa capitalului: piaţa pe care fondurile sunt depozitate şi
împrumutate; formată la rândul ei din piaţa capitalului, piaţa mo-netară şi
piaţa valutară.
În general, economiştii iau în considerare şi piaţa factorilor naturali (în
principal, pământul), dar, în economiile moderne, se pune accentul cu
precădere pe cele trei categorii de pieţe menţionate anterior. Termenul de
capital este folosit şi cu un alt sens, care se referă la utilajele şi clădirile
folosite pentru producţie. De aceea, nu trebuie să se confunde piaţa de capital
cu piaţa bunurilor de capital. Piaţa capitalului se referă la piaţa unde
fondurile sunt economisite şi împrumutate, iar piaţa bunurilor de capital se
referă la pieţele unde bunurile de capital sunt vândute sau cumpărate.
b) Din punctul de vedere al extinderii teritoriale, există:
 piaţa locală;
 piaţa regională;
 piaţa naţională;
 piaţa mondială.
c) Din punctul de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
 piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
 piaţa cu concurenţă imperfectă.
 Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de piaţă,
în sensul că ele se influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul
uneia se reflectă, direct sau indirect, în evoluţia altora sau în ansamblul
relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în dependenţă de piaţa
capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea ocupării
forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea
investiţiilor, din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ
piaţa muncii. Piaţa bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină
comportamentul lucrătorilor şi al celor care fac economii, pe pieţele respective.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul
economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai
„de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză
pieţe interdependente”3.

3.3.2. Cererea. Legea cererii. Elasticitatea cererii

Piaţa este rezultatul interacţiunii dintre cerere, exprimată prin
consumatorii care îşi cheltuiesc veniturile pentru a cumpăra diverse produse
sau servicii, şi ofertă, exprimată prin firmele care produc bunuri în cantitatea
şi calitatea care le ajută pe ele să-şi maximizeze profiturile. Analiza cererii şi
ofertei evidenţiază modul în care meca-nismul pieţei reuşeşte să rezolve cele
trei probleme economice fun-damentale: ce, cum şi pentru cine se produce.
Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri
necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din compor-tamentul
consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest
comportament. Teoria cererii evidenţiază modul în care nevoile şi
preferinţele consumatorilor determină nivelul cererii pentru diverse mărfuri.
 Delimitări conceptuale
În sens microeconomic, cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun
pe care un agent economic sau toţi agenţii economici decid să o cumpere
într-o perioadă, la un preţ dat şi a altor împrejurări economice şi
extraeconomice care o determină.
Este important să se facă diferenţa între ceea ce doresc oamenii şi ceea
ce ei aleg să cumpere, date fiind cheltuielile limitate impuse de constrângerea
bugetului lor şi preţurile diferitelor bunuri. Nu se poate pune semnul
egalităţii între cererea de mărfuri şi totalul nevoilor existente, într-o
perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără
vânzare-cumpărare, adică prin autoconsum sau consumul din producţia
proprie.
Cererea poate fi: individuală sau a pieţei.
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent
economic o cumpără într-o perioadă în baza împrejurărilor economice (preţul
unitar, venitul cumpărătorului, preţul altor bunuri etc.) şi a preferinţelor
cumpărătorilor.
Cererea pieţei (totală) desemnează cantitatea dintr-un bun pe care
totalitatea agenţilor individuali decid s-o achiziţioneze într-o perioadă, în
condiţiile restricţiilor economice şi ale preferinţelor subiective ce le sunt
specifice. Cererea pieţei apare ca o agregare a cererilor individuale ale
3
Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 95.
celor „n” agenţi economici pentru bunul x şi la fiecare nivel de preţ. (C =
Q1+Q2+....Qn); sau C = f(Q, P)
Privită sub cele două aspecte, cererea în sens microeconomic are
caracter dinamic, fiind o funcţie de mai multe variabile, dintre care cele mai
semnificative sunt: preţul unitar al bunului supus analizei, venitul mediu
disponibil, preţurile unitare ale altor bunuri sub-stituibile sau
complementare, numărul populaţiei şi vârsta acesteia, perspectivele
evoluţiei preţului, starea conjuncturii economice, preferinţele
cumpărătorilor şi intensitatea nevoilor acestora etc.
În continuare, vom vedea cum cantitatea cumpărată (∆Q) dintr-un bun se
modifică la o modificare a preţului (∆P), în condiţii de ceteris paribus4.

 Legea cererii. Curba cererii. Deplasări de-a lungul curbei cererii

Legea cererii exprimă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi
cantitatea cerută din acel bun, în cadrul căreia cantitatea cerută
evoluează în sens invers faţă de preţ, în condiţii de ceteris paribus. Astfel,
dacă preţul unei mărfi creşte (iar ceilalţi factori rămân neschimbaţi),
cumpărătorii tind să achiziţioneze o cantitate mai mică din marfa respectivă.
În mod similar, dacă preţul scade, ceilalţi factori rămân neschimbaţi,
cantitatea cerută creşte.
Reprezentarea grafică a legii cererii poartă denumirea de curba cererii.
Curba cererii ilustrează cum se schimbă cantitatea cerută dintr-un bun la
variaţiile preţului. O asemenea curbă este ilustrată în figura 3.1. unde, pe axa
orizontală, avem reprezentată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă,
iar pe axa verticală, preţul produsului respectiv. Spre exemplificare
considerăm datele din Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1.
Evoluţia preţului şi a cererii la un bun oarecare
Preţ unitar (P) Cantitatea (Q)
Cazuri
(u.m./buc) cerută (mil. buc)
A 5 10
B 4 12
C 3 16
D 2 17
E 1 20

Curba cererii construită pe baza datelor din tabelul 3.1 este prezentată
în figura 3.1.

4
Economiştii folosesc termenii de caeteris paribus pentru a arăta că toate variabilele, exceptând
acelea care urmează să fie studiate în acel moment, sunt ţinute constante.
 Fig. 3.1. Curba cererii. Contracţia cererii
Fiecărei perechi de valori (P,Q) din tabelul 3.1. îi corespunde un
punct pe grafic; aceste puncte sunt unite printr-o linie care reprezintă
curba cererii. Pe măsură ce preţul creşte are loc o deplasare în sus pe
curba cereri, şi invers. Panta negativă a curbei cererii ilustrează legea
cererii descrescătoare (cererea fiind o funcţie descrescătoare faţă de
preţ).

Curba cererii are, de regulă, pantă descrescătoare şi reflectă legătura

inversă care există între cantitatea cerută şi preţ.
Cererea evoluează în sens invers proporţional faţă de preţ, atât în cazul
cererii individuale, cât şi în cazul cererii pieţei. Atunci când preţul se reduce,
cererea se extinde, (ceteris paribus), iar atunci când preţul creşte (ceteris
paribus), cererea se contractă. Extinderea, res-pectiv, contractarea cererii, nu
trebuie identificată cu cea de creştere, respectiv, scăderea cererii, care
presupune deplasarea curbei cererii sub incidenţa factorilor acesteia, preţul
unitar fiind considerat constant. Relaţia negativă dintre preţul unitar şi
cantitatea cerută se explică prin comportamentul normal al
consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă economică.
În capitolul „Comportamentul consumatorului” se menţionează că
echilibrul consumatorului se realizează când utilitatea marginală obţinută prin
cheltuirea unei unităţi monetare este aceeaşi, indiferent care sunt bunurile
achiziţionate. Dacă, de exemplu, există o stare de echilibru, (Umgx/px =
Umgy/py), iar preţul bunului „x” creşte, starea de echilibru dispare şi
consumatorul îşi caută un nou echilibru sporindu-şi achiziţiile din bunurile
substituibile ale căror preţuri nu s-au modificat, diminuându-şi achiziţiile din
bunul al cărui preţ a crescut (sau invers, dacă preţul scade).
Astfel, economiştii consideră că scăderea cantităţii cerute pe măsură ce
preţul creşte este urmarea efectului de substituţie şi a efectului de venit.
 Efectul de substituţie are loc la bunurile substituibile (exemplu, unt şi
margarină) şi reflectă situaţia în care creşterea preţului la un bun îi
reduce cererea, crescând cererea pentru bunul substituibil, fără ca
preţul acestuia să se modifice.
 Efectul de venit pune în evidenţă modificarea cererii la un buget de
venituri dat, sub influenţa variaţiei preţurilor sau a unor presiuni
inflaţioniste.

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale şi

majorităţii bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri, însă, creşterea preţurilor
este însoţită de o creştere a cererii, iar reducerea preţurilor, de o reducere a
acesteia. Teoria economică consideră că în categoria bunurilor normale sunt
incluse bunurile a căror cerere creşte odată cu sporirea veniturilor. În
categoria bunurile inferioare sunt incluse bunurile a căror cerere se reduce
odată cu creşterea veniturilor şi invers.
 Noţiunile de bunuri normale şi inferioare au fost introduse în teoria
economică de către irlandezul Robert Giffen, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
când a analizat piaţa cartofilor pe fondul unei puternice crize economice.
Explicaţia lui Robert Giffen, cunoscută ca efectul Giffen, este că scăderea
preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite
de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de
consum mai elevate. Aceste excepţii de la legea cererii se întâlnesc destul de
rar în realitate şi nu infirmă existenţa legii cererii.
 Deplasări ale curbei cererii. Factorii cererii
Legea cererii este valabilă numai atunci când toţi ceilalţi factori ai
cererii rămân constanţi. Prin factorii cererii sunt desemnate toate condiţiile
economice şi extraeconomice care influenţează evoluţia cererii – atunci când
preţul este considerat constant. Dar, în practică, nimic nu rămâne constant.
Orice altă modificare decât cea a preţului bunului deplasează întreaga curbă a
cererii, modificând cantitatea care va fi cerută la fiecare nivel de preţ (fig.
3.2.).
Principalii factori care deplasează curba cererii sunt: venitul mediu;
preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare; numărul de
cumpărători; preferinţele şi structura populaţiei; perspectivele de
creditare; aşteptările indivizilor privind evoluţia veniturilor şi a
preţurilor.

Fig. 3.2. Deplasarea spre dreapta sau spre stânga

a curbei cererii sub influenţa factorilor cererii
Dacă la fiecare nivel de preţ există o creştere a cantităţii cerute, atunci
curba se va deplasa spre dreapta.
Dacă la fiecare nivel de preţ există o scădere a cantităţii cerute, atunci
curba se va deplasa spre stânga.

 Venitul mediu. În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă

între evoluţia veniturilor şi dinamica cererii: când veniturile personale cresc,
indivizii tind să cumpere mai mult, chiar dacă preţurile rămân neschimbate,
după cum, invers, scăderea venitului duce la micşorarea cererii. La bunurile
denumite „inferioare”, între venituri şi cerere există o relaţie negativă:
majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia
cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate. Alături de preţul
unitar, venitul mediu disponibil este factorul economic cel mai important de
care depind nivelul şi evoluţia cererii.
  Preţul bunurilor substituibile şi a bunurilor complementare.
Creşterea preţului la un bun (exemplu: unt), îi va reduce cererea, modificând
curba cererii pentru un bun substituibil (margarina), fără ca preţul acestuia
din urmă să se modifice. Astfel, o creştere a preţului untului conduce la o
deplasare spre dreapta a curbei cererii de mar-garină, ilustrând că cererea
pentru acest produs este mai mare la fiecare nivel de preţ. Câteodată,
creşterea preţului altor bunuri are efect opus, ca, de exemplu, cazul bunurilor
complementare. Bunurile complementare sunt bunurile care nu pot fi
utilizate unul fără altul; spre exemplu, autoturismul şi benzina: a) scăderea
preţului unui bun antrenează după sine creşterea cererii pentru acest bun, dar
şi pentru celălalt bun (complementar) la care preţul nu s-a modificat; b) creş-
terea preţului unui bun duce la un fenomen invers, adică la micşorarea cererii
la acest bun şi la bunul complementar al cărui preţ nu s-a modificat. Spre
exemplu, o creştere a preţului benzinei deplasează curba cererii de maşini la
stânga.
 Numărul populaţiei. Între numărul populaţiei şi cererea pentru un
anumit bun există o relaţie pozitivă.
 Preferinţele (gusturile) şi structura populaţiei. Acestea sunt
rezultatul influenţelor de ordin cultural, istoric, precum şi al progresului
ştiinţei şi tehnicii; dezvoltarea producţiei şi a societăţii, în general, determină
schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Există bunuri cerute de către
toţi oamenii – alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele
bunuri, ca, de exemplu, tutunul şi alcoolul, sunt cerute numai de unii indivizi.
Cererea la anumite bunuri depinde şi de mărimea şi structura populaţiei pe
grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc. Un rol important în
modificarea prefe-rinţelor pentru anumite bunuri de pe piaţă îl are informaţia,
care îmbracă, de obicei, forma reclamei.
 Oportunităţile de creditare. Când băncile cresc cantitatea de monedă
disponibilă pentru acordarea de credite de consum, curbele cererii (în special,
a bunurilor de folosinţă îndelungată, ca, de exemplu, case, maşini etc.) se
deplasează spre dreapta.
 Aşteptările indivizilor privind evoluţia venitului şi a preţului. În
situaţia în care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea
prezentă pentru bunul respectiv creşte, şi invers, cererea se reduce dacă se
prevede o reducere a preţului. În cazul în care se prevede o creştere a
veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se
prevede o reducere, cererea prezentă scade, presupunând că toate celelalte
condiţii nu se schimbă.
În concluzie, distincţia dintre deplasarea de-a lungul curbei cererii şi
deplasarea curbei cererii este importantă. Deplasarea de-a lungul curbei
cererii (fig. 3.1) este o simplă modificare a cantităţii cerute dintr-un anumit
bun la diferite preţuri în condiţiile în care ceilalţi factori rămân neschimbaţi
(ceea ce înseamnă o deplasare pe aceeaşi curbă, de la un punct la altul,
determinată de schimbarea preţului), iar deplasarea cererii presupune
schimbarea cantităţii cerute la un anumit nivel al preţului unitar (fig. 3.2).
 Elasticitatea cererii
Alura (poziţia şi panta) curbei cererii diferă de la un bun la altul şi de
la un menaj la altul în funcţie de natura bunurilor, depinzând de sensibilitatea
mai mare sau mai mică a consumatorului la variaţiile preţului.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea
preţului sau a unui alt factor al cererii. Se poate vorbi, în principal, de
elasticitatea cererii în funcţie de preţ, de venit şi de preţul altor bunuri.
1. Elasticitatea cererii în raport de preţ reprezintă sensibilitatea
cantităţii cerute dintr-un bun la variaţia preţului său unitar, ceilalţi factori
fiind constanţi. Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ măsoară
această sensibilitate, arătând cât de mult se modifică volumul cererii unui
produs în momentul în care preţul produsului respectiv se schimbă.
Coeficientul de elasticitate se calculează ca un raport între variaţia relativă
sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a
preţului unitar, folosind de regulă una dintre următoarele formule:
Q c1 - Q c0 P1 - P0 ΔQc ΔP
Ecp   :  :
Q c0 P0 Q c0 P0
a. , sau
%Q c
Ecp  
%P
b. ,
unde:
Ecp – coeficientul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ;
DQc – variaţia absolută a cererii;
DP – variaţia absolută a preţului
Qc0 – cererea iniţială;
Qc1 – cererea curentă;
P0 – preţul iniţial;
P1 – preţul actual.
%ΔQc – variaţia procentuală a cererii;
%ΔP – variaţia procentuală a preţului
Caseta 3.1
Exemplu numeric de calcul al coeficientului de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ
În situaţia în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de la 100 la 150 u.m., iar
cantitatea cerută se reduce de la 400 la 100 unităţi, ce fel de cerere caracterizează
marfa respectivă?
100 - 400 150 - 100 - 75%
Ecp = - : = 1.5 Ecp = - = 1. 5
400 100 50%
sau
Notă: S-a convenit ca orice coeficient de elasticitate să fie exprimat printr-un
număr pozitiv, prin adăugarea semnului „minus” în faţa formulei de calcul, chiar
dacă legea cererii spune că preţul şi cantitatea cerută se „mişcă” în direcţii
contrare.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, se disting mai multe tipuri de

cerere, după cum urmează:
a) cererea elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens
contrar modificării preţului, dar mai accentuat. Coeficientul de
elasticitate este mai mare decât 1 (Ecp > 1), iar produsul dintre cantitate şi
preţ creşte când preţul scade şi scade când preţul creşte. Curba cererii
formează cu abscisa un unghi interior mai mic de 45° (fig. 3.3.a);
b) cererea inelastică exprimă situaţia în care cererea se modifică în sens
 contrar modificării preţului, dar mai lent. Coeficientul de elasticitate este
cuprins între 0 şi 1 (1>Ecp> 0) iar produsul cantitate preţ se modifică în
acelaşi sens cu modificarea preţului unitar. Curba cererii face cu abscisa
un unghi interior mai mare de 45° (fig. 3.3.b);
c) cererea cu elasticitate unitară exprimă situaţia în care cererea se
modifică în sens contrar preţului, dar cu aceeaşi intensitate. Coeficientul
elasticităţii în funcţie de preţ are valoarea unu (Ecp = 1), iar curba cererii
face cu abscisa un unghi interior de 45° (fig. 3.3.c);
d) cererea perfect elastică exprimă situaţia în care cererea se modifică
foarte mult la o schimbare nesemnificativă a preţului. Coeficientul
elasticitate preţ tinde spre infinit (Ecp→ ∞), iar curba se prezintă sub
forma unei drepte relativ paralele cu abscisa (fig. 3.3.d.). Este un concept
teoretic cu rare şi slabe corespondenţe în comportamentul şi manifestările
concrete ale pieţei;
e) cererea perfect inelastică exprimă situaţia în care cantităţile cerute nu
reacţionează în nici un fel la modificarea preţurilor; coeficientul
elasticitate preţ tinde către zero (Ec p→0), produsul cantitate preţ se
modifică în acelaşi timp cu preţul, iar curba sa se prezintă ca o paralelă la
axa oy (fig. 3.3.e). Poate fi imaginată ca cerere pentru un bun de absolută
necesitate, cum ar fi un medicament care condiţionează starea de sănătate
(sau chiar viaţa) şi care va fi achiziţionat sau consumat în doza prescrisă
indiferent de evoluţia preţului său unitar.

Fig. 3.3. Elasticitatea cererii în raport de preţ

Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii
Panta şi coeficientul de elasticitate a cererii sunt noţiuni diferite. Când
curba cererii este o dreaptă, coeficientul de elasticitate nu trebuie confundat
cu panta dreptei. Panta, în acest caz, este aceeaşi în orice punct de-a lungul ei,
dar elasticitatea variază de la zero la infinit, astfel: este mai mare când preţul
este mare şi cantitatea mică şi foarte scăzută când preţul este mic şi cantitatea
este mare (fig. 3.4). Explicaţia constă în faptul că mărimea pantei se
determină ca raport dintre variaţia absolută a preţului şi a cantităţii, în timp ce
mărimea coeficientului de elasticitate exprimă raportul dintre variaţia relativă
sau procentuală a cantităţii şi cea a preţului. Singurele excepţii apar în cazul
cererii perfect elastice şi al celei perfect inelastice, când cele două mărimi
sunt egale.

Fig. 3.4. Elasticitatea cererii liniare

În cazul unei linii drepte, coeficientul elasticităţii este mai mare în partea
superioară, mic în partea inferioară şi egal cu 1 la mijloc, în timp ce
panta este aceeaşi.
 Elasticitatea cererii: factori de influenţă şi importanţă
Având în vedere că cererea pentru orice bun depinde de preferinţele
consumatorului, elasticitatea cererii în funcţie de preţ depinde de factorii
economici, sociali, psihologici care influenţează dorinţele individuale.
Totuşi, se pot stabili cîteva reguli generale privind factorii care influenţează
elasticitatea cererii în funcţie de preţ, dintre care menţionăm:
 Natura bunurilor; astfel, în general, bunurile de primă nece-sitate
pentru viaţa oamenilor (exemplu: hrana, combustibilul,
îmbrăcămintea, medicamentele) au o cerere în funcţie de preţ
inelastică, deoarece nu se poate renunţa la ele chiar dacă preţul lor
creşte. În schimb, bunurile de lux (sporturile de iarnă, excursiile) au o
cerere elastică.
 Gradul de substituibilitate a bunurilor. Cu cât un bun are o plajă mai
largă de înlocuitori, fiind deci mai substituibil, are o cerere mai
elastică la preţ, şi invers, în general, cererea este inelastică pentru
bunurile nesubstituibile sau mai greu substituibile. Deci, între
gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de
preţ există o relaţie pozitivă.
 Timpul în care oamenii răspund la schimbările de preţ. Elasticitatea
cererii este, de obicei, mai mare pe termen lung, deoarece este mai
uşor să se găsească înlocuitori sau soluţii pentru a-şi modifica
programele şi obişnuinţele de consum decât pe termen scurt. Pe
termen scurt şi foarte scurt, după ce preţurile s-au modificat, cererea
este de regulă ine-lastică, deoarece consumatorii nu s-au decis
asupra modului în care să-şi modifice programul de consum pentru a-
şi realiza o nouă stare de echilibru în urma modificării preţurilor.
 Cunoaşterea coeficientului de elasticitate a cererii prezintă importanţă
în procesul decizional, deoarece ajută firmele să ştie cum este modificată
cantitatea cerută, respectiv, venitul în cazul creşterii preţurilor. Veniturile
totale (Vt) obţinute de o firmă prin vânzarea unui bun se determină înmulţind
preţul (P) cu cantitatea cerută (Q). Astfel, relaţia este următoarea: Vt = P x
Q.
Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ,
atunci se poate afla ce se va întâmpla cu venitul total al firmei în cazul unei
modificări a preţului:
1) dacă cererea este elastică, scăderea preţului duce la creşterea
venitului total iar creşterea preţului la scăderea venitului total;
2) dacă cererea este inelastică, scăderea preţului determină redu-cerea
venitului total, iar creşterea preţului determină creşterea venitului total;
3) dacă cererea are elasticitate unitară, scăderea preţului nu influenţează
mărimea venitului total.
În concluzie, veniturile unei firme cresc în cazul cererii elastice, când
preţul se reduce, şi în cazul cererii inelastice, când preţul creşte. Mărimea
veniturilor depinde de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a
preţului.
1. Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii
unui consumator pentru bunul „x” când venitul său se modifică (ceilalţi
factori fiind constanţi). Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de venit se
determină ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii
cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului.
2. Elasticitatea încrucişată a cererii apare în cazul bunurilor
substituibile şi complementare şi măsoară sensibilitatea cantităţii cerute din
bunul X, în raport cu modificarea preţului unitar al bunului Y. Valoarea ei se
determină cu relaţiile:
Q1x  Q0 x
Q0 x Q x p oy
Eîc cx / py   x
p1 y  p 0 y py Q0 x
p oy
1.
 %Qx
Eîc cx / py 
2. % py

unde:
Eîccx/py= coeficientul de elasticitate a cererii bunului x în raport de
preţul unitar al bunului y
Q1x şi Q0x = cantitatea cerută din bunul x după şi înainte de modificarea
preţului bunului y
P1y şi P0y = preţul unitar al bunului y, modificat şi iniţial
Concluzie:
1) când Eîccx/py are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt substi-tuibile;
2) când Eîccx/py are valoare negativă, cele două bunuri sunt com-
plementare;
3) când Eîccx/py are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente unul în
raport cu celălalt în programul de consum al consumatorului dat.

3.3.3. Oferta. Legea ofertei. Elasticitatea ofertei

 
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare nr. 3

Concepte şi termeni de reţinut:

 Piaţa  Curba ofertei

 Cererea  Elasticitatea cererii
individuală  Elasticitatea ofertei
 Cererea pieţei  Legea cererii
 Oferta individuală  Legea ofertei
 Oferta pieţei  Preţ de echilibru
 Curba cererii

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

 Care este rolul pieţei în mecanismul de funcţionare a economiei moderne?
 De ce piaţa a fost numită „mâna invizibilă”?
 Când trebuie să intervină un guvern într-o economie de piaţă?
 Care este diferenţa dintre contracţia, respectiv, extinderea cererii şi scăderea,
respectiv creşterea cererii?
 Cum influenţează gradul de substituibilitate a bunurilor elas-ticitatea cererii?

Teste de autoevaluare pentru unitatea de învăţare nr. 3

Adevărat Fals

Alegerea variantei corecte

1. Bunurile de strictă necesitate pentru consumatori au, de regulă, o cerere, în funcţie de preţ:
a) elastică
b) inelastică
c) unitară
d) perfect elastică

2. Cand oferta creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:

a) ambele cresc
b) ambele scad
c) preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d) preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte

3. Când cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cunosc următoarele evoluţii:

a) ambele cresc
b) ambele scad
c) preţul de echilibru creşte, cantitatea de echilibru scade
d) preţul de echilibru scade, cantitatea de echilibru creşte

4. Presupunând că preţul bunului x scade cu 9%, iar veniturile încasate se reduc cu 9%, în acest caz
cererea este:
5
Detalii privind aliura curbei ofertei de muncă individuale sunt prezentate în capitolul Piaţa Muncii.
Salariul.
 a) elastică
b) inelastică
c) cu elasticitate unitară
d) perfect inelastică

Bibliografie recomandată pentru Unitatea de învăţare 3

 Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., Economie, ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 171-
178, p. 239-249.
 Enache, C., Mecu, C. (coord), Economie Politică, vol. 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.
61-77.
 Frois, G.A., Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
 Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.
 Samuelson P., Nordhaus, W., Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 81-99.
 Smith, A., Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei Române, Bucureşti,
ediţia V, 1962.
 Q1 - Q0 P1 - P0 Q P
Eop  :  :
Q0 P0 Q0 P0

%Q
Eop 
% P

Q P

Q0 P0

Q P
=
Q0 P0

ΔQ ΔP

Q0 P0