“Universitatea Petrol si Gaze” din Ploiesti

Facultatea de Stiinte Economice

Specializarea: Contabilitate si Informatica de Gestiune

Anul I, Grupa 50485

MICROECONOMIE
FUNCȚIILE PREȚUL

COORDONATOR: STUDENT :

Lector Univ.Dr.: CRISTU Alice BULF Daniel

2020
 CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................2

1. ECONOMIA DE PIATA ................................................................................ .3

1.1. Conceptul de economie de piata ......................................................3
1.2. Trasaturile economiei de piata ..........................................................4
1.3. Mecanizmul de functionare ........................................……………….6
2. PRETUL ……………….................................................................................. 9
2.1. Teoriile pretului ………………………………........................................10
2.2. Optici de abordare a pretului ……………………………………............11
2.3. Functiile pretului …….......................................................................12
3. PIATA SI CONCURENTA…………………………………………………….……..13
3.1. Continutul pietei……………………………………………………….….…13
3.2. Elemente constitutive ale modelului concurenţial de baza ............14
4. PRETURILE –COMPONENTA DE BAZA A MECANIZMULUI ECONOMIC ...17
4.1 Productivitatea muncii ,salari si inflatia ............................................17
4.2 liberalizarea preturilor .........................................................................19

CONCLUZII.....................................................................................................20
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................21

1
 INTRODUCERE

Relația dintre cost și preț în economia de piață concurențială, tratează unul dintre
cele mai complexe fenomene și procese economice. Aceasta deoarece prețurile și
concurența sunt componente care funcționează în exclusivitate pe fondul existenței
pieței sale. Concurența nu poate funcționa decât pe o piață, iar piața, ca mecanism al
schimburilor, nu poate funcționa fără prețuri.
Prin intermediul pieței se manifestă concurența, iar etalonul comensurării celor
mai buni, sunt în cea mai mare măsură, prețurile alături de performanțele bunurilor
substituibile care pot concura direct pe baza efectelor asigurate de acestea în
procesul folosirii lor.
Un rol fundamental în mecanismul economiei de piață îl contituie prețurile supuse
jocului concurenței, iar deciziile „actorilor” economiei de piață se manifestă prin
prețuri, care la rândul lor sunt cele ce comensurează dimensiunile activității
productive și ale eficienței acesteia.
Lucrarea „Pretul in economia de piata ” este structurată pe patru capitole și
tratează una dintre cele mai importante fenomene și procese economice, cost, preț si
econimie de piata .
In primul capitol , numit “Economia de piata “ am prezentat conceptual ,
trasaturile economiei de piata dar si modul de functionare .
În cel de-al doilea capitol, numit „Prețul”, am prezentat conceptul, funcțiile și
sistemul prețurilor dar si optici de abodare a pretului
În cel de-al treilea capitol „Piata si concurenta ”, am ales să prezint conținutul
pietei dar si elemente constitutive ale modelului concurenta de baza .
În ultimul capitol , “Preturile- Componenta de baza a mecanizmului economic “am
prezentata relatia productivitate-preturi, fenomenul inflationist .

2
 1. ECONOMIA DE PIATA
1.1. Conceptul de economie de piata

Economia de piata este o forma moderna de organizare a activitatii

economice, in cadrul careia oamenii actioneaza in mod liber, autonom si eficient, in
concordanta cu regulile dinamice ale pietii. Acest lucru face posibila valorificarea
eficienta a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Economia de piata este o economie de schimb monetar.
Institutional-formal, economia de piata se bazeaza pe institutii juritice (dreptul
de proprietate individuala) si economice (firma privata, piata ca relatie intre cerere si
oferta, statul ca agent economic autonom).
Din punct de vedere tehnico-institutional, economia de piata se intemeiaza pe
promovarea concurentiala a unor tehnici si tehnologii moderne ce asigura pe aceasta
baza cresterea profitului.
Economia de piata este caracterizata printr-un mecanism adecvat de functionare,
ale carui componente sunt: piata, cererea, oferta, concurenta, costul, pretul, profitul,
mediul ambiant. Conditiile de baza care permit aparitia, dezvoltarea si mentinerea
economiei de piata sunt:
 specializarea (se refera la separarea agentilor economici pe activitati,
produse, etc)
 schimbul (este corolarul logic si practic al specializarii, presupunand schimbul
de activitati intre agentii economici, intr-un anumit raport de schimb astfel incat
nevoile economice sa poata fi satisfacute in cat mai bune conditii pentru toti)
 moneda (este mijlocul, instrumental, cel mai bun de intermediere a schimbului
economic, datorita faptului ca are cea mai mare lichiditate, proprietatea
privata: consta in exercitarea libera a ansamblului atributelor proprietatii-
posesie, folosinta, dispozitie).
Este asociata deseori cu libertatea economica. Cele patru conditii trebuie
indeplinite simultan. In raport cu gradul in care fiecare conditie este indeplinita, se
releva si nivelul de performanta al sistemului economic respectiv. Conditiile evolutive
ale economiei de piata se sintetizeaza astfel:
 adancirea specializarii (aproprierea maxima de punctul avantajului comparativ
la scara economiei nationale, precum si in raport cu economia mondiala);
 sporirea lichiditatii monedei; optimizarea dimamica a raportului proprietate
privata-proprietate publica.

3
 1.2.Trasaturile economiei de piata.

Încercand să definim economia de piata contemporană am putea să o

consideram ca o economie a carei organizare şi functionare se realizeaza prin
mecanismele pietei în cadrul unui regim liberal (legislativ, instituţional, politic, etc.)
bazat pe proprietatea privată şi fără acţiuni restrictive ale statului.
Ca urmare, producţia, repartiţia, schimbul, consumul se pot realiza pe baza
liberei iniţiative. Fiecare individ/persoană este liber:
 să întreprindă, organizeze, gestioneze şi să conducă o activitate economică;
 să producă şi să obţină un venit pe care să-l cheltuiască după propria voinţă /
dorinţă;
 să economisească o parte din disponibilităţile de venit;
 să-şi urmărească propriile interese economice ţinând însă cont de necesitatea
armonizării acestora cu interesele generale ale societăţii.
Desigur există anumite limitări din punct de vedere legislativ, dar acestea
reprezintă mai degrabă reguli generale, organizaţional-funcţionale, de respectare a
ordinii publice, norme sanitare etc.
Folosind o definiţie mai restrânsă: economia de piaţă desemnează sistemul
economic în care piaţa reprezintă dimensiunea cardinală a acestuia, cantităţile
produse şi preţurile depinzând de confruntarea dintre cerere şi ofertă şi nu de o
planificare centralizată.
Ca sinteză a ceea ce există în prezent în ţările occidentale, economia de piaţă
se defineşte prin următoarele trăsături:
1. Este o economie multipolară, în sensul că este constituită din numeroase
centre distincte de iniţiativă, decizie, organizare, gestiune şi conducere a unei
activităţi economice. Aceste centre reprezintă agenţi de producţie, de ofertă de
factori, de consum, legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb, respectiv
operaţiuni de vânzare-cumpărare. Fiecare agent economic are un comportament
propriu, diferenţiindu-se de ceilalţi prin raţionalitate, orizont, forţă şi influenţă
economică.
2. Este o economie descentralizată – întrucât deciziile sunt luate de către
agenţii economici independenţi, acţiunile acestora fiind coordonate prin intermediul
pieţei, al fluxurilor monetare, unităţile din economie fiind legate între ele, prin
schimburile de activităţi, respectiv bunuri şi servicii. Deşi fiecare agent economic are
autonomie în domeniul său, funcţionarea economiei descentralizate nu este
consecinţa doar a iniţiativelor şi acţiunilor micro, ci şi a unor macrodecizii referitoare
la legăturile dintre agenţii economici, a cadrului juridic şi instituţional al activităţii
economice şi a cerinţelor de vocaţie naţională şi globală care depăşesc orizontul şi
posibilităţile fiecărei unităţi. Din acest punct de vedere economia de piaţă este opusă
economiei centralizate care este organizată, gestionată şi condusă de stat.

4
 Şi în economia de piaţă se iau decizii la nivelul economiei naţionale, dar
acestea nu lezează, anulează şi nu introduc restricţii, ci reprezintă acţiuni de
importanţă naţională.
3. Este o economie de întreprindere – deoarece spaţiul micro-economic este
fundamental pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea asigurând legătura între
diferitele categorii de pieţe, între oferta şi cererea finală. De aici, rezultă rolul central
al întreprinzătorului care, prin intermediul mecanismului de piaţă combină factorii de
producţie separaţi din punct de vedere juridic şi economic şi compară preţurile
acestora, ghidându-se în activitatea sa de raportul dintre cost şi preţ de vânzare.
4. Este o economie de calcul în expresia monetară – căci moneda, numitor
comun al activităţii agenţilor economici, satisface cerinţa de estimare şi cuantificare a
costurilor şi a rezultatelor. Prin intermediul monedei, agenţii economici au
posibilitatea să efectueze multiple şi diverse calcule economice, eşalonate în timp,
care stau la baza propriilor strategii, raţionalităţi, decizii şi comportamente. Preţurile,
ca expresii monetare ale relaţiilor dintre bunuri indică şi măsoară resursele şi
necesităţile economice între care se tinde să instaureze un echilibru.
5. Este o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi
obiectivul central la întreprinderii, motivaţia întregii activităţi la nivel microeconomic.
Pentru realizarea lui, agenţii economici nu sunt limitaţi decât de propriile lor capacităţi
şi competenţe şi de respectarea drepturilor celorlalţi agenţi. Exprimând diferenţa
dintre încasări şi cheltuieli, profitul depinde esenţial de condiţiile de piaţă. Justificat
adesea ca fiind remunerarea spiritului de iniţiativă şi de inovaţie, a capacităţii de
întreprindere şi de risc, profitul apare ca un venit rezidual al întreprinzătorului, ce
îndeplineşte un rol de recompensă şi sancţiune a acestuia pentru calităţile activităţii
sale. Întrucât profitul ocupă locul central în raţionamentul întreprinzătorului, concret
obiectivul de maximizare a acestuia este permanent şi pe termen lung, alte obiective
putând avea prioritate pe termen scurt.
6. Este o economie în care rolul statului ca agent distinct cu funcţii specifice se
manifestă indirect şi global, adică statul prin acţiunile sale nu se substituie
mecanismelor pieţei, nu îndeplineşte funcţiile acesteia şi intervine pentru a susţine,
completa şi înlătura consecinţele negative ale funcţionării ei. Intervenţia statului este
indirectă, întrucât respectă libertatea agenţilor economici şi cea de formare a
preţurilor, dar orientează totuşi economia, influenţând-o prin politica financiară,
monetară sau socială; acţionează asupra „direcţiilor majore” ale activităţii economice
ca repartiţia veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de muncă, regulile
concurenţei ş.a. Respectând logica internă a pieţei şi a mişcării agenţilor economici,
intervenţia statului vine deci, în sprijinul economiei de piaţă private şi nu poate
subzista decât prin ea.
7. Aceste trăsături ale economiei de piaţă derivă şi îşi găsesc suportul în
predominanţa proprietăţii private (asupra bunurilor, factorilor de producţie ş.a.) şi în
respectarea drepturilor de proprietate. Aceasta trasatură fiind esenţială în existenţa
unui sistem bazat pe mecanismul pieţei. Inviolabilitatea proprietăţii private şi
respectarea libertăţii individului sunt consfinţite prin lege, proprietatea privată fiind
recunoscută drept sacrosantă. În pofida unor mutaţii privind formele de proprietate şi

5
funcţionarea mecanismului economic, economia de piaţă a fost şi rămâne în fond o
economie a intereselor private. Iar faptul că proprietatea privată este dominantă nu
exclude existenţa proprietăţii publice, înţeleasă şi acceptată ca o proprietate în
interesul tuturor. Evident există şi o proprietate mixtă rezultată din combinarea celor
două tipuri de proprietate care rămân fundamentale din punct de vedere economic.
Definind astfel economia de piaţă trebuie însă să avem în vedere şi relaţia
dintre structurile economice şi cele sociale, mentale, politice, culturale, întrucât
economia de piaţă se integrează într-un sistem (respectiv într-un ansamblu coerent
şi specific) relativ stabil, de diverse componente ce formează societatea modernă.
Este evident că supremaţia în acest sistem revine structurilor economice. De aceea
sistemul economiei de piaţă care se bazează şi generează libertatea economică a
individului favorizează libertatea politică şi implică separarea relativă a puterii
economice de puterea politică. După opiniile multor economişti, economia de piaţă s-
a dezvoltat în strânsă legătură cu instituţiile politice democratice, reflectând
modalitatea de a gândi prin prisma valorii şi independenţei fiecărui individ. Economia
de piaţă difuzează puterea economică, deşi această difuziune a puterii nu este
egalitară, concentrarea bogăţiilor conferind o anumită influenţă politică şi socială.
Deci, deşi se separă puterea economică de puterea politică şi de alte forme de
putere, această separare nu este completă. Sistemul de piaţă rămâne însă cel ce
fundamentează sistemul politic democratic şi pentru realizarea unor corective
economice la injustiţiile din societate. Fără îndoială că relaţiile de determinare dintre
liberalismul economic şi cel politic au un caracter relativ, dovedit şi de faptul că au
existat şi mai există, îndeosebi în ţările lumii a treia, situaţii în care economia de piaţă
subzistă în regimuri mai puţin democratic

1.3. Mecanismul de funcţionare

Economia de piaţă se particularizează prin faptul că funcţionează prin

mecanismele pieţei concurenţiale. Respectiv relaţiile dintre cei ce se implică în
economie, care reflectă şi legăturile dintre diversele sfere ale activităţii oamenilor, se
realizează prin piaţă.
Acest sistem are la bază concurenţa considerată drept o transpunere în plan
economic a principiului libertăţii individuale şi al „liberei iniţiative”.
Concurenţa apare ca un model de comportament al agenţilor economici în
sistemul de piaţă care implică o rivalitate între participanţii la schimb exprimând însă
şi o situaţie de piaţă.
Funcţionarea pieţei depinde esenţial de preţuri. Acestea, ca semnale
recepţionate de agenţii economici în funcţie de care îşi stabilesc deciziile şi îşi
modelează comportamentele şi reacţiile, asigură în ultimă instanţă coerenţa deciziilor
din economie prin ajustarea preţurilor în funcţie de modificarea raportului dintre
cerere şi ofertă.

6
 Aşadar într-o economie de piaţă, prin variaţiile cantitative ale ofertei şi cererii
şi ajustarea permanentă a preţurilor, producătorii şi cumpărătorii, ofertanţii şi
solicitanţii de produse şi resurse economice pot acţiona fără a fi influenţaţi, dincolo
de interese, de alţi factori şi, cel puţin în principiu, de acţiunile statului. În consecinţă,
structurile şi evoluţia economiei şi funcţionarea acesteia au la bază mecanismul
pieţei, al preţurilor rezultate din confruntarea deciziilor şi a comportamentelor
subiecţilor economici.
Dominaţia mecanismelor concurenţiale nu semnifică absenţa factorului
raţional la nivel micro şi macroeconomic, dimpotrivă acesta se manifestă atât prin
strategiile şi programele firmelor şi ale consumatorilor elaborate pe baza informaţiilor
pieţei, restricţiilor economice, anticipaţiilor riscului, etc., cât şi prin acţiunile statului
(autorităţilor publice) pentru bunul mers al economiei.
În mod frecvent se apreciază, că economiile occidentale nu prezintă trăsăturile
„pieţei perfect concurenţiale” din gândirea clasică şi neoclasică, caracterizându-se
prin „concurenţă imperfectă”. Această situaţie se reflectă în dominaţia unui număr
redus de producători şi cumpărători. De aceea mecanismele pieţei se
interpenetrează cu unele acţiuni concepute în afara acesteia de către agenţii
economici şi în care statul, devenit el însuşi un agent economic independent, apare
ca un element al evoluţiei economiei.
Schimbările din raportul public - privat în funcţionarea economiei, a generat
aprecierea unor economii occidentale drept „economii mixte”. Rămâne totuşi faptul
că într-o economie de acest tip mecanismele pieţei determină şi arbitrează în
principal deciziile economice, fiind în accepţiunea clasică acea „mână invizibilă” care
influenţează viaţa economică. Pentru că, în fond, prin concurenţă, preţuri şi oscilaţiile
raportului cerere-ofertă, piaţa determină şi influenţează deciziile şi comportamentul
agenţilor economici (menaje, firme, stat) şi asigură funcţionarea şi reglarea activităţii
economice.
„Libera iniţiativă” a întreprinzătorului, ca şi „suveranitatea cumpărătorului”,
caracteristice acestui tip de economie, sunt privite în strânsă legătură cu piaţa,
semnificând atât libertatea întreprinzătorului de a decide ce şi cum să producă în
virtutea consideraţiilor de preţ şi rentabilitate, de profituri şi pierderi, cât şi libertatea
consumatorului de a decide cât să cheltuiască şi ce să cumpere din veniturile sale
pentru a-şi procura cea mai mare satisfacţie. Piaţa permite deci atât libertatea de
acţiune a participanţilor la schimb, respectiv a vânzătorilor (producători de bunuri şi
servicii sau deţinători de factori de producţie) şi cumpărătorilor, cât şi principiul
maximizării profitului şi a satisfacţiei utilizării bunurilor şi serviciilor ca mobil esenţial
al acţiunilor din economie, inclusiv din punctul de vedere al asigurării echilibrului
Ca mecanism de reglare a funcţionării economiei, piaţa are şi funcţia de a
determina alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economice (materiale, umane,
financiare) prin deciziile cu privire la producţie, repartiţie şi consum.
După natura şi obiectului tranzacţiilor, multitudinea operaţiunilor se grupează
pe mai multe pieţe: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa factorilor de producţie, piaţa
acţiunilor şi piaţa monetară.

7
 Piaţa înglobează practic, cele trei mari categorii de mărfuri: bunurile şi
serviciile, factorii de producţie (forţa de muncă, capitalul şi resursele naturale) şi
moneda, aceasta din urmă fiind o marfă stocabilă, care înlesneşte activitatea
agenţilor economici. Se creează astfel un flux de bunuri de la producători către
consumatori, compensat de un flux monetar de la consumatori la producători şi un
flux de servicii oferite de posesorii factorilor de producţie, compensat şi acesta de un
flux monetar de la utilizatorii factorilor de producţie către cei care îi deţin.
Astfel, prin funcţionarea economiei se constituie circuitele economice:
producţia creează venituri, veniturile dau naştere la cheltuieli, cheltuielile suscită
producţia ş.a.m.d. Analizele evoluţiei economiilor de piaţă occidentale din ultimele
decenii au scos în evidenţă unele slăbiciuni şi eşecuri ale mecanismelor
autoreglatoare ale pieţei, de a asigura în orice condiţii şi în mod durabil echilibrul
economic, alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor, cât şi incapacitatea acestora
de a acoperi unele cerinţe noi ale vieţii contemporane. Astfel, datorită, complexităţii
crescânde a vieţii economice şi sociale, au apărut unele fluctuaţii şi dezechilibre
(şomaj, inflaţie, încetinirea sau stagnarea creşterii, subutilizarea şi irosirea unor
resurse, poluarea mediului ş.a.), disfuncţionalităţi şi distorsiuni sectoriale, regionale,
pe plan social, etc, care duc la concluzia că sistemul economiei de piaţă nu este unul
perfect, ci doar cel mai eficient

8
 2. PRETUL

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se pare că

preţul reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii economice.
Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile şi componentele sistemului
de interese: individuale şi de grup: producători-consumatori; vânzători-cumpărători;
naţionale-internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu
referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.
Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este unanim
acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o
poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul
relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în
funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe
ori se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru
caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
În practica statistică, situaţia preţurilor relative din diferite domenii se
determină comparând dinamica preţurilor din respectivele domenii (ramură, zonă
geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de
ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative
scad şi invers.
Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind
evoluţia situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de
activitate. Din această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de
consecinţe mult mai ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În
funcţie de ele are loc permanenta realocare a resurselor pe domenii.
Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările preţurile
relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale serviciilor şi majorităţii
bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta, situaţia economică a celor care produc,
vând şi exportă mărfuri agricole s-a înrăutăţit în raport cu cea a altor agenţi
economici.

9
 2.1. Teoriile preţului

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea
„ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite,
cunoscute ca teorii ale preţului.
Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria clasică a
preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne) ale preţului. În diferite
lucrări şi în acţiunile practice ale agenţilor economici ele coexistă.
În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică a
bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Situaţia
concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice ori să
oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă -
valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).
Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria conform
căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi
raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu
cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât
utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două împrejurări care
determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi raritatea – pot
acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.

Paradoxul apă-diamant

Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare

(utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o
utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este
cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb
foarte ridicată (este cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele
mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas
cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”.
Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea
economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de
cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are
utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ
abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a
o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este exact inversă în cazul
diamantelor.
După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii,
modul în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie;
producătorul este „dirijorul” preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile
pieţei, de modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea
marginală; rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost
elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal, Şcolii de la
Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse
(deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind
valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred Marshall se exprimă plastic: „A te

10
întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul de factori de
producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o
coală de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama de jos ori de
cea de sus”. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de consumul de factori de
producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma
consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării
ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de
vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.

2.2 Optici de abordare a preţului

1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca o

variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se apreciază că preţul este un
rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ”. În
acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi
sintetizate în legile cererii şi ofertei. În cel de al doilea caz, un agent sau un grup de
agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau
determina nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează direct
interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică în
acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.
2) După modul în care se formează, preţurile pot fi:
- preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei;
teoretic, nu există voinţe şi forţe personalizate suficient de puternice pentru a-i fixa
nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul
pieţei cu concurenţă pură şi perfectă; în economiile reale se tinde spre asemenea
preţuri pe pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor
valutare;
- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale altor
centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, sindicate etc);
- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de piaţă
concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente ale
„mâinii invizibile” cu mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din reglementări
legislative ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în
preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau
peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de forţă
privată.
Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care
parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en-gros şi
en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

11
 2.3 Funcţiile preţului

Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile

unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o
pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
● Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor,
veniturilor, fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii
acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse
economice, output-urilor şi tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară, fiind
organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi evidenţă. Cea
mai generalizatoare formă de măsurare economică – măsurarea monetară – se
realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a acestei măsurări este
condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber, care ilustrează cât mai
fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale economiei.
● Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre
resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii
şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul cărora
se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun
este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.
● Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate
deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor relative
antrenează permanente realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi
modalităţi de combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi consumului. Creşterea
preţurilor relative generează tendinţa de reducere a consumului şi de creştere a
producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul este stimulat, iar
producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul economiei de
piaţă.
● Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea
activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri producătorul decide
să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În felul acesta, el este cel mai
autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor pe domenii.
● În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate, preţul
este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de
agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii, ramurile şi sectoarele ale căror
preţuri relative scad, înregistrează pierderi de venituri şi de patrimoniu; situaţia este
inversă pentru cei ale căror preţuri relative cresc.

12
 3. PIATA SI CONCURENTA

Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor, piaţa este o

creaţie socială, apărută cu multe secole în urmă, care a evoluat în timp şi spaţiu,
dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect – mecanism de reglare economică.

3.1 Conţinutul pieţei

În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare-

cumpărare dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte împrejurări
care le determină. Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi
intermediarii care îşi confruntă intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul.
În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de comunicaţii prin care
agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează cu privire la preţ, cerere, ofertă,
raportul dintre ele ş.a.m.d. Ea este, totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se
adoptă deciziile privind problema fundamentală a economiei şi a modului în care
resursele (factorii de producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii.
Piaţa este tabloul de comandă prin care capitalul, forţa de muncă, pământul,
investiţiile, inovaţiile şi tehnologia, cunoştinţele şi creativitatea, pe scurt bunurile
economice sunt dirijate pe domenii în funcţie de nevoia socială solvabilă, nivelul
preţurilor şi al veniturilor.
Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în interacţiune
cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi diferiţi; prin ele se
realizează coordonarea involuntară, chiar automată a oamenilor, activităţilor şi
firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi recompensele (stimulentele) pe care
le oferă. Preţurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele statistice,
lucrările ştiinţifice şi de popularizare, panourile publicitare, mass-media ş.a.m.d. sunt
purtători de informaţii care reflectă starea diferitelor pieţe şi domenii de activitate şi în
funcţie de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce şi cât să se consume,
ce, cât şi cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce, cât şi pentru cine să
muncească.
Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă, prin
mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerenţa
milioanelor de decizii individuale.
Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat treptat prin
aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică ulterioare, pe baza unor
premise şi presupoziţii, considerate ca având coerenţă logică şi care au dat naştere
modelului concurenţial de bază al economiei capitaliste.

13
 3.2.Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază:

1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc maximizarea

satisfacţiei;
2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii) urmăresc
maximizarea profiturilor;
3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în acţiunea oricărei
persoane, firme, administraţii. Ea se desfăşoară între producători (vânzători) pentru
clienţi, între cumpărători pentru a-şi apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în
funcţie de venitul cheltuit;
4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate ca
acceptate de către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se retrage de pe
piaţă. Preţurile se ajustează la condiţiile pieţei (cerere, ofertă). Fiecare agent
economic le judecă din perspectiva efectului de venit şi de substituţie. În acelaşi timp,
preţurile sunt principalul instrument de echilibrare a cererii şi ofertei;
5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia diferitelor
pieţe, de situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor agenţilor economici;
6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia unor active
(fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-creative, tehnice, naturale)
şi de productivitatea (randamentul) acestora. Inegalităţile în deţinerea activelor şi în
randamentul acestora generează inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce
sau accentua;
7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de active (şi de
avuţie naţională) sunt considerate obiective şi necesare pentru a menţine competiţia;
8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi de noroc
sunt, în general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat inegalităţile de venituri
generate de: moşteniri, poziţii de monopol, relaţii speciale cu puterea politică,
speculare a unor lacune ale actelor normative, corupţie, poziţii de forţă etc.
Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe. Configuraţia lui
ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al eficienţei economice, de
instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor, de volumul resurselor de care
dispune ş.a.m.d. Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.

După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se disting: piaţa

bunurilor de consum; piaţa bunurilor de capital; piaţa bunurilor cultural-artistice; piaţa
muncii; piaţa monetară; piaţa activelor financiare, piaţa valutară; piaţa informaţiilor;
piaţa imobiliară; piaţa resurselor naturale; piaţa turistică.
În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură ce se
adânceşte diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se poate vorbi de
atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene există în societate şi sunt supuse
tranzacţiilor pe piaţă.
Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi cumpărători
este importantă delimitarea pieţei relevante. Delimitarea pieţei relevante a unui bun
înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile şi complementare lui, adică
acelea a căror cerere este afectată de modificarea preţului bunului în cauză. Ea
poate fi determinată doar cu aproximaţie.

14
 În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă cunoaşterea
structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:
a. numărul de vânzători şi compărători;
b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei;
c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care cele mai
mari 3, 4, 5, 10 firme o deţin în volumul producţiei, al desfacerilor, în totalul capitalului
fix al industriei şi în totalul cheltuielilor pentru cercetarea ştiinţifică etc.
Din perspectiva structurii, pieţele pot fi: atomizate (nonconcentrate), mediu
concentrate şi foarte concentrate.
După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţa
pe care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu, se disting: pieţe locale;
pieţe regionale; piaţa naţională; pieţe zonale; piaţa mondială; piaţa unică a UE. De
reţinut că piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie
percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în enumerare.
După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting: pieţe dispersate,
descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi
mici unor cumpărători atomizaţi; pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se
efectuează tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces
agenţii molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce le adoptă,
pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.
În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt pieţe
transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către
participanţi, care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi
variabilelor pieţei (cerere, ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a
tranzacţiilor etc.) şi pieţe opace – asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse,
superficiale şi izolate, iar mecanismul de funcţionare „nu se încadrează în regulile
normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt formate şi funcţionează în statele
central şi est-europene.
După modul de acces pe piaţă, se disting: pieţe libere – la care au acces orice
vânzător şi orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie
neapărat obligatoriu); pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai
ales ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu: deţinerea
unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare
de produse farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie ş.a.m.d.); pieţe intermediare,
pe care au acces doar persoane abilitate şi expres autorizate (de exemplu: brokerii,
dealerii pe pieţele bursiere etc.).
În raport de forţa economică a participanţilor există: pieţe atomizate, în care agenţii
(şi ai cererii şi ai ofertei) sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici
unul dintre ei, prin deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe
asupra nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori de
preţuri” („prices toakers”); pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi,
fiecare dintre ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile
întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra
preţului. Aceşti agenţi sunt „creatori (căutători) de preţuri” („prices searchers”), fiind,
după caz, agenţii cererii, ai ofertei sau aparţinând ambelor categorii
După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se
întâlnesc: pieţe fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele
sunt pieţe în care agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de raţionalitate, au o
bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi capacitatea să facă anticipări

15
raţionale şi pieţe rigide (cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu
întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea conjuncturii,
în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe atipice, asupra cărora cu greu se pot face
anticipări raţionale.
În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor de derulare a
tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi: cu concurenţă loială (în care cerinţele
surprinse în criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către
majoritatea covârşitoare a participanţilor la tranzacţii) şi pieţe; cu concurenţă neloială
(în cadrul cărora sunt încălcate normele de conduită şi reglementările juridice privind
domeniul; majoritatea participanţilor sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al
legii sau oprobriul colectivităţii).
După modul în care funcţionează sunt studiate: piaţa cu concurenţă perfectă,
pură şi pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu variantele:
monopol bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.
În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe: la vedere – (în care
tranzacţia se face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înţelegerii,
adică după ce s-a convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; la
termen – cele în care se convine la momentul T o asupra termenilor tranzacţiei, dar
ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T 1), conferind certitudine asupra
preţului.

16
 4. PRETURILE – COMPONENTA DE BAZA A
MECANIZMULUI ECONOMIC

4.1 Productivitatea muncii,salariile si inflatia

Teoriile privind factorii de formare a valorii marfurilor si a preturilor sunt:

A) Teoria valorii-munca –economia politica clasica considera ca valoarea
marfurilor utile ( utilitatea este esentiala pentru valoarea de schimb) este
determinate de cantitatea de munca necesara pentru obtinerea lor si de
raritatea lor. Marimea valorii marfii este determinate de timpul de munca
socialmente necesar pentru crearea bunurilor .
B) Teoria utilitatii marginale –valoarea (pretul) marfurilor este determinata de
itilizarea marginala , marimea valorii este data de raritatea lor , pe baza cererii
si ofertei ) cererea este o functie de utilitate -utilitatea determina cererea si
preturile de cerere , oferta este o functie de raritate)

Conform acestei teorii , valoarea unei marfi creste cu cresterea utilitatii ultimei
unitati consummate din acea marfa . In formarea preturilor participa utilitatea si
constul de productie ) in care se manifesta caraterul limitat , raritatea factorilor de
productie)(, care determina oferta si pretul ofertei.

Preturile si productivitatea muncii

Conform lefii valorii, marfurile se vand si se cumpara la valoarea lor , determinate

de utilitatea marginala si costul de productie , care determina cererea si oferta.
Preturile se stabilesc pe piata prin negociere pe baza raportului cerere-oferta.
Cantitatea de munca necesara pentru obtinerea unei marfi se modifica cu
productivitatea muncii. Cresterea productivitatii atrage scaderea volumului de munca
cheltuit pe produs si determina modificari nu numai in marimea valorii pe unitatea de
produs , ci si in structura ei (cheltuieli material , cheltuieli cu munca vie etc )
Infunctie de modalitatea de crestere a productivitatii ( introducerea procesului
ethnic , organizarea productie si a muncii inbunatatirea calificarii, factori sociali ,
psihologici,naturali) se modifica si structura valorii marfurilor . In general ,scade
nivelul cheltuielilor cu munca vie in timp ce nivelul cheltuielilor materiale pe produs
se mentin sau cresc daca cresterea productivitati se realizeaza pe seama inzestrarii
tehnice.
Relatia productivitate-preturi este , in general , o relatie cauza-efect ; daca
productivitatea creste , preturile ar trebui sa scada.
Dupa decembrie 1989, preturile au crescut vertiginous din cauza reducerii
volumului preductiei , a productivitatii ( comportament negativ fata de munca ),

17
mentinerii mult timp inainte de 1989 a unor preturi scazute ,pierderea unor piete
externe avantajoase , cresterea salariilor ( nu a fost respectate cerinta obiectiva ca
porductivitatea muncii sa devanseze ritmul de crestere a salariilor ), dezechilibru intre
cerere si oferta .Pentru asigurarea echilibrului cerere-oferta trebuie actionat in sensul
cresterii productiei. Productivitatea ,care reflecta eficenta cu care este cheltuita
munca , este pricipalul factor de crestere a productiei. Intr-o economie de piata ,
agentii ecoomici producatori ( chiar vanzatori) trebuie sa actioneze pentru reducerea
costurilor , nu pentru cresterea preturilor .

Preturile , salariile si inflatia

Cand se afla in circulatie o masa excesiva de bani in raport cu nevoile circulatiei ,

banii se depreciaza fata de marfurile si serviciile aferente ,deci exista
inflatie.fenomenul inflactinist este insotit de cresterea preturilor . Intre preturi si inflatie
exista o interconditionare reciproca ,preturile putand fi atat cauza , cat si effect ale
inflatiei.
Inflatia prin cerere se manifesta cand cererea nu este satisfacuta in mod constant
(penurie), avand ca effect cresterea excesiva a preturilor ,cresterea costurilor vietii.
De asemenea , se opereaza sporuri salariale ,cresc costurile de productie ( una din
cauzele inflatiei prin costuri). Acoperirea sporurilor salariale de la buget (cresterea
cheltuielilor bugetare) duce la cresterea cererii de moneda a creditului si la emisiune
de moneda .Cresterea preturilor cauzata de penurie este urmata de cresterea
preturilor din cauze
Monetare , inflatia prin cerere transformandu -se in inflatie monetara.
Daca cresterea preturilor nationale devanseaza preturile externe , exportul este
franat, se faciliteaza importul , se epuizeaza rezervele valutare.
Influenta preturilor asupra inflatiei se poate urmari la trei niveluri:
- la pruducatori – preturile exercita presiuni asupra elementelor structurale de pret , in
primul rand asupra costurilor , urmate de presiuni asupra nevoilor de resurse
financiare , producatorii fiind nevoiti sa creasca pretul la vanzare
- la nivelul pietei – cresterea preturilor in situatia in care cererea este neacoperita de
oferta favorizeaza inflatia
- la nivelul economiei nationale - nevoia de resurse financiare astatului conduce la
cresterea cantitatii de bani prin emisiune peste nevoile reale ale circulatiei monetare
si , prin aceasta , la cresterea preturilor .
Pretul fiecarui produs avtioneaza prin propagare si generalizare asupra costului
tuturor celorlalte produse
In concluzie , factorii de activare a inflatiei sunt :
- crestearea preturilor materiilor prime si activelor fixe
-cresterea salariilor si a altor obligatii sociale si fiscal ale agentilor economici
-cresterea ponderi creditului in totalul resurselor agentilor economici,
-excesul de masa monetara in circulatie in conditiile dificitului bugetar

18
Strategiile economice antiinflationiste in tari cu economie de piata sunt :
-inghetarea preturilor , salariilor , monedei, veniturilor si cheltuielilor bugetului de stat
-stabilirea unor indici maximi de crestere a preturilor pentru o anumita perioada ,
limite maxime ale cotelor de adios commercial,limite maxime ale consumurilor
specific unitare pe produs, limite pentru marja profitlui si impunearea acestuia in cote
progresive
-exercjtarea unui control finaciar riguros asupra costurilor prevazute in preturile de
oferta
-respectarea relatiei productivitatea munci –salarii
-crearea unor conditii pentru negocierea reala a preturilor intre producatori si
constumatori

3.2 Liberalizarea preturilor

Necesitatea liberalizarii preturilor in Romania

Sistemul reglemantat in legea 19/1971 a creat distorsiuni prin deformarea
costurilor reale de productie din ramurile de baza in conditiile unor cursuri de schimb
mentinute artificial . Principala contradictie din economia planificata a fost cea plan-
piata, planul dirija productia spre o anumita structura , iar preturile stabilite de stat
spre o alta structura.
Necesitatea reasezarii generale a preturilor a fost impusa de :
-privatizarea intreprinderilor care presupune reevaloarea patrimoniului
-protejarea consumului intern de migratia produselor ieftine pester granite
-crearea conditiilor reale de concurenta intre produsele romanesti si cele straine
-determinarea preturilor materiilor prime de import functie de cursul real de schimb .

Conditii si modalitati de realizare a liberalizarii preturilor si consecintele acesteia

Liberarizarea preturilor s-a declansat inaintea actiunii de privatizare in conditiile
unui dezechilibru intre cerere si oferta si sub presiunea preturilor externe si a
organismelor intrenatiomale. Dupa 1989, cererea a crescut , umare a unor restituiri si
a actiunilor de contraband oferta s-a redus , urmare a scaderii productiei prin ruperea
relatiilor economice pe vericala sip e orizontala.
Echilibrarea cererii cu oferta se poate face prin cresterea productie pe seama
cresterii productivatatii munci si concurentei. Cadrul legislative a fost incomplete ,
legea 15/1990 nu a precizat cine reprezinta la negocieri populatia in calitate de
consumator.
Privatizarea se poate infaptui:
-total , cu efecte economice positive, dar efecte sociale negative
-gradual , cu mentinerea subventiei bugetare.
Trecerea tarii de la un dirijism tatal la un liberalism exagerat a dus la ruperea
contractelor economice.

19
Subventionarea si garantarea pretului unor marfuri de catre stat

Modalitatile de interventie a statului pot fi :

-directe – prin acordarea de subventii, prime de stat ,p[rin limitarea sau garantarea
unor preturi
-indirecte – prin politica fiscal,vamala,bugetara ,de credit
Subventionarea de la buget s-a realizat in economia planificata si pentru
activitati cu pierderi sau pentru acoperirea unor diferente de pret nefavorizabile ,
rezultate mai ales din activitati de export . In economia de piata , acestea se face in
conditiile in care preturile cu ridicata sunt stabilite de catre stat la un nivel mai scazut
decat costurile de productie, avand avantaje in industria extractive intrucat ovtinerea
resurselor chiar cu costuri ridicate este preferabila impozitului.dezavantajele se
refera la faptul ca subventia de la buget face dificila identificarea cauzelor producerii
de pierderi si nu stimuleaza producatorii.

CONCLUZII

Stabilirea echilibrului intre cerere si oferta presupune cunoasterea cererii efective

si adaptarea ofertei la nivelul si structura acesteia.Nivelul pretului pietei este
influentat si de cantitatea de bani existent in circulatie ,desi moneda nu intervine in
stabilirea raportului de schimb si a structurii pretului .
O moneda instabilita denatureaza preturile , influenteaza negative realizarea
contractelor comerciale si previziunilor , anihileaza fructificarea economiilor in cazul
cresterii preturilor (scaderea puterii de cumparare a monedei).
In economia de piata , costul influenteaza in mod indirect pretul format pe piata ,
prin intermediul costului cuprins in pretul de oferta al producatorului , pretul pietei
dobandind un rol direct in influentarea costurilor , obligandu-I ,astfel, pe producatori
sa-si reduca costurile pentru a-si majora profitul .

20
 BIBLIOGRAFIE

1. Moşteanu T., Dumitrescu D., Floricel C., Vuţă M – “Culegere de aplicaţii

practice şi studii de caz la disciplina Preţuri şi Concurenţă”, Ediţia a II-a,
revizuită şi completată, Editura Didactică şi Pedagogică, bUCUREşTI, 1999.

2. Moşteanu T., Dumitrescu D., Floricel C., Alexandru F. – “Preţuri şi

concurenţă”, Ediţia 3, Editura Didactică şi Pedagogică, 2000

3. P. Bran- Economia valorii, Editura Economică, Bucureşti 1995

4. C. Ionete- Comportamentul procesului de formare a preţurilor, Editura

Academiei, Bucureşti 1976

5. Năstase Carmen – Microeconomie , Editura Universităţii Suceava, Suceava,

2006

6. www.scribd.com

7. www.referatele.com

8. documents.tips

9. ebooks.unibuc.ro

21