Facultatea de Design Industrial și Managementul Afacerilor

Domeniul Inginerie și Management, anul I

Disciplina: Bazele economiei (I), ș.l. dr. ec. B. Tudose
Curs nr. 9
5. PIEŢE ŞI PREŢURI
Obiective
 Clarificarea și delimitarea conceptelor fundamentale (piață, structură a pieței, concurență, preț).
 Înțelegerea modului cum funcționează piețele.
 Evidențierea structurilor pieței și formarea unei imagini de ansamblu asupra diversității tipurilor și formelor de piață
în economia contemporană.
 Cunoașterea prețului în calitatea sa de variabilă fundamentală a pieței, alături de cerere, ofertă și concurență;
 Înțelegerea mecanismului formării prețului prin interacțiunea forțelor cererii și ofertei pe diferitele structuri (tipuri)
ale pieței
 Identificarea și explicarea reacțiilor agenților economici (cumpărătorilor și vânzătorilor) la semnalele emise de
prețurile de pe piețele respective.
 Deprinderea studenților cu tehnicile și modelele de analiză și reprezentare a echilibrelor pieței.

5.1. PIAȚA: CONCEPT, ROL, FUNCȚII, TIPOLOGII

Economia de schimb constituie baza apariției, existenței și funcționării pieței care a avut o evoluție continuă.
Funcționarea corectă a pieței nu se poate realiza decât în economia concurențială, care permite agenților economici
să se confrunte liber pe piață, deciziile lor să interacționeze, ea devenind instituția care mediază aceste legături.
Noțiunea de piață reflectă o realitate foarte complexă și nuanțată în timp și spațiu, neexistând o definiție unanim
acceptată a acesteia.
Piața este o categorie specifică economiei de schimb care exprimă ansamblul relațiilor generate de actele
de vânzare-cumpărare, împreună cu fenomenele legate de manifestarea cererii și ofertei și în conexiune cu spațiul și
timpul în care acestea se desfășoară.
Piața a devenit necesară și a apărut atunci când funcția consumului s-a separat de funcția producției, ea
fiind – în trecut ca și în prezent – o consecință inevitabilă a acestui proces. De-a lungul timpului piața s-a dezvoltat
atât în lărgime (prin creșterea numărului purtătorilor ofertei și ai cererii) cât și în adâncime (prin creșterea volumului
tranzacțiilor), devenind o realitate tot mai complexă. Unei economii concurențiale (capitaliste) îi corespund ample
rețele de piețe inter-relaționate (care alcătuiesc mecanismul economiei concurențiale de piață).
Datorită complexității și diversității structurilor caracteristice pieței, există o varietate de abordări și mai multe
unghiuri de vedere sub care poate fi privită și definită (piața), fiecare încercând să ofere o imagine cât mai apropiată
de sensul contemporan al acesteia. Toate punctele de vedere exprimate (cu privire la piață) au ca fundament relațiile
dintre vânzători și cumpărători sau cadrul în care se manifestă cererea și oferta. Piața se definește prin trei
dimensiuni: capacitate (reflectată prin volumul cererii și ofertei); arie (reflectată prin dimensiunea sa spațială și pin
gravitația comercială) și structură (apreciată pe baza numărului purtătorilor de cerere și numărul purtătorilor ofertei).
Prin urmare, piața poate fi înțeleasă în accepțiunea ei spațială și economică. Profesorul francez Abraham
Frois arăta că piața unui bun poate fi definită ca loc de întâlnire, la un moment dat, a dorințelor cumpărătorilor
exprimate prin cererea lor și a dorințelor producătorilor exprimate prin oferta lor. În accepțiunea ei economică, piața
(cum a susținut Michel Didier) apare ca o adevărată rețea de comunicații între vânzători și cumpărători, care se
informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre prețurile cerute sau propuse pentru
încheierea tranzacțiilor.
Piața este considerată, înainte de toate, drept spațiu economic în care se exprimă și se întâlnesc cererea și
oferta, ai căror purtători sunt agenții economici în calitate de cumpărători și de vânzători. Pe o anumită piață, cererea
și oferta se găsesc una fața de alta într-un anumit raport de mărime, în funcție de care se formează și evoluează
prețurile la care se vând și se cumpără mărfurile. Nivelul și evoluția prețurilor determină comportamentul agenților
economici, orientându-i cât și ce să cumpere sau să ofere pe piață. Agenții economici care acționează pe aceeași
piață intră, astfel, în relații de concurență sau competiție, în cadrul cărora fiecare caută să-și maximizeze scopurile
urmărite. Piața funcționează astfel ca un mecanism cu autoreglare, al cărui regulator este concurența.
Elementele evidențiate mai sus definesc în esență piața, instituția centrală în jurul căreia gravitează viața
economică. Într-o economie de piața concurențială, mecanismul pieței este acea forță impersonală („mâna invizibilă”)
care coordonează alegerile și acțiunile tuturor agenților economici și, în ultimă instanță, reglează viața economică de
ansamblu. „Acest mecanism – arată economistul american L. Atkinson – este remarcabil datorită ușurinței cu care
coordonează multitudinea de decizii ce trebuie luate pentru a asigura felurite de bunuri și servicii corespunzătoare în
cantitățile potrivite, care să ajungă la locurile potrivite în mâinile potrivite și la timpul potrivit.”1

1 Atkinson, L. (1982), Economics, The Science of Choice, Erwin Inc., op. cit. p. 35
1
 Sintetizând, putem afirma că piața
- relevă întâlnirea, directă sau intermediată, a cererii cu oferta unuia sau mai multor bunuri, stabilirea prețului de
vânzare-cumpărare și a cantităților care se schimbă;
- este principalul canal de comunicații între producție și consum, ca domenii fundamentale ale activității economice;
- este principalul mecanism de alocare a resurselor economice limitate pentru a produce bunuri economice destinate
satisfacerii nevoilor nelimitate;
- implică anumite variabile: bunurile marfare; cererea; oferta, prețul și concurența;
- poate fi privită din următoarele puncte de vedere:
a) locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociale cu capacitatea de cumpărare a
mărfurilor oferite și convenabile pentru ei (altfel spus, spațiu în care se desfășoară activitatea economică);
b) formă de exprimare și manifestare a cererii și ofertei;
c) gama de acțiuni prin care cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii;
d) cadrul de formare a prețului;
e) locul de manifestare al concurenței.
Funcții ale pieței
Există trei funcții esențiale pe care piața le îndeplinește și care sunt absolut necesare pentru
reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piața asigură contactul permanent dintre producătorii și consumatorii de mărfuri, dintre ofertă și cerere,
dintre producție și consum atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic, având următoarele semnificații:
- dinamica pieței reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuințelor economice ale societății
orientând activitățile de producere a bunurilor și serviciilor;
- jocul liber al cererii și ofertei determină modul în care agenții economici își procură și utilizează resursele
naturale, materiale financiare și umane în cadrul pieței;
- sistemul propriu de pârghii economice creat de piață duce la reglarea acesteia și a economiei naționale în
ansamblu.
2. Piața are rolul de sistem de comunicație a informațiilor necesare agenților economici, în calitatea lor de
producători și consumatori. Prin intermediul pieței, cumpărătorii și vânzătorii se informează reciproc asupra a ce, cât,
cum, la ce preț intenționează să producă, să vândă, să cumpere și să consume. Astfel, prin tatonări, pot fi identificate
cele mai bune prețuri și cantități (de echilibru), determinând agenții economici să aloce resursele rare pe diferite
domenii și categorii de utilizări
3. Față de cele două funcții anterior enunțate, mai poate fi invocată o a treia funcție (reziduală): piața este
„mâna invizibilă” care îi orientează pe vânzători și cumpărători în vederea adoptării celei mai bune decizii privind
problema fundamentală a economiei: „ce? cât? cum? pentru cine? de la cine?”. În această abordare, piața poate fi
admisă ca o instituție socială, dar cu mențiunea că ea nu reflectă și nu reglează interesele sociale sau comune (așa
cum face statul); piața reflectă și este purtătoarea intereselor individuale (ale producător și cumpărător individuali).
Structura pieței. Privită în ansamblu, piața reprezintă un sistem deosebit de complex, format dintr-o
multitudine de segmente, forme și tipuri de piețe care se găsesc într-o strânsă interdependență. Evoluția prețurilor pe
o anumită piață afectează, în timp, nivelul prețurilor existente pe celelalte piețe.
Segmentele mari ale pieței rezultă din logica fluxului circular al activității în economia de piață; analiza lui a
scos în evidență interdependențele complexe existente între piețele factorilor de producție și piețele bunurilor
(produselor), în cadrul cărora firmele și gospodăriile – în calitatea lor de principali agenți ai economiei de piața –
îndeplinesc simultan rolul de cumpărători și vânzători.
PIAȚA Resursele circulă de la gospodării la
RESURSELOR întreprinderi prin piața de resurse, iar
- gospodăriile vând;
- întreprinderile cumpără.
produsele circulă de la întreprinderi la
GOSPODĂRII gospodării prin piața de produse (săgețile
ÎNTREPRINDERI - vând resurse; roșii au un traseu invers acelor de ceas).
- cumpără resurse; - cumpără produse. Opuse acestor fluxuri reale sunt fluxurile
- vând produse.
monetare (săgețile negre indică circuitul
PIAȚA acelor de ceas). Gospodăriile primesc
PRODUSELOR venituri de la întreprinderi prin piața
- gospodăriile cumpără; resurselor, iar întreprinderile primesc
- întreprinderile vând.
venituri de la gospodării prin piața
Figura nr. 1. Fluxul circular al activității economice produselor.
Piața, ca mecanism care reglează economia, se manifestă ca un ansamblu de piețe interdependente care
formează sistemul de piețe, caracterizat prin:
1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării (bunuri omogene și bunuri eterogene);
2
 2) numărul subiecților participanți;
3) puterea economică a participanților, utilizându-se termenii de:
- atomicitate – subiecții pieței au putere și importanță economică apropiate;
- molecularitate – participanții au puteri economice diferite;
4) gradul de cunoaștere a mediului economic de către agenții participanți la piață;
5) caracteristicile comportamentului de piață al agenților economici, reflectate în atributele de libertate,
mobilitate, fluiditate, inițiativele subiecților participanți la piață.
Criterii de grupare a piețelor
Există numeroase alte structuri ale pieței a căror analiză pune în evidență complexitatea acesteia în
economia contemporană. Orice piață se caracterizează prin: obiect, respectiv natura bunurilor care fac obiectul
tranzacțiilor pe piață; potențialul și volumul tranzacțiilor; numărul participanților și forța economică a acestora; aria
geografică; modul de organizare și instituțiile aferente etc. Toate aceste caracteristici menționate și altele pot fi
folosite drept criterii de clasificare a piețelor.
a) După natura economică a bunurilor care formează obiectul tranzacțiilor pe piață se disting:2
- piața satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
- piața prodfactorilor – care cuprinde: piața muncii, piața pământului, piața capitalului, piața informației, piața
resurselor naturale, piața de marketing, piața creației tehnice, piața serviciilor manageriale, piața monetară; piața
financiară (a activelor financiare); piața valutară (a schimburilor valutare) etc.
b) După spațiul economic de proveniență a agenților cererii și ofertei, distingem: piețe locale, piețe regionale,
piața națională, piața mondială.
c) După volumul tranzacțiilor care se derulează, se poate vorbi despre: piețe dispersate, descentralizate,
numite en-detail; piețe concentrate, centralizate, cum sunt bursele, piețele en-gros.
d) În funcție de gradul de acces la informații a agenților economici, se poate vorbi despre: piețe transparente;
piețe opace, în care participanții dețin informații reduse și izolate.
e) După modul de acces pe piață, se disting: piețe libere; piețe reglementate; piețe intermediate, pe care au
acces doar persoanele autorizate (de exemplu, brokerii, dealerii).
f) După forța economică a participanților, se cunosc: piețe atomizate, în care toți agenții sunt primitori de
prețuri („prices taker”); piețe molecularizate, în care agenții sunt creatori sau căutători de prețuri („prices searchers”).
g) După modul în care funcționează și cum sunt studiate, pot exista: piețe cu concurență pură și perfectă;
piețe reale cu concurență imperfectă, piețe de monopol.
h) În raport cu factorul timp, se poate vorbi de: piețe la vedere; piețe la termen.
i) După existența sau inexistența obiectelor tranzacționate distingem: a) piața reală pe care se
tranzacționează bunurile reale, existente pe piață în momentul tranzacției; b) piața fictivă pe care se tranzacționează
titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri și bursa de valori mobiliare.
j) După momentul încheierii și finalizării tranzacțiilor se disting:
- piața la vedere – tranzacția se încheie și se finalizează în același moment;
- piața la termen – tranzacția se finalizează ulterior, după un termen convenit în momentul contractării;
- piața disponibilă – să livreze la dorința consumatorului.
k) După gradul de diversificare a bunurilor tranzacționate se cunosc:
- piața bunurilor omogene – uniforme; - piața bunurilor eterogene (diversificate).
l) După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:
- piața vânzătorului – specifică stării de absorbție, când cererea este mai mare decât oferta;
- piața cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai mare decât cererea.
m) După rolul pe care îl îndeplinește, se poate vorbi despre:
- piața fiecărui bun și serviciu, - piața tuturor bunurilor și serviciilor, - piața ca mecanism care reglează economia.

5.2. PREȚURILE
Problematica prețurilor a suscitat de-a lungul istoriei științei economice ample dezbateri și controverse,
generate de complexitatea deosebită a acestui concept, ca și de multitudinea factorilor ce intervin în procesul
formării și evoluției prețului.
Prețul exprimă cantitatea de monedă (suma de bani) ce trebuie plătită, la un moment dat, pe o anumită
piață, pentru achiziționarea unei unități dintr-un anumit bun, în cadrul tranzacțiilor bilaterale de piață. Altfel spus,
prețul este determinat de piață și reprezintă suma de bani cerută de vânzător și acceptată cumpărător în schimbul
unui bun economic. Prețul reprezintă cea mai generală formă de măsurare economică, denumită și monetară;
sintagma „preț” este una dintre cele mai complexe categorii din teoria economică.

2 Heyne, P., Boettke, P. J., Prychitko, D.N. (2011), Modul de gândire economic, Editura BIZZKIT, București
3
 Prețurile se află sub influența permanentă a variabilelor de intrare și ieșire a sistemului economic, constitu-
indu-se în principal mesaj de semnalizare a stării acestuia și de anticipare a evoluției sale. Principalii factori care
exercită influențe asupra prețului sunt: costul de producție unitar, randamentul utilizării factorilor de producție; valoa-
rea de schimb și puterea de cumpărare a banilor; raportul cerere-ofertă; cursul de schimb al monedei naționale etc.
Considerată ca o variabilă independentă, creșterea sau scăderea prețului determină modificarea cererii și
ofertei, în sens invers una față de cealaltă. Nivelul și dinamica cererii și ofertei pot determina modificări ale prețurilor.
Tabelul nr. 1. Determinanți ai prețurilor
a) Din partea cererii, prețul va fi influențat de: b) Din partea ofertei, prețul va fi influențat de:
- utilitatea economică pe care consumatorul o atribuie unui bun; - costul producției, - costul stocării produselor,
- veniturile de care dispune și preferințele sale; - nivelul impozitelor și al taxelor,
- prețul aceluiași obiect pe alte piețe; - numărul firmelor concurente pe piață,
- prețul unor mărfuri similare (bunuri substituibile). - prețul aceluiași produs pe alte piețe.
Când cererea este mai mare decât oferta, prețul crește. Atunci când, pentru un bun economic, oferta este mai mare
Ulterior, creșterea prețului determina reducerea cererii și apropierea ei decât cererea se va înregistra o scădere a prețului, stimulând
de ofertă. Invers, când cererea este mai mică decât oferta, prețul scade cererea să crească la nivelul ofertei existente, și invers, dacă
stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau oferta este mai mică decât cererea, ea va duce la scumpirea
egaliza cu oferta bunul respectiv. produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.
Prețul este determinat de:
- consumul de factori de producție (context în care prețul exprimă condițiile producției și interesele purtătorului ofertei),
- utilitatea marginală și raritatea bunului ((context în care prețul exprimă interesele purtătorului cererii).

Rolul esențial al prețurilor în cadrul mecanismului economiei de piață este reliefat prin funcțiile acestora:
1. Funcția de calcul și măsurare a cheltuielilor și rezultatelor constă în aceea că prin intermediul prețurilor, o
mare diversitate a consumurilor de resurse economice, veniturile, fluxurile și tranzacțiile care se derulează la toate
nivelurile și toți subiecții activității economice, sunt uniformizate sub formă monetară. Cea mai generalizatoare formă
de măsurare economică – cea monetară – se realizează astfel prin mijlocirea prețurilor. De aceea, realizarea acestei
funcții este condiționată de existența unor prețuri corecte, care să ilustreze cât mai fidel faptele economice, starea și
sensurile de mișcare ale economiei.
2. Funcția de informare a agenților economici asupra cerințelor pieței. Prețurile constituie rețeaua de
informații a sistemului economic, ele semnalând tuturor agenților economici schimbările intervenite în condițiile
producției și ale cererii și, prin aceasta, despre noile alternative și oportunități ce le au la dispoziție. Prețul are o
puternică încărcătură informațională, într-o formă simplă, rapidă și ieftin transmisibilă; o enormă cantitate de
informații din economie este astfel „distilată” prin rețeaua de prețuri care la rândul lor călăuzesc alegerile și acțiunile
agenților economici.
3. Funcția de distribuire a veniturilor se referă la faptul că prin intermediul prețurilor are loc remunerarea
serviciilor factorilor de producție, precum și recuperarea costurilor de producție și obținerea unui anumit profit de
către întreprinzător. Procesul de formare și distribuire a veniturilor este mijlocit, astfel, de prețurile factorilor de
producție și de prețurile produselor care „arbitrează” accesul persoanelor și categoriilor de persoane la bunurile
economice.
4. Funcția de stimulare. Prin locul lor în rețeaua de informații și prin influența directă asupra veniturilor și
cheltuielilor agenților economici, prețurile constituie componenta motivațională principală a acțiunilor producătorilor și
cumpărătorilor. În acest cadru, prețurile reprezintă elementul central al opțiunilor agenților economici, stimulându-i în
atragerea și utilizarea eficientă a resurselor economice, în adaptarea permanentă a nivelului și structurii producției la
cerințele reale ale pieței etc.
Cererea și oferta nu sunt singurele forțe care determină nivelul și evoluția prețului în economia reală. Atunci
când prețurile se formează și evoluează în mod liber pe baza condițiilor pieței (fără nici o intervenție din afară),
acestea se numesc prețuri libere. Atunci când nu există alte forțe suficient de puternice pentru a stabili nivelul
prețului și a-i determina evoluția spunem că suntem într-un model de piață cu concurență perfectă. Dar, în economia
contemporană, dominante sunt structurile de piață cu concurență imperfectă. În cadrul acestor structuri pot exista
firme sau un grup de firme care dispun de suficientă forță și mijloace pentru a influența și a determina nivelul prețului.
Datorită puterii lor de piață, ele pot vinde cantități diferite la prețuri diferite și, în consecință, caută prețurile cele mai
profitabile.
5.2.1. FORMAREA PREȚULUI
Experiența istorică reliefează existența unor trăsături general-valabile ale formării și funcționării prețurilor,
trăsături care își au sursă primară în teoria factorilor de producție. În practica economică, se întâlnesc trei categorii
de prețuri:
1) prețuri libere – care se formează în condiții de concurență deschisă, la intersecția cererii cu oferta;
2) prețuri administrate/reglementate – care sunt impuse de firme mari (dominante pe piață) sau controlate de stat;

4
 3) prețuri mixte – care se formează prin împletirea mecanismului pieței cu intervenția statului sau a firmelor
care, prin puterea lor economică, domină segmente mari ale pieței.
# Prețuri libere
Formarea liberă a prețului se poate realiza doar pe o piață cu concurență perfectă. Prețul de echilibru este
prețul la care cantitatea dintr-un bun economic (care se poate vinde & cumpăra) este cea mai mare. Prețul de
echilibru este prețul la care cererea și oferta devin egale (la cel mai mare volum de vânzări și cumpărări pe piață).
Cunoscut și sub denumirea de preț de piață, prețul de echilibru reprezintă punctul în care curba cererii
intersectează curba ofertei (prin urmare, cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută).
Agenții economici tind spre acest preț de echilibru, deoarece el este un „punct de atracție”; pe măsură ce se
apropie mai mult de el: riscurile lor se diminuează; crește gradul de reușită în acțiunile lor; cererea și oferta tind să
se echilibreze. Realizarea echilibrului, la un moment dat, depinde de: costurile de producție; veniturile și
comportamentul consumatorului; prețurile altor bunuri economice; evoluția cererii și ofertei etc.
Prețul de echilibru se poate stabili: la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor; la un nivel scăzut,
când agenții economici produc cu costuri mai mici.
Caracteristicile esențiale ale prețului de echilibru sunt: 1. apare spontan pe piață, prin jocul liber al forțelor
pieței (cererea și oferta); 2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forțe ale pieței la acel nivel la care
vânzările sunt maxime; 3. este unic pentru fiecare bun economic; 4. selecționează agenții economici eliminându-i pe
cei necompetitivi fiind un punct de atracție ce le permite să-și atingă scopurile; 5. este un preț dinamic, creșterea sau
scăderea lui depind de evoluția raportului cerere-ofertă; 6. asigură un echilibru dinamic al pieței. Deoarece aceste
condiții nu pot fi realizate pe piața reală, rezultă că starea de echilibru nu poate fi atinsă, decât ca tendință.
# Prețurile administrate
Prețurile care sunt rezultatul politicilor și deciziilor marilor firme (monopoluri, oligopoluri, etc.) sunt numite
„prețuri administrate”. Deși există moduri și nuanțe diferite de interpretare a acestor prețuri, ideea de bază constă în
evidențierea faptului că în cadrul structurii pieței contemporane există prețuri în a căror formare politicile marilor firme
sunt esențiale.
Economia modernă este dominată de marile corporații, care folosesc puterea lor de piață pentru a
administra prețurile. Iată câteva considerații în acest sens ale renumitului economist american John Keneth
Galbraith:3
„Firmele mici pot, după împrejurări, să inițieze modificări de prețuri. Poziția firmelor mari este însă decisivă. Din moment ce
marile firme au cele mai dezvoltate tehnostructuri, rezultă că prețurile fixate pe ansamblul industriei respective reflectă
preponderent obiectivele acestei structuri dezvoltate. Aceste firme, în privința capacității de influențare, nici nu se pot compara
cu cea a întreprinzătorului capitalist”.
„Piața industrială tipică este acea a câtorva firme sau a oligopolului. Firmele din aceste domenii industriale controlează
prețurile din cauza nevoii de a se apăra – ca replică la imensul capital investit, la orizontul de timp înveterat, la specializarea
extensivă și, ca urmare , la proporția mult mai mare a cheltuielilor generale. Aceeași tehnologie și aceeași organizare permit o
productivitate crescută și cheltuieli mai reduse”
# Prețuri reglementate
În procesul formării prețurilor, pe anumite piețe, pot interveni și alte centre de putere, cum sunt cele ale
autorității publice. Prețurile rezultate din mecanismele pieței, dar pe baza unor reglementări ale administrației publice
(normative referitoare la costuri, cote de taxe și impozite indirecte, stabilirea unor limite de variație sau plafoane de
preț etc.) se numesc prețuri reglementate. Gradul în care prețurile respective sunt reglementate depinde de
particularitățile diferitelor tipuri și forme de piețe, precum și de obiectivele politicilor de prețuri adoptate de stat.
Intervenția statului în procesul formării și evoluției prețurilor urmărește prevenirea sau atenuarea dificultăților
economice și sociale, asigurarea stabilității economiei și sporirea eficienței sale, având la bază o diversitate de
metode economice sau extraeconomice, pe care statul le folosește pentru: * frânarea creșterii prețurilor în general,
prin menținerea la un nivel scăzut a celor din sectorul de stat; *achiziționarea de către stat a unor cantități importante
de materii prime și materiale strategice, la prețuri minime garantate și manevrarea lor în perioada creșterii prețurilor;
* asigurarea unor prețuri avantajoase la materiile prime de bază; * menținerea unor tarife relativ reduse la
transporturi și alte servicii industriale; * subvenționarea prețurilor în condițiile în care unele ramuri se confruntă cu
dificultăți financiare; * „înghețarea prețurilor”, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării lor.
Liberalizarea prețurilor, înțeleasă ca trecerea de la prețurile reglementate centralizat la cele formate
preponderent prin acțiunea mecanismelor pieței, generează efecte pozitive asupra evoluției economiei naționale.
# Prețuri mixte
Sunt prețurile formate liber pe piață, însă pentru care există o anumită reglementare din partea statului. Pot
fi: a) prețurile minime (de obicei mai mare decât prețul de echilibru; se practică pentru produsele agricole); b) prețuri
maxime (tutun, alcool); c) prețuri diferențiate (în funcție de categoriile de cumpărători, de timp şi de cantitatea

3 Galbraith, John Keneth, Știința economică și interesul public, p. 159

5
cumpărată); d) prețuri de bursă (prețurile practicate pentru produse omogene, care sunt tranzacționate la bursă); e)
prețuri de licitație (pentru bunurile cu ofertă rigidă sau rare); f) preț de dumping (prețuri pentru penetrarea pe noi piețe
de desfacere; ele sunt, de obicei, mai mici decât costul de producție sau egale cu ele, şi sunt practicate de
întreprinderile mari).

5.2.2. PREȚUL ABSOLUT ȘI PREȚUL RELATIV

Cele patru categorii de prețuri analizate mai sus – prețuri libere, administrate, reglementate și mixte – se
disting după modul de formare a lor și se întâlnesc atât în cadrul tranzacțiilor de vânzare-cumpărare a produselor
(bunuri de consum și bunuri de producție), cât și pe celelalte piețe. În cadrul acestora din urmă, prețurile cunosc
forme specifice și poartă denumiri adecvate precum: salariul (prețul muncii), rata dobânzii (prețul capitalului
împrumutat/economisit), renta (prețul utilizării pământului), chiria (prețul utilizării unui bun), cursurile titlurilor
financiare, cursul valutar etc.
Toate categoriile și formele de preț sunt expresii monetare și, în timp, sunt expuse deprecierii. Pentru a
cunoaște ce se întâmplă cu prețul unui bun în timpul unei perioade inflaționiste se folosește, alături de prețul
absolut, conceptul de preț relativ.
Prețul absolut este cantitatea de monedă (prețul exprimat în bani) care trebuie plătită pentru a achiziționa o
unitate din bunul respectiv. De exemplu: 1Kg grâu = 2 lei; 1Kg carne = 20 lei; 1 litru benzină = 6 lei; 1 oră de muncă
= 100 lei (brut); 1 euro = 4,6 lei etc.
Prețul relativ este prețul unui bun exprimat în funcție de prețul altor bunuri. De exemplu: 1Kg carne = 5
salarii orare (2080 lei salariul brut minim pe economie). În anul 1990, prețul unui apartament cu două camere era de
123.000 lei vechi, iar prețul unui autoturism Dacia era de aproximativ 102.000 lei (altfel spus, 1 apartament = 1,2
autoturisme). În prezent, prețul unui apartament cu două camere este de 216.000 lei (echivalentul a 45000 euro), iar
prețul unui autoturism Dacia (DUSTER, echipat) este de 96000 lei (echivalentul a 20000 euro); 1 apartament = 2,5
autoturisme).
În general, prețul relativ poate fi determinat prin compararea modificării prețului respectiv cu media
modificării tuturor celorlalte prețuri (respectiv, nivelul general al prețurilor). De exemplu, dacă în timpul unei perioade
prețul grâului a crescut cu 10%, iar nivelul general al prețurilor a crescut cu 25%, atunci prețul relativ al grâului a
scăzut; cu toate că prețul absolut al grâului a crescut, el a devenit relativ mai ieftin.
Reducerea constantă și pe o perioadă îndelungată a prețurilor relative ale unor produse generează
consecințe complexe, întrucât sectoarele respective de activitate înregistrează pierderi de venituri și patrimoniu prin
așa-numitul fenomen al „foarfecelui prețurilor”. Experiența României și a multor țări arată că, într-o astfel de situație
se află prețurile relative ale produselor agricole, ceea ce și explică politicile speciale adoptate în domeniul agriculturii,
care urmăresc, printre altele și protejarea producătorilor agricoli.
Anexa 1. Teorii și practici de analiză a prețului

Teoria prețurilor constituie un domeniu prioritar al științei economice, toate școlile și curentele de gândire economică
acordându-i un loc central (economia fiind definită ca știință a formării și evoluției prețurilor). Încă din Antichitate s-a intuit că
prețul măsoară „ceva” fără a se fi explicat ce anume. Astfel, Aristotel arata că, în procesul schimbului, prețul exprimă
comensurabilitatea mărfurilor, deși echivalența a două lucruri diferite calitativ i se părea nenaturală. Prima explicație a raportului
de schimb a realizat-o, după două milenii, Adam Smith care afirmă că „munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor
mărfurilor”. Teoria prețurilor pe baza valorii-muncă a fost dezvoltată ulterior de către reprezentanții economiei politice clasice,
îndeosebi de către David Ricardo care a elaborat un adevărat tratat asupra valorii, ca substanță comună a mărfurilor.
Definirea prețului ca expresie bănească a valorii mărfii și mai ales explicarea procesului formării lui pe baza teoriei
valorii-muncă au întâmpinat încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea o puternică opoziție. Astfel, școala neoclasică a fundamentat
teoria subiectivă a valorii, după care prețul unui bun este determinat de utilitatea marginală și raritatea acestuia. Pe baza lor se
formează și evoluează cererea, care se află de fiecare dată într-un raport de mărime cu oferta, determinând nivelul și dinamica
prețului. În principal, deosebirea dintre teoria clasică și cea neoclasică decurge din cauza primară care determină prețul. Dacă
după clasici acesta este determinat în principal de condițiile de producție ale mărfii, după neoclasici, rolul decisiv în formarea
prețului revine pieței unde se manifestă utilitatea și raritatea bunurilor.
Teoria modernă a prețului începe cu contribuția Școlii de la Cambridge (prin „teorie a prețului fără valoare”). Pentru a
lămuri relația dintre preț și valoare, A. Marshall a explicat astfel: „A te întreba dacă prețul unui bun este dat de consumul de
factori de producție ori de utilitatea marginală și raritatea lui – este sinonim cu a te întreba dacă o coală de hârtie așezată între
lamele unui foarfece este tăiată de lama de jos sau de cea de sus”. În consecință, prețul este determinat atât de consumul
de factori de producție (reflectând interesele producătorilor), cât și de utilitatea marginală și raritatea bunului (reflectând
interesele purtătorilor cererii). Confruntarea acestor interese, înțeleasă ca un proces de negociere și ajustare reciprocă,
determină raportul dintre cerere și ofertă și, în final, prețul la care se tranzacționează bunul pe piață. Din acest punct de vedere,
prețul este considerat un rezultat firesc al funcționării pieței concurențiale, un determinat al celor două forțe ale sale – cererea și
oferta.

6
 Anexa 2. Echilibrul pieței și formarea prețurilor

Economiștii au elaborat două modele fundamentale limită (extreme) prin care sunt analizate interdependențele dintre
forțele pieței și prețul produselor: modelul pieței cu concurență perfectă și cel al monopolului. Ele sunt considerate „simplificări”
ale realităților pieței, întrucât multe din ipotezele pe care se bazează nu caracterizează situațiile concrete din economia
contemporană. Ambele modele menționate constituie însă premise metodologice esențiale necesare analizei proceselor
complexe de formare a prețurilor în cadrul cărora se întrepătrund elemente aparținând celor două tipuri de piețe.
Piața cu concurență perfectă reprezintă modelul teoretic de la care se pleacă în analiza diferitelor structuri ale pieței
concurențiale. În acest cadru, piața perfect competitivă este privită ca o situație ideală în economie care tinde spre echilibru, iar
interesele participanților sunt cel mai bine satisfăcute. Echilibrul se referă atât la piață cât și la firmă, fiecare din aceste echilibre
fiind abordate pe termen scurt și pe termen lung.
Echilibrul pieței cu concurență perfectă se realizează la acel nivel al prețului și volum al tranzacțiilor la care cantitatea
totală cerută de producători este egală cu cea oferită de producători, adică în punctul la care curba cererii pieței și curba ofertei
pieței (industriei) se intersectează. El se realizează pe baza unor permanente tatonări și este rezultatul negocierilor dintre
purtătorii cererii și ai ofertei, care își promovează propriile interese sub influența semnalelor transmise de evoluția condițiilor de
pe piața produsului. Pentru a ușura înțelegerea acestui proces vom lua un exemplu ipotetic, datele fiind cele din tabelul1.
Tabelul 1. Formarea prețului de echilibru
Prețuri posibile Cantități cerute Cantități oferite STAREA PIEȚEI (surplus sau exces)
Tendința prețului
(lei/buc.) (buc.) (buc.) de cerere de ofertă
3,5 1 000 4 000 3 000 Reducere
3,0 1 500 3 500 2 000 Reducere
2,5 2 000 3 000 1 000 Reducere
2,0 2 500 2 500 echilibrată Echilibru
1,5 3 000 2 000 1 000 Creștere
1,0 3 500 1 500 2 000 Creștere
5,0 4 000 1 000 3 000 Creștere

După cum se observă, modificarea în sus sau în jos a nivelului prețului bunului analizat are efecte diferite asupra
cantității cerute de cumpărători și a celei oferite de vânzători. Cu alte cuvinte, creșterea sau reducerea prețului fac ca cererea
și oferta pe piața acestui produs să se contracte sau să se extindă, dar în sens invers, ceea ce creează, după caz, fie exces de
ofertă, fie exces de cerere.
Interacțiunea dintre ofertă și cerere conduc, în final, la formarea unui preț la care ofertanții și cumpărătorii doresc și pot
vinde și achiziționa aceeași cantitate. Forțele pieței concurențiale dau, astfel, naștere la un preț de echilibru care tinde să
rămână staționar și să echilibreze piața acestui produs.
În reprezentarea grafică prețul de echilibru este determinat de punctul de intersecție între curba descrescătoare a
cererii și curba crescătoare a ofertei, punct în care cantitatea cerută devine egală cu cea oferită. Cum rezultă și din graficul
prezentat, piața este în echilibru la prețul de 2 lei/lbuc. și cantitatea de 2 500 bucăți.
Preț Exces de ofertă
Curba ofertei Presupunând că prețul s-ar fixa temporar deasupra celui
de echilibru, cantitatea cerută de cumpărători este, la acest preț,
inferioară celei oferite, surplusul de ofertă exercitând presiuni în
35
sensul reducerii prețului de vânzare. În situația inversă, dacă prețul
Prețul de echilibru scade sub nivelul celui de echilibru, se creează un exces de cerere
30
Cantitatea de echilibru care va redimensiona prețul în direcția echilibrării pieței. În ambele
situații, reacțiile și deciziile purtătorilor cererii și ai ofertei sunt
25 adecvate unui comportament maximizator, cu scopul de a obține un
avantaj comparativ din noua situație: pentru a achiziționa mai mult
20 și a livra mai puțin când prețul scade pentru a cumpăra mai puțin și
a livra mai mult, dacă prețul a crescut.
15 În concluzie, în condițiile pieței cu concurență perfectă
Curba cererii nivelul prețului este determinat de acțiunea conjugată a cererii și
ofertei sau de raportul dintre cele două forțe ale pieței. Pe termen
10 Exces de cerere scurt, mărimea prețului de echilibru (numit și prețul de piață)
depinde în principal de cantitatea cerută, întrucât pe perioada pieței
5 sau pe o perioadă scurtă de timp, oferta este rigidă. Pe termen lung
se modifică însă ambele forțe ale pieței, datorită unor împrejurări
(numite condițiile sau factorii cererii și respectiv ai ofertei). Dintre
1000 1500 2000 2500 3000 3500 4000 Cantitatea acești factori, nivelul veniturilor (în cazul cererii) și costul de
producție (în cazul ofertei) reprezintă condițiile principale ale
Figura 1. Echilibrul pieței modificării (creșterii sau reducerii) celor două forțe ale pieței.

7
 Tema 9

Întrebări de autoevaluare
Definiți următoarele concepte: piață, preț (liber, administrat, reglementat), echilibru al pieței, preț de echilibru.
Prezentați funcțiile pieței și funcțiile prețului.
Arătați dacă modificările intervenite în oferta/cererea individuală influențează echilibrul pieței.

Teme de discuție
Explicați care este rolul prețului în economia de piață.
Prezentați relația ce se stabilește între prețul absolut și prețul relativ.
Prezentați criteriile de grupare a piețelor și exemplificați pentru fiecare criteriu.
Cum apreciați evoluția teoriilor care au analizat prețul?
Explicați starea de echilibru a pieței.
Plecând de la factorii determinanți ai prețului, descrieți mecanismul formării prețului mixt.
În economia de piață liberă există mai multe categorii de prețuri. Ce rol joacă prețurile administrate?
Stimulează ele creșterea producției și folosirea eficientă a factorilor de producție?
În condițiile unei economii de piață, în ce măsură se justifică o anumită intervenție a statului în formarea
prețului? Această intervenție presupune existența unor politici economice dirijiste?

Teste grilă
1. Selectați variantele corecte
a) funcționarea corectă a pieței este condiționată de existența unei economii concurențiale
b) apariția pieței este condiționată de separația consumului de producție
c) piața este o categorie specifică economiei de schimb A (a+b+d) B ( b+c+d+e) C (a+b+c+d+e)
d) piața este reprezentară de ansamblul relațiilor generate de actele de vânzare-cumpărare
e) piața trebuie analizată spațial și temporal
2. Piața se dezvoltă în lărgime atunci când
a) crește numărul purtătorilor ofertei și cererii b) crește volumul tranzacțiilor
3. Piața are trei dimensiuni: capacitate, arie și structură. Volumul cererii și ofertei definește
a) capacitatea b) aria c) structura pieței
4. Selectați varianta ce definește piața din punct de vedere spațial
a) canal de comunicații între producție și consum
b) loc de întâlnire, la un moment dat, a cererii și ofertei
c) rețea de comunicații între vânzători și cumpărători
d) mecanism de alocare a resurselor economice limitate pentru a produce bunuri economice
e) formă de exprimare și manifestare a cererii și ofertei
5. O piață liberă, competitivă, bazată pe proprietatea privată și pe libera inițiativă este specifică
a) economiei capitaliste b) economiei de piață c) a+b
6. Abordată din punct de vedere spațial, piața reprezintă
a) locul de întâlnire, la un moment dat, a cumpărătorilor și a producătorilor
b) ansamblul rețelelor de comunicații dintre cumpărători și a producători
c) locul de întâlnire, la un moment dat, a cererii și ofertei A(a+d), B(b+d), C(a+c), D(c+d)
d) un sistem de informare privind prețul, cantitatea, calitatea bunurilor ce fac obiectul tranzacțiilor
7. Abordată din punct de vedere economic, piața reprezintă
a) mecanism cu autoreglare, al cărui regulator este concurența
b) ansamblul rețelelor de comunicații dintre cumpărători și a producători
c) locul de întâlnire, la un moment dat, a cererii și ofertei A (a+b), B (a+b+d), C (a+c), D (c+d)
d) un sistem de informare privind prețul, cantitatea, calitatea bunurilor ce fac obiectul tranzacțiilor
8. Privit în ansamblu, fluxul circular al activității economice se particularizează prin
a) resursele circulă de la întreprinderi la gospodării
b) resursele circulă de la gospodării la întreprinderi A (a+b), B (a+b+d), C (a+c), D (b+c)
c) produsele circulă de la întreprinderi la gospodării
d) produsele circulă de la gospodării la întreprinderi
9. Pe piața resurselor tranzacțiile sunt reprezentate de
a) întreprinderile vând resurse iar gospodăriile cumpără aceste resurse
b) gospodăriile vând resurse iar întreprinderile cumpără aceste resurse

8
10. Selectați funcția pieței care asigură informarea cumpărătorilor și consumatorilor
a) piața asigură un contact permanent între producătorii și consumatorii de mărfuri
b) piața este un sistem de comunicație a informațiilor necesare agenților economici
c) piața este un mijloc de orientare a deciziilor vânzătorilor și cumpărătorilor
d) toate variantele de mai sus
11. Pentru persoanele juridice (precum restaurante și cantine) piața produselor de panificație este o piață a
a) satisfactorilor b) prodfactorilor
12. Piața pe care operează firma Aquamold cu produsul apă minerală Amfiteatru este
a) piață locală b) piață regională c) piață națională d) piață mondială
13. Piața pe care operează firma AUDI cu produsul autoturism Audi A1 este
a) piață locală b) piață regională c) piață națională d) piață mondială
14. „Veridicitatea” prețurilor presupune
a) stabilirea lor exclusiv pe baza costurilor de producție
b) formarea prețurilor în condițiile subvenționării activității unor agenți economici
c) eliminarea subvențiilor din economie
d) formarea liberă a prețurilor corespunzător condițiilor (tehnico-economice) și raportului dintre cerere și
ofertă
15. Dacă prețul pieței este mai mare decât prețul de echilibru, piața bunului respectiv se va caracteriza prin
a) surplus de cerere b) deficit de cerere c) surplus (excedent) de ofertă d) deficit de ofertă
16. Veniturile reale ale salariaților depind, în mod direct, de
a) nivelul și dinamica prețurilor b) valoarea banilor
c) surplusul de bunuri d) inflația prin costuri
17. Instituirea de prețuri-plafon (maxime) conduce la
a) surplus de ofertă b) deficit de cerere
c) deficit de oferta d) menținerea cantității tranzacționate
18. Care din enunțurile următoare constituie funcții ale prețurilor
a) informează agenții economici asupra variabilelor pieței
b) măsoară cheltuielile efectuate și rezultatele obținute A (a,b,c) B (bc) C (a, b,c,d)
c) stimulează agenții economici în desfășurarea unor activități eficiente
d) distribuie veniturile pentru remunerarea factorilor de producție
19. Prețurile reglementate se caracterizează prin
a) se formează în condițiile pieței libere
b) mărimea și evoluția lor se află sub influența purtătorilor cererii și ofertei
c) se află sub influența preponderentă a firmelor mici și mijlocii
d) rezultă din implicarea guvernelor în mecanismul prețurilor
20. Prețul unui bun exprimat în funcție de prețul altui bun reprezintă
a) prețul absolut b) prețul relativ

Problema 1.
În legătură cu un exemplu ipotetic referitor la interdependențele dintre dinamica prețului (p) și evoluția
cantităților cerute (C) și oferite (O), se cunosc următoarele: prețul inițial este de 1000 u.m. și, corespunzător nivelului
său, O = 41.000 produse, iar C = 29.000 produse.
Presupunând că expresia matematică a dependenței ofertei în funcție de preț este O = 1.000 + 40*p, iar
prețul și cantitățile cerute evoluează conform unor progresii aritmetice cu rațiile (- 50) și, respectiv, (+1.000) trasați
graficele ofertei și cererii și determinați prețul de echilibru și cantitatea de echilibru.
Prețul (um) Cererea (nr. produse) Oferta (nr. produse) = 1.000 + 40*p
1000 29000 41000

9
 Problema 2.
Presupunem că cererea de portocale este dată de următoarea relație: Qc=(80-P)/4, unde P este prețul în
u.m. / tonă, iar Qc este cantitatea cerută de portocale în tone. Presupunem că oferta de portocale este: P = 12Qo
(respectiv, Qo = P / 12), unde Qo este cantitatea oferită de portocale (exprimată în tone).
a) Care este prețul de echilibru și cantitatea de echilibru?
b) Dacă guvernul ar impune un preț de 70 u.m./t, precizați dacă este surplus de ofertă sau de cerere.
c) Determinați surplusul de ofertă/cerere.

Problema 3.
Prețurile a cinci bunuri de consum reprezentative pentru bugetul de familie au fost:
Bunul Prețul unitar (Pu) n Indicele Ponderea în Indicele prețurilor determinat pa baza coșului de consum:
t0 t1 prețurilor consumul total (p)
A 1.000 1.600 1,60 25%0,4 I= IA * 25% + IB *20% + Ic *15% + ID *10% + IE *20% +
B 1.400 2.000 1,42 20%0,28 + IF *10%) = 1,5
C 4.000 6.000 1,50 15%0,22
D 8.000 8.400 1,05 10%0,10
E 10.000 1 1.000 1,10 20%0,22
F x0 x1 IF 0,28
De câte ori a crescut prețul celui de-al șaselea bun, dacă indicele prețurilor – determinat pe baza „coșului”
de șase produse – a fost 1,5?

Problema 4. – Opțional
Două firme A și B împart aceeași piață de automobile. Firma A produce o cantitate Xa de automobile, și are
următoarea funcție de cost: Ca = l0Xa2 + 25Xa + 50. Firma B produce o cantitate Xb de mașini și are următoarea
funcție de cost: Cb = 5Xb2 + 70Xb + 100. Automobilele celor două firme sunt perfect substituibile (Ca = Cb), iar
funcția de cerere pentru cele două produse reunite este: p = 1000 – 2,5X, unde X = Xa + Xb. Firmele menționate au
încheiat un acord de împărțire egalitară a pieței (Xa = Xb). Să se determine:
a) producția fiecărei firme,
b) prețul de vânzare al produsului;
c) profilul/pierderea fiecărei firme.

10